Lucr 1

CARACTERIZAREA GENERALĂ A SCHIMBURILOR NUTRITIVE

DIN ORGANISMUL ANIMAL

a) Animalele sunt organisme heterotrofe, care nu-şi pot

procura necesarul de substanţe nutritive prin fotosinteză, ca

plantele, de aceea ele trebuie să-şi acopere aceste cerinţe prin

substanţele nutritive din nutreţurile ingerate.

b) În corpul animal predomină proteinele şi grăsimile,

primele ca substanţe nutritive de constituţie, iar celelalte ca

substanţe energetice de rezervă; în timp ce în plante predomină

glucidele atât ca substanţe de constituţie (celuloza) cît şi de

rezervă (amidonul, inulina, zaharurile simple).

c) Organismul animal se comportă ca un consumator şi

transformator de energie, fiind în acelaşi timp un “înnobilator”

al substanţelor nutritive ingerate, cu valoare biologică ridicată.

d) Substanţele nutritive ingerate de animal sunt în cea mai

mare parte de origine vegetală, animală şi minerală şi într-o

măsură mai mică de origine sintetică, ele îndeplinind în organism

funcţii plastice (proteinele şi unele substanţe minerale),

energetice (lipidele şi glucidele) şi biologic active (proteine,

vitamine, substanţe minerale, enzime, hormoni).

e) Între substanţele nutritive ingerate trebuie să se

găsească cele mai convenabile raporturi pentru organism, în scopul

asigurării necesarului de întreţinere şi de producţie, în funcţie

de starea fiziologică, categoria de vârstă, forma de producţie

etc.

Principalele etape ale schimburilor nutritive din organismul

animal sunt:

1

- asigurarea substanţelor nutritive prin hrana ingerată, a

apei şi O2, pentru respiraţie;

- transformarea substanţelor nutritive din hrana ingerată în

principii proprii organismului şi energie, necesare pentru

funcţiile vitale şi pentru producţie;

- eliminarea metaboliţilor din organism prin excreţii

lichide, solide şi gazoase. Ansamblul de schimburi nutritive este

cunoscut sub numele de metabolism, cu cele două laturi ale sale,

catabolismul şi anabolismul.

Catabolismul se defineşte ca fiind un complex de procese

biochimice de transformare a substanţelor nutritive complexe în

substanţe mai simple, asimilabile, în timp ce anabolismul

reprezintă un complex de procese biochimice de neotransformare, de

transformare a substanţelor organice simple în substanţe mai

complexe.

În urma metabolismului rezultă o serie de substanţe nutritive

incomplet oxidate sau transformate, inutile pentru organism care

sunt eliminate din organism ca metaboliţi.

Utilizarea substanţelor nutritive în organismul animal se

desfăşoară în mai multe etape: digestia, absorbţia, metabolismul

intermediar al substanţelor nutritive şi excreţia.

CAPITOLUL 1

VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR ŞI RAŢIILOR

Prin nutreţ se înţelege orice produs de origine vegetală,

animală, minerală sau de sinteză care prin conţinutul său în

energie şi substanţe nutritive concură la acoperirea cerinţelor

2

animalelor, fără a influenţa negativ starea de sănătate şi funcţia

de reproducţie.

Raţia de hrană este alcătuită din unul sau mai multe nutreţuri

care prin conţinutul lor satisfac cerinţele de întreţinere şi de

producţie ale animalului, corespunzător greutăţii corporale,

stării fiziologice, pe categorii de vârstă, forme de producţii,

niveluri productive, calitatea producţiei etc.

Valoarea nutritivă a unui nutreţ este dată pe de o parte de

conţinutul acestuia în substanţe nutritive, iar pe de altă parte

de capacitatea organismului de a utiliza aceste substanţe, deci

valoarea nutritivă este rezultanta interacţiunii „nutreţ –

animal”.

Valoarea nutritivă (VN) a unei raţii este dată atât de suma

valorii parţiale ale substanţelor nutritive conţinute de fiecare

nutreţ în parte cât şi de interacţiunea, respectiv

complementaritatea acestor substanţe nutritive care pot duce la o

creştere sau chiar scădere a VN a nutrienţilor din raţie.

La începutul cercetărilor de nutriţie, valoarea nutritivă a

nutreţurilor a fost apreciată pe baza compoziţiei chimicebrute a

acestora, dar în etapele următoare, noţiunea de valoare nutritivă

a fost completată prin experienţe pe animale şi stabilirea

gradului de utilizare a substanţelor nutritive din nutreţuri şi

raţiei, precum şi a influenţei acestora asupra producţiei, stării

de sănătate, a funcţiei de reproducţie.

1.1. Compoziţia chimică a plantelor şi corpului animalelor

Din analiza chimică comparativă a corpului animalelor şi a

plantelor furajere, s-a constatat că atât în plante cât şi în

corpul animalelor intră aceleaşi elemente chimice, cum sunt: C, O,

3

H, U, S, P, I, Fe, Ca, K, Zn, Cu, Mn, Na, Cl, iar din acestea, C,

O, H şi N, reprezintă cca. 95%.

În plante predomină substanţe organice ternare (C, O, H),

respectiv glucidele, comparativ cu corpul animalelor în care

predomină proteinele (C, O, H, N) şi grăsimile. Glucidele au rol

atât plastic cât şi de rezervă, comparativ cu corpul animal unde

acestea se găsesc în cantităţi foarte mici şi riguros controlate

prin sistemul glicemic. Se poate aprecia că organismul animal nu

dispune în rezervă decât grăsimi şi proteine. Glucidul de bază

este reprezentat de celuloză, iar în grăunţe şi seminţe de

amidonul, inulina şi alte zaharuri simple; în organismul animal

glucidul de rezervă este glicogenul, iar cel circulant glucoza.

Cu excepţia unor seminţe de oliaginoase, plantele furajere

sunt sărce în grăsimi; în corpul animal se formează cantităţi

importante de grăsimi cu rol energetic de rezervă. Cantitatea de

grăsime care este influenţată de numeroşi factori ca: specia,

rasa, vârsta, starea de îngrăşare, natura hranei şi nivelul de

alimentaţie.

În corpul animal cantitatea de proteine este mult mai mare

comparativ cu a plantelor, iar valoarea biologică a acestora este

mult mai ridicată.

În corpul animalelor tinere predomină apa, dar pe măsură ce

animalele înaintează în vârstă scade conţinutul acestora în apă şi

creşte cel de proteine şi grăsimi.

1.2. Compoziţia chimică brută a nutreţurilor

Cercetările de nutriţie având la bază aprecierea VN după

compoziţia chimică brută a nutreţurilor datează de la sfârşitul

sec. XVIII şi au continuat, ca metodă unică, până în deceniul al

4

4-lea al sec. XIX. Schema cadru de analiză a fost propusă de

cercetătorii germani Henneberg şi Stochmann, la staţiunea Weende,

cunoscută sub numele de schema Weende-ană care, ulterior a fost

completată cu o serie de noi analize, necunoscute la vremea

respectivă.

1.2.1. Apa

Conţinutul nutreţurilor în apă este foarte variabil, fiind

influenţat de numeroşi factori ca: specia de plante, soiul, faza

de vegetaţie, partea de plantă utilizată ca nutreţ, tehnologia de

conservare etc.

Proporţia de apă variază în nutreţuri între 10-96%, fiind mai

ridicată în nutreţurile verzi (75-85%), rădăcinoase şi

tuberculifere, (70-90%), în reziduurile industriale apoase, (80-

95%) şi mai scăzută în nutreţurile conservate prin uscare, (12-

14%) respectiv în grăunţe, seminţe, reziduuri industriale uscate,

făinurianimale etc.

În nutreţuri apa se găseşte sub mai multe forme şi anume:

- apa de vegetaţie, care se găseşte în citoplasma celulară;

- apa de constituţie, care intră în structura peretelui

celular (nu poate fi eliminată prin uscare);

- apa de imbibiţie sau de higroscopicitate pe care nutreţurile

o absorb din mediul înconjurător, cantitatea absorbită fiind în

corelaţie cu umiditatea atmosferică;

- apa de preparaţie care este introdusă în procesul de

preparare a nutreţurilor;

- apa tehnologică care este adăugată în procesul de extracţie

a unor substanţe nutritive din materia primă ce a servit unor

scopuri industriale (reziduuri industriale apoase).

5

În corpul animal apa se găseşte în proporţii de 45-75%, în

funcţie de vârsta animalului, starea de întreţinere, respectiv

gradul de îngrăşare. se prezintă sub mai multe forme:

- apa de constituţie care intră în structura peretelui celular

lipo-proteic;

- apa circulantă (plasma sangvină, limfă etc.);

- apa lacunară care se găseşte în citoplasma celulară.

Apa din corpul animal, după provenienţă, poate fi exogenă (din

apa de băut şi cea conţinută în nutreţuri) şi apa endogenă

provenită în urma arderilor substanţelor nutritive. prin oxidarea

a 1 g de proteină rezultă 0,41 g apă, prin oxidarea a 1g glucide

rezultă 0,55 g apă, iar prin oxidare a 1 g lipide rezultă 1,07 g

apă.

Cunoaşterea conţinutului nutreţului în apă are o foarte mare

importanţă deoarece valoarea nutritivă a nutreţurilor este direct

proporţională cu conţinutul în apă iar conservarea nutreţurilor se

face în raport cu conţinutul acestora în apă.

Conservarea nutreţurilor prin uscare presupunea pierderea unor

cantităţi importante de apă astfel încât acestea să nu conţină mai

mult de 15-16% apă iar conservarea în mediu umed se face numai

prin procedee fermentative, respectiv prin însilozare în mediu

anaerobiotic.

1.2.2. Substanţe minerale sau cenuşa brută

Rezidul uscat rezultat în urma calcinării nutreţurilor sau

corpului animal constituie cenuşa brută, care conţine totalitatea

substanţelor minerale. cantitatea de cenuşă brută variază în

limite mari în nutreţurile vegetale, 1-14% (nutreţuri verzi şi

6

suculente 1-5%, nutreţuri fibroase 5-15%) şi mai puţin în corpul

animal, 3-5%.

Substanţele minerale se găsesc atât sub formă de săruri

minerale propriu-zise, intrând în structura oaselor scheletului şi

a dinţilor la animale, sau ca elemente de structură la plante, cât

şi sub formă de combinaţii organo-minerale (P, S, Cu, Fe) sau sub

formă ionică, în diferite lichide.

Cantitatea cea mai mare de substanţe minerale se găseşte sub

formă de săruri ale acizilor minerali şi organici, săruri solubile

sau mai puţin solubile, care îndeplinesc în general funcţii

plastice. Substanţele minerale care intră în structurile organo-

minerale şi sub formă ionică îndeplinesc în organism importante

funcţii biologic-active.

După ponderea gravimetrică, substanţele minerale se împart în

macroelemente – peste 100 mg/kg nutreţ sau 0,04% în organism (Ca, P, Na, K,

Mg, Cl, Si, S), microelemente – sub 100 mg/kg nutreţ sau sub 0,04% în

organism (Co, Cu, I, Zn, Mg, F, Fe) la care în ultimii ani s-au mai

adăugat şi alte elemente (As, Ti, Li, Rb, ş.a.).

Conţinutul total de substanţe minerale din nutreţuri şi corpul

animal variază în limite destul de mari şi este influenţat: la

plante de specia de plante, soiul, partea de plantă, faza de

vegetaţie, precum şi condiţiile de mediu (sol, climă, regim de

precipitaţii, regim de fertilizare); la animale este influenţat de

specia de animale, vârsta, starea de întreţinere etc.

Plantele din familia leguminoaselor sunt de 3,5-4 şi mai

bogate în calciu comparativ cu gramineele, sărurile acidului

fosforic se găsesc în cantităţi mai mari în grăunţe şi seminţe,

dar mai ales în tărâţe, iar K se găseşte în catităţi mari în

rădăcini, frunze şi colete de sfeclă. Pe măsură ce plantele

7

avansează, ca fază de vegetaţie, creşte ponderea sărurilor de K şi

Si, scăzând în acelaşi timp, proporţia de Ca, P, mg şi Cl.

Nutreţurile de origine vegetală sunt sărace în Na şi Cl, dar

bogate în K.

Pe solurile sărăturoase, nisipoase, calcaroase şi pe turbării

se constată o scădere a conţinutului plantelor în Ca, P şi Fe.

În corpul animal predomină sărurile de Ca, P şi Mg, dar sunt

sărace în Na, K şi Cl (cu excepţia făinii de sânge).

Carenţa hranei în substanţe minerale poate duce la apariţia

osteodistrofiilor, tetaniilor, anemiilor a tulburărilor generale,

a apariţiei sindromului de “pică”, mergând chiar până la moarte.

Utilizarea substanţelor minerale este în legătură cu o serie de

vitamine (D, A), a unor enzime (fosfataze alcaline), a unor

hormoni (tiroidieni şi paratiroidieni), dar şi de prezenţa sau

absenţa unor factori demineralizanţi cum ar fi: acidul fitic şi

oxalic, care pot influenţa într-o măsură importantă utilizarea

substanţelor minerale din nutreţuri. De asemenea, unele substanţe

antitiroidiene (VTO, ITT, oxazolina), prezente în unele plante din

familia crucifere, pot avea influenţă negativă asupra utilizării

în organism a iodului, cu apariţia sindromului caracteristic.

8

Lucr. 2

Rolul biologic al diferiţilor ioni în organism

Macroelemente

Calciul, fosforul şi magneziul

Între aceste elemente există o serie de interrelaţii foarte

importante de aceea stabilirea rolului lor se face de regulă

împreună.

Sărurile de Ca şi P deţin cca. 65-70% din totalul substanţelor

minerale din organism, Ca reprezintă 1,3-1,8% iar P, 0,1-0,8% din

greutatea corporală, iar sărurile de magneziu reprezintă 0,04-0,5%

din greutatea corporală. În corpul unui om de 70 kg se găsesc 1,2

kg Ca, 0,3 kg P şi 0,15 kg Mg.

Cea mai mare parte a sărurilor de Ca, P şi Mg (cca. 99%) se

găsesc în schelet, adică în oase şi dinţi, iar restul sunt

constituenţi ai acizilor nucleici, fosfolipidelor, cazeinei şi a

unor coenzime, sau se găsesc sub formă ionică. Raportul Ca/P în

oase este de 2/1.

În afara rolului plastic pe care-l îndeplinesc aceste

elemente, este de remarcat şi rolul biologic activ al acestora în

organism.

Calciul intervine în coagularea sângelui, activând vitamina K

şi trombochinaza, care transformă protrombina în trombină, menţine

excitabilitatea normală a sistemului nervos şi muscular.

În cazul scăderii cantităţii de Ca din sânge, creşte

excitabilitatea nervoasă şi apar contracţii de tip tetanic.

Ca şi P au un rol important în producţia de lapte, intrând în

structura cazeinei şi a unor enzime eliminându-se zilnic, la 1 kg

lapte, cca. 1,2-1,3 g Ca şi 0,9 g P. Utilizarea Ca, P şi Mg pentru

sinteza laptelui se face pe de o parte din hrana ingerată, iar o

9

altă parte, din oase. O insuficientă aprovizionare în P are

influenţă negativă asupra mobilizării rezervelor de Ca din oase în

timp ce insuficienţa aprovizionării prin hrană de Ca, poate

declanşa mobilizarea simultană din oase a Ca şi P.

Efectele carenţei prelungite în Ca şi P, la vacile de lapte,

în timpul gestaţiei, are ca consecinţă manifestarea unei boli

nutriţionale numită „febra vituleră”, care apare imediat după

fătare şi se caracterizează printr-o hipocalcemie severă, mişcări

dezordonate, apariţia de contracţii tetanice, pareze şi paralizii,

comă şi chiar moarte.

Găinile ouătoare elimină zilnic cantităţi foarte mari de Ca,

P, şi Mg prin cochiliile ouălor. Rezervele de Ca în scheletul

găinilor sunt mici, de aceea necesarul zilnic trebuie să se

asigure prin hrană, în caz contrar apar ouă cu coaja foarte

subţire sau fără coajă, scade producţia de ouă sau se poate chiar

opri.

Fosforul intervine atât ca element de structură în oase şi

dinţi dar intră şi în structura unor proteine, a acizilor

nucleici, a fosfolipidelor, a ATP-ului, intervenind astfel în

procesul de fosforilare şi de transfer a energiei. Alături de Na

şi K, P intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic şi a

presiunii osmotice din organism.

Vacile de lapte cu producţii ridicate de lapte ca şi găinile

ouătoare, elimină zilnic cantităţii importante de P care trebuie

echilibrat prin hrană.

Magneziul are rol atât plastic cât şi biocatalitic. Din

cantitatea totală de Mg, cca. 70% intră în structura oaselor şi

dinţilor iar restul se găseşte fie în stare ionică, fie în

combinaţii organo-minerale ale unor sisteme enzimatice, în special

10

care reglează activitatea neuromusculară. Ca şi Mg sunt depresori

ai excitabilităţii neuro – musculare.

Osteomalacia numită şi rahitismul animalelor adulte apare mai

des la vacile de lapte cu producţii ridicate şi la vacile în

gestaţie, care au fost hrănite necorespunzător, cu nutreţuri

sărace în Ca şi P şi unde organismul a fost obligat să utilizeze o

cantitate mare de Ca din oase. Se caracterizează prin apariţia

frecventă a fracturilor membrelor, deformări ale oaselor, tetanii

etc.

Osteofibroza este caracteristică cabalinelor porcinelor şi

caprinelor. Ea apare ca urmare a nerespectării raportului Ca/P din

organism, în sensul creşterii cantităţii de P în raport cu Ca, dar

poate apărea şi în cazul unei hrăniri necorespunzătoare cu

proteine. Se caracterizează prin apariţia unui ţesut fibros

mineralizat în ţesut osos.

Echilibrarea hranei în Ca, P şi Mg se realizează prin

utilizarea unor surse minerale, corespunzătoare speciei de

animale, categoriei de vârstă şi a naturii deficitului.

Sodiul, clorul şi potasiul

Aceste elemente se găsesc în organism în cantităţi reduse

(0,059% Na, 0,0003% K, 3,6 g Cl/l sânge) dar au importante funcţii

biologic active ca: menţinerea echilibrului acido-bazic,

menţinerea presiunii osmotice, a permeabilităţii de membrană,

intră în structura unor sisteme enzimatice şi intervin în

menţinerea tonicităţii musculare, intră în structura acidului

clorhidric, stimulează apetitul şi reglează metabolismul

proteinelor şi a apei.

11

Na şi Cl se găsesc în cantităţi mici în nutreţuri dar

necesarul animalelor este ridicat, de aceea aceste elemente se

asigură prin introducerea în hrană a sării de bucătărie.

Carenţa în Cl are influenţă negativă asupra sintezei de HCl,

cu influenţă asupra pH din stomac, mai ales la animalele

monogastrice. La vacile de lapte, carenţa prelungită în Cl, duce

la scăderea apetitului, a producţiei de lapte, a greutăţii

corporale. La găinile ouătoare carenţa Na şi Cl are influenţă

negativă asupra producţiei de ouă şi a calităţii lor de incubaţie,

iar la tineretul aviar influenţează negativ apetitul şi viteza de

creştere. Deoarece toate nutreţurile, cu excepţia unor nutreţuri

de origine animală (făina de peşte oceanic, făina de sânge) sunt

sărace în Na şi Cl, se impune suplimentarea raţiilor cu sare de

bucătărie.

Excesul de NaCl este dăunător, determinând un consum exagerat

de apă, care determină accelerarea tranzitului intestinal,

apariţia diareelor, ceea ce duce la o mai slabă valorificare a

hranei, slăbirea animalelor, apariţia de edeme.

Toleranţa faţă de excesul de NaCl este mai mare la rumegătoare

şi mai mică la monogastrice, în special la păsări, care sunt

foarte sensibile (necesarul nedepăşind 0,35-0,4% din nutreţul

combinat sau 0,5% din SU). În cazul în care în nutreţurile

combinate pentru porcine şi păsări se introduc cantităţi

importante de făină de peşte se va reduce corespunzător cantitatea

de sare.

La rumegătoare, tratarea nutreţurilor grosiere cu soluţii de

saramură, măreşte apetitul şi implicit ingestia de hrană.

Potasiul (K) se găseşte în cantităţi suficiente în nutreţurile

de origine vegetală şi mai puţin în cele de origine animală.

12

Potasiul îndeplineşte funcţii importante în organism astfel,

intervine în procesul de osmoză şi în menţinerea tonicităţii

musculare, intervine contracţia miocardului reglând durata

diastolei, controlează metabolismul apei şi a unor substanţe

minerale, în special Ca.

Excesul de potasiu, provoacă o eliminare importantă a Ca şi Mg

din organism, fiind în legătură cu apariţia sindromului de „pică”.

Nutreţurile bogate în K (sfecla furajeră, frunzele şi coletele de

sfeclă) au efect demineralizant la rumegătoare, prin eliminarea

unor cantităţi importante de Ca, Mg şi Na, de aceea, la utilizarea

acestora, se impune o suplimentare corespunzătoare a raţiei cu

cretă furajeră şi sare.

Sulful

Se găseşte în organism în combinaţii organo-minerale intrând

în structura aminoacizilor sulfuraţi (cistină, cisteină,

metionină), a unor enzime, hormoni, vitamine.

Este element constituent al cheratinei de aceea se găseşte în

cantităţi mari în lână, păr, copite, fanere etc.

Sulful are rol important în procesul de creştere şi în

formarea ţesutului de susţinere, în formarea penelor şi deci a

procesului de împlumare, intervine, prin intermediul sulfaţilor,

la neutralizarea unor substanţe toxice ori a unor metale grele,

deci în procesul de detoxificarea a organismului.

Carenţa în S are influenţă negativă asupra dezvoltării

microflorei simbionte, a sintezei cheratinelor din păr, lână,

pene, influenţează rezistenţa şi luciul firului de păr şi a lânii

iar la masculii de reproducţie influenţează viabilitatea şi

vitalitatea spermatozoizilor.

13

Nutreţurile de origine vegetală sunt în general sărace în S,

mai bogate fiind nutreţurile de origine animală (făina de peşte,

de carne, de sânge). Suplimentarea raţiilor cu sulf nu este

necesar decât în cazul utilizării unor cantităţi importante de

substanţe azotate neproteice (uree, ape amoniacale) sau în

momentul însilozării nutreţurilor cu adaos de SASN.

Microelementele

Principalele microelemente care au influenţă deosebită asupra

unor funcţii în organism sunt: Fe, Cu, Mn, I, Co, Zn, Mo, Se şi

Fl.

Fierul (Fe)

Se găseşte în cantităţi mari în sânge şi muşchi reprezentând

cca. 0,04% din greutatea corporală. În sânge se găseşte în

gruparea prostetică a hemului care împreună cu globina formează

hemoglobina, care asigură transportul de O2 de la plămâni la

ţesuturi şi organe. Fierul hemic constituie forma circulantă, dar

fier se mai găseşte şi în rezervă sub formă de feritină, în muşchi

şi ficat. Fe intervine în fosforilarea oxidativă de la nivel

celular, a transportului de electroni, constituie un element

indispensabil al procesului de fotosinteză din plante, deşi nu

intră în structura clorofilei (se apreciază că Fe ar neutraliza

sărurile de Ca şi ar elibera ionii de Mg, care intră în structura

clorofilei).

Nutreţurile verzi, în special din familia leguminoaselor, dar

şi nutreţurilor fibroase, conţin cantităţi suficiente de Fe, chiar

pentru animale cu producţii ridicate de lapte.

14

La animalele în creştere şi în special la viţei şi purcei,

după fătare, rezervele de Fe din corp sunt insuficiente pentru

acoperirea necesarului zilnic, de aceea, hrana trebuie

suplimentată cu Fe.

În caz de carenţă de Fe apar anemii, întârzieri în creştere,

scăderea apetitului, edeme în regiunea capului, paloarea urechilor

şi a pielii etc. Boala este de natură nutriţională şi este mai

frecventă la purcei şi viţei, cunoscută sub numele de anemie

feriprivă, sau boala celor trei săptămâni. Prin laptele zilnic

supt, un purcel îşi asigură cca. 1mg Fe în timp ce necesarul

zilnic este de 6-7 mg.

Fe administrat în hrana scroafelor nu duce la o creştere a

acestuia în lapte, de aceea pentru a preveni efectele negative ale

carenţei se recomandă administrarea direct în hrană sau în apa de

băut a purceilor, de preparate pe bază de fier cum ar fi: Fier-

Dextran, Miofer, Sulfat de Fe (2,5%) sau chiar preparate pe bază

de lut roşu (în sistemul gospodăresc de creştere).

În caz de carenţă severă, doza terapeutică este de

100-200mg/kcorp, soluţie injectabilă intra muscular.

Efectele carenţei în Fe se pot observa şi la găinile ouătoare,

în perioada de vârf de ouat, când pot apărea anemii şi paloarea

bărbiţelor.

Excesul de fier se poate constata numai în cazul unor

utilizări abuzive de preparate pe bază de Fe şi are efecte

negative prin interacţiunea pe care o are cu P, formând fosfaţi de

Fe insolubili.

Cuprul (Cu)

15

Se găseşte în organism în cantităţi mai mici decât Fe, intrând

în structura unor metalo-proteine din enzime, hormoni, cu

importante funcţii în hematopoieza, dar şi în sinteza unor

proteine din păr, lână şi pene cărora le asigură pigmentarea

caracteristică, luciul şi buclajul. Cu este în relaţie sinergică

cu Co şi în relaţii antagonice cu Mo.

În cazul când solul este bogat în Mo, plantele sunt mai bogate

în acest element, dar mai sărace în Cu, ceea ce determină apariţia

unei maladii „diareea de turbă”, observată în unele ţări insulare

(Anglia, Noua Zeelandă), boală care poate fi prevenită prin adaos

de Cu2SO4.

Efectele carenţei în Cu se observă în special la rumegătoare,

la care poate fi afectată viteza de creştere şi producţia de lapte

fiind uneori asociată cu apariţia unor simptome ca: anemie,

anorexie, depigmentarea mucoasei ochilor, afectarea articulaţiilor

jaretului şi buletului, defecte de aplomb, stare generală

alterată.

La porcine s-a constatat că, are influenţă pozitivă asupra

vitezei de creştere şi a valorificării hranei, fiind utilizat ca

biostimulator de creştere (soluţie de Cu2SO4 – 0,1%).

Excesul de Cu are efecte dăunătoare la miei şi viţei. Plantele

pot conţine o cantitate mai mare de Cu, mai ales dacă provin din

vii şi livezi, tratate cu preparate pe bază de Cu sau dacă au fost

tratate cu fungicide.

Cu are influenţă şi asupra funcţiei de reproducţie, în special

la păsări. În caz de carenţă scade fecunditatea şi fertilitatea,

scade % de ecloziune, iar puii manifestă o viabilitate şi

vitalitate scăzută.

16

Corectarea deficitului în Cu se poate face prin utilizarea

unei soluţii de 1‰ Cu2SO4, care se administrează în apa de băut

sau se introduce în structura nutreţului combinat, prin premixul

vitamino-mineral.

Cobaltul (Co)

Rolul Co a fost evidenţiat mai târziu, o dată cu descoperirea

vitaminei B12, când s-a constatat că acest element intră în

structura vitaminei, fiind fixat printr-o legătură chelatică, deci

rolul acestui element este indisolubil legat de rolul vitaminei

B12.

Co activează o serie de enzime (peptidaze, catalaze)

intervenind în procesele de oxidare de la nivelul celular,

stimulează multiplicarea bacteriilor rumenale şi sinteza de

vitamina B12, influenţează hematopoieza prin intermediul vitaminei

B12, stimulează sinteza vitaminelor din complexul B.

Ionii Co au acţiune sinergică cu ionii Fe.

Carenţa în Co este mai puţin întâlnită în ţara noastră însă a

fost descrisă în unele ţări insulare (Australia, Noua Zeelandă),

unde produce la rumegătoare şi în special la ovine o boală

„marasmul enzootic” sau “boala de coastă”, care se caracterizează

prin depigmentarea lânii, dispariţia ondulaţiilor, anemie, mers

titubant şi care este datorată carenţei în sol a Co şi implicit în

plantele furajere utilizate ca hrană de animale. Carenţa în Co

poate fi corectată prin administrarea intravenoasă a unor

preparate pe bază de Co ca: Carbonatul de Co, Clorura de Co şi

Sulfatul de Co.

Zinc (Zn)

17

Se găseşte în organism sub formă de combinaţii organo-

minerale, în special în unele enzime ca anhidraza carbonică,

intervenind în reglarea unor procese respiratorii din hematii.

Acţionează sinergic cu unii hormoni cum ar fi insulina, de

unde şi influenţa acestuia asupra metabolismului glucidelor şi

menţinerea glicemiei.

Cantităţi mai mari de Zn se găsesc în organism în hipofiză,

ficat, glanda tiroidă, în materialul seminal, oase şi creier.

Carenţa în Zn are influenţă negativă asupra procesului de

creştere, asupra apariţiei maturităţii sexuale, asupra procesului

de împlumare la păsări şi de dezvoltare a foliculilor piloşi la

animale. Carenţa în Zn provoacă la porcine apariţia

paracheratozei.

În ţara noastră nu au fost semnalate carenţe în Zn iar pentru

porcine şi păsări, crescute în sistem industrial, se utilizează în

premixuri vitamino-minerale, preparate pe bază de Zn cum ar fi

sulfatul de Zn, carbonatul de Zn şi oxidul de Zn.

Iodul (I)

Rolul biologic al I este legat de activitatea glandei tiroide,

acesta intrând în structura hormonilor tiroidieni (tironinele şi

tiroxinele).

Iodul influenţează pozitiv funcţia de reproducţie mai ales la

rumegătoare unde s-a constatat o manifestare mai intensă a

căldurilor, influenţează pozitiv producţia de lapte şi % de

grăsime din lapte, are influenţă favorabilă asupra creşterii şi

dezvoltării la tineretul în creştere, influenţează pozitiv

eritropoieza.

18

Carenţa în I produce tulburări tiroidiene prin micşorarea

cantităţii de tiroxină sintetizată.

Carenţa în I poate fi datorată pe de o parte carenţei sau

lipsei I din apă şi sol şi implicit din plantele furajere care

cresc pe aceste soluri, sau poate fi cauzată de prezenţa în raţie

a unor factori goitrogeni (VTO, ITT, oxazolidona) conţinute de

unele nutreţuri din familia crucifere (varza furajeră, rapiţa

furajeră, muştar), dar şi din unele leguminoase verzi care pot

bloca utilizarea iodului. De asemenea, apariţia guşii endemice

poate fi şi consecinţa unei incapacităţi a organismului de a

utiliza iodul din hrană şi ca urmare are loc o hipertrofiere a

ţesutului glandular.

În zonele carenţate în iod, atât la animale cât şi la om se

recomandă utilizarea iodurii de Na, sau iodurii de K (sol 1-5‰, în

apa de băut), sau sare iodată, în nutreţul combinat.

Seleniul (Se)

Este considerat de majoritatea cercetătorilor ca un element

toxic pentru organism, chiar în doze foarte mici, respectiv 10-30

ppm. Pragul de toxicitate este la porcine de cca. 0,5 ppm în hrană

şi 0,5 ppm în lapte. Totuşi lipsa lui a fost pus în legătură cu

apariţia unei boli de „echilibru” observă în Irlanda şi S.U.A.. Se

manifestă prin mers titubant, căderea părului, afectarea coarnelor

şi copitelor, lâna rugoasă şi fără luciu. Se apreciază că aceasta

se datorează faptului că S din tioaminoacizi este înlocuit cu Se

şi care duce la manifestarea fenomenelor respective şi la

intoxicare.

Se are şi influenţă pozitivă, în prevenirea unor miopatii la

viţei şi miei, care poate apărea ca urmare a unei carenţe în

19

vitamina E. Seleniului i se atribuie un rol important în

respiraţia celulară şi ca element protector al celulelor cu

activitate metabolică intensă (celulele hepatice, biliare, fibre

musculare), care în caz de carenţă poate provoca unele

miodistrofii.

Prin administrarea de seleniu se tratează miodistrofia

scheletică şi cardiacă, necroza şi atropia pancreasului la păsări.

În acest scop se utilizează selenitul de Na 1‰, care, după

injectare se asociază cu alfa şi gama globuline, care pot preveni

boala muşchilor albi la ovine, necroza ficatului la porcine,sau

unele tulburări de reproducţie la bovine şi ovine. Selenitul de Na

se poate asocia şi cu Vitamina E cu care are acţiune sinergică.

Manganul (Mn)

Se găseşte în organism sub formă de „urme”, în unele glande ca

ficat, pancreas, hipofiză, dar şi în sânge şi schelet. Nu este

încă suficient de bine precizat rolul Mn în organism, dar se

apreciază că acesta este activator al unor enzime ca fosfatazele,

influenţează producţia de lapte şi ar interveni în procesul de

creştere şi dezvoltare, în special în procesul de osificare. Mn

influenţează şi funcţia de reproducţie, în special controlează

activitatea ovariană.

Carenţa în Mn determină o încetinire a procesului de creştere

iar la păsări este incriminat, alături de colină, în procesul de

apariţia „perozei” sau „prozisului”, care se caracterizează prin

lunecarea tendonului şi deformări ale articulaţiei tibiotarsiene,

provocând mari pierderi economice, deoarece puii au dificultăţi în

deplasare şi nu-şi pot procura apa şi hrana. În general

20

nutreţurile conţin suficiente cantităţi de Mn iar suplimentarea

hranei cu acest element nu se impune decât la păsări.

Molibdenul (Mo)

Se găseşte în cantităţi foarte mici în organism şi mult timp a

fost considerat ca element toxic. Cercetările din ultimii ani

atribuie Mo unele funcţii importante, cum ar fi activarea unor

enzime ca xantinoxidazele, care intervin în metabolismul

substanţelor cu azot şi a nucleoproteinelor.

Mo este în relaţii antagonice cu fe şi Cu, pe care îl

înlocuieşte în unele combinaţii organo-minerale cu implicaţii ce

decurg din acesta.

Excesul de Mo este mult mai periculos decât carenţa, putând

afecta vacile în lactaţie şi viţeii.

În ţara noastră nu au fost înregistrate intoxicaţii cu Mo.

Fluorul (F)

Este considerat un microelement cu rol plastic, care intră în

structura oaselor şi dinţilor, prevenind apariţia cariilor

dentare. Ionii Fl sunt foarte toxici şi au acţiune antagonică cu

I, producând eliminarea acestuia şi favorizând hipertrofierea

glandei tiroide. Fluorul este indispensabil procesului de

osificare a oaselor, condiţionând metabolismul fosfo-calcic.

Creşterea cantitativă a ionilor Fl duce la o scădere a ionilor

Ca, pe care îi elimină din organism.

În ţara noastră nu au fost evidenţiate carenţe în Fl, existând

probabil cazuri de exces de Fl mai ales în zonele unde solul este

bogat în acest element.

21

Lucr 3

1.2.3. Substanţele organice

Substanţele organice sunt foarte complexe din punct de vedere

chimic şi aparţin cantitativ, la trei grupe de substanţe: glucide,

lipide şi proteine. În grupa substanţelor organice intră şi alte

substanţe care, deşi se găsesc în cantităţi mici, au un rol

deosebit de important în organism: vitamine, enzime, hormoni,

acizi organici etc.

Glucidele şi lipidele conţin elementele C, O, H, iar

proteinele conţin în plus şi elementul N, uneori elementul S

(aminoacizii sulfuraţi) şi mai rar elementele Fe şi Mg.

1.2.3.1 Glucidele

Sunt substanţe organice ternare, foarte răspândite în

nutreţurile de origine vegetală în care îndeplinesc atât rol

plastic sau de susţinere, cât şi rol de rezervă şi mai puţin

biologic activ.

În corpul animal, glucidele se găsesc în cantităţi foarte

mici, respectiv sub formă de glucoză circulantă şi sub formă de

rezervă, în glicogen.

Din grupa ozelor mai importante sunt pentozele (arabinoza,

xiloza, riboza, dezoxiriboza) şi hexozele (glucoza, fructoza,

galactoza şi manoza). Hexozele se găsesc fie sub formă liberă (în

unele fructe), sau intră în structura unor glucide complexe

(amidon, glicogen, celuloză), sau există ca produşii intermediari

în procesul de metabolism al ozidelor.

Pentozele mai importante sunt: xiloza, care se găseşte în

nutreţurile vegetale, în structura glucidelor complexe, formând

xilanii, constituie partea lemnoasă a plantelor sau intră în

22

structura unor alge, micelii şi gume vegetale; arabinoza care

intră în structura arabanilor; riboza şi dezoxiriboza care intră

în structura acizilor nucleici.

Dintre hexoze cele mai importante sunt glucoza sau dextroza,

foarte răspândită în nutreţuri fie ca atare (fructe coapte) sau ca

formă circulantă în corpul animal, sau sub formă de holozide

(zaharoza, celuloza, amidon, glicogen); manoza este răspândită în

seminţele de leguminoase, în drojdii sub formă de manani;

galactoza se găseşte în nutreţurile de origine vegetală sub formă

de galactani şi hemiceluloze care în lapte intră în structura

lactozei; fructoza se găseşte ca atare în fructe coapte, mere

plasma seminală dar şi sub formă complexă, în zaharoză, inulină,

levani.

Din grupa oligozidelor cele mai importante sunt: zaharoza,

lactoza, maltoza şi celobioza.

Zaharoza sau zahărul se găseşte în cantităţi mari în sfeclă,

frunze şi colete de sfeclă, unele fructe şi chiar frunze. Prin

scindare eliberează glucoza şi fructoza.

Lactoza sau zahărul animal se găseşte în lapte şi unele

derivate ale laptelui (4,8-5% în laptele de vacă).

Maltoza sau zahărul din malţ se găseşte ca atare în unele

nutreţuri, fie ca produs intermediar rezultat în urma hidrolizei,

amidonului şi glicogenului.

Celobioza nu se găseşte ca atare în nutreţuri, ci doar ca

produs de degradare a celulozei.

Din grupa poliozidelor cele mai importante glucide sunt:

amidonul, celuloza, hemicelulozele, substanţele pectice.

Amidonul este foarte răspândit în nutreţurile concentrate

vegetale, în seminţe, grăunţe, fructe, dar în cantităţii mai mici

23

şi în tulpini şi frunze; constituie principalul glucid de rezervă

din grăunţe şi seminţe, din tuberculi şi unii bulbi.

Celuloza este foarte răspândită în nutreţurile de origine

vegetală,intrând în structura peretelui celular şi în ţesuturile

de susţinere ale plantei. Se găseşte în cantităţii mici şi în

frunze, rădăcini şi fructe, în învelişul grăunţelor de cereale

(2,5-12%).

Celuloza este un poliglucid cu un grad de polimerizare mare,

are o structură fibrilară şi este hidrolizată de acizi anorganici

şi de unele enzime celulozolitice pe care organismul animal nu le

produce dar care sunt produse de unele bacterii şi protozoare din

rumen sau din alte compartimente ale tubului digestiv.

Conţinutul nutreţurilor în celuloză este influenţat de

numeroşi factori ca: specia de plantă, soiul, partea de plantă şi

mai ales faza de vegetaţie a plantei.

Hemicelulozele. Din această grupă de glucide fac parte o serie de

poliozide vegetale de asociaţie, care împreună cu celuloza

formează complexul celulozic.

Prin hidroliza hemicelulozelor rezultă xiloza, arabinoza,

manoza şi diferiţi galactani. Hemicelulozele se găsesc în

tulpinile plantelor şi au o digestibilitate ridicată, comparativ

cu celuloza.

Substanţele pectice sunt poliglucide răspândite în unele seminţe

dar mai ales în unele fructe şi părţi vegetative ale plantelor, au

proprietatea de a forma geluri.

Inulina este apropiată ca structură de amidon şi se găseşte în

unele rădăcini, cum ar fi topinamburul; prin hidroliza inulinei

rezultă fructoza care este uşor asimilată.

24

Glicogenul este principalul poliglucid din corpul animal

găsindu-se în ficat şi muşchi, se mai numeşte şi „amidon animal”.

Substanţele încrustate (lignina, cutina şi suberina) se găsesc numai în

plante şi au un rol de susţinere. Lignina este un glucid cu

structură lamelară care, pe măsură ce plantele înaintează în

vârstă impregnează substanţele pectice, ducând la lignificarea

plantei. Cutina şi suberina se găsesc tot în ţesuturile de

susţinere ale plantei.

Substanţele încrustate sunt nedigestibile şi cu cât plantele

conţin o cantitate mai mare de astfel substanţe cu atât scade

digestibilitatea celulozei şi a celorlalte substanţe nutritive.

1.2.3.2 Lipidele

Sunt substanţe organice ternare (C, O, H), esteri ai acizilor

graşi cu alcooli, în special glicerolul. Principalii acizi graşi

sunt: acidul stearic, palmitic şi oleic. După gradul de nesaturare

sau saturare a acizilor graşi, grăsimile pot avea o consistenţă

mai moale sau mai tare, astfel când predomină acizii stearic şi

palmitic grăsimile au o consistenţă mai tare iar când conţinutul

este mai ridicat în acid oleic, aceasta este mai moale.

Lipidele îndeplinesc în organism importante funcţii, în

principal energetice, cu rol de rezervă, dar ele influenţează şi

activitatea unor glande, asigură solvirea vitaminelor liposolubile

iar unii acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi

arahidonic) sunt indispensabili pentru organism, cu rol relativ

apropiat de cel al vitaminelor, de aceea mai sunt cunoscute şi sub

numele de vitamina F.

Lipidele se găsesc atât în nutreţurile de origine vegetală cât

şi în cele de origine animală. In plante, cantitatea de grăsimi

25

este scăzută, excepţie făcând unele seminţe de oleaginoase şi

embrionii unor grăunţe, de porumb în special.

Nutreţurile de origine animală conţin cantităţi mari de

grăsimi şi aceasta depinde de modul de producere a acestora.

Conţinutul materiei prime în grăsimi, specia de animale şi gradul

de îngrăşare etc. Au conţinut ridicat în grăsimi făina de peşte

nedegresată, făina de cadavre (10-15%), jumările rămase de la

extracţia grăsimii (15-30%), laptele (3-15%), în funcţie de

specie).

Gliceridele sunt preponderente în nutreţuri, ele îndeplinesc

preponderent rol energetic, ca lipide de rezervă, dar o mică parte

intră şi în structura grăsimilor de constituţie, în unele organite

celulare şi în peretele lipo–proteic din celula de origine

animală.

Lipidele complexe se găsesc într-o cantitate mai mică în

nutreţurile de origine vegetală. Din această grupă fac parte

glicerofosfatidele, lecitinele, cefalinele, inozitolfosfatidele,

serinfosfatidele, iar dintre acestea lecitinele şi cefalinele se

găsesc în cantităţi mai mari în nutreţurile de origine animală.

Grăsimile sunt substanţe sensibile la acţiunea hidrolizantă a

apei, hidroliză care poate fi favorizată de temperaturile

ridicate, acţiunea unor acizi, baze şi a unor enzime, de aceea

pentru ca nutreţurile să poată fi stocate o perioadă mai mare de

timp trebuie să conţină puţine grăsimi sau dacă conţin cantităţi

mai mari acestea trebuie stabilizate (cu substanţe antioxidante)

sau se utilizează în timp scurt în alimentaţie.

Lipidele totale conţinute de nutreţ se determină prin metoda

Soxhlet; în acest complex, pe lângă lipidele propriu-zise sunt

26

solubilizate şi alte substanţe cum ar fi pigmenţii carotenoizi şi

o serie de vitamine liposolubile, acizi graşi etc.

27

1.2.3.3 Proteinele

Sunt substanţe cvaternare, care conţin elementele C, O, H şi N

dar şi unele elemente ca S (în aminoacizii sulfuraţi), Fe şi Mg.

În alimentaţie, proteina brută se determină după metoda Kjeldhal, în

care se determină „N” total, adică toate substanţele cu „N” în

care intră proteinele propriu-zise şi o serie de substanţe cu N,

dar care nu sunt proteine.

Azotul participă în structura proteinelor în proporţie de cca.

16%, astfel că 1 g N este corespondent cu 6,25 g proteine

(100:16=6,25). După natura aminoacizilor care intră în structura

proteinelor, valorile acestui coeficient variază între 5,38-6,38

(5,38 pentru porumb, 5,70 pentru grâu, 5,80 pentru carne, 6,38

pentru cazeina din lapte).

Conţinutul nutreţurilor în proteină brută este foarte

variabil, fiind influenţat de originea nutreţului (vegetală sau

animală), iar la plante, de specia de plante, soiul, partea de

plantă care este utilizată ca nutreţ, faza de vegetaţie, tehnica

de recoltare şi conservare etc.

Rădăcinoasele şi tuberculiferele au un conţinut scăzut în

proteine (1-3%), nutreţurile grosiere au de asemenea un conţinut

scăzut, respectiv 3-5%, grăunţele de cereale 7-13%, seminţele de

leguminoase 20-35%, nutreţurile de origine animală 50-85%.

Nutreţurile verzi, din familia leguminoase ca şi fânurile

rezultate, au un conţinut ridicat în proteine (3-4% în nutreţurile

verzi şi 16-20% în nutreţurile fibroase).

Proteinele îndeplinesc în organism în principal funcţii

plastice, intrând în structura celulelor animale şi vegetale, a

ţesuturilor şi organelor, asigurând procesul de multiplicare

28

celulară, respectiv de creştere a organismului dar îndeplinesc şi

funcţii energetice şi funcţii biologic active, intrând în

structura enzimelor, hormonilor, a unor vitamine, a acizilor

nucleici etc.

Funcţia energetică a proteinelor este mai puţin importantă

pentru organism deoarece acesta utilizează glucidele şi lipidele

pentru energie, proteinele sunt utilizate în scop energetic atunci

când aportul de energie al raţiei este nesatisfăcător, sau când

raţia este excedentar bogată în proteine.

Proteinele se împart în holo şi heteroproteide. Holoproteidele

pot fi de natură animală şi vegetală. In grupa holo proteidelor de

origine animală intră: protaminele, histonele, globulinele,

albuminele, fibrinogenul, miozina şi o serie de proteine

insolubile ca cheratinele, elastinele şi colagenul. Holoproteinele

vegetale mai importante sunt: albuminele, globulinele, glutelinele

şi prolaminele.

Protaminele şi histonele au o structură apropiată de a

polipeptidelor şi se găsesc asociate cu ADN-ul, formând

nucleoproteine. Au fost izolate şi în nucleii spermatici ai unor

peşti.

Albuminele sunt atât de natură vegetală cât şi animală. Unele

produse de origine animală conţin cantităţi importante de albumine

cum ar fi: oul (ovalbuminele), laptele (lactalbumina), serul

sangvin (serumalbuminele). În produsele de origine vegetală

albuminele se găsesc în cantităţi mai mari în seminţele de

leguminoase, sub formă de legumelină, iar în grăunţele de cereale

sub formă de leucozine.

Globulinele ca şi albuminele, se găsesc atât în produsele de

origine animală cât şi în cele de origine vegetală. Globulinele de

29

origine animală se găsesc în serul sangvin (serumglobuline), în

muşchi, în lapte şi sub formă de fibrinogen. Globulinele vegetale

sunt cunoscute sub numele de legumine (în seminţele de

leguminoase) şi elastine (în grăunţele de cereale).

Cheratinele, elastinele şi colagenul sunt tot holoproteide, dar

insolubile; se mai numesc şi scleroproteide şi intră în structura

cheratinelor din fanere, copite, unghii sau a unor cartilagii,

ţesuturi conjunctive (colagenurile).

Glutelinele sunt holoproteide ce se găsesc numai în nutreţurile

de origine vegetală, mai ales în grăunţele de cereale, sub formă

de gluteine.

Prolaminele sunt de origine vegetală şi se găsesc în grăunţe şi

seminţe: gliadina în grâu, zeina în porumb, hordeina în orz,

avenina în ovăz.

Heteroproteidele sunt substanţe proteice care pe lângă aminoacizi

conţin în molecula lor şi alte grupări, numite şi grupări

prostetice. Cele mai importante heteroproteide sunt

fosfoproteinele (răspândite în lapte şi ou sub formă de cazeină şi

vitamine), glucoproteinele (răspândite în ţesutul conjunctiv, ou,

sânge, diferite mucine), lipoproteidele (constituie forma

circulantă a lipidelor în organismul animal), nucleoproteinele (în

structura acizilor nucleici) şi cromoproteide (hemoglobine,

mioglobine).

Peptidele sunt substanţe organice formate dintr-un număr

limitat de aminoacizi (minimum doi şi cu o masă moleculară de până

la 10.000), care există ca atare în organism sau ca produs

intermediar de scindare şi de sinteză a proteinelor.

Aminoacizii sunt substanţe organice care, din punct de vedere

chimic, conţin cel puţin grupările COOH şi NH2, ei reprezentă

30

unităţile structurale ale peptidelor, polipeptidelor şi

proteinelor.

Se cunosc cca. 20 aminoacizi existenţi în regnul animal şi

vegetal şi care au fost clasificaţi de W.C. Rose în aminoacizi

esenţiali (indispensabili) şi neesenţiali (neindispensabili).

Aminoacizii esenţiali sunt cei pe care organismul nu-i poate

sintetiza din alţi aminoacizi sau nu-i poate sintetiza în ritmul

necesar organismului, de aceea aceşti aminoacizi trebuie asiguraţi

prin proteinele din hrană.

In această grupă se includ: lizina, metionina, triptofanul,

treonina, fenilalanina, leucina, izoleucina, valina, arginina şi

histidina. La mamifere, se consideră esenţiali 10 aminoacizi

(citaţi mai sus) iar la păsări, 11 aminoacizi, adăugându-se şi

glicocolul, care este neesenţial pentru mamifere.

Aminoacizii neesenţiali şi cei pe care organismul poate să-i

sintetizeze din anumiţi aminoacizi şi alţi „precursori”; din

această grupă fac parte: glicina (cu excepţia păsărilor), serina,

prolina, oxiprolina, alanina, norleucina, acidul aspartic,acidul

glutamic, acidul hidroxiglutamic, citrulina, tirozina şi cistina.

Unii cercetători, consideră că ar exista, şi o a treia

categorie de aminoacizi – aminoacizii semiindispensabili sau

semiesenţiali – care pot fi sintetizaţi de organism numai din

aminoacizi esenţiali. În această grupă ar intra arginina care

poate fi sintetizată din lizină, cistina din metionină şi tirozină

care se sintetizează din fenilalanină.

Aminoacizii esenţiali se mai numesc uneori şi aminoacizi

„limitanţi” sau „critici”, deoarece dacă unul sau mai mulţi

aminoacizi din această grupă se găsesc în cantităţi mai mici la un

31

moment dat în organism, limitează şi utilizarea celorlalţi

aminoacizi, care se pot găsi în cantităţi suficiente.

Aminoacizii esenţiali ridică deosebite probleme în alimentaţia

porcinelor şi păsărilor, de aceea la aceste specii nu este

suficient să se precizeze conţinutul în proteine ci şi conţinutul

în unii aminoacizi esenţiali, în special în lizină, metionină (sau

complexul metionină + cistină), treonină, triptofan şi

fenilalanină.

In ţara noastră se precizează conţinutul nutreţurilor în

lizină şi metionină + cistină. Aminoacizii din raţie, trebuie să

fie prezenţi în cantităţi suficiente (corespunzător diferitelor

stări fiziologice, niveluri productive, intensităţi de creştere),

continuu şi simultan deoarece organismul animal nu-şi poate crea

rezerve în aminoacizi decât cu totul limitat.

Utilizarea aminoacizilor în organism mai depinde şi de gradul

de disponibilizare a acestora, de prezenţa unor factori

antinutriţionali (antitriptici sau antienzimatici, saponine,

hemaglutinine), care pot limita utilizarea acestora din hrană.

După provenienţa lor aminoacizii pot fi exogeni, cei care

provin din hrana ingerată, şi endogeni, cei care sunt sintetizaţi

în organism de către bacterii şi protozoare sau de organism.

Rolul aminoacizilor se confundă de cele mai multe ori cu rolul

proteinelor în structura cărora intră, însă au fost identificate

şi funcţii specifice.

Lizina intră în structura proteinelor din ţesuturi, are

influenţă asupra funcţiei de reproducţie, influenţează procesul de

multiplicare celulară deci şi de creştere. Este un aminoacid

esenţial deosebit de important pentru porcine şi păsări. Se

32

găseşte în cantităţi mari în nutreţurile de origine animală, în

făina de peşte în special în făina de carne, în drojdii, dar şi în

inele nutreţuri de origine vegetală cum ar fi şroturile de soia.

Sunt sărace în lizină grăunţele de cereale în special (grăunţele

de porumb, şroturile de floarea soarelui).

Triptofanul intervine în funcţia de reproducţie în

metabolismul protidelor şi în procesul de creştere, participă la

sinteza proteinelor din ou şi la sinteza acidului nicotinic, care

este precursor al vitaminei PP. Insuficienţa în triptofan este

legată cu apariţia unor afecţiuni oculare, a unor tulburări la

nivelul testiculelor şi ovarelor, la apariţia senilităţii şi a

unor anemii (legate de sinteza hemoglobinei). Nutreţurile cu un

conţinut ridicat în triptofan sunt cele de origine animală (în

special laptele), şroturile, tărâţele de grâu şi seminţele de

leguminoase. Deosebit de sărace în triptofan sunt grăunţele de

cereale, porumbul în special.

Metionina şi cistina sunt aminoacizi esenţiali cu S, şi se mai

numesc şi tioaminoacizi. Au rol important în creştere, în

funcţionarea unor glande endocrine, intervin în procesul de

detoxificare a organismului în metabolismul lipidelor, prevenind

apariţia ficatului gras. Aminoacizii sulfuraţi intră în structura

cheratinei din păr, lână, pene, fanere şi copite, având influenţă

deosebită asupra vitezei de împlumare a puilor după ecloziune.

Nutreţuri cu un conţinut ridicat în metionină şi cistină sunt cele

de origine animală, făină de peşte şi de carne, dar şi unele

nutreţuri vegetale, cum ar fi şroturile de floarea soarelui.

33

Histidina este necesară mai ales în procesul de creştere a

organismului, intervine în sinteza acidului folic şi a acizilor

nucleici, stimulează metabolismul N. Nutreţurile sunt în general

bogate în histidină, de aceea nu sunt probleme de echilibru.

Leucina şi izoleucina participă la sinteza proteinelor,

influenţând creşterea, au influenţă pozitivă asupra activităţii

unor glande endocrine şi participă la protecţia activităţii

ficatului. Insuficienţa în aceşti aminoacizi determină o eliminare

mai mare de azot endogen, scăderi de greutate şi anemii.

Nutreţurile utilizate în structura nutreţurilor combinate pentru

porcine şi păsări conţin cantităţi suficiente de leucină şi

izoleucină, cu o singură excepţie, făina de sânge care are un

conţinut foarte scăzut în izoleucină, motiv pentru care, deşi are

un conţinut foarte ridicat în proteine, are o valoare biologică

(VB) scăzută a proteinelor.

Fenilalanina are rol în sinteza adrenalinei şi a tirozinei,

influenţează hematopoieza. Carenţa în fenilalanină este în

legătură cu apariţia unor tulburări endocrine, a glandelor

sexuale, în pigmentaţie şi apariţia anemiilor.

Valina participă la sinteza proteinelor şi are influenţă

asupra activităţii sistemului nervos; în caz de insuficienţă pot

apărea tulburări nervoase şi de echilibru. Nutreţurile au în

general un conţinut normal în acest aminoacid.

Treonina are funcţii asemănătoare cu a serinei şi izoleucinei.

Intră în structura proteinelor şi contribuie la o bună

34

valorificare a proteinelor în corpul animal. Cantităţi mai mari de

treonină se găsesc în nutreţurile de origine animală şi în drojdii

furajere; cantităţi mai reduse se găsesc în grăunţele de cereale

şi şroturi.

Arginina are rol important în procesul de creştere la

animalele tinere şi în special la puii de carne. Insuficienţa ei

din hrană afectează viteza de creştere, pofta de mâncare şi

determină consumuri specifice mai ridicate.

35

Lucr. 4

1.2.3.4. Vitaminele

Sunt substanţe organice deosebit de complexe din punct de

vedere chimic, care se găsesc în cantităţi mici în organismele

animale şi vegetale, de aceea rolul lor este de biocatalizatori.

Vitaminele sunt indispensabile, bunei desfăşurări a proceselor

metabolice în organism fapt pentru care au şi fost denumite

astfel.

Organismul animal, organism heterotrof este în bună măsură

dependent de existenţa vitaminelor din hrană deoarece puţine

vitamine sunt sintetizate de aceasta iar cele sintetizate sunt în

majoritatea cazurilor sintetizate de microflora simbiontă, care

populează tubul digestiv. Plantele sintetizează cantităţi

importante de vitamine, de aceea animalele pot să-şi asigure

necesarul zilnic dacă este organizată o alimentaţie ştiinţifică,

cu nutreţuri recoltate şi conservate corespunzător.

Vitaminele se găsesc în regnul vegetal fie ca atare, fie sub

formă de provitamine, care sunt transformate în vitamine în corpul

animal.

Necesarul animalelor în vitamine este influenţat de o

multitudine de factori ca: specia, vârsta, starea fiziologică,

intensitatea producţiilor, condiţiile de mediu (starea de stres).

Aprovizionarea vitaminică depinde şi de o serie de factori

care ţin de plantă sau sursa de nutreţuri utilizată şi care are în

vedere: forma de prezentare a vitaminei, gradul de disponibilizare

a acesteia, prezenţa unor factori antivitaminici etc.

După gradul de satisfacere a necesarului în vitamine se

disting mai multe stări de unde mai multe noţiuni ca:

36

- avitaminoza - sau lipsa totală a unei vitamine din hrană,

situaţie rar întâlnită în practica alimentaţiei care poate fi doar

provocată prin utilizarea unor regimuri sintetice;

- hipovitaminoza, sau insuficienţa vitaminică este foarte des

întâlnită;

- hipervitaminoza, constă într-o aprovizionare excedentară în

vitamine, mai rar întâlnită în alimentaţia animalelor şi doar la o

utilizare abuzivă a unor preparate vitaminice.

Orice tulburare care afectează aprovizionarea vitaminică este

apreciată ca o „vitaminoză”.

Utilizarea vitaminelor de către organismul animal depinde şi

de o serie de interrelaţii pe care acestea le pot avea între ele

şi chiar cu unele microelemente, de gradul de stabilitate a

acestora la influenţa unor factori de mediu (lumină, temperatură,

pH, acţiunea unor substanţe oxidante etc.).

Clasificarea vitaminelor

Metoda clasică de clasificare a vitaminelor are în vedere

solubilitatea acestora care este utilizată în mare măsură şi

astăzi. După solubilitate vitaminele sunt liposolubile (solubile

în solvenţi organici) şi hidrosolubile adică solubile în apă. Cea

mai bună metodă de clasificare este după structura chimică a

acestora însă mai greoaie şi de aceea este mai puţin după

structura chimică a acestor, dar este utilizată în practică (fig. 1).

Vitaminele liposolubile

Din grupa vitaminelor liposolubile fac parte vitaminele A, D,

E, K şi F, substanţe solubile în grăsimi care sunt depuse în

organismul animal în ţesutul adipos şi ficat.

37

Vitamina A

Sunt mai multe substanţe organice cu structuri asemănătoare

care au activitate vitaminică, cele mai importante fiind retinolul

(axeroftolul) sau vitamina A1, 3 – Dehidroretinolul sau vitamina

A2 (retinolul este mai activ decât 3 – Dehidroretinolul).

În organismul animal se depune în rezervă în grăsimile

corporale şi în ficat; cele mai bogate fiind unele preparate pe

bază de ficat de morun sau alţi peşti marini.

În plante vitaminele A se găsesc sub formă de provitamine

respectiv caroteni, care sunt de mai multe feluri şi au activităţi

vitaminice diferite: , , , caroteni.

Dintre caroteni cel mai răspândit este -carotenul care are şi

activitatea vitaminică cea mai ridicată (din scindarea unei

molecule de -caroten rezultă două molecule de vitamina A).

Fig. 1. Schema de clasificare a vitaminelor, după solubilitate

38

Sunt foarte bogate în caroten toate nutreţurile verzi,

nutreţurile fibroase uscate sub protecţie, nutreţurile însilozate

iar mici cantităţi se găsesc şi în grăunţele de porumb. Carotenii

sunt foarte sensibili la temperaturi ridicate şi la lumină,

suferind procese de oxidare care le degradează.

Transformarea carotenilor în vitamina A se face la nivelul

mucoasei intestinale iar o mică parte poate fi transformată şi de

ficat. Unitatea de măsură a vitaminei A, a fost la începuturile

cercetărilor de vitaminologie – Unitatea Internaţională (UI) sau

unitatea de activitate, care a fost definită ca fiind cantitatea

minimă de vitamină care produce un efect vizibil în organism. S-a

renunţat în general la acest sistem de exprimare preferându-se

unităţile ponderale de exprimare, adică mg şi mcg. Corespondenta

între aceste unităţi este următoarea: 1 UI vit. A = 0,3 mcg

retinol sau 0,344 mcg retinol (acetat sintetic) sau 0,6 mcg

caroten; 1 mg vit. A=33 UI iar 1mg caroten=1660 UI.

Rolul vitaminelor A în organism

a) Influenţează procesul de creştere şi dezvoltare. În caz de

carenţă se constată o încetinire a procesului de creştere chiar în

contextul unor raţii echilibrate în ceilalţi principii nutritivi.

b) Vitamina A are rol antiinfecţios, în mod indirect, prin

capacitatea acestei vitamine de a proteja epiteliile şi deci de a

bloca posibilitatea de penetrare a agenţilor infecţioşi. În caz de

carenţă, are loc cheratinizarea epiteliilor în special, dar şi a

epidermului şi a foliculilor piloşi, a glandelor sebacee şi

sudoripare.

c) Vitamina A intervine în mecanismul vederii. Carenţa în

vitamina A produce o serie de tulburări de vedere, în special

39

imposibilitatea acomodării la lumina crepusculară sau hemeralopia,

dar şi modificarea şi cheratinizarea epiteliilor conjunctive,

fenomen cunoscut sub numele de xeroftalmie, de unde si denumirea

vitaminei A, de vitamină antixeroftalmică.

d) Vitamina A are rol important în procesul de refacere a

celulelor şi ţesuturilor distruse, în refacerea şi cicatrizarea

plăgilor.

e) Vitamina A, fiind protectoare a epiteliilor, acţionează şi

asupra funcţionalităţii epiteliului seminifer, controlând astfel

spermatogeneza şi spermiogeneza la masculi iar la femele

controlează activitatea ovariană respectiv maturarea foliculului

iar după dehiscenţă, formarea corpului galben (care este foarte

bogat în vitamina A). În caz de carenţă în vitamina A pot avea loc

avorturi embrionare, iar viabilitatea şi vitalitatea produşilor,

scăzută (mai ales la păsări).

f) Vitamina A intervine în procesele de hematopoieză, în

fixarea calciului, influenţează producţia de ouă şi de lapte.

Necesarul zilnic de caroten pentru funcţiile de întreţinere ar

fi de 20-25 mg/kg greutate vie la animale mari şi 30-35 mg/kg

greutate vie la porcine şi păsări, la care se adaugă necesarul

pentru diferitele producţii. Hipovitaminozele în vitamina A sunt

mai frecvente spre sfârşitul perioadei de stabulaţie (la

rumegătoare) când animalele îşi consumă o bună parte din rezervele

vitaminice şi mai ales când hrănirea se face cu nutreţuri în care

nu au fost prezervaţi carotenii.

Sursele principale de vitamina A sunt în principal nutreţurile

verzi, morcovii furajeri, fânurile vitaminice (pentru animalele

rumegătoare), iar pentru porcinele şi păsările crescute în sisteme

industriale, premixul vitamino-mineral. În caz de carenţă severă,

40

în scop terapeutic, se pot utiliza şi o serie de preparate

vitaminice ca: A, D2; A, D3, E, care se introduc fie în

nutreţurile combinate, fie parenteral, fie în apa de băut, dacă se

utilizează forma hidrosolubilă.

Vitaminele D

Se mai numesc şi vitamine antirahitice sau calciferol şi sunt

substanţe organice cu structură sterolică, care provin din

transformarea unor steroli, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.

Se cunosc mai multe substanţe cu structura apropiată care

acţionează sinergic dar care au activităţi vitaminice diferite.

Cele mai active sunt ergocalciferolul (vit. D2) şi

colecalciferolul (D3), care rezultă din iradierea 7-

dehidrocolesterolului. Eficacitatea vitaminică fiind

colecalciferol >ergocalciferol > 22 dihidroergocalciferol.

Vitaminele D ca şi provitaminele D sunt absorbite la nivelul

intestinului şi depozitate în diferite organe şi ţesuturi (ficat,

rinichi, piele) de unde sunt mobilizate corespunzător cerinţelor

organismului. Unitatea de măsură a activităţii este UI care este

pe cale de a fi înlocuită cu unităţi gravimetrice (mg, mcg).

Corespondenţa între unităţile de măsuri este următoarea:

1 UI de vit D2 = 0,25 mcg ergosterol iradiat;

1 UI de vit D3 = 0,025 mg de 7 – dehidrocolesterol;

1 mg vit.D3=40000 UI.

Rolul biologic al vitaminelor D. Este unanim acceptat că principalul rol

al vit. D constă în reglarea metabolismului Ca şi P în organism,

absorbţia acestuia de la nivelul intestinului şi depunerea

acestora în oase. Acest lucru se realizează prin:

41

1. influenţa asupra pH-ului intestinal, determinând scăderea

acestuia şifavorizând absorbţia Ca şi P;

2. catalizează transformarea P organic în P anorganic şi

formarea complexului fosfo-calcic din sânge necesar mineralizării

oaselor;

3. măreşte capacitatea de absorbţie şi de fixare a Ca în cazul

unor regimuri cu un conţinut mai scăzut în Ca;

4. influenţează procesul de fosforilare a proteinelor şi de

fixare a Fe;

5. influenţează procesul de elaborare a cojii ouălor şi % de

ecloziune.

Hipovitaminoza în vit. D are drept consecinţă apariţia

rahitismului la animalele tinere şi osteomalaciei la animalele

adulte. Sensibilitatea faţă de hipovitaminozele în vit. D este mai

mare la animalele crescute în sisteme industriale de creştere, cu

producţii ridicate de ouă şi lapte, cu viteza de creştere mare sau

private de acţiunea pozitivă a razelor ultraviolete.

Nutreţurile în general, sunt foarte sărace în vit. D (cu

excepţia unor nutreţuri ca cel de ficat de morun, drojdii

iradiate), dar animalele pot să-şi echilibreze balanţa în vit. D

prin iradierea colesterolului sub acţiunea razelor ultraviolete,

deci printr-un regim de mişcare adecvat sau chiar în padocuri.

În scop terapeutic se pot utiliza şi vitamine de sinteză, iar

în sistemele industriale de creştere, echilibrarea în vit. D, se

face prin introducerea acestora în premixul vitamino-mineral,

relaţia între vitamina A şi vitamina D fiind de 8-10/l.

Vitamina E

42

Se mai cunoaşte şi sub numele de vitamină antisterilică,

vitamina fecundităţii sau vitamina reproducţiei.

Se cunosc mai multe substanţe cu activitate vitaminică

respectiv: , , , şi tocoferolul, care sunt apreciate ca

provitamine şi care sunt transformate în vitamine în organismul

animal. Activitatea vitaminică este în ordine: tocoferol >

tocoferol > tocoferol > tocoferol.

Tocoferolii sunt substanţe rezistente la temperaturi ridicate

dar foarte sensibile la substanţe oxidante şi lumină, în special

la radiaţiile ultraviolete.

Nu se cunoaşte foarte bine modul de acţiune al tocoferolilor,

dar se admite că aceştia intervin în procesele de oxidoreducere,

având rol antioxidant, (protejând unele substanţe susceptibile de

oxidare, cum ar fi retinolul) sau ar fi transportatori de H.

Mult timp s-a crezut că rolul principal al vit. E ar fi în

sfera reproductivă, deoarece efectul acestei vitamine fusese

evidenţiat la şobolan unde, atât la femele cât şi la masculi,

influenţează procesele de gametogeneză, nidare, implantare şi

dezvoltare embrionară.

La această specie, în caz de carenţă, apar degenerescenţe ale

epiteliului seminifer şi alteraţii în gametogeneză. Nu aceleaşi

efecte ale carenţei au fost semnalate şi la alte specii de

animale.

La rumegătoare, vit. E, este mai puţin implicată în procesele

de reproducţie, în schimb, se pare că, este în legătură cu

apariţia unor miopatii. La păsări carenţa în vitamina E poate

afecta aparatul locomotor (împreună cu Mg şi colina care este

responsabilă de lunecarea tendonului) sau poate duce la apariţia

unor tulburări nervoase, producând encefalomalacia de nutriţie.

43

Surse de vitamina E: nutreţurile de origine vegetală sunt

destul de bogate în tocoferoli. Se găsesc cantităţi mari de

tocoferoli în: plantele verzi, în nutreţurile fibroase (în

fânurile de leguminoase) grăunţe şi seminţe, în uleiurile vegetale

şi în nutreţurile de origine animală. În mod obişnuit,

rumegătoarele şi erbivorele nu ridică probleme de echilibru.

Hipovitaminoza este în schimb posibilă în creşterea industrială a

porcinelor şi păsărilor, dar la aceste specii premixul vitamino-

mineral utilizat trebuie să conţină şi vitamina E.

Vitamina K

În această grupă intră o serie de substanţe naturale sau de

sinteză, care au la bază nuclei ai naftochinonei şi naftalenici

care intervin în procesul de coagulare a sângelui. Se cunosc mai

multe substanţe naturale şi de sinteză care au acţiune vitaminică:

filochinona, farnochinona, menadiona, menadiolul, vitamina K5,

vitamina K6 şi ftiocolul. Vitamina K5 şi vitamina K6 sunt solubile

în apă, iar celelalte în grăsimi.

Cu excepţia păsărilor, mamiferele îşi sintetizează necesarul

de vitamine K, prin intermediul microflorei simbionte din rumen şi

intestinul gros. Păsările au tubul digestiv foarte scurt, şi nu

pot sintetiza în cantităţi suficiente această vitamină.

Sensibilitatea faţă de această vitamină este mărită în cazul

creşterii în bacterii, unde păsările nu pot practica coprofagia,

fenomen natural pentru această specie şi care ar permite o

echilibrare a balanţei vitaminice, ceea ce se întâmplă de altfel

în creşterea de tip gospodăresc.

Carenţa în vit. K provoacă la puii de carne hemoragii

subcutanate sau intramusculare, iar la porcine apariţia

44

sindromului hemoragic, hemoragii ombilicale prelungite, hemoragii

intense la tăierea cozii sau la castrare, ceea ce este în legătură

cu scăderea vitezei de coagulare a sângelui. Vit. K favorizează

sinteza protrombinei şi transformarea acesteia în trombină.

Nutreţurile au un conţinut destul de ridicat în vitamina K,

cele mai bogate fiind nutreţurile verzi, fânurile şi unele

nutreţuri de origine animală (făina de sânge, carne, făina de

peşte).

Pentru prevenirea hemoragiilor, a diatezelor hemoragice precum

şi a unor insuficienţe hepatice, sau pentru combaterea unor efecte

secundare observate în tratamentele prelungite cu sulfamide, se

pot utiliza, în scop terapeutic, produse injectabile pe bază de

vitamina K3. Se administrează înainte şi după orice intervenţie

chirurgicală hemoragică: 0,2-0,3 g/cap la animalele de talie mare;

0,01-0,03 g/cap la animalele mici sau preventiv în caz de carenţă,

în structura nutreţurilor combinate sau în apa de băut (vitaminele

K5, K6, care sunt hidrosolubile).

Vitamina F

În acest grup intră o serie de substanţe organice care nu sunt

vitamine propriu-zise ci acizi graşi nesaturaţi, respectiv acizii

linoleic, linolenic şi arahidonic. Se mai numesc şi acizi graşi

indispensabili vieţii şi care au fost incluşi în vitamina F.

Acizii linoleic şi linolenic sunt sintetizaţi de plante iar acidul

arahidonic de corpul animal.

Se atribuie acestor acizi graşi importante funcţii în procesul

de creştere şi dezvoltare, fiind denumiţi şi factori

neidentificaţi de creştere.

45

Nu se cunoaşte foarte bine modul de acţiune al acestor acizi

graşi dar se admite că ei intervin în sinteza unor grăsimi

complexe şi acţionează ca protectori ai unor epitelii şi a

epidermului.

Se găsesc în cantităţi mari în uleiurile vegetale, în germeni

de porumb şi de grâu.

Vitaminele hidrosolubile – în această categorie intră toate

vitaminele solubile în apă şi insolubile în solvenţi organici,

respectiv vitaminele din complexul B şi vitaminele C.

Vitamina B1

Se mai numeşte tiamina, sau aneurina, sau vitamina

antiberiberică, a fost obţinută pentru prima dată din coaja

boabelor de orez, de către K. Funk (biochimist american, premiul

Nobel, 1912).

Această vitamină este sintetizată în mod obişnuit de

microflora simbiontă din rumen dar se găseşte şi în nutreţuri în

cantităţi importante.

Tiamina are importante implicaţii în metabolismul glucidic, în

resorbţia grăsimilor, în reglarea activităţii neuronilor şi a

glandelor endocrine. Vitamina B1 se mai numeşte antinevritică

pentru că, catalizează decarboxilarea acidului piruvic în acid

lactic, împiedicând acumularea acidului piruvic în sânge şi deci

apariţia polinevritei.

Carenţa în vitamina B1 duce la tulburări de apetit, afectează

viteza de creştere şi apariţia unor tulburări metabolice,

46

tulburări de locomoţie, mers titubant, pierderea echilibrului iar

la păsări apariţia opistotonusului.

Sensibilitatea mai mare la carenţa în vitamina B1 o manifestă

păsările, porcinele, iepurii de casă şi carnasierele, dar mai ales

porcinele şi păsările crescute în sisteme industriale.

Carenţa în vitamina B poate fi prevenită prin utilizarea unor

preparate pe bază de clorhidrat de tiamină care se introduce în

premixul nutreţului combinat. În scop terapeutic se utilizează

soluţii injectabile intramusculare, subcutanat sau chiar

intravenos, în funcţie de gravitatea situaţiei (la animalele de

talie mare, doze zilnice de 200-1000 mg , iar la cele de talie

mică 25-50 mg/cap/zi).

Vitamina B2

Se mai numeşte şi riboflavina sau lactoflavina şi aparţine

grupului flavoproteinelor. Este considerată o vitamină care

intervine cu precădere în sistemele de oxio-reducere de la nivel

celular, intrând în structura flavoenzimelor.

Carenţa în vitamina B2 are influenţa negativă asupra creşterii

şi dezvoltării organismului, asupra calităţilor de incubaţie ale

ouălor, acţionează asupra procesului de reproducţie, intervine în

metabolismul glucidelor şi protidelor, iar indirect şi asupra

procesului de hematopoieză.

Nutreţurile cele mai bogate în vitamina B2 sunt drojdiile

furajere, laptele şi subprodusele laptelui, şroturile şi fânurile

de bună calitate. Ca şi în cazul vit B1, cele mai sensibile la

carenţa în riboflavină sunt animalele monogastrice şi iepurii de

casă. Carenţa în riboflavină determină la porcine apariţia

tulburărilor nervoase, a diarei şi a dermatitelor, iar la păsări

47

determină pareze, paralizii, deformări ale oaselor, scăderea

procentului de ecloziune şi mortalităţi foarte ridicate.

În scop terapeutic se utilizează soluţiile injectabile de

riboflavină sau pulberile de riboflavină, care se introduc în

premixuri.

Pentru prevenirea hemoragiilor şi a diatezelor hemoragice a

unor insuficienţe hepatice sau pentru combaterea unor efecte

secundare, ca enteritele cronice, se recomandă la animalele de

talie mare utilizarea a 30-60 mg/cap/zi, 20-30mg/cap/zi la

animalele de talie medie şi 10-20 mg/cap/zi la animalele mici, de

soluţie injectabilă de vitamina B2.

Acidul pantotenic (vitamina B3)

Se mai numeşte şi factorul antidermatitic al puilor de carne.

În nutreţuri acidul pantotenic se găseşte sub formă de panteteină,

fosfopanteteină şi acetil-CoA. Rolul vitaminic al acidului

pantotenic este indisolubil legat de prezenţa acestuia în

structura acetil-CoA şi a rolului acestuia în activarea

aminoacizilor şi acizilor carboxilici în timpul metabolismului

intermediar.

Acidul pantotenic influenţează sinteza grăsimilor şi a

colesterolului, influenţează procesul de creştere şi reproducţie.

Carenţa în acid pantotenic determină la puii de carne

întârzieri în creştere, apariţia dermatitelor, scăderea vitezei de

împlumare (îmbrăcare cu pene) iar la purcei determină apariţia

diareelor, pareze şi paraliziei, stare hipotrepsică.

Surse mai importante de acid pantotenic sunt: drojdiile

furajere, tărâţele, grăunţele, fânurile de bună calitate şi

nutreţurile verzi.

48

Colina (vitamina B4)

Nu este o vitamină propriu-zisă, fiind o bază azotată, simplă

care intră în structura unor grăsimi complexe; se mai numeşte şi

factorul lipotrop.

Colina intervine în sinteza metioninei şi intră în structura

acetilcolinei care constituie un important mediator chimic în

transmiterea influxului nervos. Colina este de asemenea

incriminată, alături de Mn, în apariţia perozisului la tineretul

aviar şi în mobilizarea grăsimilor din ficat (funcţia lipotropă),

împiedicând apariţia ficatului gras la găinile ouătoare.

Surse mai importante de colină sunt: nutreţurile de origine

animală, drojdiile, şroturile şi fânurile de bună calitate, dar

colina se produce astăzi şi pe cale industrială, pe bază de

sinteze, respectiv colina HCl care se introduce în structura

nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor.

Acidul nicotinic (vitamina B5)

Se mai numeşte şi vitamina PP sau vitamina atipelagroasă. Din

punct de vedere chimic este amida acidului nicotinic, care prin

hidroliză formează acid nicotinic şi amoniac.

Rolul biologic activ al acidului nicotinic este datorat

formării de două nucleotide-NAD şi NADP, cunoscute şi sub numele

de coenzimele I şi II, care intervin în sistemul redox (ca

transportatori de H).

Animalele superioare pot să-şi sintetizeze această vitamină,

dacă în raţie există triptofan. Efectele carenţei se observă mai

rar la animale dar la om se manifestă prin afecţiuni ale pielii,

dermatite şi pelagră. Grăunţele de porumb au un conţinut foarte

49

scăzut de triptofan şi consumate în cantităţi mari şi în lipsa

proteinelor de origine animală, produc ulceraţii ale mucoaselor,

scăderea apetitului şi apariţia pelagrei care se caracterizează

prin diaree, dermatite şi demenţă (boala celor trei D).

Vitamina B6

Se mai numeşte şi piridoxină sau adermină. Piridoxina prezintă

trei compuşi cu acţiune vitaminică: piridoxolul, piridoxalul şi

piridoxamina care se bazează pe acţiunea coenzimatică a fosfatului

de piridoxol şi de piridoxamină, care intervin în metabolismul

aminoacizilor.

Pirididoxina intervine în special în metabolismul

triptofanului, de aceea rolul biologic activ al vitaminei B6 este

în legătură cu activitatea acidului nicotinic.

Se atribuie vitaminei B6 un rol important în sinteza unor

acizi graşi indispensabili, ca acidul arahidonic. Carenţa în

vitamina B6 afectează în general animalele tinere (purcei, viţei,

pui de carne) unde apar tulburări nervoase, inapetenţă şi stare

generală alterată. Surse mai importante de vitamina B6 sunt:

drojdiile furajere, nutreţurile de origine animală şi tegumentul

grăunţelor şi seminţelor.

Vitamina B12

Se mai numeşte şi ciancobalamina sau factor antipernicios al

ficatului (descoperită de Folkers, Smith şi Rikerts în 1948). constituie

o grupă de vitamine cu o structură foarte complexă, care fixează

printr-o legătură chelatică elementul cobalt.

Vitamina B12- este sintetizată în mare măsură de microflora

simbiontă rumenală, cu condiţia a nutreţurile să conţină cantităţi

50

suficiente de Co, în caz contrar, sinteza este limitată sau

încetează, ceea ce poate duce la apariţia “marasmului

enzootic”(taurine şi ovine).

Vitamina B12 intervine în sinteza metioninei din cistină, în

sinteza acizilor nucleici şi deci în procesul de multiplicare

celulară şi de creştere a organismului.

Vitamina B12 intervine în metabolismul lipidelor din ficat,

comportându-se ca factor lipotrop, intervine în procesul de

hematopoieză, fiind considerată din acest punct de vedere o

vitamină antianemică.

Carenţa în Vitamina B12 afectează mai mult animalele tinere şi

mai ales porcinele şi păsările, determinând la porcine, tulburări

de creştere, hemoragii musculare, tulburări în locomoţie şi lipsa

de coordonare a muşchilor, anemii; la puii de carne, tulburări de

echilibru, inapetenţă, deformări ale oaselor, anemii, viabilitate

şi vitalitate scăzută; la găinile ouătoare, scăderea producţiei de

ouă, anemii, paloarea bărbiţelor şi crestei, scăderea % de

incubaţie.

Vitaminele B12 sunt considerate ca principalul component al

factorului proteic animal (APF - animal protein factor),

descoperit 1948 şi care are influenţă considerabilă asupra

procesului de creştere şi dezvoltare a organismului, de creştere a

VB a proteinelor din nutreţuri şi care se găseşte într-o cantitate

mai mare în nutreţurile de origine animală.

Acidul folic sau pteroil-glutamic sau vitamina Bc

Influenţează în principal unele sisteme enzimatice care

intervin în metabolismul intermediar al proteinelor şi

aminoacizilor (metionină în special), în hematopoieză.

51

Carenţa în acidul folic este mai rar întâlnită la animale dar

poate apărea accidental la tineretul porcin şi aviar, unde este în

legătură şi cu alte vitamine care controlează procesul de

creştere.

Surse importante de acid folic sunt: grăunţele şi seminţele,

plantele verzi, drojdiile furajere, însă cantitatea cea mai mare

este produsă de microflora simbiontă.

Biotina sau vitamina H (vitamina B7)

Are în organism importante funcţii, legate de procesul de

dezaminare a aminoacizilor, în metabolismul glucidelor, şi în

activarea unor sisteme enzimatice.

Carenţa în biotină provoacă la păsări apariţia unor dermatite

iar la purcei, leziuni cutanate. Şi biotina este încriminată în

apariţia perozisului la păsări.

În general nutreţurile conţin cantităţi corespunzătoare de

biotină, cele mai bogate fiind nutreţurile de origine animală,

drojdiile furajere, grăunţele şi seminţele.

Vitamina C sau acidul ascorbic

Se mai numeşte şi vitamina antiscorbutică şi antiinfecţioasă.

A fost descoperită de medicul şi fiziologul american Szent-Gyorgy,

din acidul ascorbic (premiul Nobel 1937).

Vitamina C poate fi sintetizată de microflora simbiontă la

majoritatea mamiferelor cu excepţia primatelor şi a cobaiului.

Specialiştii consideră că această vitamină este mult mai

importantă decât s-a crezut până în prezent, de aceea trebuie să i

se acorde o mai mare atenţie. Vitamina C poate suplini foarte

multe vitamine din complexul B şi chiar unele vitamine din grupa

52

vitaminelor liposolubile (A,D,E). Vitamina C are rol antioxidant,

antiinfecţios, intervine în metabolismul glucidelor şi protidelor

catalizează unele reacţii de fixare a calciului şi participă la

osificarea organismului.

Surse – se găseşte în cantităţi importante în nutreţurile

verzi, în grăunţele încolţite, varză, sfeclă furajeră, dar şi în

ţesuturile unor glande şi organe cu activitate intensă ca:

hipofiză, suprarenale, ficat, corp galben, ţesut interstiţial,

globule albe. Deosebit de bogate sânt citricele şi fructele de

măceşe.

53

Lucr 5

Factori care condiţionează echilibrarea alimentaţiei

vitaminice a animalelor

Echilibrarea alimentaţiei vitaminice la animalele domestice

este condiţionată de o multitudine de factori dintre care foarte

importanţi sunt: cantitatea de vitamine şi forma de prezentare a

acestora în nutreţ, gradul de disponibilizare şi de sensibilitate

a acestora la factorii de mediu, toleranţa animalelor la lipsa sau

carenţa de vitamine din raţie, posibilităţile de substituţie şi de

compensare a unor vitamine cu alte vitamine, intensitatea

producţiilor şi cunoaşterea sensibilităţii animalului faţă de

anumite vitamine în funcţie de starea fiziologică în care se

manifestă cerinţe mai mari de vitamine.

În ceea ce priveşte cantitatea de vitamine din nutreţuri,

aceasta depinde de faza de vegetaţie a plantei, familia botanică,

soiul, partea de plantă, lucrările agronomice aplicate, modul de

recoltare şi conservare, de condiţiile de mediu.

La animalele rumegătoare probleme deosebite se pun în special

cu vitaminele liposolubile şi în special cu vitamina A. Carotenii

sunt deosebit de sensibili la lumină, la substanţe antioxidante,

la razele ultraviolete şi temperaturi ridicate. Cantitatea cea mai

mare de caroten se află în plantă în fazele vegetative şi tinere

iar din momentul recoltării pierderile pot fi mai mici sau mai

mari în funcţie de tehnologia de conservare aplicată (uscare sau

însilozare) şi de condiţiile de mediu. Pierderile în caroten pot

fi de 50% chiar după a doua zi după cosire. Modul de uscare şi

conservare pot avea o mare influenţă, de aceea carotenii trebuie

prezervaţi de acţiunea îndelungată a luminii, a ploilor şi a

54

pierderilor materiale importante ocazionate de întoarcerile

repetate (la uscarea în brazdă), de aceea se impune uscarea

artificială, cea mai economică fiind cu curenţii de aer rece

(ventilare la rece).

Pe timp de vară, la rumegătoare, nu se înregistrează carenţe

în vitamina A, în schimb iarna când animalele sunt hrănite cu

nutreţuri conservate, cu nutreţuri fibroase şi grosiere, cu

nutreţuri însilozate şi sfeclă furajeră, de multe ori nutreţurile

fiind sărace în vitamine produc hipovitaminoza. Aceasta este cu

atât mai accentuată cu cât nivelul productiv al animalelor este

mai ridicat.

Se recomandă producerea de fânuri vitaminice, utilizarea pe

scară mai largă a morcovilor furajeri iar în caz de necesitate, în

scop terapeutic, utilizarea unor preparate vitaminice (AD3E; AD2).

La animalele monogastrice alimentaţia vitaminică este mult mai

complexă mai ales când creşterea se face în sisteme mari

industriale, unde aportul vitaminic depinde de cantitatea de

vitamine introdusă în premixul vitamino-mineral (grăunţele,

seminţele şi şroturile sunt sărace în vitamine).

Premixurile vitaminice trebuie să fie alcătuite pe specii de

animale, categorii de vârstă, stări fiziologice care să răspundă

corespunzător necesarului animalelor, dar să ţină cont de unele

interrelaţii dintre vitamine sau între vitamine şi microelemente,

care pot diminua activitatea acestora.

1.3 Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri

Cercetările de alimentaţie privind stabilirea VN a

nutreţurilor au evoluat cu o etapă superioară celei bazate

exclusiv pe baza compoziţiei chimice brute a nutreţurilor şi

55

anume: pe baza digestibilităţii substanţelor nutritive din

nutreţuri. Prin această metodă se are în vedere interacţiunea

„nutreţ – animal” stabilindu-se cantitatea de principii nutritivi

care au fost digeraţi şi reţinuţi de organismul animal.

1.3.1. Factori care influenţează digestibilitateasubstanţelor

nutritive din nutreţuri

Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri şi raţii

este influenţată de o multitudine de factori care pot fi grupaţi

în: factori determinaţi de animal, factori legaţi de natura

nutreţului sau raţiei şi factori legaţi de condiţiile de mediu.

Factori determinaţi de animal

Specia – între diferitele specii de animale există mari

deosebiri în ceea ce priveşte capacitatea de digestie a

substanţelor nutritive din nutreţuri şi raţii. Pe parcursul

evoluţiei speciilor au avut loc transformări importante în

morfologia şi fiziologia tubului digestiv şi ca urmare au apărut

diferenţieri ale lungimii tubului digestiv, a compartimentării

acestuia, a volumului şi a cantităţii de sucuri digestive

secretate.

Nutreţurile fibroase sunt cel mai bine digerate de

rumegătoare, care au o lungime mare a tubului digestiv, deci un

tranzit digestiv lent, care favorizează digestia celulozei,

component greu digestibil. De asemenea, rumenul este populat cu o

microfloră şi microfaună foarte numeroasă şi specifică care

conferă acestor animale avantaje în privinţa valorificării

nutreţurilor celulozice.

56

Porcinele şi păsările digeră mai slab sau foarte slab

celuloza, în schimb digeră foarte bine SEN, grăsimile şi

proteinele.

Rasa – în cadrul aceleaşi specii, datorită procesului de

ameliorare există diferenţieri în privinţa digestiei unor

substanţe nutritive. Rasele ameliorate valorifică mai bine

nutreţurile cu un conţinut mai scăzut în celuloză şi bogate în SEN

iar rasele mai puţin ameliorate valorifică mai bine celuloza decât

cele specializate.

Vârsta – animalele foarte tinere valorifică mai slab unele

substanţe nutritive datorită incompletei dezvoltări a tubului

digestiv şi a echipamentului enzimatic insuficient de activ.

Animalele bătrâne valorifică mai slab substanţele nutritive

datorită scăderii activităţii metabolice în general, a cantităţii

de sucuri digestibile şi dentiţiei; cel mai bine valorifică hrana

animalele tinere, care au tubul digestiv complet dezvoltat.

Individualitatea – datorită unor variaţii genetice individuale, de

tip constituţional şi de temperament au fost constate diferenţe de

5-8%; în privinţa digestiei substanţelor nutritive, între

indivizii aparţinând aceleaşi rase.

Sănătatea şi starea de întreţinere a animalului – animalele bolnave sau în

condiţii necorespunzătoare de întreţinere digeră mai slab

substanţele nutritive din hrană, comparativ cu animalele sănătoase

şi în condiţii bune de întreţinere.

Nivelul producţiei – animalele cu producţii ridicate au un tranzit

digestiv mărit ceea ce duce la o scădere a digestibilităţii unor

componente (în special a celulozei). Animalele care şi-au terminat

creşterea şi depun în rezervă numai grăsimi au o digestibilitate

mai scăzută a substanţelor nutritive din hrană în timp ce

57

animalele gestante digeră mai bine aceste substanţe ca urmare a

anabolismului de gestaţie.

Regimul de efort sau de repaus – animalele obosite digeră mai slab

substanţele nutritive din raţii de aceea hrana trebuie

administrată după o perioadă de odihnă şi niciodată în timpul

efortului.

Factori determinaţi de natura nutreţului sau raţiei

Volumul raţiei – pentru ca digesta să se desfăşoare în bune

condiţii, volumul raţiei trebuie să fie corespunzător capacităţii

tubului digestiv. Când volumul raţiei este mai mare apar tulburări

de secreţie a sucurilor digestive şi de absorbţie.

Structura raţiei – între nutreţurile care alcătuiesc raţia trebuie

să existe anumite raporturi care să favorizeze digestia.

Nutreţurile cu un conţinut mai ridicat în substanţele nutritive

digestibile au influenţă pozitivă şi asupra digestiei celulozei,

însă utilizată în cantităţi mari pot avea ca efect o scădere a

digestibilităţii celulozei din raţie.

Natura nutreţului – nutreţurile de origine animală au o

digestibilitate mai ridicată a substanţelor nutritive, comparativ

cu a celor de origine vegetală.

Digestibilitatea proteinei din lapte este de 95%, a celei din

grăunţe şi seminţe de 80-85%, a proteinei din nutreţurile fibroase

de 62-75% iar a celor din nutreţurile grosiere de 30-35%.

Compoziţia chimică a nutreţului şi raţiei

- Conţinutul în celuloză este în relaţie directă cu digestibilitatea

astfel, cu cât un nutreţ conţine mai multă celuloză cu atât

digestibilitatea substanţei organice este mai scăzută şi invers.

58

Pentru ca digestibilitatea substanţelor nutritive să nu fie

afectată, se recomandă recoltarea nutreţurilor în faza optimă şi

asocierea lor cât mai convenabil pentru animal.

- Conţinutul în grăsimi - în general nutreţurile au un conţinut

scăzut în grăsimi şi nu influenţează negativ digestibilitatea

substanţelor nutritive, însă când se utilizează cantităţi mai mari

(în nutreţurile combinate utilizate în alimentaţia păsărilor şi

porcilor) se poate activa peristaltismul şi tranzitul intestinal

şi ca urmare are loc o scădere a digestibilităţii substanţelor

nutritive.

- Conţinutul ridicat în proteine influenţează pozitiv digestibilitatea

în sensul că, un conţinut scăzut influenţează negativ digestia iar

unul echilibrat stimulează multiplicarea microflorei simbionte.

