Dedic această carte celor mai scumpe fiinţe din viaţa mea:

fiului meu, Andrei-Claudiu şi soţiei mele.

1

CUPRINS

Cuvânt înaintePrefaţăCAP. 1.. Fundamente teoretice referitoare lacapacităţile motrice.......................

1.1. Definiţii ale noţiunilor utilizate p.3 1.2. Clasificarea şi diviziunile capacităţilormotrice ...............................p.5

CAP. 2. Capacităţile condiţionale.....p.10

2.1. Viteza............................p.112.1.1. Definiţii şi forme de manifestarep.11 2.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale vitezei......................................p.17 2.1.3. Viteza la diferite vârste .....p.20 2.1.4. Metodologia dezvoltării vitezei p.21

2.2. Forţa ...........................p.28 2.2.1. Definiţii şi forme de manifestare p.282.2.2. Bazele biologice şi psihologice ale forţei .......................................p.322.2.3. Forţa la diferite vârste ......p.362.2.4. Metodologia dezvoltării forţei . p.38

2.3. Rezistenţa .....................p.53

2

2.3.1. Definiţii şi forme de manifestare p.532.3.2. Bazele biologice şi psihologice alerezistenţei ...........................p.602.3.3. Rezistenţa la diferite vârste . p.622.3.4. Metodologia dezvoltării rezistenţei p.64

CAP. III Capacităţi intermediare ......p.70

3.1. Supleţea ........................p.703.1.1. Definiţii şi forme de manifestare alesupleţei .............................p.703.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale supleţei .......................................p.773.1.3. Supleţea la diferite vârste . . .p.793.1.4. Metodologia dezvoltării supleţei p.80CAP. 4. Capacităţile coordinative......p.85

4.1. Conceptul de capacităţi coordinative.Definiţie, modalităţi de capacităţi coordinative. Importanţa capacităţiicoordinative şi componentele capacităţii coordonative . p.854.2. Importanţa factorilor fizici ai performanţei inmanifestarea capacităţilor coordinative ............p.904.3. Bazele biologice şi psihologice ale proceselorde ghidare şireglare a acţiunilor în desfăsurarea activităţiisportive. ......................Importanţa aptitudinilor de analiză ..............p.914.4. Capacităţile coordinative la diferite vârste .......................................p.96

3

4.5. Metodologia dezvoltării capacităţilorcoordinative ........................p.102

BIBLIOGRAFIE..........................p.105

CUV>NT |NAINTE

Lecturând această lucrare am fost încercat demai multe sentimente de satisfacţie.

4

|n primul rând pentru calitatea lucrării, datăde bogăţia informaţiei prezentate, de modul cu totuloriginal de prezentare, de vasta fundamentareştiinţifică, rezultat al unei documentări deexcepţie (vezi numărul foarte mare de specialişti aidomeniului citaţi, reprezentanţi ai unor şcoli detradiţie în domeniul sferei noastre de acţiune,aceea a practicării exerciţiilor fizice), dată dedensitatea şi valoarea informaţiei noi supusăatenţiei şi care este suprapusă într-un mod fericitpeste cunoştinţe temeinic fundamentate în decursulanilor.

Prin prezentarea unui număr foarte mare detabele şi schiţe, autorul urmăreşte realizarea uneivizualizări cât mai clare a unor informaţii pentru ase asigura o percepre şi o înţelegere cât mai exactăa mesajului transmis către cititori.

|n al doilea rând, este de admirat curajulautorului, care încearcă să lanseze în literatura despecialitate românească, în baza unei argumentăriştiinţifice solide, conceptul de capacităţi motrice (carede fapt nu este chiar o noutăte în literatura despecialitate occidentală), care vine să înlocuiascăsau mai corect să se suprapună peste un termenconsacrat şi unanim recunoscut în literatura despecialitate românească acela de calităţi motrice.

Totodată, consider că tema abordată este foartegeneroasă şi a făcut obiectul de studiu al multorcercetători şi specialişti ai domeniului datorităimportanţei ei în obţinerea performanţelor la oricenivel. Cu toate acestea ultimul capitol destinat

5

capacităţilor coordinative reuşeşte să acopere ungol destul de mare din literatura de specialitateromânească, nu puţini fiind aceia pentru careconceptul constituie o noutate.

|n al treilea rând, este de semnalat utilitateateoretică şi practică a acestei lucrări care vine însprijinul studenţilor, doctoranzilor, profesorilorde educaţie fizică, antrenorilor, instructorilorsportivi, elevilor şi sportivilor, cu alte cuvinteîn sprijinul tuturor celor implicaţi în procesul depracticare a exrciţiilor fizice.

Nu în ultimul rând, am încercat un sentiment demândrie şi satisfacţie profesională datorităfaptului că un fost discipol a reuşit să realizeze oasemenea carte, că a reuşit să atingă asemeneastandarde profesionale. Felicit autorul pentruaceastă realizare, dorindu-i să continue munca pecare a început-o; îi doresc să realizeze şi altecărţi care să-i aducă deplină afirmare profesională.

|n încheiere, recomand cu căldură această cartetuturor celor interesaţi de domeniul practicăriiexerciţiilor fizice, dar mai ales profesorilor deeducaţie fizică şi antrenorilor care au ocontribuţie marcantă la formarea personalităţiielevilor şi sportivilor, adică a celor care urmărescobţinerea de performanţe cât mai înalte.

prof.univ.Vascul Popovici

6

7

PREFA}~

Lucrarea supusă dumneavoastră spre lecturare nuvine să acopere nicidecum un “teren viran”, săexploreze o problematică nouă, ci dimpotrivă, eavine pe un “teren bătătorit” căruia mulţispecialişti ai domeniului i-au acordat atenţie. Dar

8

după cum se ştie, în lumea care ne înconjoară totulevoluează, totul se modifică, uneori inimaginabil derapid. La fel şi problematica capacităţilor motriceabordată de noi în paginile care urmează.

Mai întâi, considerăm necesar să explicăm de ce“capacităţile motrice” şi nu “calităţile motrice”sau “calităţile fizice”. Mulţi specialişti aidomeniului spun că sintagma “capacităţi motrice”este importată în mod forţat din literatura despecialitate occidentală. Alţi specialişti afirmă căexistă o singură capacitate motrică, denumire dealtfel, consacrată în literatura românească. Chiarşi privind astfel lucrurile, dacă am analiza din cese compune capacitatea motrică am constata căprintre elementele sale, la loc de seamă se află“calităţile motrice”, după unii, “calităţilefizice”, după alţii. (De altfel, acestei probleme adenumirii, am acordat câteva pagini în decursullucrării). Dacă am privi capacitatea motrică ca peun sistem, unul dintre subsistemele sale importantear fi format din capacităţile motrice.

Dar să încercăm în continuare o clarificareconceptuală şi semantică a termenilor de capacitate şicalitate.

a. Capacitate provine din cuvântul latin“capacitus” şi are următoarele sensuri: Calitatea de a fi începător, întindere sau mărimea unui lucru în raport cu ceea ce conţine saupoate conţine, volumul unui obiect sau cantitatedintr-o mărime pe care o poate acumula (cuprinde)un sistem tehnic sau fizic.

9

|ndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a faceceva într-un anumit domeniu.

Om destoinic, priceput, învăţat, savant. Mărime caracteristică a unui sistem fizic sautehnic, exprimată prin raportul a două mărimi denaturi diferite sau de aceeaşi natură (ex.capacitate vitală, capacitate valorică etc.).

Posibilitatea cuiva de a efectua o anumităoperaţie, de a produce un efect sau de a suferi oanumită transformare (capacitate civilă,capacitate politică).

Drept, putere legală de a face un act.*

Capacitatea (în limba engleză ability, în germanăletstunh sau fahigkeit , în franceză capacitŽ )reprezintă, după H.Pieron, “putinţa de a obţine oreuşită în exersarea unei evaluări directe, subrezerva de a-l pune la încercare pe cel a căruicapacitate vrem să o cunoştem; ea este condiţionatăde o aptitudine pe care o relevă indirect, dardepinde de condiţiile probabile, între care gradulde maturaţie sau în sens invers de involuţie alformaţiei educative sau al învăţării şiexerciţiului.”

Capacitatea este o rezultantă plurifactorialădeterminată de aptitudini, de gradul de maturizare apersonalităţii, de învăţare şi exerciţiu. Poate fieducată, dezvoltată prin exerciţiu sau “atrofiată”*Defini]iile au fost extrase din: Dic]ionar explicativ al limbii rom<ne. Editura Acdemiei RSR, 1975.Marcu, F., Mancea, C., Dic]ionar de neologisme (ed.aII-a), Editura Academiei RSR, Bucure[ti, 1986 Dic]ionar enciclopedic. Editura Enciclopedic` Rom<n`, 1972

10

prin insuficienta utilizare, factor mai des implicatdecât diminuarea fiziologică legată de vârstă.

|n sfera noastră de activitate, se vorbeştedespre termeni cum ar fi capacitate motrică,capacitate de performanţă, capacităţi motrice,capacităţi condiţionale, capacităţi intermediare,etc.

b. Calitate provine din cuvântul latin“qualitas” şi are următoarele sensuri: Din punct de vedere filosofic: calitatea este ocategorie prin care se desemnează sistemulînsuşirilor esenţiale ale unui obiect, ale unuifenomen etc., în virtutea cărora el este obiectuldat şi nu altul.

|n logică: calitatea reprezintă un criteriu declasificare a judecăţilor de predicţie dupăînsuşirile lor de a fi afirmative şi negative.

Calitatea privită ca o însuşire bună sau nu (deregulă, caracteristică pozitivă) sau ca fel de afi ....

Calitatea ca situaţie, poziţie, titlu, condiţiecare constituie sau dă un anumit drept.

Trecând prin filtrul raţiunii aceste accepţiuniale celor două noţiuni, consider totuşi că termenulde capacităţi motrice este mult mai potrivit decâtcel de calităţi motrice.

Prin această lucrare încercăm să aducem ocontribuţie la formarea viitorilor specialişti dindomeniu, precum şi la perfecţionarea prgătiriiteoretice a celor existenţi, indiferent de posturadin care ei abordează problemele, fie ca procupări

11

de educaţie fizică, fie ca instructori sauantrenori, sportivi.

Scopul acestei lucrări este de a realiza oprezentare cât mai originală, mai nouă, mai completăşi mai sistematică a problematicii capacităţilormotrice, avându-se în vedere cât de importante suntcapacităţile motrice pentru obţinerea performanţelorde orice nivel.

Nu voi încheia această prefaţă, fără a aducemulţumiri tuturor celor care au contribuit laformarea mea ca specialist al domeniului.

Mulţumesc într-un mod cu totul special domnuluiprof.univ.dr. Tiberiu Ardelean, pentru contribuţiamajoră pe care a avut-o şi o are în continuare lacizelarea pregătirii mele, precum şi pentru ideearealizării acestei cărţi.

Mulţumesc doamnei conf.univ.dr ValentinaHorghidan, care a fost “radarul” care m-a îndrumatşi m-a călăuzit, arătându-mi, în cele mai grelemomente, calea cea mai bună pe care trebuie să ourmez.

Mulţumesc domnilor prof.univ.Vascul Popovici,prof.univ.dr. Gheorghe Cârstea, prof.univ.dr.AdrianDragnea, care au fost printre cei care au contribuitdecisiv la formarea mea.

Mulţumesc celor care prin studiile şicercetările lor mi-au fost de un real ajutor înrealizarea unor părţi ale acestei cărţi: doamnaconf.univ.dr. Cornelia Bota, doamna conf.univ.dr.Sabina Macovei.

12

Mulţumesc tuturor colegilor care m-au încurajatşi ajutat, într-un fel sau altul, la realizareaacestei lucrări.

Nu în ultimul rând, mulţumesc sponsorilor careprin ajutorul lor financiar au contribuit laapariţia lucrării.

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTE TEORETICE REFERITOARE LACAPACIT~}ILE MOTRICE

1.1. Definiţii ale noţiunilor utilizateMulţi autori s-au ocupat de problema capaciăţii

motrice încercând să determine structura acesteia(Fleischmann,1964; Ravik,1974; Gropler, Thiess,1974, 1976; Filipovic,1971; Fetz, 1974, 1978;Singer, 1980, 1982; Coni, 1983; toţi citaţi deRenato Manno, 1984). Părerea specialiştilor îndenumirea generică a capacităţii omului de a realizamişcările în funcţie de forţa, viteza şi rezistenţacelui ce execută aceste mişcări este diferită.Astfel, unii specialişti ai domeniului le numesccalităţi motrice (N.V. Zimkin, 1968), alţii (V.M.

13

Zaţiorski, 1975, Koltai şi Nadori, citaţi şi înacord cu Demeter, 1981), calităţi fizice.

|n acest context prezentăm o structură acapacităţii motrice schiţată de M. Ardelean - Roman,1996 (fig.nr.1).

Figura nr.1. Structura capacităţii motrice (M.Ardelean - Roman, 1996)

|n literatura română întâlnim termeni cum ar fi:capacitate motrică şi calităţi motrice, care exprimăposibilităţi motrice limitate. Astfel, întâlnimcalităţi motrice ca: viteză, forţă, rezistenţă,îndemanare, care nu corespund în totalitate cupunctele de vedere ale metodologiei domeniuluinostru.

14

capacit`]i condi]iona

le

capacit`]i

coordinative

CAPACITATE MOTRIC~

capacit`]icomplementa suple]e

După Manno (1992), capacităţile motricereprezintă un ansamblu de predispoziţii saupotenţialităţi motrice ale omului pe care seconstruiesc abilităţi motrice învăţate. Un nivel dedezvoltare suficient sau optimal al acestora permiteformarea de deprinderi numeroase şi sofisticate.

Ardelean T. (1990) defineşte calitatea motricăca pe o însuşire esenţială a activităţii musculare,exprimată prin intermediul actelor motrice,condiţionată de structura şi capacităţilefundamentale ale diferitelor aparate şi sisteme aleorganismului uman şi de procese şi capacităţipsihice.

Fleishmann caracterizează astfel diferenţa întredeprinderi şi capacitate: prima defineşte nivelul demăiestrie într-o sarcină specifică sau într-un gruplimitat de sarcini; termenul de capacitate se referăla o linie mai generală care derivă din constanţaanumitor răspunsuri la un grup limitat de sarcini.

Dacă în S.U.A punctele de vedere referitoare lacapacitatea de performanţă sunt diferite, apropiereade performanţa motrică este puternic diferenţiată înEuropa; aproape toate şcolile recunosc existenţa şinecesitatea conceptuală a unor capacităţi motricegenerale.

Nu trecem la realizarea unei clasificări acapacităţilor motrice fără a puncta raportul dintrecapacităţile motrice şi deprinderile motrice (Manno,1984 ) în care este necesar să ţinem cont de : deprinderile motrice se bazează pe capacităţi

motrice;

15

deprinderile motrice dezvoltă capacităţi motrice;

nivelul iniţial al capacităţilor coordinativedetermină dezvoltarea deprinderilor motrice ;

deprinderile motrice contribuie la dezvoltareacapacităţii coordinative;

deprinderile motrice se automatizează prinrepetare şi eliberează conştiinţa subiectuluipentru alte sarcini ;

numărul deprinderilor motrice depinde deînvăţare.

1.2. Clasificarea şi diviziunile capacităţilormotrice

In 1968, Gundlach apreciază că, capacitateamotrică se divide în capacităţi condiţionale şicapacităţi coordinative; această clasificare a fostacceptată în Europa pe scară largă.

Pentru că există diferenţe însemnate în formelede clasificare ale capacităţilor motrice, prezentămtabelul nr. 1 (Manno R., 1987)

Guilford (1957)

Capacităţi psihomotrice

Forţa, reacţie, viteză,precizie statică, preciziedinamică, coordonare,mobili-tate.

16

Clarke (1967) Componente alecapacităţii motrice generale

Coordonare ochi - mână,putere muscu-lară,agilitate, forţă musculară,rezistenţă musculară,mobilitate, viteză,coordonare ochi-picior.

Koch (1967) Dassel/Hang (1968) Peycheer (1972)

Bazele fizice ale performanţei

Forţă, viteză, rezistenţă,îndemânare, abilitate înmişcare, agilitate motrică,supleţe, elasticitate.

Gundlach (1968)

Capacităţi condiţionale (energetice); capacităţi de coordonare

Forţă, viteză, rezistenţă,îndemânare, capacitate deîntindere musculară, capa-citate de reacţie,echilibru, capacitate deînvăţare, preciziamişcării, simţul miş-cării,orientare spaţio-temporală.

Mathews (1969)

Componentele condiţiei fizice

Forţă musculară, rezistenţămusculară, supleţemusculară, funcţionalitatecardio-respiratorie,coordonare neuromusculară

Fetz (1972, 1974)

Calităţi motrice de bază

Forţă, viteză, rezistenţă,echilibru motric,mobilitate, îndemânare,abilitate în miş-care,agilitate motrică.

17

Fleischmann (1972)

Componentele performanţei fizice

Supleţe în întindere,elasticitate dinamică, forţăexplozivă, forţă statică.forţă dinamică, forţatrunchiului, coor-donaregenerală, echilibru general,rezis-tenţă cardiovasculară.

Safrit (1973)

Componentele performanţei fizice

Forţa, rezistenţa,musculară, capacitateacardiorespiratorie, condiţiefizică, agilita-te, supleţe,echilibru, viteză.

Meinel/ Schnabel (1977)

Capacităţimotrice(capacităţicondiţio-nale,capacităţicoor-donatoare)

Forţă, viteză, rezistenţă,capacitatea de performanţămotrică, capacitatea de con-trol a mişcărilor,capacitatea de transfor-mareşi de adaptare a mişcărilor,capaci-tatea de învăţare.

Komexl (1977)

Calităţi motrice

Forţă, viteză, rezistenţă,echilibru, mobili-tate,îndemânare, abilitate înmişcări

Rapp/ Schroder (1977)

Calităţi motrice de bază

Forţă, viteză, rezistenţă, mobilitate, îndemânare, coordonare

Frey (1977) Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă,

18

motriceFactori ai performanţei fizice

agilitate motrică/îndemânare, capacităţi decoordonare

Kemper (1979)

Componente ale per-formanţei motrice

Putere musculară, agilitate,forţă muscu-lară, rezistenţămusculară, funcţionalitatecardiorespiratorie,mobilitate, viteză.

Tabelul 1. Denumirea dată conceptului de calităţimotrice de diferiţi autori europeni şi din altecontinente, precum şi conţinutul acestora (Roth,

1982, citat de R. Manno, 1987)

Capacităţile condiţionale se fundamentează peeficienţa metabolică a muşchilor şi aparatelor, întimp ce capacităţile coordinative sunt determinatede aptitudinea de reglare şi organizare a mişcării.

Din grupa capacităţilor condiţionale fac parte:forţa, rezistenţa, viteza. Factorii limitativi laaceastă grupă sunt legaţi de cantitatea de energiedisponibilă în muşchi şi de mecanismele care îireglează (enzime, viteză şi forţa contracţieiunităţii motrice).

Capacităţile coordinative sunt condiţionate decapacitatea de recepţie şi prelucrare a informaţieidobândite prin intermediul analizatorilor implicaţiîn mişcare (tactil, kinestezic, vestibular, optic,acustic) şi in elaborarea deprinderillor motrice.

19

R.Manno, în 1984, împărţea capacităţile motriceîn : condiţionale cu alte calităţi motrice: forţă,

viteză şi rezistenţă; de coordonare cu dirijarea şi controlul motric,

transformarea şi adaptarea motrică şi deînvăţare motrică;

alte capacităţi cum ar fi supletea. Acelaşi autor face distincţie întrecapacităţile condiţionale şi cele coordinative prinaspecte care ţin de : bazele funcţionale care limitează nivelul

prestaţiei; formele de evoluţie la vârste tinere; raportul evoluţiei pe sexe; antrenabilitatea în raport cu vârsta; metodele de antrenare.

Mai sublinează, de asemenea, că aceastădistincţie, între capacităţile de coordonare şicapacităţile condiţionale, este una de ordindidactic, deoarece nu există frontiere marcate întreele, tot ceea ce putem distinge fiind predominanţaunei grupe asupra celeilalte.

Pentru o mai bună înţelegere a termenilor, elprezintă în 1987 următorul tabel, modificat dupăMeinel - Schnabel, Bewgenschere (1976).

20

CALIT~}I MOTRICE (sinonim- capacităţifizice, calităţi fizice, capacităţi

motrice)

CARACTERISTICI

Calităţi condiţionale (calităţideterminate în primul rând de proceseleenergetice, plastice, metabolice)Forţa (capacitatea de forţă)Rezistenţa (capacitatea de reistenţă)Viteza (capacitatea de viteză)

ProcesemetaboliceCoordonărisimpleGrupe musculareres-trânse

Calităţi de coordonare (calităţideterminate în primul rând de procesele deorganizare, control şi reglare a mişcării)Capacitatea de dirijare şi control motricCapacitate de transformare şi controlmotricCapacitatea de învăţare motrică

Procese deorganizare şireglare amişcării

Calităţi motrice care nu sunt determinatenumai de factorii condiţionali şicoordonatoriSupleţe (sinonim: mobilitate articulară,extensibilitate musculară

Tabel nr.2. Calităţile motrice şi caracteristicilelor (R.Manno, 1987, modificat după Meinel -

Schnabel, Bewgenschere, 1976).

Unii autori (T. Ardelean, 1990) consideră că arputea exista următoarea clasificare a calităţilormotrice:

21

calităţi de bază, calităţi combinate,alţii (Gh. Cârstea, 1993, 1997) folosescurmătoarea împărţire a calităţilor motrice: calităţi motrice de bază (viteză, îndemânare,rezistenţă şi forţă );

calităţi motrice specifice (cele implicate înpracticarea unor ramuri şi probe sportive).

Specialiştii de la N.A.S.A clasifică astfelcalităţile fizice :

Figura nr. 2. Clasificarea calităţilor fizice

(NASA)

Evoluţia capacităţilor motrice diferă de la ogrupă la alta: capacităţile condiţionale urmează o

22

CALIT~}ILE FIZICE

ORGANICE MUSCULARE PSIHOMOTRICE

anduran]a

anduran]a

for]`

f.maximal` m.

viteza

viteza în

rapiditatea

schema

schema

f. vitez`

m. activ`

f.

m.

dezvoltare paralelă celei a pubertăţii, pe cândcapacităţile coordinative progresează în specialînainte de 11-12 ani.

Bazele musculare ale capacităţilor energeticesunt, în special mecanismele anaerobice (alactice şilactice ) şi aerobice. De asemenea, un rol importantîl au funcţionalitatea unităţilor motrice,elementele contractile fundamentale.

Joch W. (1995), susţine că toate aspectelemotrice sunt înglobate în caracteristicile motricecare sunt asigurate de forţă, viteză, abilitate,care sunt din motricitatea condiţională, dinaptitudini condiţionale. în afara acestora autorulmenţionează aptitudini coordinative şi abilităţimotrice sportive.

Aptitudinile condiţionale sunt legatepreponderent de dezvoltarea fizică şi detransformările apărute pe parcursul anilor.Aptitudinile coordinative au suport în proceselesenzorio-motrice şi se exprimă prin calitatea şiviteza invaţării, stabilizării şi aplicăriiabilităţilor sportive (Mayre 1986; menţionat de JochW.,1995). Abilităţile motrice sportive suntreprezentate de tehnicile sportive şi nivelul loreste determinat de condiţionarea specială, dinforţa, viteza, rezistenţa şi mobilitatea necesarăoptimizării tehnicilor speciale de mişcare.

CAPITOLUL 2. CAPACIT~}ILE CONDI}IONALE

Capacităţile condiţionale sunt directdependente de condiţia fizică, au la bază eficienţa

23

metabolică a musculaturii şi a altor aparate şisisteme (cardiovascular, respirator, nervos).Aspectele condiţionale ţin de capacităţile motrice:forţă, viteză, rezistenţă, la care unii autori(Brams J., 1994, Manno R., 1992 ) adaugă şimobilitatea, supleţea. Părerea noastră în ceea cepriveşte mobilitatea va fi prezentată în capitolulacordat acesteia. Dacă ne oprim la principalelecapacităţi condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă),putem prezenta raportul dintre acestea, după Harreşi Leopold 1985, ajungând în zona calităţilormotrice combinate ( fig.nr. 2).

F F - R (aciclic)Viteza F

F - RV - F F-R (ciclic) VRF V reg F

R V în regim de RR în regim de V

Figura nr.3. Raportul dintre calităţile motrice(Harre şi Leopold, 1985)

24

V

Factorii limitativi ai capacităţilorcondiţionale sunt legaţi de cantitatea de energiedisponibilă din muşchi şi de mecanismele carereglează debitul energetic (enzime), viteza şi forţade contracţie date de calitatea şi numărulunităţilor motorii angrenate în activitate.

După părerea lui Newman, 1994, se concretizeazăposibilităţile de antrenare ale rezistenţei dinurmătoarea afirmaţie: capacităţile condiţionale potfi antrenate până la epuizare, mai puţin viteza carese dezvoltă pe un fond de confort fizic.