Între părţile azotate şi neazotate ale raţiei trebuie să fie un

anumit echilibru în funcţie de, nivelul productiv al animalului şi

natura proteinelor şi azotului din hrană.

- Conţinutul echilibrat în săruri şi în special în sare de bucătărie are influenţă

pozitivă asupra digestiei, prin stimularea secreţiei de salivă şi

acid clorhidric şi activarea proceselor enzimatice.

Cantităţile mai mari de săruri din raţie pot avea influenţă

negativă, prin consumul mare de apă şi creşterea tranzitului

intestinal.

- Conţinutul în acizi organici şi vitamine poate influenţa

digestibilitatea într-o măsură importantă. Acidul lactic

favorizează digestia şi într-o măsură mai mică acidul acetic; un

conţinut mai ridicat de acid butiric duce la scăderea

digestibilităţii. Vitaminele, atât liposolubile (A şi D) cât şi

cele din complexul B, stimulează digestia.

59

Tehnologia de producere a nutreţurilor poate avea influenţă asupra

digestibilităţii atât prin condiţiile de uscare şi conservare cât

şi a lucrărilor agrotehnice utilizate (regim de fertilizare, de

umiditate, lucrări ale solului).

Prepararea nutreţurilor – prin tocare, măcinare, extrudare, dar şi

prin unele tratamente enzimatice sau chimice se măreşte

digestibilitatea substanţelor nutritive. Unele metode de

preparare, dacă nu sunt riguros controlate (în special

temperatura), pot avea influenţă negativă asupra digestibilităţii

(exemplu degradarea proteinelor din făina de peşte la temperaturi

ridicate).

Factorii determinaţi de condiţiile de mediu

Altitudinea – trecerea animalelor de la mică altitudine la

altitudine înaltă (cazul păşunatului transhumant), trebuie să se

facă progresiv, pentru acomodarea animalelor la noile condiţii

deoarece aerul rarefiat are influenţă asupra unor constante

fiziologice ale sângelui, ceea ce are influenţă negativă asupra

digestibilităţii substanţelor nutritive.

Nivelul de alimentaţie – exprimă cantitatea de energie şi de

substanţe nutritive utilizate pe animal şi zi. În cazul vacilor

recordiste, care sunt hrănite la un nivel înalt, au loc modificări

de tranzit şi de absorbţie a substanţelor nutritive.

Tehnica de alimentaţie influenţează uneori într-o măsură importantă

digestia atât prin tipul de alimentaţie (restricţionat, normal,

sau la discreţie), prin numărul de tainuri utilizate cât şi prin

ordinea de succesiune a nutreţurilor în raţie, care poate duce fie

la o creştere a digestibilităţii fie la o scădere a acesteia.

60

Tehnica de alăptare la viţei poate avea influenţă foarte mare

asupra digestibilităţii, substanţelor nutritive din lapte deoarece

trebuie bine corelată capacitatea de digestie cu cantitatea

ingerată. În cazul unei ingestii mai mari de lapte are loc o

accelerare a tranzitului intestinal, apar tulburări

gastrointestinale şi are loc o scădere a absorbţiei substanţelor

nutritive.

Rolul energetic al nutreţurilor

Substanţele nutritive din nutreţuri sunt utilizate de către

animal pentru satisfacerea necesarului de energie şi substanţe

nutritive. Animalele sunt organisme heterotrofe, care transformă

energia şi substanţele nutritive din glucide, lipide şi protide,

în substanţe proprii organismului. Energia eliberată este

utilizată, o parte pentru diferite reacţii din metabolismul bazal

şi menţinerea marilor funcţiuni iar o altă parte este utilizată

pentru diferite producţii.

Transformarea energiei din substanţele nutritive conţinute de

nutreţuri poate fi reprezentată sub forma unei scheme a

transformărilor energetice. Conform acestei scheme energia

conţinută de nutreţuri suferă o serie de transformări până la

forma finală, adică energie netă, care este singura formă de

energie efectiv utilizată de organism.

Organismul animal funcţionează după legea conservării

energiei, adică întreaga cantitate de energie ingerată prin

nutreţuri se regăseşte sub diferite forme în produsele eliminate

(fecale, urină, gaze de fermentaţie), în consumul fiziologic

61

necesar satisfacerii marilor funcţiuni (necesar de întreţinere),

în căldura radiată la exterior şi în diferitele produse.

Energia brută (EB) – constituie energia chimică potenţială pe

care un nutreţ o conţine la un moment dat. Această formă de

energie nu este utilizată ca unitate de exprimare a valorii

nutritive a nutreţurilor deoarece nu caracterizează corespunzător

valoarea acestora. Nutreţurile cu un conţinut apropiat de SU dar

cu conţinut diferit de substanţe nutritive au valori apropiate ale

EB.

Determinarea EB se poate face direct prin arderea 1 g de

nutreţ în bomba calorimetrică sau indirect, pe baza conţinutului

chimic brut şi a caloricităţii fiecărei substanţe nutritive în

parte.

Bomba calorimetrică este o incintă specială termoizolată,

prevăzută cu pereţi dubli în care se arde 1 g din nutreţ, în

prezenţa unei cantităţi cunoscute de O2, la presiunea de 22 atm.

Aprinderea se face electric sau electronic.

Cantitatea de energie rezultată reprezintă energia brută a

nutreţului.

În mod indirect EB se poate determina cunoscând conţinutul

chimic brut (determinat după schema Weende-ană) şi caloricitatea

substanţelor nutritive conţinute de nutreţ. Prin arderea în bomba

calorimetrică a substanţelor nutritive rezultă următorii

coeficienţii calorici: 4,1 kcal/g glucide (celuloză şi SEN), 5,7

kcal/g proteine şi 8,5-9,5 kcal/g grăsimi (în funcţie de natura

acestora).

Făcând produsul dintre aceşti coeficienţi şi conţinutul chimic

brut, (în g) şi prin însumarea valorilor parţiale, se determină EB

conţinută de un nutreţ.

62

Energia digestibilă (ED) - sau energia părţii digerate.

Energia brută conţinută de nutreţuri şi ingerată de animal nu

este în totalitate pusă la dispoziţia organismului, deoarece o

parte este eliminată la exterior prin fecale, reprezentând energia

părţii nedigerate. Calculul energiei din fecale se poate face fie

prin calorimetrie directă, fie în mod indirect, cunoscând

compoziţia chimică a excreţiei solide şi coeficienţii calorici ai

substanţelor nutritive conţinute.

ED = EB – Ef

Pierderile prin fecale sunt influenţate de numeroşi factori

dintre care mai importanţi sunt: conţinutul nutreţului în

celuloză, specia, vârsta, starea de întreţinere şi de sănătate,

starea fiziologică.

În cazul nutreţurilor fibroase şi grosiere pierderile de

energie prin fecale, chiar la speciile care au capacitate

superioară de valorificare (rumegătoare), sunt de peste 40% din

cantitatea de energie ingerată iar la cabaline de 50-55%. În cazul

nutreţurilor concentrate pierderile sunt mai mici, respectiv, 5-

30% la rumegătoare şi 25-40% cabaline.

Energia digestibilă poate constitui unitate de exprimare a

valorii energetice a nutreţurilor mai ales la rumegătoare,

cabaline şi iepuri de casă.

Determinarea energiei digestibile se poate face şi pe baza

cunoaşterii conţinutului digestibil (obţinut prin experienţe de

digestibilitate) şi o serie de coeficienţi calorici corespunzători

substanţelor nutritive digestibile. Cercetătorii de la Institutul

de nutriţie a animalelor O. Kellner din Rostock (Germania), prin

numeroase experienţe efectuate pe diferite specii de animale au

63

stabilit o serie de echivalenţi energetici pentru substanţele

nutritive digestibile conţinute de nutreţuri.

Făcând produsul dintre conţinutul digestibil a fiecărei

substanţe nutritive (exprimată în grame) şi coeficienţii calorici,

şi apoi prin însumarea valorilor parţiale, se determină ED.

Această formă de energie se poate exprima în kcal, în Jouli (1

kcal = 4,18 Jouli), kJ şi MJ, ultima formă de exprimare fiind

conformă cu recomandările actuale privitoare la unităţile de

măsură ale energiei.

Digestibilitatea energiei reprezintă expresia procentuală a

raportului între ED şi EB.

dE =

În cazul cunoaşterii digestibilităţii energiei se poate

determina ED după relaţia:

ED + EB x dE (%).

Energia metabolizabilă (EM)

Aşa cum s-a văzut din schema transformărilor energetice, o

parte din energia ingerată este pierdută prin fecale, iar o altă

parte (5-15%) este pierdută prin urină şi gaze de fermentaţie.

Pierderile de energie prin gazele de fermentaţie sunt cu atât mai

mari cu cât nutreţurile sunt mai bogate în glucide în general şi

în zaharuri uşor fermentescibile în special. Ele sunt mai mari la

rumegătoare (5-7%) şi mai mici la cabaline (2-3%) şi monogastrice

(< 2%).

Prin gazele de fermentaţie se elimină CH4, CO2, H2S etc., dar

mai ales metan care o caloricitate de 9,45 kcal/l. Pierderile de

energie prin gazele de fermentaţie nu pot fi determinate decât în

64

incinte speciale (camere respiratorii), care permit dozarea

volumetrică a acestora.

Pierderile de energie prin urină reprezintă în principal

proteinele incomplet oxidate sub formă de acid uric, uraţi, uree,

NH3; pierderile sunt apreciate la cca. 1,1-1,6 kcal/g proteine

absorbite.

Energia din urină se poate determina direct, prin ardere în

bomba calorimetrică sau în mod indirect, prin conţinutul chimic al

acesteia şi o serie de coeficienţi calorici ai substanţelor

nutritive conţinute.

Pentru determinarea energiei din urină, Blaxter şi col. (1966), au

propus următoarea relaţie de calcul:

Eu (kcal) = 1,6 x 0,25 x PB(%).

Dacă se aplică corecţia pentru pierderile de energie din urină

şi gazele de fermentaţie, atunci EM se poate calcula după

relaţiile:

EM = ED - (Eu + Eg) sau EM = EB - (Ef + Eu + Eg).

Energia metabolizabilă (EM) constituie o unitate importantă de

apreciere şi exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor

utilizată în special pentru nutreţurile destinate porcinelor şi

păsărilor. Există numeroase metode de calcul a EM, diferite de la

o ţară la alta sau de la un sistem la altul.

În sistemul O.K.I.T., cercetători germani, au stabilit o serie

de echivalenţi energetici pentru fiecare substanţă nutritivă

digestibilă în parte şi pentru diferite specii care, înmulţiţi cu

conţinutul digestibil şi însumate, permit calculul EM.

65

În sistemul ARC (Anglia), determinarea EM la rumegătoare are

în vedere energia digestibilă (ED) şi conversia acesteia în EM,

după relaţia:

EM= 0,81 x ED (kcal).

În sistemul INRA (Franţa):

- la rumegătoare: EM(kcal/kgSU)=ED(0,8417-9,9x10-5CB-1,96x10-

4PB+0,0265 NA);

- la monogastrice: EM (kcal/kg SU) = 36,1 x PB + 76,9 GB +

40,6 x A + 26,1 x 2;

în care: A = amidon; 2 + glucide libere în %.

În sistemul francez, determinarea EM se poate face şi după

relaţiile:

– la rumegătoare: EM (kcal) = 3,65 x g TSD;

– la monogastrice: EM (kcal) = 4,1 x g TSD.

Utilizarea EM în corpul animal este în legătură cu valoarea

raportului EB

EM care reprezintă indicele de conversie sau digestibilitatea

EB în EM, fapt care ia permis lui Blaxter să propună următoarele

relaţii de calcul:

EM î = 54,6 + 0,3 x A;

EM g = 3 + 0,81 a; în care: a = x 100;

EM î = energie metabolizabilă pentru întreţinere;

EM g = energie metabolizabilă pentru producţia de grăsime.

În funcţie de gradul de utilizare a energiei metabolizabile,

pentru întreţinere şi producţie, au fost stabilite şi cerinţele

animalelor în această formă de energie.

66

Energia netă din nutreţuri (EN) – energia netă reprezintă

singura formă de energie pe care organismul animal o poate utiliza

efectiv pentru întreţinere (în prioritate) şi pentru diferite

producţii. Energia netă se calculează după următoarea relaţie:

EN = EM – Et (Ec).

unde: Et = energie termică sau calorică sau extracăldură.

Prin munca de digestie şi de transformare a substanţelor

nutritive din nutreţuri în principii proprii organismului rezultă

şi o cantitate importantă de energie care o parte este reţinută şi

utilizată pentru homeostazia termică, iar o altă parte este

eliminată la exterior. Determinarea Et (Ec) se face prin

calorimetrie directă şi indirectă în incinte de tip special

(camere respiratorii).

Au fost propuse numeroase relaţii de calcul a EN dintre care

cele mai propuse de OKIT sunt cele mai utilizate. În acest sistem

EN se calculează, cunoscându-se conţinutul digestibil al

nutreţurilor (g) care se înmulţeşte cu o serie de echivalenţi

energetici, corespunzători fiecărei substanţe nutritive în parte.

Prin însumare se determină EN care se exprimă în kcal sau în

Jouli.

În vederea determinării valorii nutritive a nutreţurilor se

raportează EN conţinută de nutreţ la EN standard, respectiv 1414

kcal EN pentru îngrăşare şi 1650 kcal EN, pentru lapte, după

relaţiile:

VN (UN/kg) = pentru îngrăşare sau

VN (UN/kg) = pentru lapte.

Valoarea proteică a nutreţurilor67

Datorită funcţiilor plastice pe care le îndeplinesc în

organism, proteinele sunt indispensabile vieţii de aceea, cu cât

un nutreţ are un conţinut mai ridicat în proteine, cu atât este

mai valoros. De altfel şi preţul de cost al nutreţurilor este în

legătură în primul rând cu conţinutul în proteine al acestora şi

apoi cu conţinutul în energie.

La începutul cercetărilor de alimentaţie valoarea proteică a

nutreţurilor s-a exprimat prin conţinutul în proteină brută (PB).

Ulterior, după efectuarea de experienţe de digestibilitate, s-a

trecut în exprimarea în proteină digestibilă (g PD/kg nutreţ sau g

PD/SU), exprimare care în multe ţări şi în special la rumegătoare

şi cabaline este menţinută şi astăzi.

În Franţa s-a propus în anul 1978, un nou sistem de apreciere

şi exprimare a conţinutului nutreţurilor în proteine şi anume

sistemul proteinei digestibileintestinale, respectiv sistemul PDI.

În acest sistem nutriţionişti francezi consideră că proteinele din

nutreţuri pot fi exprimate prin două fracţiuni şi anume:

- proteinele digestibile din intestin care sunt de origine

alimentară - (PDIA) şi care au fost digerate în rumen;

- proteinele digestibile din intestin care sunt de origine

microbiană - (PDIM).

Fiecare nutreţ se caracterizează printr-o valoare a PDIA şi

două valori a PDIM:

- cea permisă de conţinutul în energie fermentescibilă din

rumen (PDIME);

- cea permisă de conţinutul în azot fermentescibil (PDIMN).

Valorile PDIM ale nutreţurilor sunt în funcţie de conţinutul

chimic brut ale acestora dar şi de natura nutreţurilor de

68

asociere, în cadrul raţiilor. Valoarea proteică reală a unui

nutreţ poate fi calculată având în vedere două valori şi anume:

- conţinutul în SOD: PDIE=PDIA+PDIE:

- conţinutul în PD: PDIN=PDIA+PDIMN.

Valorile PDIE şi PDIN sunt prezentate în tabele de valoare

nutritivă alăturat de PDI.

Calculul valorii proteice exprimate în PDI

Valorile PDI se pot calcula având în vedere următoarele

elemente de calcul:

- conţinutul nutreţurilor în PB;

- degradabilitatea teoretică a proteinei în rumen (DT);

- conţinutul rumenului în substanţe organice fermentescibile

(SOF);

- digestibilitatea reală în intestinul subţire a aminoacizilor

de origine alimentară (DR).

1. PDIN (g/kg SU) = PDIA + PDIMN;

în care: PDIA = proteină digestibilă intestinală de origine

alimentară;

PDIMN= proteină digerată în intestin de origine microbiană

permisă de conţinutul în azot al nutreţurilor.

PDIA (g/kg SU) = PB (1 - DT) x 1,11 x dr

PDIMN (g/kg SU) = PB x 11,11 (1 DT) 0,9 0,64 ;

în care: PB = proteină brută exprimată în g/kg SU;

DT= degradabilitatea teoretică a proteinei în rumen;

dr = digestibilitatea reală a aminoacizilor de origine

alimentară în intestin.

2. PDIE (g/kg SU) = PDIA + PDIME;

69

în care: PDIME = proteina digestibilă intestinală de origine

microbiană permisă de conţinutul de energie al nutreţului;

PDIME (g/kg SU) = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8.

Se consideră că microorganismele sintetizează cca. 145 g

substanţe proteice/kg SOF, cu 80% conţinut în aminoacizi şi o

digestibilitate de cca. 80%.

SOF (g/kg SU) = SOD - PB (1 - DT) - GB – PF; în care: DOD =

substanţă organică digestibilă (în g/kg SU);

GB = grăsime brută (în g/kg SU);

PF = produşi de fermentaţie din silozuri (tab. 1.14).

Exemplu de calcul al PDI pentru un fân de lucernă coasa I-a

recoltat la

îmbobocire.

1. PDIN (g/kg SU) + PDIA +PDIMN

PDIA (g/kg SU) = PB (1-DT) x 1,11 x dr) = 152 (1-0,66) x 1,11 x

0,75 = 43,58

PDIMN (g/kg SU) = PB [1-1,11 x (1-DT)] x 0,9 x 0,8 x 0,8 =

152[(1-1,11(1-0,66)] x 0,9 x 0,8 = 54,5

PDIN = 43,58 + 54,5 = 98,08 g/kg SU, adică 83,36 g/kg nutreţ

cu 85% SU.

2. PDIE (g/kg SU) = PDIA + PDIME

PDIME (g/kg SU) = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8

SOF(g/kg SU) = SOD- PB (1-DT) -GB-PF = 551,20- 152 (1-),66)-

32,1+ 467,42

PDIME = 467,42 x 0,145 x 0,8 x 0,8 = 43,3

PDIE (g/kg SU)= 43,58 + 43,3 = 86,88 respectiv 73,84 g/kg

nutreţ

70

88

71

Lucr 6

CAPITOLUL 2

NUTREŢURILE UTILIZATE ÎN ALIMENTAŢIA ANIMALELOR ŞI

CARACTERISTICILE LOR NUTRITIVE

Nutreţurile sunt produse şi subproduse de origine vegtală,

animală, minerală şi de sinteză care prin conţinutul lor participă

la asigurarea cerinţelor de hrană ale animalelor. Nu se consideră

nutreţuri acele produse şi subproduse care, deşi conţin substanţe

nutritive, conţin principii toxici care afectează starea de

sănătate a animalelor.

Noţiunea de nutreţ este foarte largă, în această categorie

intrând produse foarte complexe cum sunt cele de origine animală

(laptele, făina de carne) dar şi nutreţuri care au un conţinut

destul de limitat în substanţe nutritive cum sunt unele nutreţuri

de origine minerală (sarea, creta, fosfat).

Tot în categoria de nutreţuri intră şi unele produse de

sinteză, ca ureea, aminoacizii de sinteză, vitamine, preparate

hormonale, enzime, antioxidanţi, care deşi utilizate în cantităţi

mici au importanţă nutriţională deosebită. Totalitatea

nutreţurilor care intră în alimentaţia unei specii constituie baza

furajeră a acelei specii.

2.1. Criterii de clasificare a nutreţurilor

Criteriile de clasificare cele mai des utilizate sunt:

- după origine: nutreţuri de origine vegetală, animală, minerală

şi de sinteză;

72

- după concentraţia energetică a acestora: nutreţuri concentrate,

care într-un volum mic dozează o cantitate mare de energie şi

substanţe nutritive (grăunţe, seminţe, reziduuri industriale,

concentrate, nutreţuri de origine animală sub formă de făinuri) şi

nutreţuri de volum sau voluminoase care au o concentraţie

energetică mică pe unitatea de volum (nutreţuri fibroase, grosiere

şi diferite suculente);

- după conţinutul în apă: nutreţuri cu conţinut ridicat în apă, 85-

90% (rădăcinoase, tuberculifere, unele nutreţuri verzi, reziduuri

industriale apoase), nutreţuri cu conţinut mai scăzut în apă, 30-

40% silozuri, semisilozuri) şi nutreţuri uscate, care au peste 85%

SU, respectiv sub 15% apă;

- după conţinutul în substanţe nutritive (în proteine, grăsimi,

celuloză, extractive neazotate).

2.2. Nutreţurile de origine vegetală

2.2.1. Nutreţurile verzi

În această grupă intră o mare diversitate de nutreţuri,

aparţinând la diferite familii botanice, care pot fi produse pe

pajişti naturale şi cultivate sau în culturi furajere.

Nutreţurile verzi constituie baza alimentaţiei animalelor

rumegătoare şi erbivore pe timp de vară, fiind nutreţurile care

pot acoperi până la exclusivitate cerinţele de energie şi

substanţe nutritive ale animalelor cu producţii medii (12-15 l

lapte/cap/zi). De asemenea, porcinele şi păsările, mai ales cele

crescute în sistem gospodăresc pot utiliza pe timp de vară

cantităţi importante de nutreţuri verzi (20- 30% din necesar),

fiind o sursă importantă de echilibrare a necesarului proteic,

energetic, vitaminic şi mineral.

73

Nutreţurile verzi au un conţinut ridicat în apă (75-85%), au

un conţinut ridicat în proteine (mai ales cele din familia

leguminoase), sunt bogate în vitamine şi substanţe minerale. Dacă

sunt recoltate în fază optimă (18-22% S.U.), nutreţurile verzi au

un conţinut moderat în celuloză şi o digestibilitate ridicată a

substanţelor nutritive. Utilizate în alimentaţia vacilor de lapte

au influenţă pozitivă asupra lactogenezei iar la tineretul de

prăsilă asigură o alimentaţie echilibrată şi o dezvoltare

armonioasă.

Nutreţurile verzi, dacă sunt utilizate prin păşunat, sunt

nutreţuri ieftine, ceea ce influenţează pozitiv asupra preţului de

cost al produselor animale.

2.2.1.1. Pajiştile naturale

Pajiştile naturale sunt asociaţii floristice naturale care se

pot utiliza prin păşunat fie prin cosire şi utilizată ca masă

verde.

În ţara noastră suprafaţa pajiştilor naturale este apreciată

la cca. 4,5 milioane ha din care, 2,8-3 milioane hectare utilizate

ca păşune şi 1,5 milioane hectare sub formă de fâneaţă. Aceasta

reprezintă cca. 20% din suprafaţa agricolă utilă a ţării,

manifestându-se o uşoară tendinţă de creştere a acesteia (prin

defrişări de păduri, reamenajarea complexului Delta-Dunării

reînfiinţarea imaşurilor comunale).

Plantele furajere de pe pajiştile naturale aparţin în

principal la două familii botanice, graminee şi leguminoase dar pe

lângă acestea pot exista şi plante din alte familii botanice,

unele cu valoare furajeră ridicată.

74

Valoarea nutritivă şi productivitatea pajiştilor naturale este

influenţată de o multitudine de factori dintre care cei mai

importanţi sunt: asociaţia floristică, regimul de precipitaţii,

condiţiile de sol, clima şi faza de vegetaţie a plantelor în

momentul utilizării.

Datorită condiţiilor geografice foarte variate din ţara

noastră şi pajiştile au o mare diversitate. După zona geografică

se împart în: pajişti de câmpie şi podişuri joase, de deal şi

podişuri înalte, de munte şi alpine.

Pajişti de câmpie şi podişuri joase – sunt dispuse în zona de

stepă şi silvostepă, mergând până la altitudini de 250-300 m. Se

apreciază că aceste pajişti ar fi de cca. 550.000 ha şi sunt

dispuse pe terenurile cele mai slabe, improprii culturilor

cerealiere, râpe etc. Aceste pajişti sunt de slabă calitate pe de

o parte datorită condiţiilor de sol, de climă, datorită regimului

de precipitaţii scăzut şi mai ales datorită asociaţiilor

floristice nesatisfăcătoare. Producţiile la ha sunt de 5-10 t masă

verde.

Pajiştile de dealuri şi podişuri înalte – sunt amplasate în

zona pădurilor de foioase (până la 800 m altitudine), şi sunt

apreciate la cca. 1,5 milioane ha. Asociaţiile floristice sunt

dominate de speciile Festuca şi Medicogo falcata cu producţii de 7-12 t

masă verde şi cu o valoare nutritivă de 0,98-1,15 UFL/kg SU, 62-

109 g PDIN/kg SU şi 79-88 g PDIE/kg SU.

Pajiştile de munte – sunt dispuse pe înălţimi de până la 1500

m şi sunt apreciate la cca. 1,1 milioane ha. Datorită regimului de

75

precipitaţii şi a condiţiilor de sol şi climă, asociaţiile sunt

mai bune şi au o valoare nutritivă mai ridicată.

Producţiile pot ajunge în zonele favorabile la 20-25 t/ha iar

valoarea nutritivă este de 0,61-0,79 UFL/kg SU, 74-90 g PDIN/kg SU

şi 59-82 g PDIE/kg SU.

Pajiştile alpine – sunt plasate la înălţimi de peste 1600 m pe

o suprafaţă de 0,12 milioane ha, depăşind zona pădurilor de

conifere. Au o vegetaţie scundă, cu o producţie mică şi cu o

valoare nutritivă mai scăzută. Asociaţiile floristice sunt

dominate de Agrostis, Festuca şi Nardus, iar în unele zone apar şi

speciile Carex şi Juncus, care duc la scăderea valorii nutritive a

acestora.

În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele

pajişti intrazonale cum sunt cele dispuse pe solurile sărăturoase

şi nisipoase sau în zonele inundabile (pe lunci şi bălţi) care au

mai mică importanţă economică deoarece sunt, fie slab productive,

fie că au o valoare nutritivă scăzută.

În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele

pajişti intrazonale cum sunt cele dispuse pe solurile sărăturoase

şi nisipoase sau în zonele inundabile (pe lunci şi bălţi) care au

mai mică importanţă economică deoarece sunt, fie slab productive,

fie că au o valoare nutritivă scăzută.

Pentru utilizarea mai economică şi pentru punerea în valoare a

pajiştilor naturale existente se impun o serie de măsuri vizând

ameliorarea pajiştilor atât în privinţa îmbunătăţirii asociaţiilor

(prin supraînsămânţare cu specii mai productive şi cu valori

nutritive mai ridicate) cât şi prin unele lucrări agrotehnice,

utilizarea de îngrăşăminte naturale şi artificiale iar în zonele

76

unde este posibil, irigarea acestora. De asemenea, se impune

organizarea unei exploatări raţionale, în special prin păşunatul

raţional, care să respecte cu rigurozitate potenţialul productiv

al pajiştilor şi viteza de refacere a covorului ierbos.

Din acest punct de vedere se poate aprecia că potenţialul

productiv al pajiştilor din ţara noastră este considerabil

diminuat datorită păşunatului neraţional, de tip extensiv, cu un

număr mare de animale şi cu mai multe specii de odată, fără a lăsa

timpul necesar regenerării plantelor între ciclurile de păşunat. O

acţiune importantă în organizarea păşunatului raţional o

constituie stabilirea potenţialului productiv al pajiştilor şi

stabilirea numărului (încărcării) de animale care pot păşuna pe

unitatea de suprafaţă.

Determinarea producţiei de masă verde se poate determina fie

prin metoda coaselor de probă, fie prin metoda zootehnică.

Metoda coaselor de probă - constă în cosirea mai multor

parcele de o anumită suprafaţă (10-20 m), în funcţie de suprafaţa

păşunii şi astfel dispuse încât masa verde cosită să reprezinte

media calitativă a păşunii. Se cântăreşte, se analizează chimic şi

se stabileşte VN a păşunii şi apoi se stabileşte numărul de

animale care pot paşuna având în vedere un anumit nivel de

producţie. Păşunatul trebuie organizat pe parcele astfel încât

între două cicluri de păşunat să se realizeze un repos de 25-35

zile, pentru refacerea covorului ierbos. După fiecare ciclu de

păşunat se cosesc resturile neconsumate şi buruienele

necomestibile.

Metoda zootehnică - este o metodă indirectă de apreciere a

potenţialului productiv al pajiştilor şi se bazează pe variaţia

greutăţii corporale (la animalele în creştere), sau pe nivelul

77

producţiei de lapte. În raport cu cantitatea de lapte sau de carne

obţinută şi în funcţie de necesarul de întreţinere se poate

calcula cantitatea de energie consumată de fiecare animal pe zi şi

pe o anumită perioadă de păşunat care, apoi se recalculează în kg

masă verde (ştiindu-se VN a unui kg de verde).

Intr-un ciclu de păşunat animalele nu trebuie să staţioneze

mai mult de 4-6 zile pe o parcelă.

2.2.1.2. Nutreţurile verzi cultivate

Datorită creşterii efectivelor de animale, ca şi a tendinţei

de creştere a suprafeţelor agricole afectate culturilor cerealiere

şi tehnice, pajiştile naturale nu pot satisface necesarul de

furaje, iar în unele zone mai ales în zona de câmpie şi de deal

suprafeţele cu păşuni sunt din ce în ce mai mici ceea ce impune

producerea furajelor cultivate.

Culturile furajere au avantajul utilizării de specii şi soiuri

de plante furajere cu productivitate mare şi valoare nutritivă

ridicată, ele pot fi astfel eşalonate încât să asigure în mod

constant necesarul de nutreţuri pe timpul verii, iar excedentul

poate fi conservat pentru perioada de stabulaţie.

Culturile furajere pentru masa verde, se obţin prin

utilizarea de plante furajere anuale şi perene mai ales din

familia leguminoaselor şi gramineelor.

A. Leguminoasele perene – aparţin unei familii botanice de

foarte mare importanţă, atât prin producţiile mari care se obţin

la ha cât şi prin valoarea nutritivă şi mai ales conţinutul în

proteine. Datorită capacităţii fixatoare de azot a bacteriilor cu

care trăiesc în simbioză, leguminoasele sintetizează o mare

78

cantitate de proteine lăsând totodată în sol cantităţi importante

de azot (128-130 kg N/ha), fiind din acest punct de vedere bune

premergătoare pentru cultura cerealelor.

Leguminoasele au un conţinut ridicat în proteine, (15-25%),

sunt bogate în săruri minerale (8-12% din SU) şi în special săruri

de Ca (3-4 g/kg masă verde), au un conţinut ridicat în caroten

(30-60 mg/kg masă verde) şi în vitaminele A şi C.

Lucerna (Medicago sativa) – este una din cele mai importante

plante furajere atât prin producţiile mari obţinute la ha cât mai

ales prin conţinutul în proteine. Este principalul nutreţ utilizat

ca corector de proteină pentru raţiile utilizate în timpul

stabulaţiei, iar pe timp de vară, când se asociază cu unele

graminee sărace în proteine (porumb masă verde).

Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este diferită, în

funcţie de faza de vegetaţie şi partea de plantă utilizată ca

nutreţ.

Producţia de masă verde este influenţată de condiţiile de sol

şi climă dar mai ales de regimul pluviometric.

Se apreciază că producţia de masă verde poate fi în condiţii

agrotehnice mai slabe de 25-30 t/ha, în condiţii bune de 40-60

t/ha şi în condiţii foarte bune de 60-80 t/ha.

Lucerna verde are o digestibilitate ridicată a proteinei (75-

80%) şi are un conţinut ridicat în lizină, arginină, treonină şi

triptofan ceea ce îi conferă o valoare biologică ridicată

comparativ cu proteinele din alte nutreţuri verzi.

Lucerna se utilizează aproape la toate speciile de animale dar

în principal la rumegătoare, cabaline, iepuri de casă.

79

Datorită conţinutului ridicat în proteine, mult peste

necesarul animalelor se recomandă asocierea acesteia cu graminee

verzi pe timp de vară iar iarna în asociere cu gramineele

însilozate, cu nutreţurile grosiere, şi alte suculente. Pentru a

se evita meteorizaţiile (în cazul când lucerna este foarte tânără

şi umedă) se recomandă obişnuirea animalelor prin introducerea

acesteia progresiv şi în amestec cu nutreţuri de volum sau după o

prealabilă pălire. La vacile de lapte se recomandă cantităţi

zilnice de 25-35 kg la care se adaugă 20-40 kg graminee verzi; la

tineretul taurin 15-25 kg/cap/zi; la ovine 3-5 kg iar la cabaline

20-30 kg.

Lucerna masă verde se utilizează şi în alimentaţia porcinelor

şi păsărilor crescute în sistem gospodăresc şi semiintensiv. La

scroafele în lactaţie se recomandă 8-10 kg/cap/zi, la cele în

gestaţie 3-4 kg şi la tineretul porcin de peste 30 kg, cantităţi

de 3-5 kg.

La găinile ouătoare se recomandă 80-100 g, iar la palmipede

100- 150 g/cap/zi.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) – este de asemenea o cultură

furajeră valoroasă, recomandată în zonele mai puţin prielnice

culturii lucernei, mai ales în zonele de deal şi de munte unde

regimul de precipitaţii este de peste 1000 mm/an.

Producţia de masă verde este mai scăzută comparativ cu a

lucernei. Valoarea nutritivă şi modul de utilizare sunt sensibil

apropiate de cel al lucernei, iar momentul optim de recoltare este

la început de înflorire; la această fază de vegetaţie trifoiul are

19-20% SU; 0,75-0,93 UFL/kg SU, 97-154 g PDIN/kg SU şi 84-107 g

PDIE/kg SU.

80

Unele soiuri de trifoi au rezistenţă mare la păşunat şi se

utilizează în amestecuri cu graminee (Lolium, Poa) la înfiinţarea de

pajişti cultivate.

Sparceta (Onobrychis sativa) – este o plantă furajeră cultivată pe

soluri calcaroase, denivelate şi erodate unde nu se poate cultiva

lucerna. Are o compoziţie chimică apropiată de a trifoiului dar cu

un conţinut mai ridicat în celuloză.

Sparceta este rezistentă la secetă şi condiţiile vitrege de

sol şi climă, produce 15-30 t masă verde/ha, pe terenurile

degradate, iar în condiţii bune poate produce până la 50 t/ha.

Faza optimă de recoltare este la început de înflorire, când

are 19-20% SU, 0,84-1,01 UFL, 96-123 g PDIN/kg SU şi 90-96

g/PDIE/kg SU.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) – este o plantă furajeră cultivată

atât în cultură pură, dar este utilizat mai ales la înfiinţarea

pajiştilor cultivate sau la supraînsămânţarea pajiştilor naturale.

Este bine valorificat de animale şi un produce meteorizaţii. In

anumite condiţii de sol şi climă, unele soiuri pot sintetiza şi un

glicozid cianogenetic, care are influenţă negativă asupra

sănătăţii animalelor imprimând totodată şi gust neplăcut laptelui

(prin gustul amărui al acestuia).

Sulfina (Melilotus albus) – este o leguminoasă frecvent utilizată

pentru punerea în valoare a unor soluri degradate, calcaroase,

neproductive, fiind rezistentă la ger şi secetă. Se utilizează rar

în cultură pură, cel mai frecvent se utilizează la formarea de

asociaţii floristice de pe pajiştile degradate din zonele aride.

81

Recoltarea plantelor se face înainte de îmbobocire deoarece se

lignifică foarte repede fapt care duce la scăderea

digestibilităţii substanţelor nutritive. În fază mai avansată de

vegetaţie sintetizează o substanţă toxică hemolizantădicumarolul.

B. Leguminoase anuale – dintre leguminoasele anuale cele mai

folosite pentru obţinerea de nutreţuri sunt mazărea furajeră,

măzărichea, lupinul, soia, bobul iar în asociaţii cu gramineele

borceagul.

Mazărea furajeră (Pisum arvense) – mai puţin utilizată în

cultură pură şi mai mult în asociaţie cu unele graminee, cu

porumbul, orzul, ovăzul, secara, iarba de Sudan, cu care formează

borceaguri deosebit de valoroase. Se recoltează când mazărea

ajunge în fază de păstăi iar gramineele la înspicare, faza în care

borceagul are 15-18% SU. Se utilizează la toate speciile de

animale dar în mod special la vacile de lapte şi tineretul taurin

în creştere, având influenţă pozitivă asupra secreţiei lactate şi

asupra creşterii şi dezvoltării.

Măzărichea – se disting mai multe specii (Vicia villosa, Vicia

panonica şi Vicia sativa) care se utilizează la formarea de borceaguri

de toamnă (V. villosa şi V. panonica) şi de primăvară (V. sativa) în

asociaţie cu ovăzul, secara şi iarba de Sudan.

Borceagurile recoltate în fază optimă au o valoare energetică

de 0,76- 1,00 UFL/kg SU, 105-142 g PDIN/kg SU şi 89-98 g PDIE/kg

SU. Sunt foarte bine utilizate de vacile de lapte şi tineretul

taurin în creştere.

82

Lupinul – sunt mai multe specii de lupin dar cel mai des

utilizat este lupinul alb (Lupinus albus). Se cultivă pe suprafeţe

întinse în ţările mediteraneene dar nu în cultură pură,ci sub

formă de borceaguri, în asociaţie cu ovăzul, orzul şi secara. Dă

producţii bune la ha (30-40 t) şi este bine echilibrat energo-

proteic. Se utilizează şi la supraînsămânţarea pajiştilor

naturale. În unele ţări din CE, lupinul se cultivă până la faza de

masa verde după care este tocat şi este reîncorporat în sol,

pentru îngrăşarea acestuia, fiind bogat în azot şi Ca.

Soia (Glycine hispida) – pentru nutreţ verde se cultivă soiurile

înalte şi cu aparatul foliar bine dezvoltat. Se cultivă mai rar în

cultură pură dar se asociază frecvent cu porumbul, dând producţii

mari la ha. Se recoltează în faza de formare a păstăilor când se

utilizează ca masă verde sau într-o fază mai avansată (bob în

lapte - ceară) când se însilozează. Când se recoltează pentru masă

verde are cca. 15-17% SU, fiind un nutreţ valorificat bine de

vacile de lapte.

Graminee anuale – au o mare productivitate şi sunt bogate în

energie, în caroteni dar mai sărace în proteine şi Ca. Cele mai

utilizate graminee sunt: porumbul, iarba de Sudan, sorgul furajer,

raigrasul, secara, orzul, ovăzul şi uneori grâul, în special genul

Triticale.

Porumbul furajer (Zea mais) – este o plantă deosebit de

valoroasă atât pentru nutreţ verde cât şi pentru însilozare.

Porumbul utilizat ca masă verde se cultivă la densităţi mari, 400-

600.000 plante/ha şi se recoltează în faza de început de înspicare

(60-70 cm) când dă producţii de 20-25 t/ha.

Poate fi semănat primăvara şi recoltat pentru masă verde în

lunile iulieaugust sau se poate semăna după recoltarea păioaselor

83

(orz, grâu, secară) asigurând cantităţii importante de masă verde

în lunile septembrie şi octombrie. Datorită conţinutului scăzut în

proteine, pentru echilibrarea necesarului proteic, trebuie asociat

cu lucerna masă verde sau se utilizează un concentrat proteic.

Valoarea nutritivă a porumbului masă verde este de 0,97-1,06

UFL/kg SU, 44- 74 g PDIN/kg Su şi 71-74 g PDIE/kg SU. De asemenea,

porumbul poate fi semănat în amestec cu soia, când se obţine un

nutreţ bine echilibrat. Porumbul masă verde este utilizat cu

precădere în hrana vacilor de lapte, în cantităţi de 20-40 kg/cap

şi în alimentaţia tineretului taurin suspus îngrăşării, 20-30 kg.

Iarba de Sudan (Sorghum Sudanense) – este o plantă furajeră de

cultură utilizată mai ales în zonele cu un regim de precipitaţii

mai scăzut, recomandată în zonele sudice şi sud-estice ale ţării.

Valoarea nutritivă este apropiată de a porumbului masă verde dar

are o capacitate de regenerare mare putându-se obţine 2-3

coase/an. Înainte de înspicare are cca. 20% SU; 0,68-1,03 UFL, 31-

101 g PDIN/kg SU şi 58-83 g PDIE/kg SU. Se utilizează în

alimentaţia vacilor de lapte şi a tineretului taurin supus

îngrăşării. Iarba de Sudan poate fi utilizată şi pentru

însilozare, în cultură pură sau în amestec cu mazărea, măzărichea

sau soia.

Sorgul zaharat sau gaoleanul (Sorghum Sacharatum) – se cultivă

ca plantă de nutreţ verde în zonele secetoase, unde cultura

porumbului este mai puţin favorabilă, fără irigaţii.

Este bogat în glucide dar sărac în proteine. Se cultivă fie

în cultură pură, fie asociat cu iarba de Sudan sau cu unele

leguminoase. În fază vegetativă, sorgul zaharat poate sintetiza

nitroglicozizi care prin hidroliză provoacă intoxicaţii cu acid

84

cianhidric. Se recomandă utilizarea acestuia după o prealabilă

pălire.

Raigrasul italian (Lolium multiflorum) – este o graminee furajeră

anuală sau bienală, care este foarte mult utilizată în ţările

mediteraneene. Dă producţii de 60-80 t/ha în condiţii normale iar

în condiţii de irigare, de 80-100 t/ha. Se utilizează atât sub

formă de masă verde cosită cât şi însilozat sau sub formă de fân.

Se cultivă atât în cultură pură cât şi în asociaţie cu unele

leguminoase cum ar fi măzărichea şi mazărea furajeră. Este bine

valorificat de vacile de lapte, în cantităţi de 40-50 kg/cap/zi.

Secara (Secale cereale) – se poate utiliza pentru furaj verde fie

în cultură pură sau în amestec cu o leguminoasă. Ca masă verde se

poate utiliza până la înspicare, după această fază se lignifică,

scade digestibilitatea substanţelor nutritive şi corespunzător

scade cantitatea ingerată. Se utilizează la vacile de lapte în

cantităţi de 40-50 kg ,în funcţie de faza de vegetaţie.

Ovăzul (Hordeum vulgare) – se utilizează ca atare sau în amestec

cu măzărichea sau mazărea, dând borceaguri deosebit de valoroase.

Mai sunt şi alte specii de graminee anuale care pot fi utilizate

ocazional pentru obţinerea de masă verde, cum ar fi ovăzul, grâul

şi specia Triticale.

Graminee perene – cele mai valoroase graminee perene sunt:

raigrasul (Lolium perene), festuca sau păiuşul de livezi (Festuca

pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata) şi timoftica (Phleum pratense).

Se cultivă în cultură pură mai ales raigrasul şi golomăţul

însă rezultate foarte bune se obţin când se asociază cu

leguminoasele perene pentru înfiinţarea de pajişti permanente sau

la supraînsămânţarea celor existente. Valoarea nutritivă este

85

sensibil apropiată de a gramineelor anuale fiind influenţată de

faza de vegetaţie şi de proporţia dintre graminee şi leguminoase.

Faza optimă de recoltare este înainte de înspicare şi început

de înspicare, deoarece după această fază are loc un proces rapid

de lignificare, în special la golomăţ şi raigras.

Alte surse de nutreţuri verzi - pe lângă plantele furajere din

familia leguminoase şi graminee mai sunt şi alte specii de plante,

aparţinând la alte familii botanice, care sunt deosebit de

valoroase cum ar fi: rapiţa furajeră, varza furajeră, floarea

soarelui şi o serie de produse secundare ca: frunzele şi coletele

de sfeclă, frunzele de varză şi morcov.

Rapiţa furajeră - este o cultură foarte mult utilizată în

unele ţări ca Franţa, Germania, Polonia, atât ca nutreţ verde cât

şi pentru seminţe. Este o plantă cu viteză de creştere foarte

rapidă, fiind nutreţul verde cel mai timpuriu recoltat, culturile

cu rapiţă masă verde eliberează devreme terenurile cultivate, ceea

ce practic nu afectează cultura porumbului. Este rezistentă la

îngheţ şi asigură producţii de 25-35 t/ha.

Faza optimă de recoltare este înainte de înflorire, când are

12-13% SU, 1,05-1,11 UFL/kg SU, 130-140 g PDIN/kg SU şi 89-92 g

PDIE/kg SU. După această fază are loc un proces intens de

lignificare şi acumulare a unor substanţe cu gust amar, care

afectează şi compoziţia chimică, respectiv valoarea nutritivă şi

ingestibilitatea. Deoarece consumul de masă verde nu poate fi

prelungit din cauza evoluţiei rapide a ciclului de vegetaţie,

surplusul de masă verde recoltat se poate însiloza în amestec cu

grosiere tocate. Cantităţile utilizate sunt de 20-25 kg/cap şi zi

la vacile de lapte şi 15-20 kg la tineretul taurin.

86

Rapiţa poate sintetiza o serie de substanţe antitiroidiene

(VTO, ITT, oxazolidonă), când plantele sunt avansate ca fază de

vegetaţie.

Floarea soarelui – se cultivă pentru nutreţ verde mai ales în

zonele secetoase şi nu în cultură pură, ci în amestec cu porumbul,

sorgul şi soia. Dă producţii mari la hectar (30-50 t) şi se

utilizează ca nutreţ verde numai până la formarea capitulilor,

deoarece după această fază se lignifică.

Se administrează sub formă tocată la vacile de lapte 20-30

kg/cap/zi şi la tineretul taurin la îngrăşat 15-25 kg/cap/zi.

Frunzele şi coletele de sfeclă – constituie un subprodus

vegetal de la cultura sfeclei de zahăr, ce reprezintă 30-40% din

greutatea rădăcinilor. Sunt bogate în apă şi glucide având

influenţă pozitivă asupra producţiei de lapte. Dacă sunt utilizate

în cantităţi mari pot provoca accelerarea tranzitului intestinal

de aceea se recomandă utilizarea a 20-30 kg/cap/zi la vacile de

lapte şi în amestec cu fibroase sau grosiere tocate.

Frunzele sunt deosebit de bogate în acid oxalic şi săruri de K

care au efect laxativ şi demineralizat, de aceea se recomandă

utilizarea suplimentară de carbonat de calciu (creta furajeră).

Frunzele de varză şi de morcov – pot fi folosite toamna

rezultând din grădinile de legume, dar trebuiesc curăţate şi

spălate de impurităţi. Cantităţile utilizate sunt de 15-25

kg/cap/zi la vacile de lapte şi 15-20 kg/cap/zi la tineret taurin;

utilizate în cantităţi mai mari pot influenţa negativ gustul şi

culoarea laptelui.

Conveerul verde - reprezintă un sistem de producere şi

utilizare a nutreţului verde de primăvara devreme şi până toamna

târziu. Se are în vedere că hrănirea pe bază de nutreţuri verzi

87

este cea mai ieftină, influenţează pozitiv producţiile animale şi

este bine echilibrată în substanţe nutritive. In funcţie de zonă,

conveerul poate fi natural (în zona de munte), cultivat (în zonele

de câmpie) şi mixt în cadrul căruia participă atât păşunile cât şi

plantele de nutreţ cultivate (în zonele de câmpie şi de deal).

Culturile furajere care intră în structura conveerului trebuie

să fie de mare productivitate, bine echilibrate în substanţe

nutritive şi astfel eşalonate încât, pe tot parcursul verii, să

asigure necesarul de hrană al animalelor în mod constant.

Cele mai indicate plante furajere pentru zona de şes sunt:

rapiţa masă verde, secara masă verde sau borceag pe bază de secară

şi o leguminoasă (borceag de toamnă, borceagul de primăvară),

păşunea naturală sau cultivată, porumbul masă verde, lucerna masă

verde, iarba de Sudan, varza furajeră. Porumbul pentru masă verde

se cultivă în rânduri dese (350-400.000 plante/ha) primăvara

devreme (mai), după borceag sau în mirişte, sau după cultura

păioaselor (orz, grâu, secară).

În unităţile care dispun de păşuni naturale se va stabili

potenţialitatea acesteia, speciile sau categoriile de animale care

vor păşuna, încărcarea cu animale, numărul ciclurilor de păşunat.

Între două cicluri de păşunat trebuie să se prevadă o perioadă de

repaus de 30-35 zile, pentru refacerea covorului ierbos. Se va

organiza un păşunat raţional, pe parcele.

Trecerea de la hrănirea în regim de stabulaţie la hrănirea pe

bază de nutreţuri verzi trebuie să se facă progresiv, după o

perioadă de obişnuire de 10-15 zile, iar păşunatul trebuie să

înceapă numai când plantele au atins o înălţime corespunzătoare

(20-25 cm pentru bovine, 10-15 cm pentru ovine).

88

2.2.2. Nutreţurile fibroase

Sunt nutreţuri celulozice care provin din nutreţuri verzi,

după ce au fost uscate. Fânurile uscate şi conservate

corespunzător trebuie să păstreze caracteristicile plantelor din

care au provenit, culoarea verde, aromă plăcută, să se facă cu

pierderi cât mai mici şi să nu conţină praf, impurităţi sau

mucegaiuri.

Valoarea nutritivă a fânurilor este influenţată pe de o parte

de familia botanică sau compoziţia floristică a plantelor şi de

faza de vegetaţie în momentul recoltării, sistemul de uscare şi

păstrare a acestuia.

Momentul optim de recoltare pentru leguminoase este în general

la faza de îmbobocire iar pentru graminee faza de început de

înflorire. Trifolienele se recoltează când cca. 50% din plante

sunt înflorite, sparceta înainte de înflorire iar ghizdeiul în

plină înflorire.

Uscarea fânurilor se face în mod diferit, în funcţie de zonă,

regim de precipitaţii, dotare tehnică etc. Se practică două

sisteme de uscare: uscarea naturală şi uscarea artificială.

Uscarea naturală este aplicată pe scară largă în unităţile

zootehnice mai mici şi dispuse în zona de câmpie şi deal. Se

practică uscarea în brazdă, în valuri şi în căpiţe, iar în zonele

cu regim pluviometric mai ridicat se practică uscarea pe suporturi

(prepeleaci, garduri sau paliere). Uscarea naturală trebuie să se

facă întrun timp cât mai scurt şi în absenţa precipitaţiilor, în

caz contrar pierderile materiale şi de substanţe nutritive sunt

foarte mari.

89

Uscarea artificială este practicată în tot mai multe unităţi

şi permite obţinerea unor fânuri de calitate superioară, cu

pierderi mici materiale şi de substanţe nutritive.

Uscarea se realizează prin ventilaţie, cu ajutorul curenţilor

de aer rece sau cald, curenţi ce pot fi produşi de ventilatoare

sau instalaţii speciale de uscare. Se practică mai mult uscarea cu

curenţi de aer rece, deoarece este mai puţin consumatoare de

energie, comparativ cu uscarea la cald. Prin uscarea artificială

plantele îşi menţin frunzele, se prezervă carotenii, iar

pierderile materiale şi în substanţe nutritive sunt sub 8%.

Fânul natural - obţinut de pajiştile naturale deţine o pondere

importantă în ţara noastră, mai ales în zonele de deal şi de

munte. Se distinge o mare varietate de tipuri şi subtipuri, în

funcţie de zona geografică şi asociaţia floristică. După

criteriile zonale fânurile naturale sunt de: baltă, luncă, stepă,

câmpie, deal şi munte.

Fânurile naturale se utilizează în alimentaţia bovinelor,

ovinelor, cabalinelor în cantităţi de 3-10 kg, în funcţie de

specia de animale, categoria de vârstă, nivelul productiv al

acestora şi în funcţie de structura raţiei, respectiv ponderea

altor nutreţuri în raţia de hrană.

Fânurile obţinute din plante cultivate – în scopul obţinerii

de fânuri, ca plante de cultură, se utilizează specii din familia

leguminoase şi graminee, anuale sau perene, în cultură pură sau în

amestec.

Cele mai valoroase plante cultivate aparţin familiei

leguminoase, în special cele perene, care sunt foarte bogate în

proteine, substanţe minerale şi vitamine.

90

Fânul de lucernă - este cel mai valoros nutreţ fibros şi se

obţine din cultura lucernei. Fânul de lucernă este bogat în

proteine (101-114 g PDIN/kg SU şi 83-94 g PDIE/kg SU), în

substanţe minerale, în special în Ca, (12-16 g/kg) iar dacă este

uscat şi conservat corespunzător, este bogat în caroten (100-150

mg/kg).

Datorită conţinutului ridicat în proteină, fânul de lucernă

constituie principalul nutreţ proteic şi corector al deficitului

de proteine în raţiile pe timp de iarnă. De asemenea, dacă este

recoltat în faza vegetativă şi uscat artificial, fânul de lucernă

poate fi măcinat şi utilizat sub formă de făină de fân de lucernă

în structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi

păsărilor (5-8%). La vacile de lapte se utilizează în cantităţi de

4-7 kg, în funcţie de nivelul productiv al acestora şi de aportul

în proteine a celorlalte nutreţuri din raţie, la taurii de

reproducţie 5-8 kg, la tineretul taurin 3-5 kg, la ovine 0,5-1,5

kg iar la cabaline 6- 10 kg.

Fânul de trifoi – are caracteristici nutritive şi mod de

utilizare apropiat de a fânului de lucernă. Se produce în zonele

de deal, unde nu se poate cultiva lucerna. Dă producţii de 6-8

t/ha, în 2-3 coase. Recoltarea plantelor pentru fân se recomandă

la faza de înflorire, deoarece recoltat înainte de această fază

are un conţinut ridicat în apă şi este mai greu de uscat.

În zonele de deal, unde se produc cantităţi mai mici de

nutreţuri suculente de iarnă, ponderea fânului de trifoi este mai

mare în raţie astfel, la vacile de lapte se utilizează 8-10 kg ,

la tineretul taurin 5-7 kg, la cabaline de muncă 10-12 kg.

Fânul de sparcetă – se obţine din cultura sparcetei sau a

sparcetei cu alte plante furajere. Este o plantă furajeră

91

valoroasă, rezistentă la secetă şi condiţiile de microclimat. Se

obţin producţii de 6-10 t/ha şi cu valoarea nutritivă apropiată de

a fânului de lucernă.

Sparceta valorifică foarte bine solurile mai puţin fertile,

solurile calcaroase şi bogate în Ca. Fânul de sparcetă are un gust

plăcut şi o digestibilitate ridicată a substanţelor nutritive. Se

utilizează în hrana rumegătoarelor şi a cabalinelor în cantităţi

apropiate de a fânului de lucernă.

Fânul de borceaguri – se obţine din cultura borceagurilor,

respectiv a amestecului de graminee anuale (orz de toamnă, secară,

ovăz) cu leguminoase anuale (mazărea şi măzărichea). Se obţin

fânuri de bună calitate, bine echilibrate în energie şi proteine

la care se îmbină capacitatea productivă a gramineelor şi

conţinutul ridicat al leguminoaselor în proteine.

Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a fânurilor de

borceaguri depinde de raportul dintre leguminoase şi graminee, de

faza de vegetaţie în momentul recoltării, de modul de uscare şi

conservare a acestora. Ponderea gramineelor faţă de leguminoase,

în amestecurile pentru fânul de borceag este de 60-70/30-40%.

Cantităţile de fân de borceag utilizate la diferite specii de

animale sunt de 4-6 kg/cap la vacile de lapte, 3-5 kg/cap la

tineretul taurin, 7-8 kg/cap la cabaline, 1-2 kg/cap la ovine.

Fânurile de graminee cultivate – în scopul obţinerii de fânuri

se utilizează atât gramineele anuale dar mai ales gramineele

perene cultivate. Dintre gramineele perene cultivate cele mai

utilizate sunt raigrasul englezesc, raigrasul aristat (Lolium

multiflorum), golomăţul (Dactylis glomerata), păiuşul de livadă,

timoftica iar dintre gramineele anuale cultivate, iarba de Sudan.

92

Sunt nutreţuri bogate în energie, dar cu un conţinut mai

scăzut în proteine şi cu un conţinut moderat în Ca şi P. Dacă sunt

recoltate în fază optimă şi uscate corespunzător, au un conţinut

de 50-60 mg caroten. Gramineele se lignifică rapid de aceea

trebuie respectată cu stricteţe faza optimă de recoltare.

2.2.3. Nutreţuri însilozate

Conservarea nutreţurilor prin însilozare sau murare constituie

o tehnologie utilizată în toate ţările lumii şi mai ales în cele

dispuse în emisfera nordică, unde condiţiile de producere a

fânurilor sunt mai dificile. Acest procedeu de conservare prezintă

multe avantaje comparativ cu conservarea prin uscare şi anume:

- conservarea se face în mediu umed menţinând suculenţa

plantelor, ceea ce are influenţă pozitivă asupra lactogenezei;

- pierderile materiale şi de substanţe nutritive sunt mai mici

comparativ cu conservarea prin uscare;

- la însilozare se utilizează plante furajere care dau

producţii foarte mari, sunt ieftine şi se pot conserva în momentul

cel mai potrivit;

- conservarea nutreţurilor prin însilozare este o soluţie

alternativă mai ales când condiţiile atmosferice nu permit uscarea

unor plante pentru fân;

- în momentul însilozării se pot introduce în masa de nutreţ

substanţe azotate neproteice (uree), sau se pot utiliza în

amestec, cu nutreţuri proteice (lucernă, trifoi) care duc la o

creştere a conţinutului în proteine.

În alimentaţia vacilor de lapte şi a taurinelor supuse

îngrăşării, ponderea nutreţurilor însilozate poate fi de 50-60%

din valoarea energetică a raţiei.

93

Prin însilozare se pot conserva nutreţuri simple, amestecuri

de nutreţuri, sau amestecuri de nutreţuri cu reziduuri industriale

apoase, rădăcinoase, tuberculi şi chiar nutreţuri concentrate.

Utilizarea nutreţului murat in hrana animalelor

Nutreţul murat constituie nutreţul de bază pentru hrana

rumegătoarelor, putând acoperi 50-60% din necesarul energetic

zilnic la vacile cu lapte şi de 50-70% la taurinele supuse

îngrăşării. Se introduc treptat în hrana acestora iar după 10-15

zile se poate consuma cantitatea maximă.

În raţiile obişnuite nutreţurile însilozate sunt asociate cu

nutreţuri fibroase. Deoarece are miros persistent care poate

impregna laptelui miros specific, se recomandă introducerea în

hrana vacilor de lapte după efectuarea mulsorii. Cu 2-3 săptămâni

înainte de fătare se recomandă excluderea nutreţurilor însilozate

din raţie iar când se utilizează cantităţi importante se recomandă

suplimentarea acestuia cu cretă furajeră (2-3 g/kg nutreţ

însilozat) şi sulf.

Cantităţile de nutreţuri însilozate recomandate pe cap şi zi

sunt: 20-30 kg la vacile de lapte; 25-35 kg la taurinele supuse

îngrăşării; 10-20 kg la tineretul taurin şi diferite vârste; 7-8

kg la taurii de reproducţie; 2-3 kg la ovinele în lactaţie; 3-4 kg

la ovinele supuse îngrăşării; 7-8 kg la cabalinele de muncă; La

porcine şi păsări se recomandă mai ales în creşterea de tip

gospodăresc, pasta de porumb sau pasta de porumb şi lucernă

însilozată, 2-3 kg la scroafele în lactaţie;0,5-2 kg la tineretul

suin; la palmipede 50-150 g, iar la găinile ouătoare 50-80 g.

2.2.4. Nutreţuri grosiere

94

Sunt subproduse de origine vegetală, rezultate din cultura

cerealelor pentru grăunţe şi seminţe, sau din cultura

leguminoaselor pentru seminţe. Cele mai importante nutreţuri

grosiere sunt: cocenii de porumb, paiele şi pleava de cereale,

vrejii de leguminoase, ciocălăii de porumb, capitulii de floarea

soarelui.

Cocenii de porumb – reprezintă nutreţul grosier obţinut în

cantităţile cele mai mari în ţara noastră (35-40 milioane tone).

Are o valoare energetică de 0,60- 0,73 UFL/kg SU, 30-62 g PDIN/kg

SU şi 60-68 g PDIE/kg SU; este bogat în celuloză şi sărac în

proteine. Cocenii pot fi utilizaţi în hrana rumegătoarelor în

cantităţi de 3-5 kg, dar numai în asociaţie cu nutreţuri de bună

calitate, în caz contrar, datorită concentraţiei energetice

scăzute şi ingestibilităţii scăzute (1,3-1,5 kg SU/100 greutate

vie), animalele nu-şi pot acoperi cerinţele de hrană, producţiile

sunt mici iar la consumul exclusiv de coceni, animalele nu-şi pot

acoperi nici cerinţele de întreţinere.

Vrejii de leguminoase – rezultă din cultura leguminoaselor

pentru boabe (soia, mazăre, fasole, bob). Au un conţinut ridicat

în celuloză şi o valoare nutritivă de 0,60-0,76 UFL/kg SU dar cu

un conţinut mai ridicat în proteine, 41-65 g PDIN/kg SU şi 59-62 g

PDIE/kg SU. Se recomandă mai ales în alimentaţia ovinelor, 1-2

kg/cap/zi.

Paiele de cereale – sunt subproduse vegetale rezultate de la

cultura cerealelor, respectiv a grâului, orzului, secarei şi

ovăzului. Au un conţinut ridicat în celuloză şi redus în proteine

(3-4%), din care sub 1% proteine digestibile. Datorită

conţinutului ridicat în celuloză, şi redus în proteine se

utilizează într-o măsură mai mică în alimentaţia animalelor; o

95

ingestibilitate este foarte redusă (0,5-0,8 kg SU/100 greutate

vie).

Paiele nu se utilizează decât în amestec cu nutreţuri de bună

calitate, pentru a asigura sursa de „lest” sau „balast” în raţiile

bogate în nutreţuri suculente, de exemplu în amestec cu sfecla

furajeră, cu tăieţei proaspeţi de la industria zahărului, în

amestec cu rapiţa masă verde, borceagul masă verde şi porumbul

masă verde. În partea a doua a verii se recomandă amestecul

acestora cu lucerna masa verde pentru a echilibra balanţa proteică

excedentară, în cazul utilizării exclusive a acesteia.

2.2.5. Rădăcinoase şi tuberculifere

Din grupa nutreţurilor rădăcinoase fac parte sfecla furajeră,

sfecla semizaharată, sfecla de zahăr, guliile furajere şi morcovul

furajer; din grupa tuberculiferelor: cartoful şi topinamburul.

Sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în apă (75-93%), bogate în

glucide, au un conţinut scăzut în celuloză (< 1%) ceea ce le

conferă o digestibilitate ridicată. Valoarea nutritivă, exprimată

pe kg SU, este apropiată de a nutreţurilor concentrate iar

conţinutul în proteină este de 1-2%. Au însuşiri gustative plăcute

şi influenţează pozitiv lactogeneza şi îngrăşarea; pot fi

utilizate în cantităţi mari îmbunătăţind ingestibilitatea unor

nutreţuri grosiere faţă de care animalele manifestă un apetit

scăzut.

Rădăcinoasele

Sfecla furajeră este o plantă furajeră care se caracterizează

prin producţii mari la ha, 100-150 t, în funcţie de soiul

cultivat, condiţiile de sol, lucrările agrotehnice şi regimul de

96

precipitaţii şi fertilizare. In condiţii favorabile se pot obţine

10000-15000 UN/ha şi 900-1200 kg proteine/ha, fiind din acest

punct de vedere o cultură foarte performantă.

Se administrează tocată în următoarele cantităţi: 25-30 kg la

vacile de lapte, 15-30 kg la tineretul taurin la îngrăşat, 2-5 kg

la tineretul ovin, 10-20 kg la cabalinele de muncă, 8-12 kg la

tauri de reproducţie, 4-6 kg la scroafele în lactaţie, la găini

50-150 g iar la palmipede 150-250 g.

Sfecla de zahăr – are un conţinut mai ridicat în SU şi o

valoare nutritivă mai mare comparativ cu a sfeclei furajere. Este

mai puţin utilizată în hrana animalelor şi doar sfecla de zahăr

care nu are calităţile cerute de fabricile de zahăr.

În hrana vacilor de lapte are influenţă pozitivă asupra

lactogenezei şi se administrează în cantităţi de 15-20 kg. La

celelalte specii se poate utiliza ca şi în cazul sfeclei furajere,

dar în cantităţi mai mici cu 30-40%.

Guliile furajere – sunt cultivate în zonele, unde nu se poate

cultiva sfecla furajeră. Sunt plante bianuale care dau producţii

ridicate la hectar şi au valoare nutritivă ridicată, sunt plăcute

la gust şi pot fi utilizate în amestec cu nutreţurile grosiere.

În hrana vacilor de lapte se utilizează, în cantităţi de 15-20

kg/zi, la taurinele supuse îngrăşării 10-20 kg/zi, iar la ovinele

în lactaţie, 2-3 kg/zi.

Tuberculifere

Din această grupă de nutreţuri mai importante sunt cartoful şi

topinamburul. Sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în apă (75-

78%), bogate în glucide uşor fermentescibile (amidon) şi sărace în

proteine, celuloză şi grăsimi.

97

Cartoful conţine 22-23% SU şi este deosebit de bogat în amidon

(17- 18%) dar sărac în proteine (1,9-2%), grăsimi (0,01%) şi

celuloză (0,6%). Este foarte bine valorificat de porcine şi păsări

la care digestibilitatea este de 90% în cazul porcinelor şi 87% în

cazul păsărilor.

Cartoful poate conţine un glicozid toxic – solanina – care în

mod obişnuit se găseşte sub 0,01%, dar care poate creşte la peste

0,5%, în cazul cartofilor imaturi, verzi, sau care sunt expuşi o

perioadă mai mare de timp la soare sau sunt încolţiţi. Solanina

este termolabilă şi este inactivată prin fierberea cartofilor: apa

de fierbere trebuie îndepărtată.

Cartofii se utilizează în special în alimentaţia porcinelor

respectiv 4-6 kg/zi la scroafele în gestaţie, 8-10 kg la scroafele

în lactaţie, 2-3 kg la tineretul suin de diferite vârste. Cartofii

se fierb şi se amestecă cu nutreţuri concentrate. La păsări se

administrează fierţi, în cantităţi de 150-250 g, în funcţie de

specie. Se pot utiliza şi la rumegătoare mai ales în zonele de

producere a cartofului.

Topinamburul are compoziţia chimică şi valoarea nutritivă

apropiată de a cartofului, cu deosebirea că în loc de amidon

conţine un poliglucid numit inulina. Are un conţinut de 21-22%SU

şi o valoare nutritivă de 0,23 UN/kg şi 10 g PBD/kg. Se utilizează

în aceleaşi cantităţi ca şi cartoful şi la aceleaşi specii.

2.2.6. Nutreţuri concentrate

Din această categorie de nutreţuri fac parte: grăunţele de

cereale, seminţele de leguminoase şi de oleaginoase şi fructele

unor plante utilizate în hrana animalelor.

98

Grăunţele de cereale

Constituie principala sursă de nutreţuri concentrate utilizate

în alimentaţia animalelor monogastrice şi de completare a raţiei

de bază, la rumegătoare.

Grăunţele au un conţinut ridicat în zaharuri uşor

fermentabile, în special în amidon (70%), un conţinut scăzut în

celuloză (2,5-12%) şi grăsimi (2,5 - 3%), cu excepţia porumbului

(4-5%) şi un conţinut de 7-12% PB Substanţele azotate se dispun

mai ales în învelişul grăunţelor iar grăsimile în embrion.

Grăunţele de porumb – ocupă suprafeţe întinse în ţara noastră

(peste 3 milioane ha), unde sunt condiţii deosebit de bune pentru

această cultură. Se obţin producţii ridicate mai ales în zona de

câmpie şi în zonele de deal cu înălţimi mai mici de 800 m (5-15

t/ha). Porumbul are un conţinut ridicat în amidon (peste 70%) un

conţinut scăzut în celuloză, (2,5%), şi proteine (7-9%).

Proteinele din porumb au valoare biologică scăzută datorită

conţinutului scăzut în unii aminoacizi esenţiali ca: lizină,

metionină şi triptofanul.

Există preocupări, atât în alte ţări cât şi în ţara noastră de

ameliorare a conţinutului în proteină şi chiar au fost create

câteva soiuri cu conţinut mai ridicat în proteine (Opaque-1, Opaque-2,

Fleury) şi respectiv în lizină dar care dau producţii mult mai mici

la ha, ceea ce a dus la renunţarea utilizării lor. În prezent se

utilizează hibrizi foarte productivi, care dau în mod obişnuit

producţii de 7- 8 t/ha iar în condiţii bune de fertilizare,

irigare şi de întreţinere a culturilor, se obţin producţii de 15-

16 t ştiuleţi la ha, ceea ce face ca porumbul să fie una din cele

mai performante culturi, sub aspectul producţiei de energie la ha.

99

Conţinutul în grăsimi este de 4-5% şi sunt formate din grăsimi

nesaturate, ce conţin acizii oleic şi linoleic, care le conferă

fluiditate şi digestibilitate ridicată. Cenuşa din grăunţele de

porumb are un conţinut mai ridicat în săruri de fosfor (0,2-0,3%)

şi mai scăzute în Ca.

Porumbul are un conţinut scăzut în vitamine liposolubile 2-4

mg caroten şi 20-25 UI vit. E), dar ceva mai ridicat în vit. din

complexul B, respectiv în riboflamină şi niacină.

Valoarea nutritivă a boabelor de porumb, din soiurile

utilizate în ţara noastră, este de 3300 kcal EM/kg şi 8-9% PB/kg.

Se utilizează în hrana porcinelor şi păsărilor, întrând în

structura nutreţurilor combinate şi ca nutreţuri de completare a

raţiei de bază la rumegătoare.

Porumbul participă în structura nutreţurilor combinate, în

proporţii foarte diferite (50-80%), în funcţie de categoria de

vârstă şi de nivelul proteic cerut de aceste categorii de animale.

La rumegătoare se utilizează pentru completarea raţiei de bază a

animalelor cu niveluri productive ridicate, simple sau în amestec

cu alte nutreţuri concentrate, în amestecuri „tip fermă”, sau în

structura nutreţurilor combinate. Porumbul, utilizat în cantităţi

mari spre sfârşitul perioadei de îngrăşare. În hrana porcinelor

are influenţă negativă asupra calităţii grăsimilor, dându-le o

consistenţă slabă

Grăunţele de orz – constituie un nutreţ valoros atât în

privinţa producţiilor la ha cât şi în privinţa valorii nutritive.

În ţara noastră se cultivă pe cca. 1 milion ha, iar producţiile,

în condiţii normale, sunt de 4-5 t/ha. În ţările nordice dar şi în

Franţa şi Germania producţiile sunt de peste 7 t/ha, ceea ce

100

situează orzul la concurenţă cu producţiile de la porumb. Orzul

are avantajul că eliberează terenul mai repede decât porumbul, iar

după orz se poate cultiva porumbul pentru masa verde sau siloz.

Semănându-se toamna, beneficiază de regimul pluviometric abundent

din perioada de iarnă şi este mai puţin afectat de regimul secetos

din timpul verii.

Grăunţele de orz sunt bogate în substanţe extractive

neazotate, au un conţinut de 4-6% celuloză brută şi de 8-10% PB,

fiind din acest punct de vedere mai bogat în proteine decât

porumbul şi mai bine echilibrat în aminoacizi. Valoarea nutritivă

este 2900-3000 kcal EM/kg. Se utilizează în hrana tuturor

speciilor de animale, intrând în structura nutreţurilor combinate

pentru porcine şi păsări (30-50%) sau în structura unor amestecuri

destinate rumegătoarelor.

În lipsa porumbului, orzul poate fi utilizat în cantităţi

mari, inclusiv la categoriile inferioare de vârstă (purcei, pui de

carne), dar se recomandă decorticarea sau cernerea acestuia,

deoarece învelişul celulozic şi aristele pot avea influenţă

negativă asupra mucoasei tubului digestiv, favorizând apariţia

tulburărilor gastrointestinale.

Grăunţele de ovăz pentru boabe este cultivat pe suprafeţe

restrânse în ţara noastră de aceea este utilizat în alimentaţia

cabalinelor în general şi cabalinelor pentru sport în special, la

care este un nutreţ specific. Micile cantităţi care mai rămân pot

fi utilizate şi în hrana celorlalte specii de animale, intrând de

regulă în structura nutreţurilor combinate destinate

reproducătorilor masculi cum ar fi a vierilor, taurilor şi

101

berbecilor de reproducţie (20-30% din structura nutreţului

combinat).

Ca şi celelalte grăunţe de cereale, ovăzul, este bogat în SEN,

dar şi în celuloză (11-13% CB), are un conţinut mai ridicat în

proteine (11-12% PB) şi în grăsimi, comparativ cu orzul.

Grîunţele de grâul. În alimentaţia animalelor se utilizează

numai boabele care nu au calităţi de panificaţie, seminţele de

grâu sparte, şiştave sau care rezultă în urma selectării grâului

de sămânţă. În ultimul timp au fost create şi soiuri de grâu

furajere, de la care se obţin producţii foarte ridicate (7-8 t/ha)

şi chiar genuri noi, cum ar fi Triticale, care este utilizat atât

pentru masa verde cât şi pentru grăunţe. Grâul este indicat mai

mult în alimentaţia păsărilor şi porcinelor, intrând în structura

nutreţurilor combinate în proporţie de 10-15%.

Grăunţele de secară – sunt utilizate într-o măsură mai mică în

ţara noastră deoarece şi suprafeţele afectate acestei culturi sunt

nesemnificative. Valoarea nutritivă a boabelor de secară este

apropiată de a grâului furajer şi poate fi utilizată în hrana

tuturor speciilor de animale, intrând în structura nutreţurilor

combinate iar în sistem gospodăresc, utilizate ca tare, în

alimentaţia păsărilor.

Grăunţele imature pot provoca tulburări digestive şi

inapetenţă la porcine şi păsări de aceea, ele trebuie să fie

recoltate la maturitate deplină, bine uscate şi mai ales să nu fie

atacate de cornul secarei (Claviceps purpurea), care pot provoca

intoxicaţii deosebit se grave.

102

Grăunţele de meiul – sunt utilizate în cantităţi mici în ţara

noastră şi doar în zonele mai secetoase (Dobrogea) dar se poate

cultiva şi în cultură succesivă, după cultura păioaselor de vară

(în mirişte), dând producţii de 2,5-3 t/ha.

Meiul se utilizează în hrana tuturor speciilor dar mai ales în

hrana reproducătorilor masculi, la care favorizează spermato şi

spermiogeneza. Învelişul grăunţelor de mei este mai bogat în

celuloză şi lignină, de aceea nu se va administra în hrana

animalelor decât măcinat.

Grăunţele de sorg au compoziţia chimică şi valoarea nutritivă

apropiată de a grăunţelor de porumb.

Valoarea nutritivă este de 1,05-1,12 UN/kg şi 70-75 g PBD/kg.

Se utilizează în structura nutreţurilor combinate destinate

porcilor la îngrăşat, şi a puilor de carne în perioada de

finisare, unde poate substitui parţial sau total porumbul.

Seminţele de leguminoase

Cele mai utilizate seminţe de leguminoase, în alimentaţia

animalelor sunt: mazărea, soia, bobul, fasolea, lupinul şi lintea

furajeră.

Seminţele de leguminoase au un conţinut ridicat în proteine

(22-39% PB), un conţinut relativ scăzut în celuloză (5-8%) şi un

conţinut mai ridicat în substanţe minerale, comparativ cu a

grăunţelor de cereale, fiind mai bogate în Ca şi P.

Unele seminţe de leguminoase (fasolea, soia) conţin şi unele

substanţe antinutriţionale care pot avea influenţă negativă asupra

valorificării proteinelor, grăsimilor şi implicit asupra

103

procesului de creştere şi dezvoltare. In seminţele de fasole şi

soia au fost identificate o serie de substanţe antienzimatice

(antitriptice) care reduc activitatea tripsinei la nivelul

duodenului, determinând reducerea absorbţiei proteinelor şi unor

glucide: Aceşti factori pot fi inactivaţi prin tratamente termice

(umede sau uscate) în instalaţiile de toastare a fabricilor de

ulei (seminţele de soia) sau prin fierbere.

Mazărea – seminţele de mazăre nu conţin factori

antinutriţionali şi constituie un nutreţ foarte valoros pentru

echilibrarea necesarului proteic în nutreţurile combinate

destinate porcinelor şi păsărilor, dar pot fi utilizate şi în

alimentaţia vacilor de lapte, a tineretului taurin în creştere şi

a berbecilor de reproducţie. Mazărea conţine 22-25% PB, 1-2% GB,

4-5% CB şi are o valoare nutritivă de 3200-3300 kcal EM/kg.

Se introduc în structura nutreţurilor combinate în cantităţi

de 5-15%, în funcţie de specie, categoria de animale şi

cantităţile disponibile. In alimentaţia vacilor de lapte se

utilizează în cantităţi de 1,5-3 kg, în funcţie de nivelul

productiv şi natura nutreţurilor care intră în alcătuirea raţiei

de bază. La berbecii de reproducţie, în sezonul de însămânţări, se

recomandă 0,4-0,6 kg/cap/zi, în amestec cu alte grăunţe de

cereale.

Soia - seminţele de soia sunt deosebit de valoroase având

conţinutul cel mai ridicat de proteine (32-34%) comparativ cu a

celorlalte seminţe de leguminoase. Au un conţinut ridicat în

grăsimi (17-22%) ceea ce le conferă o valoare nutritivă ridicată.

104

Datorită conţinutului ridicat în grăsimi, seminţele de soia

sunt deosebit de bogate în energie, respectiv 4000-4100 kcal

EM/kg. Datorită prezenţei în seminţele de soia a unor factori

antitriptici, nu se recomandă utilizarea lor ca atare, de aceea

trebuie tratate termic pentru inactivarea acestor factori.

În mod obişnuit seminţele de soia nu se utilizează ca atare

decât în sistemul gospodăresc de creştere, sub formă măcinată însă

cea mai mare cantitate de seminţe de soia este supusă procesului

de extracţie a grăsimilor, în fabricile de ulei, cu care ocazie

sunt tratate şi termic, rezultând şroturile de soia, care au o

largă utilizare în hrana animalelor.

Fasolea. Seminţele de fasole au o utilizare limitată, mai ales

în sistemul gospodăresc de creştere, utilizându-se seminţele

sparte, zoana sau cele care nu au capacitate germinativă. Se

utilizează sub formă măcinată şi fiartă în alimentaţia porcinelor

şi păsărilor sau ca atare în alimentaţia ovinelor şi în special în

alimentaţia berbecilor de reproducţie.

Bobul. Există mai multe varietăţi de bob (cu seminţe mari -

Vicia faba maior, cu seminţe mijlocii, Vicia faba equină şi cu seminţe mici

- Vicia faba minor) care au un conţinut ridicat în proteine şi cu o

valoare biologică bună. Se utilizează sub formă măcinată, în

amestecuri cu grăunţele de cereale, în alimentaţia vacilor de

lapte, a porcinelor şi ovinelor.

Lupinul. Seminţele de lupin se utilizează pe scară redusă în

alimentaţia animalelor. Se cultivă trei varietăţi; lupinul alb,

lupinul galben şi lupinul albastru, din care cel mai utilizat este

105

lupinul alb, fiind lipsit de substanţe toxice. Poate intra în

structura nutreţurilor combinate utilizate în hrana taurinelor,

porcinelor şi animalelor de muncă, în cantităţi de 10-25%.

Lintea. Seminţele de linte au un conţinut ridicat de proteine

(24-25%), dar cantităţile produse în ţara noastră sunt deosebit de

scăzute şi nu au importanţă decât locală. Pot fi utilizate în

cantităţi asemănătoare şi la aceleaşi specii ca şi fasolea.

Măzărichea. – se cultivă mai multe varietăţi (Vicia sativa, Vicia

vilosa panonica) pentru seminţe, dar cantităţile obţinute sunt foarte

reduse şi se utilizează mai ales la formarea culturilor de

borceaguri şi pentru seminţe.

De asemenea, utilizarea în cantităţi mai mari, poate provoca

constipaţii şi dermatite la porcine, iar la cabaline, simptome de

intoxicare asemănătoare „latirismului”, datorate acidului prusic

rezultat în urma scindării unor glicozizi cianogeni.

2.2.6.3. Seminţele de oleaginoase

Seminţele plantelor oleaginoase aparţin la diferite familii

botanice având o caracteristică comună, conţinutul ridicat în

grăsimi (25-40%) şi proteine (20- 25%). Aceste seminţe au un

conţinut ridicat în substanţe minerale, fiind mai bogate în Ca şi

P, comparativ cu grăunţele de cereale.

Seminţele de in – sunt mai puţin utilizate ca atare în

alimentaţia animalelor; conţin 33-34% grăsimi, şi au un conţinut

ridicat în proteine (22-24%).

106

Se utilizează în scopuri dietetice deoarece substanţele

pectice care se găsesc în aceste seminţe, prin înmuiere, formează

un mucilagiu utilizat în cazul unor tulburări gastrointestinale.

De asemenea, seminţele de in se utilizează timp de 2-3 săptămâni

în alimentaţia tineretului taurin şi ovin pregătit pentru

expoziţii, deoarece influenţează pozitiv luciul părului şi a

lânii.

Seminţele de floarea soarelui, de rapiţă, bumbac, de mac şi

ricin – nu se utilizează direct în alimentaţia animalelor, ele

fiind mai întâi supuse procesului de extracţie a uleiului în

fabrici, cu care ocazie sunt supuse şi unor tratamente termice

pentru inactivarea unor principii toxici şi a unor alcaloizi, ce

se găsesc în seminţele de rapiţă, bumbac, mac şi ricin. Se

utilizează mai ales în alimentaţia porcinelor şi păsărilor,

intrând în structura reţetelor de nutreţuri combinate, sub formă

de şroturi. Cele mai importante şroturi sunt de floarea soarelui,

atât în privinţa cantităţilor obţinute în ţara noastră cât şi din

punct de vedere nutritiv.

2.2.6. Bostănoasele

Sunt nutreţuri bogate în apă (90-95%) şi în substanţe

extractive neazotate dar au în general un conţinut relativ scăzut

în proteină.

Bostanul furajer - constituie un nutreţ deosebit de valoros

deoarece are un conţinut ridicat în SEN şi este consumat cu

plăcere de animale. Are un conţinut de 90-93% apă, 7-10% SU, 1,5%

PB, 2,9-3% SEN şi un conţinut redus în grăsimi şi celuloză.

107

Seminţele reprezintă cea. 2-3% din greutatea bostanului şi au un

conţinut ridicat în grăsimi 35-37% din SU.

Valoarea nutritivă a bostanului furajer este influenţată de

cantitatea de SU şi de seminţe conţinute fiind de 0,10-0,12 UN/kg

şi 9-12 g PBD/kg.

Se utilizează în hrana tuturor animalelor dar mai ales în

hrana vacilor de lapte şi a porcinelor la îngrăşat. Fiind bogat în

apă are influenţă pozitivă asupra lactogenezei, utilizându-se 15-

25 kg/cap/zi. La porcine se administrează ca atare sau sub formă

fiartă, mai ales în sistemul gospodăresc de creştere, 3-5

kg/cap/zi. La celelalte specii se recomandă: 5-6 kg la cabaline,

1,2-2 kg la ovine, 150-200 g la palmipede, 100 g la găinile

ouătoare.

Pepenele furajer - are o compoziţie chimică şi valoare

nutritivă apropiată de a bostanului furajer şi se utilizează la

aceleaşi specii şi în cantităţi apropiate.

Are un conţinut mai ridicat în apă (93-96%), fiind foarte

suculent, ceea ce are influenţă pozitivă asupra producţiei vacilor

în lactaţie. Are un conţinut ridicat în zaharuri uşor

fermentescibile şi o digestibilitate ridicată a acestora ceea ce-i

conferă şi calitatea de „corector de apetit”. Poate fi asociat cu

nutreţurile celulozice cărora le măreşte ingestibilitatea.

De asemenea, atât bostanul cât şi pepenele furajer pot fi

utilizaţi la însilozarea cocenilor de porumb şi a altor nutreţuri

grosiere sau chiar la însilozarea porumbului ştiuleţi uruit sau a

grăunţelor de porumb uruit, pentru obţinerea pastei de porumb, mai

ales în anii ploioşi când porumbul nu poate fi uscat. Valoarea

nutritivă este de 0,08-0,10 UN şi 8-9 g PBD/kg%. Se utilizează în

alimentaţia tuturor speciilor de animale: 20-30 kg la vacile de

108

lapte, 25-40 kg la taurinele supuse îngrăşării, 10-15 kg la

scroafe în lactaţie, 5-8 kg la porcinele la îngrăşat şi 4-5 kg la

ovine.

2.3. Drojdiile furajere

Drojdiile furajere constituie nutreţuri proteice obţinute prin

cultura organismelor unicelulare, pe substraturi energetice, mai

utilizate fiind cele din genurile Torula, Candida şi Saccharomyces.

Se caracterizează printr-un conţinut ridicat în proteine, 42-

45%, în vitamine din complexul B, hormoni şi alte substanţe

biostimulatoare. Dacă sunt iradiate, cu ajutorul razelor

ultraviolete, erogosterolul conţinut de drojdii se transformă în

vitamina D2 (2000-5000 UI/gram), care are influenţă pozitivă

asupra metabolismului fosfo-calcic.

Pentru producerea drojdiilor furajere se utilizează diferite

surse energetice ca: amidonul din cereale, hidrolizate de paie,

coceni, rumeguş de lemn, leşii bisulfitice, dejecţii de porc şi

pasăre iar în unele ţări şi n. parafine, obţinute din distilarea

petrolului.

În ţara noastră a fost construită o fabrică de drojdii cu o

capacitate de 60.000 t anual care utilizează ca substrat, normal

parafinele (la Curtea de Argeş în cooperare cu Japonia).

Drojdiile furajere sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în

proteine, fiind din acest punct de vedere apropiate ca conţinut de

nutreţurile de origine animală. Sunt foarte bogate în lizină însă

au un conţinut mai scăzut în amino-acizi sulfuraţi (metionina în

special).

Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate

porcinelor şi păsărilor, în proporţii de 2-5%. Drojdiile furajere

109

pot fi produse şi în unităţile de producţie, prin însămânţarea

unor substraturi glucidice (cereale, dejecţii de porc şi pasăre)

care apoi sunt utilizate în hrana rumegătoarelor, în amestec cu

nutreţuri grosiere tocate. Prin acest procedeu creşte atât

conţinutul în azot al nutreţurilor cât şi valoarea biologică a

proteinei.

110

Lucr 7

2.4. Nutreţuri de origine animală

Sunt produse şi subproduse obţinute de la diferite industrii

prelucrătoare de produse animale cum sunt cele de prelucrarea

laptelui, a cărnii, a peştelui, a serviciilor de ecarisaj, dar pot

fi obţinute şi prin prelucrarea în totalitate a produselor animale

cum este cazul făinii de peşte şi a laptelui.

Nutreţurile de origine animală au un conţinut ridicat în

proteine şi cu o valoare biologică mare, au un conţinut ridicat în

substanţe minerale şi vitamine. Sunt nutreţuri foarte valoroase

atât sub aspect energetic şi proteic cât şi în privinţa

echilibrului în aminoacizi, proteinele fiind apropiate ca

structură de proteinele corpului animal, ceea ce le asigură o

valoare biologică ridicată.

2.4.1. Laptele şi subprodusele lactate

Laptele este produsul de secreţie al glandei mamare declanşat

de actul fătării. Este indispensabil vieţii la toate mamiferele,

în special în primele luni de viaţă când puii acestora nu pot

consuma alte nutreţuri. În primele zile de după fătare glanda

mamară secretă un produs special „colostrul” care este deosebit de

valoros atât prin conţinutul ridicat în substanţe nutritive, cât

şi prin conţinutul în imunoglobuline, care induc la unele mamifere

fenomenul de imunitate.

Compoziţia chimică a colostrului se modifică de la o oră la

alta astfel încât, după 3-5 zile, se apropie de compoziţia

laptelui normal. Imunoglobulinele sunt proteine cu masa moleculară

mare, care nu pot trece bariera intestinală decât în primele zile

de viaţă, când permeabilitatea mucoasei intestinale este mai mare

111

şi când animalele nu dispun de un echipament enzimatic proteolitic

deosebit de activ, care să scindeze aceste proteine, de aceea,

administrarea colostrului trebuie să se facă imediat după fătare.

Laptele integral – se utilizează în hrană în timpul perioadei

de alăptare, după terminarea perioadei colostrale, la toate

speciile de mamifere. La viţei laptele integral poate fi

substituit parţial sau total cu substituenţi de lapte (inlavit)

sau cu lapte degresat, în funcţie de schema de alimentaţie şi

obiectivele urmărite.

Laptele tras sau smântânit – constituie un produs obţinut prin

degresarea laptelui integral. Compoziţia chimică şi valoarea

nutritivă este variabilă, în funcţie de gradul de extracţie a

grăsimilor. După extragerea grăsimilor se menţin toate celelalte

componente adică, lactoza, proteinele, substanţele minerale dar şi

o mică cantitate de grăsime (0,1-0,5%). Caloricitatea unui kg de

lapte tras este de cca. 300-350 kcal şi este echivalent cu 0,5 kg

lapte integral. Se introduce treptat în hrana viţeilor, până la un

consum de 10-12 kg/cap/zi, situaţie în care laptele integral este

înlocuit în totalitate cu laptele tras. Laptele tras este bogat în

vitaminele B2 şi B12, dar este sărac în vitaminele A şi D, care

sunt extrase odată cu grăsimile.

Laptele acidofil – se obţine din laptele tras prin fermentaţia

lactică. Are aceeaşi valoare nutritivă dar are calităţi dietetice,

fiind utilizat în scop profilactic, mai ales în prevenirea unor

afecţiuni gastrointestinale, împiedicând dezvoltarea bacteriilor

de putrefacţie.

112

Zara – constituie un subprodus obţinut de la fabricarea

untului. Poate fi utilizată proaspătă sau fermentată lactic. Are o

valoare nutritivă apropiată de a laptelui smântânit. Se utilizează

atât în alimentaţia tineretului bovin cât şi a celui suin.

Zerul – constituie un subprodus valoros, care rezultă de la

industria brânzeturilor. Conţine o cantitate mai mare de lactoză

şi mici cantităţi de proteine, grăsimi şi substanţe minerale. Se

recomandă mai ales în alimentaţia tineretului suin, în amestec cu

nutreţuri concentrate, cărora le îmbunătăţeşte valoarea biologică

a proteinelor.

2.4.2. Produse şi subproduse de la industrializarea peştelui

De la industrializarea peştelui rezultă făina de peşte şi

solubilizatul de peşte (fish solubil), nutreţuri care au o

importanţă deosebită în echilibrarea necesarului proteic şi în

aminoacizi esenţiali a nutreţurilor combinate utilizate în hrana

porcinelor şi păsărilor. Făina de peşte se poate obţine prin

industrializarea în totalitate a unor specii de peşti (Anchois,

Morun, Balenă, Sardină, Hering) şi crustacee (Krill), sau se

obţine din resturile rămase de la conservele de peşte, obţinându-

se o făină cu un conţinut mai scăzut în proteină şi mai ridicat în

substanţe minerale.

Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a făinii de peşte

este variabilă, în funcţie de specia şi partea de peşte utilizată,

gradul de prospeţime şi de degresare a acesteia, de conţinutul în

substanţe minerale.

113

Pentru a putea fi conservată o perioadă mai lungă de timp,

făina de peşte nu trebuie să conţină o cantitate mai mare de 3%

grăsimi, iar atunci când conţine 7-10% grăsimi, se adaugă fie

substanţe antioxidante sau se utilizează în consum imediat după

fabricare. Calitatea făinii de peşte poate fi influenţată de o

multitudine de factori care ţin atât de calitatea materiei prime

utilizate cât şi de factori tehnologici de fabricaţie, cum ar fi:

gradul de prospeţime a materiei prime, tehnologia de producere

utilizată, în special temperatura utilizată şi timpul de prăjire,

gradul de degresare etc.

Condiţiile minimale pe care trebuie să le îndeplinească făina

de peşte de bună calitate sunt:

- conţinut în apă maximum 12%;

- conţinut în proteină brută minimum 60%;

- conţinut în grăsimi maximum 6%;

- conţinut în săruri maximum 6%;

- conţinut în fosfaţi de calciu maximum 25%.

Datorită conţinutului ridicat în proteine, dar mai ales a

valorii biologice a acestora, făina de peşte este un nutreţ

indispensabil creşterii porcinelor şi păsărilor, intrând în

structura nutreţurilor combinate, în proporţie de 5-6% la

categoriile inferioare de vârstă şi de 4-5%, la tineretul porcin

de până la 30 kg şi a puilor pentru carne în perioada de vârstă,

15-28 zile.

Făina de peşte se utilizează şi în alimentaţia găinilor

ouătoare a căror ouă sunt utilizate la reproducţie, în cantităţi

de 3-5%, însă nu este utilizată la alcătuirea nutreţurilor

combinate destinate găinilor ouătoare ouă consum, deoarece imprimă

114

un gust şi miros specific, în acest caz fiind înlocuită cu făina

de carne, laptele praf, drojdii furajere etc.

În cantitate de 150-200 g se poate utiliza şi în alimentaţia

taurilor de reproducţie, cu valoare biologică deosebită, deoarece

făina de peşte, are influenţă pozitivă asupra calităţii

materialului seminal. Se recomandă ca făina de peşte să fie

protejată, pentru a se evita degradarea microbiană de la nivelul

rumenului şi de a fi scindată enzimatic la nivelul duodenului.

2.4.3.. Produse şi subproduse din carne

Sunt produse de valoare nutritivă ridicată, cunoscute şi sub

numele de făinuri proteice animale. Rezultă ca subproduse de la

abatoare şi servicii de ecarisaj, cele mai importante fiind făina

de carne, făina de carne-oase, făina de sânge, iar de la

abatorizarea păsărilor, făina de deşeuri de abator şi făina de

pene.

Ca subproduse de la abatorizarea animalelor mai pot fi

obţinute jumările furajere, grăsimile furajere, iar de la

industria pielii resturile colagene şi făina de piele.

Valoarea nutritivă a subproduselor de la industria cărnii este

foarte variabilă, în funcţie de calitatea materiei prime utilizate

şi de factorii tehnologici de producţie, (în special temperatura)

şi de conţinutul în substanţe minerale şi grăsimi.

Făina de carne - se produce din resturi de carne care nu au

calităţi comerciale, carcase degradate, confiscate de abator etc.

Materia primă este mai întâi sterilizată în autoclave sub presiune

apoi uscată şi măcinată. Compoziţia chimică este variabilă dar

făina de carne de bună calitate se caracterizează prin: 8- 12% SU,

115

60-65% PB, 5-8% grăsimi, 4-10% cenuşă şi o valoare energetică de

2900-3200 kcal EM/kg.

Făina de carne este utilizată la alcătuirea nutreţurilor

combinate, în cantităţi de 3-6%, în funcţie de disponibil şi mai

ales în structurile nutreţurilor combinate utilizate în

alimentaţia porcinelor şi păsărilor, la categoriile inferioare de

vârstă.

Făina de carne-oase – se obţine din cadavrele animalelor de la

ecarisaj, confiscate din carne şi resturi de abator. Materia primă

este fiartă la temperaturi de 130-135ºC, în autoclave sub

presiune, uscată şi măcinată. Datorită conţinutului ridicat de

substanţe minerale are o valoare nutritivă mai scăzută comparativ

cu făina de carne. Digestibilitatea şi valoarea biologică a

proteinei poate fi afectată de temperaturile ridicate la care este

supusă materia primă, fapt care afectează şi unele calităţi

organoleptice cum ar fi gustul şi mirosul, care sunt mai puţin

plăcute.

Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate

puilor pentru carne şi purceilor, în cantităţi de 3-6%.

În unele unităţi crescătoare de animale fluxul tehnologic de

producere a făinii de carne-oase se rezumă la fierberea cadavrelor

şi administrarea lor sub formă de supe, în amestec cu nutreţurile

combinate.

Făina de sânge – se obţine din sângele rezultat în urma

sacrificării animalelor în abatoare. Volumul sângelui variază de

la o specie la alta în limita 1/12-1/13 din greutatea vie, dar se

recoltează 3-5% din greutatea vie a animalului, de aceea

cantităţile rezultate sunt mici.

116

După coagulare, sângele se usucă prin atomizare în instalaţii

speciale, la temperaturi de 700C şi apoi este măcinat. Făina de

sânge are cel mai ridicat conţinut în proteină, (83-85% PB), dar

valoarea biologică este afectată de conţinutul scăzut în

izoleucină şi metionină, de aceea se impune echilibrarea lor prin

utilizarea de aminoacizi de sinteză, fie prin amestecuri cu făina

de carne sau de peşte, când se realizează complementaritatea

aminoacizilor limitanţi.

Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate

porcinelor şi păsărilor, în proporţie de 2-5%, în funcţie şi de

disponibil.

Făina de pene – se obţine din abatorizarea păsărilor unde, de

cele mai multe ori, penele sunt amestecate cu intestine şi gheare.

Penele au un conţinut ridicat în azot dar proteinele conţinute

sunt cheratine, adică scleroproteine foarte greu digestibile, fapt

care impune utilizarea unor tehnologii specifice care să permită

hidroliza acestor proteine. Tehnologiile actuale constau în

tratarea penelor cu vapori sub presiune la 3-4 atmosfere urmată de

uscarea şi măcinarea lor însă produsul obţinut este de valoare

nutritivă scăzută, deoarece hidroliza se realizează într-o măsură

limitată. Se impune utilizarea unor procedee chimice de hidroliză,

prin utilizarea unor acizi puternici.

În urma acestor tratamente rezultă un hidrolizat de pene care

are un grad mai ridicat de disponibilizare a azotului din

cheratine. Valoarea biologică a cheratinei este afectată de

conţinutul scăzut în lizină şi histidină dar este foarte ridicat

în cistină, arginină, glicină şi leucină.

117

Compoziţia chimică a făinii de pene este în medie de 8-10% SU,

81-83% PB, 2,5-3,2 cenuşă, 2-4% grăsimi , are un conţinut ridicat

în sulf (2,6-2,7%). Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor

combinate, în cantităţi de 2-3%, iar hidrolizatele obţinute prin

procedee chimice sunt recomandate în alimentaţia taurinelor la

îngrăşat, la care sunt mai bine puse în valoare.

Grăsimile de uz furajer – se utilizează în mod obişnuit pentru

ridicarea nivelului energetic a nutreţurilor combinate destinate

porcinelor şi păsărilor.

Grăsimile au o concentraţie energetică ridicată, 8500-9500

kcal/kg şi o digestibilitate de 88-92%, în funcţie de natura

grăsimilor şi de gradul de saturare al acizilor graşi. În ţara

noastră disponibilităţile sunt mici de aceea se utilizează în

cantităţi de 1-2% din structura nutreţurilor combinate destinate

porcinelor şi păsărilor. În ţările cu o zootehnie dezvoltată se

introduc 5-7%, realizându-se concentraţii energetice de 3200-3300

kcal/kg, ceea ce are influenţă pozitivă asupra consumului specific

de hrană. Grăsimile sunt mai întâi topite şi apoi pulverizate pe

particulele de nutreţ combinat. În cazul când sunt stocate o

perioadă mai mare de timp se impune stabilizarea acestora cu

antioxidanţi.

2.5. Substanţe azotate sintetice neproteice (SASN) utilizate

în hrana animalelor pentru

echilibrarea balanţei în proteine

Încă în prima jumătate a secolului XIX (1828) Wöhler a

sintetizat ureea, substanţa organică care a fost mai târziu

izolată în sucul rumenal la rumegătoare. Ulterior s-a emis ipoteza

că bacteriile, care populează rumenul, scindează o parte din

118

proteine în aminoacizi şi amoniac care serveşte drept hrană pentru

sinteza proteinelor bacteriene.

Zunz şi Hageman aduc numeroase precizări în acest sens şi admit

că o parte din proteinele din hrană pot fi substituite cu surse

neproteice, bacteriile utilizând sursele neconvenţionale de N

pentru sinteza proteinelor. Cercetătorii germani obţin rezultate

remarcabile în timpul primului război mondial când, datorită

blocadei economice, fiind în imposibilitatea de a-şi asigura

resursele proteice, recurg la utilizarea ureei ca sursă de N la

rumegătoare.

Cercetările lui Wattson şi Virtanen, privind dinamica azotului

din hrană, utilizând azot marcat (N15), au arătat că peste 60% din

totalul azotului proteic din raţie este transformat în NH3 la

nivelul rumenului care este utilizat ulterior pentru sinteza

proteinelor bacteriene.

Nutriţionistul finlandez, A.I.Virtanen, reuşeşte să substituie în

totalitate azotul proteic din hrană, cu azot neproteic, într-o

experienţă pe vaci de lapte cu producţia de 4000 l lapte,

utilizând un regim sintetic pe bază de glucide (amidon, grăsimi,

uree şi substanţe minerale).Pentru aceste cercetări, ca şi pentru

precizarea reacţiilor biochimice care au loc în procesul

însilozării, acesta a fost recompensat cu premiul Nobel.

În general este unanim acceptat că substituirea azotului

proteic cu azot neproteic se poate face, fără a influenţa negativ

procesele de digestie, până la 30-40 % din necesarul zilnic de

proteine. Pentru a se realiza o biosinteză normală, bacteriile şi

protozoarele au nevoie de o sursă glucidică uşor fermentescibilă,

de substanţe minerale (în special sulf) şi de azot proteic sau

neproteic. În 24 ore, în rumenul unei vaci de lapte se

119

sintetizează o biomasă de 1-1,5 kg de microsimbionti, din care

1/3, adică 400-600 g, pot fi sintetizate pe baza azotului

neproteic.

Cele mai importante substanţe azotate sintetice neproteice

utilizate ca sursă de azot sunt: ureea, izobutilidendiureea

(IBDU), apele amoniacale, bicarbonatul de amoniu şi amoniacul.

120

Lucr 8

CAPITOLUL 3

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI TAURINELOR

Alimentaţia taurinelor, ca şi altor animale rumegătoare

(poligastrice), are un anumit specific determinat de

particularităţile de digestie şi valorificare a hranei.

Particularităţi ale digestiei

Taurinele îşi acoperă minim 60% din cerinţele lor în energie

prin acizii graşi volatili (AGV) formaţi în rumen ca rezultat al

proceselor microbiene care au loc la acest nivel al tubului

digestiv.

Bacteriile şi protozoarele care ajung, cu bolul alimentar, în

intestinul subţire şi sunt supuse procesului de digestie, asigură

minimum 50% din necesarul de proteină/aminoacizi al animalului;

microorganismele din rumen descompun, parţial sau total,

substanţele azotate din hrană până la NH3 care apoi este

metabolizat.

În această situaţie, regimurile de furajare ale taurinelor

trebuie să asigure, pe cât posibil, exploatarea cât mai completă a

sistemului microbian din prestomace, pentru realizarea

fermentaţiei şi a sintezei şi valorificarea integrală a produşilor

metabolismului microbian; de aici şi constatarea că la rumegătoare

“se hrănesc bacteriile din rumen şi nu animalul care le

găzduieşte”.

Datorită microflorei simbionte din tubul digestiv, taurinele

sunt adaptate perfect consumului/transformării nutreţurilor de

volum. O alimentaţie raţională a lor presupune folosirea la121

maximum a nutreţurilor de volum, prin îmbunătăţirea

consumabilităţii lor şi ameliorarea metabolismului simbionţilor.

În acest proces, microflora este factorul esenţial, fiindcă

bacteriile au cel mai important rol în digestia celulozei.

Asupra populaţiei microbiene din rumen trebuie acţionat în

sensul determinării unei maxime degradări a pereţilor celulari ai

nutreţurilor şi unei minime degradări a conţinutului celular.

Orice modificare a populaţiei microbiene cât şi a mediului

nutritiv din rumen determină perturbări ale echilibrului biologic,

respectiv a proceselor de fermentaţie şi sinteză.

Digestia în reticulo-rumen (care este un sistem de fermentaţie

anaerob, cu un pH uşor acid, 6-7) este influenţată de o serie de

factori, dintre care mai importanţi sunt (Hoffmann, 1990):

- motilitatea rumenală;

- constanţa componentei şi calităţii raţiei;

- structura fizică a nutreţurilor;

- dimensiunea particulelor nutreţurilor;

- durata de furajare;

- succesiunea administrării nutreţurilor.

Motilitatea rumenală este declanşată de baroreceptorii din

peretele rumenului, prin acţiunea fizică a celulozei lignificate;

datorită motilităţii rumenului, se asigură omogenizarea

conţinutului rumenal, stratificarea componentelor (după

dimensiunea lor), deplasarea componentelor mărunţite spre

segmentele superioare ale tubului digestiv, se elimină gazele

rezultate din fermentaţie (CO2, CH4, H2…).

Constanţa componenţei şi calităţii raţiei este esenţială pentru o

activitate microbiană optimă în rumen; această constanţă se

asigură prin menţinerea, pe timp îndelungat, a structurii raţiei

122

şi a calităţii (compoziţie chimică) nutreţurilor. În condiţiile

unor raţii constante şi optimizate, rumenul funcţionează la

parametrii normali şi asigură atât procesele de fermentaţie cât şi

cele de sinteză.

Este cunoscut faptul că în special bacteriile (populaţia cea

mai complexă şi mai activă din rumen) este "specializată" pentru

prelucrarea diverselor substanţe din nutreţuri, echilibru dintre

speciile de bacterii depinde de compoziţia raţiei şi pH-ul

conţinutului rumenal. Stabilizarea unui anumit "echilibru"

bacterian favorabil fermentaţiei pereţilor celulari ai

nutreţurilor se realizează în timp (10-15 zile), orice variaţie

calitativă a raţiei având influenţă negativă asupra acestui

echilibru, care se reface în cca 10-15 zile.

În aceste condiţii, recomandările de schimbare periodică a

nutreţurilor la taurine pentru a stimula consumul (şi producţia)

sunt în contradicţie cu fiziologia rumenului şi dăunătoare pentru

animal.

Structura fizică a nutreţurilor, prin conţinutul de celuloză brută

şi dimensiunile nutreţurilor fibroase mărunţite, stimulează:

baroreceptorii rumenali, rumegarea şi secreţia de salivă (care

este uşor alcalină pH = 8,2, bogată în substanţe tampon,

contribuind la variaţia - în limite reduse: 6,2:6,5 - a pH-ului

rumenal).

Frecvenţa (număr tainuri) şi durata furajării (timpul de acces la

hrană)influenţează viaţa, activitatea şi producţia simbionţilor

rumenali, respectiv producţia de AGV, proteine şi vitamine. În

acest sens, se consideră că fragmentarea raţiei în mai multe

tainuri, respectiv un timp mai lung de acces al animalelor la

hrană, sunt favorabile digestiei în rumen. Astfel, este favorabilă

123

fragmentarea cantităţii concentratelor la maximum 1-1,5 kg/tain,

pentru a împedica scăderea bruscă a valorii pH-ului din rumen.

Referitor la durata de furajare, se consideră că timpul de

acces la hrană ar trebui să fie zilnic de 12 h pentru vaci în

lactaţie şi cca 16 h pentru vaci în gestaţie avansată (Hoffmann,

1990).

Succesiunea administrării nutreţurilor merită o discuţie mai detaliată.

Astfel, multe din lucrările de specialitate, chiar recente,

recomandă în cazul vacilor de lapte, administrarea concentratelor

la muls, înaintea administrării fânului sau silozului, pentru a nu

fi influenţată negativ calitatea laptelui (în special mirosul),

aspect parţial adevărat, dacă mulsul nu se face centralizat sau pe

“conductă”.

Dacă se are în vedere, aşa cum ar fi normal, specificul

fiziologiei rumenului, respectiv influenţa concentratelor asupra

pH-ului rumenal atunci practica administrării concentratelor

(adesea în cantităţi mari) ca prim tain apare ca nefondată

ştiinţific, recomandabilă fiind următoarea succesiune.

Alimentaţia vacilor în lactaţie

Vacile de lapte convertesc excelent energia şi proteina din

hrană în producţia de lapte, iar această conversie este cu atât

mai bună cu cât nivelul producţiei este mai ridicat (tab. 30.3);

trebuie remarcat şi faptul că pe măsura creşterii producţiei de

lapte creşte şi costul hranei pe vacă, dar costul hranei pe 100 kg

lapte scade.

În codiţiile în care producţia medie de lapte/lactaţie/vacă,

la rasa Friză şi rasele derivate, este în Europa occidentală de

cea. 6300 kg (cu 3,91 % grăsime şi 3,19 % proteină) (Georgescu,

124

2000), prin lapte se elimină anual mari cantităţi de energie şi

substanţe, astfel că eliminările prin lapte sunt mult mai mari

decât cantităţile de substanţe existente în organism (ex. de cea.

10 ori pentru Ca şi 12 ori pentru P).

Această cantitate mare de energie şi substanţe care se

elimină zilnic prin lapte, trebuie să intre, tot zilnic, în

organism, prin hrană; pentru aceasta, în ultimii ani, s-au

elaborat mai multe concepte care vizează îmbunătăţirea

alimentaţiei vacilor de lapte.

Cerinţe de hrană

Substanţa uscată ingerată

Sub aspect nutriţional, cantitatea de substanţă uscată

ingerată (SUI), este de cea mai mare importanţă, fiindcă de ea

depinde cantitatea de nutrienţi pe care o poate folosi organismul

pentru întreţinere şi producţia de lapte.

În acelaşi timp, având în vedere caracteristicile

nutreţurilor care se folosesc în hrana vacilor de lapte, pentru

formularea raţiilor este esenţială estimarea cantităţii de SUI în

dependenţă cu felul nutreţurilor şi calitatea lor. Factorii care

influenţează cantitatea de SUI sunt numeroşi, la fel ca şi

teoriile pe baza cărora s-au propus diversele modalităţi de

evaluare a ei; este unanim acceptată constatarea că influenţă

hotărâtoare au digestibilitatea nutreţurilor şi animalul

(greutatea, starea fiziologică a vacilor, respectiv stadiul

lactaţiei, stadiul gestaţiei …).

Pentru estimarea cantităţii de SUI s-au propus mai multe

modalităţi de calcul, care ţin cont de o serie de caracteristici

ale nutreţului sau animalului; astfel, după INRA (1988):

125

unde:

CI = capacitatea de ingestie;

UE(US) = unităţi de încărcare (unităţi de saţietate).

Rezultă că ingesta de SU, la aceeaşi capacitate de ingestie a

animalului, este cu atât mai mică cu cât valoarea de încărcare

(saţietate) a nutreţului este mai mare.

Mai recent, acelaşi organism (NRC, 2001) consideră că cea mai

bună ecuaţie de estimare a cantităţii de SUI, la vaci, este:

SUI (kg/zi)=(0,372 x PL+0,0968 x GV0,75) x [1-e(-0,192x (se+3,67)) unde:

PL = kg lapte cu 4% grăsime;

CV = greutate vie în kg ;

se= săptămâni lactaţie.

Din relaţiile propuse pentru estimarea canţităţii de SUI, se

constată că factorii majori care, sunt luaţi în considerare, în

acest caz, sunt: greutatea corporala (determină capacitatea de

ingestie), digestibilitatea SO din nutreţ (determină valoarea

energetică) şi producţia de lapte (determină cerinţele de

energie); pe lângă aceşti factori, SUI mai este influenţată şi de:

- temperatura mediului (în afara zonei de neutralitate

termică -5-20°C, pentru vaci); în acest caz se fac următoarele

corecţii, daorate temperaturii (t):

t>20ºC : SUI* x 1-(ºC-20)x0,005922

t<20ºC :

care se aplică pentru cantitatea de SUI stabilită după ecuaţia

anterioară (NRC, 2001);

- conţinutul nutreţurilor în apă (umiditatea), influenţează

SUI în sensul că pentru nutreţurile care conţin peste 50% apă se

126

înregistrează o reducere a SU ingerate (cu 0,02 % din GV, pentru

fiecare la % de apa peste 50%) (NRC, 1989).

- proporţia de fibre detergent neutre (NDF) este considerată

că având influenţă majoră asupra SUI (Mertens, 1994).

- raportul nutreţuri de volum: nutreţuri concentrate (NV:C);

în principiu, SUI creşte pe măsura creşterii proporţiei de

concentrate (până la cea. 60 % concentrate în SU a raţiei);

- sporirea aportului de grăsimi (ca sursă de energie), în

detrimentul hidraţilor de carbon, reduce cantitatea de SUI, fapt

explicat prin influenţa negativă a grăsimilor asupra

termentaţiilor rumenale şi digestibilităţii fibrelor; nivelul

reducerii SUI depinde de conţinutul raţiei-de-bază în acizi graşi

şi de felul acestora (Allen. 2000);

- condiţiile de exploatare şi hrănire (front de furajare,

temperatura mediului, alimentaţia cu "amestecuri unice"-"complete"

- sau administrarea secvenţială, timpul de acces la hrană etc)

influenţează SUI.

În concluzie, se poate aprecia că ingesta de SU la vaci este

determinată de numeroşi factori, între care capacitatea de

ingestie este factorul limitant; capacitatea de ingestie, la

rândul ei, este influenţată de greutatea corporală şi nivelul

producţiei de lapte. La aceeaşi capacitate de ingestie, cantitatea

de SUI depinde de felul nutreţurilor, respectiv de

digestibilitatea lor (care variază după conţinutul în pereţi

celulari).

Astfel, se poate spune că, în principiu, capacitatea de

ingestie cea mai ridicată (2,5-3,5 kg SU/100 kg GV) se

înregistrează în perioada 10-20 săptămâni de lactaţie, după care

127

se reduce continuu, atingând valoarea minimă (1,8-2,0 kg SU/100 kg

GV) la fătare.

Cerinţe de energie

În cazul vacilor de lapte cerinţele de energie sunt

determinate de:

- cerinţele pentru întreţinere;

- cerinţele pentru producţia de lapte;

- alte cerinţe: gestaţie (învelitori fetale, creştere fetus,

acumulări grăsimi rezervă, spor greutate la primipare,

muncă/deplasare).

Pentru întreţinere, cerinţele de energie se stabilesc în

funcţie de greutatea metabolică (G0.75), respectiv greutatea

corporală ridicată la puterea 0,75 (sau 3/4); pe kg greutate

metabolică cerinţele de energie sunt estimate la 70 kcal (INRA,

1988), respectiv 80 kcal (NRC, 2001).

Cerinţele pentru producţia de lapte sunt determinate de

compoziţia chimică a laptelui şi de caloricitatea diferitelor lui

componente; dacă se acceptă că laptele de vacă "standard" conţine:

4,0% grăsimi, 3,1% proteine şi 4,8% lactoză, atunci caloricitatea

unui kg lapte este de 740 kcal (sau 0,44UFL).

Cerinţele de energie pentru gestaţie sunt stabilite pe baza

cantităţii de energie fixată în uter şi corpul mamei; deoarece în

primele 2/3 ale gestaţiei aceste acumulări sunt reduse, cerinţele

respective sunt satisfăcute dacă alimentaţia energetică se face în

funcţie de producţia de lapte. Un aport suplimentar de energie se

impune în gestaţie avansată.

Energia consumată de vacile în lactaţie pentru diferitele

activităţi (deplasare, păşunat…) este determinată de sistemul de

128

exploatare (stabulaţie permanentă cu sau fără centru de muls,

păşunat etc); în cerinţele pentru întreţinere sunt incluse şi

cheltuielile de energie pentru activităţile voluntare (cca 10% din

cerinţele de întreţinere), dar la păşunat vacile cheltuiesc

energie pentru deplasare, cheltuieli influenţate de: distanţa

parcursă, topografia terenului, calitatea păşunii, greutatea

corporală. În medie, aceste cheltuieli energetice sunt estimate la

0,45 kcal ENL/km parcurs (Coulon şi col., 1998).

Cu toate că, în special în zonele cu climat rece, temperatura

mediului influenţează cerinţele de energie pentru întreţinere

(care cresc cu 7-25% în condiţii de stress sever de temperatură),

datele existente până în prezent, referitor la acest aspect, nu

permit o estimare precisă a acestor cheltuieli energetice.

Referitor la nutriţia energetică a vacilor de lapte, trebuie

avut în vedere specificul formării şi mobilizării rezervelor de

energie (sub formă de grăsimi) din organism; astfel, se

înregistrează, în diferite faze ale lactaţiei, un decalaj

important între capacitatea de ingestie a animalului şi

cheltuielile zilnice de energie (fig. 5.3); în primele zile de

după fătare capacitatea de ingestie reprezintă 70-75% din cea

maximă, ajunge la cca 95% în săptămânile 6-7 de lactaţie şi apoi

la maximum în săptămânile 10-20 de lactaţie, după care scade

continuu.

În perioada când ingesta de energie este mai mică decât

pentru cheltuielile determinate de producţia de lapte, se recurge

la consum de energie din rezervele corporale, formate în ultima

parte a lactaţiei şi respectiv în gestaţie avansată (repaus

mamar); această mobilizare de grăsimi (15-60 kg) asigură

129

cantitatea de energie necesară pentru 150-600 kg lapte (Hoden şi col.,

1988).

Formarea rezervelor corporale de energie la vaci trebuie

dirijată prin alimentaţie, cu foarte multă grijă, fiindcă vacile

prea grase sunt expuse riscului unor tulburări metabolice şi boli

cu influenţă negativă asupra producţiei de lapte, fecundităţii,

parturiţiei etc.

Cerinţe de proteină

Nutriţia proteică a vacilor de lapte a înregistrat, în

ultimii 15-20 de ani, numeroase şi foarte importante schimbări, ca

rezultat al cercetărilor referitoare la metabolismul proteinelor

şi al aminoacizilor la rumegătoare.

Ca o primă constatare: sistemul proteinei brute (PB) sau al

proteinei brute digestibile (PBD), folosit foarte mult timp (chiar

şi acum la noi), nu mai este adecvat fiindcă nu ţine cont de felul

proteinei şi de calitatea ei şi nici de dinamica sintezei

proteinei microbiene în organismul animal.

Sistemele recente elaborate în Franţa sau SUA si însuşite,

într-o formă sau alta, în foarte multe ţări, fac apel la o serie

de termeni noi pentru precizarea/descrierea diferitelor fracţiuni

proteice.

Astfel, s-a introdus conceptul proteinei digestibile în intestinul subţire

(PDI), concept ce ţine cont de specificul digestiei proteinei în

rumen: fermentaţia digestivă în reticulo-rumen, digestia

hidrolitică/enzimatică în intestin şi eliminarea proteinelor

nedigestibile prin fecale, precum şi de separaea cerinţelor de N

ale microorganismelor de cele ale animalului gazdă.

130

Aceste noţiuni nou folosite în nutriţia proteică a vacilor de

lapte, scot în evidenţă contribuţia deosebită a proteinelor

bacteriene la satisfacerea cerinţelor în proteină/aminoacizi a

vacilor de lapte; cantitatea de proteină bacteriană sintetizată

depinde de N fermentescibil/degradabil în rumen (PDIMN), şi de

energia fermentescibilă (PDIME) pe care le furnizează raţia.

Se apreciază 3 în medie în rumen se sintetizează cea. 145 g

proteine bacteriene/kg substanţe organice fermentescibile (Verité şi

col, 1988).

Lucrările de specialitate americane (NRG, 2001) indică, pentru

calcularea proteinei bacteriene (PBB, g/zi), o relaţie care tine

cont de ingesta zilnică de ENL (Mcal):

PBB = 6,25 (-30,93+11,45 x ENL)

Numeroase cercetări, efectuate atât în Franţa cât şi în SUA,

scot în evidenţă influenţa nivelului proteic al raţiei asupra

producţiei de lapte; astfel, cercetările efectuate în Franţa

evidenţiază, la vaci cu producţii de 20 kg lapte/zi, că o creştere

a aportului de PDI cu 100 g/zi, determină o sporire a producţiei

de lapte cu 0,9-0,2 kg/zi, respectiv creşteri mai mari la raţii

deficitare în proteină şi mai mici la raţiile cu exces de proteină

În alimentaţia proteică a vacilor de lapte s-au introdus şi

alte noţiuni noi precum substanţe protejate rumenal sau proteină

protejată rumenal.

O substanţă protejată rumenal este definită ca fiind:

“nutrient furajer administrat sub o formă care să permită

creşterea proporţiei (în nutrientul respectiv) care să nu fie

modificată în abomasum şi care să fie disponibilă în intestinul

subţire" (Association of American Feed Control Officialis). În

131

categoria substanţelor protejate intră în acest caz aminoacizii

protejaţi (ex. metionina).

Proteina protejată rumenal este proteina dintr-un nutreţ care

este altfel tratat/procesat încât scade degradarea ei şi creşte

partea de proteină nedegradată în rumen.

Cerinţele efective de proteină pentru vacile de lapte sunt

formate, în sistemul INRA, din:

- cerinţe pentru întreţinere (cca 3,25 g PDI/kg0,75);

- cerinţe pentru producţia de lapte (48 g PDI/kg lapte cu 4%

grăsime);

- alte cerinţe (200 g PDI/ zi, în ultimele 2-3 luni de gestaţie).

Referitor la cerinţele în aminoacizi esenţiali, se consideră că

aminoacizii limitanţi pentru producţia de lapte sunt: leucina,

histidina şi treonina.

Folosirea aminoacizilor protejaţi se justifică numai la

producţii zilnice de lapte de peste 25-30 kg, situaţie în care

producţia de lapte creşte (cu 1-3 kg/zi), crescând şi conţinutul

în proteină a laptelui.

Cerinţe de hidraţi de carbon

Un concept nou în alimentaţia vacilor de lapte priveşte

hidraţii de carbon, care constituie principala sursă de energie

pentru vacile de lapte şi reprezintă 60-70 % din substanţa uscată

a raţiei acestora; hidraţii de carbon sunt sursa de energie pentru

microflora din rumen şi pentru animalul gazdă.

Unii hidraţi de carbon contribuie la menţinerea sănătăţii

tractusului gastrointestinal.

În nutriţia rumegătoarelor, hidraţii de carbon sunt

clasificaţi în:

132

- hidraţi de carbon nestructurali (HCNS)

- amidon

- zaharuri

- acizi organici

- hidraţi de carbon structurali (HCS)

- celuloza

- hemiceluloza

- lignină

- pectine

Hidraţii de carbon nestructurali constituie principala sursă

de energie pentru vacile cu producţii ridicate de lapte.

Concentraţia optimă a acestor componenţi ai raţiei, pentru

vacile performante, este în legătură cu:

- digestia globală a hidraţilor de carbon;

- producţia de AGV, rumegarea şi producţia de salivă;

- digestia amidonului;

- ingesta de substanţă uscată; stadiul fiziologic al

animalului.

Sursele de amidon influenţează procentul de grăsime din lapte,

pH-ul rumenal şi proporţia AGV, chiar şi în cazul în care aportul

de NDF nu se modifică.

Astfel, amidonul din grâu şi orz este degradat mai rapid

decât cel din porumb sau sorg, la fel ca şi amidonul provenit din

cerealele tratate termic, faţa de cel din cerealele netratate care

este degradat mai lent.

Dimensiunea particulelor la care sunt mărunţite nutreţurile de

volum au efect asupra pH-lui rumenal; astfel, s-a constatat că un

nivel optim al pH-ului din rumen, al rumegării şi al procentului

133

de grăsime din lapte se realizează dacă fânul de lucernă este

mărunţit la dimensiuni mai mari de 3 mm.

Un aport minim de fibre prin nutreţurile de volum este

obligatoriu pentru menţinerea conţinutului de grăsime din lapte.

Modul de furajare, respectiv hrănirea cu amestecuri unice sau

administrarea secvenţială (separată) a nutreţurilor, au influenţă

asupra nivelului pH-ului din rumen şi producerii de acizi graşi

volatili; consumul concentratelor concomitent cu nutreţurile de

volum (cazul amestecurilor unice) favorizează rumegarea şi

salivaţia, în timp ce administrarea concentratelor separat reduce

pH-ul, favorizând acidoza.

Cerinţe de grăsimi

La vacile de lapte, grăsimile contribuie la creşterea

concentraţiei energetice a raţiilor; în acest scop se folosesc

seminţele de oleaginoase, uleiuri vegetale şi grăsimi animale, cât

şi grăsimi protejate.

În mod normal, pentru raţiile formate din nutreţuri de volum

şi concentrate, proporţia de grăsimi este de cea. 3-4%; în unele

cazuri, această proporţie de grăsimi creşte la 6-7% prin

suplimentare cu uleiuri, grăsimi animale, săruri de calciu ale

acizilor graşi sau grăsimi încapsulate (protejate).

Influenţa suplimentului de grăsimi asupra procentului de

grăsime din lapte este variabilă: acizii graşi nesaturaţi au efect

favorabil, dar grăsimile protejate, saturate sau sărurile de

calciu ale AG nu au influenţă.

Procentul de proteină din lapte este influenţat negative de

suplimentarea raţiilor cu grăsimi (Wu, 1994).

134

Cerinţe de minerale

Prin lapte şi fetuşi se elimină din corpul vacilor cantităţi

importante de minerale, în special de macroelemente (Ca, P, M, Na,

Cl, S); astfel, corpul unui viţel conţine 550-650 g Ca şi 300-400

g P.

Prin lapte se elimină şi o importantă cantitate de microelemente

(Zn, I, Se, Cu, Fe, Mn).

Dată fiind capacitatea organismului de a-şi echilibra, în caz

de carenţă a raţiei, cerinţele minerale, prin mărirea absorbţiei

intestinale şi alte mecanisme, compoziţia laptelui în

macroelemente nu este influenţată, pe durată scurtă, de aportul

acestor minerale prin raţie.

Calciul este localizat, în marea lui majoritate (cea. 98 %) în

schelet, iar restul (cea. 2 %) se găseşte mai ales în lichidele

extracelulare; în cazul unei carenţe a raţiei în Ca, se

mobilizează Ca din oase pentru menţinerea concentraţiei Ca

extracelular.

În lapte, Ca se găseşte în concentraţie de 1,22 g/kg, iar în

colostru de 2,1 g/kg; cantitatea de Ca din hrană necesară pentru

obţinerea Ca dintr-un kg de lapte depinde de coeficientul de

absorbţie al Ca din nutreţuri, respectiv din sursele anorganice

care intră în raţie. Ca principiu, proporţia calciului absorbit

scade o dată cu creşterea aportului de calciu prin raţie; se

apreciază că valoarea coeficientului de absorbţie a Ca, la vaci,

este în medie de 0,38 (NRC, 2001). Absorbţia Ca este diferită, după

sursă, fiind foarte ridicată în cazul surselor anorganice (> 95 %

pentru CaCl, 40-85 % pentru CaCO3...) şi mai redusă pentru Ca din

nutreţurile de volum (30-60% ) şi concentrate (cca. 60%).

135

În prima parte a lactaţiei, bilanţul Ca în organism este

negativ şi se ajunge la un bilanţ pozitiv după 6-8 săptămâni de

lactaţie; pentru a putea înlătura efectele bilanţului negativ al

Ca în prima parte a lactaţiei, se apreciază că aportul de Ca prin

raţie ar trebui să fie de cea. 5 g/k/lapte.

Carenţa în Ca la vaci, determină mobilizarea lui din oase,

scăzând rezistenţa acestora, favorizând fracturile spontane;

concentraţia laptelui în Ca nu este modificată decât în carenţe

accentuate şi de lungă durată.

Excesul Ca în raţii nu determină intoxicaţii la vaci, dar

reduce absorbţia unor minerale (Zn). Efectul excesului de Ca

asupra producţiei de lapte la vacile hrănite cu siloz de porumb se

explică prin efectul alcalinizant al lui în rumen (Ca fiind un

cation puternic) şi nu printr-o creştere a Ca absorbit.

Fosforul este unul dintre elementele cu cel mai mare risc de

poluare a solului, în cazul în care este în exces.

În organism, P are funcţii mai importante decât alte

macroelemente; în oase se găseşte cea. 80% din P din organism,

restul fiind prezent în celule, fosfolipide, fosfoproteine şi

acizi nucleici.

Fosforul este necesar pentru sinteza proteinelor microbiene

şi digestia celulozei în rumen.

Cerinţele de P pentru lapte se stabilesc după cantitatea de P

din lapte (cea. 0,8 g/kg) şi coeficientul de utilizare a lui la

vacile de lapte (estimat la 64-70 % pentru raţiile formate din

nutreţuri de volum şi concentrate); absorbţia P se reduce dacă

aportul prin raţie creşte. O sursă importantă o constituie P

salivar. Aportul în exces de P, faţă de cerinţe, reduce absorbţia

P anorganic sau din salivă.

136

Cantitatea de SUI şi producţia de lapte au atins cel mai

ridicat nivel când P în raţie a reprezentat 0,40-0,42% în prima

parte a lactaţiei; se recomandă ca nivelul mediu al P, pe întreaga

lactaţie, să fie de 0,32-0,42 % (NRC, 2001).

Carenţa raţiilor în P, la vaci, se manifestă prin simptome

nespecifice: inapetenţă, reducerea producţiei de lapte, scăderea

fertilităţii, iar excesul prin tulburarea metabolismului Ca,

deformări ale oaselor, calculi urinari.

Clorura de sodiu (sarea de bucătărie) este necesară pentru vacile

de lapte, având în vedere influenţa ei asupra producţiei; Na şi Cl

sunt elemente critice pentru producţia de lapte, având în vedere

relaţia dintre ingesta de sare şi ingesta de substanţă uscată,

respectiv ingesta de SU şi producţia de lapte. Cu toate că vacile

consumă mai multă sare dacă este administrată "la discreţie", sub

formă măcinată, comparativ cu administrarea ca bulgări pentru

lins, cantitatea consumata în acest ultim caz este suficientă

pentru acoperirea cerinţelor pentru lactaţie (estimate pentru Na

la 0,03% din substanţa uscată ingerată); majoritatea

cercetătorilor şi crescătorilor din domeniu apreciază că un aport

de 0,5-1% sare în amestecul de concentrate acoperă cerinţele

vacilor pentru Na şi Cl.

Potasiul este, cantitativ, al treilea element mineral al

laptelui (1,5 g/kg lapte), cerinţele de K pentru lapte fiind mai

mari decât cele pentru alte producţii (ex. creşterea); dată fiind

abundenţa K în majoritatea nutreţurilor (raţiile obişnuite, pentru

vaci, conţin cea. 1-1,5% K), nu este necesar o suplimentare a

acestora cu alte surse de K.

Magneziul se găseşte în lapte în cantităţile cele mai reduse

(0,012 %) comparativ cu alte macroelemente, cantităţi mai ridicate

137

(0,04%) găsindu-se în colostru. Absorbţia Mg, pentru majoritatea

nutreţurilor, este de 20-30 %, dar din sursele anorganice (oxid de

magneziu, sulfat de magneziu) Mg este foarte bine absorbit (50-60

%).

Sulful se găseşte în organism în cantităţi mici (0,15% din

greutatea corporală), fiind component al aminoacizilor sulfuraţi

(metionina, cisteina, cistina, homocisteina, taurina). La vacile

de lapte S este necesar, în mod deosebit,, pentru sinteza

proteinei microbiene; bacteriile celulozolitice utilizează S din

cisteină şi nu din sulfat.

Metionina, analogii metioninei şi sulfaţii sunt surse bune de

S pentru microorganismele din rumen; S elementar este mai puţin

disponibil (probabil fiindcă nu este foarte solubil).

Cerinţele în S sunt estimate la 0,2-0,3% din SU a raţiei, dar

ele sunt mai ridicate dacă în raţiile vacilor se folosesc surse de

N neproteic.

Microelementele; (Co, Cu, Fe, I, Mn, Mo, Se, Zn) sunt considerate

ca elemente esenţiale pentru vacile de lapte, în timp ce altele:

Cd, F, Pb, Hg sunt toxice, iar pentru Al, As, Ni, Si, nu se

cunoaşte suficient efectul lor, la vaci.

Cobaltul, component al vitaminei B12, este necesar pentru

sinteza acestei vitamine de către microorganismele din rumen,

vitamină care încorporează peste 13% din Co din hrană.

Cerinţele în Co sunt estimate la 0,11 mg/kg SU din raţii;

conţinutul nutreţurilor în Co (0,1-0,5 mg/kg SU) acoperă aceste

cerinţe, excepţie făcând zonele în care solul este deficitar în

acest mineral. Excesul de Co este însoţit de reducerea ingestiei

de SU şi anemie.

138

Cuprul este component al multor metalo-enzime care sunt

necesare pentru transportul oxigenului, sinteza hemoglobinei,

producţia de melanină etc. în organism, cantităţile de Cu sunt

foarte reduse, un conţinut mai ridicat având colostrul (0,6

mg/kg ). Cerinţele de Cu sunt estimate la 0,5-2 mg/zi, cu variaţii

în funcţie de stadiul gestaţiei.

Iodul este necesar pentru sinteza tiroxinei şi triiodtironinei,

care reglează metabolismul energetic; la vacile cu producţii

ridicate de lapte nivelul tiroxinei este 2,5 ori mai mare decât

cel existent la vacile cu producţii medii, ceea ce face ca, la

vacile performante, cerinţele în I să ajungă la cca 15 mg/100 kg

greutate corporală sau 0,45 mg/kg SU din raţie.

Dacă raţiile conţin nutreţuri cu substanţe goitrogene, se

impune suplimentarea cu cca. 0,6 mg I/kg SU din raţie.

Reglementările recente (NRC, 2001) limitează suplimentele de I

din EDDI (Etilendiamindihidroiodin), la 10 mg/zi.

Fierul (component al hemoglobinei şi mioglobinei), de obicei se

găseşte în cantităţi suficiente în nutreţuri, cazurile de carenţă,

la taurine, fiind rare. Laptele este sărac în Fe (1 mg/kg).

Manganul, dacă se găseşte în raţii în cantităţi mai reduse

decât cerinţele, determină o reducere a creşterii şi tulburări de

reproducţie la vaci; excesul de Ca şi K măreşte eliminarea Mn prin

fecale.

Cerinţele în Mn sunt estimate, pentru toate categoriile de

taurine, la 40 mg/kg SU din raţie.

Seleniul este component al unor enzime, fiind implicat în

sinteza acidului arahidonic; la vaci, Se reduce frecvenţa şi

severitatea mastitelor. Se apreciază că raţiile de bază trebuie să

conţină <0,08 mg Se/kg iar suplimentările se fac fie prin injecţii

139

(50 mg/vacă), fie în hrană (cu 0,2-0,3 mg Se/kg hrană). Seleniul

în exces este foarte toxic.

Zincul este component al metalo-enzimelor, fiind implicat în

metabolismul hidraţilor de carbon, proteinelor, lipidelor şi

acizilor nucleici; carenţele de Zn produc tulburări în sinteza

prostaglandinelor.

Laptele conţine cea. 4 mg Zn/kg; cerinţele în Zn ale vacilor

de lapte sunt estimate la 35 mg/kg raţie, dar absorbţia Zn este

influenţată de doi factori majori: interferenţa cu alţi ioni

metalici (Cu, Fe, Cd şi Ca) şi respectiv prezenţa unor chelatori

organici.

Simptomele de intoxicaţie cu alte elemente minerale (Cd, F,

Pb, Hg) sunt relativ rare la vacile de lapte şi apar în special

când se consumă nutreţuri care au fost poluate cu aceste elemente.

Nivelurile tolerabile sunt estimate la 5 mg pentru Cd, 40 mg

pentru F, 100 mg pentru Pb şi 2 mg pentru Hg, pe kg raţie.

Cerinţe în vitamine

La vacile de lapte se manifestă cerinţe specifice pentru

toate vitaminele liposolubile (A, D, E şi K), dar recomandări

pentru un aport suplimentar se fac numai pentru vitaminele A, D şi

E, considerându-se că vitamina K este sintetizată în organism în

cantitîţi suficiente.

Vitamina A (retinol) este necesară la vacile de lapte pentru

buna desfăşurare a procesului de reproducţie; se pare că -

carotenul nu este implicat în acest proces.

Cerinţele de vitamină A la vaci sunt estimate la 100-110

UI/kg greutate vie; aceste cerinţe sunt acoperite printr-un aport

corespunzător de nutreţuri care conţin -caroten (nutreţuri verzi,

140

în special leguminoase, făinuri de foarte bună calitate, nutreţuri

murate din lucernă sau ierburi bine conservate...).

Suplimentarea raţiilor cu vitamina A (acetat sau palmitat de

retinol) se impune în unele situaţii specifice de alimentaţie,

respectiv cu:

- raţii care conţin cantităţi reduse de nutreţuri de volum

sau de slabă calitate;

- raţii care au proporţii ridicate de siloz de porumb sau de

concentrate sărace în -caroten;

Suplimentarea se impune şi când riscul de infecţii este

crescut, precum şi înaintea fătării.

Vitamina D este un precursor al hormonului care realizează

absorbţia Ca şi P în organism.

Cerinţele în vitamina D, la vaci, sunt estimate la 30 UI/kg

greutate vie. Suplimentarea în vitamină D (D2 sau D3, la fel de

eficace la rumegătoare) se impune pentru animalele întreţinute

permanent în adăpost şi la cele aflate în gestaţie avansată.

Hipervitaminozele D sunt dăunătoare, dozele mari de vitamina

D (peste 2200 UI/kg nutreţ) fiind chiar toxice.

Vitamina E se găseşte în nutreţuri în cantităţi foarte

variabile, în funcţie de specie şi stadiul de vegetaţie. La vaci,

este implicată în funcţia de reproducţie, prevenirea mastitelor şi

în răspunsul imun; previne modificarea

Cerinţele vacilor în lactaţie în vitamina E sunt apreciate la 2,6

UI/kg greutate vie. Suplimentarea raţiilor cu vitamina E se

impune:

- în cazul raţiilor care sunt carenţate în Se;

- în perioada colostrală a vacilor (colostrul conţine cantităţi

mari de -tocoferol: 0,3-0,6 g/kg);

141

- în cazul raţiilor care conţin cantităţi mari de acizi graşi

polinesaturaţi;

- în perioada dinaintea fătării, când scade capacitatea

imunologică a organismului.

Vitamina K este sintetizată în cantităţi relativ ridicate în

rumen şi simptomele de carenţă sunt foarte rare.

Vitaminele hidrosolubile sunt sintetizate în mare parte de către

microorganismele din rumen, iar în majoritatea nutreţurilor aceste

vitamine se găsesc în cantităţi mari. Vitamina C este sintetizată

în organismul rumegătoarelor.

Cerinţe de apă

Apa este nutrientul necesar la vacile de lapte în cea mai

mare cantitate, laptele conţinând cca 87% apă; în organismul

vacilor, apa reprezintă 56-81% din greutatea corpului (Murphy,

1992). În organism apa provine din: apă "băută liber" (ABL), apa

existentă în nutreţuri şi apa rezultată din metabolism (care

cantitativ este neînsemnată). Pentru determinarea cantităţii de

ABL (y) au fost formulate mai multe ecuaţii, pentru vaci în

lactaţie:

y = 14,3 + (1,28 x kg lapte/zi) + (0,32 x % SU în raţie ) (1)

y = 15,99 + (1,58 x SUI) + (0,90 x kg lapte/zi) + (0,05 x g Na/zi)

+ 1,20 x T) (2)

y = - 9,37 + (2,30 x SUI) + (0,053 x %SU în raţie) (3)

(unde y = kg apă/zi; SU = substanţă uscată; SUI = kgSU ingerată/zi; T =temperatura

minimă în 0C).

Cantitatea de apă ABL a fost estimată, pe baza a numeroase

cercetări, la 2,6-3,0 kg/kg lapte produs, în cazul vacilor cu

142

producţii mai reduse (sub 25 kg/zi), respectiv 3,3 - 4,2 kg/kg

lapte produs, la vacile cu producţii mari (peste 30- 35 kg/zi).

Consumul de apă creşte în cazul temperaturilor ridicate;

astfel, la o creştere a temperaturii mediului de la 18ºC la 30ºC,

consumul de apă a sporit cca 30%.

Calitatea apei prezintă importanţă mare atât pentru producţie

cât şi pentru sănătatea vacilor; calitatea apei este apreciată

după unele însuşiri organoleptice (miros, gust), fizico-chimice

(pH, sediment solid, oxigen, duritate), prezenţa unor compuşi

toxici (metale grele, minerale toxice, organofosfaţi etc),

prezenţa în exces a unor compuşi (nitraţi, sodiu, sulfaţi, fier),

conţinut microbiologic.

Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie

Un regim de furajare (alimentaţie) poate fi caracterizat pe

baza mai multor indicatori, printre care şi proporţia diferitelor

categorii de nutreţuri în substanţa uscată a raţiei; din acest

punct de vedere, la vacile de lapte, în funcţie de sezon,

principalele regimuri de furajare sunt: cu nutreţuri de volum cu

umiditate ridicată (suculente) şi respectiv, cu nutreţuri de volum

uscate; acestea constituie

aşa zisele raţii de bază, definite în literatura de specialitate ca

fiind raţiile formate din nutreţurile de volum (umede sau uscate), inclusiv rădăcinile şi

tuberculii furajeri, precum şi unele subproduse din industria alimentară, care au

concentraţie energetică redusă.

Raţiile de bază, calculate în funcţie de capacitatea de

ingestie a vacilor, pot asigura un anumit nivel de producţie,

143

corespunzător sortimentului de nutreţuri şi calităţii acestora;

datorită variaţiei sortimentului şi calităţii nutreţurilor, aceste

raţii sunt foarte variabile ca şi conţinut în nutrienţi, unii

componenţi putând fi în exces, iar alţii în deficit.

Raţiile de bază se pot echilibra pentru ca toţi componenţii

lor să asigure acelaşi nivel de producţie de lapte (minimum 10-12

kg lapte) şi se distribuie uniform la întregul efectiv de vaci în

lactaţie.

Cerinţele vacilor care depăşesc nivelul producţiei pe care îl

pot asegura raţiile de bază se satisfac prin aşa zisele raţii

suplimentare alcătuite, de obicei, din nutreţuri concentrate,

minerale, vitamine, aditivi furajeri.

Raţiile suplimentare se administrează individual, în funcţie

de nivelul producţiei de lapte a fiecărei vaci.

În funcţie de componenţa sa, 1 kg SU din raţia suplimentară

acoperă cerinţele (energie/nutrienţi) pentru 2-2,5 kg lapte, peste

nivelul asigurat de raţia de bază.

Alimentaţia individuală se poate aplica în exploataţiile mici

şi unde se urmăreşte, periodic, evoluţia producţiei zilnice de

lapte; în exploataţiile mari, acest mod de administrare a raţiilor

suplimentare se practică acolo unde există sistem automatizat

(informatizat) de furajare cu concentrate, care se distribuie în

sala de muls.

Regimuri de furajare cu nutreţuri verzi

Nutreţurile verzi se folosesc de primăvara până toamna, fie

prin păşunat, fie cosite şi administrate la iesle.

Aceste regimuri de furajare prezintă multe avantaje (sunt

ieftine, au digestibilitate ridicată, sunt surse bune de vitamine

144

şi unele minerale, sunt dietetice…) dar şi unele dezavantaje

(conţinut mare în apă, variaţia valorii nutritive cu stadiul de

vegetaţie, conţinut mai redus în celuloză brută…), mai ales pentru

vacile cu producţii mari de lapte.

Ingesta nutreţurilor verzi pe păşune este mai ridicată (cu

cca 30%) decât în cazul administrării "la iesle", datorită fazei

de vegetaţie a plantelor pe păşune (de obicei, în stadiul de

frunze), a posibilităţii alegerii plantelor în funcţie de

palatabilitate (de unde şi un coeficient mai redus de folosire 75-

85%), şi a frecvenţei mai ridicate de furajare.

Nutreţul verde proaspăt este consumat mai bine decât cel

pălit, la fel nutreţ întreg faţă de cel tocat mărunt; depozitarea

intermediară (între cosire şi administrare) reduce consumul şi

valoarea nutritivă.

Cantitatea de SU ingerată şi valoarea nutritivă a acestor

nutreţuri depind de stadiu de vegetaţie în momentul folosirii.

Consumul exclusiv de nutreţuri verzi, mai ales când plantele sunt

tinere, poate provoca tulburări digestive datorită conţinutului

mare în apă, redus în celuloză brută (care determină şi scăderea

procentului de grăsime în lapte) şi excesului de proteină.

Nutreţurile verzi sunt sărace în Ca, P şi Na, fiind necesară

echilibrarea corespunzătoare a raţiilor; prin folosirea în raţii a

nutreţurilor celulozice se pot evita unele din aceste neajunsuri.

Alimentaţia vacilor numai cu nutreţuri verzi, permite, la

începutul sezonului de păşunat, obţinerea unor producţii de până

la 18-25 kg, iar apoi de 10- 15 kg lapte/zi, în funcţie de

calitatea păşunii şi cantitatea de iarbă care poate fi consumată;

în primul caz, suplimentele de concentrate sunt puţin eficace (cu

excepţia vacilor performante), dar în al doilea caz aceste

145

suplimentări se justifică, efectul marginal al concentratelor

fiind de 2-3 kg lapte/kg concentrate.

Regimuri de furajare cu silozuri (nutreţuri murate)

Folosirea silozurilor s-a impus datorită efectului lor

favorabil asupra performanţelor de producţie a vacilor, folosirii

mai raţionale a nutreţurilor verzi (inclusiv a păşunii), precum şi

asupra eficienţei economice a exploataţiilor de vaci de lapte.

În ultimul timp se ia în considerare, din ce în ce mai mult,

contribuţia regimului de furajare bazat pe siloz de porumb, la

reducerea poluării mediului, (în special cu azot); eliminările

anuale de N/vacă se reduc odată cu sporirea cantităţii de siloz de

porumb în alimentaţia vacilor datorită conţinutului mai redus în N

a dejecţiilor.

Asociat cu păşunea tânără, silozul de porumb echilibrează

aportul de N al raţiei şi în consecinţă reduce eliminările de N pe

păşune. De altfel, o alimentaţie a vacilor bazată pe siloz de

porumb determină un bilanţ echilibrat al azotului (şi alte

minerale) în sol.

Regimuri de furajare cu silozuri şi nutreţuri verzi

Folosirea silozurilor (de porumb sau ierburi), în raţiile de

bază cu nutreţuri verzi, stabilizează consumul de substanţă uscată

şi prin aceasta şi aportul de energie şi nutrienţi; în perioada de

tranziţie de la regimul de stabulaţie la cel cu nutreţuri verzi,

folosirea silozului atenuează efectele negative ale schimbării

tipului de regim de furajare; în acelaşi timp, se diminuează

efectul schimbării stadiului de vegetaţie al plantelor verzi.

146

Raţiile formate din nutreţuri verzi şi siloz de porumb

asigură, faţă de raţiile numai cu nutreţuri verzi, un consum mai

mare de SU şi o cantitate mai mare de grăsime şi proteină în

lapte; proporţia de siloz de porumb nu trebuie să depăşească 30-

40% din SU a raţiei.

La acest tip de raţii raportul proteină/energie este mai

echilibrat reducându-se risipă de energie sau proteină, fără a

influenţa negativ producţia potenţială de lapte (PPL):

Aditivi specifici folosiţi la vacile în lactaţie

Somatotropina bovină (BST) este un hormon natural produs de

glanda pituitară (hipofiză) a vacilor; este regulatorul major al

creşterii şi producţiei de lapte. Astăzi, acest hormon se produce

pe cale industrială, prin recombinare genetică, şi este aprobat

(ex. FDA, SUA) a fi folosit ca aditiv pentru stimularea producţiei

de lapte la vaci.

Numeroasele studii efectuate în această direcţie aratijrâ, în

urma folosirii BST, producţia de lapte la vaci creşte cu până la

23%) fără a fi modificată compoziţia laptelui; efectul apare

imediat ajungând la maxim la câteva zile după administrare.

Ionoforii sunt antibiotice produse de actinomycete (în special

Streptomyces spp), care modifică fluxul ionilor prin membranele

biologice. Folosiţi la vacile de lapte, ionoforii (ex. Monensin)

influenţează fermentaţiile rumenale şi producţia de lapte, prin

creşterea producţiei de propionat în detrimentul acetatului,

butiratului şi metanului, surplusul de energie fiind disponibil

pentru sinteza laptelui; o cantitate mai mare de propionat

sporeşte cantitatea de glucoza sintetizată de animal, influenţi

direct sinteza lactozei.

147

Probioticele, la vaci, se folosesc sub forma unor culturi vii de

fungi (Aspergilllus oryzae, Sacchromyces cerevisiae) sau bacterii lactice

(Lactobacilus) sau producătoare de acid lactic (Streptococcus) sau

alte specii de bacterii.

Substanţele tampon. Unele substanţe cum sunt: bicarbonatul de

sodiu, oxidul de magneziu, carbonatul de calciu, acetatul de

sodiu, bentonita, zeoliţii..., se adaugă în raţiile vacilor de

lapte cu scopul de-a reduce tulburările digestive şi a preveni

scăderea procentului de grăsime din lapte, în cazul raţiilor

bogate în concentrate şi sărace în celuloză.

Folosirea acestor substanţe tampon (0,6-0,8 % din SUI sau

1,2-1,6 % din concentrate) este recomandată la începutul lactaţiei

sau când în raţie se folosesc cantităţi mari de concentrate şi de

porumb siloz sau dacă concentratele şi nutreţurile de volum se

dau separat, precum şi atunci când se constată reducerea

procentului de grăsime din lapte.

Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată

Perioada gestaţiei avansate este o etapă cheie şi obligatorie

în viaţa productivă a unei vaci; importante în această perioadă

sunt alimentaţia şi igiena.

Gestaţia avansată corespunde, teoretic, ultimei treimi a

gestaţiei, când fetusul realizează cca 70-75% din greutatea la

naştere; dat fiind faptul că în luna a şaptea de gestaţie hrănirea

vacilor se face, încă, în funcţie de producţia de lapte, din punct

de vedere nutriţional şi al specificului alimentaţiei gestaţia

avansată corespunde ultimelor două luni de gestaţie când vacile nu

se mai mulg (fiind în aşa-zisa perioadă “uscată”, “dry cow”)

respectiv când sunt “înţărcate” sau în “repaus mamar”.

148

Denumirea de repaus mamar este improprie, fiindcă în această

peritada glanda mamară nu este în repaus, la acest nivel având loc

modificări extrem de importante mai ales în “statusul endocrin”,

modificări care pregătesc vaca pentru fătare şi lactogeneză. De

altfel, chiar şi în perioada considerată de repaus propriu zis

(situată între a treia şi a cincea săptămână), în glanda mamară au

loc modificări semnificative.

Ca principiu, în timpul repausului mamar stătusul hormonal

are următoarea evoluţie (NRC, 2001):

- insulina plasmatică scade treptat;

- se măreşte, treptat cantitatea de hormon de creştere;

- creşte treptat concentraţia plasmei în tiroxină (T4) care se

reduce apoi la cea. 50% la fătare, ca să crească din nou după

fătare;

- cantitatea de estrogeni, în plasmă, creşte pe durata

gestaţiei avansate, apoi descreşte imediat după fătare;

- concentraţia în progesteron este ridicată în repausul mamar

(pentru menţinerea gestaţiei) şi se reduce rapid, la cca. 2 zile

după fătare;

- glucocorticoizii şi prolactina cresc în prima zi după

fărare şi nivelul lor revine apoi la cel dinainte de fătare, în

următoarele zile.

Modificările statusului endocrin atrag după sine şi schimbări

ale stării corporale şi ingestei de hrană; sub aspectul stării

corporale, caracteristice sunt: depunerile de substanţe de

rezervă, în primul rând de energie (sub formă de grăsimi) datorită

aşa-zisului anabolism de gestaţie. Aceste rezerve de grăsimi corporale,

care se mobilizează în primele săptămâni după fătare, pot asigura

energia necesară pentru sinteza a 150-600 kg de lapte.

149

Ingesta de substanţă uscată se reduce treptat, atingând cel

mai scăzut nivel în momentul fătării; dacă raţia nu asigură

cerinţele de energie (sporite, datorită sporului zilnic de

greutate al fetusului), se recurge la mobilizarea grăsimilor

corporale şi a glicogenului din ficat.

Reducerea ingestei de SU şi creşterea cerinţelor de energie

în ultimile săptămâni de gestaţie, presupune o sporire a

concentraţiei energetice a raţiilor.

Factorii care determină ingesta de SU, în perioada gestaţiei

avansate, nu sunt bine definiţi; unele cercetări (Hayiril şi col.,1998)

arată că reducerea cantităţii de SU ingerată este cu atât mai

accentuată cu cât starea corporală a vacilor înainte de înţărcare

este mai bună. Pe de altă parte, compoziţia raţiei şi conţinutul

în nutrienţi influenţează SUI; astfel, o raţie mai concentrată în

energie şi proteină înainte de înţărcare, stimulează ingesta de SU

şi energie în repausul mamar.

150

Lucr 9

CAPITOLUL 4

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI OVINELOR

Ovinele (ca şi caprinele) se diferenţiază faţă de alte specii

de animale domestice prin faptul că depun un efort mai mare pentru

procurarea hranei; se apreciază că cca 90% din hrana consumată de

către ovine este reprezentată de vegetaţia existentă pe pajişti

permanente (unori inaccesibilă altor specii), de subproduse

agricole şi surse ocazionale, mai puţin de 10% fiind nutreţuri

concentrate. Cu toate acestea, producţiile obţinute de la ovine

sunt numeroase şi importante: carne, lapte, lână, gunoi.

Particularităţi ale digestiei

Ca animale poligastrice, cu stomac cu patru compartimente

(rumen, reţea, foios şi cheag) ovinele sunt adaptate digestiei

nutreţurilor de volum (inclusiv celulozice), care de altfel

constituie baza alimentaţiei lor.

La ovine, reţeaua este proporţional mai mare şi bine separată

de rumen, fapt ce încetineşte refluxul particulelor mici din sacul

ventral al rumenului către sacul cranial şi reţea; rolul

foiosului, ca pompă aspiro-refulantă pentru transferul digestei,

este mai important decât la bovine.

Membrele lungi şi subţiri le oferă o mare mobilitate, care

facilitează valorificarea vegetaţiei de pe terenuri accidentate,

şanţuri, păduri etc. Forma ascuţită a gurii şi mobilitatea mare a

buzelor permit o riguroasă selectare a plantelor comestibile (de

pe mirişti, ciocălăişti păduri), precum şi consumul plantelor de

151

talie mică (pot păşuna după alte specii: taurine, cabaline),

respectiv a subproduselor grosiere (de la care pot alege părţile

mai comestibile).

Rasele mai rustice (Ţurcană, Tigaie) pot parcurge distanţe

mari pentru procurarea hranei, alimentaţia lor fiind "pe parcurs",

de unde şi sistemul de transhumanţă aplicat mult în trecut, dar pe

scara mai redusă în prezent.

Fiind animale rustice şi mai puţin pretenţioase faţă de

hrană, ovinelor le sunt destinate nutreţurile de calitate

inferioară, cu toate că ele digeră mai slab substanţele organice

şi în special celuloza brută din nutreţurile de volum, comparativ

cu bovinele; din contra, digeră mai bine decât bovinele,

componentele nutreţurilor concentrate, fapt explicabil în parte

prin eliminarea unor cantităţi mai reduse de produse endogene,

faţă de bovine.

Cu toate că reticulo-rumenul are la ovine o capacitate

relativă mai mare, ingestibilitatea nutreţurilor, raportată pe

kg0,75, este mai redusă (cu până 35%) faţă de bovine.

Ovinele au un intestin subţire cu o lungime relativă mai mare

(de cca. 27 ori lungimea trunchiului), fapt ce asigură o bună

absorbţie a nutrienţilor; prin mucoasa intestinului gros se absorb

cantităţi mari de apă, ca urmare la ovine fecalele au formă şi

consistenţă specifice.

Alimentaţia oilor (oi mame)

Specificul alimentaţiei oilor este dat de stările fiziologice

prin care trec ele în timpul unui an; din acest punct de vedere se

remarcă următoarele perioade caracteristice: pregătirea pentru

montă şi monta, gestaţia, lactaţia şi o perioadă de repaus. Faţă

152

de perioada de repaus (cu durată variabilă după rasă şi crescător)

cerinţele de hrană variază în raport de la 1:3 pentru energie până

la 1:4 pentru proteine, iar capacitatea de ingestie în raport de

cca 1:2 (Bocquier şi col., 1988). Capacitatea de ingestie este mai mare

la oile care au o condiţie corporală mai slabă, comparativ cu cele

cu o condiţie corporală mai bună.

Cerinţe de hrană

Cerinţe de energie

La oi, nutrientul limitativ este în general energia. Având în

vedere acest aspect, se consideră că succesul unei alimentaţii

raţionale a oilor depinde de modul de gestionare a rezervelor

corporale de grăsimi, în scopul acoperirii cerinţelor variabile de

energie în funcţie de starea fiziologică.

Cerinţe mai mari de energie se înregistrează în perioada

pregătiri pentru montă şi montă (cca. 1 lună), în gestaţie

avansată (ultimele 8-6 săptămâni înaintea fătării) şi în lactaţie

(2-3 luni); nivelul de alimentaţie aplicat urmăreşte menţinerea

oilor, tot timpul anului, într-o condiţie corporală

corespunzătoare, avându-se în vedere că atât insuficienţa cât şi

excesul de energie sunt dăunătoare funcţiei de reproducţie.

Evoluţia greutăţii corporale a oilor este în legătură cu

starea fiziologică; greutatea corporală scade (uneori drastic)

imediat după fătare şi apoi în continuare în primele 2-3 luni de

lactaţie, după care greutatea corporală trebuie să crească

continuu (pentru refacere şi rezerve) până la fătarea următoare.

În aceste condiţii, cerinţele de energie cele mai ridicate se

înregistrează în primele 2 luni de lactaţie, datorită producţiei

mari de lapte (0,5-2 kg/zi, în funcţie de numărul de miei şi rasa

153

oilor) şi respectiv, în ultimile 4-2 săptămâni de gestaţie;

cerinţele minime de energie corespund perioadelor de repaus mamar

şi respectiv, primelor 3 luni de gestaţie, când aportul de energie

este la nivelul cerinţelor de întreţinere.

Cerinţe de proteine

Simbionţii din rumen sintetizează cantităţi importante de

ammoacizi care sunt folosiţi de oaie pentru acoperirea cerinţelor

în aceşti nutrienţi; ca urmare se apreciază că la oi mai

importantă este cantitatea de proteină, decât calitatea ei.

Pentru sinteza proteinei bacteriene în rumen este folosit

atât N din proteine cât şi cel din surse neproteice; datorită

costului ridicat al surselor naturale de proteine, în multe ţări

se folosesc şi la ovine surse de N neproteic.

În cazul folosirii ureei trebuie respectate câteva reguli:

- ureea reprezintă 1% din raţie sau maximum 3% din

concentrate, iar N neproteic nu trebuie să depăşească 1/3 din

azotul total din raţie;

- ureea nu se foloseşte la miei;

- ureea se introduce în hrană treptat, perioada de adaptare a

oilor fiind de 2-3 săptămâni;

- se acordă atenţie deosebită omogenizării ureei pentru a

evita ingesta unor

cantităţi prea mari, care pot deveni toxice.

Cerinţele de proteină, în funcţie de starea fiziologică a

oilor, evoluează astfel: sunt reduse în perioada de repaus mamar

şi primele 3 luni de gestaţie (cca 80 g PDI/UFL), cresc în ultima

parte a gestaţiei (100-110 g PDI/UFL), fiind cel mai ridicate

(110-120 g PDI/UFL) în perioada de lactaţie.

154

La începutul sezonului de păşunat, când plantele sunt în

stadiu vegetativ, aportul de proteină asigurat prin păşune acoperă

cerinţele oilor, chiar dacă sunt în perioada de lactaţie.

Cerinţe de minerale

Aceste cerinţe sunt influenţate şi în cazul ovinelor, de

numeroşi factori: rasă, vârstă, sex, sporul de greutate, starea

fiziologică, forma chimică sub care se găsesc mineralele şi

interrelaţiile cu alte minerale.

La ovine se manifestă cerinţe specifice atât pentru macro cât

şi pentru microelemente; în general, raportul Ca:P nu trebuie să

aibă valori mai mici de 1,2:1; cele mai mari cerinţe în aceste

minerale se înregistrează în perioada de lactaţie.

Potasiul se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile vegetale

şi nu se constată carenţe; o proporţie mai mare de K în raţie

(până la 2% în SU) este recomandată pentru combaterea stresului de

transport.

Sulful, la ovine are importanţă deosebită fiindcă intră în

proporţii mari în compoziţia fibrei de lână, prin cistină;

aminoacizii sulfuraţi (metionina şi cistina) sunt cei mai

importanţi pentru creşterea lânii. Raportul N:S în raţii nu

trebuie să fie mai mare de 10:1 mai ales când se foloseşte N

proteic.

Cuprul şi seleniul sunt necesare dar sunt şi foarte toxice la

ovine, diferenţa dintre nivelul cerinţelor şi cel toxic este

redusă; ovinele au mare sensibilitate la Cu, excesul (peste 25

ppm) provocând icter hemolitic şi moartea animalelor.

Carenţa în Zn este însoţită de reducerea fertilităţii oilor

şi paracheratoză; carenţa în Co determină sterilitate.

155

Oile sunt mari consumatoare de sare (NaCl) (10-20 g/zi pentru

oi de 45-50 kg)* din cauza toxicităţii mari a Cu, la oi nu trebuie

administrate brichete minerale cu sare care au fost formulate

pentru bovine.

Cerinţe de vitamine

Ca şi la alte rumegătoare şi la ovine se manifestă cerinţe

specifice în vitamine liposolubile (A, D, E şi K), dar nutreţurile

verzi pe care le consumă oile asigură cerinţele lor, care sunt

apreciate (Hoffmann, 1990), în funcţie de starea fiziologică.

Vitaminele din complexul B şi vitamina C se sintetizează în

organism în cantităţi suficiente; simptome de carenţă apar rar şi

se manifestă sub formă de poliencefalomalacie, când este distrusă

vitamina B1 (tiamina).

Cerinţe de apă

Cu toate că oile pot suporta lipsa de apă mai multe zile, apa

de băut trebuie să fie asigurată în permanenţă, cerinţele de apă

de băut, trebuie să fie asigurată în permanenţă, cerinţele de apă

fiind mai mari mai ales la alimentaţia cu nutreţuri uscate.

Cerinţele totale de apă (din nutreţuri, rouă, uneori din

zăpadă şi din apa de băut) sunt dependente de: greutatea şi

stadiul fiziologic al animalului, temperatura mediului şi

respectiv nivelul ingeştei; cele mai mari cerinţe de apă se

înregistrează în ultima parte a gestaţiei (mai ales când oaia are

2 sau 3 miei) şi în prima lună de lactaţie, cantitatea de apă

băută zilnic putând depăşi în aceste situaţii 10 kg.

Alimentaţia oilor în gestaţie

156

O caracteristică importantă a oilor este durata scurtă a

gestaţiei şi posibilitatea de a făta în diferite sezoane, intrarea

în călduri facându-se natural sau după tratamente hormonale.

Această caracteristică permite crescătorului să adopte un

management adecvat la trei obiective, preponderente astăzi:

- furnizarea diferitelor tipuri de miei în perioadele cu

cerinţe crescute ale pieţei;

- folosirea mai eficientă a forţei de muncă în crescătorie,

printr-o mai bună succesiune a lucrărilor;

- exploatarea cât mai intensă a perioadei de păşunat.

În condiţiile actuale, eficienţa creşterii ovinelor se

bazează, în primul rând, pe obţinerea unei cantităţi cât mai mari

de carne de miei/oaie, producţia de lână reprezentând maximum 20-

25% din veniturile realizate.

Perioada de montă este, în aceste condiţii, determinată de

tipul de miel dorit a se obţine, respectiv miel de Paşti sau miel

de măcelărie (în special pentru export); în ultimul caz, fatările

şi creşterea mieilor trebuie astfel dirijate încât să poată fi

satisfăcută cererea mare, mai ales a ţărilor arabe, cu ocazia

sărbătorilor specifice.

Pentru obţinerea unui miel de Paşti fatările trebuie să aibă

loc aproximativ în luna februarie pentru ca mielul la sacrificare

să fie înţărcat şi să se obţină o carcasă de minimum 6-8 kg; monta

se face în acest caz în luna septembrie, astfel că gestaţia este

situată între lunile septembrie-februarie, iar alimentaţia este

atât pe păşune cât şi în stabulaţie.

Nivelul şi tipul alimentaţiei oilor gestante sunt determinate

de cerinţele specifice perioadei de gestaţie. Pe parcursul celor

147-150 zile de gestaţie, sporul de greutate al oii este

157

determinat de creşterea fetusului/fetuşilor şi a învelitorilor

fetale şi depunerea de substanţe de rezervă în corpul mamei;

cheltuielile energetice şi de nutrienţi pentru sporul de greutate

sunt reduse în primele 90 zile de gestaţie şi cresc constant în

perioada următoare; astfel, cheltuielile de energie ale oii

gestante sunt mai mari cu numai 20% în ziua a 90-a şi cu peste

125% în preajma fătării; comparativ cu începutul gestaţiei,

creşterea cea mai accentuată înregistrându-se în ultimile 40 zile

de gestaţie.

Din această cauză gestaţia la oi este împărţită, sub aspectul

cerinţelor de hrană şi alimentaţiei, în două perioade, respectiv

gestaţie I (cu durata de cca. 3,5 luni) şi gestaţie II (cu durata

de 1,5 luni).

În prima lună de gestaţie, când embrionul se dezvoltă liber

în uter, până în ziua a 16-a (INRA 1988) sau a 40-a (NRC 1989) când

se fixează pe peretele uterin, este necesar ca alimentaţia să fie

cât mai apropiată, atât cantitativ cât şi calitativ, de cea

dinaintea montei, pentru a evita mortalitatea embrionară.

În următoarele 2 luni de gestaţie dezvoltarea

fetusului/fetuşilor este redusă, la vârsta de 90 de zile greutatea

lor reprezintând până la 15% din greutatea la naştere. Se

apreciază, pe această bază, că nivelul de alimentaţie

corespunzător cerinţelor de întreţinere este suficient pentru

această perioadă.

În acest caz, alimentaţia pe păşune poate asigura integral

cerinţele oilor, dacă acestea pot consuma 3-3,5 kg SU/100 kg GV;

de obicei, în această perioadă a anului oile folosesc multe

resurse ocazionale de nutreţuri cum sunt: lucerniere, ciocălăişti,

mirişti, samuraslă etc, care sunt formate din plante tinere şi

158

chiar resturi de seminţe rămase după recoltare, pe care oile le

pot alege şi consuma.

În afara perioadei de păşunat, oile aflate în prima parte a

gestaţiei sunt hrănite cu fânuri naturale, vreji de leguminoase,

sfeclă furajeră, siloz de porumb, în cantităţi care să satisfacă

cerinţele de întreţinere, în limita capacităţii de ingestie.

Alimentaţia în prima parte a gestaţiei trebuie astfel

dirijată încât să nu fie o depunere pronunţată de grăsimi, fiindcă

la animalele grase se reduce capacitatea de ingestie, cu efect

negativ asupra bilanţului energiei în perioada gestaţiei avansate

şi a lactaţiei.

Reducerea capacităţii de ingestie presupune un consum mai mic

de nutreţuri de volum şi sporirea aportului de concentrate, dar şi

mobilizarea de grăsimi corporale care declanşează cetoza/toxiemia

de gestaţie. În ultimile 6 săptămâni de gestaţie, fetusul/fetuşii

realizează 75-80% din greutatea lor la naştere, acumulându-se în

acelaşi timp şi importante rezerve (de energie, proteine,

minerale) în corpul mamei; în aceste condiţii, cerinţele de hrană

sporesc substanţial pe măsură ce avansează gestaţia; concomitent

se reduce capacitatea de ingestie, ceea ce determină necesitatea

creşterii densităţii energetice a raţiilor, astfel încât printr-o

cantitate mai redusă de SU ingerată să se asigure un aport mai

ridicat de energie.

Semnificativ este faptul că reducerea capacităţii de ingestie

este mai accentuată la oile cu mai mulţi fetuşi.

În ultima parte a gestaţiei cresc şi cerinţele de proteină,

minerale şi vitamine; astfel, cerinţele de proteină sunt, în

această perioadă, de 140-145 g PDI/UFL, faţă de 80-110 g PDI/UFL

în prima parte a gestaţiei.

159

Insuficienţa energiei şi a altor nutrienţi în preajma fătării

influenţează negativ:

- cantitatea şi calitatea lânii la oaia mamă;

- dezvoltarea fetusului/fetuşilor;

- greutatea fetuşilor la naştere, în special la fătări duble,

triple;

- dezvoltarea corporală a mielului în timpul alăptării,

datorită producţiei mai mici de lapte;

- producţia de lână a urmaşilor pe timp mai lung dat fiind

faptul că formarea foliculilor are loc, preponderent, în ultima

parte a perioadei intrauterine şi începutul perioadei de alăptare.

în cazul oilor aflate în ultima parte de gestaţie, folosirea

unei cantităţi mai mari de grosiere (coceni, paie, vreji)

presupune cantităţi mari de concentrate în raţii (0,4-0,6 kg);

folosirea unor silozuri (porumb, ierburi, lucernă) de foarte bună

calitate, în special de lucerna (0,5-1,0 kg SU) asigură necesarul

de nutrienţi, în limita capacităţii de ingestie a oilor.

În ultima parte a gestaţiei creşte semnificativ cantitatea de

apă băută care depinde de stadiul de gestaţie şi de numărul

fetusilor; în acest sens, se afirmă chiar că se poate aprecia

numărul de miei fătaţi, după cantitatea de apă băută în ultimele

săptămâni de gestaţie.

CAPITOLUL 5

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI CABALINELOR

160

Cu toate că domesticirea cailor s-a făcut în urmă cu milenii,

doar în ultimii 30-40 de ani s-au strâns suficiente informaţii

ştiinţifice referitoare la formularea raţiilor pentru diferite

categorii de cabaline; cercetările efectuate în această direcţie

evidenţiază necesitatea hrănirii cailor în funcţie de specificul

anatomicofuncţional al tubului digestiv.

Particularităţi ale digestiei

Caii sunt animale nerumegătoare, erbivore, la care în

intestinul gros (cecum şi colon) fermentaţiile bacteriene sunt

foarte intense, ceea ce face posibilă valorificarea nutreţurilor

fibroase.

Tractusul digestiv se caracterizează printr-un stomac puţin

voluminos (15- 18 l) şi un intestin dezvoltat; intestinul subţire

este lung (16-24 m), iar intestinul gros are un volum foarte mare

(180-220 l) şi îndeplineşte un rol similar rumenului de la

poligastrice.

Procesele de digestie au loc la trei nivele diferite ale

tubului digestiv: stomac (digestie gastrică), intestin subţire

(digestie enzimatică) şi intestin gros (digestie microbiană).

Cu toate că are capacitate redusă, stomacul nu se umple

niciodată; el se goleşte pe măsura consumului hranei; în momentul

când se termină consumul de hrană, stomacul se închide complet,

fapt ce face imposibil vomismentul, de unde frecventele tulburări

digestive (colici) dacă ingestia este rapidă, dacă nutreţurile

sunt prea reci etc.

Procesele de digestie în stomac sunt relativ reduse, fiindcă

la acest nivel rămân mai mult timp numai ultimele cantităţi

161

consumate dintr-un tain şi suferă procese mai intense de digestie;

stomacul are un rol mai important în mărunţirea hranei. Celuloza

suferă un început de digestie în urma căreia, în unele cazuri,

rezultă cantităţi importante de gaze care pot provoca "meteorismul

stomacului". Un început de digestie suferă şi proteinele, care apoi

sunt hidrolizate în intestinul subţire. În stomac practic nu se

digeră mineralele, iar glucidele sunt foarte puţin descompuse la

acest nivel.

În intestinul subţire sub influenţa enzimelor pancreatice şi

intestinale, procesele de digestie pentru zaharuri, amidon,

grăsimi şi proteine sunt foarte intense; produşii finali sunt

glucoza şi acizii graşi cu lanţ lung (care sunt surse de energie)

şi respectiv aminoacizii; intensitatea digestiei la acest nivel al

tubului digestiv este cu atât mai mare cu cât raţiile conţin

cantităţi mai mari de concentrate (cereale, şroturi…). Nutrienţii

eliberaţi şi absorbiţi în intestinul subţire furnizează 30-60% din

energia totală absorbită şi 30-80% din azotul (aminoacizii)

absorbit.

Substanţele minerale (exceptând fosforul) sunt absorbite în

intestinul subţire la diferite niveluri, în funcţie de element.

Intestinul gros este populat cu o mare cantitate de

microorganisme (bacterii, protozoare, fungi) asemănătoare cu cele

din rumen; părţile de nutreţuri nedigerate în stomac şi intestinul

subţire ajung în intestinul gros unde suferă o fermentaţie

microbiană care are ca rezultat producţia de dioxid de carbon,

metan şi acizi graşi volatili (AGV, în special acetat, propionat

şi butirat); prin metan se elimină până la 3% din energia

ingerată.

162

În funcţie de tipul regimului de furajare, prin AGV absorbiţi

în intestinul gros se asigură 30-60% din energia absorbită;

valorile mai mari sunt specifice raţiilor formate preponderent,

din fânuri şi celulozice. Propionatul este precursor pentru

glucoză, acetatul şi butiratul nu sunt glucogenetice.

Din activitatea bacteriilor în intestinul gros rezultă

proteine şi vitamine din complexul B, dar caii folosesc în mică

măsură aceste substanţe, fiindcă absorbţia la acest nivel este

redusă (NRC, 1989). Sursele de N neproteic sunt mai slab utilizate

la cai decât la rumegătoare; în acelaşi timp, caii sunt mai puţin

sensibili la intoxicaţia cu uree (nivelul de toleranţă este de cca

2 g/kg greutate vie), fiind mai sensibili la intoxicaţia cu

amoniac şi săruri de amoniu.

Şi la cai tipul nutreţului/raţiei influenţează fermentaţiile

microbiene; nutreţurile bogate în amidon (grăunţele de cereale)

determină formarea unor cantităţi mai mari de propionat şi mai

scăzute în acetat şi butirat. Schimbările frecvente şi brutale ale

raţiilor ( îndeosebi ca structură) au influenţă negativă asupra

fermentaţiilor microbiene, fiindcă determină modificări ale

populaţiilor de microorganisme (prin moartea unor tipuri de

bacterii) şi schimbarea pH-ului intestinal. Pentru menţinerea unei

activităţi optime în intestinul gros se recomandă ca în hrana

cailor să se asigure minimum 1 kg fân /100 kgGV, iar nutreţurile

concentrate să se administreze după cele de volum (fibroase).

Cerinţe de hrană

Pentru întreţinere şi producţie (creştere, lapte, muncă) caii

au nevoie de energie şi nutrienţi specifici (aminoacizi, minerale,

vitamine).

163

Substanţa uscată ingerată (SUI) asigură energia şi nutrienţii

necesari animalului pentru realizarea performanţelor dorite.

Cantitatea de SU ingerată depinde de mai mulţi factori:

- felul nutreţului: stadiul de vegetaţie la recoltare, specia

plantelor, modul de conservare;

- caracteristicile animalului: greutate corporală, stare

fiziologică (gestaţie, lactaţie, creştere), efort de muncă.

Nutreţurile verzi sunt ingerate în cantităţi mai mari decât

cele conservate; cantitatea de SU ingerată din nutreţurile murate

creşte odată cu conţinutul lor în substanţă uscată; leguminoasele

sunt ingerate în cantităţi mai mari decât gramineele.

Cerinţe de energie

Cerinţele de energie la cabaline sunt exprimate fie în

energie digestibilă (ED) (NRC, 1989), fie în energie netă (EN,

respectiv unităţi furajere UF) (INRA, 1990).

Ca şi la alte specii de animale şi la cabaline cerinţele

totale de energie reprezintă suma cerinţelor pentru întreţinere şi

a celor pentru producţie.

Cerinţele de energie pentru întreţinere sunt determinate de

greutatea corporală (GV), care în cazul când nu poate fi

determinată prin cântărire (cele mai întâlnite situaţii) poate fi

estimată pe baza unor dimensiuni corporale, cum ar fi perimetrul

toracic (PT) şi înălţimea la greabăn (IG), după următoarele

relaţii de calcul (Martin-Rosset şi col.,1990):

- iepe: GV (kg)= 5,2PT + 2,6IG-855 (±25 kg)

- tineret în creştere: GV (kg)= 4,5PT - 370 (±23 kg)

- cai de muncă: GV (kg)= 4,3PT+3,0IG - 785 (±26 kg)

164

- rase grele (toate categoriile): GV (kg)= 7,3PT- 800 (±27

kg)

În funcţie de greutatea corporală (kg) se utilizează

următoarele relaţii de calcul (NRC, 1989) pentru estimarea

cerinţelor de ED pentru întreţinere:

- Pentru cai cu GV<600 kg:

ED (Mcal/zi)=1,4 + 0,03 GV

- Pentru cai cu GV>600kg:

ED (Mcal/zi)=1,82 + 0,0383 GV - 0,000015GV2

Cerinţele de energie pentru întreţinere calculate după aceste

relaţii, se reduc pe măsura creşterii greutăţii corporale dacă

sunt raportate la 100 kg GV.

Sistemul INRA exprimă cerinţele de energie la cabaline în

energie netă, care este echivalată în Unităţi Furajere cal (UFc) prin

raportarea la 2200 kcal, valoare care reprezintă cantitatea de

energie netă pentru întreţinere a unui kg de orz de referinţă (cu

87% SU) la cai.

Exprimate în acest fel, cerinţele de energie pentru

întreţinere sunt de cca 0,70-0,80 UFc/100 kg GV; se remarcă o

variaţie mai mare a acestor cerinţe la cai în funcţie de sex,

rasă, individualitate şi temperament, comparativ cu alte specii de

animale.

Cerinţele de energie pentru producţie sunt determinate de

felul şi mărimea acesteia (efort, creştere fetus, producţie de

lapte, creştere-îngrăşare), precum şi de alţi factori cum ar fi

temperatura mediului.

Cerinţe de proteină

165

Modul de exprimare a cerinţelor de proteine variază în

funcţie de sistemul de normare; astfel, în sistemul NRC cerinţele

de proteine pentru întreţinere sunt estimate la minimum 7,2% PB în

raţie (NRC, 1989).

Sistemul INRA apreciază cerinţele de proteine şi respectiv

conţinutul nutreţurilor în Proteină Brută Digestibilă cal (PBDc); se

consideră în acest caz că 100 g PBDc, furnizează în tubul

digestiv, la cal:

- 100 g PBDc (aminoacizi) în cazul nutreţurilor concentrate,

prin digestia în intestinul subţire;

- 70-90 g PBDc (aminoacizi) în cazul nutreţurilor de volum,

cantitate rezultată atât din digestia în intestinul subţire cât şi

din digestia microbiană din intestinul gros.

Cerinţele de proteine pentru întreţinere la caii adulţi sunt

apreciate, în sistemul INRA, la 50-55 g PBDc/100 kgGV.

Cerinţele pentru producţie sunt variabile, după felul

producţiei.

Cerinţe de minerale

Cerinţe mai ridicate de minerale se manifestă pentru Ca, P şi

K, pe care NRC (1989) le apreciază, pentru SU din raţie la:

0,21%Ca; 6,15% P; 0,3 % K, în cazul cailor în stare de

întreţinere. Faţă de cerinţele de întreţinere, cerinţele pentru

lactaţie sunt mai mari de 1,5-2,5 ori pentru Ca, P şi K.

Cerinţe de vitamine

O atenţie deosebită se acordă vitaminelor liposolubile, în

special pentru vitamina E a cărei carenţă determină la cai

tulburări specifice cum ar fi boala neuronilor molari,

166

mieloencefalopatia degenerativă ecvină şi alte tulburări

degenerative; se recomandă ca nivele optime de vitamină E: 15-50

UI/kg GV pentru întreţinere şi cea. 80 UI/kg GV pentru creştere şi

muncă.

Cerinţe de apă

Cantitatea de apă consumată depinde de temperatura mediului,

cantitatea de SU ingerată, felul nutreţurilor consumate etc.

Astfel, dacă se consumă fân de lucernă, cantitatea de apă băută

este mai mare decât la consumul fânului de graminee. Se estimează

un consum zilnic de apă de 2-3 l/kg SU ingerată (NRC, 1989); alte

estimări sunt de 30 ml apă/kg GV.

La cai, insuficeinţa apei reduce cantitatea de SU ingerată şi

favorizează apariţia colicilor; reducerea conţinutului corpului în

apă cu 5-7% din GV este considerată o deshidratare moderată, cca

de 8-10% accentuată, iar peste 10 % este considerată fatală.

Lucr 10

CAPITOLUL 6

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PORCINELOR

Carnea de porcine reprezintă o sursă importantă de energie,

proteine, minerale şi vitamine, pentru o mare parte din populaţia

globului. Sinteza ţesuturilor muscular şi adipos, a oaselor şi a

altor componente ale corpului, este dependentă de aportul adecvat

de nutrienţi prin hrana pe care porcinele o primesc într-o formă

palatabilă şi care poate fi utilizată eficient pentru creştere,

reproducţie şi lactaţie.

167

Particularităţi ale digestiei

Porcinele sunt animale monogastrice, omnivore, cu masticaţie

şi salivaţie foarte active. Sub aspectul conformaţiei şi

funcţionării tubului digestiv, există o mare asemănare între om şi

porc; de altfel, porcii sunt folosiţi ca model experimental în

cercetările de nutriţie şi alimentaţie umană.

Digestia la porc se desfăşoară în 2 etape:

I. Digestia în stomac şi intestinul subţire, unde sub acţiunea enzimelor

proprii are loc o descopunere a componentelor nutreţurilor până la

nutrienţi care pot fi absorbiţi: glucoză, aminoacizi, acizi graşi,

minerale, vitamine; astfel se eliberează 1/2 până la 2/3 din

nutrienţii pe care îi conţin nutreţurile ingerate;

II. Digestia în intestinul gros se face sub acţiunea enzimelor

bacteriene, prin procese de fermentaţie din care rezultă atât

produşi care pot fi utilizaţi de animal: acizi organici cu lanţ

scurt (acid acetic, propionic, butiric, lactic), vitamine etc.,

cât şi produşi nefolositori (metan, CO2, H2, căldură de

fermentaţie, aminoacizi etc.).

Ca şi la om, tubul digestiv la porci este populat pe toată

lungimea sa cu o imensă cantitate de microorganisme, al căror

număr este de cca. 10 ori mai mare decât numărul total de celule

ale animalului gazdă. Aceste microorganisme sunt fie fixate de

papilele intestinale (flora parietală), fie plutesc în chim (flora

luminală).

La naştere, tubul digestiv al purceilor este liber de germeni

(germ free), dar el este populat rapid cu germeni din mediu. La

început proliferează germeni precum: E. coli, Streptococcus,

Clostridium ; schimbarea acestei structuri bacteriene se face încă

168

din prima săptămână de viaţă când pe măsură ce sporeşte proporţia

bacteriilor producătoare de acid lactic (Lactobaccilus şi

Streptococcus sp.) se reduce semnificativ popularea cu E. coli.

Structura populaţiei bacteriene din tubul digestiv al

purceilor este în legătură şi cu pH-ul mediului, care scade pe

măsura sporirii producţiei de acid lactic; bacteriile patogene

(ex. E. coli) sunt sensibile la valori mai scăzute ale pH-ului

intestinal.

Sub acţiunea florei intestinale, componentele nutreţurilor

sunt supuse unor intense procese de fermentaţie.

Astfel, în urma fermentării unei părţi din hidraţii de carbon

rezultă acizi graşi volatili (acetic, propionic, butiric) şi acid

lactic; AGV sunt absorbiţi (mai ales la nivelul cecumului şi

colonului) şi furnizează o parte din energia necesară organismului

pentru întreţinere: cca 30% la porci în creştere şi până la 40 %

la scroafele în gestaţie. Ca structură, amestecul de acizi graşi

este diferit (Rodecki şi col., 1991), atât în funcţie de felul hranei

(conţinutul în celuloză şi nivelul ingestiei), cât şi de segmentul

tubului digestiv.

În general, fermentaţiile din colon sunt limitate de

cantitatea mai redusă de hidraţi de carbon disponibili, la acest

nivel.

Din fermentarea proteinelor de către bacteriile intestinale

rezultă peptide, amine, fenoli etc. (produşi folosiţi pentru

resinteza proteinei bacteriene) şi alţi compuşi. Aminoacizii din

proteina bacteriană sintetizată în colon, pe baza ureei, sunt

folosiţi de porci pentru sinteza proteinelor corporale.

Din degradarea aminoacizilor de către bacterii rezultă

metaboliţi fenolici volatili (fenol, p-cresol, scatol etc) care

169

dau mirosul caracteristic dejecţiilor. Microorganismele din tubul

digestiv au rol limitat în digestia lipidelor, dar ele

influenţează negativ absorbţia acestora fiindcă degradează acizii

biliari, necesari pentru o bună absorbţie a lipidelor.

De asemenea, bateriile intestinale au influenţă negativă

asupra disponibilităţii mineralelor (ex. Fe), pe care le

blochează.

Cu toate că bacteriile, mai ales din intestinul gros,

sintetizează vitaminele din complexul B şi vitamina K, organismul

porcului beneficiază relativ puţin de această sinteză fiindcă

absorbţia vitaminelor la acest nivel al tubului digestiv este

neînsemnată.

Cerinţe de hrană

Dtorită particularităţilor de digestie şi absorbţie,

utilizarea nutrienţilor la porcine este superioară cu 20-30% faţă

de cea de la taurinele la îngrăşat.

Energia este exprimată în energie digestibilă (ED) sau în

energie metabolizabilă (EM); energia netă (EN) se utilizează

rareori pentru exprimarea cerinţelor energetice pentru

întreţinere.

Conţinutul nutreţurilor în ED este determinat de compoziţia

lor chimică, fiind influenţat pozitiv de conţinutul în grăsimi,

respectiv negativ de conţinutul în celuloză şi cenuşă.

Cerinţe de energie

Cerinţele pentru întreţinere cuprind toate cheltuielile de

energie pentru funcţiile organismului şi o activitate moderată şi

170

sunt exprimate, în cele mai multe cazuri, faţă de greutatea

metabolică (GV0,75; kg0,75).