2.1. Viteza2.1.1. Definiţii şi forme de manifestare|n definirea vitezei nu sunt deosebiri

semnificative de la un autor la altul. N. Ozolin (1972) defineşte viteza ca fiind

capacitatea de a efectua rapid mişcarea. V.M.Zaţiorski (1968) înţelege prin viteză capacitateaomului de a efectua acţiunile motrice într-un timpminim pentru condiţiile respective. Demeter afirmaca viteza este capacitatea omului de a executamişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare. Gh. Mitraşi A. Mogoş (1980) au definit viteza ca fiind“iuţeala (rapiditatea) cu care se efectueazăacţiunile motrice în structurile şi combinările celemai diverse”. Pentru C. Florescu şi colaboratoriisăi (1969) calitatea fizică viteza reprezintă“repeziciunea mişcărilor - capacitatea de efectua

25

acţiunile motrice într-un timp minim pentru anumitecondiţii”.

Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că vitezaeste “capacitatea de a executa acte sau acţiunimotrice, cu întreg corpul sau numai cu anumitesegmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt,deci cu rapiditate maximă, în funcţie de condiţiileexistente”.

După R. Manno (1987), viteza este “capacitateade a desfăşura acţiuni motrice într-un timpminimal”.

Frey (1978, citat de R. Manno) foloseştetermenul de rapiditate ca fiind “capacitateadefinită pornind de la mobilitatea proceselor neuro-musculare şi capacităţilor musculaturii de adezvolta o forţă şi de a realiza acţiuni motriceîntr-un timp minim”. Din punct de vedere matematic,viteza este o dimensiune a relaţiilor spaţiotemporale: v=s/t.

Frey (1978) distinge două forme de manifestare avitezei : viteza ciclică, care se referă la o succesiune

de acţiuni motrice asemănătoare (ex. cursele deviteză în atletism);

viteza aciclică, caracterizează toate acţiunilemotrice izolate mai mult sau mai puţinstereotipe .A. Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de

viteză : viteza de recţie (latenţa reactiei motrice);

26

viteza de execuţie ; viteza de repetiţie ; viteza de deplasare (viteza integrală deoarece

include viteza de reacţie, de execuţie şi derepetiţie);

viteza de angrenare (de accelerare); viteza de opţiune (variantă şi totodată

componentă a vitezei de reacţie complexă şi avitezei de execuţie, care exprimă inteligenţaexecutantului);

Cei mai mulţi specialişti disting trei formeelementare de manifestare a vitezei : timpul latent al reacţiei motrice viteza mişcării singulare frecvenţa mişcărilor.

Weineck J., 1992 descrie patru forme demanifestare ale vitezei : viteza de reacţie; viteza ciclică ; viteza aciclică ; viteza de deplasare.

După T. Bompa (1990), termenul de vitezăîncorporează trei elemente:1. timpul de reacţie 2. frecvenţa mişcării pe unitatea de timp3. viteza de deplasare

27

Corelaţia dintre aceşti factori ajută laaprecierea performanţelor unui exerciţiu carenecesită viteză.

Ozolin sugerează că sunt două tipuri de viteză:1. generală - definită ca fiind “capacitatea de aefectua un exerciţiu sau orice fel de mişcareîntr-o manieră rapidă”;

2. specială - care se referă la “capacitatea de aefectua un exerciţiu sau o deprindere anume la oviteză dată, de obicei foarte mare”.

T. Ardelean (1990, 1991) prezintă formele demanifestare a vitezei în atletism :a) forme elementare, valabile numai pentruatletism :

viteza de reacţie; viteza de execuţie; viteza de repetiţie.

b) forme combinate : viteza de accelerare; viteza de deplasare.Unii autori prezintă ca forme de manifestare ale

vitezei, combinaţii ale acesteia cu alte calităţimotrice :

viteza în regim de forţă (detenta); viteza în regim de rezistenţă.

28

|n continuarea abordării acestei probleme,pentru a avea o imagine mai completă a modului cumstau lucrurile, prezentăm un tabel cu analizaposibilităţilor de clasificare - definire a vitezeidupă diferiţi autori.

Concepterecapitulative

posibile

Concepte utilizate Autori

Rapiditate de reacţie

Timp de latenţă a reacţiei motriceViteză de reacţie

Viteza reacţiei motriceTimp de latenţă a reacţiei motriceTimp de reacţie (condiţiide laborator)Capacitate de reacţie la startViteza de reacţie simplă şi complexăSpecializarea reacţiei motriceReacţie motrică generalăTimp de reacţie motrică

Zaţiorski, Farfel, DimitrovBauersfeld, Schroter, Thiess şi Hebestreit, Prager, BastianBauersfeld, Werner, Wagner, Kirchgăssner, WernerFrey, Sergienko,Verchoşanski, Kostial

Podlivaev, Tarnopolskaja,KostialMatveev

Drizka

FuchsBaranov, Tabacnik, Salnikov, Lormejko

Rapiditate de frecvenţă

Frecvenţa mişcării Zaţiorski, Dimitrov

Frecvenţa motricăFrecvenţa motrică maximă

Capacitatea de mişcare cufrecvenţă maximăFrecvenţă maximăPosibilitate de frecvenţă

Matveev, Sergienko, FarfelBlochin, Zimchin, Tabacnik, Verchosanski

Gorozanin

29

Frecvenţa paşilorFrecvenţa mişcărilor mâinii (execuţie) cu viteză maximăRapiditatea mişcărilor simpleViteza mişcării simple

Bauersfeld, WernerKostialPiliez, Witezac, Salnikov

Harre, Matveev, Dimitrov,Bauesfeld/ Werner, Werner

Rapiditate de acţiune

Rapiditatea mişcării simple (forţă rapidă)Durata mişcării izolate

Rapiditate de acţiuneRapiditate de acţiune saucoordonare motricăRapiditate de acţiune în mişcările de motricitate generală

Thiess ed. al

Verchosanski, Lomejko, Baranov, Fuchs

Bauersfeld, Schroter,Frey

Fuchs

Viteză locomotoare

Viteză- rezistenţă

Capacitate de accelerare

Viteză locomotoare (frecvenţă maximă)Viteză locomotoareCapacitate de sprintViteză de alergareCapacitate de mişcări rapide solicitând mai multe articulaţii şi măsurată în alergareViteză pe distanţăViteză maximă de alergareViteză maximă (rapiditatelocomotoare)

Rezistenţă-viteză

Capacitate de accelerare

Viteză de accelerareAptitudine de accelerare

Capacitate de forţă-vitezăfactor de forţă- viteză

Thiess ed al. Hebestreit,PragerHarre, Bauersfeld, WernerGundlach, DinitimanPiliez, WitezakPodlivaev, Tarnopolskaja

KostialGorozaminCounsilman

Hebestreit, Prager, Bastian, Kostial

Harre, Thiess ed al., Hebestreit, Tabacnik, Bauersfeld/Werner, Werner

KostialFucs

Hebestreit/ PragerPodlivaiev, Tarnopolskaja

30

(acţiune)

(accelerare)

(locomotoare)

(acţiune)

(acţiune)

(locomotoare)

(reacţie)

Grad de forţăImpulsie de forţăViteză de formţă motricăViteză de mişcare

Viteză iniţială în mişcare

Viteză maximă

Viteză de acţiune

Adresă-viteză

Viteză de bază

Contracţie muscularăCondiţie fizică

DriztkaDritzkaFreyVerchosanski, Bastian, Wagner, Kirchgassner, Bohrle, SchmidtbleicherVerchosanski

Israel

Bastian

Podlivaev, Tarnopolskaja

Bauersfeld/ Schroter, Hollman, HettingerVerchosanski,Piliez, Witeza

Tabelul nr.3. Analiza posibilităţilor de clasificare- definire a vitezei după diferiţi autori (R.

Manno, 1988)

Vom încerca să prezentăm câteva din formele demanifestare ale vitezei:

A. Viteza de reacţie (după unii autori, citaţide T. Ardelean (1990, 1991), viteza parţială, viteza de bază,viteza sau zona de latenţă pură) reprezintă timpul scursde la momentul apariţiei (acţiunii) unui stimul şimomentul declansării raspunsului motor adecvat.

Conform lui V.M. Zaţiorski (1968), timpul latentde reacţie are 5 componente:

1) apariţia excitaţiei în receptor;2) transmiterea excitaţiei către sistemul nervos

central (S.N.C.);

31

3) prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şiformularea comenzii;

4) transmiterea semnalului de la S.N.C. lamuşchi;

5) excitarea muşchiului şi apariţia răspunsuluimotor.

Cercetări făcute de Thorner (şi menţionate deGh. Mitra, Al. Mogoş, 1980, şi Gh. Cârstea, 1997)situează timpul de latenţă între 140 şi 180 milisecunde):

- 140 ms la excitanţii cutanaţi;- 150 ms la excitanţii sonori;- 180 ms la excitanţii vizuali.|n cadrul timpului latent de reacţie, cel mai

mult timp se consumă pentru prelucrarea excitaţieila nivelul S.N.C. şi formularea comenzii adecvate,de aceea, în procesul de educare a vitezei dereacţie, în principal, se urmăreşte scurtareaacestui timp. Reacţiile motrice sunt de două feluri:

a) reacţie motrică simplă care constă din răspunsuricunoscute la excitanţii cunoscuţi;

b) reacţie motrică complexă presupune elaborarearăspunsurilor în situaţii care nu au mai fostexersate în prealabil în aceleaşi condiţii. Cele maifrecvente cazuri sunt acelea în care răspunsurilesunt elaborate în funcţie de acţiunile adversarilorşi chiar ale coechipierilor.

32

Viteza de reacţie are indici de manifestarediferiţi la segmentele corpului. Cei mai buni indicide regulă se înregistrează la membrele superioare.

Viteza de reacţie nu corelează pozitiv cucelelalte forme de manifestare a vitezei, adică dacăun individ are indici superiori de manifestare avitezei nu înseamnă că întotdeauna va avea şi indicisuperiori de manifestare la celelalte forme demanifestare a vitezei.

Timpul de reacţie scade sub influenţaexerciţiului între 8 şi 25 ani, apoi se stabilizeazăpână în jurul vârstei de 60 ani, după care începe săscadă. Viteza de reacţie se poate îmbunătăţii, darîn limite destul de reduse.

B. Viteza de execuţie sau viteza mişcărilor separate,după N. Ozolin (1972), sau viteza maximă, cum estenumită de către V.M. Zaţiorski (1968), estecapacitatea de a efectua cât mai rapid un act motricsau o acţiune motrică. Se măsoară prin timpul caretrece de la începutul până la sfârşitul actului sauacţiunii ce se execută.

“Dezvoltarea acestei forme de manifestare avitezei se poate realiza, mai mult, pe seamaîmbunătăţirii coordonării, dezvoltării forţei maximeoptime, îmbunătăţirea supleţei şi perfecţionareatehnicii” (după T. Ardelean, 1991).

C. Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilorconstă în capacitatea de a putea executa un număr demişcări identice într-un timp prestabilit.

33

D. Viteza de accelerare reprezintă capacitateade a dezvolta viteza până la nivelul vitezei limită,pentru individul respectiv, într-un timp cât maiscurt.

E. Viteza de deplasare reprezintă capacitatea dea parcurge o anumită distanţă cât mai rapid. Formulafizică a vitezei este V = S/T (credem noi că exprimă cel mai corect viteza de deplasare).

După părerea lui Gh. Cârstea, această formă demanifestare a vitezei poate fi considerată în douăipostaze:

- ca variantă a vitezei de repetiţie, atunci când timpuleste dinainte prestabilit şi se măsoară spaţiulparcurs;

- ca variantă a vitezei de execuţie atunci cand spaţiuleste dinainte prestabilit şi se măsoară timpul încare este parcurs.

F. Viteza în regim de forţă. Dintre formele deviteză în regimul celorlalte calităţi motrice, vomface referiri în mod special la acest tip, deoareceviteza în regim de forţă, care se mai numeşte şidetentă, şi nu de puţine ori este confundată cuforţa explozivă, adică forţa în regim de viteză.Mulţi specialişti consideră că reprezintă unul şiacelaşi lucru, fapt nereal, deoarece la viteza înregim de forţă (detenta), calitatea predominantăeste viteza, iar la forţa în regim de viteză (forţaexplozivă), calitatea predominantă este forţa (fig.nr. 4)

34

PESTE 50% VITEZA SUB 50% FORTA

PESTE 50% FORTA SUB 50 % VITEZA

Figura nr.4. Raportul între viteză şi forţă încadrul detentei şi al forţei explozive

2.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale vitezei

Viteza de bază depinde de două categorii de factori: factorul central eminamente nervos; factorul periferic muscular sau neuromuscular.

Factorul central este reprezentat de rapiditateacu care alternează procesele fundamentale, excitaţiaşi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese vadepinde rapiditatea cu care muşchii se contractă şise relaxează. Factorul central nervos esteinterpretat de mulţi fiziologi ca fiind capacitateade coordonare şi reglare a mişcărilor rezultante aleciclurilor contracţie -relaxare. Este vorba decoordonarea intra- şi intermusculară: Coordonarea intramusculară se referă la activareaunităţilor motorii cu o frecvenţă crescută, ceeace conduce la accelerarea contracţiilor şirelaxărilor musculare. Impulsurile motoriimobilizatoare voluntare corticale (dar în special

35

DETENT~

FOR}~ EXPLOZIV~

cele involuntare stereotipe automatizate) cu câtau frecvenţa mai mare, cu atât vor mobiliza maialert unităţile neuromusculare, iar efectul va ficreşterea frecvenţei mişcărilor.

Coordonarea intermusculară realizată de centrii motori,constă în cooperarea muşchilor agonişti careefectuează mişcarea cu cei antagonişti care seopun sau prestează activităti de cedare. Astfel,mişcarea se realizează nu numai rapid ci şieconomic, fără lucrul în plus al altor grupemusculare. Coordonarea aceasta este realizată deinstanţele nervoase care acţionează ca modulatorişi reglatori ai mişcărilor (ex. nucleii bazali,substanţa reticulată).

O mare frecvenţă a mişcărilor nu poate fiobţinută fără alternanţa excitaţiilor şiinhibiţiilor ultrarapide controlate şi realizate desistemul neuromuscular în asociaţie cu dezvoltareaunei forţe optime.

Factorul periferic muscular este reprezentat detipul de fibre din structura muşchiului, forţamusculară, sursele de energie, elasticitatea,întinderea şi capacitatea de relaxare, starea deîncălzire a muşchiului, oboseala şi alţi factori(vârsta, sexul). Tipul de fibre musculare. Există corelaţii pozitiveevidenţiate între procentul crescut de fibrefazice rapide (albe) şi viteza muşchiloranalizaţi. |n consecinţă, fibrele albe sunt fibrecare avantajează eforturile de viteză.

36

Forţa musculară. Capacitatea diferită de performanţăîn sporturile de viteză, respectiv forţa deacceleraţie au la bază nivelul iniţial decoordonare şi de forţă care sunt diferite.Ameliorarea forţei antrenază automat şiameliorarea vitezei. Prin creşterea diametruluifibrelor componente ale unităţilor motorii a căroractivitate este sincronă, antrenează o micşorare aîncărcăturii pe unitatea de timp şi, în consecinţăcreşte viteza de contracţie a muşchilor. Pe dealtă parte, mărirea forţei de impulsieinfluenţează lungimea şi frecvenţa fibrelor înalergare.

Surse de energie. Viteza depinde foarte mult desubstratul energetic de tip fosfocreatinic (ATP şiCP) ale căror legături fosfat macroergice prinrupere eliberează exploziv o mare cantitate deenergie. Barany şi Piehl (1979) consideră căviteza de contracţie se ameliorează fie princreşterea rezervelor energetice, fie princreşterea echipamentului enzimatic.

Elasticitatea, întinderea şi relaxarea musculară. Un tonus scăzutde relaxare, o elasticitate a muşchilor coreleazăpozitiv cu o viteză de acţiune a acestora. în timpce o insuficientă elasticitate şi capacitate derelaxare reduce amplitudinea mişcărilor cu odeteriorare a cooperării neuromusculare; tensiuneacrescută din muşchi produce în scurt timpreducerea vitezei de acţiune.

Starea de încălzire. O încălzire adecvată diminueazăvâscozitatea, facilitează elasticitatea şi

37

capacitatea de întindere, creşte reactivitateasistemului nervos, creează un tonus corticaloptim, ameliorează metabolismul şi accelereazăritmul de desfăşurare a recţiilor biochimiceintracelulare. Muşchiului în activitate îi creştetemperatura. Astfel, o amplificare a temperaturiilocale cu 2o creşte viteza de contracţie cu 20%(Mill, 1966).

Oboseala. Starea de oboseală este incompatibilă cuobţinerea vitezei maxime în special, deoareceoboseala se datorează acidozei locale care tulburăcontracţia, care în acelaşi timp este detectatăacidoză metabolică care este transmisă aferentcentrilor nervoşi şi aceste influxuri aferenteinhibă controlul motor, care va diminua frecvenţadescărcărilor către unităţile motorii iar printrealte efecte va fi scăderea vitezei.

Sexul. Femeile neantrenate au o viteză de bază cu10-15% mai mică decât bărbaţii de aceiaşi vârstă.Diferenţa este dată de forţa mai scăzută la femei,şi nu de coordonarea neuromusculară.

Odată cu vârsta, viteza scade prin diminuareaposibilităţilor de coordonare şi de forţă, de caredepinde calitatea motrică.

Printre factorii consideraţi de cătrespecialişti ca având o contribuţie în manifestareavitezei mai sunt: ereditatea, care influenţează decisivmobilitatea proceselor nervoase, calitatea nervului,a muşchiului şi a sinapselor. După cum a foststatuat viteza este o calitate foarte puterniccondiţionată genetic care are un coeficient de

38

heritabilitate de 0.90, dar aceasta nu înseamnă căviteza nu mai poate fi dezvoltată prin antrenament,ci dimpotrivă doar că rezultatele nu vor fi foartespectaculoase.

Printre factorii psihici, T. Ardelean (1990,1991) menţionează capacitatea de mobilizare psihică îngeneral şi capacitatea de concentrare a atenţiei. El considerăcă viteza este condiţionată şi de celelalte calităţimotrice - forţa şi rezistenţa neuromusculară.

Prezintă, de asemenea, şi o serie de factori deordin pedagogic care condiţionează viteza, cum ar fitehnica actului motric, care în atletism duce lavalorificarea la maximum a potenţialului maxim alindividului.

2.1.3. Viteza la diferite vârsteDupă cum este bine cunoscut viteza este

calitatea motrică cu cel mai mare grad dedeterminare genetică, deci antrenabilitatea ei estedestul de scăzută. Filin (1979) afirmă că prinantrenament viteza se poate îmbunătăţi doar cu 20%.

Evoluţia diferitelor forme de manifestare avitezei în cursul perioadelor de creştere seprezintă astfel : viteza de recţie înregistrează valorile cele mai bune

în jurul vârstei de 20 ani. frecvenţa maximă a mişcărilor urmează evoluţia tipică

a capacităţilor coordinative în sensul creşteriiîncepând de la 6 -7 ani până la 16-18 ani.

39

viteza de deplasare - valorile cele mai bune ajung înjurul vârstei de 16-17 ani la fete şi 20-22 anila băieţii neantrenaţi.Referitor la antrenamentul vitezei în copilărie

şi adolescenţă, J. Weineck (1992, 1996) apreciază căla vârsta preşcolară se pot introduce exerciţiiorientate spre viteză care coroborate cu ameliorareacapacităţii de coordonare a mişcărilor înregistreazăo creştere a vitezei de deplasare.

|n ciclul primar (clasele I-IV) are loc cea maimare dezvoltare a frecvenţei şi vitezei mişcărilor.

De asemenea, viteza de recţie se îmbogăţeşteprogresiv şi scade perioada de latenţă. |n aceastăperioadă trebuie pus accentul pe dezvoltareavitezei, un factor favorizant fiind mobilitatea marea proceselor corticale fundamentale care faciliteazămecanismele fiziologice în manifestarea vitezei.

|n ciclul gimnazial (clasele V-VIII), timpii delatenţă şi de recţie continuă să scadă, frecvenţamişcărilor şi viteza de alergare se măresc, de aceease recomandă intensificarea lucrului pentrudezvoltarea vitezei, dar nu se recomandă viteza înregim de rezistenţă deoarece necesită o capacitateanaerobă lactacidă pe care copiii de această vârstănu o au pentru că au o slabă toleranţă la acidullactic format şi pot manifesta reacţiiantifiziologice.

La pubertate se produc modificări importante aleforţei maxime şi ale forţei viteză care denotă ocapacitate anaerobă bună. Timpii de latenţă şi derecţie ating valorile adulţilor, frecvenţa

40

mişcărilor atinge valorile maxime între 13 şi 15 anidupă care scade. |n această perioadă se poaterecurge mai mult şi la conţinuturi anaerobe (cudistanţe până la 50 de metri ).

|n perioada adolescenţei viteza se poatedezvolta fără restricţii; se pot folosi metodeleclasice.

2.1.4. Metodologia dezvoltării vitezeiPornindu-se de la premisa că viteza este o

calitate motrică care are un coeficient deheritabilitate de 0,90, ceea ce înseamnă că estefoarte mult condiţionată genetic, şi luând în calculşi afirmaţiile lui Filin (1975) care spune că prinantrenament viteza se poate îmbunătaţi doar cu 20 %,educarea vitezei constituie în metodica educaţieifizice şi în cea a antrenamentului sportiv oproblemă foarte delicată.

Metoda principală pentru dezvoltarea diferitelorforme de manifestare ale vitezei este metodaexersării.

Se pune însă problema: “Ce se exerseaza şi în cecondiţii ca să se realizeze o educare a vitezei ?”

|ncercăm în continuare să oferim câtevarăspunsuri; mai întâi la întrebarea: “Ce serepetă?”. Se repetă exerciţii specifice identice saufoarte apropiate, ca structură, de activitateamotrică în care dorim să dezvoltăm vitezamişcărilor.

41

La întrebarea: “Care sunt condiţiile pe caretrebuie să le îndeplinească exerciţiile de viteză?”am putea răspunde că exerciţiile de viteză trebuiesă îndeplinească urmatoarele cerinţe:

a) structura exerciţiului respectiv să permităexecuţia în viteză submaximală, maximală sausupramaximală a exerciţiului respectiv;

b) exerciţiul să fie bine însuşit în prealabilpentru ca atenţia să poată fi concentrată asupraexecuţiei rapide şi nu asupra controlului mişcării;

c) viteza să nu scadă din cauza oboselii (V.M.Zaţiorski, 1968);

d) un exerciţiu pentru viteză să aibă o duratăoptimă în raport cu vârsta şi gradul de pregătire.Un exerciţiu cu o durată prea lungă decât cea optimăva avea ca efect dezvoltarea rezistenţei (D. Harre,1973). Exerciţiile de viteză, de regulă, au o duratăîntre 5-6 sec., până la 40-43 sec.

Se mai pune şi întrebarea: “|n ce condiţii serepetă exerciţiile de viteză?” exerciţiile pentru educarea vitezei trebuieaplicate în condiţiile unui sistem nervos odihnitşi optim excitat (G. Schomolinscky, D. Harre,1986);

imediat cum începe să apară oboseala, se recomandăîncetarea lucrului.

|n decursul timpului s-au cristalizaturmatoarele procedee metodice pentru dezvoltareavitezei:

42

1. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice întempouri maximale, folosindu-se condiţii normale delucru.

2. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice întempouri supramaximale, în condiţii uşurate.

3. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice întempouri submaximale (85-90%), în condiţiiîngreuiate.

4. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice întempouri alternative, submaximale şi maximale.

N. Ozolin (1972) sistematizează metodele pentrudezvoltarea vitezei în următorul mod:

1) Metoda exerciţiului “din mers” (aceasta metodăpresupune parcurgerea unei distanţe în vitezămaximă, după un elan prealabil; spre exemplu,alergarea lansată).

2) Metoda întrecerii cu “handicap” sau “egalizare”, careasigură condiţii egale de întrecere între concurenţicu posibilităţi diferite; această metodă presupunecalcularea corectă a handicapului.

3) Metoda ştafetelor şi jocurilor - urmăreşte dezvoltareavitezei prin exersarea pe un fond emoţionalfavorabil, apelând la “spiritul emulativ al fiecăruisubiect”.

4) Metoda întrecerii, alţi autori o mai numesc şimetoda competiţională.

5) Metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale şisupramaximale (metoda pe care am prezentat-oanterior). |n literatura de specialitate se mai

43

întâlnesc referiri şi la o alta metodă, numită metodafracţionată care constă în abordarea analitică şi încondiţii uşurate a repetării acţiunii prininfluenţarea analitică a fiecărui element de caredepinde manifestarea vitezei maxime din cadrulacţiunii respective.

De mare importanţă considerăm că este stabilireaunui raport între durata efortului, intensitateaefortului şi pauza dintre repetări. |n acest sens,prezentăm tabelul realizat de Platonov în 1980.

OBIECTIVTIP DE

EXERCIţII

TIMP DE LUCRU(SEC.)

INTENSITATE(%)

PAUZA(SEC.)