Exprimate în acest fel, cerinţele zilnice de energie pentru

întreţinere variază în limite destul de mari, de la autor la

autor, respectiv 92-160 kcal EM/kg0.75, fiind reţinute, ca mai

apropiate de adevăr următoarele valori, în funcţie de starea

fiziologică (NRC, 1998):

- 106 kcal EM/kg0,75 la scroafe gestante, lactante şi la

porci în creştere;

- 112 kcal EM/kg0,75 la tineret suin şi vieri adulţi.

Cerinţele globale de energie sunt compuse din cerinţele

pentru întreţinere, la care se adugă cele pentru producţie

(creştere, gestaţie, lactaţie, activitatea sexuală a vierilor).

Cerinţele pentru creştere sunt calculate pe baza

cheltuielilor de energie pentru sinteza de proteine şi grăsimi.

Cheltuielile de energie pentru gestaţie, corespund sporului de

greutate al scroafei şi dezvoltării fetuşilor şi ţesuturilor

fetale; aceste sporuri sunt apreciate, în total, la cca 45 kg, din

care 20 kg pentru produşii de concepţie şi învelitorile fetale

(Noblet şi col, 1990). Eficienţa utilizării energiei în timpul gestaţiei

este apreciată la 0,69-0,88, valoarea mai mare fiind pentru

depunerea de ţesut maternal (Close şi col., 1985).

Cerinţe de proteine

La porcine, aceste cerinţe sunt exprimate, în cele mai multe

cazuri, în proteină brută (g N x 6,25). Pe baza constatării că în

multe cazuri creşterea şi reproducţia sunt deficitare chiar dacă

nivelul proteinelor în hrană era teoretic corespunzător, s-a emis

171

ideea că nu proteina este elementul esenţial ci conţinutul ei în

aminoacizi.

Astfel, cei 20 de aminoacizi din proteinele naturale au fost

împărţiţi şi pentru porcine în 2 grupe: aminoacizi esenţiali

(indispensabili) şi neesenţiali (neindispensabili).

O utilizare a aminoacizilor cu eficienţă maximă se realizează

în cazul în care hrana asigură un aport echilibrat al

aminoacizilor esenţiali; acest concept este cunoscut sub denumirea

de proteină ideală, care defineşte un amestec echilibrat de aminoacizi

specific fiecărei producţii şi categorii de porcine.

Dată fiind provenienţa diversă a aminoacizilor (în funcţie de

sursa de nutreţuri), disponibilitatea lor pentru organism este

diferită de la un aminoacid la altul, în funcţie de nutreţ; pentru

a evita acest neajuns, în ultimul timp se utilizează, la

formularea raţiilor, conţinutul nutreţurilor în aminoacizii

digestibili (digestibilitatea ileală), considerându-se că

aminoacizii folosiţi efectiv de organism sunt aceia care sunt

digeraţi şi absorbiţi la nivelul intestinului subţire.

Pentru echilibrarea raţiilor porcilor în unii aminoacizi

esenţiali se folosesc aşa-zişii aminoacizi cristalini (aminoazici

de sinteză) cu următoarea concentraţie în substanţă activă

(aminoacid pur):

L-lizină -HCl (98,5% puritate) 78,8% lizină

L-treonină 98,5% treonină

L-triptofan 98,5% triptofan

DL-metionină 99,0% metionină

DL-metionină hidroxi analog (lichid) 88,0% metionină

Cerinţele de aminoacizi ale diferitelor categorii de porcine sunt

influenţate de mai mulţi factori, între care: vârstă (greutate

172

corporală), sex, producţie, scop urmărit (proporţie maximă de

carne în carcasă, spor de creştere maxim, eficienţă maximă a

hranei), potenţialul genetic de sinteză a proteinei etc.

Cerinţe de minerale

La porcine, se manifestă cerinţe specifice în unele

anorganice: Ca, P, Na, K, Mg, CI, S, I, Cu, Fe, I, Zn, Se.

Funcţiile acestor elemente sunt variate,lele fiind component

nestructurale ale ţesuturilor sau reglând funcţionarea unor

ţesuturi şi organe.

Calciul şi fosforul au rol major în formarea şi dezvoltarea

scheletului, precum şi alte funcţii fiziologice importante.

Eficienţa nutriţională a Ca şi P, la toate categoriile de porcine

depinde (Peo, 1991) de:

- suplimentarea adecvată a hranei cu aceste elemente într-o

formă disponibilă;

- un raport adecvat Ca:P;

- prezenţa vitaminei D în cantităţi suficiente.

Referitor la cerinţele în Ca şi P a diferitelor categorii de

porcine, se remarcă următoarele:

- cerinţele optime pentru a sigura o creştere maximă nu

corespund şi unei maxime mineralizări a oaselor;

- la porcii specializaţi pentru proporţia mare de carne în

carcasă cerinţele sunt mai reduse decât la cei cu proporţie

moderată de carne;

- cerinţele vierilor sunt mai mari decât ale vieruşilor sau

scrofiţelor;

- fosforul din sursele naturale are o biodisponibilitate

diferită (ex. 100 % pentru faina de lucerna, faina de peşte,

173

fosfat dicalcic şi numai 15 % pentru grăunţele de porumb, 31 %

pentru cele de orz, 25-38 % pentru şrotul de soia etc);

- excesul de Ca şi P reduce performanţele zootehnice ale

porcinelor. Sodiul clorul şi potasiul sunt ionii cu cea mai mare

influenţă asupra balanţei electrolitice şi echilibrului acido-

bazic din organism. Carenţa în aceste elemente reduce ritmul de

creştere şi eficienţa hranei; toleranţa porcinelor faţă de NaCl

este ridicată, dacă este asigurat accesul nelimitat la apă.

Simptomele de toxicitate ale Na: tulburări nervoase,

paralizii, moarte.

Magneziul este cofactor în multe sisteme enzimatice şi

component al oaselor; cerinţele în Mg sunt stabilite mai exact

pentru purcei, fiind mai puţin cunoscute pentru porcii de

reproducţie. Carenţa în Mg se manifestă prin hiperexcitabilitate,

dureri musculare, tetanie, moarte.

Sulful este necesar pentru sinteza compuşilor cu S; se pare că

sulful din aminoacizii sulfuraţi asigură necesarul porcilor.

Cuprul este necesar pentru sinteza hemoglobinei şi activarea

unor enzime implicate în metabolism. Nivelul optim al Cu în hrana

diferitelor categorii de porcine este încă incomplet lămurit şi

diferă de la o sursă la alta (ex. pentru scroafe 6-60 ppm) carenţa

în Cu reduce mobilizarea Fe, influenţând negativ hematopoeza,

cheratinizarea epiteliilor, sinteza colagenului, elastinei şi

mielinei.

Carenţa în Cu este asociată cu anemia hipocromă, fracturi

spontane, tulburări cardiace etc. Dozele mari de Cu, peste 250

ppm, sunt toxice, dar dozele moderate (100-250 ppm) stimulează

creşterea porcilor.

174

Cuprul din sulfaţi, carbonaţi şi cloruri are disponibilitate

ridicata la porci; complexele organice care conţin cupru au o

disponibilitate asemănătoare cu sulfaţii. Complexele cu lizină au

influenţă mai bună asupra creşterii decât sulfaţii.

Iodul, prin intermediul tiroxinei, este implicat în metabolism;

carenţa determină mixedem, tiroidă hemoragică etc, la scroafe.

Sursele de I uşor disponibil sunt iodatul de calciu şi de potasiu.

Fierul este component al hemoglobinei şi mioglobinei, dar şi a

unor enzime. La naştere, purceii au o rezervă de Fe (în

hemoglobina de cea. 50 mg şi cerinţe zilnice de (7-16 mg)

respectiv 21 mg/kg spor greutate; laptele de scroafă conţine cca.

1 mg Fe/1, fiind cu totul insuficient faţă de cerinţele purceilor.

O serie de cercetări mai recente arată că mucoasa intestinală

la purcei, în primele ore după naştere, permite absorbţia Fe din

surse organice/anorganice cu fier disponibil şi se pot astfel

satisface cerinţele purceilor m acest element. In schimb, un aport

ridicat de Fe (peste 200 mg) administrat injectabil sau oral,

stimulează dezvoltarea florei bacteriene care declanşează diareea

(Kadis şi col, 1984).

Disponibilitatea Fe din diferite surse este foarte variabilă;

astfel, unele surse (sulfat feros, clorură ferică, cifratul feric,

etc) au Fe cu disponibilitate mai ridicată, în timp ce altele

(oxidul feric) au o disponibilitate foarte redusă. Compuşii

organici (ex. Fe-metionină) au fierul cu o disponibilitate

ridicată (68-81%). Carenţa în Fe determină anemia.

Manganul este component al multor enzime implicate în

metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Nivelul optim

al cerinţelor porcilor în Mn este insuficient precizat,

175

cercetările în curs fiind îndreptate spre estimarea mai precisă a

cerinţelor pentru scroafe în gestaţie şi lactaţie.

Carenţa în Mn, pe termen lung, determină dezvoltarea anormală

a scheletului, creşterea depozitelor de grăsime, desfăşurarea

anormală a ciclului sexual, resorbţia fetuşilor, reducerea

producţiei de lapte etc.

Toleranţa porcilor la Mn este foarte ridicată (până la 4000

ppm).

Seleniul este component al glutation peroxidazei, fiind implicat

pe această, cale, în oxidarea lipidelor.

Cerinţele porcilor în Se sunt reduse (0,15-0,3 ppm), ca de

altfel şi pragul de toxicitate (5 ppm); toxicitatea se manifestă

prin anorexie, căderea părului, infiltrarea grasă a ficatului etc.

Simptomele de carenţă sunt similare celor întâlnite la

carenţa în vitamina E, respectiv: edeme la nivelul colonului, a

ţesuturilor subcutanate, submucoasei stomacului, distrofii la

nivelul muşchilor scheletici (boala muşchiului alb), cardiac,

tulburări de reproducţie, reducerea producţiei de lapte la

scroafe, scăderea imunităţii.

Zincul este prezent în numeroase enzime, care la rândul lor,

participă la metabolismul glucidic, lipidic şi proteic.

Carenţa în Zn la porci, se manifestă prin hipercheratinizare

a pielii, respectiv paracheratoză; în acest caz se reduce sporul

de creştere şi eficienţa hranei. La vieri, se întârzie dezvoltarea

testiculelor; carenţa de Zn la scroafe influenţează negativ

dezvoltarea purceilor şi viabilitatea lor. Pragul de toxicitate la

Zn, este ridicat (2000 ppm).

176

Biodisponibilitatea Zn este mai mare din unele surse cum sunt:

sulfatul, carbonarul şi clorura şi mai redusă din oxidul de zinc;

din complexele organice cu Zn, disponibilitatea elementului este

asemănătoare celei din sulfat.

Cerinţe de vitamine

Suplimentarea minerală a raţiilor pentru porci este cu atât

mai necesară cu cât creşterea este mai intensivă, animalele

neavând, în aceste condiţii, nici o legătură cu solul, care este o

bună sursă de elemente.

În nutreţurile folosite curent în alimentaţia porcilor

vitaminele se găsesc în cantităţi destul de variabile, nivelul lor

depinzând de felul nutreţurilor şi de tehnologia de producere şi

procesare a acestora. În practica alimentaţiei porcinelor hrana se

suplimentează cu vitamine, atât liposolubile (A, D, E uneori K),

cât şi hidrosolubile (în special riboflavină, niacină, acid

pantotenic, vitamina B12, colină)

Vitamina A, se găseşte în nutreţurile de origine vegetală ca

provitamină (caroten), surse bune fiind nutreţurile verzi

(proaspete sau deshidratate) şi porumbul galben. Vitamina A se

poate depozita în cantităţi relativ mari în ficat, de unde este

mobilizată şi folosită în cazul carenţelor de scurtă durată.

Carenţa determină, pe lângă simptomele clasice (tulburări de

vedere, xerof tal mie etc) şi tulburări de reproducţie la scroafe,

malformaţii diverse la purcei, reducerea creşterii, scăderea

eficienţei hranei etc.

Excesul de vitamina A pe o perioadă mai lungă, poate deveni

toxic.

177

Vitamina D, prezintă o importanţă deosebită pentru metabolismul

Ca şi P, pe care îl reglează. Recomandările privitoare la nivelul

cerinţelor de vitamină D pentru porcine sunt destul de variabile,

de la o sursă la alta; la purcei (5-10 kg) nivelul recomandat este

de cea. 2200 UI/kg raţie, cu toate că nivelul de tolerantă este

dublu.

Excesul este toxic şi se manifestă prin reducerea creşterii,

eficienţa scăzută a hranei, anomalii ale oaselor, calcifierea

ţesuturilor moi, moartea animalelor.

Vitamina E are funcţii asemănătoare seleniului.

Vitamina K este sintetizată de bacteriile din tubul digestiv,

dar pot apărea simptome de carenţă în special la tineretul porcin,

ce se manifestă prin hemoragii subcutanate, prelungirea

cicatrizării ombilicului la purcei.

Lucerna este o sursă foarte bună de vitamina K.

Vitaminele hidrosolubile, respectiv vitaminele din complexul B şi C,

sunt necesare pentru întreţinere şi pentru producţia porcinelor.

Regimurile de hrănire bazate pe porumb/şrot de soia conţin

cantităţi reduse de vitamine: B12, acid pantotenic, riboflavină,

tiamină, colină, şi niacină disponibilă şi cu toate că ele se

suplimentează prin diferite forme comerciale ale acestor vitamine,

apar destul de des simptome de carenţă.

La porci, unele vitamine (B12 şi tiamina) se depozitează în

cantităţi foarte reduse şi perioade limitate de timp.

Se apreciază că vitamina C se sintetizează în cantităţi

suficiente în organism, dar suplimentarea raţiei are influenţă

favorabilă, mai ales la purcei după înţărcare.

Cerinţe de apă

178

Datorită multiplelor funcţii fiziologice pe care le

îndeplineşte, apa este iuiui dintre cei mai importanţi nutrienţi

şi la porcine.

Proporţia de apă din corpul porcilor variază în funcţie de

vârstă; din greutatea corpului gol (greutate corporală - conţinut

tub digestiv), apa reprezintă 82% la purceii nou-născuţi (1,5 kg)

şi scade până la 53%, la greutatea de 90 kg.

La purceii sugari consumul de apă începe după 1-2 zile de la

naştere, dar pe perioada alăptării cantitatea de apă băută este

redusă fiindcă laptele conţine cea. 80% apă; unele cercetări (Fraser

şi col. 1988) au stabilit un consum mediu zilnic de apăl purcei în

primele 4 zile după naştere, de 46 ml (cu variaţii între 0-200

ml); după prima săptămână de viaţă, cantitatea de apă băută este

determinată de cantitatea de hrană uscată consumată (care este

redusă până la vârsta de cea. 3 săptămâni). În caz de diaree

consumul de apă se reduce cu cea. 15%.

La purceii înţărcaţi, cantitatea de apă băută se poate

stabili după relaţia:

Apă (l/zi)= 0,149 + (3,053 x kg nutreţ uscat consumat) (NRC, 1998)

Cantitatea de apă băută, după înţărcare, creşte treptat, d la

cca. 0,5 l/zi până la 1,5 l/zi; consumul este determinat şi de

temperatura mediului.

În perioadă de creştere/finisare se estimează un consum de

apă de 2-2,5 kg/kg nutreţ uscat consumat (la porci de 20-90 kg)

dacă hrana este administrată "ad libitum", respectiv 3,5-3,7 kg/kg

nutreţ, consumat, dacă hrănirea este restricţionată.

În cazul furajării lichide nu se constată diferenţe în

privinţa performanţelor zootehnice, când proporţia de apă: nutreţ

179

uscat este în limitele 1,5-3,0:1; se impune şi în acest caz,

asigurarea accesului la apă proaspătă.

La scroafe, consumul de apă creşte de la montă, pe măsura

avansării în gestaţie (de la cea. 11 l/zi până la 20 l/zi); în

timpul estrului consumul de apă scade. Cantitatea de apă consumată

în timpul lactaţiei este foarte ridicată: cea. 18 l/zi (cu

variaţii de la 12-40 l/zi).

Consumul de apă al vierilor este de 10-15 l/zi.

CAPITOLUL 7

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PĂSĂRILOR

Avicultura modernă este o activitate cu caracter industrial,

ce se face în unităţi mari, este specializată, mecanizată şi

automatizată. Hrana păsărilor se prezintă ca nutreţ combinat

complet (granulat sau ca făinuri), fabricat după reţete specifice

tipului de pasăre.

180

Din totalul producţiei mondiale de nutreţuri combinate peste

35% este destinată alimentaţiei păsărilor pentru producţia de

carne (19%) şi de ouă (16%); excepţionale progrese făcute pe linie

genetică şi în domeniul asigurării unor condiţii optime de

creştere (de mediu) au fost însoţite de progrese similare în

domeniul nutriţiei şi alimentaţiei păsărilor.

Dintre numeroasele specii de păsări se vor face referiri,

privind alimentaţia, la unele granivore (găini şi curci) şi

palmipede (gâşte şi raţe).

Particularităţi ale digestiei

Aparatul digestiv al păsărilor este scurt, puţin voluminos şi

adaptat folosirii nutreţurilor concentrate în energie, sărace în

celuloză şi uşor digestibile.

La păsările granivore este specifică prezenţa guşii şi a

stomacului format din două formaţiuni distincte: una glandulară

(proventricul, ventricul succenturiat) şi una musculoasă (stomac

muscular, pipotă) foarte dezvoltată atât la granivore cât şi la

palmipede; la palmipede lipseşte guşa, care este substituită prin

posibilitatea dilatării esofagului care astfel poate depozita

cantităţi importante de nutreţuri (permite alimentaţia forţată-

îndoparea).

Guşa este o dilatare (extensibilă) a esofagului, unde se pot

depozita cantităţi importante de nutreţuri (chiar peste 200 g,

după mărimea păsării), care aici sunt umectate şi înmuiate; guşa

permite şi o reglare a tranzitului digestiv, în funcţie de

plenitudinea stomacului muscular şi forma de prezentare a

nutreţurilor (făinuri, grăunţe, granule). În guşă au loc unele

procese de digestie, declanşate de enzimele proprii din nutreţuri,

181

mai ales pentru amidon (din care rezultă zahăr ce poate fi

absorbit sau folosit de bacterii şi transformat în alcool etilic

şi mai ales acid lactic şi acetic care, după absorbţie, sunt surse

de energie); acizii formaţi reduc pH-ul din tubul digestiv.

În stomacul glandular nutreţurile nu staţionează decât puţin

(maximum o oră); aici ele se îmbibă cu sucuri gastrice (acid

clorhidric, pepsină), care ulterior acţionează asupra

componentelor nutreţurilor.

Stomacul muscular, prin contracţiile regulate şi puternice,

asigură mărunţirea nutreţurilor; în acest proces prezenţa

pietricelelor nu este indispensabilă dar ea ajută această

mărunţire, în special când hrana este sub formă de grăunţe sau

seminţe. În cazul în care pietricelele lipsesc o anumită perioadă,

pasărea încearcă să şi le procure, de unde şi practica (mai veche)

de a distribui aceste pietricele (grit).

Particulele alimentare grosiere nedigerate, rămân “blocate”

în pipotă şi apoi sunt eliminate pe gură sub formă de cocoloaşe

(de către unele păsări).

Din pipotă chimul alimentar (acidifiat) trece în duoden, unde

are loc neutralizarea acidităţii de către secreţiile pancreatice.

Digestia în intestinul subţire este rapidă (câteva ore), iar

absorbţia nutrienţilor este foarte intensă. O parte a digestiei

continuă în cele două cecumuri unde au loc procese de fermentaţie,

dar de produşii rezultaţi aici păsările beneficiază puţin.

Colonul la păsări este foarte scurt şi puţin voluminos, dar

are funcţii foarte importante; aici ajung resturile nedigerate din

intestinul subţire şi intermitent din cecum. În intestinul gros se

absorb apa şi unele săruri din digestă, parţial din urină şi alte

produse endogene. În ultima parte a intestinului gros (cloacă) se

182

amestecă urina cu resturile nedigerate, formând excreta; energia

din excretă este folosită în relaţia pentru determinarea

conţinutului nutreţurilor în energie şi respectiv a cerinţelor

păsărilor în energie, exprimate în energie metabolizabilă (EM).

Astfel, hidraţii de carbon constituie cea mai importantă sursă de

energie; amidonul, sucroza, maltoza, glucoza, fructoza sunt bine

digerate de păsări, spre deosebire de lactoză care se digeră slab

(sucurile intestinale conţin cantităţi limitate de lactoză).

Polizaharideie (celuloza, hemiceluloza, pentozanii) şi unele

oligozaharide (stahioza, rafinoza) se digeră slab; contribuţia lor

la asigurarea energiei pentru organism fiind foarte redusă. Unele

nutreţuri care conţin cantităţi mari de acizi nucleici (drojdii

furajere, culturi de bacterii), dacă se folosesc în proporţii

ridicate (10-15% din raţie) produc tulburări digestive (gaze,

diaree) din cauza fermentaţiei zaharurilor nedigerate şi

neabsorbite în tubul digestiv; acelaşi efect îl au şi nutreţurile

care conţin arabinoză şi xiloză, precum şi cele care conţin

arabinoză şi xiloză, precum şi cele care conţin -glucani (orz,

secară), care cresc vâscozitatea conţinutului digestiv.

Digestia proteinelor, începută în proventricul, este continuată

i intestinul subţire, unde se face şi absorbţia, fie ca aminoacizi

fie. în mai mică măsură, ca oligopeptide; după absorbţie

aminoacizii sunt folosiţi pentru sinteza proteinelor corporale sau

sunt catabolizaţi, unii produşi rezultaţi fiind utilizaţi în

procese de neoglucogeneză sau lipogeneză.

Eficacitatea proteinelor alimentare este influenţată de

factori extrinseci (mod de alimentaţie, nivelul de consum, aportul

altor nutreţuri etc) şi factori intrinseci (conţinutul proteinelor

in aminoacizi, disponibilitatea aminoacizilor etc).

183

În alimentaţia păsărilor lipidele sunt reprezentate mai ales

prin trigliceride, care sunt surse de energie şi acizi graşi

esenţiali (acid linoleic); grăsimile corporale ale păsărilor

conţin cantităţi mari de acizi graşi nesaturaţi, proporţia

acestora în grăsimile corporale sau în cele din ou este

influenţată de compoziţia lipidelor din hrană; pe această bază se

studiază posibilitatea suplimentării hranei păsărilor cu acizi

graşi polinesaturaţi, denumiţi acizi graşi omega-3, respectiv acidul

linolenic (C18:3), acidul eicosapentaenoic (C20:5) şi

docosahexaenoic (C 22:6), prezenţi în cantităţi mari în uleiul de

peşte şi care au efect favorabil asupra sănătăţii consumatorilor

de carne şi ouă.

Folosirea unor nivele ridicate de grăsimi în hrana păsărilor

creşte timpul de staţionare a hranei în tubul digestiv, mărind

astfel digestibilitatea şi absorbţia constituenţilor nelipidici

din hrană; energia eliberată este superioară sumei aportului

calculat în funcţie de materiile prime din raţie, evidenţiindu-se

aşa visul efect extracaloric al suplimentului de grăsimi (NRC,

1994). Efect similar are folosirea amestecului de grăsimi animale

şi uleiuri vegetale, fapt explicat prin creşterea absorbţiei

acizilor graşi saturaţi când sunt asociaţi cu acizi graşi

nesaturaţi.

La găinile ouătoare, folosirea suplimentului de grăsimi în

hrană influenţează favorabil formarea gălbenuşului şi greutatea

ouălor.

Ca şi la alte specii şi la păsări mineralele sunt esenţiale

pentru formarea scheletului şi a altor ţesuturi, sunt cofactori a

numeroase enzime, menţin echilibrul acido-bazic etc.

184

Utilizarea mineralelor în organism depinde de mulţi factori:

sursa de minerale, categoria de păsări, echilibrul mineralelor în

hrană, prezenţa unor vitamine (ex. vitamina D) etc. În numeroase

cazuri excesul unui element interferează disponibilitatea altuia

(ex. excesul de Ca interferează disponibilitatea P, Mg, Mn, Zn).

La păsări, vitamina D2 are o activitate redusă, activă fiind

vitamina D3 (din uleiul de peşte); toleranţa păsărilor faţă de

excesul de vitamine este relativ ridicată.

Consumul de hrană

Reglarea consumului de hrană la păsări se face în mai mică

măsură pe cale fizică, hotărâtoare fiind concentraţia energetică a

nutreţului, respectiv reglarea metabolică; la păsări este evidentă

aşa-zisa “reglare spontană” a consumului de energie, în virtutea

căreia o sporire a concentraţiei energetice determină o reducere a

cantităţii de nutreţ ingerată. Această reglare a ingestiei de

energie nu este absolută, astfel că se constată o uşoară creştere

a aportului de energie metabolizabilă o dată cu sporirea

concentraţiei energetice (în special la găinile din rasele grele);

producţia de ouă este puţin influenţată de un aport suplimentar de

energie, constatându-se însă o uşoară creştere a greutăţii oului

şi mai ales a greutăţii găinilor.

În acelaşi sens, multe cercetări efectuate pe pui de carne

arată sporirea concentraţiei energetice a hranei este însoţită de

reducerea cantităţii ingerate, care totuşi, creşte uşor, efectul

fiind mărirea sporului de greutate, îmbunătăţirea valorificării

hranei. Creşterea cantităţii de EM ingerată determină o acumulare

mai mare de grăsimi în carcasă.

185

Reglarea consumului de hrană la păsări, în funcţie de

concentraţia energetică a ei, impune echilibrarea conţinutului

nutreţului în nutrienţi în funcţie de conţinutul în energie, motiv

pentru care proporţia/conţinutul nutrienţilor se exprimă şi prin

raportarea la 1000 kcal EM din nutreţ. În aceeaşi idee, normele de

hrană din ultimii ani prevăd atât nivelul nutrienţilor exprimat în

% din nutreţ cât şi

aportul zilnic necesar (în g, mg), respectiv nivelul nutrienţilor

în funcţie de cantitatea de nutreţ consumat.

Nutreţuri folosite în harna păsărilor

Datorită particularităţilor anatomice şi funcţionale ale

tubului digestiv, nutreţurile pentru păsări trebuie să fie sărace

în celuloză (mai general în fibre), dar să aibă un conţinut

ridicat în proteine, amidon şi grăsimi, care în principiu, sunt

bine utilizate la păsări.

Din această cauză gama surselor de hrană pentru păsări este

relativ redusă, în România.

Sursele de energie sunt reprezentate în primul rând de porumb

şi grăsimi (vegetale şi animale) şi în mai mică măsura de orz şi

de grâu; alte surse (ovăz, sorg, mei, melasă, secară, triticale,

manioc etc.) practic nu se folosesc la noi în ţară decât izolat,

unele dintre ele, în special în micile gospodării private.

Comparativ cu porumbul, celelalte grăunţe au o valoare

energetică mai redusă; toate se caracterizează printr-un conţinut

redus de proteină, respectiv aminoacizi esenţiali.

În scopul echilibrării raţiilor în proteine (respectiv

aminoacizi esenţiali) se folosesc unele surse devenite "clasice",

cum sunt şroturile de soia şi tainurile animale şi în mai mică

186

măsură şroturile de floarea soarelui la acestea se mai adaugă (în

alte ţări) şroturile de rapiţă, bumbac, arahide. În mai mică

măsură se folosesc seminţele de leguminoase (mazăre, bob, lupin)

cu excepţia, în ultimul timp, a seminţelor de soia (ca full-fat-

soyd).

Valoarea proteică a acestor nutreţuri depinde mult de

metodele de procesare/tratare, având în vedere că pentru toate

este necesar sa i£jglice un tratament termic fie pentru uscare,

fie pentru distrugerea unor factori f/vantinutritivi pe care îi

conţin (ex. inhibitori antitripsici); sub acest aspect, se

considerarea problema principală a şrotului de soia o

constituiefl supraîncălzirea în timpul tratamentului termic şi mai

puţin conţinutul în lizină. Efectul tratamentului termic se

estimează prin Getenum&rCii solubilităţii proteinei (prin metoda

Kjeldahi sau alte metode) (NRC, 1994).

Utilizarea şrotului de soia în proporţii ridicate, la păsări,

măreşte incidenţa dermatitelor la picioare datorită, se crede,

proporţiei ridicate <te K care duce la creşterea umidităţii

aşternutului; la aceasta se adaugă şi faptul că hidraţii de carbon

din acest şrot, fiind mai puţin digestibili, stimuleazi

activitatea bacteriană în aşternut.

Consumul de apă

Consumul de apă la păsări este influenţat de o serie de

factori, între care: temperatura şi umiditatea mediului,

compoziţia hranei, sporul de creştere în greutate, producţia de

ouă, nivelul proteinei din raţie, forma de prezentare a nutreţului

(grăunţe, granule, făinuri), conţinutul în NaCl etc. Astfel,

cantitatea de apă consumată poate creşte de 3-4 ori dacă creşte

187

temperatura mediului; în principiu, la puii broileri consumul de

apă creşte cu cea. 7%, pentru fiecare grad în plus, peste 21ºC

temperatură a mediului.

Creşterea nivelului mineralelor şi a proteinelor în raţii

determină sporirea consumului de apă (ex. excesul de K şi Mg

creşte consumul şi respectiv eliminarea de apă prin dejecţii).

Ca principiu, se consideră că faţă de nutreţul consumat,

cantitatea de apă băută este de două ori mai mare.

188

Lucr 11

Capitolul 8

ALIMENTAŢIA CÂINILOR ŞI PISICILOR

Deşi atât câinii cât şi pisicile sunt animale carnivore,

între aceste specii se înregistrează unele deosebiri în ceea ce

priveşte morfologia tubului digestiv, cerinţele de hrană şi

specificul hrănirii lor.

Cu toate că dentiţia la carnivore este puternică, putând rupe

şi sfâşia hrana, câinele înghite fară a mesteca nutreţurile

consumate; la pisică hrana suferă şi o prelucrare mecanică în

gură.

Dat fiind faptul că în gură şi esofag nu se secretă enzime,

digestia începe numai în stomac, care este voluminos, la câini el

reprezentând cea. 63 % din capacitatea tubului digestiv; datorită

pereţilor săi elastici stomacul are posibilitatea de a-şi modifica

volumul în funcţie de cantitatea de hrană ingerată.

Mediul foarte acid din stomac, determinat de prezenţa HCl,

favorizează digestia proteinelor sub acţiunea proteazelor; de

altfel, acest mediu acid stimulează şi secreţia de pepsinogen

precursorul pepsinei Sub acţiunea pepsinei proteinele sunt

scindate în lanţuri peptidice de dimensiuni mai mici (proteoze,

peptone şi polipeptide cu lanţ scurt).

Specifică la carnivore este secreţia mucusului de către

celulele epiteliului gastric, mucus care are rol de protecţie faţă

de pepsină.

Unii stimuli externi (văz, miros) sau interni (gust) au o

puternică acţiune stimulatoare asupra secreţiei gastrice, fapt ce

189

îmbunătăţeşte şi reglează digestia; la această reglare se mai

adaugă şi cea hormonală, realizată prin intermediul gastrinei.

Procesul de digestie şi absorbţie al proteinelor este

definitivat în intestinul subţire (cu o capacitate de 23% din cea

a tubului digestiv), cu o lungime relativă mult mai redusă (6/1 la

câine şi 4/1 la pisică, faţă de lungimea corpului), comparativ cu

alte specii de animale.

În intestinul subţire, mai multe enzime proteolitice din

sucul pancreatic şi intestinal (tripsină, chimotripsină,

carboxipeptidaze, aminopeptidaze) determină o descompunere a

lanţurilor peptidice până la aminoacizi, care sunt apoi absorbiţi

prin peretele intestinal.

La acest nivel al tubului digestiv se digeră foarte bine

toate componentele uşor hidrolizabile: proteine animale şi

vegetale, (excepţie scleroproteinele), oligozaharidele, amidonul

(prelucrat termic), precum şi grăsimile; sunt mai slab digerate

amidonul crud şi mai ales celuloza. Cea mai mare parte a

nutrienţilor este absorbită în intestinul subţire.

În intestinul gros (de dimensiuni reduse, reprezentând cca.

14% din capacitatea tubului digestiv) este prezentă flora

microbiană sub acţiunea căreia au loc procese de fermentaţie şi de

sinteză a unor .aminoacizi şi vitamine. Substanţele sintetizate

aici sunt puţin folositoare animalului, atât din cauza cantităţii

cât şi a absorbţiei, ambele fiind reduse. În intestinul gros se

absoarbe mai bine apa.

Surse de hrană pentru câini şi pisici

Carnea şi subprodusele de abator reprezintă cea mai importantă sursă

de hrană pentru animalele carnivore; în funcţie de provenienţă,

190

valoarea lor nutritivă este foarte variabilă. Aceste surse pot fi

administrate crude sau preparate termic (fierbere, prăjire);

intensitatea căldurii poate denatura proteinele şi reduce valoarea

lor biologică.

Dintre subprodusele de abator, ficatul are o valoare

nutriţională deosebită, fiind bogat şi în vitamine şi minerale;

alte subproduse (inimă, rinichi, splină) au valoarea apropiată

cărnii, fiind şi surse bune de vitamine. Surse precum pulmon,

trahee, glande... au valoare nutriţională variabilă şi mai redusă

comparativ cu celelalte subproduse.

Peştele şi subprodusele din peşte se pot folosi cu rezultate foarte

bune în hrana câinilor şi pisicilor, dar cu precauţie existând

posibilitatea unor accidente traumatice. În hrană aceste surse se

recomandă să asigure 30-40 % din proteinele de origine animală.

Laptele şi subprodusele lui sunt surse atât de proteine cu mare

valoare biologică cât şi de Ca, P şi vitamine; cantitatea de lapte

şi/sau subproduse trebuie limitată (sub 15% din aportul de

energie), pentru a se evita posibile tulburări digestive atât la

câine cât şi la pisici, datorită cantităţii reduse de lactoză în

echipamentul lor enzimatic.

Ouăle au proteina cu cea mai ridicată valoare biologică,

dintre proteinele de origine animală; totodată ouăle sunt surse

bune de grăsimi, acizi graşi esenţiali, calciu şi vitamine. Se

administrează de preferinţă fierte (obligatoriu pentru cele de

raţă sau gâscă, pentru distrugerea Salmonelleî).

Grăsimile (animale şi vegetale) se includ în raţii atât ca sursă

importantă de energie cât şi de acizi graşi esenţiali (în special

acid linoleic); suplimentarea raţiilor cu grăsimi este necesară

191

numai în cazul unor cerinţe ridicate în energie (câini de

tracţiune, sport...).

Cereale şi subprodusele lor se folosesc în alimentaţia câinilor în

special ca sursă de energie pentru cei care fac efort intens;

pentru creşterea digestibilităţii amidonului se impune o tratare

termică. Cu bune rezultate se pot folosi fulgii de cereale. Pâinea

şi pastele făinoase, în cantităţi mari, pot duce la sensibilizări

alergice.

Legumele se pot folosi în alimentaţia câinilor asociate cu

alte surse care să echilibreze hrana în proteine, energie,

minerale şi vitamine; folosirea lor ca singură sursă de hrană nu

este posibilă fară urmări nefavorabile pentru viaţa şi sănătatea

animalelor (câinii nu pot fi "vegetarieni").

Cu toate că mai ales câinii preferă dulciurile (bomboane,

ciocolată, prăjituri), folosirea lor în cantităţi mari duce la

obezitate, carii dentare etc.

Oasele sunt preferate de câini dar pot provoca (în cazul celor

moi, uşor casabile) obstrucţii şi perforaţii intestinale şi

dificultate în defecaţie.

Nutreţurile preparate (pet food) reprezintă hrana de bază a

câinilor şi pisicilor în foarte multe ţări din lume; pentru

producerea lor s-a realizat o adevărată industrie, a cărei

producţie animală depăşeşte 6 miliarde de dolari numai în SUA.

În mod curent se produc următoarele tipuri de nutreţuri:

Tipul % substanţă uscată

Uscat 90

Conserve 20

Semilichid 70

Gustări/trataţie 90

192

Aceste nutreţuri sunt amestecuri de diferite materii de

origine animală şi vegetală, la care se adaugă minerale şi

vitamine care să satisfacă cerinţele animalelor în toţi

nutrienţii; ele trebuie să se încadreze în legislaţia specifică

alimentaţiei animalelor.

Folosirea lor trebuie făcută conform indicaţiei

producătorului.

Alimentaţia câinilor

Comportamentul alimentar al câinilor domestici este modificat

astfel că ei se hrănesc de preferinţă ziua, într-un ritm de 10-13

mese/zi, dacă se administrează "la discreţie" hrană uscată. Câinii

preferă hrana din conserve celei uscate, cu toate că în ultimul

caz, se folosesc aditivi furajeri (ex. sucroză) pentru creşterea

palatabilităţii.

Ca principiu, hrănirea "la discreţie" se practică numai

pentru femele în gestaţie şi lactaţie şi pentru cei de tracţiune;

chiar şi în aceste cazuri se poate aplica o hrănire de 2-3 ori/zi;

la căţei după înţărcare hrana se administrează de 2-3 ori/zi până

la vârsta de 6 luni şi de 2 ori/zi până la vârsta de 1 an.

Cerinţele de apă la câini sunt ridicate: respectiv, de 2-3 ori

cantitatea de SU ingerată la căţei şi adulţi fară activitate şi 4-

5 ori la femele în lactaţie sau pe timp călduros; pe lângă apa

băută sau cea din nutreţuri, o cantitatea importantă de apă

rezultă din procesele metabolice ("apa metabolică"), respectiv 10-

16 g apă/ 100 kcal energie metabolizabilă; astfel, în funcţie de

energia ingerată pot rezulta cantităţi importante de apă:

193

Cerinţele de energie la animalele carnivore se exprimă ca şi la

monogastrice, în special în energie metabolizabilă (EM), cum de

altfel se exprimă şi valoarea energetică a nutreţurilor.

O serie de factori, precum, temperatura mediului, activitatea

fizică (efortul), individualitatea, condiţia corporală,

antrenamentul (exerciţiul) influenţează nivelul cerinţelor de

energie a câinilor.

Faţă de aceste consideraţii generale o se impun careva

precizări referitoare la cerinţele de energie:

• un aport suplimentar de energie (5-10% peste nivelul de

întreţinere) înaintea montei (cu 10-15 zile) la femelele slabe are

efect favorabil asupra prolificităţii; după montă, un aport sporit

de energie, peste nivelul de întreţinere este necesar numai în

ultimele 3-2 săptămâni de gestaţie;

• în timpul lactaţiei (cerinţele de energie cresc mult de 2-3

ori peste nivelul de întreţinere), caloricitatea laptelui fiind

ridicată (cca. 1300 kcal/kg) şi producţia de lapte mare (până la

de 2 ori greutatea femelei); nivelul maxim de producţie este atins

la 3-5 săptămâni de lactaţie;

• în primele cea. 4 săptămâni, căţeii consumă numai lapte

matern; după această vârstă se introduce şi altă hrană bogată în

proteină, digestibilă. şi echilibrată;

• conţinutul hranei în EM se poate determina pe baza

componentelor ei (% proteină brută - PB; % grăsime brută - GB; %

extractive neazotate - SEN) după relaţia:

Cerinţele de proteine/aminoacizi sunt mai mari la tineretul în

creştere şi animalele de reproducţie şi respective mai reduse la

194

adulte în întreţinere; aceste cerinţe depind şi de calitatea

proteinelor (conţinutul în aminoacizi esenţiali), de

digestibilitatea lor, energia ingerată, statusul nutriţional,

vârstă, ritm de creştere, raportul de proteină/energie raţie.

Nivelul minim al proteinelor şi al aminoacizilor esenţiali în

hrana câinilor se stabileşte în relaţie cu nivelul energetic. Se

apreciază că atât pentru creştere cât şi pentru întreţinere sunt

necesari următorii aminoacizi:

Arginină Metionină

Histidină Fenilalanină

Izoleucină Treonină

Leucină Triptofan

Lizină Valină

Un nivel prea ridicat de proteine nu este indicat fiind

dăunător sănătăţii câinilor (favorizează tulburările renale).

Cerinţe de acizi graşi se manifestă şi la câini; astfel, se

estimează un necesar de acizi graşi esenţiali, exprimat în acid

linoleic de 2,85 g/1000 kcal EM; carenţa hranei în astfel de acizi

graşi esenţiali este însoţită de uscarea pielii şi leziuni ale

acesteia, asprirea părului etc. Sursa de acizi graşi o prezintă

grăsimile (în special uleiurile).

Cerinţele de hidraţi de carbon sunt satisfăcute prin prezenţa în hrană

a amidonului, care după hidroliză furnizează organismului glucoza.

Se remarcă faptul că la câini se poate sintetiza glucoza plecând

de la precursori mm sunt aminoacizii (glucogenici) sau glicerolul;

chiar şi la căţei este posibilă sinteza de glucoza plecând de la

precursori.

Hidraţii de carbon structurali (hemiccluloza, celuloza) în

proporţii reduse (până la 3%) sunt favorabili; în proporţii mai

195

mari (cca. 10%) se folosesc aceşti hidraţi de carbon la câinii

adulţi/bătrâni, în caz de obezitate.

Cerinţele de minerale sunt mai mari pentru creştere şi

reproducţie, respectiv mai reduse pentru întreţinere la câinii

adulţi; carenţele hranei în Ca şi P determină, în primul rând la

tineret, deformări ale oaselor, favorizează paralizii ale

membrelor şi alte simptome nervoase.

Cerinţele de vitamine ale câinilor sunt relativ ridicate,

exceptând vitamina K şi biotina care se asigură prin aportul din

materiile prime şi sinteza microbiană din tubul digestiv.

În hrana câinilor se folosesc şi aditivi în vederea creşterii

palatabilităţii îmbunătăţirii digestiei, echilibrării în

aminoacizi (lizină, metionină), prevenirii oxidărilor grăsimilor

etc.

Alimentaţia pisicilor

Spre deosebire de câini, pisicile sunt mai pretenţioase faţă

de hrană, ele folosind mai puţin sursele vegetale; în cazul

hrănirii "la discreţie", ele consuma hrană în 10-17 mese în 24 de

ore (atât ziua cât şi noaptea).

La pisică este foarte dezvoltat simţul gustului, ceea ce

determină un comportament mai selectiv faţă de hrană, comparativ

cu câinii.

Cerinţe de apă. Cantitatea de apă consumată de către pisici

reprezintă de 2-2,8 ori cantitatea de hrană uscată consumată;

interesantă este observaţia referitoare la creşterea consumului de

apă la 3-5,7 ori faţă de cantitatea de hrană consumată din

conserve.

196

Cerinţe de energie. Comportamentul mai liniştit al pisicilor

face ca cerinţele de EM pentru întreţinere să fie mai mici (cea.

110 kcal EM/kg075) comparativ cu cele ale câinilor, la pisici

cerinţele de EM se raportează cel mai adesea la greutatea

corporală şi nu la cea metabolică. Cerinţele în energie/kg

greutate se reduc pe măsura creşterii greutăţii corporale.

În gestaţie, cerinţele de energie sporesc în ultima parte a

gestaţiei (cu până la 30 % faţă de întreţinere care sunt de cea.

70-75% kcal EM/kg greutate vie).

Cerinţele de energie cresc mult în perioada de lactaţie, în

vârf de lactaţie fiind de până la 3 ori mai mari faţă de cele de

întreţinere.

Cerinţe de proteine. Proteinele din hrană sunt surse de

aminoacizi esenţiali şi de azot pentru sinteza aminoacizilor

neesenţiali; la pisici cerinţele în proteină sunt mai ridicate

comparativ cu ale câinilor, atât pentru creştere cât şi pentru

reproducţie sau întreţinere. Pe lângă cei 10 aminoacizi esenţiali

pentru mamifere la pisică se adaugă şi taurina, care nu poate fi

sintetizată (din metionină şi cistină) în ritm corespunzător

sintezei proteinei corporale. Ori, carenţa în taurină este

asociată cu tulburări de vedere, de reproducţie, cardiace şi

scăderea imunităţii.

Cerinţele de acizi graşi. Şi la pisici grăsimile sunt surse

de energie şi de acizi graşi esenţiali; spre deosebire de câini,

pisicile nu sintetizează cantităţi suficiente de acid arahidonic

(din acid linoleic) care este esenţial pentru spermatogeneză, dar

şi pentru buna desfăşurare a gestaţiei şi lactaţiei la femele. În

acest caz, se consideră că nivelul acizilor linoleic şi arahidonic

în hrana pisicilor trebuie să fie de 0,5% şi respectiv 0,2%;

197

raportate la 1000 kcal EM, aceste cantităţi sunt de 1,25 g şi

respectiv 0,5 g. Având în vedere şi alte funcţii ale grăsimilor

(suport pentru vitaminele liposolubile, sporirea paiatahilitaţii

hranei, aport de energie) se estimează că nivelul grăsimilor, în

hrana pisicilor, ar trebui să fie de cea. 9% din SU (AAFCO, 1993).

Cerinţele de minerale sunt ridicate în special pentru Ca şi

P; mineralele sunt mai bine utilizate dacă raportul Ca:P este mai

strâns (0,9:1 până la 1,1:1). Consumul ridicat de proteine are

tendinţa de reducere a pH-ului urinei (acidifiere), fapt atenuat

prin suplimentarea hranei cu acidifîanţi naturali (ex. acid

fosforic). O atenţie deosebită se acordă nivelului Zn din hrană.

Cerinţe de vitamine. Pentru buna desfăşurare a funcţiilor

organismului sunt necesare toate vitaminele; la pisici, conversia

-carotenului în vitamina A este redusă, la fel ca şi sinteza

acidului nicotinic din triptofan.

Excesul de vitamine (A, D) este dăunător metabolismului,

oaselor (survine spondiloza cervicală), determinând deformarea

vertebrelor şi reducând mobilitatea membrelor.

Hrănirea pisicilor se face "la discreţie" pentru pisoii în

creştere, adulte active sau în gestaţie avansată şi în lactaţie,

în cazul când hrănirea se face cu nutreţuri uscate; aceleaşi

nutreţuri se dau în cantităţi limitate (de 2 ori pe zi), la

pisicile adulte, inactive.

În cantităţi limitate se foloseşte şi hrana semiumedă sau din

conserve pentru pisicile inactive.

198

199

7.1. CERINŢELE NUTRIŢIONALE PENTRU ÎNTREŢINERE

Pentru ca organismul să-şi menţină starea de existenţă,

celulele sale sunt într-o continuă reînnoire: produşii toxici se

elimină, ţesuturile lezionate regenerează.

Reînnoirea proteinelor se realizează zilnic: aproximativ 3%

la bovine adulte, 5% la tineretul bovin, 10% la miei. Această

reînnoire este mai rapidă în sistemul digestiv, mai ales în

intestin (90% pe zi), mai lentă în muşchi (6% pe zi).

Reînnoirea lipidelor este mai lentă, reprezentând cea 1% pe

zi. Pe de altă parte, menţinerea constantă a compoziţiei

intracelulare care presupune un transport permanent de compuşi

metabolici prin membranele celulare, cât şi unele funcţii cum

sunt, masticaţia, digestia, menţinerea temperaturii corporale,

deplasarea în adăpost, padoc sau la păşune, staţiunea patrupeda

lă, chiar în condiţiile când animalul nu realizează producţii şi

rămâne la aceeaşi greutate corporală şi acestea se realizează cu

cheltuială de energie numită pentru întreţinere.

7.1.1. CERINŢELE DE ENERGIE PENTRU ÎNTREŢINERE

Din schema transformărilor energetice ale nutreţurilor în

organism, în final interesează energia disponibilă pentru

întreţinere şi pentru producţiile animaliere.

Modul de determinare a cerinţelor de energie pentru

întreţinere. Cerinţele de energie pentru întreţinere se pot

determina: pe animale tară producţie, cu hrănire la nivel de

bilanţ echilibrat (nul); pe animale de producţie în condiţiile

unui bilanţ uşor pozitiv; pe baza metabolismului bazai.

Determinările pe animale fară producţie. Se folosesc raţii care

200

furnizează energie doar atât cât este necesar pentru menţinerea

constantă a greutăţii corporale. Acestea au dezavantajul că se

realizează prin cântăriri de lungă durată şi faptul că nu

controlează modificările compoziţiei corporale, ci numai II cele

de greutate.

Determinările de bilanţ nutritive uşor pozitiv. Se folosesc raţii care

asigură întreţinerea şi depuneri mici de substanţe Energia de

întreţinere este calculat! ptti\ difefenţăi din energia ingerată

se scade energia sporului în greutate, iar exprimarea rezultatului

se face în echivalenţi amidon (EA)

Determinarea metabolismului bazal. Metabolismul bazai reprezintă

consumul minim de energie în “condiţii bazale”, adică în condiţii

de post, repaus şi neutralitate termică. Metabolismul bazal

constituie, îndeosebi, cheltuielile de energie cauzate de

activitatea celulară (75%) şi activitatea specifica organelor şi

glandelor (25%).

Determinările sunt relative, întrucât condiţiile de post sau

repaus absolut sunt greu de realizat. Determinarea metabolismului

bazai se face prin calort metric directă, calorimetrie indirectă

sau prin calcul, bazat pe experimente pe animale. Pentru a exista

concordantă între datele diferiţilor cercetători se încearcă

standardizarea condiţiilor de determinare a metabolismului bazai.

Astfel, timpul ce trebuie să se scurgă de la ultima ingestie de

hrană până ia începerea măsurători lor. trebuie să fie de 24-28

ore la porcine, 48 ore la păsări, 48-72 ore la rumegătoare. La

acestea din urmă trebuie să se ia în considerare, pe lângă

evacuarea conţinutului tractului gastrointestinal şi valoarea

câtului respirator (QRL = 0,7, la bovine), precum şi a gazului

metan (CH4<2,1, la bovine).

201

Valoarea câtului respirator arată folosirea pentru arderi a

grăsimilor de rezervă, iar minimul de gaz metan arată diminuarea

aproape în totalitate a digestiei.

Repausul este o condiţie greu de realizat, întrucât animalele

nu stau mereu culcate, schimbându-şi mereu poziţia. Se cunoaşte că

metabolismul a/al creşte cu cea 9- 10% dacă animalele stau în

picioare (cu excepţia cabalinelor).

De asemenea, temperatura mediului ambiant şi stresul

influenţează consumul de energie.

La stabilirea cerinţelor de energie pentru întreţinere, dacă

animalele nu intă în post şi consumă hrană, trebuie să se ţină

seama că prin masticaţie, prin digestie şi prin fenomenele de

utilizare metabolică a nutrienţilor se consumă energie, care se

adaugă metabolismului bazal constituind cerinţele de întreţinere.

Această energie trebuie să acopere cerinţele organismului pentru

a-l menţine la greutatea constantă.

Modul de exprimare a cerinţelor energetice pentru întreţinere

şi nivelul acestora pe specii. Cerinţele de energie pentru

întreţinere se pot exprima în energie metabolizabilă (EMî) sau

energie netă (ENî):

EMî = MB x c, în care:

MB - energie bazală:

c -coeficientul de transformare a energiei bazale în energie

de reţinere; 1,7 la erbivore şi c = 1.1 la alte specii.

Energia netă pentru întreţinere (ENî) se poate exprima în

kcal EN sau unităţi convenţionale (UN ovăz, TSD etc). Randamentul

de transformare al energiei metabolizabile din nutreţ. în energie

netă pentru întreţinere este în medie de 72%.

Păsările, în comparaţie cu mamiferele, consumă de aproximativ

202

3-5 ori mai multă energie pentru funcţiile vitale, raportat la 1

kg greutate corporală. Aceasta se explică prin faptul că ele au un

metabolism bazal mai intens, temperatura corporală este superioară

mamiferelor cu 2-3°C şi au o mobilitate mai pronunţată.

La tineretul animal, cerinţele energetice pentru asigurarea

funcţiilor vitale sunt superioare cu 30-50% celor specifice

animalelor adulte.

Evident că în afară de factorii care ţin de specie, rasă,

vârstă, care nu se pot dirija, mai sunt şi alţi factori de

influenţă a cerinţelor energetice pentru întreţinere ce pot fi

controlaţi.

Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra nivelului

cerinţelor energetice pentru asigurarea funcţiilor vitale are mare

importanţă, pentru ca specialistul sau crescătorul să poată

interveni în sensul reducerii consumurilor neproductive.

7.1.2. CERINŢELE DE PROTEINE PENTRU ÎNTREŢINERE

Întrucât nutreţurile bogate în proteină sunt şi cele mai

scumpe, problema minimului şi a optimului de proteine în

alimentaţie a făcut obiectul a numeroase studii. S-a stabilit că o

cantitate minimă de proteine în raţie este absolut indispensabilă.

Acest minim de proteine este compatibil cu viaţa, dar nu

constituie o alimentaţie raţională; concomitent rezistenţa

organismului scade.

In general, când se vorbeşte de proteină se face referire la

proteina brută care în normele de hrănire defineşte conţinutul de

azot x cu 6,25. Această definiţie se bazează pe presupunerea că,

100 g proteină ar conţine 16 g de zot. Nivelul optim de proteină

în raţie este considerat atunci când raţia respectivă poate

203

furniza suficient azot şi aminoacizi esenţiali pentru sinteza

aminoacizi lor neesenţiali.

Noţiunile de aminoacizi esenţiali (AAE) şi aminoacizi

neesenţiali (AAN) se referă la necesitatea prezenţei, respectiv

posibilitatea absenţei, acestor aminoacizi din proteina raţiei şi

nu la faptul că ar fi indispensabili sau dispensabili pentru

îndeplinirea funcţiei plastice.

Prin urmare, normele exprimate în proteină digestibilă utilizate

până în prezent, cel puţin pentru porcine şi păsări, nu mai

corespund cu realitatea practică din domeniul alimentaţiei

animalelor domestice. De aceea, exprimarea cerinţelor cantitative

de proteine prin cerinţe de aminoacizi indispensabil specifici

este cea corectă şi necesară în etapa actuală.

In prezent se apreciază că pentru porcine şi păsări sunt

indispensabili următorii aminoacizi: arginina, histidina,

izoleucina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul şi

valina. Pentru porcine se mai adaugă leucina. iar pentru ăsări,

sub rezerva unor controverse, se adaugă glicina, prolina şi acidul

glutamic. Aminoacizii semiesenţiali sau semiindispensabili pentru

ambele specii sunt cistina care poate fi parţial substituită de

metionina şi tirozină ce poate fi formată din fenilalanina în

ficat (Spiridon. 1985, Speer şi col.,1988).

Taurinele, cu toate că sunt mai puţin pretenţioase faţă de

calitatea proteinelor din raţii, comparativ cu speciile

nerumegătoare, se consideră că şi pentru acestea cel puţin 4

dintre aminoacizi sunt esenţiali. De exemplu, pentru taurinele

adulte constituie aminoacizi esenţiali: izoleucină, lizina,

metionina şi valma (Nichita, 1978). Aceştia pot fi asiguraţi

administrându-se în asociaţie leguminoasele şi gramineele masă

204

verde sau fibroase.

De reţinut că, indiferent de specie, aminoacizii neesenţiali

sunt necesari pentru metabolismul normal, dar de obicei aceştia nu

trebuie să existe obligatoriu în sursele furajere administrate. Ei

pot fi obţinuţi din hrană sau sunt sintetizaţi folosind grupul

amino derivat din aminoacizii prezenţi în exces faţă de necesar.

Pentru performanţe optime, o raţie trebuie să asigure pe

lângă cantităţi suficiente de aminoacizi şi cantităţi

corespunzătoare de substanţe energetice şi alţi nutrienţi

indispensabili. In aceste condiţii se păstrează starea de sănătate

metabolică a animalelor, iar performanţele productive vor fi

satisfacătoare chiar dacă există o oarecare variaţie în cantitatea

de proteină brută administrată. Din acest punct de vedere,

majoritatea cercetătorilor sunt de acord că atunci când se

utilizează raţii echilibrate, normele de alimentaţie proteică pot

fi reduse cu 10-15%, fară a influenţa negativ starea de sănătate,

creşterea, reproducţia şi producţia animalelor.

Pe de altă parte nu trebuie pierdut din vedere faptul că

animalele sunt supuse unui proces continuu de perfecţionare,

modificându-şi corespunzător, cantitativ şi calitativ, pretenţiile

faţă de hrană şi capacitatea de valorificare a hranei. In plus,

industrializarea creşterii animalelor a creat condiţii particulare

de exploatare, care obligă organismul animal la adaptarea la noile

condiţii de exploatare. Astfel a devenit necesară asigurarea unor

cantităţi mai ridicate de proteine, vitamine şi de microelemente

şi cantităţi mai reduse de energie.

In linii mari, la animale, necesarul de proteine este

determinat de: specie, rasă, vârstă, stare fiziologică, greutate

corporală, echilibrarea multilaterală a raţiei, producţia

205

realizată cantitativ şi calitativ etc.

Prin experimente de bilanţ al azotului, organizate în

condiţii de inaniţie proteică sau cu ajutorul tehnicilor moderne,

prin ecuaţii de regresie, se determină cerinţele proteice pentru

asigurarea funcţiilor vitale. Acestea sunt reprezentate prin

cantităţile de proteină necesară pentru reînnoirea ţesuturilor

uzate şi pentru sinteza enzimelor şi hormonilor.

De subliniat că schimbul de substanţe proteice continuă în

organism şi unei când animalul nu primeşte proteină prin hrană. In

această situaţie, animalele recurg la mobilizarea proteinelor

endogene, al căror nivel de consum se poate evidenţia prin

cantitatea de azot eliminat prin urină.

Cantitatea de proteină tisulară endogenă, utilizată de organism pentru

funcţiile vitale, atunci când raţia nu conţine substanţe azotate,

este cunoscuta sub denumirea de coeficient de uzură.

Cantitatea de proteină din raţie, capabilă să acopere

necesarul de uzură, se numeşte minimum de proteină.

După Stoica I. (1997) necesarul minim de proteină la taurine se

calculează prin relaţia:

100025,6702/

75,0

GziPDg ,

Necesarul real rezultă din relaţia:

)4,12(100025,6702/

75,0

GziPDg

în care:

2 - mg azot endogen urinar pe kcal bazală;

70 - kcal energie bazală pe kg G0,75;

G0,75 greutatea metabolică;

6,25 - coeficientul de convertire a azotului în proteină;

2 - factorul de corecţie pentru valoarea biologică a206

proteinei, care se consideră a fi 50%;

1,4 - factorul de corecţie a azotului metabolic fecal, care

reprezintă 40% din totalul pierderilor de azot;

1000 - factorul de transformare din mg în g.

Exprimat în g proteină digestibilă/100 kg greutate corporală,

la mamifere, necesarul de proteină pentru întreţinere se

încadrează în următoarele limite:

• 60 - 80 g pentru cabaline;

• 60 - 70 g pentru taurine şi ovine;

• 60- 100 g pentru porcine.

Pentru păsări se estimează aproximativ 3 g/găină. Limitele de

variaţie sunt determinate de:

• Nivelul exogen de aminoacizi esenţiali implicaţi în

asigurarea funcţiilor vitale, reprezentat de metionină, triptofan,

izoleucină, treonină şi valină;

• Echilibrul energo-proteic al hranei;

• Nivelul exogen vitamino-mineral implicat în metabolismul

proteic.

Normele proteice pentru întreţinere se exprimă global

împreună cu normele proteice pentru producţie.

7.1.3. CERINŢELE VITAMINO-MINERALE PENTRU ÎNTREŢINERE

Cerinţele vitamino-minerale nu sunt stabilite separat: pentru

întreţinere, pentru producţie sau pentru reproducţie, ci sunt

exprimate global.

Cerinţele minerale ale animalelor se stabilesc experimental

prin bilanţul mineral şi coeficienţii de utilizare care variază

între 30-50%. Utilizarea tisulară a elementelor minerale este

influenţată de:

207

• Factorii enzimatici, ca de exemplu fosfatazele, care

intervin în mutaţiile ionilor fosfatici;

• Factorii vitaminici, spre exemplu vitamina D, care

intervine în utilizarea ionilor de calciu, fosfor în principal şi

condiţionează utilizarea ionilor de magneziu, fier, zinc şi mangan

în secundar;

• Factorii hormonali: hormonul paratiroidian (parathormonul),

care reglează homeostazia fosfocalcică şi tireotrofina hipofizară,

care reglează utilizarea iodului;

• Factorii interrelaţionali: anatagonismul între calciu şi

zinc, cupru şi işau de sinergism, ori potenţare a acţiunii, de

exemplu, între seleniu şi vitamina E, calciu şi magneziu, vitamina

A şi vitamina E etc.

În cazul nivelului exogen vitamino-mineral deficitar, în

funcţie de natura, intensitatea şi durata carenţelor, organismul

foloseşte rezervele corporale. S-a constatat că posibilităţile de

stocare a elementelor minerale şi vitaminelor în organism sunt mai

mari pentru calciu, fosfor, vitamina A şi E şi foarte reduse

pentru fier, cupru, iod şi vitamine hidrosolubile.

De subliniat însă că şi în cazul unor rezerve importante, ele

nu reprezintă garanţia unor surse de compensare a deficitului

vitamino-mineral, datorită unor factori inhibitori ai utilizării

acestora din stoc.

In aceste condiţii, stabilirea cerinţelor vitamino-minerale

este, în general, dificilă şi aproximativă.

Pentru obţinerea unor date cât mai apropiate de realitate s-

au stabilit cantităţile de substanţe biologic active (minerale şi

vitamine) care asigură parametri optimi de menţinere a sănătăţii,

a îmbunătăţirii reproducţiei şi a creşterii producţiei animaliere,

208

asociate cu relaţiile dintre nivelul vitamino-mineral asigurat

prin hrană şi nivelul sangvin al acestora stabilit în laborator

prin examene de profil metabolic.

La animalele în creştere şi de reproducţie, în alcătuirea

raţiilor alimentare, a cerinfele nutritive pentru întreţinere se

adaugă cerinţele nutritive pentru diferitele forme de producţie

care sunt determinate de valoarea energetică a ptăţi de produs

(spor de greutate corporală, lapte, ouă, lână etc), de

coeficientul de utilizare a energiei ingerate în sinteza

diferitelor produse şide factorii care influenţează utilizarea

productivă a energiei în organism.

7.2. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LJ PENTRU PRODUCŢIE

Indiferent de felul producţiei (lapte, ouă, lână), creştere,

gestaţie sau efort, acestea nu pot fi obţinute decât cu consum de

nutrienţi, constituind cerinţele nutriţionale pentru producţie.

Nivelul acestor cerinţe este în funcţie de felul şi cantitatea

producţiei, compoziţia şi caloricitatea producţiilor animaliere

obţinute.

7.2.1. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA RUMEGĂTOARE

CONSUMUL DE SUBSTANŢĂ USCATĂ (SU)

Consumul de SU este un criteriu important în alcătuirea

raţiilor alimentare, mai ales pentru vacile mari producătoare de

lapte. Uneori este imposibil să se acopere necesarul energetic în

limitele SU la aceste animale, fapt ce duce la diminuarea

greutăţii corporale şi, ulterior, la scăderea producţiei de lapte.

Factorii care influenţează consumul de substanţă uscată.

Cantitatea de SU consumată de o vacă depinde de următorii factori:

209

greutatea vie, nivelul producţiei de lapte, stadiul lactaţiei,

mediul ambiant, raţiile folosite anterior în hrană, starea de

sănătate, tipul şi calitatea nutreţurilor, precum şi ingredientele

folosite în hrană, factori sociali şi de management (NRC, 1987).

Cu toate că producţia de lapte poate fi constantă, la

începutul lactaţiei vacile nu consumă la fel de mult ca în a doua

parte a lactaţiei.

Dulphy şi Demarquilly (1983) au estimat că pe timpul primelor 3

săptămâni de lactaţie, consumul de SU scade cu 15% faţă de

celelalte perioade de lactaţie.

Scăderea cea mai mare se înregistrează în prima zi de

lactaţie. Producţia de lapte atinge maximul între 4 şi 8 săptămâni

postpartum, iar consumul maxim de SU se înregistrează între a 10-a

şi a 14-a săptămână postpartum. Această creştere a consumului de

hrană poate să nu aibă loc dacă vaca este hrănită cu o raţie ce

conţine cantităţi mai mici decât optime în proteine cu o

biodisponibilitate mai redusă (Verete şi col., 1982; Oldham, 1984). O

întârzierea maximizării SU în preajma vârfului (peak-ului)

producţiei de lapte duce la un bilanţ energetic negativ în prima

parte a lactaţiei. Vaca va mobiliza din depozitele de grăsime

proprii pentru a acoperi deficitul energetic, ceea ce duce la

pierderi în greutate. In timp ce SU creşte şi producţia de lapte

se menţine în platou sau descreşte, greutatea corporală se

stabilizează şi ulterior va creşte spre sfârşitul lactaţiei şi pe

timpul repausului mamar. In ultimele trei luni ale gestaţiei cea

mai mare parte a acestei creşteri se poate datora dezvoltării

fetusului şi membranelor fetale.

SU nedigestibilă este un important factor limitativ al

consumului de hrană la rumegătoare. în cadrul unor limite normale,

210

SU creşte ca urmare a creşterii digestibilităţii raţiei. Când

fibroasele sunt componenta majoră în raţie, starea de plenitudine

rumenală devine un factor limitativ pentru SU (Blaster şi col., 1967).

Intre conţinutul de energie disponibilă şi cantitatea de

hrană consumata, care are în compoziţie nutreţuri de calitate

slabă, există o corelaţie pozitivă, în timp ce în cazul

nutreţurilor de calitate înaltă şi a raţiilor cu procent mare de

concentrate cerealiere, corelaţia este negativă (Bull şi col., 1976).

Când în hrănire se folosesc raţii cu digestibilitate

ridicată, consumul de energie se păstrează constant şi SU scade.

Raţiile concentrate devin factor limitativ pentru SU, ca urmare a

intervenţiei unor forţe metabolice. La valori mai mari de 68%

consumul este în raport cu necesarul energetic al animalului.

Valoarea la care digestibilitatea încetează de a mai fi

factor limitative pentru SU variază cu necesarul energetic al

vacii, care este determinat, în principal, de nivelul producţiei

de lapte. Pe timpul perioadei când consumul este limitat de raţia

voluminoasă, SU poate fi calculată, în funcţie de digestibilitatea

raţiei după formula:

SU = 5,4 W/500 F

în care:

SU - în kg/zi;

W - greutatea vie în kg (GV);

F - procentul de SU nedigerată.

Folosindu-se aceasta formula, SU variază de la 2,25/100 GV cu

75% digestibilitate. Când la o raţie formată exclusiv din fibroase

se adaugă cereale sau alte nutreţuri concentrate, SU creşte la o

proporţie de 10/90 concentrate/fibroase.

211

Pe măsură ce procentul de cereale creşte peste 10% către 70%,

creşterea concentratelor duce la scăderea SU din fibroase. Pentru

fânul de bună calitate, fiecare unitate de SU din concentrate duce

la scăderea cu 0,5 unităţi SU în fân, iar procentul de SU din

concentrate creşte de la 10 la 70% (Dean şi col., 1972). Scăderea SU

din fibroase este mai mare pe unitatea de SU din concentrate la

consum ridicat de concentrate, faţă de un consum scăzut, ceea ce

demonstrează că scăderea SU din fibroase ca rezultat al creşterii

SU din concentrate descrie un grafic curbi linear.

Când în raţie concentratele depăşesc 70%, consumul de

fibroase este necorespunzător pentru procesele fermentative

rumenale şi, deseori, se produce o scădere drastică a lipidelor

din lapte. Frecvent, acest fenomen este însoţit de scăderea

producţiei de lapte şi tulburări tipice ale sindromului vacii

grase (Marrow, 1976). Din aceste motive nu se justifică hrănirea

vacilor de lapte cu raţii ce conţin mai mult de 70% cereale, ori

alte concentrate.

Cercetări relativ recente (Mertens, 1985) arată că o anumită

cantitate de fibră brută (FB) din raţie este corelată negativ cu

SU. Pe baza acestui concept, legat de asigurarea fibrei brute

pentru menţinerea unui procent normal de grăsime în lapte, s-a

propus un sistem pentru estimarea SU plecând de la valorile fibrei

brute. Când se introduc în raţie produse secundare (paie, coceni

de porumb), înainte de a folosi acest sistem pentru estimarea SU,

sunt necesare date privind relaţia dintre consumul de fibră brută

şi digestibilitate, SU şi productivitatea animalului.

SU este scăzută când o mare parte a raţiei este compusă din

nutreţuri fermentate. Această scădere poate fî rezultatul acizilor

organici, aminelor, azotului amoniacal, ori precursorilor acestora

212

din hrană, toţi având rol în curtarea duratei hrănirii şi

greutăţii hranei (Dulphy şi Demarquilly, 1983). Când vacile sunt hrănite

doar cu porumb siloz, ele consumă o cantitate e hrană egală cu

2,2-2,5% din greutatea lor vie. Consumurile mai mari de 5-3% sunt

posibile când vacile sunt hrănite doar cu leguminoase de calitate

foarte bună. De subliniat că şi consumul de siloz de porumb poate

fi crescut în adăugarea de suplimente proteice, uree sau alţi

compuşi amoniacali (Verite şi col., 1982).

Umiditatea componentelor raţiei alimentare, afectează de

asemenea SU; unele date arată că SU totală descreşte când

umiditatea raţiei depăşeşte 50% (Davio şi col.. 1983) Pentru fiecare

creştere de 1% a umidităţii hranei care include gluten de porumb,

în procent de până la 40% din SU totală, se înregistrează o

scădere de 0,17 kg în SU pe zi (Staples şi col., 1984).

Efectul umidităţii asupra SU este mai redus dacă animalul

este scos la păşune sau i se administrează nutreţ verde, decât

atunci când se folosesc în hrană siloz sau alte nutreţuri

fermentate.

Necesarul de substanţă uscată. Brown şi col. (1977) au stabilit

ecuaţii de calcul pentru SU bazate pe greutatea vie, grăsimea din

lapte, producţia de lapte, zile de lactaţie, anotimp şi conţinutul

în fibră brută al raţiei.

Datorită multitudinii de factori ce influenţează consumul de

SU, calcularea cu precizie a necesarului de SU este dificilă. Se

consideră că pentru rasele mai mici şi pentru vacile mari

producătoare de lapte valorile calculate ale consumului de SU sunt

prea reduse. Pentru evitarea unor erori de calcul s-a întocmit un

tabel cu necesarul de SU pentru vacile de 400-800 kg, cu 10-60 kg

lapte pe zi cu 4% grăsime recalculată.

213

In calculul necesarului de SU s-a folosit aceeaşi metodă ca

pentru aflarea necesarului energetic pentru lactaţie, întreţinere

şi refacerea greutăţii corporale ce a fost pierdută în prima parte

a lactaţiei. Sporul în greutate s-a estimat la: 0,22; 0,275; 0,33;

0,385; 0,44 kg/zi pentru vaci cu greutăţi de: 400, 500, 600, 700

şi 800 kg.

Dacă vacile nu consumă SU cât le trebuie, în concordanţă cu

calculele, şi concentraţia energetică nu este crescută, consumul

de energie va fi mai mic decât cerinţele. Rezultatul va fi

reducerea greutăţii corporale sau reducerea producţiei de lapte,

sau ambele. Dacă vacile consumă mai multă SU decât le trebuie,

concentraţia energetică a raţiei trebuie micşorată, altfel va duce

la îngrăşarea animalelor. Acest fenomen se observă la vaci cu

producţii mici de lapte.

Cerinţele de SU trebuie reduse cu 18% pe timpul primelor 3

săptămâni de lactaţie, având în vedere apetitul redus al

animalului şi pierderea în greutate (mai degrabă decât sporul în

greutate) în prima parte a lactaţiei (Duiphy, 1980; Dulphy şi Demarquilly,

1983).

Dacă nutreţurile fermentate constituie componentă majoră a

raţiei, cantitatea de SU trebuie scăzută cu 0,02 kg/100 kg GV,

pentru fiecare creştere de 1% a umidităţii peste 50% (Chase, 1979).

In ambele cazuri reducerea SU pare să ducă la scăderea în greutate

sau micşorarea producţiei de lapte, sau ambele, nu şi dacă

cerinţele energetice ale animalului sunt asigurate prin sporirea

concentraţiei energetice a raţiei.

Coeficientul de încărcare optim. Oricare ar fi cerinţele nutritive ale

vacilor, volumul raţiilor trebuie să rămână cuprins între două

limite: pe de o parte, un maximum compatibil cu posibilităţile de

214

consum şi de utilizare digestivă, iar pe de altă parte, un minimum

indispensabil tranzitului normal al nutreţurilor în tractul

digestiv şi mai ales în rumen.

O încărcare optimă se poate obţine prin realizarea unei

concentraţii în celuloză brută a raţiilor, în concordanţă cu

nivelul productiv al animalelor. Plecând de la conţinutul în

celuloză se poate stabili digestibilitatea şi prin diferenţă se

calculează fracţiunea nedigestibilă sau lest-ul. In practică se

foloseşte coeficientul de încărcare definit ca fiind raportul

dintre kg SU/UN şi inversul acestuia, concentraţia în energie

UN/kg SU.

Există tendinţa de stabilitate a capacităţii de ingestie în

unităţi de saţietate (US) şi de folosire a unui indice ce exprimă

densitatea energetică a raţiei (DER).

CERINŢELE ENERGETICE

Federaţia Europeană a Zootehniei a propus, şi în unele ţări

sunt folosite deja, norme exprimate în unităţi furajere lapte

(UFL) şi unităţi furajere carne (UFV).

La noi în ţară, necesarul de energie s-a exprimat şi se

exprimă în unităţi nutritive ovăz (1 UN = 1414 kcal EN grăsime).

Sistemele actuale de apreciere a valorii energetice a

nutreţurilor şi a cerinţelor de energie la poligastrice se referă

la energia netă (EN) care se calculează pornind de la: conţinutul

în energie brută a ingestei (EBI), coeficientul de digestibilitate

ai substanţelor energetice (%ED), raportul dintre conţinutul în

energie digestibilă (ED) şi în energia metabolizabilă (EM), precum

şi de la randamentul utilizării EM pentru întreţinere (kî), pentru

producţia de lapte (kl), şi pentru îngrăşare (kf). Se calculează

215

după relaţia:

kîEDEMEDEBEN %

Energia brută a nutreţurilor se determină cu ajutorul bombei

calorimetrice sau se poate aprecia pe baza conţinutului în glucide

(3,9-4,5 kcal/g), în protide (5,7 kcal/g), în grăsimi (9,5 kcal/g)

şi în cenuşă (0 kcal/g).

După Burlacu (1985), energia brută a nutreţurilor este de:

4,0-4,6 kcal/g SU la nutreţurile de volum; 1

4,4-4,6 kcal/g SU la grăunţe cereale;

4,3-5,0 kcal/g SU la şroturi.

Cantitatea de energie ingerată de rumegătoare se consideră la

aproximativ 40-45 g SU/kg0,75 pentru hrănirea de întreţinere,

variind în funcţie de vârstă, starea fiziologică, aptitudinea

productivă, natura nutreţurilor administrate, de modul de

conservare a acestora, de structura raţiilor etc.

In general, la tineretul în creştere şi îngrăşare există o

corelaţie pozitivă între sporul de greutate şi energia brută

ingerată. Cantitatea de energie ingestă exprimată pe kg0,75 şi zi,

creşte, de obicei, la început, de la naştere până la o anumită

vârstă când atinge maximum, ca apoi să scadă uşor sau să se

păstreze la un nivel constant, când sinteza grăsimii predomină în

sporul de greutate.

Gestaţia nu influenţează prea mult cantitatea de energie

ingerată la rumegătoarele hrănite ad libitum. în schimb, lactaţia

are o mare influenţă asupra consumului de energie brută. În prima

perioadă a lactaţiei consumul de energie brută nu acoperă

necesarul producţiei, datorită apetitului redus, astfel că

rezervele de energie ale organismului, în primul rând grăsimile

216

corporale, sunt mobilizate pentru sinteza laptelui, asistând

astfel la un bilanţ energetic negativ. In timp ce lactaţia

avansează, cresc cantitatea de energie brută ingerată, cât şi

producţia de lapte care atinge maximul mai devreme decât maximul

ingerării de energie. La vacile cu producţii mari de lapte,

cantitatea de energie brută ingerată poate depăşi de 4 - 5 ori

nivelul energetic de întreţinere. In cursul avansării lactaţiei

este atins un stadiu în care ingerarea şi eliminarea de energie se

află în echilibru. Aceasta marchează momentul începerii sintezei

grăsimii corporale, pe lângă cea a substanţelor cuprinse în lapte.

In acest fel, ţesutul adipos al organismului, mobilizat în prima

parte a lactaţiei, este depus în organism, din nou în stadiile mai

avansate ale lactaţiei astfel^ se reface în întregime capacitatea

de producţie pentru lactaţia următoare.

Journet şi Remond (1976), citaţi de Burlacu (1985), arată că la

vacile lactante cantitatea maximă de hrană ingerată este între a

doua şi a cincea lună de lactaţie şi scade lent în ultimele trei

luni de lactaţie şi foarte puternic în ultimele două săptămâni de

gestaţie.

Dintre factorii exogeni, care influenţează ingerarea energiei

brute prin intermediul apetitului, se enumera: concentraţia în

energie metabolizabilă şi modul de conservare şi preparare a

nutreţurilor. De exemplu, paiele, care se caracterizează printr-o

slabă concentraţie în energie metabolizabilă, sunt ingerate în

cantităţi mai mici decât fânurile sau nutreţurile verzi. Prin

urmare, cantitatea de energie ingerată este proporţională cu

digestibilitatea, dar şi cu modul de conservare a acestora.

Pe de altă parte, absenţa sau procentul mic al unor principii

nutritive în unele nutreţuri poate influenţa semnificativ apetitul

217

şi, în consecinţă, consumul de energie brută. De exemplu,

adăugarea de proteină brută sau uree, la nutreţuri deficitare în

azot, măreşte ingestibilitatea acestora. In plus, azotul ingerat

favorizează dezvoltarea microsimbionţilor rumenali, creşte

activitatea celulo-olitică a acestora şi măreşte tranzitul.

De asemenea, carenţele minerale (sodiu, clor, fosfor, calciu,

magneziu, potasiu, cobalt, cupru) diminuează semnificativ ingesta.

Frecvenţa administrării hranei (de 6 faţă de 2 ori pe zi)

influenţează favorabil ingesta, corelând-o şi cu o producţie

superioară de lapte (Sutton şi col., 1982).

Cerinţele energetice pentru gestaţie se referă la:

• Menţinerea funcţiilor vitale ale organismului matern;

• Sinteza produsului de concepţie şi a învelitorilor fetale;

• Sinteza substanţelor nutritive pentru dezvoltarea glandei

mamare şi depunerea de grăsimi corporale ca rezervă de energie;

• Necesarul de energie pentru întreţinerea vieţii

intrauterine a fătului. Cerinţele energetice pe parcursul

gestaţiei sunt corelate cu ritmul de creştere a produsului de

concepţie, care este redus în primele 2/3 ale gestaţiei, And se

realizează 20-34% din greutatea corporală. Diferenţa de 66-80% se

ealizează în ultima treime a gestaţiei. La taurine, maximul

creşterii fătului le atins la 230 zile de gestaţie, când

realizează o valoare de peste 200 g/zi, upă care scade în ultimele

zile la valori sub 100 g/zi.

Prin urmare, cerinţele energetice medii zilnice în primele

2/3 ale gestaţiei sunt cu 10-25% mai mari decât cele

corespunzătoare asigurării funcţiilor vitale şi cu 50-80% în

ultima treime a gestaţiei.

218

Cerinţele energetice pentru producţia de lapte se calculează

ţinând seama de:

Compoziţia chimică brută a unui litru de lapte;

Valoarea energetică a unui litru de lapte;

Coeficienţii de utilizare a energiei în producţia de

lapte;

Producţia de lapte zilnică.

O vacă cu o producţie de lapte de 30-40 kg/zi poate secreta

25-30 Mcal/zi sub formă de lapte, sintetizând cea 900-1200 g/zi

grăsime, 900-1000 g/zi proteină şi 1200-1500 g/zi lactoză. Aceste

sinteze impresionante sunt posibile numai printr-o sporire a

cantităţii de energie ingerată, de 4 - 5 ori faţă de necesarul de

întreţinere.

Pentru o evaluare cât mai corectă a cerinţelor nutritive

trebuie să se stabilească greutatea medie a vacilor şi să se

efectueze un control al producţiei de lapte, care să permită

compararea curbelor de lactaţie teoretice şi practice.

Valorificarea energiei metabolizabile pentru sinteza laptelui

este apreciată la cea 60%, cu limite de variaţie între 57 şi 64%,

în funcţie de compoziţia raţiei în substanţe nutritive.

Întrucât animalele lactante folosesc energia, pentru

întreţinere şi producerea laptelui, cu grad similar de eficienţă,

calcularea raţiilor pentru vacile lactante se face pentru ambele

funcţii: întreţinere şi lactaţie. Aşadar, valoarea energetică a

hranei pentru vacile lactante este menţionată din punct de vedere

al producţiei de lapte (ENL), care cuprinde şi necesarul pentru

toate funcţiile vitale.

De obicei tabelele cu necesarul energetic pentru vacile

lactante exprimă necesarul pentru întreţinere, gestaţie, producţia

219

de lapte şi sporul în greutate.

Necesarul de EN pentru lactaţie (ENL) este stabilit la 0,74

Mcal/kg pentru laptele cu 4% grăsime. Pentru calcularea

conţinutului în energie a procentelor intermediare de grăsime în

lapte s-a stabilit următoarea ecuaţie:

ENL (Mcal/kg de lapte) = 0,3512 + [0,0962 (% grăsime)]

Aceste valori pot fi folosite la evaluarea gradului de

insuficienţă energetică din raţie în timpul lactaţiei timpurii

când animalele slăbesc şi în estimarea necesarului de hrană pentru

recuperarea în greutate în lactaţia târzie; trebuie acordată însă

atenţie la evitarea supraîngrăşării. In practică, vacile slăbesc

în majoritate, în timpul primelor săptămâni de lactaţie şi apoi se

înregistrează o balanţă energetică pozitivă relativ mică pentru

restul lactaţiei.

Vacile nelactante aflate într-o stare de întreţinere bună

trebuie să fie hrănite cu nutreţuri de calitate medie. Acestea

trebuie să reprezinte constituentul de bază al raţiilor.

Concentratele adăugate în raţie trebuie să fie crescute treptat,

până la aproximativ 0,5% din greutatea vie, în timpul ultimelor 2-

3 săptămâni înainte de fătare, pentru a permite microorganismelor

rumenale să se adapteze la cantităţile mai mari de nutreţuri

concentrate necesare în lactaţia timpurie. Totuşi, concentratele

nu trebuie să depăşească 40% din totalul SU.

Vacile mari producătoare de lapte sunt adesea incapabile să

consume suficientă hrană pe perioada lactaţiei timpurii pentru a

preveni pierderea în greutatea corporală, pierderea calciului,

fosforului şi poate a proteinei. Totuşi asemenea pierderi pot fi

minimizate printr-o alimentaţie echilibrată în primele 6-8

220

săptămâni după fatare. Alimentaţia corepsunzătoare imediat după

fatare ajută, de asemenea, la prevenirea cetozelor

Valoarea energetică a hranei. Există o variaţie considerabilă

a raţiilor pentru hrana vacilor de lapte, care asigură energie

disponibilă, dar variaţia este mult mai mare în cazul raţiilor

compuse din mai multe tipuri de nutreţuri (amestecate), decât în

cazul monodietelor alcătuite numai din fibroase sau numai din

concentrate (Tyrrell şi Moe, 1975).

Digestibilitatea este afectată mai mult în cazul raţiilor cu

niveluri ridicate de concentrate. Folosirea energiei de către

vacile de lapte depinde în mare măsură de fermentaţia microbiană

care apare în rumen. Gradul şi tipul de fermentaţie determină

natura şi cantităţile diferiţilor metaboliţi care sunt absorbiţi

în tractul digestiv.

Aceşti metaboliţi influenţează eficienţa producţiei de lapte

şi modul în care este folosită energia (de exemplu: sinteza

laptelui sau formarea de ţesuturi corporale). In general, raţiile

din care rezultă un conţinut scăzut de propionat-acetat rumenal

conduc la intensificarea formării grăsimilor în organism, pe seama

reducerii sintezei grăsimilor din lapte. Asemenea sinteze reduse

ale grăsimilor din lapte pot fi însoţite de o creştere modestă a

proteinei din lapte.

Grăsimea din nutreţuri este cea mai bine valorificată

energetic pentru sinteza laptelui, cu menţiunea ca aceasta să nu

depăşească în raţie o limită mai mare de 4-5% (Jentsch şi col., 1972).

Energia pentru sinteza proteinei, grăsimii şi lactozei din

lapte este furnizată de cele patru substanţe nutritive din nutreţ,

respectiv de produsele lor de fermentaţie în rumen, în primul rând

însă de acizii graşi volatili (AGV). Formarea acizilor graşi

221

volatili depinde de structura raţiei şi anume de raportul dintre

nutreţurile de volum şi nutreţurile concentrate. Valorificarea

energiei metabolizabile pentru producţia de lapte poate creşte

prin adăugarea în raţie a nutreţurilor concentrate. Această

modificare a valorificării EM este legata de schimbarea

compoziţiei acizilor graşi volatili din conţinutul rumenal, în

sensul reducerii procentului de acid acetic de la 71% la 65% şi

creşterea corespunzătoare a procentului de acid propionic şi acid

butiric.

La oi, de asemenea, în primele săptămâni de lactaţie se

constată un bilanţ energetic negativ, în special la cele cu mai

mulţi miei. Eficienţa utilizării rezervelor energetice corporale,

pentru sinteza laptelui (la începutul lactaţiei când bilanţul

energetic este negativ) la vaci, variază în limitele 81-90%, cu o

medie de 84%, iar la oile în lactaţie este de 70% (Tissier şi col., 1978,

Schiemann R. şi col., 1974, Van Es şi col., 1970).

Rezultatele experimentale obţinute pe oi de rasă Merinos

arată că jtecesarul energetic pentru oile în lactaţie este mai

mare cu 16% decât la oile sterpe (Treacher, 1974, Burlacu, 1985).

In mod practic, cerinţele energetice globale ale femelelor în

lactaţie rezultă din cerinţele pentru asigurarea funcţiilor

vitale, la care se adaugă produsul cerinţelor/litrul de lapte şi

producţia zilnică de lapte.

Cerinţele globale pentru obţinerea unui litru de lapte se

obţin raportând cerinţele energetice globale/animal/zi la

producţia de lapte obţinută.

In general, modificarea (creşterea) producţiei de lapte este

condiţionată de utilizarea unor raţii care să stimuleze apetitul

şi să asigure un consum maxim de substanţă uscată/animal/zi, dar

222

în acelaşi timp să fie uşor digestibile şi cu concentraţie

energetică mare pe unitatea de furaj.

Cerinţele energetice pentru creştere şi dezvoltare. Creşterea

şi dezvoltarea la tineret sunt asigurate prin diviziune celulară

permanentă şi se materializează prin sinteza de ţesuturi şi spor

de greutate corporală. De aceea, cerinţele energetice pentru

tineretul taurin şi ovin trebuie să pornească de la compoziţia

chimică şi caloricitatea sporului de greutate corporală în

dinamica.

Energia sporului de greutate la rumegătoare este reprezentată

de proteine şi grăsimi în proporţie de 98-99%, glucidele

reprezentând restul de 1-2%, depozitate în special în ficat, sub

formă de glicogen.

Cerinţele de energie globală la animalele tinere sunt însă

influenţate de:

• Dinamica intensităţii metabolismului bazai şi a cerinţelor

pentru asigurarea funcţiilor vitale;

• Dinamica utilizării energiei în realizarea sporului de

creştere;

• Sporul mediu zilnic.

Dată fiind mobilitatea mai mare a animalelor tinere, care

presupune cheltuială de energie, cât şi intensitatea mai mare a

metabolismului bazai cu 20-25%, consumurile energetice pentru

asigurarea funcţiilor vitale/100 kg greutate corporală sunt mai

mari cu 25-30%. Atât mobilitatea, cât şi intensitatea

metabolismului bazal înregistrează o descreştere progresivi, până

la atingerea maturităţii morfologice.

Pe de altă parte, utilizarea energiei din raţii în sinteza

ţesuturilor este, de asemenea, în descreştere de la naştere până

223

la maturitate. De exemplu, eficienţa netă de utilizare a energiei

nutrienţilor în sinteza sporului de greutate este de 85-90% din

lapte în perioada de sugari, 70% în perioada prerumenală şi 55% în

perioada postrumenală (Hoffman şi Schiemann, 1975; Nichita, 1984). De

subliniat că eficienţa netă a utilizării EM pentru sporul de

greutate (kf) depinde de procentul de celuloză brută sau de

concentraţia de energie a raţiei. Eficienta energetică netă este

dată de relaţia:

)/()/()/(.

zianimalereEMîntreţMîzianimalEMtotalzianimaldepusăEnergianetăEficienţfi

Raţiile de hrană cu concentraţii superioare de energie se

utilizează cu o eficienţă neta de cea 55-57%, în timp ce raţiile

cu concentraţie scăzută au o eficienţă cuprinsă între 30-32%

(Blaxter, 1974; Burlacu, 1985).

In stabilirea cerinţelor energetice trebuie luată în

considerare dinamica compoziţiei chimice brute şi a valorii

energetice a sporului de creştere, cunoscând că sporul de greutate

corporală îşi schimbă continuu compoziţia, prin reducerea

procentului de apă, proteină şi substanţe anorganice (cenuşă) şi

creşterea procentului de grăsimi. Evident că, în aceste condiţii,

valoarea enrgetică a sporului în greutate prezintă o creştere

paralelă.

De subliniat că valoarea energetică şi compoziţia chimică

brută a sporului, •drul aceleiaşi categorii, poate fi influenţată

într-o mare măsură de raportul energo-proteic al raţiilor; la

animalele hrănite cu raţii hiperenergetice, cu conţinut redus de

proteine, sporul realizat are o valoare energetică mai mare, ca

urmare a conţinutului de grăsime mai mare.

Pentru calcularea cerinţelor energetice globale, la necesarul

224

energetic pentru asigurarea funcţiilor vitale corespunzătoare

categoriei de vârstă şi de greutate corporală se adaugă valoarea

produsului dintre sporul mediu zilnic în kg şi valoarea

energetică/kg spor. Valoarea energetică brută a unei UN este de

1414 kcal.

După NRC ediţia a VI-a/1989 pentru calcularea necesarului de

ENG pentru creşterea de juninci, folosite intens la reproducţie,

se utilizează ecuaţia:

ENG (Mcal/zi) = (0,035W0,75)(LWG1,119)+LWG

unde:

ENG - energia netă pentru creştere şi dezvoltare;

W - greutatea în viu (kg);

LWG - sporul în greutatea vie (kg/zi).

Formula corespunzătoare pentru creşterea taurilor folosiţi

intens la reproducţie:

ENG (Mcal/zi) = (0,025W0,75)(LWG1,097)+LWG

Similar, pentru femele folosite mai puţin la reproducţie,

formula este:

ENG (Mcal/zi) = (0,045W0,75)(LWG1,119)+LWG

iar pentru masculi folosiţi mai puţin la reproducţie, formula

este:

ENG (Mcal/zi) = (0,035W0,75)(LWG1,097)+LWG

Cerinţele de EN pentru întreţinere (ENI) pentru animalele în

creştere au fost calculate ca fiind 0,086 Mcal/kg0,75 de greutate

vie.

In prima lună de viaţă, viţeii trebuie hrăniţi cu lapte sau

înlocuitori ai acestuia, iar în continuare, pentru a permite o

creştere normală, se recomandă să fie folosite nutreţuri

concentrate în cantităţi suficient de mari. Ingrăşarea excesivă a

225

viţelelor de lapte poate totuşi dăuna capacităţii lor de a produce

lapte când vor deveni animale adulte, motiv pentru care trebuie

evitată (Fo1dager şi Sejrsen, 1982). Acest efect este cu atât mai mare cu

cât nivelul mărit de energie are loc la pubertate, ceea ce poate

afecta în mod negativ creşterea glandelor mamare (Sejrsen şi col., 1982,

1983). Nivelurile de creştere recomandate pentru juninci de lapte

sunt mai mici decât nivelurile maxime de creştere posibile cu

alimentaţie ad libitum. Aceste niveluri permit totuşi fătarea la

24 luni şi greutate corporală acceptabilă, la maturitate, cu

costuri minime (Reid şi col., 1964).

După ce animalul atinge 250-300 kg în viu, în continuare se

poate obţine o creştere acceptabilă prin hrănirea numai cu fân de

bună calitate, siloz sau nutreţ verde.

Totuşi, uneori sunt necesare adaosuri de proteine, minerale

şi vitamine.

Cerinţele energetice pentru reproducătorii masculi. Tăuraşii

sugari pot fi hrăniţi liber pentru stimularea maturizării sexuale

timpurii şi producerea de spermă (Van Demark şi Mager, 1964). In

schimb, nivelul energetic al taurilor maturi trebuie să fie

controlat pentru a evita îngrăşarea excesivă şi libidoul redus,

dar în acelaşi timp trebuie să menţină o stare fizică bună.

In general, pentru taurii adulţi necesarul energetic se

stabileşte având în vedere greutatea corporală, starea de

întreţinere, temperamentul, intensitatea folosirii la montă. La

necesarul de energie pentru întreţinere se adaugă un supliment de

0,5-1,0 UNL, în cazul folosirii moderate la montă şi 2-3 UNL în

cazul folosirii intense.

Necesarul de energie pentru întreţinere la taurii adulţi este

de 0,086 Mcal de ENM/kg0,75 de greutate vie/zi.

226

Cerinţele energetice pentru animale la îngrăşat. Animalele la

îngrăşat au un nivel superior al cerinţelor energetice, cu cea 20-

30%, faţă de cele ale tineretului de prăsilă. De menţionat că

obţinerea sporurilor maxime nu este posibili decât în condiţiile

folosirii raţiilor echilibrate energo-proteic şi vita-mino-

mineral.

La stabilirea necesarului se au în vedere principiile arătate

la tineretul de prăsilă, cu menţiunea că viţeii de carne trebuie

hrăniţi ad libitum cu lapte sau înlocuitori de lapte. In timpul

primei luni de viaţă, sau a primelor două, există o diferenţă

relativ mică între ritmurile de creştere ale viţelelor şi

tăuraşilor, dar ulterior aceştia din urmă, datorită consumului mai

mare de hrană pe zi înregistrează o creştere mai rapidă.

La animalele tinere îngrăşarea cuprinde două procese

fiziologice: creşterea sistemului osteomuscular şi depunerea de

grăsime, în timp ce la animalele adulte supuse îngrăşării sporul

de greutate este alcătuit mai mult din ţesut gras şi din cantităţi

reduse de proteine şi săruri minerale. Principiile care stau la

baza îngrăşării animalelor sunt:

• Dirijarea proceselor fermentative rumenale astfel încât să

rezulte o mai mare cantitate de acid propionic şi mai puţin acid

acetic. Aceasta se poate realiza prin adaptarea unei anumite

structuri a nutreţurilor din raţie şi prin măcinarea şi granularea

fibroaselor;

• Administrarea de raţii cu valoare energetică cât mai

ridicată, pentru a intensifica ritmul de creştere în greutate şi

aceasta cu atât mai mult, cu cât creşte nivelul concentratelor din

raţie;

• Ingesta de SU creşte până ce concentratele ajung la 50% din

227

SU a raţiei. La o creştere mai mare a concentratelor are loc o

reducere a ingestei de SU, dar se menţine la nivel constant

ingesta energetică şi sporul zilnic;

• Cu cât sporul mediu zilnic este mai mare, cu atât se

scurtează perioada îngrăşării şi, implicit, se reduce consumul

specific, ca urmare a reducerii cheltuielilor pentru întreţinerea

funcţiilor vitale.

Taurinele adulte reformate (vaci, boi de tracţiune, tauri) se supun

unei tehnologii de recondiţionare, în scopul refacerii ţesuturilor

musculare şi depunerii unei cantităţi limitate de grăsime. Durata

perioadei de recondiţionare este în medie de trei luni, folosindu-

se deşeurile ce rezultă de la procesul de fabricaţie al fabricilor

de spirt, zahăr, amidon şi toate resursele vegetale ieftine

preparate corespunzător. Concentratele se administrează în ultima

parte a îngrăşării, maximum 30 de zile.

Cerinţele energetice pentru boii de tracţiune. Hrana trebuie

sa conţină pe lângă energia necesară funcţiilor vitale şi pe cele

necesare efectuării lucrului mecanic.

In mod normal, necesarul de energie pentru întreţinere se

suplimentează cu: 1,5±0,5 UN/animal, în cazul tracţiunilor uşoare;

3±1 UN/animal, în cazul tracţiunilor mijlocii; 5±1,5 UN/animal, în

cazul tracţiunii grele sau foarte grele.

In perioada de iarnă se pot utiliza exclusiv nutreţuri

fibroase şi suculente şi numai în perioada de efort se pot adăuga

concentrate (1-4 kg).

In timpul verii, raţia poate conţine, în perioada de repaus

sau în cazul tracţiunii uşoare, numai iarba de pe pajişti sau alte

nutreţuri verzi. In cazul tracţiunilor mijlocii şi grele, raţiile

pot conţine pe lână nutreţuri verzi, cea 2-3 kg fân şi 1-3 kg

228

concentrate.

Cerinţele energetice pentru producţia de lână. Necesarul

energetic pentru producţia de lână se stabileşte în funcţie de:

• Producţia individuală zilnică de lână, care variază între

10-30 g;

• Compoziţia chimică brută şi valoarea energetică a lânii;

• Energia necesară pentru asigurarea funcţiilor vitale.

Valoarea energetică a unui kg de lână este apreciată la 7740-

8320 kcal.

Rezultă că producţia zilnică de lână echivalează cu cea 85-

250 kcal EN, ceea ce corespunde cu 0,06-0,18 UN.

Prin însumarea cerinţelor energetice productive (creştere,

gestaţie, actaţie, producţie lână) cu cerinţele pentru asigurarea

funcţiilor vitale se obţine necesarul energetic global,

corespunzător diferitelor categorii de ovine.

Necesarul zilnic de energie pentru întreţinere este de 101,38

kcal EM/kg W0,75, 1 kg TSND=4,409 Mcal ED sau 76 ED = 62 EM = 35 EN.

Necesarul de proteină este legat de necesarul de energie după cum

urmează: 22 g proteină digestibilă (PD) sau 32 g proteină totală

(PT) pe Mcal ED. Necesarul de energie pentru creştere este 7,25

kcal EM/g spor în greutate. Iezii la vârste foarte mici nu pot

consuma cantităţile necesare de SU. Situaţii similare pot exista

la caprele cu producţie mare de lapte, dar consumul este mai mare

de 5% raportat la greutatea corporală (Haenlein, 1978).

CERINŢELE PROTEICE

Pentru obţinerea producţiilor animaliere, în afara

necesarului proteic pentru satisfacerea funcţiilor vitale, trebuie

asigurate consumuri suplimentare de proteine care variază cu:

229

conţinutul în proteină al producţiei obţinute, coeficienţii de

utilizare ai proteinei în producţia respectivă şi factorii care

influenţează aceşti coeficienţi.

Absorbţia aminoacizilor esenţiali din proteinele digerate

este vitală pentru întreţinerea, reproducerea, creşterea şi

lactaţia vacilor de lapte. Aceşti amino-acizi esenţiali trebuie să

provină, fie din proteinele din raţie care trec de fermentaţia din

rumen, fie din proteina microbiană produsă în rumen.

Pentru obţinerea producţiilor animaliere, în afara

necesarului proteic pentru satisfacerea funcţiilor vitale, trebuie

asigurate consumuri suplimentare de proteine care variază cu:

conţinutul în proteină al producţiei obţinute, coeficienţii de

utilizare ai proteinei în producţia respectivă şi factorii care

influenţează aceşti coeficienţi.

Absorbţia aminoacizilor esenţiali din proteinele digerate

este vitală pentru întreţinerea, reproducerea, creşterea şi

lactaţia vacilor de lapte. Aceşti amino-acizi esenţiali trebuie să

provină, fie din proteinele din raţie care trec de rumen, fie din

proteina microbiană produsă în rumen. Este cunoscut că datorită

particularităţilor morfo-fiziologice ale presto-macurilor,

proteina din hrană indiferent de valoarea ei biologică este în cea

mai mare parte degradată de către flora şi fauna rumenală şi

transformată în proteină microorganică. Prin urmare, compoziţia în

aminoacizi a proteinei microorganice nu este similară cu a hranei

şi practic nu este influenţată de hrană, întrucât microorganismele

sintetizează din azotul conţinut în raţie numai acei aminoacizi

care sunt specifici corpului lor, în cantităţi şi proporţii

constante şi caracteristice.

In aceste condiţii se consideră că folosirea proteinelor

230

valoroase în alimentaţia rumegătoarelor nu este justificată şi

constituie o risipă.

Pe de altă parte, elaborarea raţiilor cu substanţe azotate

neproteice trebuie să ţină seama de faptul că cel puţin 20% din

proteina simbiontă nu se poate sintetiza decât pe seama

aminoacizilor preformaţi. De exemplu s-a observat că înmulţirea

bacteriilor celulozolitice este condiţionată de prezenţa acidului

izovalerianic, care rezultă din degradarea leucinei, izoleucinei

şi valinei, care pot fi consideraţi aminoacizi esenţiali pentru

rumegătoare.

Alţi autori susţin că lizina, acidul aspartic şi valina

favorizează utilizarea azotului din raţiile care conţin amidon şi

uree.

După Fromageot (1975), necesitatea asigurării unor aminoacizi

în raţiile cu uree se datorează prezenţei legăturilor ramificate

de carbon, specifice structurii unor aminoacizi, care sunt

utilizate la reconstituirea lor în sinteza proteinei

microorganice.

Anderson semnalează importanţa asigurării aminoacizilor

(metionină, cistină) în utilizarea azotului din combinaţiile

azotate neproteice, datorită proprietăţilor oxidoreducătoare

asupra grupării SH.

Pentru rolul oxidoreducător sunt necesari în hrana

rumegătoarelor metionina, cistina, leucina, izoleucina,

fenilalanina, triptofanul şi valina (Nichita, 1984).

Aşadar, este cunoscut că doar 50-80% din proteina ingerată cu

hrana este preluată de microorganisme şi transformată în proteină

specifică lor, care din păcate nu reprezintă modelul ideal pentru

animalul gazdă. De exemplu, proteina bacteriană este carenţată în

231

triptofan şi în leucină, iar protozoarele sunt carenţate în

metionina. Parţial aceste carenţe, în funcţie de raportul dintre

bacterii şi protozoare, se diminuează prin acţiunea de completare

aminoacidă, astfel încât valoarea biologică globală a proteinei

simbionte poate fi estimată la 80% (Mc Donald, 1969).

Pentru proteosinteza simbiontă, prin raţie, rumegătoarelor

trebuie să li se asigure un nivel proteic situat între limitele de

5-12% PB.

Cercetări fundamentale au arătat că nivelul şi compoziţia

aminoacizilor care ating locul absorbţiei (intestinul subţire)

reprezintă factori limitativi ai performanţelor productive ale

taurinelor. De exemplu, pentru tineretul rumegător în creştere, pe

baza unor lucrări experimentale a rezultat următoarea ordine a

aminoacizilor limitativi: 1. Metionină; 2. Lizină; 3. Treonină.

Infuzarea acestor trei aminoacizi a majorat cu 60% balanţa

azotului, faţă de infuzarea unei cantităţi echivalente de azot

provenit din uree. Aşadar, rezultă că rumegătoarele, ca şi

monogastricele reacţionează evident la calitatea proteinei aflată

la locul absorbţiei şi că în funcţie de compoziţia în aminoacizi a

acestei proteine şi de nivelul aminoacizilor, producţiile

principale ale taurinelor (carne, lapte) se modifică semnificativ.

In urma acestor constatări s-a considerat necesară aplicarea unor

metode practice de păstrare a potenţialului calitativ al

proteinelor din hrană pe traseul parcurs de acestea prin rumen. Se

consideră că o raţie ideală pentru rumegătoare ar fi aceea care ar

asigura concomitent:

a. Azot pentru activitatea susţinută a microorganismelor din

rumen. Acesta poate fi furnizat de cereale, nutreţuri voluminoase

sau substanţe azotate neproteice;

232

b. Suplimente de aminoacizi limitativi sau de proteine ce conţin aceşti

aminoacizi, care să fie sustrase degradării rumenale şi să ajungă

la locul de absorbţie nemodificate (Teodorescu, 1972).

Lucrările experimentale au demonstrat că procentul de

proteină care scapă degradării rumenale, depinde de mai mulţi

factori, dintre care cel mai important este solubilitatea ei. Cu

cât proteina este mai puţin solubilă, cu atât este mai puţin

degradată în rumen.

In acest scop s-au încercat diferite metode de păstrare a

calităţii proteinelor valoroase, până la locul absorbţiei, prin

protejarea lor. Astfel, tratarea proteinelor alimentare de

calitate superioară, cu unele substanţe chimice, previne

degradarea rumenală a acestora, astfel încât influenţează nivelul

final al aminoacizilor la locul absorbţiei. Aldehidele se

consideră că ar acţiona cel mai bine pentru protejarea

proteinelor. Ele conferă un grad ridicat de insolubilitate a

substanţelor azotate, în condiţiile unui pH mai ridicat (similar

celui din rumen) şi o capacitate mai bună de disociere la un pH

mai scăzut (similar celui din cheag). In acest fel, proteinele

protejate prin tratare cu aldehide devin inutilizabile pentru

microorganismele din rumen, dar sunt apte de a fi digerate

enzimatic în stomacul glandular sub acţiunea fermenţilor

proteolitici specifici.

Amos şi Ely (1970) arată că există unele proteine cu rezistenţă

naturală la acţiunea microorganismelor. Intre acestea se

menţionează glutenul din porumb care, fără a fi protejat chimic,

asigură un cuantum ridicat de aminoacizi disponibili la locul

absorbţiei.

Alţi autori consideră că utilizarea în hrana rumegătoarelor a

233

unor surse azotate neproteice, caracterizate prin viteză mai mare

de scindare hidrolitică sau enzimatică, asigură azotul amoniacal

pentru proteosinteza simbionţilor, constituindu-se concomitent,

indirect, în surse de proteine pentru animalul gazdă şi în factori

de protecţie a proteinelor ingerate care, fiind sustrase

degradării în compartimentul rumenal, sunt supuse digestiei în

compartimentul gastric (cheag), cu pierderi substanţial mai reduse

(Nichita, 1984).

Unităţile de evaluare a cerinţelor proteice. Datorită

faptului că atât producţia de lapte, cât şi creşterea rapidă,

timpurie a animalelor tinere sunt stimulate de proteina raţiei,

devine din ce în ce mai important ca proteina din raţia alimentară

să scape de degradarea fermentativă rumena la care ar furniza

amoniac ce poate fi obţinut mai economic din alte surse

neproteice. In aceste condiţii se pune problema ca pentru

evaluarea cerinţelor proteice la rumegătoare să nu se mai

utilizeze proteina brută totală, ci proteina absorbită în tractul

digestiv, mai exact, aminoacizii absorbiţi în intestinul subţire.

Astfel, cerinţele nutriţionale calculate în unităţi de proteină

absorbită vor fi întotdeauna egale sau mai mici decât cerinţele în

unităţi de proteină brută.

Conceptul modern pentru stabilirea necesarului proteic

include necesarul pentru întreţinere, azotul metabolic fecal (care

este luat în considerare separat de ceilalţi componenţi de

întreţinere, deoarece este o funcţie de excreţie a SU nedigerate

şi nu se raportează la greutatea vie) şi producţia care include

proteina necesară pentru concepţie, creştere şi lactaţie.

Pentru a permite continuarea creşterii, necesarul de

întreţinere trebuie să fie mai mare cu 20% pentru prima lactaţie

234

şi cu 10% pentru a doua lactaţie. Eficienţa folosirii proteinei de

întreţinere în unităţi absorbite sau necesarul total de

întreţinere în unităţi de proteină netă/proteină de întreţinere în

unităţi absorbite se consideră că este de 0,67; echivalentul

proteinei metabolice fecale exprimate în unităţi de proteină

absorbită se consideră că ar fi de 0,09, iar factorul de eficienţă

al transformării proteinei nete de concepţie în unităţi absorbite

este de 0,50 (NRC, 1985).

Pentru producţia de lapte eficienţa folosirii proteinei

exprimată în unităţi absorbite este de 0,70. In cazul viţeilor

crescuţi pentru producţia de carne, această valoare este de 0,66

(NRC, 1984).

Reconsiderând ipoteza atât a sporului, cât şi a pierderii

constante de proteine în rumen, precum şi utilizarea conceptului

de digestibilitate proteică în tractul digestiv, trebuie

dezvoltaţi noi factori care să cuprindă:

• Fracţionarea proteinei din hrană în proteină degradată şi

proteină nedegradată;

• Suma algebrică a fluxului net de amoniac şi de uree;

• Proteina brută a microsimbionţilor (bacterii şi protozoare)

produsă în relaţie cu energia de fermentaţie;

• Proteina reală a microsimbionţilor;

• Nivelul de proteină digestibilă a microsimbionţilor şi

nivelul de proteină digestibilă nedegradată în rumen;

• Mobilizarea proteinelor tisulare.

Lipsa datelor complete asupra nedegradabilităţii proteinei în

hrană limitează folosirea sistemului de proteine absorbite. Din

aceste considerente necesarul de întreţinere şi producţie se

exprimă cel mai adesea în proteină brută digestibilă (PBD).

235

In prezent normele prevăd pentru întreţinere 60 g PBD/100 kg

GV sau 3,25 g PDI/kg G0,75, iar pentru producerea unui kg lapte cu

4% grăsime, 60 g PBD, din care 50 g PDI. Vacilor care nu şi-au

terminat creşterea, la suplimentul de UN, trebuie să li se asigure

110 g PBD/UN.

Deseori, când se folosesc nutreţuri de calitate proastă sau

mediocră, substanţele proteice reprezintă factorul limitativ al

producţiei de lapte. In aceste căzuri suplimentarea raţiei cu

concentrate bogate in proteină este benefică. Dimpotrivă, hrănirea

cu nutreţuri care asigură proteină in exces constituie o risipă

nejustificată, întrucât surplusul se transformă fie in depozite de

grăsime, fie este eliminat prin urină, fie se ajunge la stări

patologice.

In practică trebuie să se evite creşterile de proteină ce

depăşesc cu 15% cerinţele.

Raportul energo-proteic se poate exprima şi în PBD g/UNL din

raţie, care la vacile de lapte trebuie să aibă următoarele valori:

60- 80 la vacile fără producţie;

90- 110 la vacile cu producţie mică;

110- 120 la vacile cu producţie mare de lapte;

120- 130 la vacile cu producţie foarte mare de lapte.

Astfel, în general, calitatea proteinei la rumegătoare,

inclusiv la vacile de lapte, are mai puţină importanţă. Totuşi, la

vacile cu producţii de lapte foarte bune trebuie sa se asocieze

mai multe sortimente proteice pentru a realiza echilibrul între

aminoacizii indispensabili.

Pentru vacile gestante în perioada repausului mamar, trebuie fisă

se asigure 105-110 g PD/UNL respectiv 85-90 g PDI/UNL.

La taurii de reproducţie cerinţele de proteină exprimate în g

236

PDI/UNL sunt de:

120- 125 g PDI/UNL în cazul folosirii moderate la montă;

125- 135 g PDI/UNL în cazul folosirii intense la montă.

Spre deosebire de celelalte categorii de taurine, la taurii

de reproducţie are importanţă atât cantitatea, dat mai ales

calitatea proteinei din hrană, întrucât influenţează

spermatogeneza şi, implicit, cantitatea şi calitatea materialului

seminal.

Pentru categoria viţeilor destinaţi reproducţiei unde sunt

incluse viţelele şi masculii de la naştere până la 4-6 luni vârstă

(150 kg greutate), se estimează că 1 kg spor trebuie să se

realizeze cu un consum de 3,5-5 UNL şi 550-600 g PD, din care 250-

300 g PDI (Stoica, 1997). Sporul de creştere urmărit este de 600-

900 g/zi şi trebuie sa fie cu atât mai ridicat cu cât vârsta

junincilor la prima fătare este mai precoce.

Viţeii nou-născuţi trebuie să primească obligatoriu 4-5 kg

colostru pe zi, în 3-4 tainuri. In primele 6 ore de la naştere

trebuie să primească 2 kg costru în 3 tainuri, iar după perioada

colostrală, 3-4 săptămâni, viţeii primesc 5-7 kg de lapte integral

în 3 tainuri pe zi. In continuare începe substituirea treptată cu

lapte smântânit, apoi laptele smântânit se reduce treptat

suprimându-se la a 3-lună când se face înţărcarea. Pentru o

creştere normală după înţărcare se menţine un nivel proteic

ridicat, evitându-se totuşi o alimentaţie abundentă, întrucât

inhibă dezvoltarea sistemului nervos şi a glandei mamare. Nivelul

de alimentaţie se stabileşte în funcţie de sporul de creştere

planificat.

In perioada de vară, baza o constituie nutreţul verde pe

păşune, cu suplimente de concentrate, iar iarna fânul de bună

237

calitate, suculente şi amestecuri de nutreţuri concentrate şi

minerale.

Junincile gestante trebuie să primească, începând din luna a

VI-a de gestaţie, 1-1,5 kg concentrate, iar tăuraşii 0,5 - 1,5 kg.

CERINŢELE MINERALE

Cerinţele de calciu şi fosfor. Indiferent de specie,

cerinţele fosfo-calcice sunt mai mari la animalele gestante,

pentru mineralizarea scheletului fetal şi realizarea depozitelor

materne; la animalele lactante, nivelul trebuie să fie chiar uşor

mărit, deoarece prin lapte se pierd mari cantităţi de săruri

fosfo-calcice. Creşterea şi dezvoltarea au un necesar fosfo-

calcic, de asemenea, crescut pentru mineralizarea oaselor.

La rumegătoare, calciul se asigură în general prin fânurile

de leguminoase, nutreţuri verzi mai cu seamă de leguminoase,

frunzele de sfeclă şi silozurile preparate din acestea, care, după

cum se ştie, sunt foarte bogate în calciu şi acoperă întregul

necesar de calciu.

Rădăcinoasele şi silozul de porumb sunt relativ sărace în

calciu şi fosfor. Silozul de porumb poate fi corectat prin

presărarea unui amestec mineral având compoziţia: fosfat dicalcic

48%, carbonat de calciu 18%, clorură de sodiu 20%, magneziu 6%,

sulfat de zinc 2%, protoxid de mangan 0,3%, sulfat de cupru 0,2%,

sulfat de cobalt 0,05%, iodură de potasiu 0,005%, sulf elementar

5% (numai dacă în raţie se adaugă uree). Proporţia este de 4 kg

amestec mineral/tona de siloz (Quequen, 1972, citat de Mihai, 1979).

Fosforul se găseşte în cantităţi mici în nutreţurile de bază,

cum sunt fânurile şi grosierele, din hrana rumegătoarelor.

Conţinutul ideal de fosfor în fânul de bună calitate este de 0,3%,

238

dar de cele mai multe ori valoarea medie a acestuia este de 0,2%.

Din aceste considerente, în majoritatea fermelor de taurine şi

ovine nu se acoperă necesarul de fosfor decât în cazul

rumegătoarelor supuse îngrăşării pe bază de nutreţuri combinate,

întrucât conţinutul acestora în fosfor este peste 0,3%. Exceptând

situaţia când rumegătoarele beneficiază de cantităţi suficiente de

concentrate (care de obicei acoperă necesarul de fosfor), în rest

trebuie administrate suplimente minerale. Suplimentarea minerală

însă trebuie să ţină seama de necesarul minim de calciu şi fosfor

care nu poate fi stabilit cu mare exactitate, datorită

multitudinii factorilor care îl influenţează. Dintre aceştia, cea

mai mare influenţă o are raportul calciu/fosfor şi prezenţa

vitaminei D. Întrucât raportul calciu/fosfor în os este apropiat

de 2/1, se consideră că un raport alimentar asemănător este ideal

pentru creşterea şi formarea osului. Cu toate acestea, adesea

cerinţele de fosfor se situează la limite aproape asemănătoare,

deşi organismul conţine fosfor doar pe jumătate din conţinutul de

calciu. Explicaţia: fosforul participă nu numai la mineralizarea

scheletului, ci şi în compoziţia ţesuturilor moi.

Wise şi col. (citaţi de Mihai, 1979), în studii efectuate pe viţei

Hereford, a concluzionat că rumegătoarele prezintă toleranţă

ridicată la raporturi mai mari şi toleranţă mai scăzută la

raporturi mai mici.

Necesarul zilnic de calciu şi fosfor variază mult cu specia,

rasa, viteza stadiul de creştere, categoria fiziologică.

In general, balanţa calciului la rumegătoare este negativă

când se administrează raţii din iarbă şi pozitivă când se

administrează fanuri şi concentrate.

Cerinţele de magneziu. Cantitatea exactă de magneziu necesară

239

în hrană pentru acoperirea tuturor cerinţelor este greu de

stabilit. Sunt autori care arată că la vacile de lapte cerinţele

de magneziu pentru funcţiile vitale de întreţinere sunt de 5,5 g,

iar pentru producţia de lapte, în jur de 1-1,5 g/l.

Concentraţia, critică a magneziului în nutreţuri, raportată

la substanţa uscată, după Care (1963) trebuie să fie de minimum

0,11%. Când nutreţurile au un conţinut de peste 0,2% magneziu din

substanţa uscată nu se evidenţiază niciodată hipomagneziemie. De

aceea, orice nutreţ cu un conţinut de magneziu inferior lui 0,2%

trebuie privit ca suspect în privinţa provocării hipomagneziemiei.

In acoperirea necesarului la viţei mai trebuie să se ţină

seama că accesibilitatea magneziului din hrană este doar de 33%,

în comparaţie cu cea a calciului, care se ridică la 95% (Blaxter şi

Wood, 1952, citaţi de Martin şi Mihai, 1979).

La tineretul bovin la îngrăşat, cerinţele de magneziu sunt de

2-5 g/zi la greutatea de 100-200 kg şi 5-8 g/zi la greutatea de

200-400 kg, cerinţe care pot fi asigurate când conţinutul de

magneziu din raţie este de 0,05% SU (Preston şi Willis, 1970).

Cerinţele de sodiu, clor şi potasiu. Datorită conţinutului

redus de NaCl în nutreţurile vegetale, cât şi rolului acestor

minerale în menţinerea sănătăţii şi stimularea producţiilor

animaliere, este necesară completarea cu sare de bucătărie a

raţiilor, în cantităţi corespunzătoare fiecărei specii şi

categorii de animale. Trebuie să se dea o atenţie specială

femelelor în ultimele săptămâni de gestaţie şi în primele de

lactaţie. Atât în sezonul de stabulaţie, dar mai ales în perioada

de păşunat, hrănirea obişnuită este deficitară în sodiu şi clor.

De exemplu, iarba conţine aproximativ 0,1-0,15% Na/SU, în timp ce

necesarul la taurine şi ovine adulte este apreciat la 0,5% Na/SU.

240

În aceste condiţii, cerinţele de sodiu şi clor nu sunt satisfăcute

printr-o hrănire obişnuită, nesuplimentată cu sare de bucătărie.

Pentru o vacă de 500 kg sunt necesare cea 23 g NaCl pentru

întreţinere şi câte 2 g pentru fiecare litru de lapte produs (Anke

şi col., 1967, citat de Mihai, 1979). Prin urmare, la vacile cu lapte se

impune suplimentarea raţiei cu sare de bucătărie astfel încât să

se ajungă la un nivel de 0,5% în raţie.

Pentru bovinele în creştere, cerinţele de sodiu se ridică la

1,5 g/SU, iar pentru bovinele la îngrăşat, cerinţele de sodiu

variază de la 3,1 g/zi la greutatea de 100 kg până la 8,2 g/zi la

greutatea de 400 kg (Queoquen, 1972). Pentru clor, cerinţele sunt

puţin crescute: 3,5 g şi respectiv 11,3 g/zi (Preston şi Willis, 1970).

Pentru rumegătoare, sarea de bucătărie se administrează şi la

discreţie sub formă de bulgări de sare sau brichete, simple sau cu

microelemente.

La ovine, cerinţele optime de NaCl sunt cuprinse între 0,25-

0,5% SU, aceste doze fiind asociate cu cele mai bune performanţe

privind dezvoltarea corporală şi valorificarea nutreţurilor.

De menţionat că dacă sarea de bucătărie este folosită la

limita ingestei, trebuie asigurată în mod necondiţionat o

cantitate corespunzătoare de apă.

In ceea ce priveşte potasiul, întrucât utilizarea în condiţii

normale de nutreţuri vegetale asigură cantităţi suficiente, chiar

peste cerinţe, nu se pune problema suplimentării raţiilor cu

săruri de potasiu. Nivelurile optime în raţie se apreciază la

0,55% SU.

In schimb, excesul de potasiu este frecvent întâlnit;

cunoscând interacţiunea cu sodiul (îi deprimă absorbţia) şi cu

magneziul (efect antagonic), în caz de exces de potasiu trebuie

241

crescută concentraţia în raţie a NaCI şi Mg.

Cerinţele de fier. La taurinele adulte, în general, nu există

preocupări pentru a stabili necesarul de fier cu exactitate,

deoarece hrănirea obişnuită asigură organismului suficient fier.

Jacquot (1974) recomandă la vaci în lactaţie ca raţia să conţină 80-

100 ppm fier, considerându-se că o producţie de 10 l lapte pe zi

antrenează o eliminare zilnică de 5 mg fier.

Viţeii care consumă exclusiv lapte dezvoltă o anemie

feriprivă la 8-10 săptămâni. Pentru a o preveni se recomandă ca la

viţeii care sunt hrăniţi cu înlocuitori de lapte să se asigure un

minimum de 100 ppm fier, deoarece în multe complexe de creştere

industrială s-a semnalat anemie consecutivă neasigurării fierului.

La tineretul taurin, asigurarea a 30 mg fier/kg SU satisface

cerinţele de fier ale acestei categorii.

La ovine, cerinţele sunt mici, astfel că asigurarea

microelementului nu prezintă nici o problemă. Jacquot (1964)

recomandă în hrana berbecilor şi a oilor 80-100 ppm fier.

In sistemele de creştere industrială, pentru ovinele supuse

ingrăşării şi tineret, cerinţele sunt în jur de 50 ppm (Miloş şi

Drînceanu, 1980).

Cerinţele de cupru. La bovinele adulte, cerinţele alimentare

de cupru sunt de 8-10 ppm, dar trebuie să se ia în considerare

faptul că acest necesari poate fi modificat de o serie de factori

ca, de exemplu, prezenţa antagoniştilor cuprului în exces în raţie

(molibden, calciu, zinc, sulfaţi etc). In aceste condiţii este

dificil să se aprecieze nivelul mineral optim al raţiilor (Miller şi

Stake, 1972).

La tineretul bovin, cerinţele sunt estimate la 8-10 mg/kg SU.

La ovine, ca şi la bovine, determinarea cerinţelor de cupru

242

este dificile datorită interacţiunii acestuia cu diferite elemente

constituente, natural sa accidental, din raţii (calciu, zinc,

molibden, sulfaţi etc). Majoritatea autorilor sunt de acord că la

ovine 5 ppm la SU a raţiei asigură cerinţele acestei specii cu

condiţia ca nivelul exogen de molibden să fie sub 0,5 mg/zi (Miloş şi

Drînceanu, 1980).

Cerinţele de cobalt. Rumegătoarele sunt dependente de cobalt

pentru sinteza vitaminei B12, spre deosebire de monogastrice, care

necesită cobalamină ca atare. Ordinea sensibilităţii privind

cerinţele în acest element sunt: tinerelul ovin, oile adulte,

viţeii între 6 şi 8 luni, apoi bovinele adulte. Cerinţele de

cobalt variază şi in funcţie de starea fiziologică: oile gestante

au un necesar de minimum 0,07 ppm cobalt; la miei, necesarul minim

este de 0,11 ppm/kg SU (Andrews, 1958); la vacile gestante şi

tineretul taurin necesarul minim este de 0,08 ppm, iar Ia vacile

lactante este de minimum 0,10 ppm/kg SU (Ammerman, 1979).

Cerinţele de mangan. Cerinţele de mangan pentru bovine şi

ovine sunt studiate mai puţin decât la păsări şi porcine. Se

consideră că atunci când raţia conţine sub 20 ppm mangan/kg este

necesară o suplimentare cu mangan, deoarece viţeii proveniţi din

vacile hrănite cu niveluri de 16-17 ppm mangan nu s-au dezvoltat

normal. NRC a prevăzut pentru anul 1978 o creştere a nivelului de

mangan, comparativ cu recomandările anterioare, de la 20 ppm la 40

ppm. Având în vedere posibilităţile de îmbunătăţire a indicilor de

reproducţie se poate creşte chiar la 50 ppm/kg SU.

Cerinţele de mangan pentru ovine sunt apreciate tot la nivel

de 40-50 ppm/kg SU.

Cerinţele de zinc. Minimul de zinc pentru viţei, miei,

producţia de lapte ori fertilitate la rumegătoare nu se cunoaşte

243

încă bine. Cerinţele de zinc variază cu specia, forma chimică ori

combinaţia in care se află oligoelementul, cu natura raţiei, în

special cu conţinutul de calciu şi calitatea proteinelor. Când

conţinutul dc calciu creşte peste 1% şi majoritatea proteinei

provine din nutreţuri vegetale care sunt bogate în acid fitic,

cerinţele de zinc cresc.

Pentru vacile cu lapte şi tineretul bovin, nivelurile de 40-

60 mg/kg SU raţie pot satisface necesarul în acest oligoelement,

numai când conţinutul nutreţurilor în CaO nu depăşeşte 0,5%; cu

fiecare 0,1% CaO, în plus, cerinţele de zinc cresc cu 10 ppm.

La ovine, cerinţele sunt estimnate la 30-50 ppm la SU raţie

(Milos şi Drînceanu. 1980).

Cerinţele de seleniu. Consiliul Naţional al Cercetării din

SUA (1973) a stabilit următoarele limite:

Taurine de lapte: 0,1 ppm necesar, 5 ppm doză toxică;

Taurine de carne: 0,1 ppm necesar, 10 ppm doză toxică;

Ovine:0,1 ppm necesar. 3-20 ppm doză toxică. Neathery şi Miller

(1977) acceptă 3-5 ppm de seleniu ca fiind cea mai mare doză

(subtoxică) la vaci şi oi. Consumul îndelungat de hrană ce conţine

5 ppm seleniu determină deja simptome de intoxicaţie cronică.

Potrivit lui Koller şi Bxon (1986), maximul tolerat de vaci este

1 ppm. După consumul de hrană cu un conţinut de 10-25 ppm de

seleniu apare selenoza acută. Injectarea seleniului în doză de 2

mg kg greutate corporală la viţeii nou-născuţi şi la purcei

determină mortalitate de 100% în mai puţin de 12 ore şi respectiv

4 ore.

CERINŢELE VITAMINICE

Din cele prezentate în lucrare, rezultă că vitaminele sunt

244

larg răspândite în regnul vegetal şi animal. Spre deosebire de

plante care pot sintetiza vitaminele din elementele primare, la

animale această posibilitate este mai limitată, de unde rezultă că

trebuie să se asigure prin hrană.

Se ştie că în corpul animalelor se pot sintetiza unele

vitamine. De exemplu, toate speciile de animale domestice pot

sintetiza vitamina C în cantităţile necesare. Mai mult, animalele

rumegătoare sunt capabile să sintetizeze şi vitaminele din

complexul B, prin intermediul microorganismelor existente în

prestomacuri. In aceste condiţii, la rumegătoare nu se pune

problema asigurării vitaminelor hidrosolubile prin hrană. In

schimb, vitaminele liposolubile, datorită faptului că o parte din

ele nu pot fi sintetizate de organism, trebuie asigurate exogen la

nivel optim.

Cerinţele de caroten la vacile de lapte sunt de minimum 8,0

ppm. In ultimele 2-3 luni de gestaţie cerinţele cresc cu 50%,

alungând la un minimum de 12 ppm. La vacile cu lapte nu sunt

necesare suplimente speciale de vitamina A sau caroten în hrană;

păşunea în timpul verii, fânul şi silozul în celelalte sezoane ale

anului asigură în întregime necesarul de caroten, dacă acestea

sunt de bună calitate şi reprezintă 1/2 din totalul raţiei.

La viţeii sugari cerinţele de -caroten sunt de 9,5 ppm;

vitamina A echivalent 3845 UI/kg. La viţeii înţărcaţi 4,2 ppm -

caroten; vitamină A echivalent 1622 UI/kg, iar la viţelele în

creştere 4 ppm -caroten sau 1511 UI vitamină A echivalent.

Laptele integral şi nutreţurile fibroase de calitate bună

asigură în general necesarul de vitamină A la viţei. Când se

folosesc înlocuitori de lapte sunt necesare suplimente speciale de

vitamina A (preparate sintetice sau untură de peşte).

245

Necesarul de vitamina D la vacile cu lapte se asigură în

general prin nutreţurile obişnuite uscate la soare şi prin

expunerea animalelor la razele soarelui. Normele de vitamină D

sunt de 302 UI/kg (Nichita, 1984).

La viţei cerinţele minime de vitamine D sunt de 600 UI/kg la

sugari, 250 UI/kg la înţărcaţi şi 300 UI/kg la viţelele în

creştere. Uneori la viţei se recomandă suplimente de vitamină D în

amestecul de concentrate sub formă de preparate de sinteză.

Vitamina E trebuie asigurată în special la viţeii sugari,

normele fiind de 300 U I/kg.

Vitamina K este sintetizată în cantităţi suficiente cu

ajutorul bacteriilor rumenale, astfel încât nu trebuie asigurată

prin hrană.

ASPECTELE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI LA VACILE DE LAPTE

TULBURĂRILE METABOLICE

La vacile de lapte, tulburările metabolice pot fi în legătură

directă sau indirectă cu nutriţia. Multe afecţiuni de acest gen se

declanşează la parturiţie sau la scurtă vreme după ea şi

reprezintă o lipsă de adaptare a vacii la stresul de lactaţie.

Cauzele sau prevenirea dismetaboliilor sunt tratate în

capitole speciale destinate acestui domeniu.

Edemul mamar este o acumulare în exces de lichid atât în

spaţiile intercelulare ale ţesutului mamar, cât şi în zonele

perimamare. Acesta se produce, de obicei, la parturiţie, cu toate

că uneori apare înainte. Cauzele lui nu sunt bine cunoscute. Se

consideră că la baza acestui proces patologic ar Lşta scăderea

proteinemiei în perioada parturiţiei asociată cu creşterea

fluxului sangvin fără o circulaţie limfatică compensatorie. Edemul

246

sever se poate reduce producţia de lapte şi poate fi una din

cauzele ugerului pendulant Dentine şi Mc Daniel, 1984).

Randal I şi col. (1974) au arătat că ingerarea de cantităţi mari de

NaCl şi KCl (227g/zi) măresc gravitatea edemului, în timp ce

restricţionarea consumului de sare poate reduce severitatea

afecţiunii.

Febra de lactaţie se caracterizează prin hipocalcemie şi

paralizie. Se observă, de obicei, în primele două zile după fatare

la vacile multipare. Administrarea unor cantităţi mari de calciu

pe timpul repausului mamar creşte incidenţa bolii, în timp ce

limitarea consumului de calciu înainte de parturiţie şi creşterea

lui în preajma ratării îi reduce frecvenţa. Rolul vitaminei D,

calciului şi fosforului în apariţia febrei de lactaţie au fost

abordate în lucrările de specialitate. Creşterea cantităţii de

minerale acidogene în raport cu mineralele alcalogene în hrană a

redus apariţia afecţiunii.

Cetoza, ori acetonemia, este însoţită de inapetenţă, abatere

şi se produce n primele 6 săptămâni după parturiţie, cu incidenţa

maximă la 3 săptămâni. Uneori animalele afectate prezintă

hiperexcitabilitate.

Glucoza este scăzută, iar corpii cetonici şi acizii graşi au

valori ridicate în sânge. Cercetările întreprinse au arătat că

factorul major în declanşarea e aprovizionarea redusă cu glucide a

organismului pentru menţinerea în limite normale.

Măsurarea in vitro a activităţii enzimelor implicate în

gliconeogeneză (din ficatul vacilor sănătoase şi bolnave) a arătat

că exceptând fructoz-difos-fataza, activitatea specifică a

enzimelor este crescută în ficatul vacilor cu cetoză. Această

activitate sporită demonstrează capacitatea ridicată de

247

gliconeogeneză hepatică pe timpul bolii (Baird şi col, 1968).

După parturiţie, pentru evitarea cetozei este necesară

hrănirea animalelor cu raţii bogate în glucide. Adăugarea

propilen-glicolului în hrană, în cantităţi de 125-250 g/zi, pe

timpul perioadei critice, poate preveni cetoza. La fel niacina în

doze de 6-12 g poate reduce incidenţa cetozei (Barlett şi col., 1983; Dufva

şi col., 1983; Jaster şi col., 1983).

Sindromul vacii grase. In acest dismetabolism animalul se

recunoaşte uşor în cadrul efectivului. In plus s-a mai observat

scăderea rezistenţei la infecţii şi creşterea incidenţei

tulburărilor metabolice, cum ar fi cetoza.

Sindromul se manifestă prin inapetenţă, scăderea producţiei

de lapte, stare generală proastă. In prima parte a lactaţiei apare

un bilanţ energetic negativ, întrucât necesarul energetic pentru

întreţinere şi producţie este mai mare decât consumul. Ca rezultat

al acestui deficit se vor mobiliza rezervele corporale şi animalul

va pierde din greutate. Pentru acoperirea necesarului energetic se

va apela la aminoacizi şi acizi graşi, care vor fi eliberaţi în

sânge. Aceştia din urmă vor fi transportaţi la organe cum sunt:

ficatul, rinichii sau muşchi, unde se vor depozita intracelular ca

trigliceride. Extinderea depozitelor de grăsime organică

determinantă de factori predispozanţi precum: cantitatea de

grăsime în exces, prezenţa unor tulburări locale, factorii de

stres care duc la mobilizări tisulare. În mod normal, cantitatea

de lipide din ficat este redusa (1-2%), dar în funcţie de starea

fiziologică aceasta poate creşte, aşa cum se întâmplă înainte de

fătare, când ajunge la 4-10% din greutatea ficatului. Mobilizarea

depozitelor de lipide din organism, după fătare. determină o

acumulare în ficat de până la 20%.

248

Pentru a reduce incidenţa ateatozei hepatice este necesari

evitarea supraalimentării vacilor în ultima perioada de gestaţie,

respectarea repausului mamar, cât şi formularea unor raţii care să

crească consumul după fătare (Morrow, 1976).

Retenţia placentară. Cauzele nutriţionale ale acesteia sunt:

deficitul de seleniu, vitamina A, cupru, iod (Otterby şi Linn, 1981).

Incidenţa creşte o data cu hiopocalcemia de parturiţie care

se consideră ci ar fi in legătură cu sindromul vacii grase (Marrow,

1976). Injecţiile antepartum cu seleniu au redus incidenţa

retenţiilor placentare (Julien şi col., 1976)

Eger şi col. (1985) au arătat că dozele mici de seleniu (2,3-

4,6 mg) au fost mai eficiente decât cele mari. De asemenea,

seleniul singur a fost la fel de eficient ca şi combinaţia seleniu

+ vitamina E.

Tetania de iarbă, tetania de lactaţie, hipomagneziemia etc,

reprezintă o tulburare metabolică manifestată cu convulsii

tetanice, la vacile în lactaţie, hrănite pe păşuni cu vegetaţie

luxuriantă, mai ales primăvara. Este cauzată de H scăderea

magneziului în lichidele extracelulare. Doar 1% din totalul magne-

ziului din organism este găsit în aceste lichide şi această

valoare poate scădea foarte repede la o absorbţie redusă, mobil

izându-se depozitele din oase şi ţesuturile moi.

Animalele afectate sunt agitate, se separă de cireada,

încetează să pască, aleargă fară motiv, deseori merg în pas de

cocoş. Membrele devin rigide, animalul pierzându-şi echilibrul. în

decubit au spasme musculare tetanice, întrerupte de crize

convulsive.

Magneziemia animalelor care păşunează poate fi îmbunătăţită

printr-o întreţinere corespunzătoare a păşunii şi solului şi prin

249

suplimentarea raţiei (Miller şi col., 1972).

LIPIDELE

Până când rumenul devine funcţional, viţeii nou-născuţi

trebuie să primească în hrană o anumită cantitate de lipide

(Cunnihgham şi Loosili, 1954). Pentru a asigura acizii graşi esenţiali,

transportul vitaminelor liposolubile şi energia necesară

dezvoltării corporale, la o temperatură optimă a mediului de 15°C,

trebuie să se asigure cea 10% grăsime în înlocuitorii de lapte. Cu

toate că înlocuitorii de lapte au în compoziţie cantităţi ridicate

de lipide, care constituie importante surse de energie ce cresc

depozitele de lipide din carcasă, totuşi acestea nu asigură

energia necesară ţesutului muscular şi osos. Pentru producţia de

carne, hrănirea viţeilor cu înlocuitori de lapte cu niveluri

crescute de grăsime în compoziţie (15-20%) este recomandată

(Radostitts şi Bell, 1970). Mai mult, suplimentarea cu grăsimi este

importantă pentru creşterea viţeilor, atunci când sunt expuşi la

temperaturi scăzute (Scibilia şi col., 1987).

La vacile de lapte de mare productivitate, care au de obicei

un bilanţ energetic negativ la începutul lactaţiei, se utilizează

raţii cu un conţinut bogat în lipide pentru ridicarea nivelului

caloric al acestora în scopul creşterii consumului energetic şi

asigurării acizilor graşi pentru buna desfăşurare a lactaţiei.

Această suplimentare cu lipide a hranei este necesară mai ales

când capacitatea tractului gastrointestinal limitează consumul.

In general, fibroasele şi boabele de cereale sunt sărace în

lipide şi, de obicei, conţin mai putin de 3-4% grăsimi. Vacile de

lapte trebuie să utilizeze aproximativ 0,45 kg lipide/zi în plus

faţă de grăsimile prezente în hrana obişnuită (Palmquist, 1983). In

250

aceste condiţii trebuie adăugate grăsimi care să crească cu 2-3%

SU totală şi cu 5% totalul lipidelor din cereale.

Evident că procentele pot varia cu tipul de hrană şi cu

conţinutul în lipide al materiilor prime folosite (cereale, soia,

seminţe de bumbac, floarea-soarelui).

Multe studii efectuate pe vaci de lapte arată că 5% grăsime

din SU a raţiei creşte producţia de lapte în prima parte a

lactaţiei (Palmquist, 1983). Acest lucru s-a realizat când

amestecului de cereale ce se administra vacilor de lapte i s-a

adăugat 5% seu. Efectul a fost sporirea grăsimilor din lapte cu 5%

atât la primipare, cât şi la multipare (Mattias şi col., 1982).

O condiţie importantă pentru obţinerea unor rezultate bune,

prin hrănirea cu cantităţi mai mari de lipide, este creşterea

consumului de fibroase. Sursa tradiţională cea mai importantă de

energie pentru vacile de lapte o reprezintă cerealele boabe.

Substituind cu lipide o parte din amidon în prima parte a

lactaţiei este un mod de a asigura niveluri mari de energie şi un

consum ridicat de fibre. Înlocuirea cu grăsimi va corecta şi

procentul de grăsime din apte a cărui scădere este cauzată de

hrana săracă în fibre şi bogată în amidon.

Raţiile care conţin niveluri mari de fibroase ajută la

funcţionarea normală a rumenului şi împiedică acţiunea inhibitorie

a lipidelor asupra proceselor fermentative rumenale şi digestiei

nutrienţilor.

De subliniat este faptul că grăsimile adăugate împiedică

fermentaţiile şi mai ales digestia fibrelor în rumen, putând

reduce consumul de hrană (Clapperton şi Steele, 1983). Efectele produse

de lipidele adăugate sunt dependente de tipul de supliment

folosit. Când vacile de lapte sunt hrănite cu raţii ce conţin

251

acizi graşi cu lanţuri lungi trebuie să se adauge calciu şi

magneziu, pentru că grăsimile adăugate cresc formarea sărurilor de

acizi graşi în rumen şi excreţia lor prin fecale (Bines şi col., 1978;

Palmquist şi Conrad, 1980). Când se administrează în hrană şi acizi

graşi nesaturaţi, conţinutul de calciu şi magneziu din SU totală

trebuie să crească cu 20-30% faţă de valorile recomandate.

Tipul de lipide folosit în supliment influenţează mult

utilizarea nutrienţilor în producţia de lapte, comportamentul de

hrănire, consumul, palatabilitatea hranei şi compoziţia laptelui.

Gradul de saturare a lipidelor are un rol important. Grăsimile

nesaturate sunt mai puţin folosite în hrana vacilor de lapte din

cauza efectelor inhibitorii asupra fermentaţiilor digestive şi

digestiei rumenale. Astfel, grăsimile animaliere, care sunt mai

saturate, cât şi amestecurile de grăsimi animaliere şi vegetale au

favorizat performanţele în lactaţie (Palmquist şi Jenkins, 1980; Heinrich şi

col., 1981, Mattias şi col., 1982; Palmquist, 1983).

Pentru că uleiurile vegetale sunt bogate în acizi graşi

nesaturaţi, ele constituie suplimente mai puţin eficiente decât

grăsimile saturate. Acizii graşi nesaturaţi care conţin niveluri

mari de acid oleic depăşesc capacitatea de hidrogenare a

microsimbionţilor rumenali şi duc la scăderea grăsimii din lapte.

Dimpotrivă, creşterea acizilor graşi cu lanţ lung în raţie măreşte

secreţia lor în lapte şi inhibă sinteza acizilor cu lanţuri scurte

şi medii în ţesutul mamar (Palmquist, 1983).

Pe de altă parte, raţia bogată în grăsimi scade conţinutul de

proteine din lapte cu 0,1% (Palmquist, 1983, 1987), reducând cazeina.

In unele cazuri administrarea protejată a lipidelor pentru a

rezista la acţiunea simbionţilor rumenali a crescut procentul

grăsimii în lapte şi parţial eficienta producţiei de lapte, în

252

schimb datorită nivelurilor mai mari de acizi graşi polinesaturaţi

s-a semnalat o susceptibilitate crescută la râncezire (Bines şi col.,

1978; Brumby şi col., 1978).

Sărurile de calciu ale acizilor graşi (82% lipide), care sunt

inerte în ceea ce priveşte efectele lor asupra digestiei fibrelor,

sunt o sursă importantă de grăsimi protejate în hrana vacilor de

lapte (Cha1upa şi col., 1985; Robb şi Chalupa, 1987; Schneider şi col., 1987).

Datele obţinute din hrănirea animalelor cu lipide protejate

au evidenţiat că suplimentarea hranei vacilor cu aproximativ 15%

din necesarul pentru întreţinere (EM), (6-7% grăsime în SU

totală), cu acizi graşi cu lanţ lung determină o eficienţă

ridicată a folosirii energiei în producţia de lapte (Bines şi col., 1978;

Brumby şi col., 1978).

FIBRELE

Conţinutul de fibre din hrana vacilor de lapte este invers

proporţional cu cel de energie netă (Waldo şi Jorgensen, 1981). Cu toate

acestea, în raţie este necesară o cantitate minimă de fibre de

calitate bună pentru a se obţine un maximum de consum de SU şi

energie în scopul menţinerii proceselor fermentative rumenale, a

nivelului de grăsime din lapte şi evitarea eventualelor tulburări

postpartum (Clark şi Davis, 1980, 1983; Wangsness şi Muler, 1981; Davis C.L., 1979).

Cantitatea de fibră care trebuie inclusă în raţie la vacile

de lapte este influenţată de: starea de întreţinere şi nivelul de

producţie, tipul de fibră, mărimea componentelor fibrei şi

distribuţia lor, cantitatea de SU totală consumată şi densitatea

ei, de capacitatea de tamponare a pH-ului nutreţului şi de numărul

tainurilor. Animalele hrănite pentru producţii mari de lapte ori

pentru îngrăşare trebuie să primească mai multă energie şi mai

253

puţine fibre decât cele cu producţii medii. Fibroasele tocate

mărunt sunt consumate şi fermentate în rumen mai repede, ceea ce

reduce timpul de rumegare, secreţia salivară şi raportul

acetat/propionat din sucul rumenal (Barză şi col., 1983; Woodford, 1984).

Rezultatul acestor efecte este scăderea procentului de grăsime din

lapte (Kawas, 1984; Shaver şi col., 1984).

Woodford (1984) a arătat că fânul de bună calitate (lucerna)

trebuie să aibă lungimea fragmentelor de 0,64 cm pentru a asigura

lipidele în lapte. Factorii care scad pH-ul rumenal (cum ar fi

nutreţurile tocate) reduc numărul şi activitatea bacteriilor care

degradează celuloza (Russel şi Dombrowski, 1980), reducând transformarea

ei (Belyea şi col., 1985).

Consumul unei cantităţi insuficiente de fibre sau folosirea

unor fibroase cu capacitate redusă de tampon în rumen determină

efecte negative asupra proceselor rumenale, digestibilităţii

fibrelor şi grăsimii din lapte, similare cu cele cauzate de

reducerea dimensiunilor nutreţului prin tocare.

Recomandările generale pentru hrănirea vacilor de lapte cu

fibroase se referă la faptul că cel puţin o treime din SU totală

să fie fân întreg sau echivalentul său de SU pentru silozul tocat.

Alternativ, fibroasele trebuie administrate ca echivalent de

SU fân la un minimum 1,5% din greutatea vie, cu toate că este

dificil să se determine echivalentul fân pentru diferitele

nutreţuri, iar aceşti echivalenţi nu oferă o estimare corectă a

cantităţii dc fibre necesare vacilor de lapte.

Cantitatea de fibre din raţia vacilor de lapte este în mod

normal exprimată ca celuloză brută (CB) sau fibră brută (FB).

Celuloza brută (CB) reprezintă fracţiunea celulozică rezistentă la

degradarea acidă sau bazică. Aceasta conţine celuloză, lignină,

254

azot insolubil în detergent acid, cenuşă insolubilă în acid. Fibra

brută are hemiceluloză, celuloză, lignină, azot insolubil în

detergent acid şi cenuşă insolubilă în acid. Datorită furnizării

datelor mai precise, în practică se operează cu fibra brută (Mertan

s, 1982).

Conţinutul de FB sau CB este corelată negativ cu consumul de

SU şi cu digestibilitatea aparentă a nutreţurilor (Varga şi Hoover,

1983) şi este direct proporţională cu timpul de rumegare (Merten s,

1985).

Lofgren şi Warner (1970) au arătat că FB şi CB sunt factori care

previn-scăderea lipidelor în lapte. O concentraţie de 19% FB şi

17% CB în SU a menţinut constant procentul de grăsime din lapte,

la o valoare normală.

Cantitatea de fibre, care trebuie inclusă în raţia vacilor,

variază cu starea de întreţinere a animalului, mărimea

fragmentelor nutreţului, capacitatea de tampon în rumen, frecvenţa

tainurilor şi consumul. Din aceste considerente recomandările din

lucrările de specialitate pentru fibra brută trebuie folosite cu

atenţie, căci există puţine informaţii despre interacţiunea dintre

producţia de lapte, compoziţia lui şi fibra brută din hrană, când

aceasta este asigurată din tipuri variate de nutreţuri, în

perioade diferite de lactaţie şi la niveluri diferite ale

producţiei de lapte.

SĂRURILE MINERALE ŞI ROLUL LOR DE NEUTRALIZARE ÎN RUMEN

Modificările survenite în hrănirea şi managementul folosite

în creşterea vacilor de lapte au făcut necesară includerea în

hrană a sărurilor minerale, pentru a îmbunătăţi consumul,

producţia şi compoziţia laptelui, cât şi pentru a menţine

255

sănătatea animalelor.

Sărurile de sodiu (bicarbonatul de sodiu, sarea cristalizată

de sodiu), oxidul de magneziu, carbonatul de calciu ori praful de

var sau sodiul bentonit sunt principalele minerale investigate

pentru a fi folosite în alimentaţie. Sărurile minerale menţin

concentraţia de H+ în rumen, intestin, ţesuturi şi lichidele

organismului sau reglează transportul lichidelor la nivel rumenal

(Chalupa şi Kranfeld, 1983; Hemken, 1983).

RAŢIILE VACILOR DE LAPTE

Administrarea unor cantităţi mari de concentrate alături de

puţine fibroase, ori folosirea nutreţurilor fermentate sau tocate

mărunt, micşorează secreţia salivară şi amplifică aciditatea; pH-

ul rumenal scade şi se acumulează lichid în exces, ducând la

creşterea producţiei de acid propionic şi scăderea raportului

acetat/propionat (Davis C.L., 1979, Barză H., 1983). Reducerea procentului

de grăsime din lapte este deseori asociată cu aceste modificări în

hrană a unor fibroase variate şi a unui lichid în exces ducând la

creşterea producţiei de acid propionic şi scăderea raportului

acetat/propionat (Davis C.L., 1979, Barză H., 1983). Reducerea procentului

de grăsime din lapte este deseori asociată cu aceste modificări în

procesele rumenale. Administrarea în hrană a unor fibroase variate

şi a unui procent ridicat de concentrate, suplimentate cu 2,6 -

4,6% bicarbonat de sodiu a crescut conţinutul de grăsime din

lapte, dar a scăzut consumul de SU, faţă de raţiile nesuplimentate

(Schultz şi col., 1965).

Modificarea procentului de grăsime din lapte cauzată de

suplimentarea raţiei cu bicarbonat de sodiu este strâns corelată

cu conţinutul iniţial de grăsime din laptele vacilor hrănite cu

256

raţia de bază (Davis şi Clark, 1983). Dacă raţia de bază asigură un

procent normal de grăsime în lapte, suplimentul cu bicarbonat de

sodiu va avea un efect redus asupra lipidelor şi orice rezultat

benefic al suplimentării trebuie obţinut numai prin creşterea

producţiei de lapte.

Alte studii (Erdman şi col., 1980, 1982; Ki1mer, 1980) au arătat că

suplimentarea cu bicarbonat de sodiu, a raţiilor bazate pe siloz

de porumb la 0,7-1,5% din SU, a avut un efect redus asupra

grăsimii din lapte, mai ales atunci când conţinutul iniţial de

grăsime al acestuia nu este scăzut. In unele cazuri, suplimentul

mineral a determinat creşterea consumului de SU şi a producţiei de

lapte.

Rezultatele cele mai bune în urma hrănirii cu bicarbonat de

sodiu s-au obţinut în primele faze ale lactaţiei, când silozul de

porumb a fost nutreţul preponderent în raţie (Chase şi col., 1981; Rogers

şi col., 1985). În administrarea bicarbonatului de sodiu la vacile

hrănite cu fân sau care păşunează nu a dat rezultate benefice

(Renate şi col., 1984, Rogers şi col., 1985; Stokes şi col., 1985, 1986).

Îmbunătăţirea producţiei animalelor în urma folosirii

suplimentelor cu bicarbonat de sodiu se poate atribui creşterii

pH-ului rumenal şi osmolarităţii, sporind procesele fermentative

rumenale şi cantitatea de lichid rumenal (Rogers şi col., 1982). De

asemenea a scăzut producţia de acid propionic şi a crescut

raportul acetat/propionat.

Adăugarea oxidului de magneziu sau a unei combinaţii oxid de

magneziu-bicarbonat de sodiu în raţiile concentrate, folosite în

hrana vacilor de lapte, a crescut procentul de grăsime din lapte

(Thomas şi col., 1984). În studiile făcute de Erdman şi col. (1980, 1982),

suplimentul cu oxid de magneziu 0,85 din SU totală într-o raţie cu

257

40% siloz porumb şi 60% concentrate a crescut pH-ul rumenal şi

raportul acetat/propionat într-un singur caz din trei. Folosirea

oxidului de magneziu ca supliment a crescut procentul de grăsime

din lapte, în două din trei cazuri, dar creşterile consumului de

SU şi ale cantităţii de lapte au fost nesemnificative.

Suplimentarea aceloraşi raţii cu 0,8% oxid de magneziu şi 1,5%

bicarbonat de sodiu sau 0,8 oxid de magneziu şi 1% bicarbonat de

sodiu a crescut procentul grăsimii în lapte în toate cele trei

cazuri, dar a sporit producţia de lapte într-un singur caz.

Producţia de lapte a fost mai mare pentru vacile hrănite cu raţii

cu 50% siloz de porumb şi 50% concentrate, suplimentate cu 0,4%

oxid de magneziu singur sau împreună cu 0,8% bicarbonat de sodiu,

decât pentru vacile hrănite cu supliment de oxid de magneziu de 0-

0,8%, cu sau fără bicarbonat de sodium (The. şi col., 1985).

Mecanismele prin care oxidul de magneziu modifică calitatea

laptelui nu s-au stabilit. Oxizii de magneziu diferă prin

capacitatea lor de a controla pH-ul din rumen, capacitatea de

tampon rumenal şi producţia animalului (Jesse şi col., 1981; Sehaefer şi col.,

1982; Thomas şi col., 1984), aceasta fiind în legătură strânsă cu

solubilitatea şi mărimea particulelor. Oxidul de magneziu pare să

crească secreţia de suc rumenal. crescând raportul

acetat/propionat şi îmbunătăţind procentul de grăsime în lapte

(Thomas şi col., 1984). Oxidul de magneziu poate acţiona şi direct

asupra glandei inamare. crescând utilizarea acetatului sau

funcţionează ca tampon la nivelul intestinului (Thomas şi Emery, 1984).

Sunt şi alţi noi compuşi care se experimentează pentru

acţiunea lor calin izantă, precum: carbonatul de sodiu cristalizat

şi trona cu capacitate mai mare de neutralizare decât bicarbonatul

de sodiu. In schimb praful de piatră de var are un efect de

258

neutralizare slab sau deloc în rumen. Acest efect redus se

datorează solubililăţii reduse în sucul rumenal la valori ale pH-

ului peste 5,5. Unele observaţii arată (dar fără a stabili cu

precizie) că acţiunea carbonatului de calciu ar consta în

creşterea pH-ului în intestinul subţire, când raţia conţine mult

amidon, asigurând un pH intestinal favorabil degradării amidonului

de către a-amilaza (Wheeler şi Noller, 1976). Suplimentarea raţiei

alcătuită din 40% siloz de porumb şi 60% concentrate cu 1,4-2,4%

carbonat de calciu nu a îmbunătăţit mult digestibilitatea

amidonului sau performanţa animalelor (Plegge şi col., 1983). In schimb,

adăugarea a 2,4% carbonat de calciu, într-o raţie hiperenergetică

cu 25% siloz de porumb şi 75% concentrate pe bază de porumb, a

crescut digestibilitatea amidonului cu 7% şi a scăzut ponderea

amidonului din SU a fecalelor de la 22,1% la 8,9% (Rogers şi col.,

1982).

HRĂNIREA VIŢEILOR

Cercetările efectuate pentru investigarea modului cum răspund

viţeii la adăugarea neutralizanţilor în raţie au avut rezultate

inconstante. Folosirea bicarbonatului de sodiu a dus la creşterea

palatabilităţii şi consumului de colostru acid, însă sporul în

greutate nu s-a modificat (Jenny şi col., 1984). Consumul şi sporurile

în greutate au fost îmbunătăţite în experimente efectuate în

Australia, când s-au adăugat 2-6% neutralizante (bicarbonat de

sodiu) în hrana viţeilor înţărcaţi (Davis şi Clark, 1983). Secreţia

salivară necorespunzătoare şi modificarea consistenţei hranei, de

la lichidă la hrană uscată, la 3-5 săptămâni vârstă, au dus la

creşterea acidităţii endogene. Scăderea acidităţii la utilizarea

neutralizanţilor s-a considerat unul din mecanismele de acţiune a

259

acestora, prin care s-au îmbunătăţit performanţele viţeilor.

Contrar rezultatelor obţinute în Australia, în Statele Unite

(Wheeler şi col., 1980; Eppard şi col., 1981; Curnick şi col., 1983; Hart şi Polan, 1984),

la viţeii hrăniţi cu starter cu porumb şi fân în compoziţie,

alături de 1,4-5% bicarbonat de sodiu, nu s-a îmbunătăţit consumul

sau sporul în greutate. Rezultatele variabile obţinute la

utilizarea neutralizanţilor în creşterea viţeilor pot fi datorate

diferenţelor existente în compoziţia hranei lor; suplimentarea

raţiilor cu bicarbonat de sodiu, are efecte mai bune dacă se

administrează hrană acidă.

RECOMANDĂRILE PENTRU HRĂNIRE

Pentru aprecierea rezultatelor obţinute în urma

experimentelor efectuate în hrănirea viţeilor şi vacilor de lapte

este necesar să se ia în considerare aciditatea de natură exogenă

şi endogenă din rumen.

Cercetările efectuate până în prezent au arătat că

suplimentarea colostrului foarte acid cu 0,6% bicarbonat de sodiu

îi îmbunătăţeşte palatabilitatea. Suplimentarea hranei lichide,

care are un pH aproape de neutru, cu agenţi neutralizanţi nu se

recomandă pentru viţei. Datele obţinute în urma studiilor făcute

în Statele Unite arată că suplimentarea cu 2-5% bicarbonat de

sodiu a starterului folosit în mod curent (din porumb, ovăz şi

fân) nu a îmbunătăţit performanţele viţeilor.

In alimentaţia vacilor de lapte, neutralizanţii sunt

recomandaţi m 8 situaţii:

1. In prima parte a lactaţiei;

2. Când sunt administrate cantităţi mari de concentrate uşor

fermentescibile, mai ales la intervale neregulate;

260

3. Când nutreţurile fermentate, în special silozul de porumb,

predomină;

4. Când concentratele şi fibroasele sunt administrate

separat;

5. Când mărimea particulelor din SU totală a fost redusă prin

tocare, măcinare, granulare, crescând intensitatea proceselor

fermentative rumenale şi reducând secreţia salivară şi capacitatea

de neutralizare:

6. Când în regimul de hrănire se trece brusc de la fibroase

la concentrate, mai ales în prima parte a lactaţiei;

7. Când procentul de grăsime din lapte este scăzut;

8. Când apar probleme nelegate de hrană, ca urmare a

folosirii raţiilor uşor fermentescibile (Davis şi Clark, 1983).

Bicarbonatul de sodiu, oxidul de magneziu sau combinaţia de

bicarbonat de sodiu şi oxid de magneziu sunt sărurile minerale

recomandate vacilor de lapte. Suplimentele de bicarbonat de sodiu

trebuie să fie la nivel de 0,6-0,8% din amestecul total al raţiei

şi 1,2-1,6% raportat la amestecul de concentrate.

Oxidul de magneziu trebuie să se adauge în proporţie de 0,2-

0,4 % din totalul amestecului şi 1,6-2,2% din amestecul de

concentrate. Valori mai mari duc la scăderea consumului.

Bicarbonatul de sodiu este cel mai eficient în reglarea pH-ului

rumenal, dar are o capacitate redusă de neutralizare în intestin.

Referitor la stabilirea perioadei de timp în care să se

administreze sărurile minerale neutralizante, cât şi determinarea

cantităţii necesare, nu se poate face o evaluare exactă. Se

consideră că este în exces orice cantitate de neutralizanţi care

depreciază consumul.

Adăugarea carbonatului de calciu în raţie mai mult decât

261

necesarul, pentru o vacă de lapte, nu va îmbunătăţi utilizarea

hranei sau producţia de lapte.

ACIZII GRAŞI CU LANŢURI RAMIFICATE ŞI ACIDUL N-VALERIC

Acizii graşi cu lanţuri ramificate (izobutiric, 2-

metilbutiric, izovaleric), cât şi acidul valeric, care are lanţ

drept, sunt necesari pentru stimularea funcţiei celulolitice, cât

şi a bacteriilor necelulolitice rumenale (Bryant, 1973). Aceşti acizi

graşi volatili sunt sintetizaţi în rumen prin decarboxilarea

oxidativă şi deaminarea aminoacizilor ramificaţi: valina, leucina

şi izoleucina, derivat din proteină (Allison, 1969, Bryant, 1973) sau din

procesele fermentative rumenale ale altor surse de carbon (Czekawski

şi col., 1984).

Unele studii arată că hrănirea animalelor cu raţii fără

proteină a dus la scăderea concentraţiei acestor acizi în rumen

(Oltjen, 1969) şi a aminoacizilor ramificaţi din plasmă (Oltjen şi Putman,

1966). Acizii izobutiric, 2-metilbutiric şi izovaleric asigură

carbonul necesar pentru sinteza aminoacizilor ramificaţi: valina,

leucina şi izoleucina (Alison, 1969). Acidul valeric este folosit

pentru sinteza acizilor graşi cu lanţuri lungi şi a aldehidelor,

cât şi pentru sinteza prolinei (Bryant, 1973; Amos şi col., 1971).

Suplimentarea raţiilor slab calitative (bogate în celuloză şi

sărace în proteine superioare, deseori având cantităţi mai mari de

azot neproteic), cu acizi graşi ramificaţi şi cu acid valeric a

îmbunătăţit retenţia azotului şi sporul în greutate (Felix şi col.,

1980). Acestea nu au fost posibile în toate cazurile:

• în experimentele efectuate pe o perioadă de 305 zile de

lactaţie, la vacile de lapte la care s-au administrat suplimente

262

cu amestecuri de acizi graşi cu catene ramificate, 80-125 g/zi şi

animal, alături de raţii de bază variate, care conţin siloz,

porumb boabe, ovăz, soia, uree etc. producţia de lapte a crescut

cu 7-10% (Popas şi col., 1984; Peirce-Sandner şi col., 1985);

• în experimentele de scurtă durată nu s-au obţinut însă

îmbunătăţirile în producţia de lapte, compoziţia laptelui şi

eficienţa utilizării hranei (Klusmeyer şi col., 1987).

Creşterea producţiei de lapte înregistrată pe parcursul a 305

zile de control s-a atribuit îmbunătăţirii:

Digestiei celulozei (Van Gylswyk, 1970);

Consumului (Popas şi col., 1984);

Eficienţei utilizării hranei (Peirce-Sandner şi col., 1985);

Sintezei de proteină în rumen (Chalupa şi Block, 1983);

Circulaţiei aminoacizilor către intestinul subţire (Komarek

şi col., 1984);

Valorilor plasmatice ale aminoacizilor (Oltjen şi col., 1971);

Concentraţiilor hormonului de creştere în plasmă (Towns şi

Cook; Fico şi col., 1984).

AMINOACIZll PROTEJAŢI DE DEGRADAREA RUMENALĂ

Întrucât s-a observat că producţia de lapte creşte atunci

când s-au infuzat postrumenal proteine de calitate superioară, ori

amestecuri de aminoacizi, cercetătorii au încercat să determine

aminoacizii limitativi pentru vacile lactante şi să găsească

metode de protejare a aminoacizilor de degradarea din rumen

(Chalupa, 1975; Clark, 1975). Metodele cele mai des folosite au fost

sinteza chimică de analogi ai aminoacizilor şi încapsularea lor.

Deoarece s-a constatat că metionina reprezintă cel mai limitativ

aminoacid pentru producţia de lapte s-au făcut cercetări pentru a

263

găsi căi de protejare a acestui aminoacid.

În încercarea de a se proteja metionina de microsimbionţii

rumenali au fost sintetizate N-stearil-metionina, N-hidroximetil-

L-metionina (HMM-Ca) şi -hidroxi--metil mercaptobutirat de

calciu (HMB-Ca). Pentru vacile de lapte, HMB-Ca s-a investigat mai

mult decât ceilalţi analogi. Acest compus nu este complet protejat

de degradarea rumenală şi s-a arătat că HMB-Ca acţionează prin

mecanisme variate atât în rumen, cât şi postrumenal (Knight, 1983).

Suplimentarea cu DL-metionină (0,2%) ori HMB-Ca (0,3%) a

concentratelor dintr-o raţie care conţine 60% concentrate şi 40%

fibroase nu a îmbunătăţit producţia de lapte, dar a crescut

procentul de grăsime din lapte (Lundquist şi col., 1983), ceea ce susţine

ipoteza că HMB-Ca acţionează şi în rumen. Administrarea HMM-Ca şi

HMB-Ca a crescut producţia de lapte (Kaufman şi Lupping, 1979). Cel mai

important rezultat obţinut în urma folosirii HMB-Ca a fost

creşterea procentului de grăsime din lapte sau a producţiei de

lapte, ori amândouă (Lundquist şi col, 1983; Ray şi col., 1983; Huber şi col., 1984).

Producţia de grăsime a crescut cel mai mult când s-au administrat

25-35 g HMB-Ca/zi în raţii cu concentrate în prima parte a

lactaţiei (Lundquist şi col., 1982).

Administrarea metioninei învelita într-o matrice de grăsime,

pentru a-i reduce degradarea în rumen, a avut rezultate variabile

în producţia de lapte. Folosirea metioninei într-un înveliş de

polimer sensibil la pH, preparat din stiren şi 2-metil-5-vinil

piridină a crescut concentraţia plasmatică a metioninei, dar nu a

modificat cantitatea ori calitatea laptelui.

Amestecurile de metionina şi lizină administrate cu hrana sau

infuzate, care au scăpat de degradarea din rumen, nu au influenţat

prea mult producţia de lapte, dar au crescut procentul de proteină

264

din lapte (Rogers şi col., 1987).

Prin urmare, rezultatele neconcludente obţinute în urma

suplimentării cu metionina a hranei vacilor de lapte nu fac

posibilă utilizarea acestor reţete in toate situaţiile.

Alţi aminoacizi care pot fi protejaţi de simbionţii rumenali

nu au fost cercetafi la fel de bine ca metionina şi nu sunt

disponibili în comerţ într-o formă protejată.

ASPECTELE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI LA OVINE

În ţara noastră hrana de bază pentru ovine pe perioada mai-

octombrie o reprezintă păşunea.

Utilizarea optimă a păşunilor de către ovine este dificil de

realizat. Pe măsură ce plantele de pe păşune se maturizează,

cantitatea de fibră sporeşte, iar cantitatea de proteină şi

digestibilitatea scad. Asocierea infestaţiei parazitare interne cu

incapacitatea mieilor de a consuma corespunzător plantele mature

are ca rezultat încetinirea creşterii în greutate cu 40-60%,

comparativ cu mieii hrăniţi cu nutreţuri concentrate (cereale),

(Jordan şi Marten, 1968). Mieii în vârstă de 4-6 săptămâni sunt foarte

sensibili la infestaţiile parazitare interne, ale căror mame s-au

infestat de pe păşune.

Pentru oile adulte, care tolerează semnificativ mai bine

infestaţia cu paraziţi interni, păşunea reprezintă cel mai bun

nutreţ pentru întreţinere.

In unele zone din ţară, păşunile sunt adesea desfiinţate, în

acest fel o mare cantitate de nutreţuri se iroseşte. Pe de altă

parte, limitarea timpului de păşunat la câteva ore pe zi sau

restricţionarea acestuia la 60% din normal reduce păşunatul

selectiv, reduce ingesta de nutreţuri, creşte capacitatea de

265

păşunat de la 50 la 100% şi prelungeşte perioada de

disponibilitate a păşunatului.

Nutreţurile leguminoase oferă mai mulţi nutrienţi pe o

perioadă de timp mai lungă decât nutreţurile neleguminoase, dar în

unele zone se produce metiorism (balonarea) şi, astfel, se exclud

din hrana ovinelor de orice vârstă.

Când leguminoasele reprezintă nutreţul de bază trebuie

completat cu păşuni anuale.

Rapiţa, o specie de sezon rece, se pretează bine pentru

păşunatul de vară şi toamnă atât pentru oi, cât şi pentru miei,

având ca rezultat o creştere zilnică in greutate de 0,2- 0,25 kg.

Mazărea furajeră determină un spor scăzut în greutate. Iarba de

sudan şi cea rezultată din încrucişarea dintre sorg şi Iarba de

sudan dau o producţie mare, însă prezintă dezavantaje ca:

selectivitatea, animalele păscând suprafaţa inegal, iar în final

se reduce numărul de miei fătaţi.

Datorită acestor dezavantaje, aceste ierburi sunt recomandate

mai mult pentru hrana oilor adulte, ce necesită o raţie de

întreţinere, decât pentru animalele destinate îngrăşării. Pe de

altă parte, timoftica, păiuşul, ierburile graminee sunt

nepalatabile. La mijlocul verii, iarba de livadă este consumată

mai bine decât obsiga, în plus prima, fiind şi mai productivă.

Noile varietăţi de mei au avantajul că au un conţinut crescut de

substanţe nutritive, iar sezonul de păşunat este prelungit,

comparativ cu iarba de livadă sau obsigă (Morten şi col., 1981).

Creşterea extensivă a oilor (creşterea pe păşune). Cu toate

că nu s-au constatat diferenţe fiziologice între oile crescute pe

păşune şi oile crescute în stabulaţie, cerinţele nutritive ale

celor două tipuri de creştere diferă.

266

Pe o păşune, compoziţia şi tipul plantelor existente este

diferită în diversele puncte ale păşunii şi aceasta se datorează

tipului şi compoziţiei solului, cât şi umidităţii, energiei

radiante necesare creşterii, precum şi managementului anterior şi

prezent al zonei respective. Solurile ce conţin o cantitate mică

dintr-un anumit element vor produce plante cu un conţinut redus în

acel element, având ca rezultat deficitul în elementul respectiv.

Când solul conţine anumite elemente în cantitate mare (plantele

pot acumula aceste elemente) şi, este foarte probabil, ca atunci

când aceste elemente sunt toxice pentru ovine, să se producă

intoxicaţia. Din aceste considerente este necesară întocmirea de

hărţi cu privire la conţinutul deficitar sau toxic al solului în

anumite minerale, pentru a fi luaţi în calcul (atunci când se

interpretează intoxicaţiile sau deficitele) factorii topografici

şi de mediu înconjurător din zona respectivă.

În general, evaluarea terenului pe care se află păşunea se

bazează pe determinările realizate aproape de stadiul de vegetaţie

maximă pentru un anumit tip de vegetaţie.

Cu toate că se utilizează clasificarea terenurilor de păşunat

în vederea evaluării cantitative şi compoziţiei floristice a

nutreţurilor, pentru vânat sau efectivele de ovine, clasificarea

sau scorul nu poate stabili cu acurateţe producţia animalieră ce

va putea fi obţinută. Factorii mai importanţi care se iau în

considerare atunci când se utilizează păşunea şi se evaluează

producţia animalieră sunt: distribuţia apei, topografia terenului,

sezonul când se foloseşte pentru păşune, prezenţa plantelor toxice

şi modul cum este întreţinută păşunea. Pentru ca producţia să fie

optimă oile crescute pe păşune trebuie să primească un supliment

de fosfor, proteine şi nutreţuri energetice. De exemplu, nutreţul

267

consumat de pe păşune, de către oile gestante (toamna târziu,

iarna şi primăvara timpuriu), conţine adesea cea mai redusă

concentraţie în substanţe nutritive. Păşunile clasificate ca

sărace şi foarte sărace nu pot asigura necesarul de proteină,

energie şi fosfor. Păşunile clasificate ca bune şi foarte bune pot

asigura necesarul energetic (excepţie făcând situaţia când păşunea

este acoperită cu zăpadă), însă oile trebuie să primească un

supliment proteic şi, de asemenea, păşunile pot prezenta carenţe

de fosfor (Bryont şi col., 1979).

S-a estimat că necesarul energetic de întreţinere al oilor de

pe păşune este cu 60-70% mai mare decât cel al oilor crescute în

padocuri, ca urmare a impactului cu factorii de mediu şi a unei

activităţi mai intense cauzate de deplasarea în căutarea hranei.

Aceste cheltuieli energetice sunt cu atât mai mari, cu cât păşunea

este situată la deal sau la munte (cheltuiala energetică fiind de

10 ori mai mare decât la şes), sau când densitatea plantelor de pe

păşune este scăzută, ori sursa de apă pentru adăpare se află la

distanţe mari.

Datorită dificultăţii de cuantificare a nivelului nutritiv şi

a selectivităţii oilor de pe păşune, managementul trebuie să se

bazeze pe cunoaşterea compoziţiei floristice în diversele stadii

de vegetaţie a plantelor şi în cursul diferitelor sezoane ale

anului, cât şi pe capacitatea oilor de a consuma nutreţuri de o

anumită calitate şi cantitate. Starea fiziologică a oilor în

momentul respectiv, corelată cu cea anterioară şi cu cea care se

doreşte în viitor, precum şi starea de întreţinere a lor şi

producţia sunt criteriile obişnuite care se iau în considerare în

aprecierea cerinţelor nutriţionale corespunzătoare.

In cazul în care este recomandată suplimentarea raţiei şi

268

aceasta nu este posibilă, oile trebuie să depăşească perioadele de

lipsuri bazându-se pe depozitele corporale interne. Pentru

eficienţă economică crecută trebuie procedat astfel încât oile să-

şi satisfacă cerinţele de hrană mai mult de pe păşune şi mai puţin

cu suplimente, grăunţe şi fân.

Stabilirea suplimentelor pentru oile de pe păşune. În

stabilirea suplimentelor destinate hrănirii oilor de pe păşune

este necesar să se ia în calcul compoziţia raţiei disponibile,

statusul nutriţional şi stagiul productiv al oilor, O raţie

alcătuită în majoritate din iarbă uscată, trebuie să primească

surplus diferit de cel recomandat în cazul hrănirii cu salvie sau

lăstari.

Fânul de lucernă, care constituie o bună sursă energetică,

proteică şi vitaminică, nu este bine păscut. El este mai bine

utilizat când păşunea este acoperită cu zăpadă şi există o cerinţă

crescută de SU, cât şi de energie şi proteină. Suplimentele sunt

administrate, de obicei, sub formă de concentrate care să conţină

nutrienţii deficitari în nutreţul de pe păşune. Pentru a asigura

un procent de 30 până la 50% preoteine, 75% din vitamina A şi

necesarul de fosfor şi 20-30% din necesarul energetic, cantitatea

suplimentată zilnic trebuie să fie de 0,1-0,2 kg/animal. Pentru a

evita consumul de plante toxice sau eind păşunea este acoperită cu

zăpadă, cantitatea zilnică de supliment poate fi crescuţi de 2

până la 4 ori.

Suplimentele obişnuite conţin 30-40% echivalent proteic, 1,5-

2% fosfor, 3,5-4 Mcal ED/kg şi 15-20 mg caroten/kg de supliment.

Hrănirea înaintea şi în timpul gestaţiei. Practica de a

creşte raţia alimentară, ce influenţează starea de nutriţie şi

variaţia greutăţii corporale (GV), înainte şi în timpul gestaţiei

269

este numită flushing. Cu toate că flushingul este o practică

frecventă în ţările mari crescătoare de ovine, răspunsul la

flushing este variabil, fară un motiv evident. Se presupune că

există o asociere între nivelul ridicat de enzime hepatice, care

metabolizează steroizii (EMS), şi viteza crescută de eliminare a

steroizilor, pe de o parte, şi un nivel scăzut de steroizi este

asociat cu o generare crescută de gonadotrofine şi cu stimularea

ovulaţiei (Thomas şi col., 1984), pe de altă parte.

Mărirea raţiei alimentare, în special a proteinelor, este un

mijloc eficient de creştere a nivelului EMS hepatice. Şi

fenobarbitalul induce EMS în ficat. Thomas şi col. (1984) au arătat

că 1 g fenobarbital/zi/oaie creşte gradul de ovulaţie cu 0,24

ovule/oaie, în timp ce o cantitate de 0,45 kg de

cereale/zi/oaie nu are nici un efect.

De subliniat că procentul de naşteri este afectat de

deficitele nutriţionale atât înainte, cât şi în timpul gestaţiei,

prin influenţa pe care nutriţia o are asupra numărului de ovule

fecundate, cât şi asupra numărului de embrioni care

supravieţuiesc. Pentru embrionul care supravieţuieşte, prima lună

de la fecundare este foarte critică. Robinson (1983) împarte această

perioadă în două: o perioadă de preimplantare de 15 zile şi o fază

de implantare embrionară de 14 zile. In cursul primelor 15 zile

după concepţie are loc distribuţia echilibrată a embrionilor în

cele două coarne uterine şi se iniţiază procesul de implantare,

facându-se legătura dintre trofoblastul care se dezvoltă rapid şi

celulele epiteliale ale caruncurilor maternali. Pierderile de

ovule fecundate în cursul perioadei de preimplantare au ca

rezultat o incidenţă crescută a ciclurilor estrogene repetate,

care apar la intervale normale, ce conduc în final la un procent

270

de naşteri scăzut.

In general, nutriţia este un factor minor în determinarea

supravieţuirii embrionare, cu excepţia nivelului energetic mult

mărit, care are un efect efavorabil (Doney, 1979). In plus, nutriţia

influenţează într-o oarecare măsură concentraţia de progesteron în

plasma maternă (Parr şi col., 1982), care la rândul ei influenţează

creşterea embrionului în timpul perioadei de preimplantare (zilele

14-28). Pierderile datorate nutriţiei au o gamă mai largă de

efecte asupra gestaţiei. Acestea includ o incidenţă crescută a

oilor ce vin la ciclu estrogenic la mai mult de 19 zile după o

împerechere fertilă, un procent redus de fatări şi o greutate

redusă a mieilor la ratare. Acest ultim efect se datorează morţii

embrionului în săptămâna a treia sau a patra, având loc

distribuirea echilibrată a fetuşilor în cele două coarne uterine.

Datorită incapacităţii embrionilor supravieţuitori de a ocupa

cotiledoanele materne, astfel rămase libere, se produce o mare

variabilitate în creşterea fetală, dar şi reducerea greutăţii la

naştere a fetuşilor supravieţuitori (Robinson, 1983). Extremele în

nutriţie (subnutriţia şi supraalimentaţia) sunt nefavorabile

supravieţuirii embrionului. Acest fenomen arată că oile trebuie

ţinute la un nivel nutriţional de întreţinere în timpul primei

luni de gestaţie.

Alt aspect al pregătirii ovinelor pentru gestaţie se referă

la dezvoltarea corporală şi starea metabolică. În cazul

organismelor cu o stare de întreţinere foarte proastă sau a celor

care au suferit o subnutriţie severă în perioada premergătoare

împerecherii, instalarea ciclului estrogenic poate fi întârziată,

durata ciclului poate fi crescută, ovulaţia poate lipsi sau poate

fi neînsoţită de estru (Doney şi Gunn, 1981). Foote şi Mathews, (1983) au

271

demonstrat o corelaţie foarte bună între greutatea corporală şi

dimensiunile corpului (0,999), prolificitatea (0,992) şi greutatea

mieilor născuţi pe oaie care naşte (0,998). Corelaţia dintre

greutatea corporală a oii şi procentul de înţărcare, precum şi

greutatea mieilor înţărcaţi a fost de 0,336 şi respectiv 0,672.

Oile bine întreţinute în cursul împerecherii au un procent de

ovulaţie semnificativ mai mare şi dimensiunea foliculilor mai

mare, dar un procent de supravieţuire a embrionilor mai mic (El-

Sheikh şi col., 1985). Un procent mai redus de supravieţuire a

embrionilor se pare că este dat de durata ovulaţiei şi corelat cu

ea. Aceasta înseamnă că un procent mai mare de ovulaţie va avea ca

rezultat mai multe pierderi de ovule. Cu toate acestea, Foote şi col.

(1959) au descoperit faptul că greutatea cotiledoanelor maternale

creşte când oilor li s-a limitat hrănirea. Acest fenomen are loc

probabil datorită unui nivel crescut de substanţe nutritive de la

mamă către fetus, protejând astfel fetusul de insuficienţa

nutriţională. Pierderea de ovule este influenţată de nutriţia de

după împerechere şi de interacţiunea dintre pre- şi post-

împerechere (Edey, 1976), Atât subnutriţia, cât şi excesul nutritiv

după împerechere sunt asociate cu pierderi de ovule, care pot avea

efecte negative severe asupra reproducţiei (Doney şi Gunn, 1981).

Placenta atinge, de obicei, 95% din greutatea finală în

cursul primelor 90 de zile. Astfel, nivelul nutritiv în cursul

gestaţiei timpurii poate influenţa cel mai mult formarea şi

integritatea membranelor fetale, care la rândul lor influenţează

retenţia fetusului. Hrănirea cu concentrate (grăunţe) şi creşterea

în greutate a oilor au ca rezultat niveluri crescute de glucoza

plasmalică şi o creştere a greutăţii glandelor suprarenale şi

hipofizare, care determină un număr mai mare de foliculi stimulaţi

272

hormonal şi potenţarea hormonului luteinizant (Meman şi col., 1969). De

fapt, toate pierderile ce apar în cursul gestaţiei se grupează în

primele 25 de zile după împerechere, integritatea cotiledoanelor

şi a membranelor placentare fiind un factor participant la

aceasta. Doney (1979) arată că eficienţa reproducţiei depinde de

nivelul suplimentului nutritiv mediu în cursul anului. Nivelul

ovulaţiei este afectat de factorii care acţionează până la data

împerecherii şi în cursul perioadei de recuperare dintre lactaţie

şi gestaţie. Pierderile de ovule sau avortul sunt afectate de

nutriţie în cursul perioadei de recuperare şi în cursul gestaţiei.

Prin urmare, procentul de fătări este influenţat atât în perioada

statică (în cursul perioadei de recuperare), cât şi în cea

dinamică (flushing). Schimbările nivelului nutritiv, de la un

necesar mărit în perioada premergătoare gestaţiei la un necesar

scăzut după terminarea acesteia, contribuie mai mult la

mortalitatea prenatală decât dacă oilor li s-a menţinut un nivel

scăzut pe tot parcursul anului. Aceasta arată că extremele trebuie

evitate şi că starea de întreţinere de-a lungul anului poate

influenţa la fel de drastic, ca şi în scurta perioadă de flushing.

Flushingul este de obicei însoţit de hrănirea oilor cu păşune

suplimentată cu nutreţ recoltat sau cu o raţie zilnică de grăunţe

de cea 0,5 kg/oaie, aceasta depinzând de condiţiile de stres,

disponibilitatea nutreţului şi starea de întreţinere. Acest nivel

nutritiv trebuie să asigure cerinţele energetice şi proteice

prevăzute în cursul ultimei perioade a gestaţiei. In condiţii

speciale are loc hrănirea suplimentară, înainte cu două săptămâni

de împerechere şi continuă, două până la patru săptămâni, după

aceea. Această practică se utilizează în special în cazul oilor

slabe care nu s-au recuperat în urma stresului de lactaţie

273

anterior.

De reţinut că suplimentarea nu trebuie prelungită mai mult,

deoarece pe de o parte este costisitoare şi pe de altă parte,

supraalimentarea în cursul gestaţiei trebuie evitată pentru

efectele sale negative.

Suplimentarea mieilor sugari. De obicei, mieii încep hrănirea

suplimentară la vârsta de 10-14 zile. Cantitatea consumată, din

hrana suplimentată, este invers proporţională cu cantitatea de

lapte consumată.

Hrănirea suplimentară a mieilor are ca urmare creşterea

eficienţei şi sporului în greutate, care sunt superioare,

comparativ hrănirii oilor, cu grăunţe. Jordan şi Gates (1961) au

administrat fân oilor, dar nu au suplimentat raţia mieilor,

situaţie în care sporul în greutate a fost de 0,2 kg. Administrând

fân oilor şi supliment micilor, sporul în greutate este de 0,3 kg.

Administrând oilor atât fân, cât şi grăunţe, iar mieilor un

supliment, s-a realizat un spor în greutate de 0,33 kg.

Cantitatea de supliment consumată de către mieii în vârstă de

2-6 săptămâni este influenţată de palatabilitatea raţiei

(compoziţia raţiei şi forma în care se prezintă) şi stabilirea

(localizarea) zonei de hrănire cu supliment. Este e dorit ca zona

respectivă să fie situată în apropierea locului în care se află

oile mame, iar aceasta să fie bine luminată şi cu un aşternut

corespunzător, pentru început mieii preferă ca raţiile

suplimentare să fie măcinate. După vârsta de 4-5 săptămâni de

viaţă, mieii preferă ca raţiile să fie neprelucrate, după vârsta

de 5-6 săptămâni, mieii trebuie hrăniţi cu grăunţe nemăcinate.

Orskov (1983) a observat că măcinarea şi brichetarea orzului,

porumbului, grâului şi ovăzului, comparativ cu grăunţele întregi

274

nu afectează sporul în greutate sau factorul de conversie a

hranei, dar, în schimb, determină o scădere a pH-ului rumenal cu o

unitate, crescând raportul de conversie a acidului propionic în

acid acetic, la un nivel care depăşeşte capacitatea metabolică a

ficatului. Ca urmare a acestui fapt are loc o creştere a acizilor

graşi care se transformă în ţesut lipidic şi astfel calitatea

carcasei este deteriorată. Grăunţele nemăcinate înlătură aceste

efecte negative. Dezavantajul hrănirii cu grăunţe întregi este dat

de hrănirea separată cu diverse grăunţe, în schimb, brichetarea

suplimentelor rezolvă acest neajuns.

Soia, datorită palatabilităţii şi conţinutului crescut în

proteine, reprezintă un important ingredient în suplimentarea

raţiilor mieilor. Tărâţele sunt bine consumate de către miei,

datorită gustului dulce. Orzul este bine consumat, însă pe măsură

ce mieii cresc preferă porumbul. Concentratele sunt consumate cu

mai multă plăcere dacă li se adaugă 2- 5% melasă.

Pentru a determina un spor rapid în greutate, raţiile

suplimentare trebuie să fie palatabile, concentraţia energetică să

fie ridicată şi să conţină 12-14% proteine, minerale (în special

calciul, deoarece grăunţele sunt sărace în calciu) şi vitamine.

Cel mai important factor fiziologic care determină înţărcarea

timpurie şi capacitatea de a utiliza hrana solidă este stadiul de

dezvoltare a rumenului (Orskov, 1983). Dezvoltarea rumenală este

stimulată de nivelul de hrană solidă care prin fermentare

eliberează acizi graşi volatili. Mieii oilor care au o producţie

mare de lapte consumă o cantitate mai redusă de hrană solidă.