Vitezaabsoluta

5-1015-2030-14

90-10095-10090-95

40-9040-6030-45

Exerciţii destart

5-6 95-100 40-120

Tabel nr. 4. Raportul dintre obiectiv (tipul deexerciţii), durata efortului, intensitate şi pauză

(Platonov, 1980, citat de A. Dragnea, 1991)

Pauzele după eforturile de viteză pot fi activesau pasive, dar ele au ca principal obiectiv orefacere a organismului în proporţie de 90-100%;dacă nu se realizează această refacere, atunci s-arputea să obţinem în loc de dezvoltarea vitezei,dezvoltarea rezistenţei.

Dezvoltarea vitezei de reactie. Pentrudezvoltarea vitezei de reacţie, de regulă, se

44

foloseşte şi se exersează “reacţia” la diferitesemnale (sonor, tactil, vizual) şi de cele mai multeori (dar nu este obligatoriu întotdeauna), trecereaîn alergare accelerată pe distanţe scurte 10-15 m.

Pentru ca varietatea şi eficienţa exersării săcrească, de asemenea, se mai folosesc şi diferitepoziţii de plecare, cum ar fi : culcat facial saudorsal, sprijin ghemuit, aşezat, fandat înainte,aşezat cu spatele la direcţia de alergare, etc.)

Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie a unoranumite segmente se mai pot folosi şi alte mijloace,dar care în principiu se bazează tot pe reacţia ladiferiţi stimuli, fără însă a mai fi urmate dealergare.

|n continuarea, vom prezenta câteva mijloacepentru dezvoltarea vitezei de reacţie. Spre exemplu:

- ghemuit, cu spatele la direcţia de alergare laun semnal sonor întoarcere şi alergare pe 10 m,tempou 100%; dozare 2-4x; pauza 1 min. pasivă;formaţie de lucru 6 linii a câte 5;

- doi parteneri, faţă în faţă, unul dintreparteneri are un baston de capete apucat. Celălaltse află cu mâna la 15 cm deasupra bastonului;partenerul cu bastonul poate da drumul la bastonoricând doreşte, celălalt trebuie să prindă bastonulînainte ca acesta să atingă solul. Tempou 100%,dozare 10-15x (după care se schimbă rolurile), pauzaîntre repetari 15” (pasivă), formaţia de lucru: 15perechi aşezate în linie.

45

Dezvoltarea vitezei de execuţie. Pentrudezvoltarea vitezei de execuţie, de regulă, serepetă în condiţiile procedeelor metodice meţionatemai sus fie diferite acte motrice singulare (vezirepetarea procedurilor tehnice din lupte, judo,etc.) sau executarea unor fragmente ale unor actesau acţiuni motrice (spre exemplu, în cazulalergătorilor de garduri, se lucrează analiticpentru dezvoltarea vitezei piciorului de atac, avitezei piciorului - remorcă; a vitezei flexieitrunchiului pe piciorul de atac, etc.) sau în cazularuncărilor (se lucrează analitic pentru vitezaelanului, a saltării la greutate, a piruetei la discşi ciocan şi pentru viteza impulsului final).

Dezvoltarea vitezei de repetitie. Pentrudezvoltarea acestui tip de viteză, se urmăreşte, înspecial, creşterea frecvenţei mişcărilor; spreexemplu, frecvenţa loviturilor, în box; frecvenţavâslirii, în canotaj şi înot, frecvenţa paşilor, înprobele de alergare, etc.

Formarea şi dezvoltarea capacităţii deaccelerare. Mai întâi se realizează în prealabilformarea simţului accelerării, care reprezintăfineţea angajării, în mod progresiv, a forţei deimpulsie, a frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor,în condiţii de relaxare perfectă. După formareasimţului accelerării, se urmăreşte dezvoltareacapacităţii de accelerare. După aceea, se urmareşteeducarea capacităţii de relaxare.

Dezvoltarea vitezei de deplasare. Dezvoltareavitezei de deplasare este influenţată direct de

46

ameliorarea vitezei de accelerare, dar o importanţămajoră este formarea raportului optim întrefrecvenţa şi lungimea pasului. Dezvoltarea vitezeide deplasare se poate realiza prin alergari între 20şi 100 m, şi nu numai.

Exemplu:- Alergare pe 60 m cu plecare din start de jos,

tempou 100%, dozare 2-4 x, pauza 2’ (mers cuscuturarea braţelor şi picioarelor); formaţia delucru 6 linii a câte 5 (dar formaţiile pot varia înfuncţie de condiţii).

Problema dezvoltării vitezei capătă aspecte dediferenţiere majore în cele două activităţi motricefundamentale, adică în educaţia fizică şi înantrenamentul sportiv specializat.

|n educaţia fizică, dezvoltarea vitezei se poateface în toate subsistemele, dar în mod special însubsistemul educaţiei fizice a tinerei generaţii,unde educaţia fizică are un caracter obligatoriu, cuun număr de lecţii (1-3) pe săptămână stabilit defactorii de decizie.

Dezvoltarea vitezei în lecţiile de educaţiefizică şcolară poate îmbrăca următoarele aspectemetodice:

- viteza se poate dezvolta în orice perioadă aanului, fie că se lucrează afară, în spaţiu liber,fie că se lucrează în interior, în sală;

47

- viteza poate fi programată ca primă temă delecţie şi i se vor acorda 10-15 minute, în funcţiede numărul de teme de lecţii din lecţia respectivă;

- este recomandabil ca viteza să fie programatăîn sisteme de lecţii formate din 10-12 lecţii;

- mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezeiîn lecţiile de educaţie fizică trebuie să fieadaptate la condiţiile materiale şi laparticularităţile morfo-funcţionale ale subiecţilor.

|n antrenamentul specializat, pentru dezvoltareavitezei, condiţiile sunt cu totul altele, şi anume:

- subiecţi cu un nivel bio-motric bun sau foartebun;

- condiţii materiale mai bune;- mijloacele care pot fi folosite pentru

dezvoltarea vitezei au un caracter mai specializat;- timp suficient care poate fi acordat pentru

dezvoltarea vitezei;- reguli metodice mult mai riguros respectate.Totuşi, antrenamentului specializat pentru

dezvoltarea vitezei, în special a vitezei dedeplasare, trebuie să i se acorde o atenţiedeosebită, deoarece dacă nu se respectă riguroscondiţiile şi regulile menţionate anterior, se poateinstala “bariera de viteză”.

Termenul de bariera de viteză este o denumireconvenţională dată fenomenului de stabilizare avitezei mişcărilor în procesul instruirii. J.Weineck (1983) o mai numeşte stabilizarea vitezei gestului.

48

Acest fenomen mai este întâlnit şi sub denumireade plafonare.

Instalarea barierei de viteza reprezintă unproces fiziologic normal, bazat pe stereotipiecreată la nivelul scoarţei cerebrale.

|n procesul de antrenament specializat pentrudezvoltarea vitezei trebuie să se urmarească cainstalarea “barierei de viteza” să se realizeze câtmai târziu, şi nicidecum în perioada de formare.

Pentru practica instruirii în dezvoltareavitezei se pun următoarele probleme:

1) evitarea instalarii premature a “barierei deviteză”;

2) distrugerea “barierei de viteză”;3) stingerea “barierei de viteză”.1) Instalarea prematură a “barierei de viteza” constituie o

consecinţă a pregătirii specializate timpurii.Evitarea instalări premature a “barierei de viteză”se poate asigura cu condiţia să nu se abuzeze delucru în regim de viteză maximă.

2) Distrugerea “barierei de viteză”. Dacă totuşi barierade viteză s-a instalat, pentru distrugerea ei seurmăreşte crearea unor condiţii care usşrează, ajutăşi stimulează viteza mişcarilor, făcând posibilădepăşirea vitezei “maxime stabilizate”.

Se pot folosi: lucru analitic pe secvenţe mici, cu viteza maximă,iar după, revenirea la execuţia globală;

alergarea la vale, aruncări cu obiecte uşoare;

49

alergari cu handicap şi alergări cu antrenaremecanică.

3) Stingerea ”barierei de viteză”. Aceasta se poaterealiza pe cale întreruperii totale a lucrului deviteză la care s-a produs stabilizarea vitezei.

2.2. Forţa 2.2.1. Definiţii şi forme de manifestare Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat de

studierea forţei organismului sub diferite aspecte(teoretice şi metodice) fac referire la contracţiamusculară pe care o implică orice efort necesarexecuţiei oricărui act motric. Cu toate acestea odefiniţie clară şi pecisă a forţei nu este posibilădecât ţinând cont de diferitele forme de manifestareale forţei.

Definiţiile specialiştilor nu diferă între eledecât prin terminologia folosită. |n esenţă, forţaorganismului uman este capacitatea de a învinge orezistenţă internă sau externă prin intermediulcontracţiei musculare.

După R. Manno (1992), forţa este capacitateamotrică care permite omului să învingă o rezistenţă,să i se opună printr-un efort intens almusculaturii,definiţie care nu este în linii marideosebită de celelalte.

Organismul uman îşi manifestă forţa fierealizând eforturi în care este prezent sau nulucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere,de menţinere sau de cedare în funcţie de rezistenţa

50

care trebuie învinsă. De asemenea considerăm necesarsă facem distincţie între forţa organismului şiforţa care constituie o caracteristică de ordinmecanic a mişcării oricărui corp; de asemenea întreforţa şi puterea musculară. Forţa înseamnăînvingerea rezistenţei fără a fi condiţionată întimp, iar puterea se referă la lucrul mecanicefectuat în unitatea de timp

Criteriile de clasificare şi diviziune a forţeisunt diferite, de unde şi multiplele modalităţi deexpresie a forţei.

J. Weineck, în 1992, prezintă o schemă adiferitelor forme de expresie a forţei (figura nr.5)

Forţă(locală,specifică,generală)

Dinamică Statică

Forţămaximă

ForţăViteză

Rezistenţă-forţă

Rezistenţă

Forţă

Forţămaximă

Figura nr. 5. Forme de expresie a forţei (J.Weineck, 1992)

51

Criteriile de clasificare sunt : Masa musculară implicată; în funcţie de această

se vorbeşte de forţa locală şi generală. Forţa generală şi forţa specifică în funcţie de

activitatea în care este solicitată forţa.După criteriul caracterul contracţiei musculare avem: forţa statică , unde tipic este forţa izometrică. Se

obţine atunci când nu se modifică dimensiunilefibrelor angajate în efectuarea efortuluirespectiv. Un tip special de forţă statică estecea izometrică, atunci când “rezistenţa externă”de învins este mai mare decât capacitatea deforţă maximă a musculaturii celui care execută.

forţa dinamică care la rândul ei poate fi în regimde învingere şi în regim de cedare. Mai esteîntâlnită şi sub denumirea de forţă izotonică,forţă care se manifestă atunci când princontracţie se modifică dimensiunile fibrelormusculare fie în sens de creştere, fie în sensde descreştere. Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa

dinamică este de tip învingere (regim miometric). |n cazulacestui regim se înţelege forţa îndreptată împotrivamişcării şi care este eliberată de acţiuneamuşchilor agonişti (motori).

Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare,iar forţa acţionează în sensul mişcării, este oforţă dinamică de tip cedare (regim pliometric) rezultat al

52

intrării în acţiune a muşchilor antagonişti(frenatori). forţa mixtă (combinată sau auxotonică). |n cadrul acestui

tip de forţă se întâlnesc atât contracţiistatice, cât şi dinamice.Forţa dinamică se subîmparte în :

forţă maximă dinamică - este cea mai mare forţăposibilă dezvoltată de sistemul neuromuscularprintr-o contracţie musculară cu realizarea uneimişcări. în realitate forţa nu se manifestăniciodată în stare pură ci în combinaţie cucelelalte calităţi motrice şi astfel întâlnim:

forţă în regim de viteză care mai este numită şi forţăexplozivă, care reprezintă capacitatea de amanifesta valori mari de forţă în cea mai micăunitate de timp (D.M. Ioseliani, 1957).

forţă în regim de rezistenţă. După greutatea corporală avem două tipuri de

forţă (este vorba de termeni uzuali): forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi

măsurată nu ia în calcul greutatea corporală.Este un termen mai mult convenţional decât deutilitate practică.

forţa relativă - reprezintă raportul dintre forţaabsolută şi greutatea corporală exprimată în kg:

Fr=Fa/G.După D. Harre, forţa poate fi subîmpărţită

astfel: forţă maximală, care reprezintă forţa cea mai mare

pe care sistemul neuromuscular o produce într-ocontracţie voluntară;

53

forţa/viteza (forţa rapidă), capacitatea sistemuluineuromuscular de a învinge rezistenţa printr-ocontracţie foarte rapidă;

forţa rezistenţă care reprezintă capacitatea carepermite organismului să se opună oboseliiprintr-o prestaţie în care forţa se combină cudurata.Kuznetsov distinge două tipuri fundamentale de

exprimare a forţei : forţa dinamică: f.explozivă

f.rapidă f.lentă

forţă statică, care după părerea sa se poate exercita în douămodalităţi: activă şi pasivă.|n figura nr. 5 vom prezenta o clasificare a

forţei după I.V. Verchoşanski (1963).Forţa musculară a omului

Tip de forţă

Forţă maximă Forţă rapidă Forţă-rezistenţă

Tipul de travaliu

învingere Cedare Static Combinat

54

Tipul de tensiune musculară

Isotonică Izometrică Auxotonică

Natura tensiunii musculare

Viteza

ciclică

Viteza

aciclică

Explozivă

Reactivă

Balistică

Explozivă

Explozivă

Tonică

Fazică

Tonică

Fazică

Tonică

Figura nr. 5. Clasificarea forţei după I.V.Verchoşanski, citat de R. Manno, 1992.

2.2.2. Bazele biologice şi psihologiceFactorii determinanţi ai forţei sunt împărţiţi,

în scop pur didactic în două categorii :a) factori centrali;b) factori periferici.a) Factorii centrali se referă la :

activitatea instanţelor nervoase implicate în elaborareacomenzilor voluntare sau involuntare;

stimulii, care ajunşi pe calea sistemelor senzitivo-senzoriale sunt transformaţi în senzaţii. Aceştiainduc în zonele motorii focare de excitaţii ladiferite niveluri ale S.N.C., de a căror extindereşi frecvenţă a declanşării comenzilor depinde de

55

gradul de mobilizare a unităţilor motorii carecondiţionează forţa;

capacitatea de coordonare a muşchilor - comanda motorievoluntară (corticală) sau involuntară activate cuo anumită frecvenţă pe unitatea de timp(sincronizare în timp), sau în funcţie decalităţile impulsului nervos mobilizator pot fiactivate simultan un număr din ce în ce mai marede unităţi motorii (sincronizare în spaţiu).Această mobilizare intramusculară, care îndeterminarea forţei maximale izometrice esteprimordială şi constă în comanda optimă a fibrelordin interiorul muşchiului. în acest caz valoareaforţei depinde de frecvenţa impulsurilor şisincronizarea acestora în ce priveşte mobilizareafibrelor efectoare. în contracţia muscularăstatică maximă toate unităţile sunt mobilizatevoluntar. Această performanţă se atinge prinantrenament pentru forţa maximă izometrică, cândla început se constată o mobilizare progresivă aunităţilor motorii, iar după o perioadăîmbunătăţirea forţei se face şi prin hipertrofiemusculară;

coordonarea intermusculară este la fel de importantă îndeterminarea forţei. Aceasta o realizează totcentrii motori corticali şi subcorticali, cafactori moderatori ai mişcării, a căror activitatepune în valoare activitatea agoniştilor şisinergiilor şi anihilează activitateaantagoniştilor;

56

reglarea tonusului muscular are implicaţii asupramăririi forţei. în special, tonusul de repaus cuvalori cât mai scăzute conduce la creşterea forţeide contracţie. Cu cât tonusul antagoniştilor estemai mic în repaus, valorile forţei dezvoltate demuşchii agonişti sunt mai mari.

b) Factorii periferici - aceştia influenţează,în special, forţa maximală, dar într-o ponderediferită şi celelalte forme ale forţei. Aceştifactori sunt : diametrul muşchiului - depinde de grosimea fibrelormusculare care îl compun, cantitatea desarcoplasmă, numărul de miofibrile, cantitatea deţesut conjunctiv şi ţesut adipos;

hipertrofia musculară - constă în creşterea diametruluifiecărei fibre musculare prin creşterea număruluide miofibrile, a cantităţii de proteinecontractile. în funcţie de intensitatea, frecvenţaşi durata stimulilor, structura fibrei musculareva evolua în favoarea forţei sau rezistenţeiconform lui Merson, citat de J. Weineck, 1992;

cantitatea de resurse energetice pe care le deţine muşchiulşi enzimele care favorizează arderea, cum ar fifosfagenele (ATP şi CP) care eliberează exploziv omare cantitate de energie necesară dezvoltării şiexteriorizării forţei musculare;

volumul muşchiului - este produsul dintre diametrul şilungimea lui şi are mare pondere în determinareaforţei. Se ştie că atunci când creşte greutateacorporală, creşte şi forţa absolută în timp ceforţa relativă scade ,de aceea în aprecierea

57

forţei este mai indicat să se utilizeze forţarelativă;

structura muşchiului - procentajul crescut de fibrefazice rapide este favorizant în dezvoltareaforţei. Fibrele fazice au un diametru mai mare,rezerve fosfagene crescute, predominanţaproceselor anaerobe sunt mobilizate de impulsuricu frecvenţă mare. Toate aceste diferienţierifacilitează dezvoltarea unei tensiuni crescute înacest tip de fibre şi în dezvoltarea forţeirapide, fibrele fazice participă într-un procentmult mai mare decât cele roşii.

lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune. Lungimeainiţială a fibrelor este importantă în special îndezvoltarea forţei dinamice maximale. Se considerăcă forţa de contracţie optimală se situează între90-110% din lungimea iniţială a muşchilui. Laaceastă lungime poziţia filamentelor de actină pelângă cele de miozină permite acroşarea unui numărmaxim de zone de filamente de actină şi decidezvoltarea unei forţe mărite. Nici unghiul articular nu este de neglijat.Unghiurile articulare optime depind de la segmentla segment, dar încadrându-se între 50-170o

(fiecare segment are un unghi optim).Dependenţa valorii forţei de poziţia corpului.

Forţa pe care o poate manifesta omul depinde depoziţia corpului lui (Darcus, 1955; Clarke, 1960).

Să analizăm factorii principali, care determinăaceastă dependenţă:

58

1) Odată cu schimbarea poziţiei articulaţiei, seschimbă şi lungimea muşchilor. Forţa manifestată demuşchi scade aproximativ proporţional cu pătratulmişcării lungimii lui (Powels, 1959). Cele mai micivalori ale efortului de tracţiuni muşchiul lemanifestă când se află în starea cea mai scurtă, iarvalorile maxime pot fi manifestate dacă muşchiuleste întins la maximum.

2) Schimbarea braţului de tracţiune almuschiului faţă de axa de rotaţie. Pentru sistemulosteomuscular este caracteristică aplicareaapropiată a tracţiunii muschiului pe axa de rotaţie,ceea ce face ca în majoritatea mişcărilor să seobţină avantaje în viteză şi distanţă în contuldezavantajului în forţă. Astfel, când unghiul dinarticulaţia cotului este de 90 grade, flexoriiantebraţului (în special muşchiul biceps) pierd dinforţă aproximativ de 10 ori.

3) Schimbarea unghiului de tracţiune almuschiului faţă de os. Când acest unghi este egal cuun unghi drept, tot efortul de tracţiune semanifestă în crearea momentului de rotaţie. Dacăunghiul difera de unghiul drept, efortul de tractinese repartizează după paralelogramul forţelor, iarvaloarea momentului de rotaţie al forţei depindenumai de componenta tangenţiala. A doua componentă(radială) acţionează de-a lungul osului, mărind saumicşorând presiunea pe articulaţie.

|mbinarea factorilor indicaţi face ca pentrufiecare mişcare monoarticulară să existe o

59

interdependenţă anumită între unghiul articular şiforţa care se manifestă.

Când mişcarea se execută cu ajutorul muşchilorpoliarticulari, situaţia se complică, întrucâtlungimea acestor muşchi depinde de poziţiaarticulaţiilor învecinate. De exemplu, forţaextensorilor şi flexorilor articulaţiei genunchiuluidepinde de poziţia articulaţiei coxo-femurale.

|n continuare, vom prezenta ca exemplu care esteunchiul articular în care se atinge valoarea maximăa forţei.

|n articulaţia cotului se atinge forţa maximăcând unghiul este de 90 grade, în timpul îndreptăriiarticulaţiei cotului şi genunchiului, unghiul optimse manifestă când unghiul este de circa 155 grade.

Alţi factori de care depinde forţa sunt: Motivaţia care deplasează pragul de imobilizare arezervelor autonome protejate care pot fidisponibilizate numai în condiţii extreme şi cândse atinge potenţialul individual maxim alcapacităţii de performanţă

Cele patru zone de performanţă descrise deHettinger pot fi mobilizate succesiv prin creştereagradului de antrenament şi motivaţie. Capacitatea de concentrare a atenţiei asupra sarcinii Durata contracţiei musculare: contracţiile de 15-20 sec.determină o creştere mai rapidă decât cele de 2-3sec.

Starea de funcţionalitate a segmentelor de sprijin, aligamentelor şi articulaţiilor.

60

Nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice. Vârsta influenţează şi ea performanţa în ceea ceproveşte forţa. astfel, forţa maximă descreşteîncepând de la vârsta de 20-30 de ani, aşa cum seobservă în figura nr.6.

Figura nr.6. Evolu]ia for]ei m axim ale la fem ei [i b r̀ba]i (C. Bota, 1997)

0102030405060708090100

5 10 20 25 30 40 50 60

V<rsta

For]

a ma

xima

l`

BF

Sexul: femeile posedă o forţă de 70 % din forţamusculară a bărbaţilor. Diferenţa se explică prinmasa musculară mai puţin dezvoltată, diametrulfibrelor mai mic la femei comparativ cu bărbaţii.

Ritmul circadian: forţa musculară prezintă douăacrofaze: una în cursul dimineţii (8:30- 9:30) şia doua după amiaza (16:00- 18:30). Valoarea minimăse înregistreaă noaptea în jurul orei 3:00.specialiştii din domeniul nostru mai considerăimportanţi în procesul de dezvoltare al forţeiurmătorii factori de ordin pedagogic:

Continuitatea procesului de instruire.

61

Nivelul iniţial la care se începe instruirea. Calitatea (intensitatea şi volumul) formelor de organizare

a instruirii.

2.2.3. Forţa la diferite vârsteForţa maximă este una din calităţile motrice

cele mai importante la vârsta copilăriei. |n sensulacestei perioade ea prezintă o evoluţie tipică dupăHettinger.

Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă laambele sexe până la vârsta de 11-12 ani, iar nivelulsău este practic identic la copiii mai mici. Dupăaceastă vârstă creşterea forţei la băieţi este multmai pronunţată, încheindu-se la 18-20 de ani, adicăcu 2-3 ani mai târziu decât la fete, la care seconstată o stabilizare sau chiar o uşoară regresie.Acest tip de creştere diferenţiată se datorează uneiproducţii diferite de androgeni.

Lucrul pentru dezvoltarea forţei joacă un rolimportant în formarea şi dezvoltarea generală acopiilor şi adolescenţilor. Trebuie să se ţină contde particularităţile organismului aflat în perioadade creştere. Se ştie că la copii sistemul osos estemai elastic, nu s-a încheiat calcifierea, este maipuţin rezistent la tracţiuni, presiuni şi flexii şiforţe exagerate.

Aparatul osos posedă o capacitate de efort maimică decât a adultului. Cu toate acestea nu trebuieneglijată dezvoltarea forţei musculare care se paoteface în toate etapele dezvoltării, însă trebuieevitate specializarea prea timpurie şi antrenamentul

62

pe o singură disciplină care prin suprasolicitareaaparatului osteoligamentar ar putea perturba armoniacreşterii. La preşcolari antrenamentul de forţă pură estecontraindicat, dar trebuie să se profite de nevoiagenerală de mişcare pentru a se realiza odezvoltare armonioasă şi polivalentă a aparatuluilocomotor activ.

|n ciclul primar, adică în perioada claselor I-IV(6/7 ani - 10 ani), dezvoltarea forţei trebuie săse realizeze prin efort dinamic, deoarececapacitatea anaerobă fiind slabă nu se posedăbazele unui lucru muscular static. Ca procedeumetodic se recomandă circuitul - deoarece copiiinu se pot concentra prea mult asupra unei sarcini.Copilul trebuie orientat spre exerciţii de forţă -viteză.

|n ciclul gimnazial, clasele V-VIII (10-14/15ani), în dezvoltarea forţei se pot folosiexerciţii unde ca încărcătură se foloseşte propriagreutate sau încărcături externe mai mici de 1-2kg. La pubertate, în prima parte a pubertăţii seurmăreşte dezvoltare unei musculaturi robuste, darfără solicitări exagerate ale coloanei vertebrale.în această perioadă se poate începe antrenamentulcu haltere (în jurul vârstei de 14 ani) dar curespectarea particularităţilor etapei respective.

|n a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă,când creşterea interesează mai mult lăţimile,muşchii îşi cresc volumul şi se recomandădezvoltarea forţei, acesta fiind unul din cele mai

63

bune momente. Lucrul în volum are pondere mai maredecât cel în intensitate.