Limitarea nivelului proteic al hranei oilor determină

reducerea secreţiei lactate, fapt care duce la creşterea

necesarului de concentrate.

275

Pentru a stimula maturizarea rumenului, mieii trebuie să

primească o raţie care să determine o fermentaţie rapidă şi care

să nu producă acumularea în rumen a fibrelor nedigerabile.

Porumbul îndeplineşte aceste două cerinţe, în timp ce orzul

determină balonarea mieilor. Leguminoasele de calitate superioară

se degradează rapid în rumen şi stimulează creşterea rumenală.

Dacă se verifică greutatea corporală în perioada trecerii de la

hrănirea predominant lactată, la cea predominant solidă se

constată o stagnare a creşterii în greutate timp de 7-10 zile (la

vârsta de 4-6 săptămâni). Optimul nutritiv este mai fidel

determinat la mieii hrăniţi cu concentrate decât la mieii sugari.

Înţărcarea timpurie. Lactaţia oilor atinge apogeul în jurul

primelor 3-4 săptămâni după parturiţie, oile producând în cursul

primelor 8 săptămâni de lactaţie 75% din producţia totală de

lapte. În timp ce producţia de lapte, în cursul primei perioade de

lactaţie, este stimulată de către o alimentaţie corespunzătoare,

după 6-8 săptămâni ea scade simţitor şi nu mai poate fi stimulată

de un nivel nutritiv mărit (Jordan şi Honke, 1977).

Înţărcarea timpurie se referă la practica de înţărcare a

mieilor la vârsta de 6-8 săptămâni. Interesul deosebit acordat

înţărcării timpurii face posibilă comercializarea timpurie a

mieilor, împerecherile extrasezoniere, mai multe ratări pe an,

utilizarea raselor prolifice.

Înţărcarea timpurie poate fi avantajoasă deoarece determină

creşteri sporite în greutate la mieii tineri şi, de asemenea,

costul de întreţinere al oilor este redus, acestea primind o raţie

de întreţinere (mai redusă) pe perioade mai mari de timp, dintre

două fătări.

Pentru a fi înţărcaţi de timpuriu, mieii trebuie să primească

276

un supliment imediat ce sunt suficient de maturi pentru a fi

hrăniţi cu nutreţ solid (de la aproximativ 7 zile până la 14

zile). Stresul de înţărcare poate fi redus dacă se îndepărtează

oile, lăsând mieii în mediul familiar lor. Raţia de după înţărcare

trebuie să cuprindă minimum 16% proteină brută, 0,6% calciu şi

0,3% fosfor.

Prin întreruperea alăptării se întrerupe şi furnizarea de

proteină asigurată prin lapte şi, astfel, nivelul proteic al

raţiei solide al mieilor înţărcaţi în vârstă de 6-8 săptămâni

trebuie să fie crescut.

Creşterea artificială se realizează prin îndepărtarea mieilor

de lângă mama lor la 8-24 ore după fătare şi hrănirea lor folosind

înlocuitorii de lapte pe o perioadă, de 3-4 săptămâni. Creşterea

artificială se recomandă în cazul mieilor orfani, a oilor cu

producţie mică de lapte datorată mastitelor şi în cazul raselor

mai prolifice cu un număr de miei ale căror mame nu asigură

necesarul de lapte pentru produşii lor.

Mieii destinaţi creşterii artificiale trebuie lăsaţi împreună

cu oile mame în primele 8 ore pentru a consuma colostrul. Există

şi alternative de hrănire cu colostru congelat, încălzit la

temperatura corporală şi administrat cu biberonul. Necesarul de

colostru raportat la kilogram greutate corporală este de cel puţin

50 ml (Gavrill şi col., 1982). Cu toate că este recomandat colostrul

congelat provenit de la oi, cel de vacă asigură, de asemenea, un

nivel corespunzător de anticorpi (Franken şi Elving, 1982).

Randamentul maxim în cursul creşterii artificiale se obţine

utilizând înlocuitori de lapte ce conţin 24% grăsimi şi 24%

proteine, întreaga cantitate proteină fiind furnizată de produsele

pe bază de lapte praf (Heaney şi col., 1982).

277

Mieii pot fi crescuţi, de asemenea, foarte bine folosind un

înlocuitor de calitate superioară destinat viţeilor, ce conţine

cel puţin 20% grăsime şi 20% proteine. Sporul în greutate al

mieilor în acest caz este de 90%, comparativ cu cel al mieilor

hrăniţi cu înlocuitori de lapte destinaţi mieilor. Totuşi, această

metodă este economică datorită costului scăzut al înlocuitorilor

de lapte folosiţi în hrana viţeilor.

In cazul primelor 3-4 săptămâni de creştere artificială un

miel va consuma zilnic în medie 400-500 g de înlocuitor de lapte

(sub formă uscată). O parte de înlocuitor de lapte fiind preparat

cu 4 până la 5 părţi apă. Mieii trebuie să primească înlocuitorul

de lapte la discreţie, la 2-4°C pentru a evita tulburările

digestive, în special balonarea abomasală.

Mieilor trebuie să li se asigure accesul permanent la sursa

de apă proaspătă şi la nutreţul solid cu un gust plăcut care să îi

determine să consume nutreţuri uscate. Acest procedeu va minimiza

pierderile în greutate în cursul perioadei de tranziţie, de la o

raţie lichidă la cea solidă, în jurul vârstei de 3-4 săptămâni.

Sporul în greutate va trebui să fie de aproximativ de 0,25-

0,30 kg pe miel/zi în cursul perioadei de hrănire cu înlocuitori

de lapte.

Mieii pot fi înţărcaţi uşor la vârsta de 3 săptămâni, chiar

dacă s-a constatat o uşoară scădere în greutate pe timpul

înţărcării. Raţia de după înţărcare trebuie să conţină un nivel

energetic crescut şi trebuie să conţină 18-20% proteine în primele

3 săptămâni şi 14-17% proteine în perioada următoare.

Este discutabil dacă un nivel proteic mai mare va avea ca

rezultat creşterea semnificativă a greutăţii care să justifice

costul.

278

Raţiile alternative. Oile crescute în condiţii

necorespunzătoare, în ţarcuri restrânse, cu densitate mare de

ovine şi front de hrănire redus au un nivel nutritiv redus,

datorită dificultăţilor de asigurare a raţiei alimentare la toate

ovinele. Prin unele îmbunătăţiri organizatorice, precum şi prin

introducerea în raţie a concentratelor, aceste deficite pot fi

evitate. De exemplu, hrănirea diferitelor categorii de ovine în

aceleaşi jgheaburi, la momente diferite, elimină problema lipsei

de spaţiu pentru hrănire. Hrănirea oilor gestante din două în două

zile sau de trei ori pe săptămână, cu aceleaşi cantităţi de nutreţ

(pe săptămână), au aceeaşi producţie de lână şi miei, ca şi oile

hrănite zilnic (Iordan, 1966).

Altă raţie alternativă este cea îmbogăţită cu grăunţe. In

unele zone, grăunţele sunt o sursă energetică ce se procură la un

preţ mai avantajos decât fânul şi, ca urmare, este recomandată în

creşterea intensivă a oilor. Oile gestante hrănite cu un amestec

în părţi egale de fân şi porumb (69% TSTSID), în cantităţi ce

reprezintă jumătate din raţia obişnuită a oilor hrănite numai cu

fân, prezintă aceeaşi creştere în greutate şi aceeaşi producţie de

lână şi miei. Dezavantajul constă în nivelul redus al substanţelor

fibroase, care determină M modificări ale lânii. Acest neajuns

poate fi evitat dacă raportul dintre fân şi porumb este de 3 la 1

(75% fân din totalul raţiei). In acest fel se asigură necesarul de

fibroase, proteine şi minerale şi reduce costul de hrănire.

In cazul în care oile sunt hrănite numai cu fân, cantitatea

necesară este consumată în 3-4 ore, în timp ce oile care consumă o

raţie ce conţine 40% porumb şi 60% fân, au nevoie doar de 20-30

minute. Reducerea timpului de hrănire este avantajos în special în

cazul în care se are în vedere hrănirea mai multor categorii de

279

animale în aceeaşi zi, din aceleaşi jgheaburi. Pentru a preveni

accidentele de obstrucţie esofagiană, porumbul trebuie amestecat

cu fânul (sau presărat deasupra fânului) pentru a preveni consumul

acestuia prea rapid. De asemenea, fânul trebuie să fie de bună

calitate şi să conţină 15-18% proteină pentru a evita carenţele de

calciu şi proteină.

Evident că în raţiile alternative pot fi utilizate mai multe

tipuri de nutreţuri în afara combinaţiei obişnuite a fânurilor de

leguminoase, graminee şi grăunţe. Acestea includ mai multe tipuri

de cereale, legume, fructe şi subproduse ale industriei

alimentare, cât şi spărtura de grâu, pleava, gozurile etc. care,

de obicei, au un cost scăzut, comparativ cu nutreţurile

convenţionale. Insă utilizarea frecventă a acestor nutreţuri

neconventionale solicită o atenţie sebită în vederea corectării

deficitelor nutritive ce pot apărea.

INTERRELAŢIA NUTRIŢIE-TULBURĂRI METABOLICE

Polioencefalomalacia (PEM) descrisă prima dată în Statele

Unite de către Jensen şi col., (1956) şi Necroza cerebrocorticală (NCC)

descrisă prima dată în Anglia de către Terlecki şi Markson (1959,

1961) sunt termeni sinonimi pentru aceeaşi boală.

Polioencefalomalacia afectează atât bovinele, cât şi ovinele

(Edwin, 1975).

Semnele clinice includ: prostraţia, dezorientarea, mişcări

dezordonate, în cerc, orbire progresiva, spasmul extensorilor.

Diagnosticul este dependent de examenul histopatologic (Spincer şi

Horton, 1981).

După descoperirea faptului că tiamina poate fi utilizată cu

succes în terapia acestei afecţiuni (Davies şi col., 1965) s-a stabilit

280

că animalele afectate erau carenţate în tiamină. Cu toate că

etiologia precisă a bolii este necunoscută, s-a acceptat că

deficitul de tiamină, asociat probabil cu cofactorii şi

antimetaboliţii, este iniţiat de tiaminazele produse în rumen

(Edwin şi col., 1982). Boala a fost descrisă la multe categorii de

vârstă, dar ea are cea mai mare incidenţă la mieii la îngrăşat

(Mueller şi Asplund, 1981). Animalele cu PEM pot fi tratate cu succes

prin injectarea a 200 -500 mg tiamină (Edwin şi col., 1982). Animalele

recuperate, rar vor realiza niveluri de productivitate

satisfăcătoare. Tratamentul cât mai rapid după debut are şanse de

reuşită. Injecţiile cu tiamină pot, de asemenea, să fie utilizate

pentru a proteja oile clinic sănătoase din turma unde a apărut

PEM.

Cetoza (toxiemia de gestaţie) se asociază cu subnutriţia sau

dimpotrivă cu supraîngrăşarea oilor cu gestaţie avansată,

gemelară.

Semnele clinice includ: nivel ridicat de corpi cetonici în

sânge şi hipoglicemie. Animalele afectate sunt depresate, îşi

pierd apetitul, au mersul oscilant, se separă de turmă, prezintă

semne nervoase (Reid, 1968). In stadiul final al bolii, vederea este

diminuată, oile sunt incapabile să se ridice sau să stea în

picioare din cauza epuizării, anchilozei sau paraliziei parţiale.

Oile care nasc în faza iniţială a bolii se recuperează în cea mai

mare parte.

In timpul gestaţie târzii există mari cerinţe de glucoza,

îndeosebi la oile cu dezvoltare rapidă a fetuşilor. In aceste

condiţii oile mobilizează rezervele de grăsime din ţesutul adipos,

în încercarea de a realiza acoperirea necesarului de glucoza,

ficatul produce mai puţină glucoza, se dezvoltă o acidoză

281

metabolică, iar corpii cetonici se acumulează în sânge. Boala

poate fi prevenită prin asigurarea unui nivel adecvat de iminenţi

în gestaţia târzie. La apariţia primelor simptome se poate utiliza

o doză de 200-300 ml propilen glicol ca o sursă de energie pentru

oile care refuză să consume suficientă hrană.

Enterotoxiemia (boala de supraalimentaţie) este o maladie

legată de hrănire, care cauzează adesea moartea la oi, datorită

toxinei produse de către Clostridium perfringens tip D, la mieii sugari

în vârstă de 2-4 săptămâni. Bacteria respectivă pare să fie larg

răspândită în natură fiind izolată de pe păşune, gunoi de grajd şi

din tractul gastrointestinal al oilor sănătoase (Buxton, 1983).

In condiţiile unui nivel exogen ridicat de hidraţi de carbon

(raţie bogată în grăunţe, lapte sau nutreţuri verzi imature),

bacteria cauzatoare se multiplică rapid şi produce o toxină ce

afectează mieii sugari, mieii care sunt hrăniţi la păşune, mieii

în stadiul de creştere-finisare şi oile hrănite cu niveluri

ridicate de concentrate.

Protecţia mieilor împotriva enterotoxiemiei poate fi

realizată prin vaccinare de două ori, la interval de cel puţin 10

zile. Sunt necesare aproximativ 2-4 săptămâni pentru ca să se

dezvolte imunitatea după vaccinare. Vaccinarea oilor gestante cu

2-4 săptămâni înaintea fatării va transfera suficientă imunitate

pasivă mieilor pentru a fi protejaţi în primele 4-6 săptămâni după

naştere.

Calculii urinari sunt depozite minerale care se acumulează pe

tractul urinar, în general la berbeci.

Această boală se consideră că ar avea o origine nutriţional-

metabolică. Animalele afectate excretă o urină alcalină, care are

un conţinut ridicat de fosfaţi, Nivelul de calciu, fosfor,

282

magneziu şi potasiu din raţie, se crede că joacă un rol major în

incidenţa calculozei la mieii hrăniţi la discreţie. Reducerea

nivelului de fosfaţi şi menţinerea unui raport Ca/P mai mare de

2/1 reduce incidenţa afecţiunii.

De asemenea, reducerea alcalinităţii urinii prin hrănire cu

săruri formatoare de acizi, clorură şi sulfat de amoniu adăugate

în procent de 0,5% a fost un real succes. Pentru oi, clorura de

amoniu se utilizează în doză de 7-14% g/oaie şi zi timp de 3-5

zile. Boala este asociată cu consumul de nutreţuri care conţine

cantităţi mari de siliciu (Bailey, 1978), în timp ce clorura de sodiu

administrată în hrană în proporţie de 4% sau mai mult ajută la

prevenirea calculilor, întrucât aceasta creşte consumul de apă şi

cantitatea de urină produsă. Asigurarea unei adăpări la discreţie

cu apă curată este de mare importanţă în reducerea cazurilor de

calculoză în sistemele cu hrănire la discreţie.

Plantele toxice. Există multe plante toxice ce cresc pe

păşunile din diverse zone ale ţării, care constituie o cauză

majoră a pierderilor economice. Un număr mare de pierderi are loc

atunci când plantele furajere sunt rare pe păşune, iar cele toxice

cresc din abundenţă. Pierderile se datorează morţii, avortului,

fotosensibilizării, producţiei scăzute, emacierii şi defectelor de

naştere. Deoarece pentru cele mai multe plante toxice nu se

cunoaşte un tratament specific al animalelor intoxicate,

întreţinerea corectă a păşunilor şi îngrijirea animalelor

reprezintă cea mai bună soluţie de prevenire a pierderilor. Cea

mai bună protecţie este cunoaşterea plantelor toxice care cresc pe

păşuni şi a circumstanţelor în care aceste plante sunt periculoase

pentru oi. Oile care au suferit un stres sau care sunt înfometate

sau însetate nu trebuie lăsate să pască în zonele cu plante

283

toxice. Oile introduse într-o zonă nouă, care conţine plante

toxice noi, trebuie observate cu atenţie. In funcţie de cerinţe,

animalele care pasc trebuie să primească şi sare şi alimentaţie

suplimentară. Acolo unde este posibil trebuie efectuată combaterea

plantelor toxice (administrarea de erbicide, managementul

păşunatului, smulgerea manuală) sau limitarea accesului animalelor

în zonele care conţin plante toxice (prin îngrădire, rotaţia

păşunilor).

Pentru un tratament eficace la oile intoxicate este necesară

identificarea plantei în cauză, hrănirea în continuare ci inii-o

sursă care nu conţine plante toxice ţi administrarea unui antidot

dacă acesta este disponibil. In cazul în care ou se cunoaşte un

tratament specific, singura măsură posibilă este tratamentul

simptomatic.

ASPECTE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI LA CAPRINE

Utilizarea ierburilor şi mlădiţelor. In comparaţie cu alte

animale domestice, caprele au preferinţă unică pentru tufişuri şi

frunze de arbori sau dacă sunt căzătoare sau sunt tot timpul

verzi.

În comparaţie cu bovinele sau ovinele, caprele selectează

dintr-o gamă mai mare de plante, în special plantele lemnoase.

Modul de a selecta hrana este foarte asemănător cu cel al

rumegătoarelor mici sălbatice (Hoppe şi col., 1977). Ierburile şi

plantele ierboase cu inflorescenţă sunt, de asemenea, selectate de

către capre.

Întrucât caprele au o preferinţă anume pentru frunzele

plantelor lemnoase, au fost exploatate ca arme împotriva speciilor

de tufe, lăstăriş, mărăciniş; rug de mur etc. pentru a le limita

284

dezvoltarea şi răspândirea. Deoarece caprele nu consumă numai

plantele invadatoare, ci şi puietul pomilor fructiferi, mlădiţe,

frunze şi crengi de arbori şi arbuşti cultivaţi, trebuie să se

evite o distrugere a tot ceea ce acoperă solul zonei respective

(Wilson şi col., 1975).

Folosirea cu mare succes a caprelor în distrugerea plantelor

invadatoare (nedorite) implică păscutul intensiv pe o perioadă

mică de timp, urmat de mutarea întregului păşunat pentru o

perioadă mai lungă, astfel încât să se permită regenerarea

plantelor dorite. Bineînţeles, această metodă nu este eficientă

atunci când caprele găsesc plante invadatoare nepalatabile.

Provenza (1978) a asemuit capra cu o maşină mobilă de tuns care

a modificat tufişurile şi astfel a sporit accesibilitatea

bovinelor la mai multe nutreţuri valoroase.

Talbot şi Talbot (1963) a observat avantajul natural al

păşunatului combinat, la rumegătoarele sălbatice. Aceste efecte

sinergice benefice între speciile de animale a determinat o

acceptare mai largă a păşunatului combinat şi la animalele

domestice.

Caprele consumă aproximativ aceeaşi cantitate de SU ca şi

oile cu mărime corporală similară. Cantitatea de nutreţuri pe care

ele o vor consuma în mod voluntar este influenţată de câţiva

factori:

Caprele vor consuma mai mult nutreţ dacă au acces la specii

de plante pe care le preferă; cantitatea ingerată a scăzut pe

parcursul maturizării plantelor furajere.

Factorii de mediu cum sunt temperatura, umiditatea

influenţează, de asemenea, nivelul ingestiei.

Mlădiţele, frunzele, corzile, tufele, boscheţii, mărăcinişul

285

şi cătina conţin, în general, o cantitate mai mare de proteină

brută şi fosfor în timpul sezonului de creştere, în comparaţie cu

ierburile.

Uneori, multe specii de mlădiţe palatabile sunt limitate în

valoarea nutritivă, deoarece există unul sau mai mulţi inhibitori

care pot acţiona asociat şi pot împiedica utilizarea nutrienţilor

conţinuţi în plante.

Aceşti inhibitori includ: lignificarea excesivă a corzilor

lemnoase şi unzelor arborilor, care încapsulează substanţele

nutritive; uleiurile esenţiale (terpene bazate pe compuşi

organici) sunt prezente la niveluri relativ ridicate în compoziţia

unor tufişuri care inhibă creşterea bacteriilor din rumen (Oh şi col.

1968); nivelul ridicat de taninuri în mlădiţe scade digestia

nutreţurilor prin inhibarea activităţii enzimatice (Gartner şi

Hurwood, 1976); alţi compuşi, cum ar fi cei de siliciu, de asemenea

pot limita valoarea nutritivă a mlădiţelor (Short, 1973). Cu toate

că motivele nu sunt pe deplin înţelese, există observaţii practice

care arată o dezvoltare mai bună a caprinelor tinere care consumă

mlădiţe, comparativ cu celelalte animale. Aşadar, în ciuda ideii

că mlădiţele sunt mai puţin nutritive decât arată analiza chimică,

la proba creşterii şi dezvoltării caprele răspund mai bine la

consumul de mlădiţe, decât la nutreţuri considerate mai valoroase.

Aşadar, caprele digeră mai eficient nutreţul fibros decât alte

animale domestice. Pe baza acestor observaţii s-a indus ideea că

în alimentaţia caprelor trebuie să se acorde atenţie mai mare

consumului mlădiţelor, tufişurilor, frunzişului care şi aşa nu au

o altă valorificare economică.

INTERRELAŢIA NUTRIŢIE-TULBURĂRI METABOLICE

286

Avorturile. Caprele sunt mai susceptibile la avort în

comparaţie cu alte specii de animale domestice, datorită faptului

că această specie este corpus-luteum dependentă.

Multe avorturi apar ca răspuns la condiţiile de stres, între

90 şi 110 zile de gestaţie, deoarece în această perioadă creşte

secreţia suprarenalelor fetale, concretizată în niveluri ridicate

de precursori estrogenici şi estrogeni, care după cum se ştie sunt

potenţiali abortigeni (Wentzel şi col., 1975; 1976).

Pe de altă parte, subnutriţia în stadiile de dezvoltare

fetală rapidă poate duce la o competiţie pentru nutrienţi între

organismul fetal şi maternal.

Fătarea, chiar înainte sau la termen, este iniţiată în mod

normal de creşterea corticosteroizilor de origine fetală sau

maternală (Wentzel Roelofse, 1975).

Au fost identificate două tipuri de avorturi: unul cunoscut

ca avort de stres care este declanşat la niveluri scăzute ale

glucozei în sângele matern (Wentzel şi col., 1976). Acest tip este indus

de condiţiile proaste de nutriţie a caprelor ş; are ca rezultat

expulzarea fetusului viu şi sănătos; al doilea tip de avort este

avortul habitual manifestat prin expulzarea unor fetuşi morţi,

edematoşi sau autolizaţi. Acest tip de avort rezultă aparent din

hiperadrenalism suprarenal maternal.

Ambele tipuri de avorturi pot fi declanşate de subnutriţie,

care determină scăderea glucozei sangvine.

De subliniat că avortul de stres poate fi aproape în

totalitate prevenit printr-o nutriţie raţională şi corectă şi

eliminarea stresului.

Enterotoxiemia, cunoscută şi ca indigestie toxică sau boala

de supraalimentaţie, se manifestă prin diaree, depresie,

287

incoordonare în mers, comă şi moarte atât a iezilor, cât şi a

caprelor adulte. Agentul cauzal este Clostridium perfringens tip C sau D,

împotriva cărora programele de vaccinare sunt eficiente.

În stabulaţie, hrănirea caprelor cu cereale, fân, zer sau

lapte, administrate în porţii mici, poate preveni enterotoxiemia.

În schimb, raţiile consistente, administrate o dată pe zi, cât şi

schimbarea bruscă a nutreţurilor în raţie, în special când

conţinutul în proteine sau energie al acesteia este crescut, poate

declanşa boala.

Indigestia acută cu pH mai mic de 4,8 arată acidoză lactică,

ca urmare a nivelurilor ridicate de concentrate din raţie în

perioada de început a lactaţiei, care duce la o complicaţie

secundară, enterotoxiemia.

Cetoza este o tulburare metabolică caracterizată prin

creşterea nivelurilor corpilor cetonici (acid betahidroxibutiric,

acid acetoacetic şi acetonă) în sânge, lapte şi urină, asociată cu

niveluri crescute de acizi graşi neesterificaţi în plasma sangvină

care sunt precursori ai corpilor cetonici.

Cetoza este întâlnită la oaie şi capră în gestaţia târzie, la

femele care poartă fetuşi multipli.

Tratamentul este asemănător celui de la vaci.

Creşterea nivelurilor de acizi graşi neesterificaţi în plasmă

este cel mai sensibil indicator al subnutriţiei la capre, în

raport cu corpii cetonici şi nivelurile glucozei sangvine.

Hormonul de creştere, epinefrina, hormonii giucocorticosteroizi şi

ACTH-ul au un efect direct asupra nivelului corpilor cetonici din

sânge la capre.

Parezia de parturiţie (Febra de lactaţie) este o tulburare

metabolică cu hipocalcemie, cu incidenţă mai mică decât la vaci.

288

Semnele clinice şi tratamentul sunt asemănătoare celor de la

vacă. Parezia de parturiţie este asociată cu sporirea fluxului

sangvin la nivelul glandei mamare, imediat după parturiţie

(Reynolds, 1970). Se consideră că timpul de răspuns al hormonului

paratiroid şi mobilizarea calciului din poolul mobilizabil al

oaselor este prea lent în raport cu necesarul de calciu ce se

instalează la caprele parturiente sau la cele lactante, iar când

depozitul de calciu gata de a fi mobilizat este insuficient pentru

a acoperi necesarul, atunci se produce parezia parturientelor.

Plantele toxice. Problema plantelor toxice este una din cele

mai importante pentru proprietarii de capre din lumea întreagă.

Habitatul lor (precum locurile în care ele sunt întreţinute)

permite un amplu contact cu plantele toxice. Multe capre sunt

crescute în zone aride, fiind obligate să consume o mare varietate

de plante. Multe plante aflate în condiţii aride au mecanisme

protective naturale, inclusiv plantele toxice, care reduc

evaporarea şi le proteiează îmnotriva animalelor.

Caprele sunt mai puţin sensibile decât vacile la efectele

toxice ale acidului tanic. De exemplu, caprele pot trăi perioade

mari de timp consumând frunzişul unor specii de stejar cu conţinut

ridicat de acid tanic, în timp ce vacile sunt foarte sensibile.

Toxicitatea ureei. Ureea este un compus natural important în

procesele fiziologice la capră, dar poate deveni foarte toxică

dacă este consumată în cantităţi mari. Cu toate că cea mai mare

parte din ureea care este formată la nivelul ficatului este

excretată prin rinichi, o parte trece în rumen unde este

hidrolizată în amoniac şi utilizată de către microorganismele din

rumen pentru sinteza de proteine (Hume şi col., 1970). De aceea, ureea

este inclusă uneori în raţia rumegătoarelor pentru a înlocui

289

parţial ingredientele proteice. Crescătorii şi cei care formulează

reţete pentru capre, trebuie să aibă mare grijă când includ ureea

în hrana caprelor, deoarece cantităţile excesive determină

niveluri toxice de amoniu în sânge (Morris şi Payne, 1970).

De asemenea se recomandă o perioadă de acomodare de cel puţin

3 săptămâni, pentru ca animalele să utilizeze eficient ureea. Se

consideră, în general, că 44 g/100 kg greutate corporală, la o

singură hrănire, determină intoxicaţia acută.

Urolitiaza. Caprele sunt sensibile la urolitiază şi ele nu

diferă de vaci sau oi în ceea ce priveşte formarea calculilor.

Dezechilibrele nutriţionale se consideră cauza primară a formării

calculilor. Urolitiaza este importantă doar la animalele

întreţinute în condiţii de stabulaţie permanentă, ceea ce

reprezintă o mica parte din efectivul de caprine, dar afectează

cei mai valoroşi ţapi.

Unul din cei mai importanţi factori predispozanţi îl

constituie conţinutul ridicat de fosfor, calciu sau potasiu în

raţie (Hoar şi col., 1970). In raţiile compuse din nutreţuri uscate

nivelul de potasiu trebuie să fie menţinut în limite normale şi

raportul calciu-fosfor trebuie menţinut la 1,5/1 sau mai mare.

O protecţie şi mai mare se obţine când se utilizează în raţie

clorura de amoniu sau clorura de potasiu care acidifiază urina

(Crookshank, 1970).

7.2.2. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA CABALINEDupă decimarea speciei cabaline în perioada anilor '60, în

prezent creşterea calului a devenit o componentă importantă pe

scena agricolă şi competiţional sportivă în multe zone ale

României. Ca urmare a crescut popularitatea calului, care va

290

trebui să aibă ca impact dezvoltarea cercetării ştiinţifice în

ceea ce priveşte factorii fiziologici care influenţează producţia

şi ^performantele.

Multe dintre problemele nutriţiei cabalinelor nu sunt

clarificate. în consecinţă, cerinţele nutriţionale prezentate în

materialul de faţă vor specifica cantităţile necesare pentru

menţinerea stării de sănătate, producţiei şi performanţelor

cabalinelor, având ca sursă valorile selectate din lucrările

publicate. Aceste informaţii au fost extrapolate diverselor

situaţii din teren. De exemplu, dacă singura cercetare disponibilă

referitoare la un anume nutrient necesar pentru mânjii înţărcaţi a

fost efectuată pe mânji pursânge, această informaţie a fost

extrapolată şi pentru ponei înţărcaţi sau mânji din rase comune.

Totuşi, caii trebuie hrăniţi individual, ţinând cont de următorii

factori:

- Diferenţierile digestive şi metabolice existente între

cabalinele din rase uşoare şi rase grele, care pot fi compensate

prin ajustări corespunzătoare ale raţiei;

- Diferenţierile între capacitatea productivă şi performanţa

animalelor, precum şi între pretenţiile proprietarilor faţă de

animale;

- Starea de sănătate a animalului;

- Variaţiile în compoziţia nutriţională a diferitelor

nutreţuri;

- Interrelaţiile dintre nutrienţi;

- Statusul nutriţional anterior al calului;

- Condiţiile climatice şi de mediu ambiant.

CERINŢELE ENERGETICE

291

Cerinţele de energie sunt exprimate ca energie digestibilă

(ED). Dacă se utilizează exprimarea prin nutrienţii totali

digestibili (NTD), atunci echivalentul a 1 kg NTD este reprezentat

de 4,4 Mcal ED. Alte sisteme cum ar fi energia metabolizabilă (EM)

sau energia netă (EN) pot fi mult mai precise.

Valorile energiei, cum ar fi: NTD, ED sau EN, pentru

nutreţurile experimentate pe bovine, pot fi semnificativ mai mari,

comparativ cu cele obţinute prin experimente pe cabaline. Din

aceste considerente, astfel de valori ale energiei nu ar trebui

utilizate direct în alcătuirea raţiilor pentru cai, în special

atunci când raţia alimentară conţine o cantitate mare de fibroase.

Numeroşi factori, ca: individul, constituţia corporală,

temperatura mediului ambiant, intensitatea şi durata efortului,

greutatea şi abilitatea călăreţului, calitatea suprafeţei de

alergare şi gradul de oboseală, pot influenţa cerinţele de energie

pentru cabaline

Pentru orientarea generală, pot fi luate în considerare

următoarele niveluri de energie:

Cerinţele energetice pentru întreţinere. Ecuaţia stabilită de

Payan şi Hintz (1986) pentru cai, în funcţie de metabolism, este:

ED (Mcal/zi) = 0,975 + 0,021 w

unde:

w - reprezintă greutatea calului în kg.

Cerinţele pentru întreţinere la cai de 600 kg sau mai mici

rezultă din ecuaţia:

ED (Mcal/zi) = 1,4 + 0,03 w

unde:

w - reprezintă greutatea calului (kg).

292

Cerinţele de ED pentru caii adulţi cu greutatea peste 600 kg

au fost exprimate prin ecuaţia:

ED (Mcal/zi) = 1,82 + 0,0383 w - 0,000015 w2

unde:

w - reprezintă greutatea animalului (kg).

Cerinţele energetice pentru reproducţie

Montă. Condiţia fizică a iepelor în momentul montei poate

influenţa nivelul concepţiei. Henneke şi col. (1984) au arătat că

iepele slabe care se îngraşă în perioada de montă sunt de două ori

mai fertile decât cele care îşi menţin greutatea în acest răstimp.

Iepele mai grase, au totuşi un nivel de concepţie mai mare, chiar

dacă slăbesc sau îşi menţin greutatea în perioada de montă.

Prin urmare, cerinţele energetice pentru reproducţie, depind

de starea de întreţinere a iepei Henneke şi col., 1983, au elaborat un

sistem de apreciere corporală şi recomandă ca iepele mame în

perioada de montă să aibă scorul minim 5.

Creşterea energiei cu 10-15% peste necesar ar putea cauza

creşterea greutăţii corporale şi ar avea ca rezultat creşterea

scorului de condiţie fizică. Scăderea nivelului de energie cu 10-

15% sub necesarul de energie înseamnă scăderea greutăţii corporale

şi implicit un scor mai mic al animalului (Ott şi Asquith, 1981).

Gestaţia. Cerinţele de ED pentru dezvoltarea fătului nu sunt

mult crescute în primele 3 luni de gestaţie. Cea mai mare

dezvoltare a fătului are loc în ultimele 3 luni de gestaţie (Platt,

1984). Necesarul estimat de ED pentru lunile a IX-a, a X-a şi a Xl-

a ale gestaţiei se află prin înmulţirea necesarului de întreţinere

cu 1,11; 1,13 şi respectiv cu 1,20.

293

Lactaţia. Necesarul de ED pentru iepele lactante depinde de

cantitatea şj compoziţia laptelui produs. Studii asupra

compoziţiei laptelui la cabaline sunt puţine. Baker şi Jackoon (1983)

arată că nu diferă prea mult compoziţia laptelui la iapa hrănită

cu fân şi grăunţe de cel al unei iepe hrănită doar cu fân.

Se pare că la iepele din rase uşoare, cantitatea de lapte

produs pe zi reprezintă echivalentul a 3% din greutatea corporală

în prima parte a lactaţiei (1-12 săptămâni) şi 2% din greutatea

corporală în ultima parte a lactaţiei (13-24 săptămâni) (Gibbs şi col.,

1982; Deftedal şi col., 1983). La ponei, producţia de lapte a fost estimată

în medie la 3-4% din greutatea corporală, în prima perioadă a

lactaţiei

Zimmerman (1981) nu a măsurat producţia de lapte, dar prin

calculul sporului în greutate, la mânji şi modificărilor greutăţii

corporale, la iepe, a ajuns la concluzia că NRC (1978) a subestimat

cerinţele energetice la iepele lactante.

Cerinţele energetice pentru creştere. Cerinţele de energie

pentru întreţinere şi nivelul creşterii au fost calculate

utilizând ecuaţia (Scott şi col., 1987):

ED (Mcal/zi) = ED de întreţinere

(Mcal/zi) + (4,81 + 1,17 v - 0,023 v2) (ADG)

unde:

ADG - media sporului zilnic (kg);

v - vârsta în luni.

Ingerarea în cantitate mare de hidraţi de carbon a fost

asociată cu apariţia bolilor ortopedice (osteocondroză, epifizită,

deformări flexurale). Hrănirea cu amidon a cauzat modificări

importante ale insulinei serice, tiroxinei şi triiodotironinei cu

294

maturizarea întârziată a cartilajelor (Glade şi Belling, 1984; Glade şi

Reimers, 1985; Glade şi Luba, 1987). Thompson şi col. (1987) au ajuns la

concluzia că există legătură între creşterea sporului peste limita

maximă şi instalarea anomaliilor osoase (de exemplu: epifizită).

Ei au arătat că forţarea excesivă a osului la animalele foarte

grele poate duce la alterarea maturizării normale a cartilajelor.

Desigur, în apariţia bolilor ortopedice au fost incriminaţi

şi alţi factori nutriţionali, ca: vitaminele şi mineralele (Glade,

1988), precum şi factorii de mediu şi influenţele genetice (Hintz,

1988; Kroufeld şi Donoghne, 1988).

Cerinţele energetice pentru efort. Este complicat de estimat

necesarul de ED pentru efort, deoarece este dificil de cuantificat

diferiţii factori care au influenţă asupra acestuia. De exemplu:

starea animalului, regimul de antrenament, greutatea călăreţului,

gradul de oboseală al calului, temperatura mediului ambiant etc,

sunt factori care pot influenţa cerinţele de ED.

Cerinţele de ED pentru efort au fost stabilite prin câteva

metode. Spre exemplu, Anderson şi col. (1983) arată că nivelul ED

pentru efort şi întreţinere este cel mai bine exprimat prin

ecuaţia:

ED (Mcal/zi) = 5,97 + 0,021 w + 5,03 vt - 0,48 vt2

unde:

w - greutatea corporală (kg)

şi

vt = z x km x 10-3

în care:

z - greutatea calului, călăreţului şi harnaşamentului în kg.

295

Autorii menţionează că această ecuaţie nu ar trebui aplicată

atunci când sarcina de efort (kg x km) este mai mare de 3560, care

este cea mai mare valoare experimentală utilizată pentru

calcularea ecuaţiei. Totodată, ecuaţia este aplicabilă numai

pentru caii care depun efort intens, nu şi pentru cei ce practică

efort de rezistenţă (Rolston, 1988).

Pagan şi Hintz (1986) au arătat că cerinţele de ED peste cele de

întreţinere (kcal/kg greutate corporală a calului, călăreţ şi

harnaşament) ar putea fî calculate prin ecuaţia:

unde:

y - viteza (m/minut).

Această ecuaţie nu ar trebui utilizată pentru estimarea

cerinţelor pentru caii care aleargă cu o viteză mai mare de 350

m/minut. Totodată, ecuaţia este mult mai potrivită pentru caii

care aleargă pe durate de timp mai mari.

Cea de a treia metodă pentru estimarea ED se poate generaliza

în funcţie de activitate. De exemplu, animalele din rasele

pursânge şi standard atât în antrenament, cât şi în cursă consumă

o cantitate de nutreţuri echivalentă cu 2 până la 3% din greutatea

corporală (Minieri şi col., 1985; Smith, 1986).

Făcând abstracţie de metodele de calcul mai sus menţionate,

pentru simplificare s-a stabilit că la ponei şi caii din rase

uşoare (200-600 kg), pentru efort uşor, mediu şi intens, se

măreşte necesarul de ED cu 25; 50 şi respectiv 100% peste

necesarul de întreţinere.

296

Cerinţele de energie pentru caii de efort depind de mai mulţi

factori, cum sunt: mărimea încărcăturii şi tipul efortului

efectuat. Totuşi, creşterea cerinţelor de energie pentru

întreţinere cu 10%, pentru fiecare oră de activitate în teren,

reprezintă o proporţie rezonabilă (NRC, 1989).

CERINŢELE PROTEICE

Cerinţele pentru proteinele din raţie la cabaline variază în

funcţie de categoria de vârstă sau starea fiziologică a

animalului, de calitatea proteinelor şi de digestibilitatea

acestora. Influenţa calităţii sau relaţia dintre concentraţia de

aminoacizi a raţiei şi creşterea organismului cailor tineri a fost

demonstrată ştiinţific. Mânjii înţărcaţi, hrăniţi cu nutreţuri

suplimentate cu faină de in, s-au dezvoltat mai încet, comparativ

cu mânjii hrăniţi cu proteine din lapte (Hintz şi col., 1971); mânjii

înţărcaţi timpuriu şi hrăniţi cu lapte praf ecremat s-au dezvoltat

mai încet, comparativ cu cei hrăniţi cu nutreţuri pe bază de taină

de soia (Borton şi col., 1973). Tineretul de 1 an hrănit cu faină de

seminţe de bumbac (Polter şi Huchton, 1975) sau borhot uscat (Ott şi col.,

1979) a crescut mult mai încet, comparativ cu mânjii de 1 an

hrăniţi cu faină de soia. In toate cazurile adăugarea de lizină,

alături de proteinele de slabă calitate, a avut ca rezultat

creşteri în greutate comparabile cu cele produse de nutreţurile

care conţineau proteine de bună calitate, ceea ce arată cum

compoziţia în aminoacizi a raţiei este esenţială pentru

dezvoltarea calului.

Caii adulţi sunt mai puţin sensibili la calitatea

proteinelor, comparativ cu tineretul în creştere.

297

Pe de altă parte, digestibilitatea proteinelor variază în

funcţie de sursa de proteină şi concentraţia din raţie (Slade şi col.,

1970; Gill şi col., 1985).

Concentraţiile în proteină digestibilă (PD) ale diferitelor

tipuri de raţii pentru cabaline adulte pot fi estimate prin

utilizarea următoarelor ecuaţii:

Fân de pajişte: PD(%) = 0,74 PB - 2,5

Fân ovăz/concentrate (1:1) PD(%) = 0,80 PB - 3,3

Fân lucerna/concentrate (1:1) PD(%) = 0,95 PB - 4,2

Din aceste ecuaţii reiese că digestibilitatea proteinei poate

fi de 43% la utreturile slab proteice (8% PB), de exemplu, la fân

de pajişti sau ridicată %), de exemplu, la combinaţia lucernă-

concentrate (16% PB). Creşterea portului amestecului peste 1:1

(fân/concentrate) poate avea ca rezultat mărirea digestibilităţii

proteinei (70-75%).

CERINŢELE NUTRIŢIONALE

Raţiile foarte bogate în concentrate (3:1 concentrate/fân)

pot reduce digestibilitatea, deoarece aminoacizii sunt absorbiţi

predominant în intestinul subţire, iar forma principală a azotului

absorbit în porţiunea terminală a intestinului este amoniacul, ori

locul de absorbţie influenţează, de asemenea, în mare măsură

eficienţa utilizării proteinei. Din aceste considerente,

alcătuirea raţiei pentru cabaline trebuie să se bazeze pe proteina

brută.

Cerinţele proteice pentru întreţinere. Estimările cerinţelor

de PD pentru întreţinere la cabaline variază de la 0,49 până la

0,68 g PD/kg greutate corporală/zi (Quinn, 1975; Meyer şi col., 1985). Se

consideră că cea mai apropiată valoare pentru majoritatea cailor

298

este 0,60 g PD/kg greutate corporală/zi. Dacă animalele primesc o

raţie cu o digestibilitate de 40%, necesarul de PB ar fi de 1,3 g

PB/kg greutate corporală/zi. Raportând proteina brută la

digestibilitate rezultă o valoare de 40 g proteină brută/Mcal de

ED. De menţionat că proteinele din raţiile tip conţin aproximativ

3,5% lizină.

Cerinţele proteice pentru reproducţie

Montă şi gestaţie. Cerinţele de proteină pentru iepele

nelactante pe perioada sezonului de montă şi în prima parte a

gestaţiei nu sunt diferite de cele pentru întreţinere. Totuşi,

Holtan şi Hunt (1983) au arătat cum concentraţia proteinei din raţie

influenţează valorile progesteronului circulant, având implicaţii

asupra fertilităţii iepelor. întrucât 60-65% din dezvoltarea

fătului are loc în ultima parte a gestaţiei, necesarul de proteină

creşte în această perioadă (Platt, 1984).

Pe baza datelor referitoare la compoziţia fătului şi a

gradului de utilizare a proteinei, de 60%, s-a stabilit că o iapă

gestantă de 500 kg are un necesar de 127, 130 şi 178 g PD/zi

pentru dezvoltarea fătului, în plus faţă de necesarul de

întreţinere, ceea ce înseamnă în total 427, 430 şi respectiv 478 g

PD în lunile a IX-a, a X-a şi a Xl-a de gestaţie. De exemplu, dacă

digestibilitatea este de 55% iar iapa cântăreşte 500 kg, ea ar

avea nevoie de 776, 782 şi respectiv 869 g PD pe zi în lunile a

IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie. Aceasta reprezintă un raport

proteină/energie de aproximativ 44 g de PB/Mcal de ED şi au servit

la calcularea necesarului de proteină brută.

Lactaţia. Conţinutul în proteină al laptelui are cea mai

ridicată valoare imediat după parturiţie şi scade treptat de-a

lungul perioadei de lactaţie (Gibbs şi col., 1982; Zimmerman, 1985).

299

Compoziţia laptelui nu pare si fie influenţată de raţie, dar

nivelul producţiei depinde de cantitatea de proteina ingerată

(Jordan, 1979).

Necesarul de PB se calculează în funcţie de:

• Conţinutul în proteină al laptelui de iapă care este de

2,1% în prima fază şi 1,8% în a doua fază a lactaţiei;

• Coeficientul de utilizare a PD pentru producerea de lapte,

care este de

• Digestibilitatea proteinei în raţiile tip pentru lactaţie

care este de 55%.

Necesarul zilnic de proteină pentru o iapă lactantă de 500

kg, în prima fază de lactaţie trebuie calculat după cum urmează:

• 500 kg x 0,003 kg lapte produs pe kg de greutate corporală

x 2,1 proteină din lapte = 0,315 kg proteină secretată;

• 0,315 kg/eficienţa coeficientului de utilizare (0,65) =

0,485 proteină pentru producerea laptelui;

• 0,485 kg + necesarul pentru întreţinere (0,3 kg) = 0,785 PD

raţiei;

• 0,785 kg/coeficientul de digestibilitate aparentă (0,55%) =

1,427 PB a raţiei.

Cerinţele proteice pentru creştere. Cantitatea de proteine şi

energie ingerată reprezintă factorii nutritivi majori pentru

creşterea cailor tineri. Dacă se micşorează una din acestea, se

micşorează şi nivelul de creştere a animalului. Pe baza

informaţiilor existente s-au calculat cerinţele de PB pentru mânji

înţărcaţi şi mânji de 1 an, acestea fiind de 50 şi respectiv 45

g/Mcal ED/zi (Scott şi col., 1987; Szeurec şi col., 1987).

Lizina reprezintă primul aminoacid care influenţează

creşterea la mânjii tineri, fîînd factor limitativ. Necesarul de

300

lizinâ este de 2,1 şi, respectiv, 1,9 g/Mcal ED/zi, pentru mânjii

înţărcaţi şi mânjii de 1 an (Ott şi Asquith, 1986).

Cerinţele proteice pentru efort. Efectul antrenamentelor

asupra necesarului de proteină pentru cai nu a fost încă bine

stabilit. Patterson şi col. (1985) au arătat că efortul are importanţă

mică sau nu are deloc asupra necesarului de proteină la cal. Prin

urmare, hrănirea cailor pentru efort cu raţii bogate în proteină

nu este avantajoasă.

*

* *

Utilizarea azotului neproteic la cabaline nu are influenţe

benefice. Caii adulţi suportă până la 4% uree în raţia totală (NRC,

1989). Toleranţa mică se crede că este dată de solubilitatea mare a

ureei şi are ca rezultat absorbţia sa din intestinul subţire şi

din excreţiile renale.

Unii cercetători au semnalat creşterea retenţiei de azot la

caii hrăniţi cu nutreţuri neproteice. Cabalinele în creştere nu

pot atinge nivelurile maxime de dezvoltare, iar iepele lactante nu

ating producţia maximă, atunci când o mare parte din necesarul de

azot este preluat din uree.

Efectele deficitului sau excesului de proteine la cabaline.

Ingerarea în cantităţi insuficiente de proteină sau lizină are ca

rezultat încetinirea creşterii şi dezvoltării la animalele tinere.

La caii adulţi poate duce la scăderea consumului de hrană,

slăbire, deprecierea învelişului pilos, reducerea creşterii

copitelor.

Excesul moderat de proteină nu are efecte negative asupra

cailor. Ingerarea de 64 g PB/Mcal ED la mânji înţărcaţi (Joakam şi

col., 1978) şi 56 g PB/Mcal de ED la mânji de 1 an (Gibb şi col., 1987) a

301

avut ca rezultat încetinirea creşterii. Aceste valori se situează

cu cel puţin 25% peste necesar, în plus, Glade şi col. (1985) într-un

studiu de metabolism au găsit că ingerarea de cantităţi de

proteină similare cu cele descrise anterior, duc la o scădere a

resorbţiei calciului la nivel renal.

Pe de altă parte Slade şi col. (1975) au arătat că ingerarea de

proteine peste necesar este dăunătoare la caii care fac efort şi

poate influenţa negative performanţele. Totuşi, prin aceste studii

nu au putut fi stabilite cauzele.

CERINŢELE MINERALE

Cabalinele obţin majoritatea mineralelor necesare de pe

păşune, din fibroase şi grăunţe. Conţinutul în minerale al

nutreţurilor, precum şi potenţialul de preluare al lor de către

animale sunt variabile în funcţie de concentraţia în minerale,

speciile de plante, stadiul de maturizare şi condiţiile de

recoltare. De aceste variaţii trebuie să se ţină seama atunci când

se apreciază necesarul de săruri minerale pentru un animal şi când

se întocmesc raţiile.

Cerinţele de calciu. Se crede că eficienţa absorbţiei

calciului scade cu vârsta, de la 70% la tineret la 50% la

cabalinele adulte.

Pentru estimarea cerinţelor de calciu la cabaline se

utilizează o eficienţă a absorbţiei de 50%. De reţinut, însă, că

prezenţa acidului oxalic în raţie în procent de 1% reduce

absorbţia calciului cu aproximativ 66%; concentraţia totală de

oxalaţi în raţie de 2,6-4,3% duce la o balanţă negativă a

calciului.

302

Pierderile endogene au fost estimate la 20 mg Ca/kg greutate

corporală/zi (Schryver şi col., 1970, 1971). Dacă eficienţa absorbţiei

calciului din raţie este de 50%, un cal de 500 kg are un necesar

de 20 g (500 kg x 20 mg/0,5) calciu în raţie sau 0,04 g calciu/kg

greutate corporală/zi sau 1,22 g cal-ciu/Mcal ED/zi pentru

întreţinere. Schryver şi col. (1974) au estimat că mânjii în creştere

depozitează aproximativ 16 g calciu/kg spor. Astfel, un mânz de

215 kg cu un spor mediu zilnic de 0,85 kg/zi şi care are o

eficienţă a absorbţiei calciului de 50% va avea un necesar de 27,2

g/zi (16 g x 0,85 kg/0,5) calciu în raţie pentru dezvoltarea

scheletului, plus 8,6 g/zi (215 kg x 20 mg/0,5) pentru compensarea

pierderilor endogene.

In ultima parte a gestaţiei şi în lactaţie apar cerinţe

speciale pentru calciu. Zilnic se depozitează aproximativ 11,1;

25,3 şi 14,4 mg calciu/kg greutate corporală la iapă, în fetus şi

membranele materne în lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie

(Meyer şi Ahlswede, 1976; Drepper şi col., 1982). Dacă eficienţa absorbţiei este

de 50% necesarul de calciu în raţie pentru o iapă de 500 kg în

lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie este de 11; 25 şi

respectiv 11 g/zi (în medie 15,9 g/zi) pentru dezvoltarea fătului.

Necesarul mediu de calciu în raţie pentru depozitări în

ţesuturi se adaugă la cel pentru întreţinere şi se împarte la

necesarul mediu de ED pentru aceeaşi perioadă. Valoarea obţinută

este multiplicată cu necesarul zilnic de ED pentru fiecare lună.

Pentru iepele lactante, Schryver şi col. (1986) au arătat că

necesarul zilnic de calciu este cuprins între 1,2 g/kg lapte în

prima săptămână postpartum fi de 0,8 g/kg de lapte până în

săptămânile 15-17 postpartum. Pentru o iapă de 500 kg cu o

producţie de 15 kg lapte/zi în prima parte a lactaţiei şi cu o

303

eficienţă a absorbţiei calciului de 50%, necesarul zilnic de

calciu în raţie este de 36 g (15 kg x 1,2 g/0,5) pentru producţia

de lapte, plus 20 g pentru întreţinere.

Cerinţele de fosfor. Eficienţa absorbţiei fosforului este

estimată la 30-55% şi variază cu vârsta animalului, cu sursa şi

concentraţia fosforului în hrana. Pentru toate categoriile de

cabaline adulte în repaus (iepe gestante şi caii de efort)

eficienţa absorbţiei fosforului este de 35%, iar pentru iepele

lactante şi cabalinele în creştere este de 45%, deoarece raţiile

acestora din urmă sunt cu fosfor anorganic, în timp ce fosforul

din hrană sub formă de fitat este mai slab absorbit.

Pierderile endogene de fosfor la caii adulţi au fost estimate

la 10 mg/kg greutate corporală/zi (Schryver şi col., 1971).

La o eficienţă a absorbţiei fosforului de 35%, cerinţele de

fosfor pentru întreţinere sunt de 28,6 mg/kg greutate corporală/zi

sau 0,87 mg fosfor/Mcal de ED/zi.

Un cal adult de 500 kg, va avea un necesar de 14,3 g

fosfor/zi pentru întreţinere. Cerinţele de fosfor pentru

dezvoltarea optimă a scheletului la mânjii în creştere se

calculează ştiind că la animalele în creştere sunt necesare cea 8

g fosfor/kg spor de creştere. Astfel, un mânz de 215 kg cu o

eficienţă a absorbţiei fosforului de 45% şi un spor mediu zilnic

de 0,85 kg va avea un necesar de 15,1 g fosfor (8 g x 0,85

kg/0,45) în plus faţă de necesarul pentru întreţinere de 4,8 g

(215 kg x 10 mg/0,45), (Schryver şi col., 1974).

Pe durata ultimei faze a gestaţiei şi lactaţiei, necesarul de

fosfor creşte.

Cerinţele de fosfor pentru dezvoltarea produsului de

concepţie la iepe în lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie a

304

fost estimat la 7; 12 şi respectiv 6,7 mg/kg greutate corporală/zi

(Drepper şi col . 1982). La o eficienţă a absorbţiei de 35%, necesarul

zilnic de fosfor pentru o iapă de 500 kg în lunile a IX-a, a X-a

şi a XI-a va fi de 7,8; 13 şi respectiv 7,4 g (în medie 9,4 g/zi).

Media cerinţelor din raţie pentru depunerea în ţesuturi se adaugă

la necesarul pentru întreţinere şi se împarte la media necesarului

de ED pentru aceeaşi perioadă. Această valoare (1,44 g fosfor/Mcal

de ED/zi) a fost multiplicată apoi cu necesarul de ED pentru

fiecare lună.

Concentraţia de fosfor în lapte la iapă variază între 0,75

g/kg lapte în prima parte a lactaţiei şi 0,50 g/kg lapte în ultima

parte a lactaţiei. Dacă eficienţa absorbţiei este de 45%,

necesarul zilnic pentru lactaţie, în afară de cel pentru

întreţinere, va fi de 25,0 g pentru o iapă cu o producţie de lapte

de 15 kg/zi, în prima parte a lactaţiei şi de 11,1 g la o

producţie de 10 kg lapte în ultima perioadă a lactaţiei. La aceste

producţii de lapte o iapă de 500 kg va avea un necesar de 36 şi

respectiv 22,2 g fosfor/zi.

Raportul calciu/fosfor. Acesta reprezintă un criteriu important

pentru nirea raţiilor la ecvine. Raportul sub 1 /1. de exemplu,

atunci când br ingerată este mai mare decât cantitatea de calciu,

poate în defavoarea absorbţiei calciului. Chiar şi atunci când

necesarul de calciul te asigurat, ingerarea de fosfor în exces

poate duce la malformaţii ale scheletului. Raportul calciu/fosfor

mai mare de 6/1 în raţie pentru cabalinele în creştere nu se

consideră dăunător atunci când cantitatea de fosfor este

corespunzătoare (Jordan şi col., 1975).

305

NRC (1980) a arătat că nivelul maxim tolerabil al fosforului

în raţie, la caii hrăniţi cu cantităţi corespunzătoare de calciu,

este de 1%.

Cerinţele de magneziu. In nutreţurile obişnuite pentru

cabaline magneziul poate ajunge de la 0,1 până la 0,3%. Absorbţia

magneziului din nutreţuri variază între 40-60% (Meyer, 1979).

Magneziul din suplimente minerale, ca: oxid, sulfat sau carbonat

de magneziu se absoarbe în proporţie de 70%.

Mc Kenzie şi col. (1981) au arătat că magneziul este digerat în

proporţie de 42-45%. Excreţia endogenă a magneziului la calul

adult este estimată la 6 mg/kg greutate corporală/zi. Dacă se

consideră pentru magneziu o absorbţie reală de 40%, necesarul

zilnic este aproximat la 15 mg/kg greutate corporală/zi sau 0,46

g/Mcal de ED. Astfel, un cal de 500 kg are un necesar de 7,5 g

magneziu în raţie/zi pentru întreţinere.

Pentru animalele în creştere Schryver şi col. (1974) au stabilit

că sunt necesare 0,85-1,25 magneziu/kg spor/zi. Aşadar, un mânz de

215 kg, cu un spor mediu zilnic de 0,85 kg, va avea un necesar de

1,07 g magneziu pentru creştere plus 3,23 g pentru pierderile

endogene prin fecale, în total 4,30 g/zi. După Drepper şi col. (1982),

efortul măreşte necesarul de magneziu cu 1-2 g/zi la un cal de

500- 600 kg. Walter şi col. (1986) recomandă suplimentarea magneziului

în raţie cu 0,18% la caii în antrenament, mai ales dacă sunt

suplimentate şi grăsimile.

Necesarul de magneziu la o iapă gestantă a fost estimat la

0,23; 0,31 şi 0,36 mg/kg greutate corporală în lunile a IX-a, a X-

a şi a XI-a de gestaţie (Drepper şi col., 1982); o iapă de 500 kg va

avea un necesar de 287; 387 şi 450 mg magneziu în raţie zilnic.

Media magneziului în raţie pentru depozitare în ţesuturi a fost

306

adăugată la cea pentru întreţinere şi apoi împărţită la media ED

necesară pentru aceeaşi perioadă. Valoarea care a rezultat (0,48 g

magneziu/Mcal ED, a fost multiplicată apoi cu necesarul de ED

zilnic.

Concentraţia de magneziu în lapte este de 90 g/g în prima

parte a lactaţiei şi de 45 g/g în ultima parte a lactaţiei. Dacă

eficienţa absorbţiei este de 40%, o iapă care produce 15 kg

lapte/zi cu o concentraţie în magneziu de 90 g/g va avea un

necesar de 3,4 g magneziu în raţie/zi pentru producţia de lapte în

prima perioadă, în plus faţă de 7,5 g magneziu pentru întreţinere.

Cerinţele de sodiu. Concentraţia în sodiu a nutreţurilor

naturale pentru cabaline este adesea sub 0,1%. Clorura de sodiu se

adaugă în nutreţuri în procent de 0,5-1% ca atare sau sub formă de

sare iodată, sau sare mineralizată cu oligoelemente.

Pierderile endogene de sodiu la caii adulţi au fost estimate

la 15-20 g/kg greutatea corporală/zi (Meyer şi col., 1984). Dacă sodiul

este absorbit în procent de 100%, atunci un cal de 500 kg are un

necesar de 7,5 g sodiu/zi pentru întreţinere. Această cantitate va

fi furnizată de 19-25 g clorura de sodiu/zi.

Concentraţia optimă de sodiu în raţiile pentru cabaline se

estimează între 1,6 şi 1,8 g/kg SU pentru întreţinere, creştere şi

ultima parte a gestaţiei şi de 3,6 g/kg pentru efort. Drepper şi col.

(1982) arată că necesarul de sodiu pentru iepele gestante, în

afară de cel pentru întreţinere, este de aproximativ 1,9 mg/kg

greutate corporală/zi în luna a X-a de gestaţie. După aceiaşi

autori necesarul pentru un cal adult de 600 kg este de 15 g pentru

întreţinere, 21-36 pentru efort, 16 g pentru ultima parte a

gestaţiei şi 18 g pentru lactaţie. Concentraţia sodiului în

raţiile pentru întreţinere trebuie să fie de cel puţin 0,1%.

307

Cerinţele de clor. Necesarul de clor se presupune că este

îndeplinit atunci când se respectă necesarul de clorura de sodiu.

Nutreţurile obişnuite pentru cabaline pot conţine clor în

cantitate de 0,05%.

Cerinţele de potasiu. Fibroasele şi făinurile de grăunţe

oleaginoase conţin în general 1-2% potasiu în SU, în timp ce

grăunţele.de cereale (porumb, ovăz, grâu, orz) conţin 0,3-0,4%

potasiu. Concentraţia de potasiu cerută într-o raţie ideală pentru

cabaline în creştere a fost estimată la 1% (Stowe, 1971). Animalele

adulte au un necesar de 0,06 g potasiu/kg greutate corporală/zi

sau aproximativ 0,4% potasiu în raţie.

Cerinţele de sulf. Sulful reprezintă până la 0,15% din

greutatea corporală şi se găseşte sub formă de aminoacizi cu sulf,

biotină, heparină, tiamină, insulina şi condroitin sulfat.

Proteinele raţiei, atunci când se află în cantităţi

corespunzătoare, furnizează 0,15% sulf organic, ceea ce este

suficient pentru a satisface necesarul de sulf al cabalinelor (NRC,

1978; Jarrige şi Martin-Rosset, 1981).

Cerinţele de fier. Corpul unui cal de 500 kg conţine

aproximativ 33 g fier. Acesta se găseşte în hemoglobina (60%),

mioglobină (20%); în unele sisteme de depozitare şi transport

(20%), sub formă de fier citocrom şi în componenta unor enzime

(0,2%), (Moore, 1951). Nutreţurile şi subprodusele conţin

aproximativ 100-250 mg fier/kg nutreţ. Grăunţele conţin obişnuit

mai puţin de 100 mg/kg. Absorbţia fierului din raţie la

nerumegătoarele hrănite cu raţii ce conţin cantităţi

corespunzătoare de fier pare să fie de 15% sau chiar mai mică.

Utilizarea fierului este diminuată atunci când cadmiul, cobaltul,

magneziul şi zincul se află peste limitele normale (Uderwood, 1977).

308

Pierderile endogene de fier nu s-au stabilit, cerinţele de fier se

apreciază că ar fi de 50 mg/kg pentru mânjii în creştere sau

iepele gestante şt lactante şi de 40 mg/kg pentru celelalte

categorii de cai adulţi. Având în vedere concentraţia fierului în

nutreţuri, nivelul absorbţiei acestuia şi cerinţele, se consideră

că nutreţurile obişnuite satisfac necesarul de fier la cabaline

(NRC, 1989).

Feritina serică, un element foarte precis pentru stabilirea

statusului fierului, variază între 70-250 ng/ml cu o medie de

152±54,6 ng/ml la caii adulţi.

Fierul în exces este toxic mai ales la animalele tinere. La

mânji s-au înregistrat cazuri de mortalitate în urma administrării

per os a suplimentelor cu fier (Mullaney şi Brawn, 1986). Doza de fier

administrată a fost cea recomandată de producătorul suplimentului,

respectiv 350 mg fumarat feros la naştere şi la vârsta de 3 zile.

Înainte de a sucomba mânjii au prezentat diaree, icter,

deshidratare şi comă. Leziunile au fost reprezentate de eroziuni

ale vililor jejunali, hemoragii pulmonare, depozite masive de fier

în ficat şi hepatoză. Toxicitatea fumaratului feros a fost

semnalată la cabalinele adulte de către Arujberg (1981).

Cerinţele de cupru. Eficienţa absorbţiei cuprului este invers

proporţională cu concentraţia cuprului din raţie (Cymbaluk şi col.,

1981). Concentraţia în cupru a nutreţurilor obişnuite pentru

cabaline variază de la 4 mg/kg la porumb până la 80 mg/kg pentru

melasă.

Mânjii hrăniţi cu 9 mg cupru/kg raţie au avut o creştere mai

bună. Bazaţi pe aceste cercetări Dropper şi col. (1982) au recomandat

10 mg cupru/kg hrană pentru cabalinele de toate vârstele,

indiferent de intensitatea efortului sau starea reproducţiei.

309

Simptomele deficitului de cupru sunt osteocondroza şi

osteodisgenia asociată cu hipocupremia (Carbery, 1984). O scădere

semnificativă a cuprului scrie o dată cu creşterea vârstei iepelor

pare să fie legată de incidenţa rupturilor fetale ale arterei

uterine la iepele parturiente (Strowe, 1968).

Caii sunt relativ toleranţi la concentraţiile ridicate de

cupru în raţie. Femelele de ponei hrănite cu 79 mg cupru/kg raţie,

timp de 183 zile, au avut niveluri ridicate de cupru în ficat, dar

nu s-au observat alterări ale stării de sănătate la iepe sau la

mânjii acestora (Smith şi col., 1975).

Administrarea per os a unei doze unice de 20 şi 40 mg

cupru/kg greutate corporală sub formă de sulfat de cupru la

poneiul adult nu a determinat apariţia unor efecte adverse (Stowe,

1980). Nivelul maxim tolerabil de line a fost estimat la

aproximativ 800 mg/kg raţie (NRC, 1980).

Cerinţele de cobalt. Necesarul de cobalt la cabaline nu a

fost studiat în mod particular. Microflora din colonul şi cecumul

cabalinelor utilizează cobaltul din raţie pentru sinteza vitaminei

B12 (Davies, 1971; Saliminen, 1975).

Falimer (1933) a arătat că starea de sănătate la cabaline nu

este alterată atunci când păşunea conţine cantităţi de cobalt sub

limita cerută pentru rumegătoare.

Cerinţele de mangan. Manganul este esenţial pentru

metabolismul hidraţilor de carbon şi lipidelor şi pentru sinteza

condroitinsulfatului necesar în formarea cartilajelor. Cerinţele

de mangan pentru cabaline nu au fost încă stabilite. Totuşi pe

baza datelor pentru alte specii se consideră corespunzătoare o

cantitate de 40 mg mangan/kg hrană (Rojas şi col., 1965). Fibroasele

310

conţin 40-140 mg mangan/kg, iar concentratele (cu excepţia

porumbului) conţin 15-45 mg/kg.

Cerinţele de zinc. Absorbţia zincului este reglată de

statusul animalului şi poate fi de 5-10%. Nutreţurile obişnuite

pentru animale conţin 15-40 mg zinc/kg.

Harrigton şi col. (1973) au demonstrat că 40 mg zinc/kg raţie

purificată au fost suficiente pentru a preveni deficitul de zinc

la mânji. Schryver şi col. (1974) au arătat că mânjii hrăniţi cu 41 mg

zinc/kg în raţie au avut o creştere cu nivel acceptabil şi s-au

menţinut normale rezervele sangvine de zinc. Drepper şi col. (1982) au

arătat că 50 mg/kg SU au fost corespunzătoare pentru toate

categoriile de cabaline.

Laptele de iapă conţine 1,8-3,2 mg zinc/kg lapte. Astfel

mânzul care consumă 15 kg lapte/zi ar trebui să consume 27-48 mg

zinc/zi; echivalentul a 17-30 mg zinc/kg SU.

Zincul din lapte este foarte bine absorbit.

Knight şi col. (1985), în cercetările efectuate, au constatat că,

la cabaline, concentraţia optimă de zinc din raţia zilnică, ce

reduce la minimum incidenţa bolilor metabolice osoase, este în jur

de 90 mg/kg.

Caii sunt toleranţi faţă de excesul de zinc din raţie. Nu s-

au observat efecte dăunătoare la iepe sau mânji hrăniţi cu raţii

care conţin 700 mg zinc/kg. Totuşi, Messer (1981) a semnalat

efuziuni tibiotarsiene la trei descendenţi din rasa Arabă care

aveau creşteri marcante ale zincului seric. Mânjii hrăniţi cu 90 g

zinc/zi (aproximativ 2% din raţie) au prezentat epifize mărite,

deplasare greoaie, greutate în menţinerea patrupedală şi creşterea

zincului tisular. Semne similare au fost observate de Gunson şi col.

(1982) şi Emens şi col. (1984) la mânji şi cai tineri care păşunau

311

lângă o fabrică eliminatoare de zinc. Cauza pare să fie un deficit

secundar de cupru indus de intoxicaţia cu zinc.

Cerinţele de seleniu. Concentraţia seleniului în nutreţuri

este în medie 0,05-0,3 ppm şi este influenţată de variaţiile

cantitative ale seleniului din sol şi de pH. Seleniul este

absorbit cu mare eficienţă (77%) la nerumegătoare, faţă de

rumegătoare (29%), (Wright şi Bell, 1966). În nutreţuri şi grăunţe,

seleniul este prezent ca seleniu organic sub formă de

selenocistină, seleno-cisteină şi selenometionină. Selenitul şi

selenatul de sodiu sunt adesea adăugate ca suplimente de seleniu

anorganic.

Suplimentarea cu seleniu a nutreţurilor pentru cabaline este

restricţionată numai la recomandările exprese ale

nutriţioniştilor.

Cerinţele de seleniu pentru cabaline au fost estimate la 0,1

mg/kg raţie (Stowe, 1967), fiind în concordanţă cu cercetările lui

Shelow şi col. (1985), care au constatat că la caii adulţi

concentraţiile plasmatice în seleniu ajung şi rămân în platou la

nivelul de aproximativ 140 ng/ml la animalele hrănite cu 0,14 sau

0,23 mg seleniu/kg raţie. Ei au ajuns la concluzia că

suplimentarea hranei cailor adulţi peste 0,1 mg seleniu/kg raţie

este inutilă şi ineficientă, deoarece concentraţia plasmatică de

140 ng/ml plasmă este suficientă pentru a preveni deficitul de

seleniu.

Valorile glutation peroxidazei pentru caii de curse din rase

standard (pur sânge) au fost de 17 unităţi enzimatice/mg de

hemoglobina (Gallagher şi Stowe, 1980).

Seleniul seric la mânji obţinuţi din mame cu cantităţi

normale de seleniu este în mod constant mai scăzut decât la mame,

312

mergând de la 70-80 ng seleniu/ml de ser (Stowe, 1967). Valorile

seleniului seric sub 65 ng/ml sunt semnificative pentru deficit;

mânjii tineri pot fi predispuşi la miodistrofie nutriţională, mai

ales dacă nivelul vitaminei E este scăzut.

Nivelul maxim tolerabil de seleniu la cabaline este estimat

la 2 mg/kg raţie (NRC, 1980) şi DL 50 pentru administrarea per os

este aproximată la 3,3 mg seleniu (sub formă de selenit de

sodiu)/kg greutate corporală.

Forma acută a intoxicaţiei cu seleniu este caracterizată prin

orbire aparentă, transpiraţie, dureri abdominale, colică, diaree,

tahicardie, tahipnee (Rosenfeld şi Beath, 1964). Intoxicaţia cronică cu

seleniu se caracttrizează prin alopecie, mai ales a coamei şi

cozii şi fragilitatea copitelor în jurul coroanei.

Cerinţele de iod. Concentraţia de iod la unele nutreţuri

obişnuite pentru cabaline este de 0 la 2 mg/kg, în funcţie de

conţinutul în iod al solului pe care cresc nutreţurile.

Suplimentarea cu iod a nutreţurilor se poate face prin

iodarea nutreţurilor sau cu suplimente minerale (săruri iodate)

care con ţin 70 mg iod/kg raţie. Cednia în iod pentru cabaline a

fost stabilită la 0,1 mg/kg raţie. Concentraţia maximă de iod

tolerabilă în raţie a fost estimată la 5 mg/kg/zi pentru un cal

care consumă 10 kg SU zilnic (NRC, 1980), echivalentul a 50 mg

iod/zi.

CERINŢELE VITAMINICE

Cerinţele de vitamina A. Iarba proaspătă de păşune şi lucerna

verde pot furniza până la 300-600 mg caroten/kg SU, în timp ce

fânul de lucerna şi fânul de timoftică au o concentraţie doar de

40 şi respectiv 20 mg/kg SU.

313

Garton şi col. (1964) au constatat că media concentraţiei

plasmatice in caroten şi vitamina A la iepele adulte a fost între

7,9 şi 15,8 g/dl pe timp de iarnă la hrănirea cu fân şi de 114,1

şi 26,7 g/dl primăvara, la ieşirea la păşune. Concentraţiile

serice ale retinolului la iepe hrănite pe păşune au crescut rapid

de la valori mici (aproximativ 15 g/dl) în mai, la valori mari

din iunie până în octombrie (aproximativ 23-28 g/dl).

Din noiembrie până în mai, concentraţiile serice de retinol

au scăzut. Mânjii au avut concentraţii de retinol mai scăzute

decât iepele, cu valori de cea 13 g/dl aproape de începutul lui

iunie, crescând la 18 g/dl în septembrie, scăzând până la 11 g/dl

în aprilie şi crescând din nou la 23 g/dl în iunie când au fost

înţărcaţi. După Ahlswede şi Konermann (1980) caii la păşune au avut

concentraţii plasmatice de -caroten de 8-13 ori mai mari,

comparativ cu cei ţinuţi la grajd.

Când iepele au primit zilnic suplimente de 10000-40000 UI de

vitamina A, concentraţiile serice de retinol nu au crescut

(Mäenpää şi col., 1988).

Carotenul asigurat prin fânul de lucerna este de aproximativ

24-25 mg/kg SU sau de 400-500 g/kg greutate corporală.

Cerinţele minime de caroten pentru o depozitare semnificativă

în ţesuturi, adaptarea optimă la întuneric şi funcţii de

reproducţie normale se consideră de cinci ori mai mare sau

aproximativ 125 g/kg greutate corporală.

Pe de altă parte, Ralston şi col., 1985, au ajuns la concluzia că o

cantitate de 17-9 mg de (3-caroten/kg SU în fân este

corespunzătoare pentru producţia de spermă şi menţinerea

libidoului la armăsari, iar 9,5-11 UI de vitamina A/kg greutate

corporală previn instalarea semnelor deficitului. Bazându-se pe

314

aceste observaţii, aceştia propun ca optime 18-60 g (60-200 UI)

de retinol/kg greutate corporală/zi.

Ferraro şi Cote (1984) au arătat că hrănirea iepelor cu 100 mg -

caroten/zi ar induce călduri precoce şi intens exprimate, ar

îmbunătăţi nivelul concepţiei şi ar ajuta la menţinerea gestaţiei.

Cu toate datele din literatura de specialitate, datorită

rezultatelor limitate existente despre cerinţele de caroten şi

vitamina A şi despre variabilitatea lor în funcţie de diversele

situaţii, aceste cerinţe pot fi estimate fără prea mare precizie.

Deficitul de vitamina A, la cabaline, determină

hipercheratinizarea corneii şi orbire, anorexie, infecţii

respiratorii, abcesul glandei salivare sublinguale, afectarea

concepţiei, creşterea presiunii lichidului cerebrospinal însoţită

de crize convulsive, scăderea progresivă a concentraţiei de

vitamină A în plasmă, ficat şi rinichi (Donoghue şi col., 1981).

Excesul de vitamină A duce la fragilitate osoasă,

hiperostoză, exfolierea epiteliului şi fenomene teratologice.

Intoxicaţia severă a poneilor s-a produs când s-au administrat

12000 g retinol/kg greutate corporală/zi.

Cerinţele de vitamină D. Pentru cai nu au fost încă

stabilite, necunoscându-se carenţele determinate de raţii.

Administrarea per os a suplimentelor de 1000 UI vitamină

D/zi, previne simptomele carenţei, cu toate că efectul este mai

slab, comparativ cu expunerea animalelor la soare.

Suplimentele zilnice de 1000 UI vitamină D au fost

echivalente cu 781 UI/kg raţie pentru ponei în vârstă de 3-8 luni

şi de 433 UI/kg raţie pentru ponei de 9-14 luni. Aceste valori

transformate, corespund la 28 şi respectiv 9 UI/kg greutate

corporală. Cu toate că sunt limitate, aceste date arată că în

315

prima fază a creşterii şi dezvoltării, poneii privaţi de lumina

solară au un necesar 800-1000 UI de vitamină D/kg SU. Pentru o

fază mai târzie a creşterii, sunt suficiente 500 UI vitamină D/kg

SU.

Deficitul în vitamina D la cabaline se manifestă prin

pierderea apetitului, creşterea înceată, scăderea mineralelor din

os, scăderea rezistenţei meta-carpului.

Excesul în vitamina D se caracterizează prin hipercalcermie,

hiperfosfatemie, calcificarea vaselor sangvine, cordului şi a

altor structuri tisulare, precum şi anormalităţi ale oaselor. Hintz

şi col. (1973) au constatat la poneii tineri că administrarea a 3300

UI de vitamina D3/kg greutate corporală/zi provoacă moartea

animalelor respective.

NRC (1987) a propus un nivel maxim de siguranţă de 2200 UI

vitamina D3/kg raţie, în cazul administrării pe termen lung (mai

mult de 60 zile). Pentru un cal de 500 kg care consumă raţii cu SU

de cea 2% din greutatea corporală pe zi, vitamina D3 va fi

echivalentă cu 44 UI/kg greutate corporală/zi.

Cerinţele de vitamina E. Cu toate că vitamina E este necesară

în raţia pentru cabaline, există puţine informaţii despre

estimarea cantitativă a cerinţelor de vitamină E la această

specie.

Mânjii cu deficite de vitamină E au un necesar de 27 g

parenteral (intramuscular) sau 233 g per os de -tocoferol/kg

greutate corporală/zi, pentru a-şi menţine integritatea

eritrocitară.

Cercetări complexe au stabilit că pentru a asigura un nivel

corespunzător la trăpaşul american, care este hrănit cu raţii cu

nivel scăzut de vitamina E, este necesar să se administreze un

316

supliment per os de 600-1800 mg D,L-tocoferil acetat, egal cu 1,5-

4,4 mg/kg greutate corporală.

De subliniat că la o concentraţie plasmatică de 1 g/ml s-au

înregistrat dureri musculare şi şchiopături, în timp ce dacă s-a

crescut concentraţia plasmatică de -tocoferol la 1,5-3 g/ml nu

au mai fost observate simptomele musculare. Buller şi Blackmore (1983),

examinând 140 cai pur sânge, ţinuţi legaţi la grajd şi aflaţi în

perioada de antrenament, au găsit o concentraţie plasmatică medie

(+DS) de -tocoferol de 3,3±1,29 g/ml. O concentraţie în raţie de

100 UI vitamina E/kg SU furnizează echivalentul a cea 2 mg D,L--

tocoferil acetat/kg greutate corporală/zi.

Întrucât informaţiile de mai sus sunt limitate, cât şi faptul

că există unele diferenţe în stabilirea necesarului, aceste

cerinţe sunt dificil de estimat. Un criteriu care nu a fost

estimat la cai în detaliu este nivelul de vitamină E necesar

asigurării unui răspuns imun normal. Beudich şi col. (1986) au ajuns la

concluzia că necesarul de vitamină E în raţie, pentru un răspuns

imun optim la şobolan, depăşeşte 50 mg -tocoferil acetat/kg raţie

deshidratată, dar poate fi şi de 100 mg sau mai mult. Dacă acest

aspect se întâlneşte şi ia cal, necesarul de vitamina E poate

depăşi 50 UI/kg SU sau 1 UI/kg greutate corporală. Până când

aceste aspecte vor fi clarificate este prudent să se asigure raţii

care conţin 80-100 UI vitamină E/kg SU pentru mânji, iepe gestante

şi lactante şi caii de efort.

Excesul de vitamină E nu a produs simptome. Niveluri de

minimum 1000 UI/kg raţie pot fi administrate pe perioade

îndelungate, tară a produce semne de intoxicaţie la puii de găină.

Pe baza studiilor lui March şi col. (1979), nivelul maxim sigur pentru

pui se situează între 1000-2000 UI/kg.

317

Studiile lui Alam şi Alam (1981) arată că şobolanii pot tolera

2500 UI/kg. NRC, 1989 a propus pentru animale un nivel de cea de 75

UI/kg greutate corporală/zi. Acesta furnizează unui cal de 500 kg

aproximativ 37500 Ul/zi.

Când calul respectiv consumă SU egală cu 2% din greutatea sa

corporală/zi, concentraţia de vitamină E în raţie (SU) ar fi de

3750 UI/kg.

De reţinut că din cauza cantităţii foarte mari de vitamină E

ingerată ar putea fi interferată utilizarea altor vitamine

liposolubile şi chiar se poate produce deficit moderat de vitamină

K. De aceea, un nivel maxim tolerabil este considerat 1000 UI/kg

raţie uscată sau 20 UI/kg greutate corporală/zi.

Cerinţele de vitamină K în raţia pentru cabaline nu au fost

determinate. Conţinutul de vitamină K din păşune şi din fânul de

calitate, cât şi sinteza bacteriană intestinală, asigură cerinţele

de vitamină K pentru această specie.

Cerinţele de vitamine hidrosolubile. Vitaminele din complexul

B, cu excepţia vitaminei B12, sunt în mod obişnuit furnizate de

nutreţurile de bună calitate. Vitamina B12 nu este sintetizată de

plante, dar este sintetizată de bacteriile anaerobe din cecum şi

colon cu condiţia să existe suficient cobalt în organism.

Microflora intestinală sintetizează din abundenţă şi

celelalte vitamine B. La această sursă se adaugă şi cele din

nutreţuri, astfel încât se satisfac pe deplin cerinţele de

vitamine B.

Vitamina C, de asemenea, este asigurată la cabaline prin

sinteza endogenă.

La mânji s-a studiat problema asigurării vitaminelor

hidrosolubile. Se ştie că laptele de iapă satisface în general

318

cerinţele mânzului, la aceasta contribuind şi alte nutreţuri o

dată ce mânzul începe să le consume. Dacă este necesar să se

întocmească o raţie suplimentară pentru mânjii orfani pot fi luate

ca model cerinţele NRC pentru purcei (calculate la 100% SU):

biotină 0,09 mg, colină 0,7 g, folacină 0,3 mg, niacină 22 mg,

acid pantotenic 13 mg, riboflavină 4 mg, tiamină 2 mg, piridoxină

2 mg, cobalamină 22 g.

7.2.3. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA PORCINE

CERINŢELE ENERGETICE

Ingerarea energiei la porcine se exprimă în kcal sau Mcal de

energie digestibilă. ED sau de energie metabolizabilă. EM/kg de

hrană sau pe animal/zi.

Pierderile de energie prin gaze (EG) produse în tractul

digestiv al porcului sunt în general de 0,5- 1 % din ED (Verstegen,

1971; Fuller şi Boyne, 1972). La scroafele de reproducţie hrănite cu raţii

bogate în celuloză, procentul de metan este de cea 4% din energia

brută ingerată (Burlacu, 1985).

Întrucât la porcine valorile lui EG sunt mici nu se pot

măsura şi, ca atare, acestea sunt ignorate.

Cea mai mare parte din hrană o reprezintă EM, care este

apreciată la 94-97% din ED. Valoarea de 90% este în mod obişnuit

acceptată.

Cantitatea şi calitatea proteinei în raţie influenţează

raportul dintre EM şi ED. O exprimare mai exactă a EM poate fi

calculată din ED, utilizând formula (National Research Council, 1981):

EM = ED x (0,96-0,202 x % proteină brută)

319

Prin urmare, BM descreşte dacă proteina este de slabă

calitate. De asemenea, EM descreşte în căi de exces proteic în

raţie, întrucât aminoacizii care nu sunt folosiţi pentru sinteza

proteică sunt catabolizaţi şi folosiţi ca sursă de energie, iar

azotul este excretat ca uree. In aceste condiţii, o dată cu

creşterea conţinutului de azot în urină, EM descreşte. Uneori se

face o corecţie pentru valorile EM pentru azotul câştigat sau

pierdut din corp, EMn (Morga n şi col., 1975). EM este corectată în

raport de echilibrul azotat, deoarece energia care este reţinută

şi depozitată ca proteină nu poate fi în totalitate reacoperttă de

animal dacă aminoacizii sunt degradaţi pentru energie. Această

corecţie în cazul echilibrului azotat poate fi aplicată la

animalele adulte. La animalele în creştere se semnalează în mod

frecvent retenţie de azot. De aceea, corecţia nu este necesară

(Farell, 1979). Mulţi autori folosesc factori de corecţie diferiţi,

astfel: Diggs şi col., (1959) utilizează ca factor de corecţie

6,77; Morgan şi col. (1975) foloseşte 9,17; Wu şi Ewan (1979)

utilizează 7,83 kcal EM/g azot, pentru a corecta fiecare gram

peste sau sub echilibrul de azot. Această corecţie se adună pentru

a determina EM pentru porcii cu balanţă azotată negativă şi se

scade când animalele sunt cu balanţa azotată pozitivă.

Energia netă, EM, este diferenţa dintre EM şi creşterea de

căldură ce reprezintă cantitatea de căldură eliberată ca urmare a

consumurilor energetice ale proceselor digestive şi metabolice. De

aceea, EN defineşte energia pe care animalul o foloseşte pentru

întreţinere, ENî şi pentru producţie, ENp. Pentru porcii în

creştere, aceste două componente sunt rareori separate. S-a

demonstrat că EN, cu toate că este dificil de determinat, este cea

320

mai bună măsură a energiei disponibile a animalelor pentru

întreţinere şi producţie.

Pentru porcii hrăniţi cu raţie convenţională şi ţinuţi la

temperatură normală, raportul EN/EM variază între 0,66/1 până la

0,72/1 (Thorbec, 1975).

De subliniat că valorile EN sunt influenţate de mulţi

factori, printre care: compoziţia hranei, cantitatea de hrană

ingerată, balanţa nutrienţitor în raţie, vârstă, rasă, sex,

condiţie fizică, condiţiile de mediu în care sunt ţinute animalele

şi procentul de energie reţinută ca proteină (Farrell, 1979; Honing şi col.,

1985).

Cerinţele energetice pentru întreţinere şi creştere.

Cerinţele de ED ale porcilor în creştere sunt suma dintre:

cerinţele pentru întreţinere (EDÎ), retenţia (sporul) de proteină

(EDpr), depunerea de grăsime (EDg) şi termogeneză (EDMc),

exprimate prin relaţia:

ED = EDî + EDpr + EDg + EDHc

Cerinţele de energie pentru întreţinere includ cerinţe pentru

toate funcţiile corpului şi o activitate fizică moderată. Mulţi

factori influenţează aceste cerinţe: temperatura mediului ambiant,

nivelul de activitate fizică, categoria de greutate, stresul şi

compoziţia corpului.

Cerinţele energetice pentru întreţinere sunt de obicei

exprimate pe baza unei aşa-numite greutăţi metabolice, care se obţine

ridicând greutatea corpului la puterea 0,75.

Cerinţele de ED/kg greutate metabolică, EDî variază de la 96

la 167 kcal de ED/kg greutate corporală0,75/zi. Valoarea medie EDî

este de 110 kcal de ED/kg greutatea corporală0,75/zi. Totuşi,

321

Whittemore (1983) arată că EDÎ se poate obţine mai precis cu

relaţia:

EDî (kcal) = 461 x Pt0,75

în care:

Pt - proteina totală a corpului, în kg.

Robles şi Ewan (1982) au găsit că cerinţele de energie netă

pentru întreţinere (EDî) sunt 71 kcal/kg de greutate

corporală0,75/zi.

Consumul energetic pentru sporul proteic (EDpr) variază între

7,1-14,6 Mcal ED/kg, cu o medie de 12,6 Mcal ED/kg (Tess şi col., 1984).

Consumurile energetice pentru depozitarea de grăsime (EDg)

variază între 9,5 până la 16,3 Mcal ED/kg, cu o medie

de 12,5 Mcal ED/kg (Tess şi col., 1984). Cu toate că cele două medii

anterior menţionate sunt aproximativ egale, 1 kg masă musculară

conţine doar 20-22% proteină; consumul energetic pentru producţia

masei musculare este considerabil mai mic decât cel pentru

producţia grăsimilor.

Termogeneza influenţează cerinţele energetice atunci când

temperatura ambiantă este sub temperatura critică (Tc).

Temperatura critică este punctul termic sub care un animal trebuie

să-şi crească producţia de căldură pentru a-şi păstra temperatura

corpului.

Consumurile energetice pentru termogeneza pot fi redate de

relaţia:

EDHc (kcal ED/zi) = 0,326 W + 23,65 (Tc - T)

W - greutatea animalului în kg;

Tc şi T - temperatura critică, temperatura ambiantă în °C.

322

Verstegen şi col. (1982) estimează că în timpul perioadei de

creştere de la 25 la 60 kg, porcii au un necesar de 25 g (80 kcal

de EM) hrană/zi pentru a compensa fiecare 1°C sub Tc. In timpul

perioadei de încheiere a creşterii de la 60 la 100 kg, porcii au

un necesar de 39 g (125 kcal de EM)/zi.

Intre temperaturile critice, minimă şi maximă, există o zonă

de termo-neutralitate în care producţia de căldură este relativ

stabilă. Creşterea temperaturii ambiante deasupra temperaturii

critice a animalului va reduce ingestia de hrană (Ewan, 1976).

National Research Council (1986) stabileşte că ingestia de ED este

redusă cu 0,017% pentru fiecare 1°C deasupra temperaturii critice

superioare.

Cerinţele energetice ale scroafelor. In ultimii ani, numeroşi

cercetători afirmă că eficienţa reproductivă a scroafelor este

crescută pe termen lung, prin minimizarea pierderilor de greutate

şi grăsime în timpul lactaţiei. O asemenea strategie ar solicita,

din partea animalului, o refacere minimă a greutăţii în gestaţia

următoare (Williams şi col., 1985).

Gestaţia. Cerinţele de hrană şi energie ale scroafei gestante

variază cu greutatea corporală, cu sporul de greutate propus în

timpul gestaţiei şi alţi parametri de întreţinere şi ambientali.

Scroafele, cel puţin în primele 4 gestaţii, trebuie hrănite

şi întreţinute astfel încât, în timpul unei gestaţii să

înregistreze un spor în greutate de 45 kg, din care 20 kg

reprezintă greutatea fetuşilor, a placentei şi a altor produse de

concepţie şi 25 kg să reprezinte sporul în greutate propriu-zis al

scroafei (Aherne şi Kirkwood, 1985; Williams şi col., 1985; Vestegen şi col., 1987)

In general, o creştere a energiei ingerate de către scroafa

gestantă peste 6 Mcal ED/zi va creşte sporul maternal în greutate,

323

dar nu va influenţa semnificativ mărimea purceilor la naştere

(Agricultural Research Council, 1981). Whittemore şi col. (1984) observă că

ingerări de hrană de 1,7 kg şi 2,3 kg/zi în timpul gestaţiei, pe

perioada a cinci gestaţii consecutive, nu au un efect semnificativ

asupra numărului de purcei născuţi. Totuşi, scroafele care au

primit cantitatea de hrană prevăzută la limita inferioară (1,7

kg/zi) au un procent mai mare de purcei subponderali şi neviabili.

Legat de această problemă, majoritatea experimentelor arată că

greutatea purceilor la naştere creşte progresiv când ingerarea de

hrană sau nivelul energetic exogen creşte în timpul gestaţiei, dar

peste 6 Mcal ED/zi rareori s-a constatat o creştere

semnificativă a greutăţii purceilor (Henry şi Etienne, 1978; Agricultural

Research Council, 1981).

Crescând ingestia de hrană în prima parte a gestaţiei,

numărul de purcei nu va creşte (Toplis şi col., 1983), în timp ce

crescând ingestia de hrană în ultima parte a gestaţiei se poate

creşte media greutăţii la naştere a purceilor cu 50 g (Cromwell şi

col., 1982). Elsley şi col. (1971) au demonstrat că forma de administrare a

hranei în timpul gestaţiei este mai puţin importantă, în ceea ce

priveşte influenţa sa asupra performanţelor scroafei, decât

cantitatea totală de hrană.

Dacă scroafele sunt hrănite ad libitum, ele vor consuma mai

multă energie în timpul gestaţiei decât le trebuie pentru

funcţiile vitale şi pentru dezvoltarea produşi lor de concepţie.

Ele vor depozita grăsime şi proteină. De aceea, pentru a regla

sporul în greutate în timpul gestaţiei este necesar să se limiteze

ingestia de energie la scroafele gestante. Cerinţele zilnice

energetice pentru gestaţie includ consumul pentru întreţinere,

324

energia necesară pentru depozitarea proteinelor şi grăsimilor în

ţesutul maternal şi energia necesară concepţiei.

Estimările cerinţelor energetice pentru întreţinere (ED),

variază de la 96 până la 167 Mcal ED/kg greutate corporală0,75, cu o

medie de 110 kcal/kg greutate corporală0,75/zi. Această medie este

asemănătoare cu cea a porcilor care îşi încheie creşterea

(Agricultural Research Council, 1981;Verstegen şi col., 1985, 1987). Williams şi col.

(1985); Close (1986); Noblet şi Etienne (1986) au găsit că nu există o

creştere a necesarului de energie pentru întreţinere pe unitatea

de greutate metabolică o dată cu avansarea gestaţiei. Cerinţa

energetică pentru sporul maternal de proteină şi grăsime se

presupune a fi asemănătoare cu cea de la porcii care îşi încheie

creşterea şi anume 12,5 Mcal ED/kg spor (Noblet şi Close, 1979). Când

compoziţia sporului în greutate la scroafa este de aproximativ 25%

grăsimi şi 15% proteină, atunci consumul energetic/kg spor

maternal poate fi calculat la aproximativ 5 Mcal ED/kg. Consumul

energetic/zi pentru o scroafa cu un spor în greutate de 25 kg,

într-o perioadă de 114 zile de gestaţie, este de 1,1 Mcal ED.

Această valoare este cu aproximativ 10% mai scăzută decât

recentele estimări ale lui Verstegen şi col. (1987).

Verstegen şi col. (1987) au estimat necesarul de energie zilnică

pentru creşterea produşi lor de concepţie la 0,19 Mcal ED. De

aceea, consumul energetic pe zi în timpul gestaţiei trebuie să fie

de 1,29 Mcal ED.