Folosirea diferitelor încărcături în raport cuvârsta. Aceasta problemă a făcut obiectulpreocupărilor multor specialişti ai domeniului şivom încerca să sintetizăm câteva puncte de vederereferitoare la această problemă:

- între 8-10 ani, se recomandă să nu se abuzezede folosirea încărcăturilor, dar dacă ele sefolosesc, să fie între 1,250 kg - 2,5 kg, pentrudezvoltarea analitică a grupelor musculare;

- între 11-13 ani, încărcături care reprezintăaproximativ 30% din greutatea corporală;

- peste 14 ani se pot folosi încărcăturile cedepaşesc greutatea corporală şi chiar exerciţii maigrele, cu caracter specific, dar cu o pondere decel mult 50% din volumul total de lucru (L. Baroga,1980).Un alt punct de vedere este următorul :

- între 10-14 ani, încărcături care reprezintă35-50% din capacitatea maximă, la care se adaugălucru analitic cu greutăţile de 1-2 kg;

- peste 15-16 ani, încărcături de 35-70%;- peste 12 ani se poate lucra normal, inclusiv

cu încărcături maxime (I. Koltaj, L. Nanatori,1976).

Un ultim punct de vedere prezentat de noi estecel al lui B. Volik (1996) care specifică :

64

- între 14-16 ani, îngreuierile sunt admise pânăla 20-30% din greutatea corpului, la fete, respectiv60-70%, la baieţi.

Hollmann şi Hettinger (1980) formulează unelerecomandări de care trebuie să se ţină cont atuncicând se lucrează pentru dezvoltarea forţei în timpulcopilăriei:1. Să se acorde timp suficient de refacere după unantrenament forţă.

2. Nu se vor modifica brusc încărcăturile la copiişi tineri al căror organism nu este pregătit.

3. Se va evita lucrul cu haltere înainte şi întimpul proceselor de creştere datorităconsecinţelor negative care pot apare aupracoloanei şi chiar asupra creşterii normale.

4. Se vor evita eforturilor unilaterale care potafecta morfologic şi funcţional aparatullocomotor.

5. Nu trebuie să se efectueze un efort static delungă durată, deoarece poate fi afectatăcirculaţia, atât în musculatură, cât şi a altorstructuri implicate în efort.

6. Pentru evitarea traumatismelor ulterioare, pentrucei care vor să lucreze multă forţă este necesarăefectuarea unui control ortopedic.

2.2.4. Metodologia dezvoltării forţeiForţa este o calitate motrică care are un

coeficient de heritabilitate de 0,80, adică ea este

65

mai puţin condiţionată genetic şi, deci, se poatedezvolta destul de mult prin proces instructiv.

Alegerea mărimii îngreuierii în timpuldezvoltării forţei este una din problemeleprincipale ale metodicii.

Exerciţiile de forţă şi efectuarea lorPentru dezvoltarea forţei, se stabilesc

exerciţiile cu rezistenţă mărită, iar în raport cunatura rezistenţei, ele se împart în două grupe(L.P.Matveev, 1995):

1. Exerciţii cu rezistenţă externă. |n acestscop se folosesc:

a) greutatea obiectelor;b) rezistenţa partenerului;c) rezistenţa obiectelor dure;d) rezistenţa mediului extern (alergare pe

nisip, în apă, pe zăpadă, etc.)2. Exerciţii în care îngreunarea este greutatea

propriului corp.Un alt tip de exerciţii folosite sunt exerciţiile

statice (izometrice).Exerciţiile statice (izomotrice) sunt acele exerciţii în

care rezistenţa ce trebuie învinsă este invariabilă,iar in timpul executarii lor lungimea muşchiului nuse modifică, adică lucrul mecanic este 0, deşi aparetensiune în muşchi. Pe baza folosirii acestorexerciţii s-a cristalizat şi un procedeu metodic,numit procedeul izometriei şi pe care îl vom abordaîn paginile următoare.

66

|n decursul timpului s-au cristalizaturmătoarele metode şi procedee metodice pentrudezvoltarea forţei:

1. Procedeul ridicării de greutăţi (care se mainumeşte şi procedeul “încărcăturii”).

Există patru variante ale acestui procedeu.1.1. Creşterea continuă a încărcăturii. |n cadrul acestei variante se creşte continuu

încărcătura până se ajunge la posibilităţile maximeale executantului sau executanţilor. Ex. : 60% - 70%- 80% - 90% - 100% (aceste procente reprezintăvaloarea încărcăturii din posibilităţile maxime)(grafic nr.1).

0102030405060708090100

1 2 3 4 5

valoare incarcatura

Grafic nr.1. Creşterea continuă a încărcăturii în cadrulprocedeului ridicării de greutăţi

Dacă se doreşte ca în cadrul unei lecţii să sefacă mai multe repetări, fie se porneşte de la un

67

procent mai scăzut, dar nu mai scăzut de 50% şi ratade creştere va fi mai mică.

1.2. Creşterea şi descreşterea continuă a incărcăturii|n cadrul acestei variante, se stabileşte o rată

de creştere fixă, se porneşte de la un anumitprocent faţă de posibilităţile maxime. Spre exemplu,60% după care se adaugă rata de creştere până la100% din posibilităţile maxime, dupa care începe săse

scadă acea rată până se ajunge la valoarea de lacare s-a pornit iniţial. Spre exemplu, stabilim orată de 10%, 10% - 70% - 80% - 90% - 100% - 90% -80% - 70% - 60%. (grafic nr.2)Grafic nr.2 Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii

în cadrul procedeului ridicării de greutăţi

1.3. Creşterea încărcăturii “în trepte”.

0102030405060708090100

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

valoare incarcatura

68

Această variantă se poate efectua în următorulfel. Se stabileşte o rată de creştere, spre exemplu10%, după care se încep repetările; rata de creşterese va folosi în două, trei sau mai multe repetăriconsecutive, după care se începe iar creşterea. Sefoloseşte iar numărul de repetări stabilite astfel

până se ajunge la 100% din posibilităţile maxime.Exemplu: rata de creştere fiind de 10% şi pornindu-se de la 60% din posibilităţile maxime, dozareaarată astfel : 60% - 60% - 70% - 70% - 80% - 80% -90% - 90% - 100% - 100%.

Grafic nr.3 Creşterea încărcăturii “în trepte” în cadrulprocedeului ridicării de greutăţi

1.4. Creşterea încărcăturii “în val”Acest procedeu foloseste creşterea şi

descreşterea alternativă a încărcăturii, dar trebuiemenţionat că rata de creştere trebuie să fieîntotdeauna mai mare decât rata de descreştere. Peparcursul unor execuţii ratele de creştere rămân

0102030405060708090100

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

valoare incarcatura

69

constante. Spre exemplu, având o rată de creşterede 10% şi o rată de descreştere de 4%, dozarea ararăta astfel : 70% - 80% - 70% - 86% - 82% - 92% -88% - 98%, etc.

Grafic nr.4 Creşterea încărcăturii “în val” în cadrul

procedeului ridicării de greutăţi

Referitor la rata de creştere, ea poate fifolosită de conducătorul procesului instructiv-educativ atunci când se lucrează în mod organizatsau de fiecare subiect în parte, când se lucreazăindividual. Folosirea acestui procedeu solicită ofoarte bună cunoaştere a posibilităţilor individuluişi o dotare materială bună care să permite dozareafoarte precisă a încărcăturii.

2. Procedeul eforturilor repetate până la refuz.

0102030405060708090100

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

valoare incarcatura

70

Acest procedeu metodic constă din stabilireaunei încărcături cu care se va repeta până laapariţia pronunţată a stării de oboseală şi seconsideră ca fiind cele mai eficiente ultimele două- trei repetări şi care se efectuează pe fondulexcitabilităţii mari a S.N.C.

Prin cercetări, s-a stabilit ca încărcăturaefortului este pentru începători de aproximativ 35-40%, şi 55-60% pentru avansaţi, din posibilităţilemaxime ale subiectului.

Acest procedeu are şi avantaje şi dezavantaje.Avantaje:- nu poate produce accidente asupra

organismului subiecţilor; - volumul mare al lucrului provoacă

modificări în metabolism (P. S. Vasiliev, 1958).Activitatea procedeelor trofice creează

posibilităţi pentru intensificarea metabolismuluiplastic, ceea ce duce la hipotrofia funcţională amuşchilor şi aceasta se manifestă asupra creşteriiforţei.

- folosirea procedeului repetărilorpână la refuz, mai ales dacă se aleg exerciţii cucaracter local, permite să se micşoreze încordareacare are loc în timpul efectuării exerciţiilor cuefort maxim;

- exerciţiile cu încordare moderatăoferă o mai mare posibilitate pentru urmărireatehnicii, aceasta având o importanţă deosebităpentru începători.

71

Dezavantaje:- lucrul “până la refuz” nu esteavantajos din punct de vedere energetic;

- trebuie să se ridice o cantitate deîncărcătură mult mai mare decât la procedeuleforturilor maximale.

3. Procedeul eforturilor maximaleSe foloseşte în special numai pentru dezvoltarea

forţei sportivilor calificaţi.Numărul maxim de repetări folosit în cadrul

acestui procedeu care trece de 2-3 :- folosirea eforturilor maximale provoacă repede

oboseala emoţională mare. Este recomandabil cafolosirea încărcăturilor maxime să se foloseascănumai din când în când, odată la 7-14 zile şi chiarmai rar (V.M. Zaţiorski, 1969).

4. Procedeul contracţiilor izotonice intense şirapide.

Se mai numeşte şi procedeul “eforturilordinamice”. Acest tip de procedeu este utilizatpentru dezvoltarea forţei explozive (forţa în regimde viteză). Repetările se fac cu amplitudine maximăşi cât mai aproape sau identic cu structura unordeprinderi şi priceperi motrice.

72

5. Procedeul Power - TrainingAcest procedeu se foloseşte pentru dezvoltarea

forţei explozive la nivelul grupelor musculare aleoganismului uman.

El caută să găsească soluţii pentru a eliminaantagonismul dintre viteză şi fortă care apare maiales atunci când nu se îmbină judicios lucrul pentrufiecare din ele.

|n cadrul acestui procedeu se folosesc treigrupe de exerciţii care totodata sunt şi stimulidiferiţi. Aceste exerciţii sunt:

a) exerciţii cu haltera;b) exerciţii cu mingi “medicinale”;c) exerciţii acrobatice.Un program de lucru este alcătuit din 12

exerciţii, câte patru din fiecare grupă. Dupăfiecare serie de 4 exerciţii se face o pauză de 3-5minute, pauză care poate fi activă sau pasivă.

Principalele elemente de progresie în cadrulmetodei sunt :

- mărirea încărcăturii;- sporirea numărului de repetări;- creşterea vitezei de execuţie.Fiecare exerciţiu la început are o încărcătură

scăzută care permite o execuţie amplă şi rapidă, maiexact, permite execuţia a 6 repetări cu o vitezăsatisfacătoare.

73

|n continuare, se urmăreşte creşterea vitezei deexecuţie, iar când aceasta ajunge la o valoarecorespunzătoare cu cerinţele formulate pentrusubiecţi de către conducătorul procesului, se trecela creşterea numărului de repetări până la 12. Cândse constată că cele 12 repetări sunt efectuate cu oviteză mai mare faţă de prima repetare, în care aufost efectuate 12 repetări, abia atunci se poatecreşte încărcătura şi se începe iar cu 6, respectiv12 repetări. Dacă se constată că noua încărcătură nupermite execuţia a 1 - 6 repetări cu o vitezăsatisfăcătoare se poate micşora.

După fiecare serie se face o pauză de 2 - 4minute. După efectuarea întregului complex de 4exerciţii din fiecare grupă, se acordă o pauză de 3- 5 minute, în funcţie de intensitatea efortului.Cele 12 exerciţii trebuie alese astfel încât să aibăefecte directe în sensul acţiunii motrice, a ramuriide sport pentru care se execută.

|n lecţia de educaţie fizică, folosireaintegrală a acestui procedeu fiind aproapeimposibilă, se recomandă efectuarea exerciţiilordintr-o singură grupă sau efectuarea a câte unuisingur exerciţiu din fiecare grupă (Gh. Cârstea,1997).

6. Procedeul bazat pe contractii izometrice sau“procedeul izometric” cum mai este cunoscut.

Se foloseşte în special pentru dezvoltareamasei musculare. La acest procedeu, rezistenţa cetrebuie învinsă prin intermediul contracţieimusculare este imobilă, în această situaţie apare o

74

tensiune mare în muşchi, acesta nu-şi modificălungimea şi lucrul mecanic realizat este egal cuzero (LM = 0).

Pentru a folosi în mod corect acest procedeu,considerăm a fi necesar să facem următoarelerecomandări:

- durata contracţiei pentru a fi eficientătrebuie să fie între 9 - 12 sec.;

- pauza între două contracţii izometrice să fiede 90 - 120 sec. şi obligatoriu activă;

- în cadrul unei lecţii se pot face 6 - 8contracţii izometrice, iar pe săptămână se potrepeta doar de 2 - 3 ori;

- nu trebuie să se folosească exerciţiileizometrice fără a fi modificate mai mult de 1 - 2luni;

- exerciţiile izometrice trebuiesc aplicatenumai ca mijloc suplimentar, deoarece folosirealargă a eforturilor izometrice provoacă modificăriadaptative care nu corespund cerinţelor exerciţiilordinamice;

- nu se recomandă folosirea lui la copii sub 15ani şi la femei (aceasta deoarece s-a demonstratexperimental că are efecte negative asupraprocesului de creştere a organismului);

- se recomandă ca, pe cât posibil, să se evitefolosirea lui în antrenamentul femeilor.

Există un tip special de contracţie izometrică,care mai este cunoscut şi sub numele de contracţie

75

izometrică funcţională (Gh. Cârstea, 1997) saucontracţie statică (V.M. Zaţiorski, 1969), care serealizează atunci când se încearcă învingerearezistenţei imobile printr-un act sau acţiunemotrică care se poate armoniza cu unele faze dinexecuţia probelor tehnice din diferite probe sauramuri sportive (ex. sprijin lateral la inele,“crucea”).

- atunci când se folosesc exerciţii izometricetrebuie alternate cu exerciţii izotonice.

Are acţiune limitată, deoarece nu solicităfuncţiile de coordonare, precizie, etc.,influenţează negativ elasticitatea musculară, producun blocaj al activităţii respiratorii şi ca atareaportul de oxigen este redus.

7. Electrostimulaţia.Poate fi considerată ca o variantă particulară a

contracţiei izometrice care nu este realizatăprintr-un efort voluntar susţinut de centriinervoşi, ci pe baza unor impulsuri electrice. Seurmăreşte obţinerea unor contracţii prin aplicareaunor electrozi în zona inserţiei şi originiimuşchiului care trebuie antrenat sau pe nerviiaferenţi ce aparţin muşchiului respectiv, aceştielectrozi vor primii nişte impulsuri electrice încare durata de acţionare a unui impuls va fi deaproximativ 10 sec., pauza între cicluri va fi de 50sec., numărul total de cicluri recomandabile folositeste de 10, ceea ce reprezintă o unitate de

76

antrenament pe muşchi de 10 minute (dupa Adrianova,citat de J. Weineck, 1983).

Acest proceeu are avantaje, dar şi dezavantaje.Avantaje : - acţionează la maximum sistemele

contractile ale muşchiului prin stimulare indirectă,creând o tensiune superioară a muşchiului;

- tensiunea creată prinelectrostimulare este constantă şi crează ocontracţie musculară intensivă;

- electostimulaţia nu solicităparticiparea sistemului nervos central şi se evităastfel oboseala acestuia în urma solicitărilorcontinue obţinute;

- acest procedeu poate fi utilizatpentru recuperare posttraumatică la grupele demuşchi menţinute inactive timp îndelungat;

- au efecte superioare într-un timp maiscurt, spre exemplu un antrenament de 30 minute prinelectrostimulaţie are efecte asemănătoare cu unantrenament de 1,5 - 2 ore prin metode tradiţionale.

Dezavantaje: - este recomandat a fi folositnumai în antrenamentul sportivilor de înaltăperformanţă, în situaţii limite (adică în caz deaccidentări);

- presupune o aparatură specialcorespunzătoare şi specialişti care trebuie să ştiesă o manevreze corespunzător;

77

- electrostimulaţia “scurt -circuitează” funcţia de ghidaj şi de protecţie aproprioceptorilor (J. Weineck, 1983);

- există posibilitatea producerii unorleziuni la nivelul muşchiului prin inactivitateamecanismelor fiziologice şi psihologice de protecţiela oboseală;

- în electrostimularea directă fibrelede la suprafaţă muşchiului sunt contractate lamaximum, în raport cu cele profunde care sunt maipuţin contractate;

- creşterea de forţă obţinută prinfolosirea electrostimulaţiei va fi o creştereartificială şi destul de greu de utilizat în modcorespunzător şi eficient în eforturile dinamice.

7. Procedeul “circuit”A fost creat de englezii Morgan şi Adamson

pentru dezvoltarea forţei principalelor grupemusculare ale organismului uman.

Este cel mai folosit procedeu pentru dezvoltareaforţei, iar utilizarea lui pe scară largă a făcut canu de puţine ori să fie confundat cu lucrul “peateliere”, pe “grupe”, chiar de specialişti aidomeniului.

Aceasta confuzie a fost posibilă datorităasemănarii lui cu lucrul mecanic pe “ateliere”, careurmareşte efectuarea mai multor teme, fiecare temăfiind lucrată la un anumit atelier după care se face

78

rotaţie, pe când în cadrul unui circuit se urmăreştedoar dezvoltarea forţei.

Conţinutul activităţii dintr-un circuit esteformat din exerciţii care urmăresc dezvoltareaforţei principalelor grupe musculare. Acesteexerciţii trebuie să îndeplinească următoarelecondiţii:

- să fie simple;- să fie cunoscute de subiect;- să fie astfel dispuse ca ordine de efectuare,

încât să nu se angreneze succesiv musculaturaaceluiaşi segment. La fiecre exerciţiu să secunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect.

Dozarea efortului în circuit ar trebui să sefacă individualizat şi să se stabilească dupăurmătoarea formulă:

D = Pmax. + 1rc + 2 rc ...nrc., unde D = dozareaPmax = posibilităţile maxime ale individului înexerciţiile folositerc = rata de creştere exprimată în procente dinposibilităţile maxime.

In continuare, vom prezenta un exemplu. Dacă unsubiect execută maximum 30 de tractiuni în brate,dozarea la acest exerciţiu va arăta astfel:

D = 30/2+1r+ 2r ... nrDacă stabilim şi rata de creştere ca fiind 10%,

la prima execuţie a acestui exerciţiu vom avea :

79

D = 30/2 + 3 = 18 tracţiuni Rata de creştere depinde de posibilităţilemaxime individuale şi obiectivul pe care îlurmăreşte în lecţia sau lecţiile în care folosimcircuit. După o perioadă, rata de creştere poate fimodificată. Subliniem necesitatea ca cei care conducprocesul instructiv - educativ să cunoască foartebine posibilităţile subiecţilor în diferiteexerciţii şi pentru aceasta recomandăm folosireafişelor individuale.

Clasificarea circuitelor. |n funcţie de numărulexerciţiilor efectuate de subiecţi în cadrul unuicircuit, acestea pot fi :

a) circuite scurte, formate din 4 - 6 exerciţii;Exemplu:

Ex.1 - Tracţiuni în braţe din atârnat la barafixă.

Ex.2 - Genuflexiuni.Ex.3 - Ridicări ale trunchiului la 90 grade din

culcat dorsal.Ex.4 - Extensii ale spatelui din culcat facial.

b) circuite medii, formate din 8 - 9 exerciţii;Exemplu:

Ex. 1 - Din atârnat la scara fixa, ridicareamembrelor inferioare la 90 grade;

80

Ex.2 - Culcat facial cu picioarele sprijinite şipalmele la ceafă, ridicarea trunchiului laverticală.

Ex.3 - Genuflexiuni cu desprindere, săritură şiextensie.

Ex.4 - Din culcat facial, flotări în braţe.Ex.5 - Culcat dorsal, cu mâinile la ceafă,

ridicarea trunchiului la verticală.Ex. 6 - Stând cu o “minge medicinală” în mâini,

aruncarea mingii in sus, cu ridicare pe vârfuri,prindere şi îndoirea genunchilor.

Ex.7 - Stând cu picioarele depărtate la lăţimeaumerilor şi cu o minge medicinală ţinută cu braţeleîntinse deasupra capului, extensii ale spatelui.

Ex. 8 - Sărituri cu genunchii la piept.

c) circuite lungi, formate din 10 - 12 exerciţii.Exemplu:

Ex.1 - Stând cu mâinile pe şolduri, sărituridrepte cu forfecarea picioarelor în plan antero-posterior.

Ex.2 - Culcat facial cu vârful picioarelor pe obancă de gimnastică, flotări în braţe.

Ex.3 - Culcat dorsal, cu mâinile la ceafă,ridicarea trunchiului la verticală.

Ex.4 - Culcat facial cu braţele întinse. }inândîn mâini o minge ”medicinală”, extensii alespatelui.

81

Ex.5 - Atârnat la bara fixă, tracţiuni în braţe.Ex.6 - Stând, sărituri cu genunchii la piept.Ex.7 - Stând depărtat, trunchiul aplecat la

orizontală, braţele în lateral, cu ganterele înmâini, răsuciri alternative spre stânga şi spredreapta.

Ex.8 - Culcat dorsal, cu picioarele ridicate înunghi de 45 grade, forfecarea picioarelor înapoi, cuextensia spatelui.

Ex.10 - Stând depărtat, fandări laterale stânga- dreapta.

Ex.11 - Din stând la bara fixă, tracţiuni înbraţe şi aducerea cefei sub bară.

După ordinea de desfăşurare a exerciţiilor , circuitelepot fi:

a) circuitul “frontal”, în care tot grupul de subiecţiefectuează exerciţiile în aceeaşi ordine;

b) circuitul “pe grup” în care fiecare grupă desubiecţi îşi are o ordine proprie în care efectueazăexerciţiile.

|n scop didactic, în special datoritănecesităţilor lecţiei de educaţie fizică, adicăposibilităţile materiale scăzute şi timp destul descurt, s-a ajuns la adaptarea circuitului,folosindu-se aşa-zisele “circuit contra timp”. Spreexemplu, circuite în care 1 minut se lucrează şi 30”pauza, sau 30” se lucrează şi 30” pauză.

82

Considerăm necesar ca în continuare să prezentămo serie de reguli pentru toţi cei care folosescpentru dezvoltarea forţei lucrul cu încărcături:

1) eforturile mari de forţă sunt posibile numai în timpulîncordării musculaturii expiraţiei, cu glota închisă. Pentruevitarea influenţelor nedorite trebuie respectateurmătoarele reguli:

a) încordarea se admite numai atunci când estenecesară, adică în eforturile maxime de scurtădurata. La începători trebuie să se urmărească carespiraţia să nu fie reţinută în eforturi care nunecesită aceasta.

b) nu trebuie să se supună începătorii la unvolum mare de exerciţii care presupun încordăriapropiate de limită sau limite;

c) înainte de efectuarea exerciţiilor de forţănu trebuie să se facă o inspiraţie maximă, întrucâtaceasta va mări presiunea intratoracică şi va frânamodificările care se observă în timpul încordării(A.N. Voroviev, 1958; I. Iordanov, 1961);

d) întrucât în timpul expiraţiei cu glotaîngustată se obţin aceiaşi indici ca şi în timpulîncordării, se poate efectua efortul maxim în timpulexpiraţiei fără reţinerea respiraţiei;

c) la începători, în timpul lucrului cu halteratrebuie să se pretindă execuţia inspiraţiei şiexpiraţiei la mijlocul exerciţiului, în special înacel moment când haltera se află la piept; cu toatecă acest regim de respiraţie va îngreuia execuţiava trebuie menţinut un timp.

83

Sportivii de înaltă performanţă realizează osingură dată o inspiraţie de valoare mijloacie,înainte de ridicarea barei la piept (A.N. Voroviev,1958).

2. Exerciţiile de forţă într-o “serie” (repriză) se pot efectua cufrecvenţă diferită, dar cel mai preferabil ar fi tempoulmediu, în care caz creşterea forţei este mai mare.Tempoul maxim (nu trebuie confundat cu vitezamaximă) dacă este folosit, are un efect relativ mic,având ca principală cauză a scăderii eficienţeiiradierea excitaţie în sistemul nervos central.

3. |ntărirea muşchilor din regiunea lombară trebuie săpreceadă lucrul cu greutăţi mari.

4. Trebuie redusă solicitarea coloanei vertebrale. Pentruaceasta ridicarea greutăţilor trebuie să alternezecu poziţiile din atârnat pentru ca discurileintravertebrale presate să-şi restabilească formalor iniţială.

5. De foarte mare importanţă este tehnica de execuţiecorectă a ridicării greutăţilor de pe sol, în special poziţieraţională a coloanei vertebrale. Atunci când spateleeste rotund, apare pericolul compresiunii discurilorintervertebrale.

6. Pauza dintre repetările de forţă poate fi între 2 - 4min., iar pentru greutăţile mari poate fi mai marede 4 - 5 minute (Clarke, 1960).

7. Pe parcursul unei săptămâni, începătorii potefectua 2 - 3 antrenamente; pentru dezvoltareaforţei, cu avansaţii se pot efectua 5 şi chiar maimulte.

84

8. |n antrenamentul sportivilor din toateramurile sportive, cu excepţia halterofililor,exerciţiile de forţă se folosesc de regulă în perioada pregătitoare. Darîn ultimul timp, exerciţiile de forţă au început săfie folosite tot mai mult şi în perioada competiţională deantrenament. Aceasta se explică prin faptul că încazul unei întreruperi de durată a folosiriiexerciţiilor de forţă, forţa scade, atrăgând înunele situaţii, scăderea rezultatelor sportive.

9. Exerciţiile folosite pentru mărirea maseimusculare trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

- trebuie să provoace o încordare muscularădestul de mare, dar nu maximă;

- durata efectuării exerciţiilor trebuie să fieatât de scurtă încât asigurarea energetică aactivităţii să se realizeze în măsura necesară (V.M.Zaţiorski, 1969).

Particularităţile dezvoltării forţei în lecţiade educaţie fizică.

a) Forţa în lecţia de educaţie fizică se poatedezvolta în oricare din semestrele anului, fie că selucrează în sala sau în aer liber.

b) Pentru forţă se pot acorda 10 - 15 minute dintimpul lecţiei şi este recomandabil să se lucreze însisteme de lecţie formate din 10 - 12 lecţii,sisteme care pot fi programate de 2 - 3 ori (sauchiar de mai multe ori) pe parcursul unui an.

c) Forţa va fi programată în orice lecţie caultimă temă înainte de revenirea organismului după

85

efort. Nu se recomandă ca forţa să fie programată înaceeaşi lecţie cu rezistenţa.

d) Exerciţiile folosite în lecţia de educaţiefizică pentru dezvoltarea forţei se pot folosiexerciţii fizice cu încărcături mici şi mijloci, darmai ales cu încărcătura propriului corp.

2.3. Rezistenţa2.3.1. Definiţii şi forme de manifestare.|n activitatea de educaţie fizică şi sport, prin

termenul de rezistenţă, în sensul cel mai general seînţelege ”capacitatea organismului de a face faţăoboselii fizice, provocată de activitate musculară”(D. Harre, 1973; V. M. Zaţiorski, 1969) saucapacitatea de a împlini un anumit volum de muncăpe timp lung, fără modificarea randamentului (G.Schomolinski), dar o definiţie mai cuprinză-toare arfi următoarea: Calitatea motrică rezistenţăreprezintă capacitatea omului de a face faţăoboselii fizice, provocate de activitatea muscularădesfăşurată într-un efort de o intensitate precizatăşi un regim determinat, fără modificareaintensităţii prescrise (T. Ardelean, 1990).

R. Manno (1992) defineşte rezistenţa ca fiindcapacitatea motrică care ermite omului să se opunăoboselii în lucrul de lungă durată.

După T. Bompa (1990), rezistenţa se referă lalimita de timp până la care o muncă de intensitatedată poate fi susţinută. Factorul principal care olimitează şi afectează este oboseala. După unii

86

specialişti rezistenţa mai este denumită şianduranţă (endurance (fr.) = puterea de a suporta ).

A. Demeter (1981) defineşte rezistenţa ca fiindcapacitatea omului de a depune o activitate, timpcât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, încondiţiile funcţionării economice o organismului,învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.

Frey, în 1977, foloseşte termenul de rezistenţăsau anduranţă psihică, care se referă la capacitateaindividului de a menţine cât mai mult posibil unefort pe care este tentat permanent să îlabandoneze.

Anduranţa fizică după Newman 1990, 1992 estecapacitatea întregului organism sau a unei părţi aacestuia de a rezista la oboseală.

H. Liensen şi colab.(citat de T.Ardelean, 1982)precizează: “capacitatea de rezistenţă reprezintă înprimul rând o problemă a metabolismului muscularoxidativ”, la care A. Demeter (1981) adaugă: “iarfactorii dimensionali şi capacităţile funcţionaleale sistemului cardiovascular şi respirator ocupă unloc secundar în concepţia actuală a mediciniisportive”.

|n legătură cu formele de manifestare alerezistenţei, diferiţi specialişti iau în consideraremai multe criterii. Astfel: sub aspectul masei musculare implicate,

rezistenţa este locală şi generală;

87

în raport cu disciplina sportivă în carerezistenţa este dominantă, se vorbeşte desprerezistenţă specifică şi generală;

în funcţie de caracteristicile metabolice aleproceselor furnizoare de energie, rezistenţaeste anaerobă şi aerobă;

în funcţie de durata efortului se cunoaşterezistenţa sau anudanţa de scurtă durată (RDS), dedurată medie (RDM), şi de lungă durată (RDL).

având în vedere tipul de efort în carerezistenţa se manifestă, Harre (1976) recunoaşte:

anduranţă - forţă; anduranţă - viteză; anduranţă în regim de forţă viteză.

Ozolin (1971) clasifică în funcţie de prezenţasau lipsa mişcării în menţinerea unui efort : rezistenţă dinamică; rezistenţă statică.

RV RDS RDM RDLI

RDL II RDLIII

0 7 45

2 10 35 90 VOLUMULEFORULUI

0 20 40 60 90 100 FURNIZAREAENERGIEIAEROBIOZ~

100 80 60 40 10 0ANAEROBIOZ~

88

INTENSITATEceamaiînaltă

foarte

înaltă

înaltă

medie

moderată

scăzută

Tabel nr. 5. Forme ale rezistenţei şi corelaţia cusistemul energetic (aerob, anaerob) durata şiintensitatea efortului (după Keul, 1975).

în funcţie de prezenţa sau lipsa unei mişcări înmenţinerea unui efort se poate vorbi desprerezistenţa dinamică şi rezistenţa statică (vezi fig nr. 8).

Rezistenţă

Rezistenţă musculară locală Rezistenţă muscularăgenerală

aerobă anaerobă aerobăanaerobă

dinamică statică dinamică statică dinamicăstatică dinamică statică

89

Figura nr. 8. Forme de manifestare a rezistenţei(Hollman şi Hettinger, 1980, citat de J.Weineck,

1990)

Pfeifer, în 1981, clasifică rezistenţa astfel: rezistenţă de lungă durată necesară pentru sporturile

care durează mai mult de 8 minute; rezistenţă de durată medie (2 - 6 min.); rezistenţă musculară - forţă crescută cu rezistenţa

adecvată (înot, canotaj); rezistenţă de viteză - rezistenţa organismului la

oboseală în condiţiile de intensitate maximă.Aproape tot efortul se petrece în datorie deoxigen, reclamând la sportiv viteza maximă şirezistenţă.Din literatura de specialitate parcursă reiese

corelaţia dintre diferite forme ale rezistenţei cusistemele energetice furnizoare de energie, precumşi cu intensitatea efortului.

T. Ardelean (1990) prezintă forme de manifestareale rezistenţei în atletism .

Analizând figura prezentată mai sus facemurmătoarele specificări: rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe

musculare (1/6-1/7 din întreaga musculatură). Eadepinde în mare măsură de forţa specifică, decapacitatea anaerobă dar şi de rezistenţagenerală. Ea poate fi împărţită în rezistenţămusculară aerobă dinamică care se referă la

90

rezistenţa la un efort slab sau mediu a uneigrupe musculare în condiţii aerobe.

rezistenţa musculară aerobă statică -posibilitatea menţinerii unui efortstatic,izometric, de către o grupă musculară micăşi cu o forţă ce nu depăşeşte 15% din forţamaximă izometrică.

rezistenţa musculară anaerobă -evidenţiată cândefortul este depus de grupe mici musculare, iarforţa dezvoltată prin contracţii izotonice estemare de aproximativ 50-70% din forţa maximă.

rezistenţa musculară anaerobă statică - semanifestă fie când se menţine maximum de timpposibil contracţie statică cu 15% din forţamaximă, fie cînd se efectuează contracţiirepetate, cu pauze şi cu forţa de 50% din forţamaximă. Durata efortului static depinde deprocentajul din forţa maximă mobilizată (Rohmert,1871, vezi fig. 9)

91

Figura nr.9. For]a de m en]inere (Rohm ert, 1971)

0

1

2

3

4

5

6

15 17 25 50 75 100

For]a de m en]inere \n % din for]a m axim `

For]

a de

men

]ine

re

For]a de m en]inere

Se constată că la o forţă de contracţie de 15%din forţa maximă, durata de menţinere a contracţieistatice este foarte mare, dar pe măsură ce forţa decontracţie creşte, scade durata de menţinere aefortului static. rezistenţa generală - se evidenţiază când sunt

angrenate în efort mai mult de 2/3 din grupelemusculare, iar lucrul este de durată şi de puteremoderată. Majoritatea autorilor sunt de părere cărezistenţa generală se subîmparte în : rezistenţă de scurtă durată;

rezistenţă de medie durată; rezistenţă de lungă durată. J. Weineck în Biologia sportului (1992) împarte

rezistenţa aerobă doar în trei subgrupecorespunzătoare împărţirii abordate în manualul deantrenament al aceluiaşi autor din 1983. Astfel:

92

După Biologia Sportului După metodica antrenamentuluirezistenţa aerobă de scurtă durată =rezistenţa de durată medierezistenţa aerobă de durată medie =rezistenţa de lungă durată Irezistenţa aerobă de lungă durată =rezistenţa de lungă durată II, III

Rezistenţa şi pragul anaerobVO2 - reprezintă indicatorul semnificativ al

puterii maxime aerobe, dar mai important este decunoscut procentajul de VO2 max. utilizat în efortulde lungă durată. S-a insistat pe faptul că îneforturile de rezistenţă, mecanismele furnizoare deenergie sunt cele aerobe.în timpul efortului seîntâmplă adesea o trecere de la modalitatea deaprovizionare cu energie pe cale aerobă,lafurnizarea de energie pe mecanisme anaerobe.

Termenul de prag anaerob semnifică trecerea dela producerea de energie pe cale exclusiv aerobă lafurnizare de energie prin mecanisme anaerobelactacide. în continuare pragul anaerob acţioneazăprin intensificarea progresivă a activităţiianaerobe.

Evidenţierea acestei stări surprinde începutulacumulării acidului lactic care va conduce sigur lainstalarea stării de oboseală. Prin antrenament se ajunge la o întârziere a acestui proces de acumularea acidului lactic, respectiv a pragului anaerob.

93

Mecanismul responsabil de realizarea acestui progreseste creşterea procentului de V02 consumat din VO2

max.R. Manno (1984) prezintă o clasificare a

diferitelor tipuri de rezistenţă în funcţie deelementele care o condiţionează: surse energetice,vârsta, nivelul de antrenament, nivelul deperformanţă a sportivului (vezi fig.nr.10).

94

Factori care determină prestaţia, procesul,sistemele

8 sec RV - Motricitatea şi structura fibrelor musculare - Glicoliza anaerobă

Adesea nu constituieobiectul formării35 sec

RS - Glicoliza anaerobă - Motricitate - Metabolism aerob

Capacitate aerobă mijlocie

Sinteză conform indice subiecţi antrenaţi

RM - Aparat cardiovascular - Metabolism aerob şi anaerob - Arderea lactatului

RL I - Metabolism aerob - Aparat cardiovascularRL II - Producaţia de substrat - Gluconeogeneza

Capacitate aerobă superioară

RL III - Calităţi volitive - Termoreglare

RV

RS

RM

Rezisten]a

6

25 -30

RV

RS

RM

RL I

RL II

RL III

8 - 10sec

pânăla 45

2 min

10 min

90

peste90

Neantrenaţicopii (adolescenţi)

Sportivi deînalt

RV - rezisten]` vitez` RM - rezisten]` mijlocie

Fig.nr.10. Clasificarea diferitelor tipuri de rezistenţă în funcţie deelementele care o condiţionează: surse energetice, nivel de performanţă asportivului (după AA.VV., I; extras din Corp, mişcare, performanţă, IEI, Roma, 1984)

96

2.3.2. Bazele biologice şi psihologiceChiar dacă factorii psihogeni au rol important

în influenţarea rezistenţei, totuşi determinantesunt componentele biologice.

După T. Bompa (1990), factorii careinfluenţează rezistenţa sunt :a) scăderea capacităţii de lucru a sistemului nervos central este

considerată cauza majoră a oboselii, împotrivacăreia S.N.C. lupta pentru menţinereacapacităţii de lucru;

b) voinţa individului. Intensitatea nivelui de lucru nupoate fi menţinută decît în condiţiile în caresportivul doreşte acest lucru şi va ordonacentrilor nervoşi să continue lucrul şi chiarsă-l crească. Astfel încât sportivul să poatătolera psihologic durerea, efortul şi agoniaantrenamentului şi competiţiei;

c) capacitatea aerobă;d) capacitatea anaerobă;e) rezerva de viteză, considerată a fi diferenţa dintre

cel mai bun timp obţinut pe o distanţă mult maiscurtă decât cea de cursă şi timpul obţinut peaceeaşi distanţă pe parcursul unei curse lungi.Fiziologii şi biologii consideră că evaluarea

componentelor biologice se face indirect cuajutorul anumitor variabile al căror nivel decorelaţie cu rezistenţa umană la efort s-a doveditfoarte mare; consumul maxim de oxigen, pragulanaerob, acumularea de acid lactic şi timpulrelativ necesar eliminării sale, puterea lactacidă

maximă, frecvenţa cardiacă în timpul lucrului,cotientul respirator.

Majoritatea specialiştilor din domeniul nostruconsideră importanţi următorii factori caredetermină dezvoltarea rezistenţei: capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare

cuprinse în activitate. Se apreciază de cătrefiziologi că 90% din absorbţia maximă de oxigenîntr-un efort de rezistenţă este realizată defibrele roşii, restul de fibrele albe.

capacitatea de rezistenţă depinde de resursele deenergie, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale dereglare. Capacitatea de rezistenţă depinde înmare măsură de resursele de glicogen din ficat,de nivelul acestuia din sânge dar şi defosfaţi, moleculele de trigliceride şi delipidele din ţesutul adipos. Creşterea activităţii enzimelor este asociată

cu creşterea rezervelor energetice. Pentrufavorizarea capacităţii de rezistenţă trebuie ca înantrenamentul de rezistenţă să se acţioneze asuprametabolismului fibrei musculare printr-un efortcorespunzător pentru a le creşte capacitateaoxidativă, care se poate realiza prin creştereanumărului de mitocondrii şi chiar a suprafeţei lor.

Procesele metabolice ale organismului umanurmează o reglare de tip cibernetic bine pusă lapunct care se ameliorează prin antrenament. capacitatea cardiovasculară condiţionează volumul,

randamentul celulei musculare deoarece împreunăcu muşchii, aparatul cardiovascular formează unsistem în care inima funcţionează ca o pompă,

98

sângele ca vehicul transportor al substanţelornutritive, a oxigenului la muşchi şi acataboliţilor pentru eliminarea acestora, lacare se adaugă capacitatea de schimb la nivelulcapilarelor.

capilarizarea şi reglarea periferică - irigarea sangvinălocală la musculatură în efortul de rezistenţăcreşte de 15-20 ori faţă de repaos.

compoziţia biochimică a sângelui - numărul crescut deeritrocite este avantajos pentru susţinereaefortului de rezistenţă precum şi cantitateamărită de hemoglobină asigură o bună oxigenarea ţesuturilor.

capacitatea pulmonară - volumul pulmonar şicapacitatea de difuziune la nivelul alveolelorfavorizează pătrunderea unei cantităţi mai maride oxigen în sânge. De mare importanţă însporturile de rezistenţă este şi tehnicarespiratorie, ritmul de efectuare a respiraţieicare trebuie corelat cu ritmul activităţiimotrice care se execută.

rezistenţa este considerată în mare măsură şide factorii psihici care joacă rol dinamizator şivalorificator a proceselor biologice care oacompaniază rezistenţa. Dintre aceştiamenţionăm procesele volitive în efectuareaefortului dur şi procesele motivaţionale.Rezistenţa depinde şi de stabilitatea proceselor

nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) însensul menţinerii unui raport constant, dar înfavoarea excitaţiei, în timp cât mai lung.

99

2.3.3. Rezistenţa la diferite vârstePână nu demult, se credea că antrenamentul de

rezistenţă este contraindicat la copii. Argumenteleştiinţifice infirmă tezele mai vechi privindaparatul cardiovascular insuficient dezvoltatstructural şi funcţional pentru probele derezistenţă. Nu numai că nu există nici un pericoldacă se efectuează dezvoltarea rezistenţei dartrebuie chiar să i se acorde o atenţie cu totuldeosebită în această perioadă deoarece valoarearelativă a capacităţii de rezistenţă la aceastăvârstă este asemănătoare cu a adulţilor dar diferăcea absolută. în ciuda celor câteva particularităţispecifice vârstei lor, copii şi adolescenţiiprezintă, în principiu, aceleaşi facultăţi deadaptare ca şi adulţii în cazul unui antrenament derezistenţă. încă din copilărie apar procesele deadaptare funcţională şi în organele şi sistemeleorganice responsabile cu menţinerea performanţeisau a limitării acesteia (Ilg, Koler, 1977; Lenartzşi Phul, 1977). Nu există nici un pericol pentru săefectueze un antrenament de rezistenţă adaptat lui.

Din punctul de vedere al medicinei sportive,antrenamentul de rezistenţă este cel care are ceamai mare influenţă asupra tuturor parametrilorcapacităţii de performanţă a organismului. Ocapacitate de rezistenţă ridicată garanteazăprotejarea şi stabilirea sănătăţii generale, ceeace se traduce, printre altele prin creşterearezistenţei la infecţiile benigne (Israel, Gurtler,Kholer, Plarne şi Peteras, 1979 şi 1981)*.

100

Olijar şi Formin (1980)* admit că unantrenament în care 60 % reprezintă rezistenţă şi20 % exerciţii de forţă- viteză, duce la un nivelmai ridicat al performanţei pe termen lung latinerii sprinteri decât un antrenament de 60 %forţă-viteză şi 25 % rezistenţă.

Dezvoltarea rezistenţei condiţionează aplicareaoptimă a metodelor folosite (Rogo, 1979, Tschine,1980)*.

Manersberger (1973) constată efecte deantrenament ale eforturilor de rezistenţă(bradicardie) la copii de 10 ani, ca şi volumecardiace de 14,9- 18,1 ml/kg corp (valorile normalesunt 12 ml / kg/corp.

La copii VO2 max este de 60 ml / kg min faţă devalorile normale 40-48 ml /kg/ min la neantrenaţide aceiaşi vârstă şi care sunt destul de apropiatecu cele ale adulţilor.

Copiii, în comparaţie cu adulţii au o producţiede energie anaerobă mai redusă, această capacitateîncepe să crească odată cu pubertatea, ceea cedetermină adaptarea şi alegerea metodelor deantrenament, a conţinutului lor, alegerea dozării,intensităţii şi duratei efortului în funcţie departicularităţile copiilor (Bar şi Or, 1984)*.

La preşcolari se pot efectua antrenamente derezistenţă, dacă acestea sunt adaptate vârstei şinu există nici o constrângere din afară.

La şcolari până la puberate, dezvoltarearezistenţei trebuie să se facă individualizat. Suntmai utile exerciţiile de rezistenţă aerobă deintensitate medie.

101

Wasmund şi Nowaki (1978)* au demonstrat că ocursă de 800 de metri disputată de copii, lesolicită un efort mai mare decât o cursă de 3000 mcu sprint final.

Această realitate demonstrează clar că îneducaţia fizică şi sportul şcolar, majoritateadistanţelor parcurse pentru a controla rezistenţa,sunt între 600 şi 1000 m şi ele nu răspundcapacităţilor fiziologice ale copiilor, deoareceaceste performanţe sunt determinate de capacitateade glicoliză anaerobă (Donath şi Rosel, 1974)*.

La această vârstă se pune baza pe rezistenţagenerală şi nu pe cea specifică. Sunt recomandatemetodele în care este folosită rezistenţa de lungădurată, într-un ritm regulat. Lucrul cu intensităţimaxime şi submaxime, precum şi schimbările decadenţă trebuiesc evitate.

Dezvoltarea rezistenţei este optimă în primafază a pubertăţii, deoarece dimensiunea şigreutatea inimii, precum şi a plămânilor atingprocentajul lor maxim de creştere (A. Demeter,1981), iar dezvoltarea completă a capacităţii derezistenţă nu poate fi atinsă decât dacă în aceastăperioadă organismul este suficient solicitat.

|n concluzie, capacitatea aerobă creşteprogresiv până la 11-12 ani similar la cele douăsexe, apoi stagnează aproximativ 2 ani, după carese înregistrează un declin. Rezistenţa poate fidezvoltată şi cu efecte benefice chiar şi la vârstemai avansate (peste 45 de ani) - ducând lacreşterea capacităţii de performanţă şi toleranţăle efort, precum şi la ameliorarea performanţei

102

sistemului cardiorespirator (Reindel, 1979; Kerst,Thegeder, 1982)*.

2.3.4. Metodologia dezvoltării rezistenţeiRezistenta este o capacitate motrică care are

un coeficient de heritabilitate de 0,80, ceea ceînseamnă că ea va putea fi dezvoltată în limitedestul de largi, prin acţionarea ei în procesinstructiv - educativ special organizat în acestsens.

Obiectivele dezvoltării rezistenţei suntdiferenţiate în funcţie de cerinţele activităţiimotrice care solicită rezistenţa şi de tipul derezistenţă implicat de aceasta.

|n dezvoltarea rezistenţei în scopul învingeriioboselii fizice şi nu numai, trebuie ţinut cont deurmătorii factori esenţiali:

a) intensitatea efortului (gradul de solicitare faţăde posibilitatea maximă);

b) volumul efortului (număr de repetări, distanţe,kg ridicate, etc.)

c) durata efortului;d) durata pauzelor şi natura lor;e) intensitatea efortului este determinată de

particularităţile asigurării energetice a efortului, dar şi decriteriul celorlalţi factori enumeraţi.

103

a) După A. Dragnea (1991) intensitateaefortului poate fi :

1. intensitate redusă (subcritică) - consumul deenergie este redus, cererea de oxigen aorganismului este mică, fiind acoperită integral;

2. intensităţi crescute (medii critice) - necesitatea deoxigen a organismului este egală cu posibilităţilede acoperire a acestei cerinţe;

3. intensităţi mari şi foarte mari (supracritice) - efortuldepăşeşte posibilităţile aerobe ale organismului şilucrul se desfăşoară în condiţiile datoriei deoxigen.

b) Volumul efortului - reprezentat de efectulcumulat al efortului asupra organismului. Volumuleste direct proporţional cu intensitatea. A.Demeter (1981) consideră că cele mai bune rezultateîn dezvoltarea rezistenţei se pot obţine cu unnumăr de repetări nu prea mare, care să permitămenţinerea intensităţii în zona anaerob -lactacidă, care atrage după sine creştereacapacităţii glicolitice a fibrelor musculare albeşi creşterea capacităţii oxidative a ambelor tipuride fibre (albe şi roşii).

Dirijarea volumului de lucru este cel maiindicat a fi făcută pe baza datelor biochimice,deoarece frecvenţa cardiacă nu corelează cu măsuraacidozei.

c) Durata efortului - prin ea se înţelegetimpul de acţionare al stimulului şi prin ea sestabileşte şi în contul căror furnizori de energiese va desfăşura activitatea (V.M. Zaţiorski, 1969):

104

- dacă durata efortului nu depăşeşte 3 - 5minute, susţinerea activităţii va avea la bazăprocesele anaerobe (bazate pe resursele de CP şigliocogen);

- dacă durata efortului este mai mare de 5minute solicită amplficarea in regim aerob pe bazaconsumului de oxigen;

- daca durata efortului este de 3 - 4 minute sevor implica în activitate mecanismele aerobe,aflându-se în stare de echilibru nevoia de oxigencu aportul de oxigen creându-se aşa-zisa “Steady -State”.

Deşi paradoxal, A. Demeter (1981) considera căpentru dezvoltarea rezistentei, durata efortului vafi 3 minute, obligând organismul la o intensitatemai mare decât posibilităţile sale aerobe, făcându-se apel la mecanismele glicolitice. Aceastaafirmaţie fiind în consens cu teza după care,pentru dezvoltarea rezistenţei, factorul importanteste creşterea intensităţii efortului.

d) Durata pauzelor între repetări. Pauzeletrebuie să aibă durata care să asigure revenirea înlimite optime a funcţiilor organismului. |n cazuleforturilor de rezistenţă, limitele optime alefrecvenţei cardiace şi frecvenţei respiratorii suntmai mari decât cele din repaos, cu alte cuvinte,refacerea trebuie să fie incompletă.

Toată activitatea desfaşurată în procesulinstructiv - educativ pentru dezvoltarearezistenţei de lungă durată are ca principalesarcinii următoarele:

105

- creşterea continuă a capacităţii organismuluide a consuma oxigen;

- dezvoltarea posibilităţilor de a menţine untimp cât mai îndelungat un consum maxim de oxigen;

- creşterea vitezei proceselor respiratoriipână la valori maxime;

- dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de a transporta oxigenul la ţesuturi (A.Dragnea, 1991).