Pentru fiecare 1°C sub temperatura critică (18-20°C) există o

creştere cu aproximativ 4% în consumul de energie pentru

întreţinere (Verstegen şi col., 1987). Cerinţa de EN pentru întreţinere

la scroafele gestante variază de la 142,6 kcal/kg greutate

corporală0,75 la -5°C, până la 182 kcal/kg greutate corporală0,75 la -

325

15°C. Pentru scroafele de 180 kg, în condiţii normale de cazare

individuală pe beton, va exista o creştere de aproximativ 4% în

consumul energetic pentru întreţinere sub temperatura critică (18-

20°C).

Alăptarea. Cerinţele zilnice energetice în timpul alăptării

includ cerinţe pentru întreţinere (EDî, kcal/zi) şi cerinţe pentru

producţia de lapte. EDî pentru scroafele ce alăptează este de

110 kcal/greutate corporală0,75/zi, care este identică cu cea pentru

scroafe gestante. Unele cercetări au arătat că cerinţele scroafei

ce alăptează pot fi cu 5-10% mai mari decât la scroafele gestante

(Noblet şi Etienne, 1986; Burlacu şi col., 1986). Cerinţa energetică pentru

producţia de lapte este de 2 Mcal ED/kg lapte. Calculul a fost

făcut considerând cantitatea de energie a laptelui egală cu

1,3 Mcal ED/kg lapte şi cu o eficienţă de utilizare de 65%

(Agricultural Research Council, 1981; Verstegen şi col., 1985):

%3,1100652

Pierderea în greutate a corpului poate fi determinată

presupunând că pierderea în greutate este de 30% grăsime şi 13 %

proteină. Această pierdere în greutate trebuie, aşadar, să conţină

4,5 Mcal/kg, energie ce este convertită în energia laptelui, cu o

eficienţă de 85% (Agricultural Research Council, 1981; Verstegen şi col., 1985;

Noblet şi Etienne, 1987).

ASPECTELE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI ENERGETICE LA PORCINE

Hidraţii de carbon. Amidonul este principala sursă de

hidrocarbonate şi principala sursă energetică din hrana

porcinelor. Purceii de 2-3 săptămâni, hrăniţi cu mari cantităţi de

amidon, nu cresc aşa de bine ca purceii hrăniţi cu aţii în care

326

glucoza, lactoza sau sucroza este principala sursă de

hidrocarbonate, din cauza insuficienţei amilazei pancreatice şi

dizaharidazelor intestinale. După ce purceii împlinesc 2-3

săptămâni, echipamentul lor enzimatic digestiv le permite o

digestie eficientă a amidonului cerealier (Sewell şi Maxwell, 1966).

Menţinerea sănătăţii, cât şi a vitezei de creştere a

purceilor hrăniţi cu niveluri mari din diferite zaharuri, arată că

lactoza şi glucoza sunt zaharuri utilizate efectiv de purceii mai

mici de 7 zile (Kidder şi Manners, 1978; Sambrook, 1979). După ce

purceii împlinesc 7-10 zile, ei pot folosi şi fructoza şi sucroza,

dar când aceste zaharuri sunt administrate purceilor mai tineri,

pot să apară: diareea severă, pierderea în greutate şi

mortalitatea crescută (Aherne şi col., 1969).

Fibra. Celuloza, hemiceluloza şi lignina, în fibră brută,

sunt de 50 până la 80%, 20% şi respectiv 10 până la 50%.

Administrarea de fibră în hrana porcilor descreşte concentraţia de

ED şi EM din hrană (Kennelly şi Aherne, 1980). Porcul, încercând să-şi

menţină nivelul de ingerare a ED din hrană, va consuma mai multă

hrană (Baird şi col., 1975; Agricultural Research Council, 1981; Low, 1985). Când fibra

brută din raţie depăşeşte 10-15%, cantitatea de nutreţuri ingerate

scade, datorită volumului excesiv sau paiatabilităţii scăzute

(Brande, 1967).

Grodul de utilizare a fibrei brute de către porcine prezintă

mari variaţii determinate de: sursa de fibră, gradul de

lignificare, procentul de participare reţetă şi gradul de

prelucrare (Laplace şi Lebas, 1981). Utilizarea este influenţată, de

asemenea, de structura fizică şi compoziţia chimică din raţie,

nivelul de hrănire, vârsta şi greutatea animalului, adaptarea la

sursa de fibră, precum şi de diferenţele individuale dintre porci

327

(Myer şi col., 1975; Pollman şi col., 1979). Când aceşti factori sunt luaţi în

considerare, nu este de mirare ca digestibilitatea fibrei brute

variază între 0 şi 97% (Rerat, 1978) şi că literatura de specialitate

furnizează date contradictorii în ceea ce priveşte efectele fibrei

brute asupra digestibilităţii nutrieţurilor.

Sunt păreri împărţite şi în ceea ce priveşte influenţa fibrei

brute asupra digestibiliţiţii proteinelor. Câteva studii arată că

atunci când sursa de fibră brută nu furnizează suficiente

cantităţi de proteină în hrană, creşterea cantităţii de fibră

brută nu afectează semnificativ digestibilitatea proteinei (Kennellv

Aherne. 1980). Alţi autori au observat, totuşi, că o creştere a

cantităţii fibră în raţie determini scăderea digestibilitiţii

proteinelor (Feank şi col., 1987). Just (1982) arată că o creştere cu 1% a

fibrei în raţie determină o scădere a digestibilitiţii energetice

cu aproximativ 3,5%.

Intestinul mare al porcului adult constituie 35-45% din

volumul tractului gastrointestinal (Kidder şi Manners, 1978).

Principalul produs final al fermentaţiei microbiene în intestinul

gros este reprezentat de acizii graşi volatili. Contribuţia

calorică a acizilor graşi volatili la porc a fost estimată la

valori cuprinse între 5 şi 28% din energia necesară animalului

pentru întreţinere, depinzând de nivelul şi de frecvenţa hrănirii.

precum şi de nivelul fibrei din hrană (Kass şi col., 1980; Kennely şi col.,

1981).

Lipidele. Porcinele nu pot sintetiza anumiţi acizi graşi,

precum: acidul linoleic şi acidul arahidonic, aşadar, acizii

trebuie asiguraţi prin hrană (Cunane, 1984). Întrucât acidul

arahidonic poate deriva in vivo din acidul linoleic, numai acidul

linoleic este cu adevărat un acid gras esenţial. Este dificil si

328

produci semne evidente de carenţă de acid gras esenţial la porci.

Enser (1984), în experimentele sale, a observat că o creştere

normală poate fi asiguraţi doar cu 0,1% acid linoleic, de la

naştere până la greutatea de tăiere.

Agricultural Research Council (1981) a arătat că cerinţele de acid

gras esenţial sunt de 3,0% din energia digestibili a raţiei pentru

porci până la 30 kg şi de 1,5% pentru porcii de la 30 la 90 kg.

Christensen (1985) a găsit că pentru maximum de performanţe şi

eficienţă de folosiri a hranei, cerinţa de acid linoleic în raţie

este de 0,2% din cantitatea de energie sau de aproximativ 0,10%

din hrana pentru porcii înţărcaţi la 5 săptămâni şi crescuţi până

la 90-100 kg. Acest nivel de acid linoleic este de obicei întâlnit

în toate raţiile bazate pe cereale şi suplimentele de proteină. De

aceea principala problemă este folosirea lipidelor ca sursă

energetică.

Valoarea grăsimii adăugate în hrana purceilor până la vârsta

înţărcării este nesigură, în cele mai multe experimente, adăugarea

unei largi game de grăsimi si uleiuri, variind de la 2 la 32% din

hrană, nu creşte substanţial viteza sau eficienţa sporului în

greutate la purceii în vârstă de 7-28 de zile (Cline şi col., 1977; Wolfe şi

col, 1978).

Motivul acestui răspuns slab la grăsimi poate fi rezultanta

unui ansamblu de factori care cuprinde: vârsta porcului la

începutul experimentului, cantitatea de grăsime adăugată, tipul

grăsimii, precum şi metoda prin care a fost adăugată grăsimea.

Aherne şi col. (1982) au constatat că purceii pot folosi energia din

grăsimi la fel de eficient ca şi cea din hidrocarbonate, atunci

când raportul proteină/energie este menţinut constant. Aceste date

arată că există un raport proteină/energie optim pentru porcii

329

tineri. De aceea, cerinţele nutriţionale sunt adesea exprimate în

cantitate/Mcal ED.

O asemenea exprimare presupune că valoarea optimă a

raportului nutrient/energic pentru Întreţinere este aceeaşi ca

pentru un nivel înalt de producţie. Totuşi este posibil ca această

presupunere să nu fie în întregime corectă, deoarece cerinţele

relative în anumiţi nutrienţi pentru întreţinere şi spor în

greutate diferă probabil de cerinţele energetice. Aşadar, raportul

se va schimba, de obicei crescând, pe măsură ce nivelul producţiei

sau greutatea corporală creşte.

Numeroşi autori sunt de acord că adăugarea de grăsimi în

raţie determină o reducere a consumului zilnic de hrană şi

îmbunătăţeşte eficienţa de utilizare a hranei. Substituirea

energetică a hidrocarbonaţilor cu grăsimi la porcii ţinuţi la o

temperatură normală accelerează nivelul creşterii şi scade

cerinţele de EM/unitatea de spor în greutate. Pentru porcii ţinuţi

la căldură, însă, energia metabolizabilă ingerată voluntar creşte

cu 0,2% până la 0,6% pentru fiecare procent de grăsimi adăugate în

hrană.

Vârsta porcului, lungimea lanţului acizilor graşi din grăsime

şi raportul acizi graşi nesaturaţi/acizi graşi saturaţi

influenţează digestibilitatea grăsimilor (Stably, 1984).

Digestibilitatea este mai ridicată la acizii graşi cu lanţuri

scurte sau medii (80-95%), indiferent de raportul de acizi graşi

nesaturaţi/acizi graşi saturaţi din raţie. Digestibilitatea

grăsimilor din raţia care are un raport mai mare de 1,5/1 este, de

asemenea, crescută, oscilând între 85 şi 92%. Digestibilitatea

grăsimilor descreşte cu 1,3-1,5% pentru fiecare adăugare de 1%

fibră brută în hrană (Just, 1982).

330

Există date care arată că adăugarea de grăsimi în hrană la

scroafe, în timpul ultimei perioade de gestaţie sau lactaţie,

creşte producţia de lapte, conţinutul de grăsimi al colostrului şi

laptelui, precum şi supravieţuirea purceilor de la naştere până la

înţărcare, în special pentru purceii subponderali (Coffey şi col., 1982;

Seerley, 1981). Suplimentarea cu grăsimi poate reduce, de asemenea,

pierderea în greutate a scroafei în timpul lactaţiei şi micşorează

perioada de timp necesară refacerii pentru un nou ciclu

reproductive (Moser şi Lewis, 1980; Pettigrew, 1981; Cox şi col., 1983; Seerlei, 1984;

Shurson şi col., 1986).

INGESTIA VOLUNTARĂ DE HRANĂ

Reglarea ingerării de hrană este influenţată de numeroşi

factori, printre care:

- Factorii fiziologici, care se referă la mecanismele

nervoase şi hormonale şi factorii senzitivi, cum ar fi: vederea şi

gustul (Fowler, 1985; NRC, 1986);

- Factorii de mediu: temperatura ambientală, umiditatea,

curenţii de aer, spaţiul disponibil/porc (NRC, 1986);

- Factorii alimentari, care se referă la deficitele sau

excesele de nutriţie, densitatea energetică, antibiotice, aromă,

prepararea hranei şi apa (ARC, 1981; Fowler, 1985; NRC, 1986).

Aceste valori sunt pentru porcii cu acces ad libitum la o

raţie echilibrată de făină de porumb plus soia. Dacă ingestia de

hrană este restricţionată, ca în cazul scrofiţelor şi vieruşilor

de prăsilă (de înlocuire), ingestia zilnică de nutrienţi (cu

excepţia energiei) trebuie menţinută la nivelul recomandat pentru

porcii destinaţi îngrăşării şi sacrificării. De aceea, raportul

nutrient/energie din hrană trebuie crescut.

331

La purcei. Potrivit National Research Council (1986), ingestia ED din

hrană poate fi exprimată la purcei prin următoarea ecuaţie:

ED ingerată (kcal/zi) = 11,2 x zi - 151,7

unde:

zi - vârsta purcelului în zile.

De subliniat că până la vârsta de 13,5 zile purceii nu ingeră

hrana uscată.

La purcei după înţărcare. National Research Council a stabilit că

ingestia de hrană creşte liniar în perioada de după înţărcare,

exceptând primele 24 de ore după înţărcare când se consumă foarte

puţină hrană sau chiar deloc. Estimările creşterii hranei ingerate

variază de la 17 la 23 g/zi pentru faină de porumb plus soia, care

conţine 3,2 kcal ED/g. Aceste date pot fi exprimate prin

următoarea ecuaţie:

ED ingerată (kcal/zi) = 108 x zile - 100

unde:

zile - numărul de zile după înţărcare.

Ecuaţia:

ED ingerată (kcal/zi) = 455,5 x GC - 9,46 x GC2 - 1,531 x GC

exprimă relaţia dintre greutatea corporală (GC) şi ED ingerată,

pentru purceii de 5- 15 kg.

La porci în perioada de creştere până la încheierea creşterii De la greutatea

de 15 kg până la 110 kg, porcii sunt lăsaţi să consume zilnic

hrana la discreţie, cantitatea de hrană ingerată fiind reglată de

conţinutul său în energie (Cole, 1986). Porcii vor compensa creşterea

sau descreşterea densităţii nutrienţi lor din hrană prin

descreşterea sau creşterea cantităţii de hrană ingerată (Owen şi

332

Ridgeman, 1967, 1968). In anumite limite, această compensare

normalizează energia ingerată. Cantitatea totală de hrana ingerată

voluntar, cât şi consumul individual al porcului variază

considerabil de la o zi la alta (Frank şi col., 1983).

National Research Council (1986) a descris pentru porcii de 15-110

kg o relaţie asimptotică între cantitatea de hrană ingerată şi

greutatea corporală:

ED (kcal/zi) = 13162 1-exp (- 0,0176 x GC)]

La scroafe. Întrucât ingestia de hrană este restricţionată în

timpul gestaţiei, determinarea ED ingerate nu este oportună. În

schimb pentru scroafele care alăptează, energia ingerată voluntar,

după NRC (1916) se exprimă prin ecuaţia:

ED ingerată (Mcal/zi) = 13 + 0,596 x zi – 0,0172 x zi2

unde:

zi – numărul de zile după fătare

CERINŢELE PROTEICE LA PORCINE

Porcinele au cerinţe proteice superioare speciilor erbivore.

Cerealele acoperă de obicei 30-70% din proteina raţiei. Pentru a

asigura cantităţile necesare de proteină şi un echilibru

corespunzător între aminoacizii esenţiali, trebuie să se apeleze

şi la alte surse de proteină, cum ar fi soia. Suplimentarea cu

aminoacizi de sinteză poate fi, de asemenea, folosită pentru a

creşte ingestia de aminoacizi specifici.

Din aceste considerente cerinţele de aminoacizi disponibili

pot fi mai scăzute decât valorile totale înscrise. De exemplu,

porcilor de 20-50 kg le este necesară 0,75% lizină când sunt

hrăniţi cu porumb + soia. Dacă se presupune că lizina disponibilă

333

în aceste două ingrediente este de cea 80%, atunci necesarul de

lizină disponibilă sau fiziologică este de 0,6%.

De subliniat că disponibilitatea aminoacizilor în proteina

ingredientelor din hrană a fost determinată pentru un număr

limitat de surse de proteină pentru porci. Metoda de evaluare a

disponibilităţii, constă în determinarea nivelului în care

aminoacizii au dispărut din intestin când digestia a atins

porţiunea terminală a ileonului. Valorile determinate în acest mod

(care sunt mai degrabă numite digestibilităţi ileale decât

disponibilităţi) sunt în general apropiate de valorile determinate

prin alte metode, cum este, de exemplu, evaluarea creşterii.

Întocmirea raţiei pe baza aminoacizilor disponibili mai

degrabă decât pe baza totalului de aminoacizi se recomandă când

disponibilitatea de lizină, triptofan, treonină sau metionină din

ingrediente este mai mică de 70% sau mai mare de 90%. O raţie pe

bază de porumb + soia conţine anumiţi aminoacizi (arginină,

leucină, fenilalanină + tirozină) în exces faţă de nivelul optim

pentru creştere. Aceste excese au efect minim asupra

performanţelor porcinelor.

În toate cazurile cerinţele se referă la izomerul L. formă în

care cei mai mulţi aminoacizi se găsesc în proteina animală şi

vegetală.

D triptofanul are o activitate biologică de 60-70% din cea a

L-triptofanului la porcinele în creştere (Zimmerman, 1985), De aceea

0,15% triptofan DL este echivalentul a 0,12-0,13 % din triptofan

L. De asemenea când se fac suplimentări cu aminoacizi de sinteză,

DL-metionina poate înlocui forma L pentru a face faţă cerinţei de

metionină, cu toate că forma D este folosită efectiv mai puţin

decât forma L de către purceii foarte tineri. În schimb D-lizina

334

şi D-treonina nu sunt folosite de nici un animal dintre cele care

au fost testate. Valorile formelor D, pentru alte forme de

aminoacizi esenţiali la porci, nu sunt cunoscute.

Porcinele pot sintetiza arginina la un nivel suficient pentru

a face faţa cerinţelor creşterii postpuberale şi gestaţiei (Easter şi

col., 1974; Easter şi Baker, 1976). Dar sinteza nu este suficientă în

primele stadii de viaţa (Southeren şi Baker, 1983).

Raţia porcinelor în creştere trebuie să conţină o sursă de

arginina. Cistina poate satisface cel puţin 50% din necesarul de

aminoacizi sulfuraţi (metionină+cistină) (Mitchell şi col., 1968; Baker,

1983). Cistina poate fi sintetizată din metionină în schimb

metionină nu poate fi sintetizată din cistină. De aceea, metionină

poate satisface cerinţa totală de aminoacizi sulfuraţi în absenţa

cistinei. Similar, fenilalanina poate satisface cerinţa totală de

fenilalanină şi tirozină, deoarece ea poate fi transformată în

tirozină. Tirozina poate satisface cel puţin 50% din cerinţa

totală în aceşti doi aminoacizi (Robbins şi Bake r, 1977), deoarece ea

nu poate fi convertită în fenilalanină.

Cerinţele de aminoacizi pentru scroafele gestante au fost

determinate experimental sau sunt bazate pe cantităţile necesare

pentru retenţia normală de azot în timpul ultimei perioade de

gestaţie. Similar, cerinţele pentru lactaţie au fost determinate

experimental sau au fost extrapolate din cerinţele pentru

întreţinere de la femelele adulte, la care s-au adăugat

cantităţile calculate pentru a da o bună producţie de lapte.

S-au întreprins puţine cercetări pentru determinarea

necesarului de aminoacizi la vierii adulţi. Experienţele privind

efectele suplimentării cu lizină şi metionină asupra funcţiilor

reproductive ale vierilor au arătat că vierii activi sexual au o

335

cerinţă relativ crescută pentru aminoacizii sulfuraţi (Fufaer şi

Pashkeviech, 1972; Muhn şi col., 1973, 1974; Poppe şi col., 1974).

Sunt puţine semne clinice caracteristice deficitului în

aminoacizi la porcine. Un semn primar este, de obicei, reducerea

ingerării de hrană, asociată cu încetinirea creşterii şi, în

general, un consum neeconomic de nutreţuri.

Porcinele pot tolera cantităţi mari de proteină tară efecte

nocive, exceptând diareea uşoară uneori, însă, cantităţile mari de

aminoacizi individuali pot conduce la o varietate mare de efecte

negative după natura efectului au fost clasificate ca: toxicitate,

antagonism şi dezechilibru.

Antagonismele apar adesea printre aminoacizii care sunt

înrudiţi structural. Un exemplu este antagonismul lizină-arginină

în raţie, unde excesul de lizină determină creşterea necesarului

de arginină. Dezechilibrul aminoacidic are loc atunci când raţia

este suplimentată cu unul sau mai mulţi aminoacizi, excepţie

făcând aminoacizii limitativi. In aceste situaţii se observă

adesea reducerea ingerării de hrană.

Nivelurile proteice evaluate pe cale experimentală pentru

porcii în creştere şi scroafele gestante sau în perioada de

alăptare sunt similare cu cele calculate pentru a satisface

necesarul de aminoacizi.

In schimb, tineretul porcin are nevoie de o sursă exogenă de

arginină. Mai mult, Leibholtz (1982) arată că cerinţa totală

fiziologică, care poate fi satisfăcută prin sinteza endogenă,

creşte de la 45% la porcii de 2,5 kg greutate la aproape 100% la

porcii de 100 kg. De aceea, raportul arginină/triptofan a fost

scăzut de la 3,0 la purceii nou-născuţi la 1,0 la porcinele care

au încheiat creşterea.

336

Lizina este necesară într-un procent mai mare pentru sinteza

ţesuturilor decât pentru întreţinere, de aceea la tineretul porcin

necesarul în lizină este mai mare, comparativ cu porcinele care au

încheiat creşterea.

Prolina, de obicei, nu este considerată ca un aminoacid

esenţial pentru porcine, dar Ball şi col. (1986) au demonstrat că

tineretul porcin (1-5 kg) este inapt pentru a sintetiza suficient

de repede prolina, astfel încât să satisfacă în totalitate

cerinţele lui.

Din aceste considerente trebuie asigurată o sursă exogenă de

prolina. Pe baza experimentărilor s-a stabilit că necesarul de

prolina pentru porcii de 2,5 kg este de 1,4% din hrană.

Nu există studii care să ateste faptul că alte categorii de

porcine (mai mari de 5 kg) ar avea nevoie de o sursă exogenă de

prolina.

CERINŢELE MINERALE

Cerinţele de calciu şi fosfor. Tehnologia creşterii

industriale nu mai permite accesul porcilor la sol, fapt ce a

condus la creşterea necesarului de minerale.

Pentru porcine, raportul optim calciu/fosfor pentru hrana pe

bază de cereale şi şrot de soia este de 1/1 şi 1,5/1.

Au fost efectuate multe cercetări pentru a determina

necesarul de calciu şi fosfor la tineretul porcin de curând

înţărcat, precum şi la porcii ce au încheiat creşterea.

Cerinţele de calciu total şi fosfor total se bazează pe

faptul că nu tot fosforul din plante este disponibil pentru a fi

utilizat de organism. Nivelurile de calciu şi fosfor necesare

pentru viteza maximă de creştere nu sunt identice cu nivelurile

337

necesare pentru mineralizarea maximă a oaselor. Cerinţele pentru

maximizarea tăriei oaselor şi conţinutul cenuşii osoase sunt cu

cel puţin 0,1% mai mari decât cerinţele pentru viteza maximă de

creştere şi eficienţa sporului în greutate (Kornegay şi Thomas, 1981;

Mahan, 1982; Maxon şi Mahan, 1983; Koch şi col., 1984).

Maximizarea tăriei oaselor prin hrănirea cu cantităţi mari de

calciu şi fosfor la porcii în creştere nu îmbunătăţeşte în mod

necondiţionat structura oaselor (Calabotta şi col., 1982; Lepine şi col.. 1985).

Cerinţele de calciu şi fosfor din hrană, exprimate ca procente din

cantitatea de hrana, sunt uşor mai mari pentru scroafe decât

pentru porcii castraţi (Calabotta şi col., 1982).

După unele studii, hrănirea cu niveluri de calciu şi fosfor

suficiente centru a maximiza mineralizarea oaselor, la scroafele

necastrate la începutul perioadei de creştere, a îmbunătăţit

longevitatea reproductivă (Nimmo şi col., 1981), cu toate că unii

autori nu sunt de aceeaşi părere.

Cerinţele de calciu şi fosfor ale vierilor în creştere sunt

mai mari decât ale porcilor castraţi sau ale scroafelor necastrate

(Hickman şi col., 1983; Kesel şi col., 1983; Hansen şi col., 1987). Cerinţele de

calciu şi fosfor ale porcilor de prăsilă sunt mai mici decât cele

ale porcilor în creştere. In timpul gestaţiei, cerinţele de calciu

şi fosfor cresc proporţional cu dezvoltarea fătului şi ating

maximul în ultima perioadă a gestaţiei.

In timpul alăptării, cerinţele sunt corelate cu cantitatea de

lapte a scroafei. Cerinţele de calciu şi fosfor se bazează pe un

nivel de hrănire minimal cu 1,8-1,9 kg hrană pe zi, în timpul

gestaţiei şi 4,4-5,3 kg hrană pe zi, în timpul lactaţiei. Dacă

scroafele sunt hrănite cu mai puţin de 1,8 kg de hrană pe zi, în

timpul gestaţiei, raţia trebuie formată astfel încât să conţină

338

suficiente cantităţi de calciu şi fosfor pentru a satisface

cerinţele zilnice.

Ingerarea voluntară de hrană a scroafelor ce alăptează poate

fi redusă datorită temperaturii ridicate a mediului înconjurător.

Forma în care este prezent fosforul în hrană influenţează

utilizarea sa. In cereale şi seminţele plantelor oleaginoase,

aproximativ 60 până la 70% din fosfor este legat organic, sub

forma fitatului (Lolas şi col., 1976), care este puţin disponibil pentru

porc (Peeler, 1972; Cromwell, 1980).

Disponibilitatea biologică a fosforului la cereale este

diferită, variind de la sub 15% la porumb, ia aproximativ 50% la

grâu. Disponibilitatea mai mare a fosforului la grâu este

atribuită prezenţei naturale a enzimei fitază (Pointillart, 1984).

Fosforul în porumbul cu umiditate mare sau seminţele de sorg umede

este mult mai disponibil decât în grăunţele uscate (Boyd şi col., 1983;

Ross şi col., 1983).

Seminţele plantelor oleaginoase prezintă o disponibilitate

biologică scăzută (Stoher şi col., 1980; Harold, 1981; Ross şi col., 1982).

Dimpotrivă, fosforul din proteina de origine animală este în mare

parte anorganic şi prezintă o biodisponibilitate ridicată (Cromwell

şi col., 1976; Hew şi col., 1982). Fosforul în lucerna deshidratată are, de

asemenea, o disponibilitate ridicată (Cromwell şi col., 1983).

Fosforul din fosfaţii de amoniu, calciu şi sodiu este foarte

disponibil. Se ştiu puţine lucruri despre disponibilitatea

calciului din hrana naturală. Cele mai multe nutreţuri contribuie

atât de puţin cu calciu, încât biodisponibilitatea calciului este

de mică importanţă. Calciul din: ghips, carbonatul de calciu,

faină de scoică, aragonită şi din praful de marmură este

disponibil într-un grad ridicat (Pond şi col., 1981; Ross şi col., 1984). Pe

339

de altă parte, particulele cu mărimi de până la 0,5 mm, în

diametrul principal, au un efect mic asupra disponibilităţii

calciului. Calciul din carbonatul de calciu dolomitic are doar 50-

70% din disponibilitatea carbonatului de calciu calcitic (Ross şi col.,

1984).

Semnele deficitului de calciu şi fosfor sunt similare cu cele

ale vitaminei D. Afecţiunea curentă a scroafelor carenţate în

calciu şi fosfor este paralizia trenului posterior, care apare

frecvent la scroafele cu producţie mare de lapte, spre sfârşitul

sau chiar imediat după terminarea lactaţiei.

Excesele nivelurilor de calciu şi fosfor tind să reducă

performanţele porcilor (Hall şi col., 1985; Reinhart şi Mahan, 1986). Excesul de

calciu creşte necesarul de zinc şi de vitamina K la porci. Nivelul

calciului în raţie nu trebuie să depăşească 1,2% din substanţa

uscată, pentru că altfel poate interfera cu utilizarea zincului şi

a altor minerale.

Cerinţele de magneziu a porcilor crescuţi în sistem

industrial este între 0,03 şi 0,04% din hrană (Barlley şi col., 1961; Miller

şi col., 1965). Laptele de scroafă conţine o cantitate suficientă de

magneziu pentru a satisface cerinţele purceilor sugari (Miller şi col.,

1965). Se apreciază că cerinţele porcinelor adulte nu sunt mai mari

decât cele ale tineretului porcin. Cerinţa de magneziu la

animalele de prăsilă nu este cunoscută. Unele cercetări arată că

pentru porc disponibilitatea magneziu lui în ingredientele

naturale este doar în procent de 50-60% (Miller, 1980; Nouranne şi col.,

1980). Ordinea apariţiei semnelor de carenţă în magneziu sunt:

hiperiritabilitate, spasme musculare, evitarea de a sta în

picioare, chişiţă slabă, pierderea echilibrului şi tetanie urmată

340

de moarte (Miller şi col., 1965). Nivelul de toxicitate al magneziului nu

este cunoscut.

Cerinţele de clor, sodiu şi potasiu. Cerinţa de sodiu la

porcii în creştere este cuprinsă între 0,08 şi 0,10% din hrană

(Alcantara şi col., 1980; Honeyfield şi col., 1985). Cerinţa de clor nu este bine

definită şi se consideră că nu este mai mare de 0,08% pentru

porcii în creştere (Honeyfield şi Eroseth, 1985). O cantitate de 0,20-

0,25% de NaCl satisface cerinţele de sodiu şi clor din raţiile

pentru porcii în creştere (Hagsten şi col., 1976).

Cerinţa de sodiu şi clor pentru animalele de prăsilă nu a

fost stabilită exact. Rezultatele unui studiu arată că 0,3% NaCl

în hrană (ceea ce înseamnă 0,12% Na) nu a fost suficient pentru

scroafele gestante (Eriend şi Wo1ynetz, 1981). Alte cercetări au arătat

că reducerea consumului de NaCl de la 0,50 la 0,25% la scroafe în

timpul gestaţiei şi lactaţiei a avut ca rezultat obţinerea de

purcei nou-născuţi şi purcei înţărcaţi mai mici (Cromwell şi col.,

1986). Bazat pe conţinutul în sodiu al laptelui de scroafă, care

este de 0,03-0,04%, cerinţele de sodiu din raţie trebuie să fie cu

aproximativ 0,05% mai mari în timpul lactaţiei decât în timpul

gestaţiei. Pe baza celor cunoscute până în prezent, conţinutul de

NaCl optim în raţie este de 0,4% în timpul gestaţiei şi 0,5% în

timpul lactaţiei. Disponibilitatea sodiului şi clorului din

ingredientele alimentare este cuprinsă între 90% şi 100% (Miller,

1980).

Un deficit de sodiu sau clor reduce viteza şi eficienţa de

creştere. Porcinele pot tolera cantităţi mari de clorură de sodiu,

cu condiţia să aibă acces la surse mari de apă potabilă. Dacă

sursele de apă sunt limitate sau dacă nivelul de clorură de sodiu

în apă este mare, se poate ajunge la intoxicaţii (NRC, 1980). Ionul

341

de sodiu este responsabil pentru reacţiile fiziologice adverse,

datorită tulburărilor echilibrului hidric. Semnele intoxicaţiei cu

sodiu sunt: nervozitate, slăbire, mers vaccilant, paralizie şi

moarte (Bohstedt şi Grummer, 1954; Smith, 1975).

Potasiul este al treilea element mineral ca abundenţă în

corpul animalelor, fiind depăşit doar de calciu şi fosfor (Manners

şi McCrea, 1964). Cerinţele de potasiu din raţiile pentru porcii în

creştere sunt următoarele:

- Pentru purceii de 1-4 kg greutate, 0,27-0,39% (Manners şi

McCrea, 1964);

- De la 5 la 10 kg, 0,26-0,33 % (Jensen şi col., 1961);

- La 16 kg, 0,23 - 0,28% (Meyer şi col., 1950);

- De la 20 la 30 kg greutate vie, 0,15% (Mraz şi col., 1958).

Nu există estimări pentru porcii adulţi sau pentru cei de

prăsilă. Hrana obişnuită administrată porcinelor peste 35 de kg

conţine în mod normal suficient potasiu pentru a satisface

cerinţele tuturor categoriilor de porcine. Cerinţele de potasiu

pot fi crescute dacă în raţie există concentraţii mari de anioni

(clor, sulf, etc).

Disponibilitatea potasiului din porumb şi soia este de cea

90-97% (Combs şi Miiller, 1985). Relativ recent s-a descoperit că la

purcei potasiul măreşte disponibilitatea lizinei, astfel că mărind

conţinutul raţiei în potasiu se (Lougnon, 1985), dar un răspuns

similar nu s-a obţinut şi la porcii adulţi.

Semnele carenei în potasiu sunt: anorexie, piele şi păr

aspru, astenie, adinamie, ataxie (Jensen şi col., 1961).

Electrocardiogramele porcilor carenţaţi în potasiu arată:

bradicardie şi intervale electrocardiace mari (Cox şi col., 1966).

Nivelul toxic al potasiului nu este bine stabilit. Porcinele pot

342

tolera cantităţi de 10 ori mai mari decât necesarul, dacă este

asigurată apa din abundenţă. Injectarea intravenoasă de clorură de

potasiu la porci a cauzat electrocardiograme anormale (Coulter şi

Swenson, 1970).

Cerinţele de fier. Estimările asupra cerinţelor de fier la

purcei au o importanţă practică deosebită, întrucât este foarte

frecvent întâlnită anemia feriprivă. Pentru a menţine nivelul

corespunzător de hemoglobina şi rezervele de fier în organism,

purceii sugari trebuie să reţină 7-16 mg fler zilnic sau 21 mg

fier pe kg de spor în greutate (Venn şi col., 1947; Brande şi col., 1962).

Laptele de scroafa conţine în medie 1 mg fier/litru (Brady şi

col., 1978), de aceea purceii care sunt hrăniţi numai cu lapte devin

în scurt timp anemici (Venn şi col., 1947). Hrănirea scroafelor gestante

şi lactante cu niveluri mari în diverşi compuşi de fier (sulfatul

de fier, chelatanţii de fier), nu creşte în mod evident conţinutul

de fier în lapte. In schimb aceste niveluri mari pot preveni

carenţa de fier a purceilor care au acces la fecalele scroafelor

(Veum şi col., 1965; Spruill şi col., 1971; Brandy şi col., 1978; Sanson şi Gleed, 1981; Gleed

şi Sanson, 1982).

Necesarul de fier pentru purceii sugari hrăniţi cu lapte este

de 50-150 mg pe kg de lapte substanţă uscată (Harmon şi col., 1967;

Hitchcock şi col., 1974). Miller şi col., în 1982 găsesc un necesar de 100 mg

fier/kg lapte praf. Necesarul de fier pentru purceii hrăniţi cu

hrană uscată pe bază de cazeină este cu 50% mai mare pe unitatea

de SU decât pentru purceii hrăniţi similar cu hrana lichidă

(Hitchcock şi col., 1974).

Numeroase studii au demonstrat eficienţa unei singure

injecţii intra-musculare de 100-200 mg fier sub formă de fier

343

dextran sau gleptoferron în primele 3 zile de viaţă (Ullrey şi col., 1959,

Zimmerman, 1959; Kernkamp şi col., 1962, Parson s, 1979; Pollman şi col., 1983).

Mucoasa intestinală a purceilor nou-născuţi absoarbe în mod

activ fierul. Administrarea de fier din chelatanţii de fier, în

primele ore de viaţă, satisface cerinţa de fler pentru purceii

sugari. De menţionat că administrarea per os trebuie făcută în

perioada colostrală, înainte ca bariera intestinală să devină

impermeabilă pentru molecule mari (Harmon şi col., 1974; Thoren-Tholing,

1975). O cantitate excesivă, mai mult de 200 mg fier injectabil sau

per os, trebuie evitată, deoarece fierul seric nelegat facilitează

înmulţirea bacteriilor, conducând la o susceptibilitate mărită la

infecţii şi diaree (Weinberg, 1978; Klasing şi col., 1980; Knight şi col., 1983; Kadis

şi col., 1984).

Cerinţa de fier din hrană după înţărcare este de aproximativ

80 ppm (Pickett şi col., 1960). Cerinţa de fier scade la maturitate, pe

măsură ce ritmul de creştere a voiemiei se reduce. Hrana

obişnuită, în general, asigură suficient fier pentru a satisface

necesarul purceilor după înţărcare. Injecţiile cu fler au

determinat un efect benefic la porcii înţărcaţi, hrăniţi cu raţii

naturale.

Disponibilitatea fierului provenit din diferite surse variază

mult. Sulfatul feros, clorura ferică, citratul feric şi citratul

de colină ferică sunt eficiente în prevenirea anemiei datorate

carenţei de fler (Harmon şi col., 1967; Miller şi col., 1981; Ammerman şi Miller,

1972; Ullrey şi col., 1973). Preparatele de fier cu solubilitate scăzută,

precum oxidul feric, sunt ineficiente (Ammerman şi Miller, 1972).

Biodisponibilitatea fierului în carbonatul feros este mai scăzută

şi mai variabilă decât aceea a fierului în sulfatul feros (Harmon şi

col., 1969; Ammerman şi col., 1974).

344

Concentraţia de hemoglobina sangvină este un indicator fidel

al statusului fierului în organismul porcinelor. Nivelul de 10 g

hemoglobina sau mai mult pe 100 ml sânge se consideră valoare

normală, în timp ce 8 g hemoglobina/100 ml sânge arată anemie

certă. Un nivel de 7 g/100 ml sau mai puţin, reprezintă anemie

severă (Zimmerman, 1980). Tipul de anemie ce rezultă din lipsa

fierului este anemia microcitară hipocromă. Porcii anemici sunt

apatici, rămaşi în urmă cu creşterea, prezintă hipertrihoză şi

horipilaţie, pielea zbârcită şi mucoasele palide. Purceii cu

viteză mare de creştere pot muri subit de anoxie. Un semn

caracteristic este tahipneea după eforturi minime sau contracţia

spasmodică a muşchiului diafragmatic. La necropsie, ficatul este

mărit cu degenerescentă grasă, sânge apos, dilatarea evidentă a

cordului, iar splina este mărită şi cu consistenţă crescută.

Porcii anemici sunt mai sensibili la infecţii (Osborne şi Davis, 1968).

Pentru purceii de 3-10 zile, doza toxică per os de fier din

sulfatul feros este de aproximativ 600 mg/kg greutate corporală

(Campbell, 1961). Semnele clinice de toxicitate apar la 1-3 ore după

administrarea fierului (Nilsson, 1960; Arpi şi Tollerz, 1965). Lannek şi col., 1962

şi Paiterson şi col., 1967 şi 1969 au descoperit că fierul injectabil (100

mg fier dextran) este toxic la purceii proveniţi din mame

carenţate în vitamina E. lin nivel de 500 ppm în raţie produce

leziuni de rahitism care pot fi prevenite crescând cantitatea de

fosfor din hrană (O'Donovan şi col . 1973; Furugouri, 1972).

Cerinţele de cupru. La porcine, la fel ca şi la celelalte

specii, cuprul este necesar în principal pentru sinteza

hemoglobinei şi pentru sinteza şi activarea câtorva enzime

oxidative, necesare pentru metabolismul normal (Miller şi col., 1979).

345

Pentru purceii nou-născuţi nivelul normal de cupru în hrană

este de 5-6 ppm (Okonkwo şi col., 1979; Hill şi col., 1983). De asemenea, pentru

ultimele stadii de creştere ale tineretului porcin se estimează

aceleaşi cerinţe. Pentru scroafele gestante şi lactante sunt

puţine date care să arate necesarul. Lillie şi Frobish (1978) arată că 60

ppm cupru au crescut greutatea purceilor la naştere şi la

înţărcare. Acest răspuns poate fi o consecinţă a efectului

chemoterapeutic al hranei bogate în cupru. Kirchgessner şi col. (1980)

au găsit că scroafele gestante hrănite cu 2 ppm cupru au avut

ceruloplasmina redusă şi au născut mai mulţi purcei morţi decât

scroafele hrănite cu 9,5 ppm. Intr-un studiu de echilibrare a

hranei, aceiaşi autori au stabilit că cerinţa optimă de cupru este

de 6 ppm.

Sărurile de cupru cu disponibilităţi biologice ridicate

pentru porcine sunt: sulfatul, carbonatul şi clorura de cupru.

Dimpotrivă, sulfura şi oxidul de cupru sunt puţin disponibile

pentru porc (Cromwell şi col., 1978 şi 1984).

Carenţa de cupru duce la o slabă mobilizare a fierului,

hematopoeză anormală şi o slabă cheratinizare şi sinteză de

colagen, elastină şi mielină. Semnele deficitului de cupru sunt:

anemia microcitară hipocromă, curbarea razelor osoase, fracturi

spontane şi disfuncţii cardiace şi vasculare (Karter şi col., 1959; Carnes

şi col., 1961; Hill şi col., 1983).

Cuprul poate deveni toxic când cantităţile din raţie depăşesc

250 ppm mai multe luni la rând (National Research Council, 1980). Semnele

de toxicitate se manifestă prin niveluri scăzute de hemoglobina şi

icter, acestea fiind semne ale acumulării excesului de cupru în

ficat şi în alte organe vitale. Toxicitatea cuprului este

accentuată de nivelurile reduse de zinc şi fier în hrană sau de

346

nivelurile ridicate de calciu (Suttle şi Mills, 1966; Hedges şi Kornegay, 1973;

Prince şi col., 1984).

Când sunt hrăniţi cu 100-250 ppm, cuprul stimulează creşterea

la porci (Wallace, 1967; Cromwell şi col, 1981; Cromwell,1983). Scroafele

hrănite cu niveluri mari de cupru au realizat îmbunătăţirea

sporului de greutate la purceii sugari (Lillie şi Frobish, 1978; Roos şi Easter,

1986). Este posibil ca acest fenomen să se datoreze consumului de

către purcei din hrana scroafelor.

Cerinţele de cobalt întrucât microflora intestinală a

porcului este capabilă să sintetizeze vitamina B12, doar un nivel

minim de cobalt din hrană poate fi folosit pentru acest proces.

Sinteza intestinală este de o importanţă mai mare când vitamina B12

din hrană este într-o cantitate limitată (Klosterman şi col., 1950;

Robinson, 1950; Kline şi col, 1954). Nu există nici o concluzie care să

ateste că porcinele ar avea o cerinţă absolută de cobalt pentru

altceva decât pentru rolul său în sinteza vitaminei B12. Cobaltul

poate înlocui zincul în enzima carboxipeptidază şi o parte din

zinc în enzima fosfatază alcalină. Hoekstra (1970) şi Chung şi col.

(1976) au arătat că suplimentarea cu cobalt previne leziunile

datorate unui deficit al zincului.

Un nivel de 400 ppm de cobalt este toxic pentru tineret şi

poate cauza anorexie, mers înţepenit, cifoză pronunţată,

încoordonare în mers, tremurături musculare şi anemie (Huck şi

Clawson, 1976). Seleniul şi vitamina E asigură oarecare protecţie

împotriva toxicităţii cobaltului în exces din raţie (Van Vleet şi col.,

1977)

Cerinţele de mangan. După NRC (1988), cerinţele de mangan în

raţie sunt destul de scăzute şi nu prea bine stabilite. Statusul

manganului la femela gestantă influenţează cerinţele purceilor

347

nou-născuţi, deoarece manganul traversează cu uşurinţă placenta

(Newland şi Davis, 1961; Gamble şi col., 1971).

Leibholtz şi col. (1962) au găsit că 0,4 ppm mangan este suficient

pentru tineretul porcin. La scroafele carenţate în mangan,

necesarul este de 3-6 ppm (Kayngo-Male şi col., 1975). O raţie pe bază de

porumb şi soia trebuie să conţină suficient mangan pentru

creşterea normală şi formarea oaselor la porcii în creştere (Svajgr

şi col., 1969).

Bazându-se pe retenţia manganului, Kirhgessner şi col.

(1981)estimează cerinţa în mangan la scroafele gestante la 25 ppm.

Hrănirea timp îndelungat cu 0,5 ppm mangan conduce la creşterea

anormală a scheletului, creşterea depozitării de grăsime, cicluri

estrale neregulate sau absente, rezorbţia fetuşilor, purcei mici

şi slabi (subponderali) la naştere şi reducerea producţiei de

lapte (Plumlee şi col., 1956).

Cu toate că doza toxică de mangan nu este cunoscută, când

porcii au fost hrăniţi cu 4000 ppm mangan s-a observat reducerea

vitezei de creştere şi scăderea consumului de hrană (Leibholz, 1962).

Un nivel de 2000 ppm în raţie a condus Ia scăderea hemoglobinei

(Matrone şi col., 1959), iar 5000 ppm mangan a redus viteza de creştere

şi a condus la rigiditatea membrelor la tineretul porcin (Grummer şi

col., 1950).

Cerinţele de zinc. Ca şi la celelalte specii, mulţi factori

legaţi de hrană influenţează cerinţele de zinc (Miller şi col., 1979),

dintre care acidul fitic şi fitaţii din plante (Oberleas, 1983),

calciul (Norrdin şi col., 1973), cuprul (Kirchgessner şi Grassman, 1970),

cadmiul (Pond şi col., 1966), cobaltul (Hoekstra, 1970), EDTA (Owen şi col.,

1973), histidina (Dahmer şi col., 1972) şi sursa proteică.

348

După NRC (1988), cerinţele de zinc pentru purceii sugari sunt

de 100 ppm. Necesarul de zinc al tineretului porcin care consumă

cazeină-glucoză este scăzut (15 ppm), deoarece o asemenea hrană nu

conţine fitaţi vegetali (Smith şi col., 1962).

Pentru tineretul porcin hrănit cu raţii semipurificate care

conţin proteină izolată din soia sau raţii de porumb plus soia,

care conţin nivelul recomandat de calciu, cerinţa de zinc este de

aproximativ 50 ppm (Smith şi col., 1958, 1962; Mller şi col., 1970). Vierii au o

cerinţă mai mare decât porcii castraţi (Liptrap şi col., 1970; Miller şi col.,

1970). Cerinţa de zinc este crescută când porcii sunt hrăniţi cu

niveluri crescute de calciu (Oberieas, 1983).

Pentru animalele de prăsilă, cu toate că cerinţele de zinc nu

sunt exact stabilite, se apreciază că 33 ppm zinc într-o raţie de

porumb plus soia pentru scroafele în primele 5 gestaţii asigură

necesarul pentru performanţele optime de gestaţie, dar nu şi

pentru lactaţie (Hedges şi col., 1976). Un nivel scăzut în hrană (13

ppm), în timpul ultimelor 4 săptămâni de gestaţie, prelungeşte

durata fatării (Kalinowski şi Chavez, 1984). La scroafele lactante

cerinţele de zinc sunt de 50 ppm.

Semnul clasic al deficitului de zinc la tineretul porcin este

hipercheratinizarea pielii, numită paracheratoză. Deficitele de

zinc reduc viteza şi eficienţa creşterii şi nivelurile de

albumină, fosfataza alcalină şi zinc seric (Miller şi col., 1968, 1970;

Prasad şi col, 1969, 1971; Ku şi col., 1970).

Scroafele hrănite deficitar în zinc în timpul gestaţiei şi

lactaţiei produc purcei mai mici şi mai puţini, iar purceii

respectivi au concentraţii scăzute de zinc în ser şi ţesuturi (Hill

şi col, 1983). Concentraţia de zinc în lapte la aceste femele este, de

asemenea, scăzută (Pond şi Jones, 1964).

349

Un nivel de 1000 ppm zinc în raţie nu produce toxicitate, în

schimb 2000 ppm zinc sub forma carbonatului de zinc produce

inhibarea creşterii, artrite, hemoragii axilare, gastrită şi

enterită. Doze mari de calciu reduc severitatea toxicităţii

zincului (Hsu şi col, 1975).

Purceii proveniţi din scroafe hrănite cu niveluri ridicate de

zinc prezintă concentraţii de cupru în ţesuturi reduse şi dezvoltă

repede anemie dacă sunt hrăniţi cu raţii ale căror niveluri în

cupru sunt scăzute (Hill şi col, 1983).

Cerinţele de seleniu. Necesarul de seleniu este de 0,1-0,3

ppm (Grace şi col., 1971, 1973; Ku şi col., 1973; Meyer şi col, 1981).

Nivelurile mai mari de 1 ppm duc la creşterea retenţiei

seleniului în perioada de după înţărcare. După Iowry şi col. (1985),

cerinţa de seleniu în hrană este influenţată de nivelul fosforului

din raţie.

Stresul poate creşte frecvenţa şi gradul deficitului de

seleniu (Michel şi col., 1969; Mahan şi col., 1971).

Administraţia pentru hrană şi medicamente din SUA a aprobat

în 1974 adăugarea a 0,1 ppm seleniu în hrana tuturor porcinelor.

In acelaşi an, acelaşi for a aprobat adăugarea de 0,3 ppm seleniu

în hrana porcinelor până în 20 kg, deoarece 0,1 ppm seleniu nu

previne întotdeauna semnele deficitelor selenice la această

categorie. Există o lege (1987) care permite adăugarea de 0,3 ppm

seleniu în hrana tuturor porcinelor.

Moartea bruscă este o caracteristică a sindromului de deficit

selenic. Majoritatea leziunilor găsite în carenţa de seleniu sunt

identice cu cele găsite în carenţa de vitamina E: necroza

hepatică, edemul colonului helicoidal, al pulmonilor, ţesutului

subcutanat şi submucoasei stomacale, decolorarea şi distrofia

350

muşchilor scheletici, distrofia şi pătarea miocardului,

infertilitate, reducerea producţiei de lapte, reducerea

răspunsului imunitar (Nieisen şi col, 1970; Sheffy şi Schullz, 1979; Peplowsk şi col,

1980; Spallholz, 1980; Simesen şi col, 1982).

Seleniul, când este administrat porcilor în creştere sub

formă de selenit de sodiu, selenat de sodiu, selenometionină, nu

produce toxicitate dacă se administrează până la 5 ppm. In unele

cazuri, totuşi, un nivel de 5 ppm (Mahan şi Moxon, 1984) sau de 7,5-10

ppm (Trapp şi col, 1970; Herigstad şi col., 1973) au produs toxicitate. Semnele

de toxicitate se manifestă prin: anorexie, alopecie, infiltraţii

grase ale ficatului şi rinichiului, edem şi separarea onglonului

de piele la linia coronară (Lindberg şi Lannec, 1965; Herigstad şi col, 1973).

Substanţele arsenicale ajută la atenuarea toxicităţii seleniului

(Wahlstrom şi col, 1955).

CERINŢELE VITAMINICE LA PORCINE

Cerinţele de vitamină A. La porcine, cerinţele de vitamină

depind de obiectivele urmărite. Sporul în greutate este mai puţin

sensibil decât presiunea lichidului cefalorahidian.

Pentru purcei în timpul primelor 8 săptămâni de viaţă sunt

necesare 220 până la 1760 UI vitamină A/kg hrană, depinzând de

criteriul după care s-au stabilit cerinţele.

La porcii adulţi cerinţele variază între 100 şi 380 UI/kg,

când criteriul este sporul zilnic şi de 1000 până la 2700 UI/kg,

când drept criteriu sunt folosite depozitele hepatice şi presiunea

lichidului cefalorahidian (Ullrey şi col, 1965). Nitriţii şi nitraţii

pot creşte cerinţele de vitamina A (Wood şi col, 1967; Hutagalung şi col,

1968).

351

Rezervele de vitamină A ale scroafei fac dificilă

determinarea cerinţelor ei. Brande şi col. (1941) au semnalat că

scroafele hrănite rară suplimente de vitamina A au avut 3 ratări

normale. Numai în a 4-a gestaţie au apărut semne de carenţă

vitaminică. Scrofiţele care au primit niveluri corespunzătoare de

vitamină A, până la luna a 9-a de viaţă, au terminat două cicluri

de reproducţie fară semne de deficit.

Heaney şi col. (1959) au hrănit scrofiţe cu 16; 5; 2,5 g de

vitamină A/kg greutate corporală zilnic, fară să observe efecte

asupra mărimii purceilor, greutăţii la naştere sau procentului de

supravieţuire. Parrish şi col. (1951) au arătat că 7000 UI vitamina

A/zi în timpul gestaţiei şi lactaţiei erau corespunzătoare pentru

a menţine concentraţiile normale în ser şi ficat. Porcii de 5-10

kg greutate, hrăniţi cu nutreţuri ce conţin 888000; 666000 sau

440000 UI de vitamină A/kg hrană au dezvoltat semne de intoxicaţie

cu vitamina A în timp de 17,5; 32 şi respectiv 43 de zile. Nu au

fost observate semne de toxicitate la porcii hrăniţi cu 220000

Ul/kg hrană, timp de 8 săptămâni. Wolke şi col. (1968) au observat

leziuni ale oaselor în mai puţin de 5 săptămâni de hrănire

excesivă cu vitamina A.

Cerinţele de vitamină D. Bethke şi col. (1946) au semnalat că atât

vitamina D2, cât şi D3 sunt la fel de eficiente în a satisface

cerinţele de vitamină D ale porcinelor. Horst şi col. (1982) au

demonstrat însă că porcinele diferenţiază în metabolismul lor cele

două forme de vitamină D. Sunt necesare, însă, cercetări

suplimentare pentru a detecta diferenţele între cele două forme de

vitamina D (D2 şi D3), în ceea ce priveşte absorbţia şi utilizarea

lor.

352

Cerinţele de vitamina D2 ale purceilor hrăniţi pe bază de

cazeină-glucoză sunt de 100 UI/kg hrană (Miller şi col, 1964, 1965).

Totuşi, cerinţele sunt mai mari dacă purceii sunt hrăniţi cu

proteină extrasă din soia (Hendricks şi col, 1967). Deficitul de vitamina

D reduce retenţia calciului, fosforului şi magneziului. Bethke şi col.

(1964) au arătat o cerinţă minimă de 200 UI/kg pentru porcii în

creştere. Alte studii au arătat însă că suplimentarea vitaminei D

nu a îmbunătăţit sporul în greutate (Combs şi col, 1966).

Nu au fost efectuate cercetări asupra cerinţelor de vitamina

D ale scroafelor în timpul gestaţiei şi lactaţiei. Tratamentul

parenteral al scroafelor, înainte de talare, poate constitui un

mijloc de suplimentare a purceilor cu colecalciferol (prin

intermediul laptelui de scroafă) şi metaboliţii săi hidroxizi,

prin transportul placentar (Goff şi col, 1984).

Toxicitatea cu vitamina D a fost produsă la porcii înţărcaţi,

cărora li s-au administrat zilnic, per os, doze de 250000 UI de

vitamina D3, timp de 4 săptămâni (Quaterterman şi col, 1964). Această

suplimentare a redus ingestia de hrană, viteza de creştere şi

greutatea ficatului, a radiusului şi cubitusului. La necropsie a

fost observată o calcifiere la inimă, aortă, rinichi fi pulmoni.

Hrănirea cu o raţie care conţine 473000 UI/kg vitamină D3/zi, la

purceii de 20-25 kg a produs moartea în 4 zile (Long, 1984). Hancok şi

col. (1986) au observat că la porcii de 10-20 kg, hrăniţi cu o raţie

ce conţinea 22000-44000 UI vitamină D3/kg hrană/zi, se înregistra o

reducere a sporului zilnic şi o creştere a raportului hrană/spor.

Vitamina D3 s-a demonstrat că este mai toxică decât vitamina D2 la

multe specii, printre care şi porcinele (National Research Council, 1987).

Cerinţele de vitamină E sunt influenţate de mulţi factori

alimentari, precum: nivelul seleniului, acizilor graşi nesaturaţi,

353

aminoacizilor, retinolului, cuprului, fierului şi antioxidanţilor

de sinteză. Michel şi col. (1969) au prevenit moartea purceilor hrăniţi

cu porumb + soia care conţineau 5,8 UI vitamină E/kg şi 0,04-0,06

mg seleniu/kg prin adăugarea a 22 UI vitamină E/kg. Studiile

efectuate cu raţii de faină de porumb + soia, asupra porcilor ce

şi-au încheiat creşterea, au stabilit că 5 UI vitamină E/kg şi

0,04 mg seleniu/kg sunt necorespunzătoare pentru aceştia şi pot să

apară leziuni şi mortalitate. In prezenţa unei cantităţi

corespunzătoare de seleniu, însă, suplimentarea cu 10-15 UI

vitamină E/kg hrană previne mortalitatea, previne leziunile

distrofice şi determină performanţe normale (Groce şi col, 1971, 1973;

Sharp şi col, 1972; Mahan şi Moxon, 1978; Meyer şi col, 1981). Cantităţile de

vitamina E necesare pentru a preveni semnele de deficit variază

considerabil, datorită, nivelurilor de seleniu din raţie (Agricultural

Research Council, 1981; Ullrey, 1981), antioxidanţilor (Simensen şi col, 1982) şi

lipidelor (Tiege şi col, 1977, 1978).

Nivelurile mari de vitamina E în hrană pot creşte răspunsul

imunitar (Peplowski şi col, 1980). Ellis şi Vorhies (1976) au observat că la

creşterea nivelului de vitamina E din hrană s-a înregistrat

creşterea titrului anticorpilor serici la Escherichia coli.

Asupra necesarului de vitamina E pentru reproducţie există

puţine date. In cele mai multe studii, raţiile care conţin 5-7 UI

vitamină E/kg şi 0,1 ppm de seleniu anorganic/kg previn leziunile

cauzate de carenţă şi influenţează pozitiv performanţele de

reproducţie. De precizat că 0,1 ppm seleniu anorganic/kg hrană şi

22 UI de vitamină E/kg hrană sunt necesare pentru a menţine

nivelurile tisulare normale de vitamină E (Piatkowski şi col., 1979).

354

Toxicitatea vitaminei E la porcine nu a fost demonstrată.

Nivelurile de 100 UI/kg hrană nu produc efecte toxice (Ellis şi Vorhies,

1976).

Cerinţele de vitamină K. Schendel şi Johnson (1962) în

experimentele lor au stabilit că cerinţa este 5 g de fosfat de

sodiu menadion/kg greutate corporală, pentru purceii de 1-2 zile

hrăniţi cu raţie lichidă purificată. Raţia mai conţinea

sulfatiazol şi oxitetraciclină, pentru a reduce sinteza înală de

vitamina K2. S-au folosit cuşti cu fundul de sârmă curăţate cu

atenţie pentru a preveni coprofagia. Seerley şi col. (1976) au arătat că

1,1 mg MPB (menadionă pirimidinal bisulfit)/kg hrană,

contracarează efectele anticoagulantului Pivalil la purceii de

înţărcat. Hali şi col. (1986) arată că 2 mg menadionă sub forma MPB/kg

hrană sunt necesare pentru a contracara efectele Pivalilului la

porcinele în creştere (72 kg).

Sinteza bacteriană a vitaminei K2 şi absorbţia consecutivă a

acesteia, direct sau prin coprofagie, reduc sau elimină cerinţa

unei suplimentari de vitamina K, în raţie. Dozele mari de

antibiotice pot diminua sinteza de K2 de către flora intestinală.

Nu au fost efectuate studii pentru a determina dacă o sursă

suplimentară de vitamina K este benefică pentru efectivele de

reproducţie.

Muhrer şi col. (1970); Oswei1er (1970) şi Fritschen şi col. (1971) au

semnalat apariţia unor sindroame hemoragipare, fiind incriminată

contaminarea micotică a ingredientelor folosite. Suplimentarea de

vitamină K (1 mg menadionă/kg hrană) a prevenit sindromul.

Prezenţa cumarinei poate creşte cerinţa de vitamină K în raţie. De

asemenea, calciul în exces poate determina creşterea necesarului

de vitamină K (Hali şi col, 1985).

355

Concentraţiile de 110 mg MPB/kg hrană nu sunt toxice pentru

purceii de înţărcat (Seerley şi col, 1976).

Cerinţele de vitamină B1. Miller şi col. (1955) au estimat

cerinţele de tiamină pentru purceii cu greutate iniţială de

aproximativ 2 kg, hrăniţi până la aproximativ 10 kg, la 1,5 mg

pentru o raţie cu 10% grăsimi. Purceii înţărcaţi la 3 săptămâni şi

hrăniţi până la aproximativ 40 kg greutate corporală au o cerinţă

de aproximativ 1 mg tiamină/kg hrană (Ellis şi Madsen, 1944). Timpul de

supravieţuire al porcilor carenţaţi în tiamină a fost crescut prin

creşterea nivelului de grăsimi la 28% din hrană (Ellis şi Madsen, 1944).

Rezultă că cerinţele pentru tiamină au fost micşorate pe măsură ce

energia din raţie reprezentată de hidrocarbonate a fost înlocuită

cu niveluri mai mari de grăsimi. Sporul în greutate a fost

îmbunătăţit prin creşterea nivelului de tiamină la 1,1 mg/kg

hrană, în timp ce ingerarea de hrană a fost maximă atunci când

porcii de 30-90 kg au primit 0,85 mg/kg hrană (Peng şi Heitman, 1974).

Aceiaşi autori în 1973 au evaluat statusul de tiamină pentru

porcii în creştere sau cei care îşi termină creşterea, prin

determinarea activităţii crescute a transcetolazei eritrocitare

prin adăugare de tiamin-piro-fosfat la preparatele in vitro. Acest

criteriu a permis să se observe că pentru obţinerea unor sporuri

de greutate maxime, cerinţele de tiamină sunt de până la 4 ori mai

mari. Mai mult, cerinţele determinate pe baza acestui criteriu

cresc pe măsură ce temperatura mediului ambiant se ridică de la 20

la 30°C (Peng şi Heitman, 1974). Este posibil ca această schimbare să

fie datorată reducerii ingerării de hrană.

Tratarea ingredientelor din hrană cu dioxid de sulf

inactivează tiamina. Acest proces a fost folosit pentru a obţine

356

raţii carenţate în tiamină în scopul determinării cerinţelor de

tiamină (Van Etten şi col., 1940; Elli şi Madsen, 1944).

Porcinele carenţate în tiamină, prezintă scăderea apetitului,

reducerea sporului în greutate, a temperaturii corporale, a

ritmului cardiac şi uneori vomismente. Alte efecte observate sunt

hipertrofia inimii, inimă flască, degenerarea miocardică şi

moartea subită datorată căderii inimii. Animalele carenţate au

evidenţiat, de asemenea, concentraţii ridicate de piruvat

plasmatic (Heineman şi col., 1946; Millr şi col., 1955).

Cerinţele de vitamină B2, la porcinele de 2 până la 20 kg,

variază între 2 şi 3 mg/kg nutreţ combinat (Miller şi col, 1954). Pentru

porcii în creştere cerinţele variază între 1,1 şi 2,9 mg/kg nutreţ

combinat (Terrill şi col., 1955) şi între 1,8 şi 3,1 mg/kg hrană, când

porcii sunt hrăniţi cu raţii obişnuite (Miller şi Ellis, 1951).

Deficitele de riboflavină conduc la anestrus (Esch şi col, 1981)

şi la tulburări de reproducţie la scroafe (Franc şi col, 1984). Bazându-

se pe performanţele în reproducţie şi pe activitatea glutationului

eritrocitar (enzima dependentă de FAD), Frank şi col. (1984) au estimat

cerinţele de riboflavină pentru gestaţie la aproximativ 6,5 mg/zi,

iar pentru lactaţie 16 mg riboflavină/zi.

Semnele deficitului de riboflavină la tineretul porcin sunt:

creştere înceată, cataracte, rigiditate în mers, seboree,

vomismente şi alopecie (Lehrer şi Wiese, 1952; Miller şi col., 1954). In

carenţele severe s-au observat creşterea granulocitelor neutrofile

din sânge, scăderea răspunsului imunitar, ficat şi rinichi

decoloraţi, degenerarea mielinei de pe nervii sciatici şi

bronhiali (Krider şi col., 1949; Mitchell şi col., 1950; Terill şi col., 1955; Harmon şi col.,

1963).

357

Cerinţele de vitamină B3. Acidul pantotenic de sinteză este în

general adăugat la toate reţetele porcinelor sub formă de

pantotenat de calciu, o sare care este mai stabilă decât acidul

pantotenic. Forma D a pantotenatului de calciu are 92% activitate.

Amestecul racemic (DL) al sării de calciu conţine doar 46%

activitate acid pantotenic.

Cerinţele de acid pantotenic pentru purceii de 2-10 kg

hrăniţi cu nutreţuri combinate sunt de 15 mg/kg hrană (Stothers şi col,

1955) şi pentru porcinele de 5-50 kg, estimările variază între 4 şi

9 mg/kg hrană (Luccke şi col., 1953; Sewell şi col., 1962; Palm şi col., 1968).

Pentru perioada de creştere de 20-90 kg cerinţele variază

între 6 şi 10,5 mg acid pantotenic/kg hrană (Meade şi col., 1969; Ruth-

Maier şi Krichgessner, 1977).

Ullery şi col. (1955); Davey şi Stevenson (1963) şi Teague şi col. (1970)

în experimentările făcute constată că performanţele reproductive

sunt slabe dacă nivelul acidului pantotenic este mai mic de 5,9

mg/kg hrană. Ullrey şi col. (1955); Davey şi Stevenson (1963) estimează

cerinţele de acid pantotenic pentru reproducţia normală la 12-12,5

mg/kg hrană.

Semnele carenţei de acid pantotenic sunt: creştere înceată,

anorexie, diaree, piele uscată, păr aspru, alopecie, răspuns

imunitar redus, mişcare anormală a membrelor din spate, numită pas

de gâscă (Stothers şi col., 1955; Harman şi col., 1963). Leziunile necropsice

ale porcinelor carenţate în acid pantotenic evidenţiază: edem şi

necroze ale mucoasei intestinale, pierderea mielinei nervilor etc.

(Wintrobe şi col., 1945).

Cerinţele de vitamină B4. De observat că la scroafele gestante

hrănite cu raţii suplimentate cu 434-880 mg de colină/kg, numărul

purceilor supravieţuitori la naştere a crescut (Stockland şi Blaylock,

358

1974; Grandhi şi Strain, 1981). Intr-un studiu de lungă durată, asupra

performanţelor reproductive la scroafe, Stockland şi Blaylock (1974) au

arătat că suplimentarea cu colină a îmbunătăţit nivelul

concepţiei. Scrofiţele hrănite cu raţii suplimentate cu colină în

timpul gestaţiei au fătat purcei mai mari şi mai viguroşi (Luce şi

col., 1985). In schimb, în timpul lactaţiei suplimentarea cu colină

la raţiile cu 8-10% grăsimi sau uleiuri nu a influenţat producţia

de lapte (Seerley şi col., 1981; Boyd şi col., 1982).

Purceii carenţaţi în colină înregistrează o diminuare a

sporului în greutate, păr aspru, anemie oligocitemică, hipocromă

(numărul de eritrocite, hematocritul şi hemoglobina scăzute),

fosfataza alcalină plasmatică crescută şi mers vaccilant. Ficatul

şi rinichii prezintă infiltraţii grase. In carenţele severe,

glomerulii renali se pot ocluziona din cauza infiltraţiei grase

masive (Neumann şi col., 1949; Russett şi col., 1979).

Adăugarea a 260 mg colină/kg la o raţie compusă din 30%

cazeină, 37% glucoza, 26,6% untură de porc şi 2% sulfataladină ce

conţine 0,8% metionină a prevenit carenţele de colină la purceii

în vârstă de 1-4 zile (Johnson şi James, 1948). La purceii de greutate

şi vârstă similară hrăniţi cu aceeaşi hrană, un nivel de 1000 mg

colină/kg a optimizat sporul în greutate şi eficienţa de hrănire

şi a prevenit degenerescenta grasă a ficatului şi rinichiului

(Neumann şi col., 1949).

Russet şi col. (1979) au arătat că cerinţa minimă de colină este

de 330 mg/kg hrană pentru purceii de 4-14 kg, hrăniţi cu o raţie

cu 0 31% metionină şi 0,33% cistină. Nici dozele prea mari de

colină nu au efect benefic. De exemplu, la porcii hrăniţi cu o

reţetă ce conţine 2000 mg colină/g nu s-a realizat un spor în

greutate pozitiv (Southern şi col., 1986).

359

Cerinţele de vitamină B5. Conversia metabolică a excesului de

triptofan în niacină la toate categoriile de porcine, exceptând pe

cei nou-născuţi, a condus la complicarea determinării cerinţelor

de niacină (Luecke şi col., 1984). Firth şi Jonson (1956), în cercetările

întreprinse, au ajuns la concluzia că din 50-60 mg triptofan în

exces faţă de triptofanul necesar, rezultă 1 mg de niacină.

Statusul niacinei este mai departe complicat de către

biodisponibilitatea sa limitată în anumite ingrediente alimentare.

Niacina din porumbul galben, ovăz, grâu şi sorg se găseşte într-o

formă legată, care este în mică măsură disponibilă pentru

tineretul porcin (Luce şi col., 1966, 1967; Harman şi col., 1969, 1970). Niacină

din soia este în mare măsură disponibilă pentru purcei şi,

probabil, la fel de disponibilă şi pentru porci (Yen şi col., 1977).

Firth şi Jonson (1956) estimează cerinţele de niacină disponibilă

pentru purceii de 1-8 kg la aproximativ 20 mg/kg pentru o raţie

fără exces de triptofan. Cerinţele pentru porcii de 10-50 kg sunt

de 10-15 mg niacină disponibilă/kg pentru raţii cu niveluri de

triptofan apropiate de cele necesare (Kodicek şi col., 1959; Harmon şi col.,

1969). Nu există informaţii asupra cerinţelor de niacină ale

scroafelor gestante şi lactante.

Semnele carenţei de niacină constau în diminuarea sporului de

greutate, anorexie, vomismente, piele uscată, dermatite, păr

aspru, căderea părului, diaree, ulceraţii ale mucoasei bucale,

gastrite ulcerative, inflamaţii şi necroze ale cecumului şi

colonului, anemie normocitară (Kodicek, 1965).

Cerinţele de vitamină B6. Vitamina B6 din porumb şi soia este

disponibilă în proporţie de 40%, respectiv 60% pentru purcei (Yen şi

col., 1976). Probabil că este în aceeaşi măsură disponibilă şi pentru

porcinele adulte. Miller şi col., (1957); Kosters şi Kirchgessner (1976)

360

arată o cerinţă de 1-2 mg/kg hrană pentru purceii ce cântăresc

iniţial 2 kg şi crescuţi până la greutatea de 10 kg. Pentru porcii

în greutate cuprinsă între 10-20 kg necesarul variază între 1,2 şi

1,8 mg de piridoxină/kg hrană (Sewell şi col., 1964; Kosters şi Kirchgessner,

1976).

Ritchie şi col. (1960) în studiile făcute nu găsesc diferenţe

între performanţele de reproducţie ale scroafelor gestante şi

lactante hrănite cu raţii ce conţin 1 mg piridoxină/kg hrană, faţă

de cele hrănite cu 10 mg piridoxină/kg hrană din a doua lună de

gestaţie până în a 35-a zi de lactaţie. Easter şi col. (1983) au

observat o creştere a mărimii purceilor la naştere şi la înţărcare

când se adaugă 1 ppm piridoxină la făina de porumb +

soia, raţie cu care sunt hrănite scroafele în timpul gestaţiei.

Coeficienţii activităţii transaminazelor glutaminic-oxalacetic

eritrocitare la scroafele adulte hrănite cu 0,45 sau 2,1 mg

vitamină B6/zi sunt crescuţi, comparativ cu cei ai scrofiţe hrănite

cu 83 mg vitamină B6/zi. Activitatea transaminazelor glutamic-oxal-

acetic din muşchi este redusă la scrofiţele carenţate, ceea ce

arată că zilnice de vitamină B6 sunt mai mari de 2,1 mg (Russel şi col.,

1985). Deficitul în vitamina B6 reduce apetitul şi nivelul

creşterii tineretului.

Carenţele severe se manifestă prin: ataxie, convulsii, comă

şi moarte. Probele de sânge recoltate de la porcii carenţaţi au

evidenţiat scăderea numărului de hematii, a hemoglobinei şi a

limfocitelor, în schimb fierul seric şi gamma-globulinele sunt

crescute. Leziunile caracteristice carenţei în piridoxină sunt:

degenerarea mielinei neuronilor senzitivi, anemia microcitară

hipocromă, infiltrarea grasă a ficatului (Miller şi col., 1957; Harman şi

col., 1963).

361

Cerinţele de vitamină B7. În general, suplimentarea cu biotină

a hranei în condiţii de creştere industrială nu a îmbunătăţit

performanţele purceilor sugari de 2-28 zile, a tineretului

înţărcat şi a porcinelor care îşi încheie creşterea.

Purceii în vârstă de 2-28 zile hrăniţi cu lapte smântânit

filtrat ce conţine 10 g biotină/kg substanţă uscată (aproximativ

15% din nivelul laptelui scroafei) au realizat un spor în greutate

şi au realizat o eficienţă în conversia hranei ca şi cei hrăniţi

cu 50 g biotină/kg hrană (Newport, 1981). De asemenea, suplimentarea

biotinei la niveluri cuprinse între 110-880 g/kg hrană nu a

condus la nici o îmbunătăţire a vitezei sau a deficitului sporului

în greutate la purceii înţărcaţi la 21-28 de zile sau la porcii

care îşi încheie creşterea (Simmins şi Brooks, 1980; Easter şi col., 1983; Bryant

şi col., 1985).

Suplimentarea biotinei la scroafe, în schimb, a dus la

îmbunătăţirea substanţială a performanţelor reproductive, a

numărului de purcei fătaţi, a greutăţii lor la naştere şi a

numărului de zile de la înţărcare la apariţia estrusului (Penny şi

col., 1981; Tribble şi col., 1984; Bryant şi col., 1985).

In aceste experimente au fost folosite grăunţe de porumb,

ovăz, grâu şi sorg. Suplimentarea cu niveluri ridicate de biotină

(100-550 g/kg hrană), în toate experimentele efectuate, a condus

la imposibilitatea aprecierii nivelului de biotină necesar pentru

scroafe. Carenţa în biotină poate apare în cazul când scroafele

sunt ţinute în boxe individuale, care reduc posibilitatea

coprofagiei şi la scroafele care nu au acces la nutreţul verde.

Printre semnele deficitului de biotină se numără ulceraţiile

pielii, dermatitele exsudative periorbitale, inflamaţii ale

362

mucoasei cavităţii bucale, pierderi excesive de păr, crăpături

transversale în copite (Lehrer şi col., 1952).

Incorporarea de mari cantităţi de albuş de ou deshidratat în

hrană a accentuat carenţa biotinică (Hamillon şi col., 1983). Avidina

conţinută în albuşul de ou formează împreună cu biotină un complex

care face ca biotină să devină indisponibilă pentru porc.

Cerinţele de vitamină B9. Exceptând studiile lui Matte şi col.

(1984) şi Lindemann şi Kornegay (1986), rezultatele tuturor

celorlalte cercetări confirmă că acidul folic conţinut în

ingredientele ce alcătuiesc raţia obişnuită (la porci), împreună

cu sinteza bacteriană din tractul intestinal satisfac în mod

corespunzător cerinţele pentru toate categoriile de porci.

Suplimentarea raţiei din faină de porumb + soia cu 200 g de acid

folic/kg hrană în timpul gestaţiei nu conduce la creşterea

numărului de purcei născuţi vii sau înţărcaţi (Easter şi col., 1983). In

schimb, Matte şi col. (1984), administrând câte 15 mg acid folic

intramuscular la scroafe, repetat de 10 ori, începând de la

înţărcare şi până în ziua a 60-a de gestaţie, au observat o

creştere a mărimii purceilor la fătare. într-un studiu efectuat,

Tremblay şi col. (1986) au arătat că suplimentarea cu 4,3 mg acid

folic/kg hrană ce conţine 0,62 mg acid folic/kg menţine

concentraţiile folatului seric la niveluri echivalente cu cele ale

scroafelor gestante injectate repetat de 10 ori a câte 15

mg/scroafă în perioada de la înţărcare până în ziua a 50-a după

fătare.

Carenţa folacinei determină creşterea lentă a sporului în

greutate, decolorarea părului, anemie macrocitară şi normocitară,

leucopente, trombocitopenie, reducerea hematocritului şi

hiperplazia măduvei osoase.

363

Newcomb şi Allee (1986) nu au obţinut efecte benefice la

adăugarea a 1,1 mg acid folic/kg hrană (făină porumb + soia şi

zer) pentru purceii înţărcaţi la 17-27 zile. In schimb, Lindemann şi

Kornegay (1986) au observat îmbunătăţirea sporului zilnic la purceii

de aceeaşi vârstă hrăniţi cu faină de porumb + soia suplimentată

cu 0,5 mg acid folic/kg hrană. Porcii hrăniţi cu raţii din faină

de porumb + soia în timpul perioadei de început de creştere şi de

finisare a creşterii realizează un spor în greutate şi utilizează

hrana la fel de eficient ca porcii suplimentaţi cu 200 g de acid

folic/kg hrană.

Cerinţele de vitamină B12. Vitamina B12 este necesară la

porcine, dar răspunsul porcinelor la suplimentarea acesteia în

raţie a fost diferit. Sinteza vitaminei B12 de către microorganisme

în mediul înconjurător şi în tractul intestinal, precum şi

înclinaţia porcului spre coprofagie pot asigura suficientă

vitamină B12 (Hendrick şi col., 1984).

Ingredientele de origine vegetală nu conţin vitamina B12, în

schimb produsele animaliere o conţin. Suplimentele de vitamina B12

sunt produse prin fermentaţia microbiană şi sunt în mod obişnuit

adăugate la raţiile din faină de soia.

Cerinţele de vitamină B12 pentru purceii de 1,5-20 kg hrăniţi

cu lapte de sinteză şi ţinuţi în boxe cu podea de sârmă au fost de

15-20 g/kg hrană SU (Frederick şi Brisson, 1961), iar în alt experiment

de 50 g/kg hrană (Neumann şi col., 1950). Porcii de 10-45 kg au un

necesar de 8,8-11,0 ug/kg hrană (Catron şi col., 1952). Animalele din

aceste experimente au fost, de asemenea, închise în boxe cu

podeaua de sârmă.

Frederick şi Brisson (1961) şi Teague şi Grifo (1966) au îmbunătăţit

performanţele reproductive ale scroafelor adăugând 11-1100 g

364

vitamina B12/kg hrană. Teague şi Grifa (1966), comparând performanţe

reproductive ale scroafelor hrănite cu raţii vegetale

nesuplimentate, cu cele ale scroafelor hrănite cu raţii

suplimentate cu 110-1100 g vitamina B12/kg hrană, arată că nu

există o reducere privind numărul de purcei fătaţi şi înţărcaţi

sau în greutatea lor la naştere sau la înţărcare, până la a 3-a şi

a 4-a fătare. Din cauza variaţiei mari a nivelurilor de suplimente

este dificil să se determine cerinţa de vitamină B12 pentru

reproducţie şi lactaţie. Cu toate acestea ea poate fi aproximată

la 15 g/kg hrană.

Semnele carenţei în vitamină B12 se manifestă prin; reducerea

sporului în greutate, pierderea apetitului, piele şi păr aspru,

iritabilitate, hipersensibilitate în coordonarea trenului

posterior. Examenul sângelui la purceii carenţaţi evidenţiază:

anemie normocitară, neutrofilie şi limfopenie (Richardson şi col., 1951;

Catron şi col., 1952). Un deficit de acid folic şi vitamină B12 determină

anemie macrocitară şi hiperplazia măduvei osoase, amândouă având

câteva caracteristici asemănătoare cu anemia pernicioasă la om

(Cartwright şi col., 1952).

Cerinţele de vitamină C. Animalele pot sintetiza această

vitamină din D-glucoză şi alţi compuşi înrudiţi (Dvorak, 1974; Brown şi

King, 1977). In anumite condiţii, însă, porcii pot să nu fie capabili

să sintetizeze vitamina C suficient de repede pentru a satisface

cerinţele lor. Riker şi col. (1967) arată că la porcii ţinuţi la 29,4°C

concentraţiile de acid ascorbic sunt mai scăzute decât la porcii

ţinuţi la 18,3°C. Brown şi col. (1970) arată că există o corelaţie

semnificativă între energia ingerată şi nivelul acidului ascorbic,

iar mai târziu aceiaşi autori au semnalat că suplimentarea cu

vitamina C a îmbunătăţit semnificativ viteza sporului în greutate

365

la purceii de 3 săptămâni (Brown şi col., 1975). Răspunsul la vitamina C

este mai accentuat la niveluri scăzute de energie ingerată, decât

la niveluri mari sau intermediare. Sandholm şi col. (1979) au observat

o încetare rapidă a sângerării ombilicului la purceii nou-născuţi

când se adaugă 1 g vitamina C/zi la scroafele gestante. cu 6 zile

înaintea ratării. Purceii de la scroafele cărora li se

administrează acid ascorbic suplimentar sunt semnificativ mai grei

la vârsta de 3 săptămâni, decât cei care nu primesc vitamina C, în

timp ce alte câteva studii nu evidenţiază o îmbunătăţire în

supravieţuirea purceilor sau în viteza de creştere când scroafele

primesc suplimentar 1-10 g acid ascorbic/zi, în ultima perioadă de

gestaţie (Chavez, 1983; Jen şi Pond, 1983). Aşadar, în mod curent

condiţiile în care vitamina C poate fi benefică nu sunt bine

definite şi, de aceea, nu există recomandări pentru vitamina C la

porcine.

366

7.2.4. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA PĂSĂRI

ASPECTELE GENERALE ALE NUTRIŢIEI LA PĂSĂRI

Energia. O cerinţă absolută de energie exprimată în kcal/kg

hrană nu se poate stabili, deoarece păsările îşi reglează ingestia

în funcţie de densitatea energetică a raţiei. Astfel, păsările

hrănite cu o raţie săracă din punct de vedere energetic consumă

cantităţi mai mari de substanţe nutritive decât dacă raţia este

bogată energetic. Dacă se foloseşte o concentraţie mai mare de

energie, consumul de nutreţuri va fi redus. In consecinţă,

concentraţiile de substanţe nutritive trebuie crescute

proporţional cu energia din raţia alimentară, pentru a se asigura

ingestia la nivelul cerinţelor. Astfel, raţiile cu concentraţii

mai mari de energie sunt, de obicei, utilizate mai eficient dacă

sunt raportate la sporul realizat pe unitatea de nutreţ consumat.

Totuşi, raţiile cu densitate energetică mare pot avea ca rezultat

consumul în exces al energiei, deoarece reducerea ingestiei

nutreţului nu este direct proporţional cu creşterea densităţii

energiei din raţie.

Volumul raţiei pe unitatea de greutate poate, de asemenea,

limita cantitatea de substanţe nutritive care poate fi ingerată

zilnic. Raţiile sub formă granulată cresc densitatea nutritivă pe

unitatea de volum a raţiei şi oferă posibilitatea unui consum mai

mare de substanţe nutritive. De asemenea, adăugarea de grăsimi

sporeşte concentraţia energetică şi va micşora volumul raţiei.

La păsări se consideră că ingestia de hrană este controlată

de anumite zone ale creierului, care reglează umplerea şi golirea

guşii. Există, de asemenea, o relaţie directă între conţinutul

alimentar al intestinului subţire şi nivelul de golire a guşii.

Astfel, tractul gastrointestinal plin influenţează zonele din

367

creier care controlează ingestia, de hrană. Aminoacizii esenţiali

influenţează ingestia, fie prin concentraţiile lor în sânge, care

irigă creierul unde ei influenţează alţi receptori ai creierului,

fie prin influenţarea metabolismului aminoacizilor din ficat.

La păsări nu se cunoaşte încă influenţa concentraţiei

glucozei în sânge asupra procesului de ingestie.

Temperatura mediului are o influenţă semnificativă asupra

necesarului energetic şi, implicit, şi asupra ingestiei

alimentare. Cu cât temperatura mediului ambiant este mai ridicată,

cu atât consumul de nutreţuri este mai scăzut. Consumul de

nutreţuri va scădea cu aproximativ 1,5% pentru fiecare 1°C, peste

temperatura normală. Dimpotrivă, temperaturile scăzute duc la

creşterea consumului de nutreţuri. Raţiile mai sărace într-un

anumit nutrient sunt mai performante în mediu mai rece, deoarece

păsările consumă mai mult decât în condiţii de temperatură mai

ridicată şi, astfel, consumă o cantitate suficientă de substanţe

nutritive. Prin urmare, concentraţiile de substanţe nutritive

necesare într-o raţie trebuie corelate cu temperatura mediului în

care păsările sunt expuse.

In afară de forma fizică a nutreţului şi temperatura

ambientală sunt fi alţi factori care influenţează cerinţele de

energie, precum: stresul, mărimea corporală, penajul ritmul de

creştere sau producţia de ouă.

De subliniat că pentru o creştere eficientă şi pentru o

producţie mare, temperatura optimă (16-24°C) joacă un rol

important. Pe această bază s-au stabilit nivelurile energetice

pentru fiecare specie de păsări şi categorie de vârstă.

368

Proteina şi aminoacizii. Cerinţele de proteină sunt de fapt

cerinţele de aminoacizi din proteină. Absorbţia intestinală a

proteinei se face sub formă de aminoacizi.

Factorii care afectează consumul alimentar zilnic au fost

prezentaţi anterior. Influenţa energiei din raţie asupra

consumului alimentar este factorul major care se ia în considerare

la temperaturi moderate ale mediului. Totuşi, o raţie cu un

procent scăzut de proteină poate spori consumul alimentar. Această

observaţie a crescut interesul pentru exprimarea mai exactă a

cerinţelor de proteină şi aminoacizi.

In general, cerinţele sunt tăcute pentru o climă moderată

(16-24°C). Nivelul proteic trebuie mărit sau scăzut în funcţie de

condiţiile de mediu mai cald sau mai rece care reglează consumul

de energie.

De obicei, nivelul productivităţii păsărilor, ritmul de

creştere sau producţia de ouă determină cerinţele de aminoacizi.

Curcile sau puii de came au cerinţe zilnice mari de aminoacizi,

pentru a întruni cerinţele mari de creştere.

Un cocoş adult are cerinţe mai mici decât o găină ouătoare,

deşi corpul acestuia este mai mare, iar consumul de nutreţuri

similar.

Zestrea genetică a păsării determină mărimea corporală,

ritmul de creştere şi producţia de ouă. Astfel, cerinţele de

substanţe nutritive pot să difere de la o pasăre la alta sau de la

o linie la alta. Diferenţele genetice privind cerinţele nutritive

pot, de asemenea, să apară datorită diferenţelor în eficienta

digestiei şi absorbţiei substanţelor nutritive şi metabolismului

nutriejnţilor absorbiţi.

369

Pentru utilizarea eficientă a proteinei din raţie,

echilibrele dintre aminoacizii esenţiali, precum şi dintre

concentraţiile de aminoacizi esenţiali şi neesenţiali sunt extrem

de importante.

Relaţiile specifice aminoacidice:

Metionină-cistină. Cerinţa de metionină poate fi satisfăcută numai

oria metionină. In schimb cea pentru cistină poate fi realizată

prin cistină sau metionină, întrucât aceasta din urmă poate face

uşor conversia metabolică în cistină în timp ce conversia inversă

este imposibil de realizat.

Fenialanină-tironină. Cerinţa de fenilaianină se poate realiza

numai prin icnilalanină; cea de tironina prin tironină şi

fenilalanină.

Glicina-serina. Glicina şi serina se pot substitui între ele în

raţiile pentru păsări. De obicei, atunci când cerinţa de proteină

este acoperită se poate considera că glicina sau/şi serina au fost

asigurate în cantităţi corespunzătoare.

Antagonismul şi dezechilibrul. Intre aminoacizii legaţi

structural, ca de exemplu: leucină- izoleucină şi lizină-arginină,

există interacţiuni de tip antagonic. Crescând nivelul în raţie al

unuia, creşte cerinţa pentru celălalt aminoacid din acelaşi grup.

Alte interacţiuni sunt de tipul dezechilibrelor. Acestea apar

atunci când raţiile sunt suplimentate cu aminoacizi esenţiali,

care determină o cerinţă crescută într-un aminoacid limitativ.

Pe de altă parte, suplimentarea raţiilor cu aminoacizi

limitativi trebuie făcută în primul rând cu aminoacidul cel mai

limitativ, urmat de al doilea care este şi el puternic limitativ,

dar în poziţia a doua. Suprasuplimentarea doar cu aminoacidul

370

limitativ din poziţia a doua poate să creeze dezechilibrul şi

poate să accentueze deficitul primar.

Conversia aminoacizilor în vitamine. Deficitul de colină sau

vitamină B12 poate fi parţial compensat de metionină, prin punerea

la dispoziţie a grupului metilic. Triptofanul poate micşora

deficitul de niacină. Totuşi, din punct de vedere nutriţional şi

economic nu este recomandată asigurarea colinei, cobalaminei şi

niacinei doar prin conversiile amintite anterior.

Disponibilitatea aminoacizilor. Când se formulează raţia se

consideră că disponibilitatea aminoacizilor din proteina

nutreţului este de 80-90%. Prelucrarea nutreţurilor poate

îmbunătăţi digestibilitatea, de exemplu, prelucrarea făinurilor

din pene, tratarea termică a şrotului de soia. Sunt şi situaţii

când prelucrarea poate să reducă digestibilitatea produsului.

Exemplu: supraîncălzirea din timpul deshidratării făinii de sânge,

deşeurilor de carne, şi a deşeurilor de peşte, care reduce

semnificativ digestibilitatea şi disponibilitatea aminoacizilor.

Grăsimile sunt ingrediente importante în raţia alimentară a

păsărilor. Cu toate că sunt folosite în primul rând pentru a oferi

energie, ele îmbunătăţesc consistenţa raţiei şi dispersia

microingredientelor din amestecurile furajere.

Pentru hrănirea păsărilor, grăsimile trebuie stabilizate

împotriva oxidării. Nivelul de includere în raţie, compoziţia

ingredientelor din aceasta aceasta şi vârsta păsărilor pot

influenţa contribuţia EM a grăsimilor. În general, valorile mai

reduse de EM din grăsimi se folosesc la păsările mai mici de 3-4

săptămâni, în timp ce la păsările adulte sunt corespunzătoare

valorile superioare.

371

Substanţele minerale. Calciul şi fosforul sunt esenţiale

pentru formarea şi menţinerea structurii scheletului. Sodiul,

potasiul, magneziul şi clorul împreună cu fosfaţii şi bicarbonatul

contribuie la menţinerea homeostaziei, presiunii osmotice şi a pH-

ului în organism. Cea mai mare parte din cantitatea de calciu din

raţie se utilizează pentru formarea osului la tineret şi pentru

formarea cojii oului la păsările ouătoare.

Concentraţiile mari de carbonaţi şi fosfaţi de calciu în

raţie pot face ca aceasta să nu fie palatabilă. Este greu de

definit cerinţa de calciu la păsările ouătoare. Se crede că

asigurarea calciului în raţie la un nivel de 3,4% reprezintă o

concentraţie scăzută pentru cantităţile de nutreţuri ce pot fi

consumate (110 g pe găină şi pe zi), la temperaturi diferite de

mediul ambiant.

În ceea ce priveşte fosforul se ştie că doar 30-40% din

fosforul plantelor este nelegat de fitaţi şi considerat ca fiind

disponibil pentru păsări. Capacitatea păsărilor de a utiliza

fosforul legat de fitaţi nu este pe deplin lămurită, majoritatea

datelor semnalând că utilizarea fosforului legat de fitaţi atât la

tineretul aviar, cât şi la adulte este neglijabilă când

concentraţiile de calciu sunt suficiente pentru a asigura

cerinţele păsărilor.

Alte elemente minerale sunt necesare în cantităţi foarte

mici, astfel încât cerinţele sunt adesea satisfăcute de

concentraţiile naturale existente în nutreţuri. Totuşi sunt

situaţii când compoziţia minerală a solului din anumite zone

geografice este deficitară şi, în consecinţă, nutreţurile

recoltate după asemenea soluri pot fi deficitare în anumite

elemente. In aceste situaţii raţiile păsărilor trebuie

372

suplimentate cu mineralele deficitare, astfel încât să se asigure

cantităţile corespunzătoare de substanţe minerale. De asemenea, în

echilibrarea minerală a raţiei trebuie să se tină seama de

interacţiunile existente între diferite minerale (cupru şi

molibden, seleniu şi mercur, calciu şi zinc, calciu şi mangan

etc), precum şi de faptul că excesul unui element mineral poate

avea ca rezultat deficitul altuia.

Vitaminele. Pentru cele mai multe vitamine, cerinţele

păsărilor sunt exprimate în mg/kg nutreţ, cu excepţia vitaminelor

A, D şi E pentru care cerinţele sunt stabilite în UI.

Vitamina C este sintetizată de păsări, de aceea nu este

inclusă la cerinţe nutriţionale. Cu toate acestea, în condiţii de

stres există dovezi indiscutabile ale unui răspuns favorabil al

păsărilor la vitamina C.

Mai trebuie menţionat că cerinţele în vitamina D3 se bazează

pe raţiile ce conţin la nivel de necesar calciul şi fosforul

disponibile.

Cerinţele în vitamina E sunt variabile în mare măsură şi

depind de concentraţia şi tipul de grăsime din raţie, concentraţia

de seleniu şi prezenţa antioxidanţilor.

Activitatea vitaminei K, exprimată printr-un număr de compuşi

naturali sau de sinteză hidrosolubili sau liposolubili, poate fi

calculată pe baza procentului de menadionă prezentă în moleculă.