Principala metoda pentru dezvoltarearezistentei este exersarea. Pornind de la variatavolumului şi a intensităţii efortului, de-a lungultimpului s-au cristalizat o serie de procedemetodice, astfel:

a) Procedee metodice bazate pe variaţiavolumului efortului.

1. Procedeul eforturilor uniforme. Este un procedeumetodic folosit pe scară largă în dezvoltarearezistenăei la începători, dar această metodă poatefi folosită şi de sportivii cu înaltă calificare înscopul “oxigenării” după antrenamente mai grele.

Acest procedeu metodic în linii mari constă înurmătoarele:

- intensitatea rămâne constantă pe timpulexersării;

- volumul variază în sens de creştere, înaceeaşi activitate sau de la o activitate la alta.

Acest procedeu metodic poate fi folosit pentrucreşterea capacităţii de efort aerob, dacă sefoloseşte o intensitate crescută de efort care săducă frecvenţa cardiacă la 170-180 pulsaţii pe

106

minut. Dar aceasta se recomandă doar sportivilorbine antrenaţi.

După 4 - 6 săptămâni de utilizare se recomandărevizuirea dozării.

2. Procedeul eforturilor repetate. Este un procedeu careare la bază tot variaţiile volumului, intensitateaefortului rămânând constantă. |n cazul acestuiprocedeu va fi folosit un efort etalon care peparcursul lecţiei sau altei forme de organizare aexersării va fi repetat de mai multe ori. Numărulde repetări poate creşte fie în cadrul aceleiaşilecţii, fie de la o lecţie la alta.

b) Procedee metodice bazate pe variaţiaintensităţii efortului.

Se bazează pe modificarea intensităţii întimpul eforturilor, în timp ce volumul rămâneconstant.

Intensitatea poate creşte progresiv sau poatecreşte sau descreşte în timpul aceluiaşi exerciţiu.|n funcţie de aceste posibilităţi de variaţie aintensităţii se vorbeşte despre două procedeemetodice:

1. Procedeul eforturilor variabile. |n cadrul acestuiprocedeu intensitatea creşte şi descreşte peparcursul aceleasi unităţi de efort (pe parcursulaceluiaşi exerciţiu).

2. Procedeul eforturilor progresive. Atunci cândintensitatea creşte progresiv pe parcursuldesfăşurării unităţii de efort, atunci cândunitatea de efort este alcatuită din mai multe

107

repetări, mai multe reprize, intensitatea poatecreşte de la o repetare la alta, de la o repriză laalta.

c) Procedeul metodic bazat pe variaţia atât avolumului, cât şi a intensităţii sau procedeul “cuintervale”.

Principiul de bază al acestui procedeu metodicconstă în efectuarea repetărilor pe fondul uneirefaceri incomplete a organismului.

După părerea lui Gh. Carstea (1997), variaţiavolumului de efort se realizează numai de la olecţie la alta (de la o altă formă de organizare apracticării exerciţiilor la alta). Variaţiaintensităţii efortului se face în aceeaşi lecţie dela o repetare la alta, atunci când se impune măsurade ordin metodic.

Pentru a se realiza corespunzator dezvoltarearezistenţei prin acest procedeu trebuie respectateanumite reguli:

- începerea acestui procedeu presupune, înprealabil, o pregătire a organismului pentru efort astfelîncât frecvenţa cardiacă să ajungă în jurulvalorilor de 120-130 pulsaţii pe minut;

- efortul depus de subiecţi, ca volum, să depăşească modelulcompetiţional (adică al probei sau ramurii sportivepentru care se dezvoltă rezistenţa).

Spre exemplu, avem proba de 500 m şi unitateade efort este de 1000 m. Sunt necesare minimum 6repetari, astfel distanţa însumată să depaşeascădistanţa competiţională.

108

- foarte importantă în economia acestuiprocedeu este pauza, mai corect spus, semnificaţiapauzei dintre repetări, numită şi interval care, dealtfel, dă şi numele acestui procedeu. Aceastăpauză are o durata medie între 45-90 sec. întimpul căreia frecvenţa cardiacă trebuie să revinăla 120-130 pulsaţii pe minut. |n funcţie de modulîn care se realizează revenirea, se regleazăintensitatea efortului pentru repetarea următoare.Dacă frecvenţa cardiacă revine la valorile iniţialeînainte de trecerea celor 90 de secunde, înseamnăcă intensitatea efortului a fost mai mică decât ceade care era necesară şi la repetarea următoare seva creşte intensitatea. Dacă se revine la frecvenţacardică de 120-130 pulsaţii/min. în jurul celor 90sec. + 5 sec. înseamnă că intensitatea folosită afost bună şi nu trebuie modificată.

Dacă după 90 de secunde şi chiar mai mult nu serevine la o frecvenţă cardică de 120-130 p/min.,înseamnă că intensitatea a fost prea mare şi laurmătoarea repetare trebuie scăzută.

Pauza aceasta poate fi activă sau pasivă, darcea mai recomandată ar fi cea activă.

Unii autori consideră ca antrenamentul cuintervale se aplică cu o variantă intensivă şi altaextensivă. Varianta extensiva se foloseşte înantrenamentul din probele şi ramurile sportive caresolicită menţinerea eforturilor de lungă durată, întimp ce forma intensivă se foloseşte înantrenamentul din probele şi ramurile sportive încare predomină eforturile anaerobe.

109

Unele aspecte metodice privind dezvoltarearezistenţei în lecţia de educaţie fizică:

a) dezvoltarea rezistenţei se poate realiza laorice vârstă (bineînţeles, cu anumite note departicularitate);

b) în lecţiile de educaţie fizică rezistenţa sepoate programa în oricare perioadă din an,indiferent de condiţiile materiale;

c) în lecţia de educaţie fizică, ca şi în oricealtă formă de organizare a practicării exerciţiilorfizice, rezistenţa trebuie să fie abordată caultima temă de lectie şi este recomandabil ca înaceeaşi lecţie să nu se lucreze niciodatărezistenţa şi forţa. |n lecţiile în care selucrează rezistenţa, timpul acordat pentru aceastaeste de 10 - 15 minute şi este recomandabil ca easă fie programată în cicluri de lecţie (2 - 3 peparcursul unui an, în funcţie de nivelul biomotrical clasei) formate din 10 - 12 lecţii.

d) Dezvoltarea rezistenţei se poate face şiprin alte mijloace, în funcţie de tipul derezistenţă pe care dorim să-l dezvoltăm şi nu numaiprin alergare, cum greşit consideră unii“specialişti”.

Respiratia şi rezistenţaDeşi respiraţia pulmonară nu este factorul

principal care limitează posibilităţile aerobe(Otis, 1954; Solmin, 1957, citaţi de Zaţiorski,1968), ea totuşi are o mare importanţă pentrurezistenţa omului.

110

Formarea respiraţiei corecte este în generaluna dintre sarcinile speciale necesare dezvoltăriirezistenţei şi de întărire a stării de sănătate.

|n repaus şi în timpul efortului fizic moderateste corectă respiraţia rară, profundă, efectuatăpe nas.

|n timpul efortului fizic foarte solicitant,când trebuie să se asigure o ventilaţie pulmonarămaximă, este corectă respiraţia frecventă,suficient de adâncă, efectuată pe gură (F.P.Suslov, 1955; V.V. Mihalov, 1961; Balter, 1960,citaţi de Zaţiorski, 1968). |n timpul respiraţieitrebuie să se concentreze atenţia supra expiraţieişi nu asupra inspiraţiei (D. Matveev, 1950).

111

CAPITOLUL 3. CAPACIT~}I INTERMEDIARE

Dacă unele din anumite capacităţi motrice suntuşor de deosebit, altele se situează la jumătateadrumului, între grupa capacităţilor condiţionale şia capacităţilor coordinative. Printre ele cele maisemnificative sunt supleţea şi viteza de reacţiesimplă (R. Manno, 1987, 1992).

Supleţea în organizarea mişcării nu are decâtefecte limitate asupra reglării acesteia, fără oimplicare însemnată a proceselor energetice.

3.1. Supleţea3.1.1. Definiţii şi forme de manifestareSupleţea, denumită şi flexibilitate, este

capacitatea individului de a putea executa mişcăricu mare amplitudine, în una sau mai multearticulaţii (J. Weineck, 1992). R. Manno (1992)încadrează supleţea în grupa capacităţilor motrice“intermediare“, respectiv între capacităţilecondiţionale (forţă, viteză, rezistenţă) şi

112

capacităţile coordinative, iar “dezvoltarea sadefectuoasă constituie un factor limitator alvitezei maxime de execuţie al deprinderiitehnicilor, deoarece se măreşte consumul energetic,facilitând apariţia oboselii.“ Tot el considerăsupleţea o aptitudine motrică ai căror factorilimitativi sunt de tip anatomic, structurali şi dereglare.

Alţi specialişti sunt de părere că ea nu aredecât efecte limitative asupra reglării propriu-zise a mişcării, după cum nu se implică notabil înprocesele energetice. J. Weineck (1992) considerăsupleţea o capacitate motrică condiţionată, înparte, de capacitatea de coordonare. Supleţea sereferă la două componente ale aparatului locomotor: articulaţiile şi în raport cu ele vorbim despresupleţe sau mobilitate articulară;

muşchi, tendoane, ligamente şi în acest cazvorbim despre capacitate de întindere.

După Frey (1977), mobilitatea articulară şicapacitatea de întindere sunt subcategorii alesupleţii. Majoritatea specialiştilor sunt de acordînsă că dezvoltarea mobilităţii condiţioneazăefectuarea eficientă a procedeelor tehnice, îngeneral, a deprinderilor şi priceperilor motrice.De obicei mobilitatea se asociază cu o bunăperformanţă fizică, cu mişcările coordonate şi seasociază unui aparat locomotor bine dezvoltat(Fleishman, 1964, Larson, 1974, Hebelink, 1984,Broms, 1984). Mobilitatea se exprimă în grade,datorită faptului că mişcările segmenteloraparatului locomotor realizează unghiuri diferite

113

între ele. Structura şi tipul articulaţiilorcondiţionează natura mişcărilor ce se pot efectuaîn ele, iar amplitudinea este dependentă, înprincipal, de calitatea ligamentelor, tendoanelorşi muşchilor. R. Manno (1992) afirmă că “omobilitate crescută nu este neapărat un factorpozitiv, putând adesea să aibă un efect invers,mărind lucrul de tensiune al muşchilor într-unanumit număr de articulaţii sau de mişcări“.

Supleţea variază în funcţie de articulaţii şide sporturi. Aceste diferenţe pot proveni fie dinparticularităţile anatomice, fie din formele deexerciţii proprii diferitelor sporturi în funcţiede sectoarele musculare angajate.

|n concepţia unor specialişti care s-au ocupatîn mod deosebit de studiul acestei capacităţimotrice, mobilitatea nu reprezintă acelaşi lucru cusupleţea, sau mai bine spus nu sunt noţiunisinonime. Astfel, evoluţia în timp a conceptului desupleţe promovează două direcţii de interpretare: abordarea supleţei doar din perspectiva

condiţionărilor ei mecanice, manifestat prinautonomia de mişcare a segmentelor corporale înarticulaţii în condiţii variate de mediu şisarcină motrică (tehnica mişcărilor);

acceptarea noţiunii de pe poziţia uneiinterpretări mai riguroase trebuie să facăreferiri la calitatea execuţiei gestului,respectiv, la atitudinea individului în mişcareca expresie a condiţionărilor anatomo-fiziologice, manifestată prin eficienţa,reuşitele, coordonare şi adpatare la cerinţele

114

de amplitudine, fluiditate, expresivitate,plasticitate, eficienţă şi încă altecoordonate.N.L. Hubley - Kozey (1991) remarcă lipsa unei

accepţiuni universale privind definiţia supleţii.Tot el subliniază că marea majoritate acercetărilor experimentale se bazează pe măsurătoride natură statică Static Flexibility în timp ce,pentru aspectele dinamice ale flexibilităţii nu s-au găsit soluţii viabile de obiectivizare.

G. Lembert, 1988, consideră că supleţea semanifestă în mişcare în mod global şi la nivelsegmentar se poate discuta doar de noţiunea demobilitate articulară.

J.M. Le Chevalier, 1978, consideră că supleţeaeste o calitate datorată îmbinării fericite a maimultor factori în ansamblul cărora mecanismelenervoase joacă un rol deosebit.

Pentru V.I. Platonov supleţea este “ansamblulcalităţilor morfo-funcţionale care caracterizeazăamplitudinea mişcărilor” şi consideră că unuldintre factorii determinanţi ai supleţei esteatitudinea de a combina de o maniera optimăcontracţia musculaturii agoniste cu relaxarea celeiantagoniste.

Herbert de Vrios (1980, citat de S. Macovei în1998) foloseşte termenul de “flexibilitate”,considerând-o drept nivelul anatomic al mişcărilorîntr-o articulaţie.

Există autori care atribuie supleţei uncontinut contradictoriu de factor de performanţăsau de aspect ce evidenţiază atitudinea în mişcarea

115

individului (H. Ripoll, 1978; F. Brigel, 1978; M.M. Ramanantsare, 1978).

Alţi autori tratează supleţea ca pe ocapacitate a mecanismelor musculo - articulare careîn limitele heritabilităţii şi sub influenţeleactivităţii depuse oferă autonomia de mişcare asegmentului locomotor (L.P. Matveev şi A.D.Novicov, 1980; E.L. Fox si Co, 1988; Ch.L. HubleyKotey, 1991).

|n funcţie de numărul de articulaţii prin carese realizează mişcarea distingem supleţea generală şispecifică, părere cu care nu suntem întru totul deacord.

Supleţea generală se referă la supleţeaprincipalelor mari articulaţii ale corpului (alecenturii scapulare coxofemurală, ale coloaneivertebrale). Ea poate atinge parametri maximi numaiîn urma unui antrenament specializat care urmăreşteaceasta. Supleţea specifică priveşte o articulaţieanume (exemplu supleţea articulaţiei centuriiscapulare). R. Manno (1992), ca de altfel mulţialţi specialişti, consideră că supleţea poate ficlasificată astfel: Supleţea activă - datorită acţiunii muşchilor care

se destind antagonişti, care semnificăamplitudinea maximă a unei articulaţii. Cu altecuvinte supleţea activă depinde de forţa decontracţie a muşchilor motori; există deci unraport dificil de apreciat între supleţe şiforţă musculară, în sensul că forţa constituieun factor limitant al supleţii active. Seconstată că subiecţii posedând mare mobilitate

116

nu au o forţă musculară dezvoltată. De aceeaconsiderăm necesar să se realizeze un raportarmonios între dezvoltarea forţei şi supleţii,raport care este optim şi specific fiecărui tipde efort.

Supleţea pasivă - despre care R. Manno (1992)afirmă că este datorată acţiunii inerţei saugravitaţiei greutăţii corpului sau acţiuniiunui partener sau unui aparat. După părereamarii majorităţi a speciliaştilor supleţeapasivă se referă la amplitudinea articulară aunui individ sub efectul unei forţe externe. Eaeste determinată de capacitatea de întindere şirelaxare a muşchilor antagonişti Harre (1976).Dacă în supleţea activă efectul muşchilorantagonişti este determinant, în cea pasivă,relaxarea şi întinderea antagoniştilor esteprimordială. Diferenţa în grade dintre supleţeapasivă şi cea activă poartă numele de rezervăde mobilitate. Ea este un indicator foarteimportant de care trebuie ţinut cont înprocesul de antrenament în care se acţioneazăpentru dezvoltarea supleţii.

Supleţea mixtă - determinată de interacţiuneadintre supleţea activă şi pasivă sub diferiteforme.S. Macovei (1998) consideră că supleţea este o

calitate motrică complexă care urmăreştecomponentele: supleţe musculo-ligamentară - capacitate de a se

adapta cu uşurinţă la variaţiile de lungimeimpuse de mişcări;

117

supleţe neuro - motrică - poate fi înţeleasă în modsimilar cu supleţea musculo ligamentară princapacitatea sistemului neuro-motric de a trecede la starea de excitaţie la starea deinhibiţie şi invers uşor şi în mod gradat,păstrând permanent controlul asupra mişcării(cf. P. de Hillerin, 1998).

supleţe articulară sau mobilitate articulară. Ea poate fiinterpretată drept capacitate a aparatuluiosteo - articular de a realiza amplitudiniunghiulare variate în limitele funcţionaleproprii fiecărei articulaţii. Mobilitateaarticulară poate fi privită ca un factorprincipal de condiţionare mecanică, cu un rollimitativ în manifestarea celorlaltecomponente, aşa cum rezultă din schemeleurmătoare (figurile nr.10 şi 11).S. Macovei (1998) consideră că supleţea este

“capacitatea de a mobiliza una sau mai multearticulaţii prin intervenţia unor forţe externe(acţiunea altor segmente, partener, aparaturăetc.).”

|n cadrul acesteia, acţiunea poate fi de douăfeluri, statică şi dinamică. Statică - atunci cândsegmentele corporale sunt duse într-o anumităpoziţie care este menţinută în mod pasivrespectându-se amplitudinea. Dinamică - atunci cândsegmentele corporale sunt mişcate de către o forţăexterioară (partener, aparate etc.) prin unghiurileşi planurile de lucru propuse.

Supleţea activă se bazează pe mobilizarea înlucru a pârghiiilor osoase, prin efortul propriu almusculaturii sau deserveşte articulaţiile.

118

Se nominalizează două tipuri de supleţe activă:a) Supleţea activă statică - necesară pentru

menţinerea unor poziţii de mare amplitudine şi încare pot fi angajate una sau mai multe articulaţii.

b) Supleţea activă dinamică - necesară pentrumenţinerea unor poziţii de mare aplitudine şi încare pot fi angajate una sau mai multe articulaţii.Ea poate fi definită ca fiind aptitudinea de asolicita articulaţiile la cea mai mare amplitudineposibilă cu mare viteză şi în mod regulat.

Supleţea statică repreaintă aptitudinea de asolicita articulaţiile la cea mai mare amplitudineposibilă.

119

120

121

3.1.2. Bazele biologice şi psihologice alesupleţii

Factori care favorizează sau limitează supleţeasunt de natură anatomică şi neurofiziologică,respectiv de reglare. O interesantă şi originalăsinteză a factorilor care condiţioneazămanifestarea supleţei este realizată de S. Macovei(1997) (vezi fig.nr. 11).

Din punctul de vedere anatomic, importante sunttipul şi forma suprafeţelor articulare, capacitatea de întindere amuşchilor, tendoanelor, ligamentelor şi capsulelor articulare.

Dar încercăm o analiză a factorilor de naturămorfofuncţională şi în special a componentelorpasivă şi activă a aparatului locomotor carefavorizează sau limitează performanţa, aceştiasunt: Tipul articulaţiei - în articulaţiile fixe mişcarea

şi deci mobilitatea este inexistentă, esteredusă în articulaţiile semimobile şi estefoarte mare în articulaţiile de tip diartrozesferoide. Dar chiar şi în cazul aceleiaşiarticulaţii, supleţea diferă de la un individla altul, ea fiind dependentă de caracteristicianatomice şi biomecanice individuale

122

determinate genetic. Cu toate acestea supleţeapoate fi ameliorată prin antrenament specific.

Masa musculară - o masă musculară hipertrofiatălimitează mişcarea (din considerente purmecanice). Dar nu este o axiomă faptul cădezvoltarea forţei în anumite limite diminueazăsupleţea.

Hipertrofia musculară cu consecinţa imediată(creşterea forţei musculare) nu diminueazăcapacitatea de întindere musculară, ci dincontră o ameliorează şi implicit îmbunătăţeştesupleţea. în ceea ce priveşte supleţea activăştim că nu depinde numai de capacitatea deîntindere a muşchilor, ci şi de forţa decontracţie, aceasta este optimizată prindezvoltarea masei musculare, şi în special, amuşchilor agonişti. După părerea noastră nuforţa limitează supleţea, ci poate rigiditateamusculară.

Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare au rolimportant în capacitatea de întindere amuşchilor.Important în determinarea tonusului muscular

este fusul neuromuscular care descarcă permanentimpulsuri responsabile de contracţia succesivă aunui număr mic de fibre musculare scheletice caredetermină starea uşoară de semicontracţieinvoluntară numită tonus.

|n tendoane, prezenţa organelor Golgi esteresponsabilă de inhibiţia muşchilor antagoniştisusceptibili de clacaje şi rupturi musculare în

123

cazul unor contracţii prea puternice a muşchiloragonişti.

Creşterea tonusului (în solicitărileneuropsihice, starea de start, frig) diminueazăcapacitatea de relaxare şi întindere musculară princreşterea rezistenţei intrinseci musculare şi decilimitează mobilitatea în mişcare şi implicitperformanţa. Capacitatea de întindere musculară (elasticitatea).

Elasticitatea musculară de care depindesupleţea se datorează componentelor conjunctivedin strucutura muşchilor

Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar.Supleţea depinde şi de rezistenţa tendoanelorşi capsulelor articulare.Elasticitatea elementelor tendinoase

ligamentare şi capsulare este foarte slabameliorată şi aceasta datorită rolului lor demenţinere în contact a extremităţilor osoase, destabilizare a articulaţiilor.

Alţi factori care mai influenţează mobilitateasunt: vârsta şi sexul. Vârsta . Cu vârsta se produc modificări

degenerative şi al nivelul aparatului muscularşi osteoligamentar (diminuări celulare, demuco-polizaharide, apă, fibre elastice) caredetermină schimbări în comportamentul mecanical aparatului de susţinere şi locomoţie, faptce se repercutează şi asupra mobilităţii.Colta (1978) afirmă că sistemul muscular este

cel mai expus îmbătrânirii, prin diminuarea

124

capacităţii de întindere a structurilor implicateîn supleţe. |n funcţie de sex, supleţea diferă în sensul că

elasticitatea, capacitatea de întinderemusculară - ligamentară, adică supleţea estemult mai crescută la femei datorită uneidensităţi mai mici a ţesuturilor;

Starea de încălzire a aparatului locomotor. Căldura, (maibine zis încălzirea) influenţează evidentsupleţea articulară şi capacitatea de întinderemusculară;

Oboseala. |n condiţiile unei refaceri incompleteprin nelimitarea lactatului, celulele musculareabsorb apa în scopul restabiliriiosmolarităţii, iar supleţea musculară -articulară este redusă (Martin, Barra, 1983,citaţi de Weineck)Acelaşi efect de diminuare a supleţii îl are şi

epuizarea resurselor de A.T.P. Cu diminuareaefectului său decontracturant.

Ritmul circadian. Grosser, în 1977, afirma cămobilitatea articulară măsurată dimineaţaeste net inferioară valorilor înregistratedupă amiaza sau seara. Deci si supleţeacunoaşte o evoluţie în cursul celor 24 de oreale zilei.

3.1.3. Supleţea la diferite vârsteSupleţea este singura formă de solicitare care

atinge punctul de vârf în timpul celei de-a douaperioade şcolare şi care ulterior scade (Hollman şiHetingher, 1980). Această constatare generală nu

125

este valabilă decât parţial pentru un sistemarticular luat individual şi necesită o reflectaremai aprofundată.

Supleţea copiilor de vârstă preşcolară este deaşa natură încât nu este necesar să se intevinăpentru ameliorarea ei exceptând cazurile unuiantrenament specific (Meinel, 1976).

|n timpul perioadei primelor modificărimorfologice (5 - 6 ani) şi a creşterii simultane aextremităţilor, un antrenament excesiv almobilităţii articulare ar putea dăuna aparatului desusţinere, care este deja destul de instabil.

în timpul primului stadiu şcolar (6/7 ani pânăla 10 ani) se constată o serie de contradicţii.capacitatea de flexie a articulaţiilor bazinului,umărului şi coloanei vertebrale, continuă săcrească (ajungând la valorile maxime la 8-9 ani)(Formin şi Filin, 1975). Se poate observa deja odiminuare în capacitatea de a depărta picioareledin articulaţia coxofemurală şi în mobilitateadorsală a articulaţiilor scapulare (Meinel, 1976).

La această vârstă trebuie incluse exerciţii dedepărtare a picioarelor şi de mobilitate aumerilor.

La această vârstă poate fi introdusantrenamentul specific de mobilitate, pentrusporturile unde mobilitatea articulară esteprimordială.

|n timpul celui de-al doilea stadiu şcolar(ciclul gimnazial 10 - 14 ani) mobilitatea coloaneivertebrale, a articulaţiei coxofemurale şi

126

scapulare nu mai creşte decât în direcţiile în careea este antrenată (Meinel, 1976).

Din această cauză antrenamentul principal demobilitate trebuie să se facă în această perioadădeoarece, mai târziu ameliorările vor fi mai greude obţinut (V.M. Zaţiorski, 1975).

|n timpul pubertăţii se constată înainte detoate o deteriorare a mobilităţii, deoareceelasticitatea muşchilor şi ligamentelor nu seadaptează imediat la puseul de creştere a staturii(Frey, 1978).

Cele mai expuse pericolului sunt coloanavertebrală şi articulaţia coxofemurală. Aceastaeste cauzată de diminuarea capacităţii disculuivertebral, de a suporta un efort în timpulpeiroadei de creştere (Morscher, 1975). De aceeatrebuie evitate sarcinile excesive de torsiune,flexie şi hiperflexie înainte, de hiperflexieînapoi sau lateral. deci se poate spune cucertitudine că în timpul pubertăţii un antrenamentpolivalent general al mobilităţii este necesar, dartrebuie evitată cu orice preţ supraîncărcareaaparatului locomotor pasiv.

|n adolescenţă mobilitatea se manifestă şipoate fi dezvoltată la fel ca şi la adulţi.

3.1.4. Metodologia dezvoltării supleţei

Supleţea are o metodică de dezvoltare specialădestul de bine pusă la punct care are la bază oserie de principii* :

* Prezentate [i de S. Macovei, 1998.

127

1. Continuitatea şi ciclicitatea pregătirii. Acest principiurecomandă lucrul zilnic pentru supleţe, evitareaîntreruperilor prelungite în cadrul cărora,efectele de adaptare obţinute anterior se pierdrelativ uşor prin lipsa stimulului specific.

2. Solicitarea maximă sub raportul amplitudinii de mişcare.Solicitarea trebuie să fie maximă pentru momentuldat, iar mărirea acesteia poate creşte progresiv odată cu adaptarea la efort a grupelor musculare şiarticulare.

3. Alternarea în lucru a grupelor musculare şi a tipului destimulare. Angajarea în lucru a grupelor muscularetrebuie să se facă alternativ, urmărindu-se relaţiaîntre musculatura agonistă şi tipul de acţiunemusculară pe care o solicită exerciţiile propuse.Se va ţine cont de viteza de aplicare aîntinderilor, durata menţinerilor, regimul de lucrusolicitat (activ sau pasiv), starea iniţială amusculaturii solicitate.

Repetarea va fi urmată de pauză activă în carese recomandă exerciţii compensatorii (J. Weineck,1994). Durata pauzelor poate varia între 15 sec -2-3 min. (atunci când se prelucreaza selectiv zoneale coloanei vertebrale).

4. Varietatea stimulului de efort. Acest principiupresupune diversitate în alegerea exerciţiilor şi atehnicilor de lucru, precum şi o angajare musculo-articulară foarte complexă.

5. Coordonarea pregătirii de supleţe cu a celorlalte capacităţimotrice. Dezvoltarea formelor active ale supleţei seva face în concordanţă cu lucrul de forţă şi forţă- viteză, cu toate ca V.I. Platonov atenţionează

128

asupra faptului că asocierea exerciţiilor desupleţe şi forţă nu are întotdeauna o eficienţăreciprocă.

6. Coordonarea antrenării supleţei cu cerinţele specificetehnicii din fiecare disciplină sportivă. “Orice lipsă desupleţe poate face dificilă execuţia mişcărilor,creşte riscul de accidentare şi împiedicădezvoltarea optimă a calităţilor fizice şi atehnicii. O bună dezvoltare însă permitesportivului să-şi realizeze mişcările cu maximăeconomie” ( J. Xrijens, 1991, citat de S. Macovei,1998). Tehnica fiecărei discipline sportiveprezintă limite de amplitudine în cadrul căroramişcările pot fi realizate precis, corect şieficient. Este indicat ca dezvoltarea mobilităţiiarticulare să se facă între aceste limite, iarcelelalte componente ale supleţei să fie dezvoltatela parametrii maximi.

Dacă nu este necesară o amplitudine articularăexcesivă în execuţia unor procedee tehnice,existenţa ei poate defavoriza execuţia.

Pentru dezvoltarea supleţei ca principalametodă este repetarea. Se urmaresc două obiectiveprioritare: de dezvoltare şi de menţinere.

Achiziţiile de mobilitate sunt destul despecifice unor articulării, panta lor de dezvoltarenefiind indentică.

Conform lui R. Manno (1992) tehnicile dedezvoltare a supleţei sunt următoarele :

a) tehnici balistice;b) tehnici de întindere statică;

129

c) tehnici de facilitare neuromuscularăproprioceptivă.

a) Tehnicile balistice cuprind acele exerciţiidinamice care angajează musculatura într-o mişcarerepetată, având ca scop relaxarea şi trecerearapidă la întindere a musculturii antagoniste. b) Tehnicile de întindere statică - ele se bazează pemenţinerea în întindere a grupelor musculare încadrul unor poziţii în care maniera de lucru estepasivă. Se întâlnesc mai multe feluri de aplicare aîntinderilor:

1) prin metode clasice în care la limitadurerii (lejer disconfort muscular) se menţinepoziţia o perioadă de timp care variază între 30-60sec. (R. Manno, 1992);

2) procedee de tip “stretching”. Se adreseazăaspectelor de natură neuronală care intervin înreglarea functionalităţii diferitelor structurimusculare - ligamentare, precum şi în modificareatonusului muscular.

c) Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă -apărute relativ recent şi care derivă dintehnicile analoage folosite în relaxarea neuro -motorie. Aceasta tehnică se bazează pe alternareaunor faze de dezavantaje (R. Manno, 1992) :

- tehnici de execuţie diferite şi presupuneprezenţa partenerului;

- control insuficient asupra întinderilordatorită acţiunii partenerului;

130

- există pericole privind integritateaţesuturilor.

Din aceste motive aceste tehnici suntrecomandabile numai la sportivii foarte bineantrenaţi şi numai în anumite ramuri sportive.

Exerciţiile de întindere sunt cele maieficiente mijloace folosite în metodica antrenăriisupleţei.

Aceste exerciţii sunt de trei tipuri:1. exerciţii active;2. exerciţii statice;3. exerciţii mixte ( active şi pasive).1. Exercitiile active. Sunt exerciţii în care

segmentele se menţin sau se adaptează prinpoziţii de mare amplitudine în care mobilizareapârghiilor osoase este realizată de musculaturaagonistă în timp ce musculatura antagonistă cedeazăcontrolat la întindere. Exerciţiile active sunt dedouă tipuri:

a) exerciţii statice - sunt menţineri de poziţii încare regimul de lucru este dependent de forţamusculaturii agoniste, dar şi de rezistenţa laîntindere opusă la antagonişti;

b) exerciţii active dinamice - sunt modalităţi diferitede mobilizare activă a segmentelor în cadrul unormişcări în care acţiunea musculară este condusă saurealizată prin utilizarea inerţiei (balansări).

De regulă, sunt formate din 6 - 8 structurirepetate de 10 - 12 ori. Numărul maxim de exerciţiirecomandat depinde de articulaţii. Se consideră cunumărul repetărilor poate creşte până la o anumită

131

limita şi poate apoi să descrească în condiţiilemenţinerii aceleiaşi amplitudini de lucru.

Exerciţiile active sunt cele mai valoroasepentru că ele se adresează pregătirii supleţeiactive. Prelucrarea musculaturii este completă,atât sub raportul componentelor supleţei, cât şi alucrului în diferite regimuri.

2. Exerciţii statice - duratele de folosire aacestor exerciţii variază între 10 - 60 sec. şidepind de tehnica aleasă, de zona de lucru şi denivelul de pregătire al sportivului (J. Weineck,1992). Este recomandabil ca mărirea duratei demenţinere să se facă progresiv, în mai multe lecţiisuccesive. Este, de asemenea, indicată repetarea de3 - 5 ori a aceleiaşi poziţii.

Exercitiile pasive sunt utile obţinerii unoramplitudini articulare deosebite mai corect spus,de excepţie, contribuie la conştientizareasenzaţiilor şi percepţiilor din timpul întinderii,la reducerea tonusului muscular şi degajareatensiunilor de pe traiectul nervos.

3. Exercitiile mixte sunt diferite combinatiiin care se gasesc combinate elemente specifice ex.pasive si celor active.

Indicaţii metodice de care trebuie să se ţinăcont în dezvoltarea supleţei:

1. Complexele de exercţii destinate suplţei sepot organiza selectiv, pe mai multe zone aleaparatului locomotor în mod global prin angajaresimultană sau succesiva a mai multor articulaţii.

132

2. Repetarea oricăror tipuri de exerciţii desupleţe trebuie să se realizeze doar pe fondul uneibune pregătiri a organismului pentru efort.

3. |n dezvoltarea supleţei se pot folosiexerciţii cu îngreuieri, acestea depinzând deregimul de lucru şi de capacitatea de viteză -forţă - rezistenţă a executantului.

4. |n dezvoltarea supleţei se va urmări maiîntâi prelucrarea aspectelor pasive, care din punctde vedere cantitativ vor asigura valorile dorite deamplitudine articulară (V.I. Pavlov, citat de S.Macovei, 1998). Ulterior, după ce s-a creat acestfond, vor putea fi antrenate formele active(statică şi dinamică) ale supleţei.

5. Timpul afectat pregătirii pentru supleţepoate varia de la 20 - 30 minute, până la 40 - 50minute (V.I. Platonov, A. Dragnea, 1996). |n lecţiade educatie fizică se pot acorda 10 - 15 min,pentru dezvoltarea supleţei.

6. Se recomandă ca timpul scurs între încetareaexerciţiilor de supleţe şi continuareaantrenamentului să nu fie lung dacă se urmăreştefolosirea valorilor de amplitudine articulară înbeneficiul pregătirii tehnice.

Pentru stabilirea unui program eficient pentrudezvoltarea supleţei este recomandabil să se ia încalcul mai multe aspecte:

- particularităţile morfofuncţionale alearticulaţiei;

133

- unghiurile articulare cerute de tehnicamişcărilor în funcţie de care se vor particularizaduratele de menţinere a pozitiilor şi timpilor delucru ;

- numărul, particularităţile şi mărimeagrupelor musculare în lucru;

- modalităţi de solicitare a musculaturii -pasiv, activ - static - activ- dinamic, mixt,repetate la specificul efortului solicitat de oanumită disciplină sportivă;

- durata şi natura pauzelor dintre serii.

CAPITOLUL 4. CAPACIT~}ILE COORDINATIVE

4.1. Conceptul de capacităţi coordinative.Definiţie, modalităţi ale capacităţii coordinative.Importanţa capacităţii coordinative şi componentelecapacităţii coordinative

134

Capacităţile coordinative mai au ca sinonimeîndemânarea, dexteritatea şi iscusinţa şi sunt determinatede procesele de ghidare şi reglare a gesturilor.Ele îl pun pe sportiv (individ) în situaţia de a-şicoordona în mod sigur şi economic acţiunile motriceîn situaţiile posibile (stereotipe) şiimprevizibile (adaptare) şi de învăţa relativrepede gesturile sportive (Frey, 1977).

Capacităţile coordinative sunt distincte deabilităţi: în timp ce abilităţile se raportează laacte de gesturi concrete consolidate, parţialautomatizate, capacităţile coordinative reprezintăcondiţiile consolidate de generalitate, adicăfundamentale ale performanţei omului în legătură cuo întreagă serie de acte gestuale (Hirtz, 1978).

Capacitatea de coordonare poate fi definită cao calitate psihomotrică, care are la bază corelaţiaîntre sistemul nervos central şi musculaturascheletică în timpul efectuarii unei mişcări.

R.Manno, în 1992, prezintă o clasificare acapacităţilor de coordonare făcute de Blume.(figura nr.12)

Modalităţi de capacităţi coordinativeSe disting capacităţi coordinative generale şi

speciale. Capacităţile coordinative generale suntrezultatul unei instruiri gestuale polivalente îndiferite sporturi. Ele se manifestă deci îndiferite domenii ale vieţii cotidiene şi în sportprin faptul că problemele gestuale oarecare pot firezolvate în mod creator (după Harre, Deltow,Ritter).

135

Capacităţile coordinative speciale se dezvoltămai mult în cadrul disciplinelor sportiveconsiderate şi după Ozolin: caracterizate prinînsuşirile variate în tehnica sportivă: în funcţiede disciplină sau de diverse combinaţii.

CAPACITATE DE A LEGA {ICOMBINA MI{C~RILE

CAPACITATE DEDIREC}IE

{I CONTROLCAPACITATE DEDIFEREN}IERE

CAPACITATE DE |NV~}ARE MOTRIC~

CAPACITATE DE ECHILIBRU

CAPACITATE DE ORIENTARE

CAPACITATE DE RITM

CAPACITATE DEDIREC}IE

{I CONTROLCAPACITATE DE REAC}IE

136

Figura nr.12. Clasificarea capacităţilor decoordonare (Blume, citat de R.Manno, 1982)

Importanţa capacităţilor coordinative|n termeni foarte generali, capacităţile

coordinative sunt necesare pentru stăpânirea unorsituaţii care cer acţiune rapidă şi raţională,fiind de o mare valoare în prevenirea accidentelor.Capacităţile coordinative sunt la baza uneicapacităţi de învăţare senzorio - motorie bună.Desigur, o economie inerentă, condiţionată deprecizia ghidării gesturilor permite executareaunor mişcări identice cu o cheltuială mică de forţămusculară, ceea ce duce la realizarea unei economiide energie.

Componentele capacităţii coordinativePentru a permite o instruire a capacităţilor

coordinative, pare important, pe de o parte să seevidenţieze şi acţiunile corespunzătoare lor înprocesul de instruire a îndemânării (Hirtz, 1978).Cunoaşterea exactă a componentelor amintite este deo importanţă specială prin faptul că permitesuprimarea eventualelor slăbiciuni parţiale.

Capacităţile coordinative vor fi ameliorateesenţial dacă fiecare dintre componente este la fel

CAPACITATE DETRANSFORMARE

137

de raţional dezvoltată cum se întâmplă în cazulcapacităţilor condiţionale.

Pentru că încă nu există cercetări susceptibilede a aduce o clasificare definitivă legată denumărul, strucutura exactă şi corelărilecomponentelor, evidenţierea acestora nu trebuie săfie mai mult decât o simplă orientare valabilă îninstruirea capacităţilor coordinative.

Se admit ca fiind componente ale capacităţiicoordinative, următoarele: capacitatea de adaptare; capacitatea de reacţie; capacitatea de ghidare, de combinare; capcitatea de echilibru; capacitatea de agilitate de îndemânare.

Fetz adăuga aici simţul gestual, supleţea şielasticitatea gesturilor. Alţi autori mai adaugăcapacitatea de transfer gestual, capacitatea deînmagazinare gestuală şi capacitatea de variaţie.

Pentru diversele capacităţi coordinative putemprezenta trei capacităţi generale de bază(Schnadel, 1976): capacitatea de ghidare (îndrumare motorie); capacitatea adaptării şi readaptării motrice; capacitatea de învăţare (de formare) motorie.

Acete trei capacităţi de bază sunt în strânsăcorelaţie. Cu toate acestea, capacitatea învăţăriimotorii este treapta cea mai înaltă; fără aceastamişcarea, în realitate orice capacitate de ghidaresau de adaptare şi readaptare motorie este lipsită

138

de sens. Trebuie să ştii, mai întâi să faci şiabia apoi apare problema lui cum să faci.1. Capacitatea de învăţare motorie se bazează

înainte de toate pe mecanismele derecepţionare, prelucrare şi stocare ainformaţiei. în primul rând apar proceseleperceptive (analiza), cognitive şi celereferitoare la memorare (procese relevante alememoriei şi operaţiilor neuro-fiziologice desinteză).

2. Capacitatea de ghidare motorie se bazează înspecial pe componentele coordinative alecapacităţii de diferenţiere kinestezică, alecapacităţii de orientare spaţială şi alecapacităţii de echilibru

3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motricădepinde din plin nu numai de cea a învăţăriimotorii, dar şi de cea a ghidării motorii. Oadaptare optimă corespunzătoare modificărilorsituaţionale nu este poasibilă decât pe bazaunei experienţe motrice sufuciente, având oconsistentă bază de comparaţie care apelează laprocese anterioare de învăţare. în ghidareaprocesului de adaptare este necesară, deasemenea şi o precizie suficient de mare pentrua furniza o soluţie gestuală satisfăcătoare.

Hirtz (1972) a subordonat celor trei capacităţide bază, cinci capacităţi coordinative fundamentalepe care a încercat să le clasifice ierarhic astfel:

1. capacitatea de orientare spaţială;

139

2. capacitatea de diferenţeiere kinestezică;

3. capacitatea de reacţie;

4. capacitatea de echilibru;

5. capacitatea de ritm (simţul ritmic).

Capacităţilecoordinative sinonim:îndemânare

Se bazează pe:

Factorii fiziciai performanţai

Repertoriul degesturi

Capacitate deanaliză

exprimându-se prin:

Stapânireaacţiunilormotrice

Capacitatecrescută de

învăţare motrică

Fig. 13. Fundamentele capacităţii de coordonare(Hirtz, Rubensame, Wagner, 1972)

140

La Blume, citat de (R. Manno, 1992), găsimurmătoarea clasificare a componentelorcapacităţilor coordinative (de coordonare):

1. capacitatea de combinare şi înlănţuire(acuplare) a mişcărilor;

2. capacitatea de orientare spaţio-temporală;3. capacitatea de diferenţeire kinestezică;4. capacitate de echilibru;5. capacitatea de reacţie motrică;6. capacitatea de transformare a mişcărilor;7. capacitatea ritmică.

4.2. Importanţa factorilor fizici ai performanţei

Capacităţile coordinative sunt de neconceputfără factorii fizici ai performanţei: forţa,viteza, rezistenţa şi implicarea lor complexa înrealizarea mişcării. Deci, acestea nu sunt eficaceîn performanţe sportive decât în cooperare cucapacităţile condiţionale (Hirtz, 1976).

|ncercarea de ierarhizare a capacităţilorcoordinative (Hirtz, 1982) a dus la următoareaschemă ( figura nr.14)

Capacitateade învăţaremotrică

Capacitatea demotor control

Capacitateade adaptare

şireadaptaremotrică

141

Capacitatea decoordonareVelocitate(viteză)

Capacitatea decoordonare-rezistenţăgenerală

Capacitateade reacţie

Capacitatea deritm

Capacitateade echilibru

Capacitatea deorientarespaţială

Capacitatea dediferenţierechinestezică

Figura nr.14. Ierarhizarea capacităţilor decoordonare (Hirtz, 1981, citat de J. Weinneck,

1994)

1. Capacitatea de formare motorie;2. Capacitatea de ghidare motorie;3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motorie;4. Capacitatea de coordonare- viteză;5. Capacitatea de coordonare- rezistenţă;6. Capacitatea de reacţie;7. Capacitatea de ritm (simţul ritmului);8. Capacitatea de echilibru;9. Capacitatea de orientare spaţială;10. Capacitatea de diferenţiere kinestezică.

Invers, capacităţile coordinative suntindispensabile la nivelul şi la dezvoltareacapacităţilor fizice, căci ele permit

142

achiziţionarea de abilităţi sportive necesareproceselor de educare şi de formare corporală(Groper şi Thiess, 1975, citaţi de J.Weinneck).

Factorii fizici ai performanţei şi formele deforţă influenţează nivelul capacităţilorcoordinative: un minim de forţă este necesar pentrua permite o mişcare agilă. De asemenea, estenecesară o bună dozare a vitezei dacă trebuie săintervină la un moment dat aptitudinea de a rezolvarapid o problemă motorie dată într-o anumităsituaţie. Mai este nevoie şi de o anumitămobilitate la baza capacităţilor coordinativepentru a avea în îmbinarea spaţială a unei mişcăriun câmp de operare mai mare şi pentru adaptarea lanecesităţile spaţiale de modificare. în fine,rezistenţa precoce induce - prin intermediulproceselor de ghidare ale SNC, o diminuare apreciziei gestuale.

4.3. Bazele biologice şi psihologice ale proceselor de ghidare şi reglare a acţiunilor în desfăşurarea activităţii sportive

Pentru a înţelege mai bine dispozitivul deansamblu al complexului motor al acţiunii, e nevoiesă numim funcţiile parţiale importante pe care sebazează capacităţile coordinative. Captarea informaţiei şi prelucrarea acesteia decătre organele de simţ (până la sintezaaferenţelor). Calitatea acestui proces estedependentă de capacitatea de analiză a individului(sportivului) Anticiparea şi programarea actului motor prinexploatarea experienţelor motrice înmagazinate şi a

143

folosirii programelor sau elementelor de programdeja existente: viteza şi calitatea procesului suntdependente de repertoriul motor al individului(sportivului); Inervarea musculaturii necesare de cătrefibrele nervoase eferente (executarea mişcării) Retro-infirmarea constantă bazată pe derulareagestică cu compararea simultană a valorilorefective şi programată ca obiectiv gestualanticipat.

Memorie pe termen lung

Mecanismul de programare1. A se conta pe o strategie de

soluţie2. A se efectua în gând această

strategie

Memoria depercepere

1. A selecţiona2. A identifica elementele3. A aprecia

Mecanismul deexecuţie

1. A primi proiectul gestual2. A articula proiectull gestualîn spaţiu şi timp

Analizatori- optici- acustici

- kinestezici- tactili

Sistem neuro-muscular- inervare- contracţia musculaturii utile

Mem.pe

term.scurt Mem.

pe term.scur

2

rãspuns

imediat

in -put (captarea

out-put(actul gestual)

1

răspuns -

Mem.petermlung

Mem.pe term.

lung

144

Fig. nr. 15. Model de ghidare gestică. înexecutarea unui gest sunt puse în mişcare în

funcţie de profilul cererilor diverse tipuri derăspuns

Eventual, impulsuri corective ale SNC adresatemusculaturii la sfârşitul pilotării mişcării. înfigura nr. 10 se poate observa că, după naturaapar diferite tipuri de răspuns gestual. Astfel, înrăspunsurile gestuale ultrarapide, ghidate pe calereflexă, reacţia intervine fără solicitareasistemelor specializate în prelucrarea informaţiei.în răspunsurile gestuale care şi-au dovedit adeseaadecvarea în spectrul experimental al sportivului-numite gesturi stereotipe sau mişcări automatizate-mecanismul programării este scurt-circuitat,existând deja răspunsul adecvat situaţiei- aşa-zisul răspuns imediat. în situaţiile de acţiuneîncă necunoscute sau chiar în procesele de învăţare, sunt parcurse toatemecanismele sistemice ale ghidării gestice.Individul (sportivul), pe baza experienţelor saleprecedente stabileşte un program de acţiune care-ipare optim pentru a rezolva o situaţie: răspunsbrut. pentru re-aferenţele complexe, acest răspunsbrut va fi controlat, iar dacă va fi cazul,corectat.

Importanţa aptitudinilor de analiză

145

Restul funcţiilor parţial citate, de coordonaregestuală, dezvoltare şi grad de fineţe acapacităţilor coordinative la recepţionarea şiprelucrarea informaţiei este în mare măsurădependent de randamentul diverşilor analizatori.Din categoria analizatorilor face parte o serie dereceptori specifici, căi nervoase aferente şicentre senzoriale situate în anumite zone alecreierului. în plus, individul (sportivul) este aptsă perceapă prin analiză, propriile gesturi şisituaţia ambiantă. Se reglează mai bine, conformdatelor modificare şi poate să răspundă mai bineprintr-o soluţie motrică în măsura posibilităţilorsale individuale (cf. V.M. Zaţiorsky, 1971).

Cinci dintre analizatori contribuie în maremăsură la coordonarea motrică, influentând în moddiferit procesul de ghidare şi de regularizare aactelor gestuale. Aceşti analizatori coopereazăîntre ei şi se completează.

Analizatorul kinestezic. Receptorii lui sunt situaţi în toţi muşchii, în toate tendoanele şi articulaţiile şi informează asupra poziţiei extremităţilor, a trunchiului şi a forţelor exercitate asupra acestora. In plus, reglajul de fineţe necesar în numeroase desfăşurări gestice, depinde de parametrii spaţiali şi temporali şi are ca bază o informaţie kinestezică diferenţiată.

Analizatorul kinestezic este superiorcelorlalti analizatori care acţionează doar laforme mari de mişcare. Cel mai important centrusenzorial este muşchiul striat, considerat dupăochi ca fiind cel mai complex organ de simţ alomului. Este organul mişcării voluntare dirijate

146

prin inervarea sa de către sistemul fibrelor gama.Excitantul specific este întinderea.

Analizatorul tactil. Aceasta informează asupraacelor mişcări care se desfăşoară în contactulnemijlocit cu mediul înconjurător, respectiv asupraformei şi suprafeţei obiectelor atinse, arezistenţei opuse de către acestea. Este implicatşi în senzaţia de înaintere şi prin aceastacontribuie la percepţia vitezei mişcărilor, avitezei de deplasare, şi a spaţiului.

Analizatorul statico- dinamic. Acestanalizator aduce informaţii asupra poziţiei şimişcării corpului în spaţiu şi în raport cu forţade gravitaţie precum şi asupra direcţiei şiacceleraţiei în raport cu capul. Senzaţiilespecifice sunt cele de verticalitate şi înclinare acorpului, de mişcare rectilinie şi de rotaţie.Toate acestea condiţionează simţul echilibrului şide orientare a mişcărilor corpului în spaţiu şicondiţionează, în consecinţă învăţarea tuturorexerciţiilor care se desfăşoară în condiţii deechilibru precar, poziţii şi mişcări mai puţinobişnuite. Stimularea aparatului vestibularprovoacă reflexe tonice sau de relaxare.

Analizatorul optic. Acesta informează asupragesturilor şi din apropiere (vedere centrală şiperiferică) şi reprezintă într-un fel comandaoptică de executare a gestului. Activitateaanalizatorului optic este importantă în prima fazăde învăţare a mişcărilor. Semnalele opticereflectă, în primul rând, starea mediuluiînconjurător, incluzând relaţia mişcărilor corpuluişi a deplasărilor sale în raport cu mediul.

147

Analizatorul acustic. Joacă, în general, un rolsubordonat căci conţinutul informativ al semneloracustice imediate este limitat în raport cu actulgestual. Informaţiile acustice contribuie laînsuşirea ritmului, a tempoului caracteristic unorexerciţii.

Rezumând, putem spune că aptitudinile deanaliză relevă parţial dar decisiv calitateaaptitudinilor coordinative. Importanţaanalizatorilor poate varia mult de la o probă laalta şi, în general, de la o disciplină sportivă laalta (Holtz - Weineck, 1983).

Importanţa repertoriului gestualUn alt factor important al dezvoltării sau al

valorii aptitudinilor coordinative este repertoriulgestul, adică experienţa motrică a individului(sportivului).

Orice mişcare, chiar nouă, se execută pe bazaunor legături coordinative mai vechi (V.M.Zaţiorsky, 1972; D. Harre, 1976). Deci, cu cât estemai mare repertoriul gestual, care se aseamănă culegăturile motrice prin reflexul condiţionat şi cucât SNC este mai descărcat, cu atât gestul sepliază mai bine pe modelele de derulare mai multsau mai puţin automatizate.

Mecanismul este într-un fel comparabil cu unjoc construit: în plus există o serie deprefabricate - am numit astfel legăturile prinreflex condiţionat - disponibile şi, cu cât atenţiaacordată diferitelor elemente structurale va fi mai

148

mică, cu atât va fi mai bună focalizarea acesteiape structurile de ansamblu a actului motor.

Experienţa gestică oferă individului(sportivului) posibilitatea de a găsi, în timpulcel mai scurt şi în modul cel mai eficace toateelementele gestual necesare executării unui actmotric.

Concluzionând, capacităţile de coordonaredepind de o serie de factori compuşi. Aceştia sunt: tonusul optim al scoarţei cerebrale, precum şi mobilitateaproceselor corticale fundamentale (excitaţia şi inhibiţia); coordonarea intra- şi intermusculară; starea de funcţionalitate a analizatorilor; experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric; vârsta - mecanismele de percepere şitransformare a informaţiilor se deteriorează odatăcu vârsta, ca urmare a proceselor degenerativefiziologice ale organismului, acest lucru fiindvalabil şi în sfera motricităţii; sexul: coordonarea este superioară cu 5- 10 % lafemei faţă de bărbaţi; oboseala centrală sau periferică - produce o creştere ainhibiţiei corticare în centri motori, urmareafiind că o sarcină motrică ce neceistă coordonare,numai poate fi executată la nivel optim, consumulenergetic este mai mare, iar performanţa e scăzută. alţi factori implicaţi: alcoolul, nicotina, regimulde viaţă defectuos, scad capacitatea deînregistrare a informaţiilor de la analizatori şi,implicit, capacitatea funcţională a sistemuluineuro-muscular. De altfel, oboseala sau alcoolul

149

cresc riscul erorilor motrice şi accidentelor însport.

4.4 Capacităţile coordinative la diferite vârste

Considerăm că este necesar în dezvoltareacapacităţii coordinative să se ţină cont deurmătoarele: O experienţă gestică multiplă scurtează timpul

de învăţare şi face mai eficient procesul deantrenament în contextul noilor abilităţigestice. Deci, este necesar să se acorde o mareimportanţă dezvoltării unui repertoriu gestualcât mai cuprinzător.

Aptitudinile coordinative stau la baza tuturoraptitudinilor de învăţare motorie la toatevârstele;

Aptitudinile coordinative nu admit dezvoltareadecât sub forme complexe, variabile şicontinue;

Trebuie dezvoltate capacitatea de coordonaredestul de timpuriu.

Vârsta preşcolară|n desfăşurarea evoluţiei individuale nu

există, după Israel (1977), o concordanţăcronologică între capacitatea optimală deantrenament a facultăţilor coordinative şi cea acalităţilor condiţionale. Biologic vorbind, terenule mai bine pregătit pentru dezvoltarea coordonăriigestuale decât pentru perfecţionarea factorilor

150

fizici condiţionali ai performanţei. Conformcercetărilor recente, ghidarea şi reglarea neuro-musculară sau senzorial motorie a gesturiloraparţine în mod manifest domeniului acestor funcţiielementare unde, adecvarea şi dezvoltarea se produccu succes.

Facultăţile coordinative discordante sunt,deci, după Winter (1976), rezultatul nu atât aldispoziţiilor insuficient survenite în primii anide viaţă. Diferenţele deosebite observate întrecopiii antrenaţi şi cei neantrenaţi arată cuprecizie că potenţialul de dezvoltare existent alcapacităţilor coordinative nu este câtuşi de puţinepuizat la vârsta preşcolară. Vom insista asupranecesităţii de a le dezvolta cât mai mult. Nu estedeloc prea devreme însă metodele nu sunt suficientadaptate la nevoile copiilor. Copiii de vârstăpreşcolară trebuie să dobândească permanent omultitudine de abilităţi gestuale pentru a dispunede o bază solidă şi pentru a suporta cu uşurinţătrecerea la fazele optimale ale învăţării ,consecinţele directe vor fi calitatea şieficacitatea învăţării. în orice caz, încă de ladebut, trebuie urmărită o învăţare corectă aabilităţilor motrice căci mai târziu, corectareastereotipurilor greşite va necesita un efort sporitşi un surplus de substanţă nervoasă în raport cudobândirea abilităţilor gestice deprinse fără efort(J. Weineck 1983).

Prima vârstă şcolară (6/7-10 ani )

151

|nalta plasticitate a cortexului cerebralpermite la această o dezvoltare mare aaptitudinilor coordinative, în sensul inhibiţieidiferenţite încă insuficient dezvoltate; acestea seconstituie într-o preponderenţă a proceselor deexcitaţie în raport cu procesele de inhibiţie.Analizatorul kinstezic este totuşi, încă puţindezvoltat iar precizia suferă în calitateaaspectelor sale spaţio-temporale.

Preponderenţa proceselor de excitaţie setraduce şi printr-o irdiere marcată de excitaţii,astfel că, urmele încă nefixate de activităţineuronale se şterg cu uşurinţă iar cortexulcerebral devine incapabil de a reţine legăturilefuncţionale -buclele gestice ale centrelorcerebrale excitate împreună sau succesiv. Din acestmotiv la această vârstă, înalta capacitate deînvăţare nu este asociată unei facultăţi egale de areţine durabil mişcările învăţate (Demeter 1981).

O capacitate de diferenţiere insuficientdezvoltată şi o aptitudine de reţinere motoriedefectuasă necesită la această vârstă o aprofundarea învăţării dacă vrem ca procesul de învăţare săfie încununat de succes (Hotz-Weineck 1983). Dupăînvăţarea gestului vizat, repetarea de mai multeori printr-un exerciţiu adecvat va induce o gesticăprecisă şi în aceleşi timp stabilă.

{tiut fiind faptul că aptitudinile coordinativese dezvoltă neuniform în timp, constatarea şiînţelegerea profundă a fazelor dezvoltării acestoradevine indispensabilă cunoaşterii unui modsistematic de influenţare.

152

Prima vârstă şcolară (6/7-10 ani ) poate ficonsiderată ca vârsta dezvoltării intense. Acum seperfecţionează capacitatea de reacţiona,capacitatea înaltei frecvenţe gestice, cea adiferenţierii spaţiale sau coordonarea subtensiunea timpului.

Un antrenament raţional trebuie deci făcutpentru a urmări instruirea priorotară specificăacestei vârste a aptitudinilor speciale. Nu trebuieuitat, însă, că la această vârstă este bine să sederuleze procesele de învăţare motorie precum şiachiziţionarea de abilităţi gestice simple, vor fievitate excitaţiile care coordonează simultansecvenţele, cele care reclamă un efort sporit, celeilogice sau periferice.

Vârsta a doua şcolară (10-14/15)Atingerea maturităţii cerebrale motrice care

survine la a doua vârstă şcolară permite o bunăcooperare a motricităţii involuntare (bulb, trunchiencefalic) şi voluntare (cortex).

Plasticitatea încă elevată a cortexuluicerebral cât şi capacitatea ameliorată de percepţieşi prelucrare a informaţiei permit copiilor săînveţe extrem de repede noile abilităţi gestice.Lafel se întâmplă şi în cazul raporturilor forţă-pârghie care sunt în mod favorabile la aceastăvârstă. Acum joacă de asemenea un rol important şimusculatura extremităţilor superioare, având învedere că raportul de dezvoltare dintre musculaturaextremităţilor superioare şi cea a extremităţilorinferioare este de 27:38 la această vârstă şi de

153

28:54 la vârsta adultă (A. Demeter 1981). Tot acumgreutatea corporală este mai redusă.

Această fază prezintă cea mai mare capacitatede învăţare motorie graţie unei ameliorări acapacităţii motrice de ghidare şi combinare acapaictăţii de reacţie şi de ritm. Instruireaacestor aptitudini trebuie să fie în prim planulantrenamentului sportiv.

Vârful perfecţionării aptitudinilor coordinative în învăţareamotrică în clasele I - X (Hirtz, 1978) (vezi tabelul nr.4).

Capacităţi coordinative 1 2 3 4 5 6 7 8 9 101. Aptitudinea de

coordonare subpresiunea timpului

* * * B

2. Aptitudinea dediferenţierekinestezică, spaţialăşi temporală

* * * * ă

3. Aptitudinea de reacţieacustică şi optică

* * * i

4. Aptitudinea de ritm * * e5. Aptitudinea de

orientare spaţială* * * ţ

6. Aptitudinea deechilibru

* * I

7. Aptitudinea decoordonare subpresiunea timpului

* * *

8. Aptitudinea dediferenţierekinestezică, spaţialăşi temporală

* * * * F

9. Aptitudinea de reacţie * * * e

154

acustică şi optică10.Aptitudinea de ritm * * * t11.Aptitudinea de

orientare spaţială* * * e

12.Aptitudinea deechilibru

* *

Tabelul nr. 6. Vârful perfecţionării aptitudinilorcoordinative în învăţarea motrică în clasele I-X

(după Hirtz, 1978)

Consecinţe ale instruirii capacităţilorcoordinative: formarea sportivă eclectică cu lărgirea metodicăa repertoriului gestic;

învăţarea tehnicilor sportive de bază; aprofundarea suficientă a celor dobândite.

Pubertatea|n timpul pubertăţii se produce al doilea

proces de transformare morfologică ce este însoţitde o creştere în înălţime de 8-10 cm/an.Modificarea proporţiilor, creşterea extremităţilor,va prejudicia mai mult sau mai puţin- aceasta şi înfuncţie de caracteristicile individuale- procesulde instruire a capacităţilor coordinative. DupăRutenfrantz (1965), pierderea calităţii afecteazămai ales gesturile care au nevoie de o preciziesuperioară şi, deci, de o ghidare mai fină.Gesturile simple, practicate în mod regulat,stăpânite deja, rămân totuşi neatinse.

155

Dacă ne gândim că factorii fizici condiţionaliai performanţei ating un maxim de dezvoltare lapubertate, atunci vom înţelege mai bine încetinireasau stagnarea care intervine în procese deantrenament a aptitudinilor coordinative.

Scăderea capacităţilor condiţionale-echivalentă cu o scădere pasageră a perfomanţei -se ajustează printr-o readaptare a capacităţilorcoordinative (Brandt, 1979).

Rezultă că în antrenarea aptitudinilorcoordinative lipsurile de conduită gestică şifenomenele de stagnare în dezvoltarea motorie parsă justifice reacţia provizorie în ceea ce priveşteachiziţionarea de forme gestuale complicate.Trebuie urmărite totuşi ameliorarea şi consolidareadesfăşurării gestice şi tehnicilor sportive dejadobândite.

Adolescenţa|n această fază a dezvoltării se produce o

stabilizare generală a conduitei gestuale, oameliorare a capacităţilor motrice de ghidare, deadaptare, readaptare şi combinare. capacitatea deînvăţare motorie este mai mare la băieţi decât lafete.

|n ansamblu, adolescenţa reprezintă încă operioadă în care capacitatea de învăţare motorieeste bună. Aceasta permite o instruire acapacităţilor coordinative, fără restricţie, înorice disciplină sportivă.

156

Tabelul nr. 7. Panorama dominantelor morfogenezeisenzorial-motorii şi a instrucţiei specifice

vârstei (Ungerer)

Vârsta

Profilul senzorial-motoriual performanţei ca funcţie a

dezvoltăţii

Dominante aleinstruiriispecificevârstei

5-6ani

gesturi cotidiene, ghidări ale truinchiu-lui, mişcărisimulta-ne şi lente.

gesturi la limita cotidianului, gesturi de mare viteză.

salturi cu ghidări ale trunchiului,rostogoliri,jocuri cu mingea.

7-8ani

mişcări de echilibru;

gesturi fărăformă clară.

gesturi precise;

intervenţiirapide.

gimnastica obstacolelor;

învăţarea săriturilor.

9-10ani

acţiuni periferice deli mitate în secvenţe scurte.

mai multe secvenţe cueforturi variate

joc; instrucţie tactică;

exerciţii din gimnas-tica de bază..

11aniBăieţi

gesturi cu efect centrat la periferie,

secvenţe numeroa-se cu cuplaj dina-mic

instrucţie de salt; plonjări;

exerciţii

157

comportând mai multe secvenţe.

simultan alperiferiei.

din gimnas-tica de bază.

11aniFete

efort gesticconcen-tric,rectiliniu.

mai multe secvenţe gestuale cucuplaj simultan alperiferiei

salturi cu sprijin;

gimnastica la bare asimetrice;

salturi perioculoase;

ritmică.12-14aniBăieţi

motricitate de per-formanţă;

cuplare simultană, dinamică în secven-ţe scurte.

intervenţeirapidă;

reacţii aleperifiriei.

instrucţie intensivă deatletism.

12-14aniFete

motricitate de performanţă;

gesturi dinamica ample.

gesturi specifice celor două sexe.

instruire tipică a sexelor, fără restricţie, în toate sporturile.

15-19aniBăieţ

motricitate senzorială reactivă;

gesturi depăşind limitele individuale

instrire motorie fărărestricţii în toate

158

i secvenţe gestuale în mare viteză.

. sporturile.

15-19aniFete

motricitate de performanţă.

gesturi depăşind limitele sexelor.

instrucţie motrică tipică sexului, în toate sporturile.

4.5. Metodologia dezvoltării capacităţilorcoordinative

Deşi unele conponente ale capacităţiicoordinative prezintă un optim de dezvoltare la unmoment dat, iar altele sunt practic nedezvoltate,putem spune, în general, că ele ar avea ca intervalde maturizare perioada dintre vârstele 7-10 ani(Hirtz, 1978). Cam în această perioadă se poateobserva, după părerea lui Bringmann şi o maturizarerapidă a sistemului nervos central. |n paralel seproduce o creştere a funcţiei analizatorilor opticişi acustici, iar odată cu ameliorarea prelucrăriiinformaţiei este facilitată instruirea abilităţilorgesturilor complexe.

Instruirea la momentul optim a capacităţilorcoordinative este deci decisivă în ceea ce priveştenivelul capacităţii de dezvoltare de mai târziu. |ncursul vieţii facultăţile coordinative descresc mairapid sau mai lent, în funcţie de ritmul demanifestare a factorilor fizici ai performanţei şicalităţii proceselor de de coordonare şi ghidare.

159

Dezvoltarea la un nivel superior alcapacităţilor coordinative influentează în maremasură însuşirea, consolidarea, perfecţionarea şistabilitatea în timp a actelor motrice noi. Deasemenea, se favorizează efectuarea eficientă şi încondiţii variate a actelor şi acţiunilor motricedobândite anterior. Ele favorizează şirestructurarea şi readaptarea execuţiei actelor şiacţiunilor motrice în scopul eficientizării lor.

Datorită complexităţii capacităţilorcoordinative, mulţi autori consideră că ele nu auprocedee metodice şi exerciţii speciale dedezvoltare ca şi celelalte capacităţi motrice. Al.Mogoş şi Gh. Mitra (1980) consideră că “oriceexerciţiu este bun pentru dezvoltarea îndemânării”.

Părerea noastră, formată pe baza studieriidetaliate a bibliografiei din domeniu, este că şiîn cazul capacităţilor coordinative principalametodeă de dezvoltare este exersarea.

Exerciţiile folosite pentru dezvoltarea acestorcapacităţi trebuie să îndeplinească următoarelecondiţii:

a) grad spirit de dificultate, ca să soliciteexecutantului un nivel ridicat de coordonaregenerală şi segmentară, echilibrism, simţulritmului şi al tempoului, spontaneităţi,creativitate;

b) în procesul capacităţilor coordinativetrebuie evitate exerciţiile care provoacă crispareasubiecţilor;

c) exerciţiile folosite pentru dezvoltareacapacităţilor coordinative să solicite şi

160

valorificarea superioară a celorlalte capacităţimotrice.

Pentru dezvoltarea capacităţilor coordinativese recomandă folosirea parcursurilor utilitar -aplicative, ştafetelor şi concursurilor. |ndecursul timpului s-au efectuat şi o serie deprocedee metodice pentru dezvoltarea capacităţilorcoordinative:

a) Exersarea (repetarea) actelor sau acţiunilormotrice în condiţii variabile pentru a surprindeprin viitoarea situaţie posibilă. Prin condiţiivariabile se întelege diferite condiţii de mediu,diferite condiţii de spaţiu, diferite condiţii detimp.

b) Exersarea (repetarea) actelor sau actiunilormotrice în condiţiile sprijinirii complexităţiiacestora prin creşterea dificultăţii realizate prinmodificarea condţiilor normale de lucru.

Aceste condiţii se pot manifesta astfel:- modificare greutăţii materialelor folosite;- îndepărtarea centrului de greutate faţă de

sol;- execuţii în oglindă;- exerciţii axiometrice;- exerciţii în care s-a modificat ritmul sau

tempoul;- introducerea actelor motrice într-un lanţ de

acte motrice;- introducerea de sarcini suplimentare;- exerciţii cu segmente “neîndemânatice”;

161

- exersarea în condiţii de regulamentmodificate (micşorarea suprafeţei pe care selucrează, creşterea numărului de subiecţi peaceeaşi suprafaţă, creşterea numărului de mingi;mişcarea părţilor, coborârea sau ridicareafileului, etc.).

c) Exersarea (repetarea) actelor şi actiunilormotrice în condiţii relativ constante. Efectuareaoricarui exerciţiu, fie simplu, dar mai alescomplex, poate duce în proporţii mai mari sau maimici la dezvoltarea capacităţilor coordinative.

|n lecţiile de educaţie fizică exerciţiilepentru dezvoltarea capacităţilor coordinative potfi întâlnite în majoritatea verigilor lecţiilor.

Dar dacă capacităţile coodinative suntabordate ca temă de lecţie, este bine ca aceastasă fie întotdeauna prima temă a lecţiei.

|n decursul unui an şcolar ele se pot dezvoltaîn oricare perioadă a anului fără nici un fel derestricţie (dacă se lucrează în interior sauafară).

Nu este recomandabil ca în lecţiile în care seabordează ca temă viteza, să fie abordată ca temăşi capacităţile coordinative.

162

BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean, T. Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism. Centrul de multiplicare IEFS, 1990.

2. Ardelean, T. Viteza si forta in atletism. Contributii teoretice privind valorificarea potentialului de viteza la copii de 11-14 ani, teza de doctorat, Bucuresti, 1991.

3. Ardelean Roman, M.

- Pregatirea fizica si coregrafica, componenteal procesului de antrenament in gimnasticaritmica sportiva, teza de doctorat,Bucuresti, 1996

4. Barms, J. Importanţa mobilităţii în pregătirea fizică generală. International Journal ofPsysical Education, Schondorf, 1984.

5. Baroga, L. Educarea calităţilor fizice combinate. Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984.

6. Basco, C. şi colab.

Antrenamentul de rezistenţă/ viteză/ forţă.Sport Internationali, Milano, 1994 în: Sportul de Performanţă, 258/1992.

7. Byra, Mark Antrenarea îndemânării şi rezistenţei. Coach Review, 6/1983, Ottawa, Canada, în: Sportul de Performanţă, 226/1984.

163

8. Bompa, Tudor Theory and Methodology of Training. Kendall/ Hunt Publishing Company, Yowa, 1990.

9. Bota, C., Prodescu, B.,

Fiziologia Educaţiei Fizice şi Sportului. Ergofoziologie. Ed. Antimivireanul, Rm.Vâlcea, 1997.

10. Croitoru, D., Capacităţile motrice- Referat de doctorat, 1996.

11. Demeter, A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilormotrice. Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981.

12. Dragnea, A. Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice. Centrul de multiplicare ANEFS, 1991.

13. Dragnea, A. Antrenamentul sportiv. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

14. Famose, J-P.,Durand, M.,

Aptitude et performance motrice. Editions Revue EPS, Paris, 1988.

15. Florescu, C.,Dumitrescu, V., Predescu, A.,

Metodica dezvoltării calităţilor fizice. Ed. Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, 1969.

16. Gorojanian V.S.

Rezistenţa şi unele însuşiri ale sistemului nervos,Teoria i praktica fiziceskoikulturi, nr.9/1972, în Sportul de Performanţă, nr.108

164

17. Harre, Hauptmann

Viteza şi antrenamentul de viteză, Teorie und praxis der korpenkultur, Berlin, 36, 1987, în Sportul de Performanţă, nr. 270

18. Harre, D., Leopold,W.

Rezistenţa- forţa şi antrenamentul de rezistenţă- forţă, Theorie und Praxis der Korpenkultur, Berlin, 35, 1986, în Sportul de Performanţă, nr. 267/1987

19. Hirtz Peter, Volkner H.J.

Testul de motricitate sportivă în diagnosticarea calităţilor de coordonare, Teorie und Praxis der Korpenkultur, Berlin, 35, în Sportul de performanţă

20. Kapandyi,I.A. Biomecanique des musculos et des tendous in Musculos ,tendous et sport, Edit par Benesisc, Simeraj,Paris

21. Leah, V.I. Despre clasificarea calităţilor de coordonare, Teoria i praktika fiziceskoi kulturî, Moscova, 1987,7, în Sportul de Performanţă, nr. 271/1987

22. Ludu,V. |ndemânarea şi metodica dezvoltării ei, Ed. Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti,1969

23. Macovei, S. Model experimental în G.R.S.-1997-referat de doctorat

24. Macovei. S. Supletea, contributii teoretice si practico

165

metodice cu aplicatii in gimnastica ritmica sportiva, teza de doctorat, Bucuresti, 1998.

25. Manno, R. Les bases de lenrtainement sportif, Edition Revue E.P.S., Paris, 1992

26. Manno, R. Calităţi de coordonare, Scuola dello Sport, Roma, 3,1,1984, în Sportul de Performanţă, nr. 261/1987

27. Manno, R. ş.a.

Aprecierea calităţilor motrice la sportivii juniori, Scuola dello Sport, Roma, iv,1,1985, în Sportul la copii şi juniori, vol LXIII/1986

28.Matveev,L.P,Novicov, A.D.

- Teoria si metodica educatiei fizice,Edit.Sport-Turism, Bucuresti,1980.

29. Mitra, Gh.,Mogos, Al.

- Metodica educatiei fizice scolare,Edit.Sport-Turism, Bucuresti,1980.

30. Neumann, G. Adaptarea în antrenamentul de rezistenţă, Scuola dello Sport, Roma, 1994, în Sportulde Performanţă

31. Schellenberger,H.

Viteza şi precizia acţiunii în jocurile sportive,Teorie und Praxis der Korpenkultur, Berlin 35, în Sportul de Performanţă, nr.181

32. Zimmermann, K.

Aspecte selecţionate ale eleborării şi folosiriitestelor pentru diagnosticarea calităţilor de coordonare, Teorie und Praxis der

166

Korpenkultur, Berlin, 34, în Sportul de Performanţă

33. Viru,A. Valoarea încărcăturii antrenante, Scuola dello Sport, Roma, 1994, în Sportul de Performanţă

34. Wineck,J. Biologie du sport, Ed. Vigot, Paris,1992

35. Weineck, j. Entreinamento optimo, Editorial Hispano Europea, S.A., Barcelona, 1994

36. Zaţiorski,V.M.

Calităţile fizice ale sportivului, ICF,fond didactic, Bucureşti, 1968

37. Zimmer,M. Despre structura calităţilor de coordonare şi posibilitatea înţelegerii lor, Wissenschaftliche zeitschrift, Leipzig, 1986, în Sportul de Performanţă

167

LECTOR UNIV.DRD.VIRGIL TUDOR

BAZELE BIOLOGICE {IPSIHOLOGICE ALE

168

CAPACIT~}ILORMOTRICE

169