De reţinut că cerinţele în anumite vitamine pot fi asigurate

prin componenţii naturali ai nutreţurilor obişnuite folosite în

raţii. Când nutreţurile convenţionale nu sunt disponibile şi

substituirea nu poate acoperi cerinţele diferitelor vitamine,

raţia trebuie reformulată cu vitaminele necesare.

373

In anumite situaţii cerinţele de vitamine hidrosolubile se

interecondiţionează şi sunt, de asemenea, dependente de factori

majori ce determină cerinţele din raţie, precum: natura raţiei,

tipul de hidraţi de carbon, concentraţia de proteină şi echilibrul

aminoacizilor.

CERINŢELE NUTRIŢIONALE PENTRU GALINACEE

Cerinţele de substanţe nutritive pentru păsări diferă mult în

funcţie de scopul pentru care sunt crescute. Găinile pentru ouă

consum (rasa Leghorn) au corpul mic, dar sunt mari producătoare de

ouă, în timp ce pasele grele, folosite pentru producţia de carne

(broilerii) au ritmurile de creştere rapidă şi dau mai puţine ouă.

Aşadar, modul de hrănire la găini diferă în funcţie de aceste două

categorii.

Găinile rase uşoare sunt în general hrănite ad-libitum în

timpul perioadei de creştere şi de ouat. Rasele grele sunt şi ele

hrănite ad-libitum pentru a asigura o creştere rapidă a

broilerilor, astfel încât să ajungă la mărimea solicitată pe

piaţă. Pentru reproducţie sunt crescute însă şi găinile rase grele

pentru producţie de ouă, spre a fi folosite la ecloziune.

Raţiile cu conţinut scăzut în proteine sau cu conţinut

dezechilibrat de aminoacizi vor întârzia creşterea şi dezvoltarea

puicuţelor. Hrănirea restricţionată a puicuţelor de găini rase

uşoare se practică rar în timpul perioadei de creştere, din cauza

restricţiei regimului de lumină care influenţează consumul de

nutreţuri şi dezvoltarea sexuală. După ce s-a ajuns la un procent

maxim de ouat, programele de hrănire pentru puicuţe şi găini din

rasa Leghorn pot fi modificate, deoarece uneori ele pot consuma

nutreţ în exces, mai ales în perioadele terminale ale ouatului,

374

devenind obeze. Pentru a preveni acest fenomen, raţia alimentară

se limitează la 90-95%, pentru a stopa consumul excesiv de

energie. Evident că pentru a trece la astfel de măsuri trebuie mai

întâi să existe date exacte cu privire la consumul de hrană total

al efectivului în cauză, greutatea corporală, temperatura mediului

ambiant şi producţia de ouă.

Întrucât producţia de ouă descreşte în timpul perioadei de

ouat, acest fenomen trebuie corelat cu o ajustare corespunzătoare

a necesarului de substanţe nutritive la găinile ouătoare. De

obicei, după o perioadă de 8-12 luni de ouat, unele efective

năpârlesc, în vederea începerii unei noi perioade de ouat. Pentru

a reduce năpârlirea se stopează producţia de ouă prin

restricţionarea hrănirii şi iluminatului. In acest fel, găinile

intră în repaus 4-6 săptămâni, după care sunt hrănite normal,

paralel cu creşterea numărului de ore de iluminat care stimulează

creşterea producţiei de ouă.

Cerinţele energetice ale găinilor sunt foarte mult

influenţate de temperatura mediului, în schimb, cerinţele absolute

de proteină, aminoacizi, vitamine şi minerale sunt afectate puţin

de temperatură.

Cerinţele energetice pentru găini hibride ouătoare şi găini de reproducţie

Intr-un climat moderat, constant, cerinţele energetice pentru

găinile de rasă Leghorn sunt de 300-320 kcal EM/găină. Nutreţurile

cu concentraţii energetice superioare produc îmbunătăţirea

utilizării nutreţurilor, în comparaţie cu cele cu energie mai

scăzută. Nivelurile energetice al nutreţurilor combinate de

aproximativ 2900-3000 kcal EM dau rezultatele cele mai eficiente

în producţia de ouă. In ţara noastră se prevede, pentru găinile

375

ouătoare rase uşoare şi pentru găinile de reproducţie rase grele,

un conţinut energetic de 2750 kcal EM/kg nutreţ combinat.

Pentru găinile de reproducţie rase grele, datorită greutăţii

corporale mai mari, cerinţele de energie ating valoarea de 400-450

kcal EM/găină/zi, pentru o producţie maximă de ouă.

Când se constată tendinţa de depunere a grăsimii corporale,

nutreţul combinat se restricţionează sau se reduce valoarea

energetică la 2600-2750 kcal, astfel încât păsările să nu consume

peste 390-400 kcal/găină/zi.

Găinile de reproducţie din rasele cu greutate medie (Rhode

Island, Red) vor primi un nutreţ combinat cu o valoare energetică

ce va asigura 350 kcal pe găină/zi (Spiridon, 1985).

Cerinţele energetice ale tineretului de înlocuire pentru producţia de ouă şi pentru

reproducţie sunt în concordanţă cu curba standard de creştere, ţinând

seama că valoarea energetică a nutreţului combinat determină

volumul ingestiei.

Pentru ca apariţia maturităţii sexuale să coincidă cu

dezvoltarea corporală, în perioada 8-22 săptămâni se aplică

hrănirea restricţională prin care se asigură energia

metabolizabilă necesară creşterii şi dezvoltării normale, avându-

se în vedere ca cerinţele energetice să fie corelate optim cu

celelalte substanţe nutritive (proteine, vitamine, minerale).

Dacă se asigură energie în exces apar depozite abdominale de

grăsime, care nu sunt dorite.

O dezvoltare normală a tineretului de înlocuire pentru

producţia de ouase obţine atunci când nutreţul combinat are un

conţinut de EM de 3000-3100 kcal/kg, iar pentru reproducţie rase

grele, un conţinut de 2500-2600 kcal kg. In ţara noastră se

376

recomandă un conţinut în energie cuprins între 2800-2850 kcal

EM/kg nutreţ combinat.

Cerinţele energetice pentru puii de carne se apreciază prin stabilirea

valorilor EM ale nutreţurilor combinate, ţinând seama că cerinţele

în EM se schimbă de la o zi la alta, în funcţie de creşterea

puilor. Există o strânsă corelaţie între consumul de nutreţuri şi

concentraţia de EM a nutreţului combinat la puiul de carne.

Ca principiu de hrănire raţională, de reţinut că reţeta de

nutreţ combinat trebuie să aibă o valoare energetică ridicată,

fiind necesară reacţiilor metabolice dezvoltate, specifice

perioadei de creştere.

Pentru a obţine concentraţii mai mari de energie în nutreţul

combinat, în perioada a doua de creştere şi în perioada de

finisare, se utilizează grăsimi animale sau vegetale în procent de

5-20%, obţinându-se sporuri în greutate superioare. De asemenea,

în perioada de finisare, adăugarea de grăsimi în nutreţurile

combinate este absolut necesară pentru a satisface cerinţele

pieţii privind depunerile de grăsime în carcasă. Totodată se

reduce conţinutul în proteină brută, pentru realizarea raportului

optim energie/proteină.

Pentru nutreţul combinat destinat puilor de carne, legislaţia

din ţara noastră recomandă o valoare energetică de 3000 kcal

EM/kg, indiferent de faza de creştere şi îngrăşare.

Cerinţele energetice pentru curci. In hrănirea curcilor există două

scopuri distincte pe care se pune accent. Cel mai comun este

hrănirea pentru cornet etatizarea cărnii de curcă, însă mai mare

importanţă are hrănirea efectivului pentru reproducţie.

Formulele de hrănire pentru curcanii care se comercializează

se modifică pe parcursul perioadei de creştere la intervale de 3-4

377

săptămâni, mai ales atunci când se înregistrează variaţii de

temperatură a mediului ambiant.

Programele de hrănire pentru efectivul de reproducţie sunt

împărţite în raţii de precreştere şi raţii de întreţinere, care

pot fi administrate când efectivul de reproducţie este selectat la

aproximativ 16 săptămâni. Femelelor li se administrează raţia de

întreţinere până când se introduce stimulul lumină la cea 30

săptămâni. In cazul masculilor, stimulul luminos se foloseşte

începând cu vârsta de 26 săptămâni. O raţie de întreţinere

echilibrată din punct de vedere nutriţional trebuie administrată

pe tot parcursul perioadei de reproducţie, greutatea corporală a

masculilor fiind controlată prin limitarea hrănirii.

Pentru curci înainte de reproducţie nu este necesar să se

administreze raţii sărace în substanţe energetice sau să se

restricţioneze raţia. Raţiile care conţin făină de soia pot fi

administrate ad libitum. Nutreţurile cu concentraţii medii de

substanţe energizante sunt date pentru a stabiliza dezvoltarea şi

sporul în greutate corporală la maturitate. În general se respectă

principiile de la galinacee, anumite concentraţii energetice ale

reţetelor fiind cele mai eficiente.

În scopul asigurării acizilor graşi esenţiali se recomandă

adăugarea în nutreţul combinat a grăsimilor animaliere şi vegetale

în procent de 4-8%, în funcţie de categorie (mai mult pentru puiul

de curcă broiler în perioada de finisare).

Când conţinutul energetic al nutreţului combinat scade sub

2600 kcal EM/kg în climat rece şi 2400 kcal EM/kg în climat cald,

păsările pierd în greutate, deoarece folosesc proteina endogenă

pentru asigurarea cerinţelor de energie. Dimpotrivă, valoarea

energetică excesiv de crescută a nutreţurilor combinate conduce la

378

depuneri de grăsime nedorite şi încetinirea creşterii la tineret,

întrucât nivelul exogen de proteină brută scade.

Cerinţele proteice. Necesarul de nutrienţi pentru creştere,

dezvoltare, reproducţie şi realizarea producţiilor de ouă şi

carne, la păsări ca şi la mamifere, este deosebit de important,

dar proteinele au un rol preponderent

Cerinţele proteice pentru găinile ouătoare şi găinile de reproducţie. Numeroase

cercetări au demonstrat că pentru o producţie optimă de ouă (75-

85%) şi pentru realizarea unui consum specific corespunzător,

găinile adulte de aproximativ 2 kg trebuie să consume zilnic 17-

18,5 grame proteină.

Când greutatea corporală este mai mare (rase grele) va trebui

suplimentat cu 1,5 grame proteină pentru fiecare kg greutate în

plus.

De reţinut că la păsări, metionină este aminoacidul limitativ

primar.

Întrucât de la începutul ouatului (20-22 săptămâni) şi până

la vârsta de 42 săptămâni, greutatea corporală creşte de la cea

1450 g la 1900 g, producţia de ouă atinge vârful curbei (85%), iar

greutatea ouălor creşte treptat de la 40 la 60 g, cerinţele în

substanţe nutritive în timpul perioadei de diferite, în funcţie de

vârstă.

Faza I cuprinsă între 20-42 săptămâni este cea mai critică

perioadă pentru găinile ouătoare, fiind necesar un nivel crescut

de substanţe plastice (proteină şi aminoacizi) şi catalitice

(vitamine şi săruri minerale).

In această fază, caracterizată prin creşterea în greutate vie

cu cea 450 g, cea ce reprezintă (până la vârsta de 32 săptămâni)

un spor mediu zilnic de 6,5 g/pasăre, este necesar un nivel zilnic

379

de proteină de 1,2 g pentru creştere şi 0,4 g pentru dezvoltarea

penajului.

Faza a II-a cuprinde perioada de când a atins dezvoltarea

corporală maximă de 42 săptămâni şi până când producţia de ouă se

reduce la 65%.

Faza a III-a este perioada în care producţia de ouă scade sub

65%. Valoarea minimă permisă a proteinei brute în raţie este de

14,5%, iar sub acest conţinut nivelul de aminoacizi nu poate fi

echilibrat şi în consecinţă încetează proteosinteza.

Media producţiei de ouă pentru faza I este 78%, pentru faza a

II-a 72% şi sub 65% pentru faza a III-a.

Având în vedere însă că sunt multe păsări care depăşesc acest

procent mediu de ouat, în scopul stimulării producţiei de ouă

nivelul proteic este calculat pentru o producţie de 100% în faza I

şi 85% în faza a Hl-a.

Găinile de reproducţie rase grele au cerinţe mai mari în

energie şi proteină pentru întreţinere. Astfel, la un consum de

aproximativ 150 g nutreţ combinat pe zi, cu 16% proteină brută,

găinile rase grele ingeră 24 g proteină, în timp ce găinile din

rase uşoare, la un consum de cea 100 g nutreţ pe zi cu 18%

proteină brută, ingeră 18 g proteină.

Normele oficiale de hrănire ale găinilor de reproducţie rase

grele, arată un consum zilnic de 212 g nutreţ combinat cu un coşi

de 2750 kcal EM/kg şi 17% proteină brută. In acest consum zilnic

de nutreţ este inclusă şi cantitatea de nutreţ combinat consumată

de cocoşi. Reţeta trebuie să conţină cel puţin 0,77% lizină şi

0,58% metionină + cistină.

Pentru găinile ouătoare din rasele uşoare Albo se recomandă

prin normele de hrănire un consum zilnic de 113 g nutreţ combinat,

380

iar pentru găinile Roso un consum majorat cu 10% faţă de Albo,

datorită greutăţii corporale mai mari cu 25% şi a greutăţii oului

cu cea 4% peste greutatea medie a oului de Albo.

Valoarea energetică a nutreţului combinat este de 2750 kcal

EM/kg cu 17% proteină brută, 0,7% lizină şi 0,63% metionină +

cistină.

Cerinţele proteice pentru tineretul aviar de înlocuire. Ouăle, penele şi

carnea de pasăre au o compoziţie complexă în aminoacizi esenţiali,

fapt pentru care aceştia trebuie asiguraţi prin reţete. Pe de altă

parte, raportul energie/proteină/aminoacizi este extrem de

important la tineretul aviar de înlocuire, întrucât o hrănire

dezechilibrată şi carenţată în aminoacizi esenţiali conduce la

devieri de la curba standard de creştere, care ulterior vor avea

consecinţe negative asupra perioadei de ouat.

Cerinţele zilnice de proteină ale tineretului aviar de

înlocuire se pot calcula după formula aplicată pentru stabilirea

cerinţelor proteice zilnice ale puilor de carne, înlocuindu-se

coeficientul 0,64 cu 0,55, care reprezintă coeficientul de

utilizare a proteinei de către tineretul aviar de înlocuire

(Spiridon, 1985).

Pentru atingerea greutăţii corporale din curba standard se

aplică hrănirea restrictivă cantitativă sau calitativă. După

autorii englezi cele mai bune rezultate s-au obţinut cu programul

de restricţie cantitativă începând cu vârsta de 6 săptămâni până

la 10 săptămâni.

Restricţionarea cantitativă prin administrarea nutreţului

combinat cu pauze de o zi (program Skip - a - day) este mai eficientă

decât hrănirea restrictivă zilnică, prin reducerea cantităţii de

nutreţ combinat cu 20-30% pe zi.

381

Se poate aplica şi restricţionarea calitativă, prin

resincţionarea administrării proteinei la tineretul aviar în

ultima fază de creştere, cu condiţia satisfacerii la nivel optim a

cerinţelor în vitamine şi săruri minerale (Spiridon, 1985).

In ţara noastră, norma în hrănirea trifazială a tineretului

de înlocuire pentru reproducţie rase grele este în medie:

- Proteina brută 18,1%, cu limite de 16-21%;

- Lizină 0,86%, cu limite de 0,72-1,05%;

- Metionină + cistină 0,65%, cu limite de 0,57-0,76%.

Pentru tineretul aviar de reproducţie şi tineretul de

înlocuire din rasele uşoare, norma prevede tot o hrănire

trifazială, cu aceleaşi valori pentru substanţele nutritive, dar

cu un consum zilnic de nutreţ de 65,5 g/pasăre, faţă de 93,5 g la

tineretul de reproducţie din rase grele.

Cerinţele proteice pentru puii de carne se modifică în raport

cu vârsta, de la ecloziune până la sacrificare, existând două sau

trei faze de creştere, dezvoltare şi îngrăşare

Este cunoscut că pentru păsări aminoacizii cu sulf sunt

limitativi primari. Întrucât reţetele de nutreţ combinat pe bază

de porumb şi şrot de soia prezintă un deficit de 0,15% metionină

şi de 0,25% total aminoacizi cu sulf (metionină + cistină), este

necesar ca aceştia să fie adăugaţi până se atinge nivelul de 0,5%

în prima fază şi 0,38% sau 0,32% în cea de a doua şi, respectiv, a

treia fază. De asemenea, la total aminoacizi cu sulf se adaugă

până se atinge nivelul de 0,93% în prima fază, 0,72% în a doua

fază şi 0,60% în a treia fază.

Pe de altă parte, prin lucrările cercetătorilor americani s-a

demonstrat că nivelul de 1,44% arginină cu 1,20% lizină asigură

cel mai bun spor mediu de creştere. La niveluri mai mari de

382

arginină se consideră că vor fi consumuri specifice mai bune, cu

condiţia păstrării raportului normal lizină/arginină.

În ceea ce priveşte consumul zilnic de proteină la puii de

carne, acesta se calculează după formula:

Cerinţa zilnică de proteină (g) =

0,640,082(g) zilnic Sporul07,0

64,00,018(g) zilnic

64,0(g) corporală 0016,0

Sporulgreutatea

în care:

0,0016 (16%) - pierderea de azot endogen pentru întreţinere

pe zi pe kg greutate corporală (cerinţe pentru întreţinere);

0,018 (18%) - conţinutul de proteină al cărnii de pasăre

(cerinţe pentru creştere şi dezvoltare corporală);

0,07 (7%) - greutatea penajului din greutatea corporală;

0,82 (82%) - conţinutul de proteină brută al penelor

(cerinţă pentru creşterea penajului);

0,64 (64%) - coeficientul de utilizare a proteinei din

nutreţ.

Cerinţele de proteină şi aminoacizi pentru curci. Curcile, comparativ cu

găinile, au niveluri mai ridicate de aminoacizi cu sulf, lizină şi

arginină. Cerinţele de proteină şi aminoacizi variază cu vârsta,

sexul şi tipul de producţie.

Suplimentarea cu metionină de sinteză în reţetele combinate

pentru puii de curcă determină îmbunătăţirea creşterii şi a

indicelui de conversie a nutreţurilor. Dimpotrivă, lipsa

metioninei din nutreţul combinat conduce la inhibarea creşterii

asociată cu un consum specific ridicat şi apariţia

pododermatitelor la puii de curcă.

383

Cerinţele de proteină şi aminoacizi la curcile ouătoare sunt

determinate de vârsta păsărilor, greutatea corporala, sezonul de

ouat, temperatura ambientală etc.

De menţionat că orice adaos de L-lizină nu influenţează

performanţele de reproducţie, în timp ce suplimentarea metioninei

îmbunătăţeşte producţia, consumul specific şi determină creşterea

greutăţii ouălor.

Cerinţele minerale sunt corelate cu compoziţia corporală în

aceste elemente şi cu producţia specifică a păsărilor.

Cerinţele de calciu şi fosfor. De subliniat că păsările

ouătoare au cerinţe ridicate în calciu, acest element mineral

fiind limitativ. In cazul deficitului de calciu, procentul de ouat

se reduce proporţional cu carenţa, iar când calciul lipseşte din

nutreţul combinat încetează ouatul în 2-3 zile.

Cerinţele nutriţionale în calciu şi fosfor, cu toate că sunt

grupate în jurul unor valori medii, diferă în funcţie de autori.

Când raţiile sunt compuse din nutreţuri de origine vegetală,

în care aşa cum s-a mai arătat la porcine, fosforul este mai puţin

disponibil din cauza formei fitice şi ca urmare, necesarul este

mai mare. Dimpotrivă, când raţiile conţin proteine de origine

animalieră, acestea având o biodisponibilitate ridicată, necesarul

de fosfor este mai mic.

La găinile ouătoare, în aprecierea necesarului de calciu s-a

ţinut seama de faptul că în organism se elimină, cu fiecare ou,

peste 2 g de calciu (2,09 g Ca şi 20 mg P în coajă/ou).

Experimentele au arătat că nici nivelurile prea mari de

calciu în raţie nu sunt avantajoase. De exemplu, creşterea

calciului alimentar peste 3,7% duce la scăderea producţiei de ouă,

iar dacă se mai asociază şi cu reducerea fosforului alimentar sub

384

0,5%, determină, pe lângă scăderea producţiei de ouă, şi scăderea

conţinutului de cenuşă al cojii oului, întrucât fosforul este

implicat în transportul calciului pentru formarea oului (Underwood,

1966).

Cercetătorii englezi, având în vedere interrelaţia dintre

calciu şi potasiu, pe de o parte şi valoarea energetică a raţiei,

pe de altă parte, susţin că, o dată cu creşterea conţinutului în

energie, creşte şi cerinţa de calciu.

Pentru găinile ouătoare, cerinţa în calciu se asigură pentru

producerea cojii ouălor, indiferent de valoarea energetică a

hranei administrate.

Cea mai importantă perturbare provocată de carenţa în calciu

şi fosfor calitatea cojii oului. Se consideră că înlocuirea

carbonatului de calciu pulbere cu faină de scoici cu granulaţie

mai mare îmbunătăţeşte calitatea cojii lui.

Rezistenţa la spargere este mai mare în cazul hrănirii cu 1/3

carbonat de calciu şi 2/3 făină de scoici (Spiridon, 1985).

Excesul de fosfor este în detrimentul calităţii cojii oului,

reducându-i greutatea specifică.

Cerinţele de magneziu. Uneori lipsa magneziului declanşează

scurte convulsii, urmate de comă şi moarte.

In cazul excesului de magneziu, producţia de ouă scade, iar

ouăle au coaja subţire. Aceste observaţii au fost făcute în cazul

hrănirii cu dolomita, care are un conţinut ridicat de magneziu.

Cerinţele de clor, sodiu şi potasiu. Sunt puţine date în

legătură cu cerinţele de sodiu la păsări. După NRC (1977),

cerinţele de sodiu la păsări sunt de 0,15%. Alţi autori consideră

că, pentru performanţe maxime în ceea ce priveşte creşterea

corporală şi utilizarea eficientă a hranei, cerinţele ar fi de

385

până la 0,206% (Nall, 1968). In medie, oul de găină conţine 73 mg

sodiu, 88 mg clor, de unde şi concluzia că necesarul pentru păsări

în perioada de ouat trebuie să fie mai mare decât la păsările

neouătoare. Se consideră că atunci când păsările consumă 110-130 g

hrană uscată/zi, necesarul este de 0,12-0,15% sodiu şi 0,15-0,20%

clor (Underwood, 1966). După Nichita (1984), cerinţele la pui şi păsări

adulte sunt cuprinse între 0,2-0,4%.

In ceea ce priveşte cerinţele de potasiu, cercetătorii

englezi sunt de părere că există o interrelaţie între valoarea

energetică a raţiei şi cerinţele de potasiu şi calciu. O dată cu

creşterea conţinutului în energie creşte şi cerinţa în potasiu.

Necesarul de clor, sodiu şi potasiu pe specii şi categorii de

păsări a fost prezentat anterior.

De reţinut că păsările sunt mai sensibile decât mamiferele la

dozele crescute de clorură de sodiu, iar din cadrul pasărilor,

raţele sunt cele mai sensibile la intoxicaţia cu clorură de sodiu.

Semnele intoxicaţiei se manifestă prin instabilitate, adinamie,

mişcări convulsive.

Păsările carenţate în sodiu prezintă o diminuare a creşterii,

inactivitatea gonadelor, tulburări în utilizarea nutreţurilor,

diminuarea performanţelor in reproducţie.

Cerinţele de fier la găinile ouătoare, cerinţele sunt mai

mari faţa de cele ale neouătoarelor. Se consideră că un ou de

găină conţine 1 mg fier, astfel că la o producţie de 150-200 ouă

pe an, o găină elimină cea 150-100 mg fier. In perioada ouatului,

absorbţia fierului creşte, iar valorile hemoglobinei din sânge

scad. Se apreciază că raţiile obişnuite ale ouătoare lor, fără

suplimente din afară, conţin cantităţi de fier care depăşesc

necesarul de 50 mg fier/kg substanţă uscată.

386

La puii în creştere, normele elaborate de NRC recomandă 40 mg

fier/kg substanţă uscată (Hill şi Matrone, 1961).

La păsări nu se pune problema supradozării, deoarece

conţinutul maxim admisibil în nutreţurile combinate este de 1250

mg/kg (Wagner, 1972; Vogt, 1973).

Cerinţele de cupru. La găini, prin ou se elimină aproximativ

0,03-0,06 mg cupru. Nivelul oiigoelementului din ou este variabil

şi dependent de hrănire.

Majoritatea recomandărilor plasează nivelul cerinţelor de

cupru în jurul a 3-5 ppm la SU nutreţ combinat.

Cerinţele de cobalt. Din cauza rarităţii sindromului

carenţial datorat cobaltului la păsări, sunt puţine date despre

cerinţele de cobalt la păsări. Kratzer apreciază nivelul optim în

hrană la 4,7 ppm, iar Wagner (1972) şi Vogt (1973), citaţi de Milos şi

Drînceanu, 1980, recomandă să nu se depăşească nivelul de 10 mg

cobalt/kg nutreţ.

Cerinţele de mangan. In condiţiile actuale de alimentaţie, a

scheletului, îngroşarea corespunzătoare a cojii ouălor şi un

procent de ecloziune corespunzător.

Pentru a avea însă o marja de siguranţă şi a face faţă

variaţiilor de calciu şi fosfor ingerate se recomandă 55-60 ppm/kg

nutreţ.

Cerinţele de zinc. Pentru puii de găină, minimum de zinc care

să asigure o bună creştere şi fără forme clinice de carenţă este

de 35-40 ppm, iar pentru puii de curcă, 40-75 ppm.

La adulte, găinile ouătoare au un necesar de 50 ppm zinc,

găinile de reproducţie 65 ppm, curcile de reproducţie 65 ppm, iar

raţele 40-50 ppm.

387

Cerinţele de seleniu. La găinile ouătoare, cercetările

efectuate au arătat că un total de 0,05 mg/kg nutreţ din care 0,04

în nutreţuri din raţie şi 0,01 în suplimentul mineral a prevenit

semnele specifice de carenţă. Hrănirea pe bază de porumb şi

drojdie furajeră fără supliment mineral de seleniu/kg nutreţ

satisface necesarul în acest oligoelement. La curci, necesarul

este de 0,2 ppm (Scott, 1974; NRC, 1977). Nivelul toxic este apreciat la

10 ppm.

Cerinţele vitaminice. Pentru păsări, aportul vitaminic exogen

este absolut necesar, întrucât acestea nu pot fi sintetizate în

organism. Asigurarea lor se face fie sub formă de vitamine ca

atare, fie sub formă de provitamine sau carotenoizi, ergosteroli,

tocoferoli etc.

Cerinţele vitaminice sunt influenţate de mai mulţi factori

care intervin în exploatarea intensivă a păsărilor, cum sunt:

biodisponibilitatea vitaminelor prezenţa în nutreţuri a unor

substanţe antivitaminice (tiamininază, avidină) sau a unor

substanţe cu acţiune spoliantă sau distructivă (contaminarea

nutreţurilor cu fungi, acţiunea micotoxinelor), echilibrul

nutriţional, sinergismul sau antagonismul vitaminelor, oxidarea

unor principii nutritive din nutreţuri, infecţiile şi

infestaţiile, stresul general, alterarea funcţiilor hepatice şi

renale, factorii de mediu ambientali (temperatură, umiditate,

densitate) etc.

Evident că în afara acestor factori extrinseci există o serie

de factori intri seci, care influenţează cerinţele, legaţi de

specie, rasă, linia genetică.

388

Cerinţele pentru cele mai multe vitamine sunt exprimate în

mg/kg nutreţ combinat, cu excepţia vitaminelor liposolubile A, D

şi E ale căror cerinţe sunt exprimate în UI.

In funcţie de autori sunt unele diferenţe privind stabilirea

necesarului de vitamine. Unii cercetători au estimat cerinţele nu

numai pentru a preveni unele dismetabolii ca în cazul NRC, ci şi

pentru realizarea unor activităţi optime ale vitaminelor motiv

pentru care valorile cerinţelor estimate de aceştia sunt ceva mai

ridicate.

Pe de altă parte, cerinţele sunt stabilite pentru condiţii de

întreţinere normale de microclimat, tehnologie de exploatare etc.

În condiţii de stres (infestaţii ori infecţii, dezechilibru

nutriţional, vaccinări, transfer în alte adăposturi, schimbarea

compoziţiei nutreţului combinat, nematurate etc.) cerinţele

vitaminice cresc în funcţie de multitudinea şi intensitatea

acţiunii factorilor stresanţi.

De subliniat că galinaceele utilizează aproximativ 1/3 din (-

caroten, conversia fiind mai mare când se folosesc niveluri mai

mici în reţete.

Deficitul în vitamina A se caracterizează prin reducerea

creşterii, horiplumaţie, scăderea producţiei şi ecloziunii

frecvente leziuni oculare şi în tractul digestiv. Cauzele acestui

deficit sunt: niveluri scăzute de vitamina A în hrană, oxidarea

vitaminei A în nutreţ, erori în omogenizare, maladii diferite.

CERINŢELE NUTRIŢIONALE PENTRU PALMIPEDE

Cerinţele nutriţionale pentru raţe. Raţele se cresc cu succes

în două sisteme de mediu: sistemul de creştere deschis, unde locul

în care se cresc are o deschidere spre un lac cu apă pentru înotat

389

şi un sistem de creştere în care raţele se cresc în adăposturi cu

mediu controlat, cu aşternut de paie sau o combinaţie de paie şi

plase de sârmă.

Raţele consumă nutreţuri granulate mai bine decât nutreţuri

moi. In perioada de creştere se administrează 2-3 tainuri pe zi.

Datorită vitezei mari de creştere, se începe cu raţia starter care

conţine 22% proteină, timp de două săptămâni şi un raport EM/PB de

140, apoi se continuă cu raţia de creştere cu 16% proteină şi un

raport EM/PB de 192. Dacă bobocilor de raţă li se administrează

16% proteine în starter, creşterea timpurie este încetinită şi

doar creşterea compensatorie poate duce la o carcasă normală la

vârsta de comercializare.

Palmipedele ingeră cantităţi mai mari de celuloză, datorită

dezvoltării mai mari a intestinului gros.

Atât raţele, cât şi gâştele se cresc pentru carne, astfel la

aceste specii, cerinţele proteice vizează producţia de carne.

Cerinţele nutriţionale pentru gâşte. Pentru gâşte există

programe diferite de hrănire. În condiţii de fermă, bobocilor li

se administrează o raţie starter până la vârsta de 2 săptămâni,

apoi se hrănesc cu iarbă şi concentrate granulate. Bobocii se

comercializează la vârsta de 18 saptămâni cu menţiunea că la

vârsta de 15-16 săptămâni se trece la hrănirea cu grăunţe-în al

doilea program, bobocii sunt hrăniţi cu cantităţi limitate de

nutre, preparat, pe toată perioada creşterii, dar li se permite

totuşi o hrănire mai susţinută în perioada de finisare. Aceste

gâşte se comercializează la 14 săptămâni, după ce în prealabil au

beneficiat de o raţie de finisare bogată în substanţe energizante.

Alt program practicat doar în Europa se referă la creşterea

gâştelor pentru obţinerea unor exemplare cu ficat mare şi gras

390

pentru preparat pate. Ele sunt crescute 12 săptămâni după care se

administrează o raţie de forţare ce se bazează pe un conţinut mare

de grăunţe.

Gâştelor crescute pentru reproducţie li se administrează

raţii de creştere până la vârsta de 6-8 săptămâni, apoi raţii

pentru o producţie intensivă de ouă fertile pentru ecloziune.

De subliniat că, în general, pentru palmipede, datele

referitoare la nutriţie sunt puţine şi disparate.

7.2.5. CERINŢE NUTRIŢIONALE LA IEPURI

ASPECTELE GENERALE

Hidraţii de carbon. întrucât iepurii sunt erbivori utilizează

eficient plantele fibroase. Slade şi Hintz (1969) semnalează că

procentul de digestibilitate pentru fibra brută din lucerna este

de 18,1%. Fonueshck şi col. (1974) arată că la iepuri digestibilitatea

celulozei este de 16,1%, în timp ce digestibilitatea hemicelulozei

se ridică la 24,7%. De reţinut că pentru buna funcţionalitate a

tractului digestiv este necesar ca raţia să conţină şi fibră

nedigestibilă. Speradbury (1975) arată că raţiile ale căror niveluri

de fibră brută sunt sub 6% provoacă diareea.

Digestia fibrei este posibilă datorită unor bacterii

celulozolitice sau protozoare existente în cecum şi/sau colon,

atunci când mamiferul respecţiv nu secretă celulaza.

Iepurii digeră eficient amidonul, hidrocarbonatul important

al grăunţelor de cereale.

Lipidele. Arrington şi col. (1974) au administrat iepurilor în

vârstă de 4-5 săptămâni un regim de hrană ce conţine diferite

procente de grăsime, sub forma uleiurilor vegetale şi a constatat

391

un spor de greutate al acestora, m cazul hranei ce conţine 11-14%

grăsime.

Aceiaşi autori au observat un coeficient de digestibilitate

de 83,6-90,7% pentru fracţiuni constituite în mare măsura din ulei

de porumb extras cu eter. Includerea grăsimii în regimul de

hrănire tinde să îmbunătăţească palatabilitatea. Cheeke (1974) a

observat o preferinţă a iepurilor pentru un regim de hrană cu

adaos de ulei de porumb, cu 5% superioară faţă de unul fără adaos

de grăsime. A existat o preferinţă clară pentru un regim de hrană

cu adaos de 10% ulei de porumb, faţă de cel cu 20% adaos de ulei

de porumb.

A fost demonstrată, de asemenea, necesitatea introducerii

acizilor graşi esenţiali în raţia iepurilor (Ahluwalia şi col., 1967).

Simptomele carenţei acestora se manifestă prin reducerea

creşterii, pierderea părului şi modificări în sistemul de

reproducere la mascul, incluzând modificări degenerative ale

tubilor seminiferi care afectează producerea spermei şi duce la

atrofia glandelor anexe.

Proteinele şi aminoacizii. Importanţa proteinei în nutriţia

iepurilor este recunoscută. Creşterea rapidă a tineretului este

dependentă de un nivel corespunzător de aminoacizi esenţiali în

raţie.

Sinteza de proteină bacteriană de cecum a fost demonstrată,

dar această proteină obţinută cu ajutorul coprofagiei se consideră

că un contribuie satisfăcător la asigurarea cerinţelor de

aminoacizi esenţiali la tineretul în creştere (Cheeke, 1971).

Estimările lui Me Ward şi col. (1967) arată că primul acid esenţial ca

importanţă pentru creşterea iepurilor este arginina.

Esenţialitatea argininei, metioninei şi lizinei a fost descrisă şi

392

de Gaman şi Fisher (1970) şi Cheeke (1971). Studiile lor, ca şi ale

altor cercetători în domeniu au găsit că, în general, cerinţele

celor trei aminoacizi sunt de 0,60% arginină, 0,65% lizină şi

0,60% metionină + cistină în raţie, calculat la SU. Raportat în

grame pe zi şi pe animal rezultă cea 35-40 g.

In contrast cu alte specii de animale cu stomac simplu, cum

sunt porcinele şi păsările, iepurii utilizează mult mai eficient

proteina din plantele furajere. De exemplu, la porcine

digestibilitatea proteinei din lucerna este de 50% în timp ce la

iepuri se ridică la 75% (Slade şi Hintz, 1969). Cheeke şi Amberg (1972) au

observat că pentru un nivel de creştere de 34 g pe zi în greutate,

raţia alimentară poate să cuprindă fân de lucerna cea 10-60%, în

timp ce dacă procentul de participare al fânului de lucernă în

raţie se ridică la 90% nivelul de creştere scade la 23 g/zi.

La iepuri, contribuţia sintezei de proteină în cecum şi colon

nu este evaluată cantitativ. Se consideră că această sursă nu

contribuie semnificativ la creşterea iepurilor tineri. Pentru

animalele adulte, însă, poate constitui o sursă de azot (Kenndy şi

col., 1970) pentru raţiile lipsite de proteine. Houpt (1963) a lansat

ipoteza secreţiei ureei în sânge la nivelul cecumului şi

colonului. Iepurii adulţi care au primit gelatină, au avut balanţa

azotului pozitivă, ca urmare a coprofagiei. In schimb, când

iepurii au fost privaţi de posibilitatea de a realiza coprofagia,

balanţa azotului a fost negativă (Kenndy şi Hershberger, 1974).

In general pentru creştere, întreţinere, gestaţie şi lactaţie

cerinţele de proteină brută sunt de 16, 12, 15 şi, respectiv, 17%.

ASPECTELE SPECIALE

393

In sistemul gospodăresc, cerinţele nutriţionale sunt

influenţate de variaţiile climatice sezoniere care determină

modificarea cerinţelor energetice, minerale şi vitaminice. Acestea

sunt mai mari iarna decât vara. In schimb, cerinţele proteice (%

din SU) sunt aceleaşi indiferent de sistemul de creştere sau

sezon: 13% la adulţi, 15% la femelele gestante şi tineretul pentru

reproducţie; 18% la femelele care alăptează şi 17% la tineretul

supus îngrăşării.

Pentru hrănirea iepurilor conţinutul optim în celuloză al

raţiei este de 13-14%, putând ajunge la 27% pentru iepurii adulţi.

In hrănirea iepurilor se pot folosi fânurile de lucernă,

trifoi, borceag etc, paie, frunze şi lăstari de arbori, morcovi,

cartofi, dovleci, nutreţuri însilozate.

Fânurile se folosesc numai după 1-2 luni de la recoltare,

timp necesar maturării. Utilizarea acestora mai devreme produce

fenomene de constipaţii m balonări.

Frunzele de sfeclă, de varză şi alte deşeuri de la grădini se

administrează în cantităţi mici, altfel pot predispune la diaree,

coccidioză etc.

Nutreţurile verii în cantităţi mari, fără acomodare

prealabilă, pot provoca tulburări digestive. Prevenirea se poate

face prin trecerea treptată la masă verde şi administrarea

leguminoaselor verzi sub formă pălită.

Nutreţurile concentrate se pot utiliza sub formă de grăunţe

sau uruieli. Iepurii, îndeosebi tineretul, manifestă o mare

sensibilitate faţă de nutreţurile infestate cu mucegaiuri şi, ca

urmare, acestea trebuie excluse din raţie.

Cerinţele nutriţionale ale iepurilor adulţi

394

Cerinţele nutriţionale exprimate în UN şi PD sunt în medie

următoarele:

• Necesarul de întreţinere pentru 1 kg greutate vie este de

0,03 UN şi 3g PD;

• In perioada pregătirii pentru montă, necesarul de

întreţinere se suplimentează cu 0,05 UN şi 6 g PD;

• în perioada de gestaţie, necesarul de întreţinere se

suplimentează cu 0,06 UN şi 9 g PD;

• în perioada de lactaţie, necesarul de întreţinere se

suplimentează cu 0,16 UN şi 22 PD.

Raţiile de bază sunt constituite iarna din 200-300 g fân şi

200-300 g suculente, iar vara din 1000-1800 g masă verde, din care

frunze de morcov, varză, sfeclă, maximum 500 g.

Începând cu 14 zile înainte de montă şi în perioada montei,

masculii trebuie să primească nutreţuri de volum de bună calitate,

la care se adaugă 40-50 g concentrate.

Femelele în prima parte a gestaţiei trebuie să primească

aceeaşi raţie din perioada de repaus, dar fără nutreţ însilozat,

fără frunze de sfeclă sau varză. In a doua parte a gestaţiei raţia

se suplimentează cu 40-50 g concentrate, iar spre sfârşitul

gestaţiei, suculentele se reduc treptat, apoi se exclud.

Iepurii adulţi pot primi în raţie maximum 140 g grăunţe de

cereale, 100 g boabe de leguminoase, 70 g tărâţe, 30 g şroturi, 10

g făinuri animaliere. Raţia trebuie să conţină 1-2 g sare de

bucătărie şi 3-4 g amestec de săruri de calciu şi fosfor.

Cerinţele nutriţionale ale tineretului. Cerinţele de

întreţinere sunt mai ridicate la iepurii tineri. La 1 kg GV

acestea sunt în medie de 0,04 UN şi 4 g PD. Iepurii tineri

395

realizează în mod normal sporuri de 20-30 g/zi, iar pentru 1 kg

spor sunt necesare 2,5-3 UN şi 300-350 PD.

In primele 3 săptămâni de viaţă, hrănirea se bazează exclusiv

pe laptele matern. În continuare, pe lângă laptele matern, se

introduc în hrană şi alte nutreţuri uşor digestibile şi

asimilabile, cele mai recomandate fiind laptele smântânit (20-50

g/zi), uruielile de orz şi alte cereale, nutreţuri combinate,

lanuri de leguminoase la discreţie. Este de dorit ca şi raţiile

iepuroaicelor mame să conţină aceleaşi nutreţuri, deoarece puii

consumă din raţia acestora.

Înţărcarea se face la 35 de zile, în următoarele 45 de zile

hrănirea se face cu aceleaşi nutreţuri, la care se adaugă morcovi,

cartofi fierţi, cantităţi mici de sfeclă şi frunză de varză.

După vârsta de 80 de zile se pot utiliza şi alte nutreţuri,

dar printr-o acomodare treptată, timp de 5-6 zile.

La vârsta de 1-3 luni, raţiile pot fi alcătuite după sezon,

din 50-100 g fânuri şi 100 g suculente sau 100-300 g nutreţuri

verzi la care se adaugă 40-50 g concentrate.

Între 3 şi 5 luni, raţiile de bază se majorează cu 100-150 g

fân şi 150 g suculente sau 300-700 g masă verde, iar concentratele

cu 20-30 g. Sărurile minerale se asigură prin 0,5-1 g sare de

bucătărie şi 2-3 g amestec săruri de calciu şi fosfor.

In sistemul industrial, creşterea iepurilor urmăreşte

obţinerea unor producţii mari de carne şi a unei bune eficiente

economice raportate la cheltuielile totale.

In prezent cele mai utilizate sisteme sunt: creşterea în

baterii supraetajate şi creşterea în cuşti Flat-Deck.

Folosirea bateriilor supraetajate înregistrează o restrângere

pe plan mondial, întrucât acestea sunt mai greu de igienizat,

396

observarea iepurilor se face mai greu, iluminatul este neuniform,

menţin un microclimat necorespunzător etc.

Bateriile orizontale pe un rând Flat-Deck înlătură

inconvenientele arătate. Unul din factorii esenţiali ai reuşitei

creşterii iepurilor în acest sistem îl constituie alimentaţia

raţională pe bază de nutreţuri combinate complete, iar adăparea

trebuie să se facă la discreţie, prin sisteme automate (Stoica,

1997),

Cerinţele nutriţionale pe stări fiziologice nu sunt suficient

studiate şi există diferenţe mari între recomandările diferiţilor

autori.

Nivelul proteic este de 15% PB la tineret şi femele gestante,

18% PB la femele în lactaţie şi 17% PB în cazul unui nutreţ unic.

Reţetele de nutreţuri combinate, în principal trebuie să

conţină cereale, lucerna deshidratată, şroturi, târâte, săruri

minerale etc. O grijă deosebită trebuie acordată raportului

proteină/celuloză.

Pentru evitarea enteritelor trebuie să se asigure 12-14%

celuloză brută greu digestibilă. Sub acest procent există riscul

apariţiei diareei. Creşterea procentului de proteină în raport cu

celuloza poate provoca creşterea pierderilor în efectiv.

Cantităţile mici de celuloză micşorează peristaltismul intestinal,

iar creşterea nivelului proteic determină creşterea ureei în

sânge, deoarece nu poate fi eliminată normal.

În alimentaţia cu nutreţuri combinate a iepurilor crescuţi în

hale industriale se practică hrănirea monofazială şi hrănirea mul

ti fazială.

397

Hrănirea monofazială foloseşte o singură reţetă atât pentru

maternitate, cât şi pentru tineretul de reproducţie şi la

îngrăşat.

Hrănirea multifazială foloseşte două sau mai multe reţete

stabilite pe stări fiziologice.

In general se folosesc trei reţete de nutreţ combinat: pentru

reproducţie, pentru înţărcare, pentru îngrăşare. Nutreţul combinat

pentru îngrăşare se administrează la discreţie, de la înţărcare la

livrare.

De reţinut că în condiţiile creşterii industriale a

iepurilor, granularea nutreţurilor este o condiţie obligatorie

pentru că iepurele prezintă o sensibilitate sporită a căilor

respiratorii la pulberi. Prin granulare se înlătură risipa şi se

păstrează omogenitatea.

Ingesta zilnică de nutreţ combinat începe de la vârsta de 18-

20 zile, creşte rapid şi încetineşte abia către 8-9 săptămâni.

După Stoica (1997), cantităţile consumate, în medie, pe iepure

şi pe zi într-o crescătorie sunt următoarele:

- Tineret la îngrăşat (4-12 săptămâni): 110-120 g;

- Femele în lactaţie: 330-380 g;

- Femele gestante: 150- 170 g;

- Tineret de reproducţie (peste 12 săptămâni),

masculi adulţi şi femele în repaus: 30- 150 g.

Restricţionarea alimentaţiei trebuie practicată la masculi,

la tineretul de reproducţie după 12 săptămâni, dar poate fi

practicată şi la iepuroaicele gestante.

De subliniat că materiile prime alterate pot provoca

accidente nutriţionale grave, ireversibile. Din aceste

considerente folosirea unor materii prime de foarte bună calitate,

398

salubre, constituie o garanţie a calităţii nutreţului combinat şi

respectiv a eficientei alimentaţiei iepurilor in crescătoriile

industrială.

399

400

10.2. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI PE SPECII

10.2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Profilul metabolic este un termen nou, el fiind utilizat de

mult în medicina umană de către Carmalt şi col., citaţi de Pârvu,

1992. In medicina veterinară interesul pentru utilizarea testelor

biochimice în diagnosticul tulburărilor nutriţional-metabolice a

fost introdus de Payne şi col. (1970) descriind pentru prima dată

testul de profil metabolic, apoi Slănina şi Beseda (1979) fac o

descriere completă a profilului metabolic la specia bovine.

In 1992, Pârvu Gh. tratează problema profilului metabolic în

ansamblul său, abordând mai întâi problemele premergătoare

înţelegerii rostului şi interpretării profilului metabolic. In

acest scop s-au prezentat mai întâi date de enzimologie generală,

de hematologie şi biochimie clinică şi apoi profilul metabolic

propriu-zis la speciile bovine, ovine, porcine şi păsări, sfârşind

cu datele ce vizează prevenirea şi combaterea profilului metabolic

deviat.

Datorită tehnicilor pe care hematologia şi biochimia le oferă

în prezent, supravegherea stării de sănătate a unei populaţii de

animale constă în explorarea mai multor parametri sangvini, pe mai

mulţi indivizi din aceeaşi categorie fiziologică, supuşi aceloraşi

condiţii de viaţă.

De reţinut că testele de profil metabolic nu exclud

mijloacele obişnuite de diagnostic cum sunt cele morfoclinice, ci

vin să le completeze. De aceea, testul metabolic trebuie

considerat ca o parte din examinarea complexă, clinică şi de

laborator a efectivului. Totodată trebuie luate în considerare

datele de anamneză, cantităţile de nutreţuri administrate şi

dinamica folosirii lor.

401

10.2.2. CÂND ŞI CUM SE EXECUTĂ PROFILUL METABOLIC

Modificarea cantitativă a constituenţilor sangvini reprezintă

un revelator în diagnostic şi este consecinţa fie a unei tulburări

funcţionale, fie a unor leziuni organice, fie a reacţiei de

apărare ca urmare a unei agresiuni. In acelaşi timp, prezenţa unor

asemenea valori anormal scăzute sau anormal crescute a

componenţilor serici este generatoare de perturbări în organism.

Dozarea lor are şi valoare prognostică.

In continuare se vor arăta stările patologice şi situaţiile

zootehnice concrete, în care se impune efectuarea profilului

metabolic într-un efectiv, precum şi modul de realizare a lui.

SITUAŢIILE ZOOVETERINARE IN CARE SE IMPUNE EFECTUAREA

PROFILULUI METABOLIC

In condiţiile creşterii intensive a animalelor, diagnosticul

unilateral a fost înlocuit cu diagnosticul complex. Situaţiile

concrete în care diagnosticul complex trebuie să includă şi teste

de profil metabolic sunt:

• In urma anchetei nutriţionale şi a examenelor clinice se

suspicionează o boală nutriţională (boli de creştere, tetanii,

diaree neonatală, toxicoze maternoperinatale, tulburări

neuromusculare, osteoarticulare sau cutanate etc);

• In efective se constată scăderi nejustificate ale

producţiei sau ale unor parametri productivi (procent de grăsime

din lapte, spor de creştere, procent de ouat etc);

• Se constată tulburări ale funcţiei de reproducţie pe care

ancheta ginecologică nu le poate explica, precum şi tulburări ale

gestaţiei şi puerperiu-mului;

402

• Evoluează boli cu etiologie complexă neprecizată sau, cu

toate că etiologia este cunoscută şi s-au luat măsuri de combatere

etiotropă (antiinfecţioasă, antiparazitară etc), situaţia nu s-a

remediat;

• Control de rutină, preventiv, mai ales în perioadele de

schimbare a regimului alimentar, în efectivele de animale

ultraspecializate, de mare valoare zootehnică, a căror

productivitate mult crescută a condus la creşterea cerinţelor

nutritive (P â r v u şi Ta v a n o v, 1981). In acest din urmă caz

supravegherea sănătăţii metabolice se bizuie pe testarea periodică

(de obicei de 2-4 ori pe an) a anumitor parametri, la indivizi

clinic sănătoşi, aleşi randomizat din efectivul în cauză.

In schimb, la primele patru cazuri de utilizare a testelor

metabolice, prelevarea probelor se face de la animale sănătoase,

precum şi de la cele cu starea sănătăţii mai puţin perfectă, dar

în mod deosebit de la cele gestante cu puţin timp înaintea fatării

şi la cele lactante în perioada de vârf a lactaţiei când

solicitarea metabolică este maximă.

MODUL DE REALIZARE A PROFILULUI METABOLIC

Testul de profil metabolic constă în efectuarea a două feluri

de investigaţii:

• Biochimice, pe sânge total, ser, plasmă, urină, lapte,

lichid rumenal sau alte lichide biologice;

• Hematologice, prin executarea de examene cantitative (număr

eritrocite, Ht, Hb, VEM, HEM, CHEM, număr leucocite) şi calitative

(citomorfologice, formulă leucocitară), atât pe sângele periferic,

cât şi pe măduva osoasă hem atoformatoare.

Principiile de prelevare şi conservare a probelor

403

Modul de prelevare a probelor biologice este în funcţie de

specie şi lichidul biologic de cercetat.

Sângele se prelevează din vena jugulară la bovine, cabaline

şi ovine, din confluentul jugular la porcine, din vena safenă

externă sau cord la animalele de blană, din cord la păsări şi

peşti. La păsări, sângele se mai poate recolta din vena

subclaviculară sau humerală, iar la peşti din vena caudală sau din

branhii (Pârvu şi col., 1977).

Este foarte important ca prelevarea sângelui să se facă în

aşa fel încât să se prevină hemoliza care ar conduce la obţinerea

de valori eronate. Una din condiţiile prevenirii hemolizei o

constituie utilizarea de instrumentar şi recipiente (ace,

eprubete) curate (bine limpezite de detergenţi cu apă fiziologică)

şi uscate. Sângele va fi lăsat să se scurgă pe pereţii eprubetei,

evitându-se formarea de spumă. Cantitatea de sânge necesară este

în funcţie de numărul şi felul determinărilor urmărite.

• Investigaţiile biochimice. In general pentru maxiprofilurile

biochimice (15-20 determinări), care de obicei sunt efectuate la

cabaline, bovine, porcine şi ovine, sunt necesari aproximativ 20-

25 ml sânge, ţinând seama că volumul serului ce se va exprima

reprezintă aproximativ 45-50% din sângele total prelevat. Pentru

miniprofilurile (2-5 determinări) efectuate la animalele de blană,

păsări şi peşti, 2-6 ml de sânge sunt de ajuns.

Cu câteva excepţii, determinările biochimice se pot face pe

serul sangvin atunci când prelevarea se face în eprubete obişnuite

ce se ţin la temperatura camerei pentru a favoriza retracţia

cheagului şi exprimarea serului. Pentru a grăbi exprimarea

serului, este recomandat ca după cea o oră de la prelevare (după

404

ce sângele a coagulat) să se desprindă cheagul de pe pereţii

eprubetei, preferabil cu o baghetă de sticlă.

Tot în scopul prevenirii hemolizei este recomandabil să se

efectueze cât mai curând separarea plasmei, respectiv a serului

după exprimare. Plasma, respectiv serul, separate de restul

componentelor sângelui se pretează la depozitare, chiar în

condiţiile refrigerării.

In schimb, determinările acidului lactic şi piruvic se fac pe

sânge total, recoltându-se 1 ml şi, respectiv, 3 ml sânge cu

seringa, care se adaugă peste 4 ml şi, respectiv, 6 ml soluţie 10%

acid tricloracetic existent deja în eprubetă, după care se agită

energic.

• Investigaţiile hematologice. Sângele circulant se recoltează pe

anti-coagulant, EDTA pulvis, în proporţie de 4 mg EDTA şi 2 ml

sânge, după care se agită blând pentru omogenizare. Pentru

examenul măduvei hematoformatoare se recoltează de la animalele

moarte sau tăiate, fie o sternebră (la animalele adulte,

indiferent de specie, tineret şi nou-născuţii animalelor mari),

fie capătul proximal de femur sau tibie (la purcei, miei, pui şi

găini). Prin strivirea fragmentului de os se obţine măduva

hematogenă care se etalează pe lamă de frotiu, se fixează, apoi se

colorează May Grunwald-Giemsa. Pentru o cât mai bună

conservabilitate, transportul şi stocarea probelor atât pentru

analizele hematologice, cât şi pentru cele biochimice este bine să

se facă (pe cât posibil) la temperatura de + 4°C.

Răstimpul care poate trece de la prelevare până la dozarea

diferiţilor parametri, ca regulă generală, trebuie să fie cât mai

redus. Sângele este lichidul biologic cel mai utilizat în testele

metabolice. In anumite situaţii însă se examinează şi alte lichide

405

biologice cum sunt: urina, laptele, lichidul rumenal, lichidul

cefalorahidian etc.

Prelevarea probelor de urină se face cu ocazia micţiunii spontane a

animalelor sau prin cateterism vezical, uşor de practicat la

femele şi mai anevoioasă la masculi. Provocarea micţiunii spontane

reuşeşte la ovine şi caprine prin astuparea nărilor şi gurii.

Examenul urinii se recomandă imediat după recoltare, deoarece

poate deveni repede sediul unor colonizări bacteriene care

determină schimbarea pH-ului şi a sedimentului. In plus, unele

componente ale sale fiind volatile se pierd (corpii cetonici) sau

altele (glucidele şi sedimentul organic) se descompun. In cazul

când urina nu poate fi examinată pe loc, probele se vor ţine în

recipiente închise la +4°C după ce în prealabil s-a adăugat un

antibiotic: 2-3 ctg streptomicină sau 20000 UI penicilină la 1000

ml sau 1 ml formol 40% la 10 ml urină (Ghergariu. 1985).

Sedimentul urinar se va examina în decurs de 2 ore de la

prelevare. Analiza chimică se va efectua în decurs de 4 ore de la

prelevare, fară să se adauge conservant.

Prelevarea lichidului rumenal se face cu o sondă esofagiană căreia i

se adaptează la extremitatea liberă, o pompă aspiratoare sau

aparatul de muls.

De la prelevare până în momentul efectuării analizei nu

trebuie sa treacă mai mult de câteva ore (după unii autori maximum

9 ore).

Prelevarea lichidului cefalorahidian este practicată fie prin rahicenteza

suboccipitală palpând spaţiul suboccipital pe linia mediană, în

dreptul unei linii ce uneşte marginile anterioare ale aripilor

atlasului, fie rahicenteza lombară în spaţiile intervertebrale.

406

Numărul de animale care trebuie investigate pentru stabilirea

diagnosticului pe efectiv. Pentru a obţine informaţii diagnostice

valabile. Intr-o colectivitate se consideră că 10-15 animale din

fiecare categorie fiziologică sunt suficiente. Slănina şi col.

(1979) arată că în crescătoriile de viţei este de ajuns a preleva

de la 3-5% din viţeii sugari şi 3-5% din viţeii înţărcaţi,

sănătoşi şi bolnavi. Evident că numărul de animale investigate

depinde de specie şi mărimea efectivului. De exemplu, în

crescătoriile mari de viţei, examinarea a 10 viţei este

suficientă. Variaţii individuale pot exista, mai mici sau mai

mari, de aceea pentru concluzionarea diagnostică se calculează

valoarea medie pentru fiecare parametru hematologic sau biochimic

şi se compară cu valorile de referinţă, luându-se în seamă şi

procentul de animale cu valori deviate. In condiţiile în care

valoarea medie pe categorie se încadrează în limite normale, în

schimb, cel puţin 30% din indivizii cercetaţi prezintă valori

deviate în plus sau în minus faţă de normal, efectivul de animale

din care provin acestea (cele examinate) este considerat ca

prezentând tulburări nutriţional-metabolice.

Pentru o mai mare exactitate în interpretare este preferabil

să se calculeze media şi deviaţia standard care oferă indicii

asupra distribuţiei probabile a unor valori apropiate de medie mai

mult sau mai puţin, în plus sau în minus faţă de aceasta. Se

utilizează media, una, două sau trei deviaţii standard plus sau

minus. Cel mai indicat este să se utilizeze media şi două deviaţii

standard (m±2s) întrucât corespunde unor limite de confidenţă de

95% (Ghergariu şi col., 1985).

După Metais şi col. (1977), interpretarea comparativă a

rezultatelor fată de valorile de referinţă ar fi:

407

între:

m şi m±2s - fără semnificaţie patologică;

m±2s şi m±3s - situaţie limită;

m±3s şi m±4s- stare patologică; peste:

m±4s - stare extrem de patologică.

Cu toate acestea, interpretarea nu va fi făcută în mod

mecanic, ci efectivul in cauză trebuie cunoscut în detaliu sub

toate aspectele: starea de nutriţie, sănătatea clinică, starea

fiziologică, vârsta, modul de exploatare etc.

Stabilirea valorilor de referinţă (normale). Cei mai mulţi

autori sunt de părere că datorită variaţiilor mari între diversele

efective de animale ar fi bine să se stabilească valorile de

referinţă pentru fiecare efectiv în parte. După opinia noastră

însă, acest lucru nu este practic şi nici posibil întotdeauna.

In general sunt trei metode de a stabili valorile de

referinţă, fără a exista o distincţie clară între ele:

• Metoda reprezentativă constă în selecţia echilibrată a

animalelor clinic normale care sunt socotite a fi cele mai

reprezentative sub aspectul sănătăţii pentru populaţia respectivă.

Evident că o asemenea selecţie este dificilă, întrucât opiniile cu

privire la sănătate pot fi subiective, iar compoziţia sângelui

poate prezenta variaţii între efective;

• Metoda mediei presupune examinarea unui număr suficient de

efective, pe care se obţine o medie estimativă imparţială a

populaţiei. Aceasta nu este reprezentată de indivizi selectaţi

după mai multe criterii, ci numai după criteriul sănătăţii

clinice.

Prin urmare, valorile obţinute pe un număr mare de indivizi

aleşi randomizat dintre cei clinic sănătoşi, într-un număr mai

408

mare de efective, constituie valori medii de referinţă care sunt

utilizate pentru compararea profilului metabolic (Payne şi col.,

1970).

După Ghergariu şi col. (1985) intervalul de distribuţie în

acest caz este prea mare, putând include şi valori care nu mai pot

fi apreciate ca fiziologice;

• Metoda optimă recurge la obţinerea valorilor medii pentru

diferiţi parametri ai profilului metabolic pe indivizi selectaţi

după criterii multiple, ca de exemplu: starea de sănătate clinică,

vârsta, starea fiziologică, rasă. sex etc., în acest caz

intervalul de variaţie este mult mai strâns astfel că valori ale

unor indivizi sănătoşi pot să cadă în afara celor considerate

fiziologice.

Pentru înlăturarea neajunsurilor, o combinaţie între metoda

mediei şi cea optimă se consideră că ar întruni toate calităţile:

examinarea unui număr mare de indivizi riguros selectaţi după

multiple criterii, într-un număr cât mai mare de efective. Dintre

criteriile de selectare: sănătatea clinică, vârsta şi prea

fiziologică sunt de importanţi majora.

Metodele de dozare hematologice şi biochimice oficiale. Este cunoscut că în

majoritate constituenţii sangvini sau ai altor lichide biologice

pot fi determinaţi cantitativ prin mai multe metode. In funcţie de

metoda de dozare utilizată, rezultatele pot fi diferite. Pentru a

nu se produce erori de interpretare, operându-se cu alte metode de

determinare decât cele utilizate la stabilirea valorilor de

referinţă, se recomandă consultarea manualului cu metode omologate

în care se dau metodele oficiale (standard) şi valorile de

referinţă.

409

Explorarea parametrilor morfologici sangvini. Dintre investigaţiile

hematologice interesează în mod deosebit patologia eritronului,

deoarece în cazul neasigurării la nivel de necesar a principiilor

nutritive, acesta reacţionează mai prompt şi mai fidel decât

sistemul leucocitar.

Nu se va insista asupra creşterii valorilor eritronului peste

normal, întrucât în dismetabolii este întâlnită doar poliglobulia

relativă sau falsă ca urmare a hemoconcentraţiei determinată de

pierderea (vomitare, diaree, poliurie) sau carenţa de apă.

În schimb, anemia care este atât de frecventă şi specifică

bolilor carenţiale H caracterizează prin valori sub normal ale

eritronului care, fie prin hipovolemie sau oligocitemie, fie prin

oligocrornie sau blocarea funcţională a hemoglobinei, conduce la

hipoxia anemică cu tot ansamblul de tulburări funcţionale

consecutive acesteia.

Modificările de ordin cantitativ sunt însoţite de alteraţii

calitative (citomorfologice) ale eritrocitelor, cum sunt cele de

volum, culoare şi formă. In aceste condiţii devine necesară

determinarea numărului de eritrocite, a hematocritului, a

hemoglobinei, iar pentru determinarea tipului morfologic de anemie

este obligatorie determinarea indicilor eritrocitari derivaţi cum

sunt VEM şi CHEM şi examenul citomorfologic pe frotiu.

Seria leucocitară se utilizează mai rar în profilul

metabolic, dar nu de puţine ori are importanţă în stabilirea

diagnosticului în general şi a diagnosticului diferenţial în

special.

Pentru investigarea seriei albe se practică determinarea

numărului de leucocite şi formula leucocitară.

410

De subliniat că analizele hematologice trebuie coroborate

obligatoriu cu cele biochimice pentru a se explica etiologia unor

devieri şi a evita unele interpretări de profil metabolic

hazardate.

Explorarea parametrilor biochimici sangvini. Din întregul ansamblu de

determinări biochimice, se aleg, în funcţie de anamneză şi de

examenul clinic, numai câteva profiluri parţiale. Se cercetează

îndeosebi profilul proteic, energetic, mineral, vitaminic.

Celelalte profiluri (enzimatic, echilibrul acido-bazic, stomacal

etc.) se aleg în funcţie de tulburarea probabilă.

Din cadrul profilului proteic interesează dozarea proteinelor

totale, albuminelor, globulinelor şi ureei, precum şi raportul

albumine/globuline. Aceste investigaţii au ca scop: evaluarea

nivelului proteic de care au beneficiat animalele pe o perioadă

mai îndelungată (nivelul albuminemiei), dar şi recenta (nivelul

azotemiei); aflarea stării de sănătate sau suferinţă a unor organe

de importanţă vitală (ficat, rinichi, tractul gastrointestinal);

cunoaşterea capacităţii de apărare antiinfecţioasă a organismului

(nivelul globulinelor serice).

Pentru determinarea stării nutriţionale energetice se

cercetează glucoza, colesterolul, lipidele totale, acidul piruvic,

acidul lactic şi corpii cetonici. Aceste investigaţii au în vedere

cunoaşterea nivelului energetic (glicemie şi colesterolemie);

evaluarea metabolismului intermediar energetic (acid lactic şi

piruvic) şi indirect aflarea statusului vitaminic B1 (nivelul

acidului piruvic în sânge); aprecierea stării funcţionale hepatice

(colesterolemia); depistarea mai precoce a unor dismetabolii, cum

sunt: cetozele şi acidozele.

411

Evidenţierea eventualelor dismineraloze vizează în special

dozarea de calciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu, fier, zinc,

cupru, mangan şi seleniu. Prin aceste teste se evidenţiază stările

careul ia le în minerale; elucidarea diagnostică a unor

intoxicaţii (seleniu, cupru, sodiu, potasiu etc); descoperirea

unor dezechilibre minerale precum: P/Ca, Cu/Zn, Ca/Zn, Na/K, Mg/K

etc, sau a dezechilibrelor hidrominerale.

Dintre vitamine, cu mijloacele actuale de dozare pot fi

cercetate: vitamina A, -carotenul, vitamina E, vitamina C şi

indirect vitamina B1, prin dozarea acidului piruvic. Scopul urmărit

este aflarea statusului vitaminic în organism, care cu excepţia

vitaminei C şi K (mai puţin la păsări) şi în parte vitamina B,

este legat de nivelul hrănirii cu aceşti nutrienţi.

Prin dozarea enzimelor serice se urmăreşte punerea în

evidenţă a unor organopatii (ficat, cord, rinichi, muşchi, oase

etc). Interesează în principal transaminazele glutamoxalecetică

(GOT) şi glutamicpiruvică (GPT), gamma-glutamiltransferaza (GGT),

creatinfosfochinaza (CPK), lacticodehidrogenaza (LDH), fosfataza

alcalină (PA), colinesteraza (CHE).

Foarte frecvente sunt situaţiile când este necesară

investigarea echilibrului acidobazic prin determinarea

bicarbonatului actual.

Modificările cantitative sau calitative ale acestor

constituenţi sangvini reprezintă un revelator al stării de

sănătate, deoarece ele sunt consecinţa unor carenţe nutriţionale,

ori a unei tulburări funcţionale sau a unor leziuni ale

diferitelor organe. Alteori, modificările constatate reprezintă

reacţii de apărare din partea organismului, ca urmare a unei

agresiuni. Foarte frecvent, prezenţa unor asemenea valori anormal

412

crescute sau anormal scăzute ale componenţilor serici este

generatoarea unui complex de perturbări în organism.

Aşa cum s-a mai amintit, setul de analize ce trebuie efectuat

este în funcţie de specie, categoria de animale, sezon, situaţia

clinică concretă şi fosfataza alcalină (PA), colinesteraza (CHE).

Foarte frecvente sunt situaţiile când este necesară

investigarea echilibrului acido-bazic prin determinarea

bicarbonatului actual.

Modificările cantitative sau calitative ale acestor

constituenţi sangvini reprezintă un revelator al stării de

sănătate, deoarece ele sunt consecinţa unor carenţe nutriţionale,

ori a unei tulburări funcţionale sau a unor leziuni ale

diferitelor organe. Alteori, modificările constatate reprezintă

reacţii de apărare din partea organismului, ca urmare a unei

agresiuni. Foarte frecvent, prezenţa unor asemenea valori anormal

crescute sau anormal scăzute ale componenţilor serici este

generatoarea unui complex de perturbări în organism.

Aşa cum s-a mai amintit, setul de analize ce trebuie efectuat

este în funcţie de specie, categoria de animale, sezon, situaţia

clinică concretă şi rezultatul anchetei nutriţionale din unitatea

respectivă.

De exemplu, dacă în cadrul profilului metabolic la porcine

are importanţa dozarea proteinei totale, albuminei, glucozei,

vitaminei E, fierului, cuprului, GPT şi hemoglobinei, la bovine

mai mare importanţă are dozarea rezervei alcalinei, corpilor

cetonici, seleniului, cobaltului, GGT şi hematocritului. Dacă la

bovinele adulte şi la păsări se impune dozarea -carotenului. la

porcine, ovine şi viţei sugari se impune dozarea vitaminei A. Dacă

în sezonul de stabulaţie, la bovine, dozarea magneziului şi

413

potasiului nu are indicaţie majora, în perioada trecerii la

păşunat devine necesară.

Astfel de exemple sunt multe, dar trebuie reţinut faptul că

în alegerea setului de determinări se recomandă circumspecţie şi

cunoaşterea în detaliu atât a fiziologiei şi fiziopatologiei

speciilor respective, cât şi a situaţiei în fermă, pentru a nu

irosi timp şi reactivi pentru efectuarea unor determinări

nejustificate.

Interpretarea profilului metabolic. Interpretarea medicală a

profilului metabolic, trebuie făcută cu prudenţă şi înglobată

într-un ansamblu coerent de date furnizate de: examenul clinic şi

morfopatologic, ancheta nutriţională, situaţia epizootologică şi

rezultatele zootehnice ale efectivului controlat (viteza de

creştere, indicele de consum, fecunditatea, curba de lactaţie,

procentul de ouat etc.).

In interpretarea rezultatelor testului metabolic, de mare

utilitate este controlul alimentaţiei, cantitatea şi calitatea

raţiei, dezechilibrele de tipul carenţelor sau exceselor care

perturbă sinteza proteică şi, în consecinţă, stau la originea unor

perturbări grave enzimatice şi metabolice. Nu trebuie neglijata

nici depistarea unor deficienţe sanitare veterinare, ori unele

îmbolnăviri subclinice, greşit definite, care pot fi responsabile

de rezultatele proaste ale creşterii şi dezvoltării.

De asemenea, la interpretare trebuie să se ţină cont de

numeroasele interrelaţii care există între diferiţi nutrienţi,

care deseori fac dificilă stabilirea necesarului unui element

nutritiv dacă nu se ia în considerare prezenţa în hrană a altor

elemente.

414

Chiar legile homeostaziei limitează variaţiile concentraţiei

diferiţilor metaboliţi, organismul apelând la rezervele interne

şi, abia după epuizarea acestora, în ultimul stadiu al deficitului

se exprimă prin reducerea concentraţiilor serice. Rezultă că unele

carenţe alimentare se repercutează asupra nivelurilor sangvine

într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. De exemplu,

hrănirea carenţată în cupru, cobalt sau seleniu poate fi detectată

în 2-3 luni, în cazul manganului chiar mai tardiv, în timp ce

zincemia, glicemia şi azotemia exprimă o stare momentană a ceea ce

au primit animalele în hrănirea recentă. Prin urmare, cunoscând că

datorită mijloacelor homeostazice de care dispune organismul, care

fac ca devierile de la normal ale profilului metabolic să apară

tardiv şi de mică intensitate, se impune ca cele mai mici

dereglări faţă de valorile considerate normale să fie luate in

considerare şi interpretate cu exigenţa cuvenită.

Aşadar, trebuie întotdeauna depistat dacă devierile

parametrilor profilului metabolic sunt primare ca urmare a unor

erori de alimentaţie (carenţe, dezechilibre între diferiţi

nutrienţi, uniformizarea şi simplificarea raţiilor) sau sunt

consecinţa unor afecţiuni grave, care după cum se ştie, oricare ar

fi cauza lor, modifică destul de mult metabolismul. Exemplu:

parazitozele, bolile infecţioase, hepatopatiile, nefropatiile etc.

Interpretarea profilului biochimic. De subliniat că satisfacerea

cerinţelor energetice, care reprezintă componenta nutritivă cea

mai importantă pentru performanţele productive, nu este

întotdeauna în corelaţie cu nivelul glicemiei care poate fi

influenţat şi de alţi factori (stresuri diferite, starea

fiziologică, disponibilitatea de mangan, crom, cobalt etc).

415

In ceea ce priveşte proteinele, pentru o interpretare corectă

nu este suficientă dozarea proteinelor serice totale. Pentru a

evalua starea nutriţională proteică, trebuie completată cu dozarea

albuminei serice şi a eritronului, care sunt indicatori mai

potriviţi, cu condiţia ca albuminemia să nu fie perturbată de

afecţiunile hepatice, renale sau enterice, iar eritropoeza să nu

fie perturbată de intoxicaţii sau metaplazii ale măduvei

hematoformatoare.

Prin urmare, dozarea proteinelor totale şi a fracţiunilor lor

(albumine, globuline) poate constitui şi un test pentru depistarea

afecţiunilor hepatice. Este cunoscut că sinteza albuminelor serice

se face în ficat, astfel că scăderea importantă a valorii

albuminei poate avea ca semnificaţie o insuficienţă hepatică, dar

tot atât de bine hipoalbuminemia poate să arate o carenţă proteică

de lungă durată sau/şi o pierdere excesivă urinară ca urmare a

leziunilor renale.

Pe de altă parte, afecţiunile ficatului sau ale sistemului

retîculoendotelial modifică sinteza globul inelor care

influenţează valorile sangvine ale acestora. Mai sunt şi alţi

factori care pot modifica valorile proteinelor şi fracţiunilor

lor, printre care: vârsta, stresul sub diferite forme, infestările

parazitare, infecţiile bacteriene sau virale, afecţiunile

endocrine etc. In aceste condiţii aprecierea stării nutriţional-

metabolice a efectivelor de animale trebuie să se bazeze pe

interpretarea corelativă a rezultatelor de profil metabolic (din

care să nu lipsească probele hepatice şi renale) cu ceilalţi

factori: ancheta nutriţională, anamneză, examen morfo-clinic etc.

Creşterea azotemiei poate fi pe perioadă scurtă consecinţa

unui nivel azotat excesiv sau a deshidratării (de obicei sunt

416

creşteri mici, peste limitele superioare considerate normale), sau

a unei inhibări a diurezei, în timp ce hipoazotemia exprimă o

carenţă azotată.

De reţinut că în medicina veterinară dozarea ureei este

testul cel mai semnificativ pentru depistarea disfuncţiilor

renale; o valoare persistent ridicata a ureei sangvine arată

gravitatea afecţiunii organice, indicând în general o nefropatie

cronică. Legat de aceasta Brian şi Bertrand (1976) au precizat

elementele prognosticului, în funcţie de valorile uremiei la

câine, în cursul nefritelor acute sau cronice: la valorile de 0,5

g/l până la 3 g/l exista supravieţuire în procent de 90-30%; peste

3 g/l nu există supravieţuire. La alte specii (purcei, viţei),

testând un mare număr de animale, autorii lucrării au observat că

la valorile de 4 g/l şansele de supravieţuire sunt de 50%. în timp

ce peste 4 g/l nu au constatat supravieţuire.

O importanţă deosebită în interpretarea profilului metabolic

proteic o are raportul albumine/globuline din ser. O

hipoalbuminemie asociată cu hiper-globulinemie şi transaminaze

crescute, poate indica o hepatopatie, în care are loc dezvoltarea

ţesutului mezenchimal în detrimentul celui parenchimatos

(preciroze, ciroze).

Dimpotrivă, nivelurile normale ale albuminei asociate cu

hiperglo-bulinemia pot indica un răspuns imunologic la boli

infecţioase, după cum hipoalbuminemia dublată de hipoglobulinemie,

întâlnită în cazuri foarte rare, semnifică subnutriţie cronică

severă, animale tarate, areactive.

De subliniat că în testele de rutină concentraţiile

globulinemiei se află nu prin dozare, ci scăzând valorile

417

albuminemiei din cele ale proteinei totale, aşadar trebuie mare

precizie la dozarea albuminelor şi proteinelor totale.

Dintre sărurile minerale se pare că cele mai robuste din

punct de vedere homeostazic sunt: magneziul, cuprul, fierul,

zincul şi sodiul, ele prezentând un interes strict nutritiv.

Dimpotrivă, variaţiile calcemiei, fosforemiei şi potasemiei nu

reflectă numai starea nutritivă a acestora, ci poate fi urmarea

unor interrelaţii: carenţa de calciu poate fi şi ca urmare a

carenţei de magneziu, stării de hipoparatiroidie, hipersecreţiei

de calcitonină etc. Carenţa de fosfor mai poate fi urmarea unor

carenţe pronunţate de magneziu. Creşterea sangvină peste valorile

normale ale acestor trei elemente minerale poate fi determinată

de: hipovitaminoza D pentru fosfor şi calciu, hiperparatiroidismul

pentru calciu, stările de şoc, insuficienţa corticosuprarenală şi

sindromul hemolitic pentru potasiu. Pe de altă parte, carenţa

aceluiaşi mineral poate determina leziuni diferite, în funcţie de

specie. Exemplu: carenţa de seleniu poate provoca: miodistrofle la

rumegătoare, hepatodistrofie dietetică la porcine, diateza

exsudativă la păsări, sindromul grăsimii galbene la animalele de

blană etc.

Privind interpretarea profilului vitaminic nu trebuie

pierdută din vedere importanta vitaminelor din complexul B în

procesele metabolice (protidic, glucidic, lipidic), prin reglarea

biosintezei şi a vitaminelor A, E, D şi C, în menţinerea

structurilor tisulare.

La interpretare trebuie luat în considerare antagonismul

vitaminei K cu vitamina A şi protecţia acesteia din urmă de către

vitamina E. De asemenea, sinergismul dintre vitamina E şi seleniu

trebuie amintit. Nu trebuie uitat că, este necesară dozarea

418

vitaminei D din sânge, mai ales la specia bovine, iarna şi

primăvara, deoarece disvitaminozele îmbracă forma de boală

carenţială mixtă A, E, D, fapt de care trebuie să se ţină seama la

aplicarea tratamentului. Pe de altă parte, sinteza endogenă de

vitamina C impune un nivel normal de vitamina A, E şi complexul B.

Se reaminteşte că pentru interpretare este importantă

coroborarea obligatorie a datelor biochimice cu cele hematologice,

în scopul depistării cu mai multă siguranţă a unor deficite

alimentare. Este cunoscut rolul unor nutrienţi (albumine, fier,

cupru, cobalt, acid folie, vitamina B12, E şi C) în hematopoeză, în

general şi în eritropoeză şi hemoglobinogeneză în special.

Carenţele în unul sau mai multe elemente nutritive se

manifestă, fie prin pancitopenie, fie prin oligocitemie şi (sau)

discromie. Astfel, rezultă că cele două tipuri de investigaţii,

hematologice şi biochimice, reuşesc să se completeze, iar până la

un punct să se confirme una pe cealaltă. De exemplu, asocierea

valorilor serice scăzute de: fier, cupru şi (sau) albumine, cu

anemie microcitară hipocromă, sau de cobalt şi acid folie, cu

anemia macrocitară normocromă, ori hipereromă.

Interpretarea profilului hematologic. Interpretarea corectă a

rezultatelor profilului hematologic presupune cunoaşterea

hematopoezei şi a patologiei acesteia, în contextul tulburărilor

carenţiale.

Nu trebuie pierdut din vedere că toate anemiile nutriţionale

au origine centrală şi că ele se datorează, fie scăderii

producţiei de eritrocite la nivelul măduvei hematogene, fie sunt

urmare a reducerii conţinutului în hemoglobina din eritrocite.

Pentru prima categorie de anemie este implicată carenţa de

cobalt (vitamina B12) care determină blocarea sintezei de ADN în

419

proeritroblaşti şi eritroblaşti bazofili sau lipsa acidului folie,

care blochează sinteza nucleotidelor şi aminoacizilor celulari. In

consecinţă, în carenţa de cobalamină şi acid folie în măduva

osoasă hematogenă mitozele sunt blocate în faza de presinteză a

acizilor nucleici, în schimb sinteza de ARN şi proteinele

citoplasmatice nu sunt afectate, fapt ce determină asincronismul

de dezvoltare nucleocitoplas-matic, caracterizat prin existenţa în

eritroblaşti a nucleilor tineri în citoplasmă matură, (nucleii

mari cu structură afânată, caracter de tinereţe; citoplasmă puţină

şi intens colorată, caracter de maturitate). In sângele circulant,

caracteristic la acest tip de anemie este creşterea volumului

eritrocitar mediu (VEM) peste valorile normale, în timp ce

cantitatea de hemoglobina eritrocitară medie (CHEM) este normală

sau crescută. Evident că în această situaţie diagnosticul va fi de

anemie oligocitemică macrocitară normo- sau hipercromă.

Importanţa numărării reticulocitelor nu este nicăieri mai

clar demonstrată decât în diagnosticul acestui tip de anemie:

reticulocitopenia găsită în cazurile netratate devine

reticulocitoză marcantă, când se administrează doze mici de

cobalamină. Acest tip de anemie poate fi întâlnit la bovine şi

ovine în zonele în care solul conţine cantităţi reduse de cobalt

şi, după cum se ştie, în absenţa cobaltului flora rumenală nu

poate sintetiza vitamina B12.

Anemia produsă ca urmare a reducerii conţinutului de

hemoglobina în eritrocit are la bază deficientele în sinteza

hemului consecutive carenţelor de fier, cupru şi (sau) albumine

(siderofilina de care se leagă fierul).

Examenul hematologic evidenţiază uşoară eritropenie, scăderea

hemoglobinei, hematocritului şi VEM-ului. La examenul frotiului de

420

sânge circulant se constata microcitoză, frecvent asociată cu

anulocitoză. Uneori se observă şi eritrocite policromatofile şi

chiar bazofile. Diagnosticul va fi de anemie normocitemică

microcitară hipocromă.

Frotiul din măduva hematoformatoare arată predominanţa

eritroblaştilor bazofili şi policromatofili (măduva albastră),

fapt ce indică ineficienţa încărcării citoplasmei cu hemoglobina.

Şi în acest caz există asincronism de dezvoltare CI

ocitoplasmatic, dar acesta este invers decât cel constatat în

carenţa de cobalamină şi acid folic: nuclei maturi în citoplasmă

tânără (nuclei pignotici şi citoplasmă multă).

Tot anemie microcitară hipocromă se produce şi în deficienţa

sintezei glohinei, ca urmare a blocajului sintezei unor catene

polipeptidice ale acesteia, consecinţa: scăderea producţiei de

hemoglobina, eritropenie şi uneori prezenţa de leptocite. În

contrast cu hipocromia, rezervele de fier ale organismului sunt

crescute.

Mai trebuie subliniat că interpretarea Ht trebuie făcută în

corelaţie cu numărul eritrocitelor şi VEM; Ht scăzut poate fi

urmare a oligocitemiei şi (sau) microcitozei, în timp ce Ht

crescut reflectă policitemie şi (sau) macrocitoză (Pârvu şi col.,

1977; Pârvu, 1983; Pârvu şi col., 1984).

10.2.3. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA BOVINE

Toate bolile cauzate de intensivizarea nutriţiei în scopul

creşterii rapide a tineretului şi obţinerea unor producţii mari de

lapte, Payne, 1970 le-a denumit boli de producţie, iar şcoala

421

românească tehnopatii. Evident că una dintre cauzele de bază ale

bolilor de producţie este aceea că producţiile obţinute (lapte,

viţei, spor de creştere etc), nu sunt acoperite nutriţional prin

hrana administrată. In aceste condiţii, după epuizarea mijloacelor

homeostazice ale organismului apar modificări ale compoziţiei

sângelui (modificarea profilului metabolic), respectiv boli de

producţie.

După cum se ştie toate aceste boli de producţie nu evoluează

cu simptomatologie clinică, ci doar prin tulburări metabolice

manifestate prin modificări ale compoziţiei sângelui sau a altor

lichide biologice. Pentru depistarea acestor modificări se aplică

testul de profil metabolic (Pârvu, 1992).

După cum se ştie toate aceste boli de producţie nu evoluează

cu simptomatologie clinică, ci doar prin tulburări metabolice

manifestate prin modificări ale compoziţiei sângelui sau a altor

lichide biologice. Pentru depistarea acestor modificări se aplică

testul de profil metabolic (Pârvu, 1992).

STABILIREA SETULUI DE ANALIZE

Pentru a avea sub control permanent echilibrul metabolic al

animalelor s-au stabilit anumite seturi sau combinaţii de

constituenţi ai sângelui, care analizate împreună să dea relaţii

despre statusul metabolic al animalului. Aceste seturi de analiză

variază în funcţie de autor. De exemplu Payne şi col. (1970)

propun testarea următoarelor constante hematologice: hematocritul,

hemoglobina, glucoza, azotul ureic, Ca, P, Mg, Na, K, proteina

totală, albumină şi globul inele, luând câte 7 vaci cu producţie

mare de lapte, 7 vaci cu producţie medie de lapte şi 7 vaci

înţărcate, testate o dată la sfârşitul perioadei de păşunat şi o

422

dată la sfârşitul stabulaţiei. Scopul profilului metabolic în

concepţia autorilor era să evalueze în dinamică sănătatea

metabolică a efectivelor, pe de o parte şi să ajute la cunoaşterea

naturii şi diagnosticarea eventualelor tulburări metabolice, pe de

altă parte.

Kranfeld (1972) propune o listă puţin diferită de cea

precedentă şi anume: hemoglobina, glucoza, albumină, proteina

totală, Ca, P, Mg, acizii laşi liberi, aceto-acetaţi (3-

hidroxibutiraţi, acetat şi lactat dehidrogenaza.

Sommer (1975) a ales 13 constituenţi consideraţi cei mai

elocvenţi ai stării nutriţionale metabolice, dar şi pentru faptul

că metodele de dozare respective erau exacte şi se pretau la

automatizare. Acest set de constituenţi sangvini, denumit de autor

testul de profil metabolic complet, este constituit din următorii

parametri: hematocritul, glicemia, azotemia, albuminemia,

proteinemia totală, Ca, P, Mg, K, Na, Cu, Fe.

Tot Sommer (1975) descrie un minitest de examinare preventivă

individuală a vacilor înainte de fătare prin determinarea GOT şi

colesterolului. Probele de sânge se recoltează de la vaci, cu 6-8

săptămâni antepartum. Dacă una sau amândouă constantele

determinate sunt deviate de la media populaţiei (creşterea GOT

şi/sau scăderea colesterolului), vacile respective după fatare se

îmbolnăvesc în procent de 73%. Aplicând tratamente antepartum s-au

redus îmbolnăvirile la 27%.

Mai târziu, Slănina şi Beseda (1979) extind gama de

investigaţii pentru profil metabolic, descriind într-o monografie

11 profiluri parţiale şi anume: profilul hematologic (eritrocite,

Hb, Ht, VEM, HEM, CHEM, trombocite, leucocite, formulă

leucocitară), profilul proteic (proteine totale, albumine,

423

fracţiuni globulinice: a, P, y, imunoglobuline prin testul

turbidimetric cu sulfat de zinc, fîbrinogen, azot neproteic),

profilul energetic (glucoza, acid lactic, acid piruvic,

colesterol, corpi cetonici, lipide totale), profilul vitaminic

(vitamina A, p-caroten, vitamina E), profilul mineral (Ca, P, Mg,

K, Na, CI, Fe, Cu), profilul hidroelectrolitic (ionograma, şi

statusul hidric), profilul |Hfo bazic (pH şi rezerva alcalină),

profilul enzimatic (GOT, GPT, GGT, SDH), profilul hepatic

(bilirubină totală, GGT, SDH, GOT, proteine totale), profilul

gastric (aciditatea actuală, aciditatea totală, acizi graşi

volatili, acid acetic, acid propionic, acid butiric, raportul

acetat/propionat, acid lactic) şi profilul urinar (pH, densitate,

corpi cetonici, Ca, Na, K, P, Mg).

Evident că nu toţi aceşti constituenţi se examinează deodată.

Stabilirea setului de parametri de analizat depinde în primul rând

de factorii care au relevanţă în problema investigată, ţinându-se

seama şi de preţul de cost, uşurinţa efectuării analizelor,

exactitatea şi reproductibilitatea analizelor în cauză, timpul de

conservare a probelor pentru fiecare analiză în parte.

Pârvu şi col. (1992), efectuând controlul metabolic la un

mare număr de efective de bovine, timp de două decenii, au putut

observa care constituenţi sangvini sunt cei mai revelatori pentru

starea de sănătate metabolică.

Parametri sangvini notaţi cu trei semne au indicaţie majoră

şi trebuie să constituie analize uzuale care să nu lipsească din

setul de analize al efectivelor controlate. Parametri sangvini

notaţi cu două semne pot fi incluşi sau nu în setul de analize, în

funcţie de situaţia concretă a efectivului, de rezultatul

examenului clinic, anchetei nutriţionale şi de datele de anamneză.

424

Parametri notaţi cu un singur semn se introduc în setul de analize

mai rar, doar în anumite situaţii. Această notaţie rămâne valabilă

şi pentru celelalte specii (ovine, porcine, păsări).

Nu s-au inclus în setul de analize determinările de

lacticodehidrogenază şi transaminaza glutampiruvică, întrucât ori

de câte ori au fost testate nu au furnizat date valabile pentru

diagnosticul la această specie. Dozarea lor pe un număr extrem de

mare de animale, provenite din diferite efective, nu a evidenţiat

rezultate situate în afara valorilor de referinţă.

MOMENTUL OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI METABOLIC

Momentele cele mai justificate de aplicare a testului de

profil metabolica sunt cele care coincid cu solicitarea metabolică

cea mai intensă. Pentru vacile de lapte suni considerate gestaţia

avansată: 4-6 săptămâni antepartum şi vârful lactaţiei: 6-8

săptămâni postpartum. De asemenea se mai recomandă aplicarea

testului de profil metabolic, ori de câte ori se schimbă regimul

de alimentaţie şi mai cu seamă la sfârşitul stabulaţieî şi

începutul păşunatului. Evident că pentru efectivele cu probleme

(suspiciune de cetonemie. paraplegii ante- şi postpartum,

infertilitate, toxicoză materno-perinatală etc.) se recurge la

testul de profil metabolic, ori de câte ort situaţia o impune.

Pentru efectivele normale de viţei sugari, efectuarea

profilului metabolic nu este absolut necesară. In schimb, la

efectivele la care se constată diarei neonatale, semne de

deshidratare. întârziere în creştere, dispnee, suspiciune de

anemie etc, aplicarea testului de profil metabolic are importanţi

majori.

425

La bovinele la îngrăşat, în general, se recurge mai rar la

profilul metabolic. Momentele cele mai potrivite de efectuare a

lui sunt, fie când se schimbă regimul de hrănire, fie când în

efectiv se constată afecţiuni pedale cu caracter de masă,

întârzieri în creştere, spor de greutate redus etc. (Pârvu, 1992).

PROFILUL HEMATOLOGIC

Valorile hematologice se apreciază în funcţie de vârstă,

producţie, stadiul lactaţiei, etc.

Valorile indicilor eritrocitari derivaţi VEM, HEM şi CHEM se

obţin prin calcul, utilizînd formulele:

HtHbCHEM

ErHbHEM

ErHbVEM

10

10

10

Modificările eritronului. De subliniat că, valorile seriei

roşii îndeosebi a hemoglobinei şi hematocritului, la vacile cu

lapte sunt în strânsă corelaţie cu producţia de lapte

De asemenea, incidenţa anemiei este deseori dependentă de

nivelul lactaţiei. De exemplu, la o producţie zilnică până la 7

litri lapte apariţia anemiei a fost de 4,4% din animalele

cercetate. La o producţie de 8-16 litri, incidenţa anemiei a fost

de 9,8%, iar la peste 16 litri lapte incidenţa anemiei a crescut

la 15,5% (Slănina şi Beseda, 1979).

Numărul de eritrocite, hematocritul şi hemoglobina se

corelează pozitiv cu albumina din sânge şi prezintă modificări

importante în funcţie de alimentaţie. Cei trei parametri sangvini

scad până la limitele anemiei la sfârşitul iernii şi începutul

primăverii şi se refac pe perioada vară-toamnă. Pârvu şi col.

426

(1986), făcând un studiu pe o perioadă de 5 ani, însumând 47

efective de vaci, au constatat că incidenţa anemiei subclinice a

fost de 27,7% iarna, faţă de numai 42% vara.

Aceste diferenţe sezoniere nu sunt cauzate de anotimpul în

sine, ci mai ales de nivelul nutriţiei şi felul hranei ingerate de

rumegătoare în cele două sezoane: de stabulaţie şi de păşunat.

Valorile eritronului mai ridicate vara sunt probabil date de

ingestia mai mare de constituenţi plastici şi catalitici

(proteine, Co, Fe, Cu etc.) necesari eritrogenezei şi

hemoglobinogenezei. Este de asemenea posibil ca o reducere a

ingestiei de apă şi sodiu pe perioada verii să determine

hemoconcentraţie şi astfel, creşterea valorilor eritronului.

Incidenţa anemiei subclinice este mult mai ridicată la viţeii în

vârstă de o lună, iar Pârvu şi col., 1986, pe aceeaşi perioadă, au

găsit 62% viţei anemici, fiind posibil ca la anemicii congenitali

înregistraţi la fatare să se adauge şi cei ce au devenit anemici

ca urmare a hrănirii exclusive cu lapte.

Pentru vacile de lapte şi bovinele la îngrăşat se consideră

anemie atunci când numărul de eritrocite scade sub 5,1

milioane/mm3, hematocritul sub 32% şi hemoglobina sub 9,2 g/dl.

După valorile CHEM, anemia poate fi: hipocromă, când CHEM

este sub 26 g/dl; normocromă, când CHEM este cuprins între 27 - 34

g/dl.

In funcţie de mărimea eritrocitelor, anemia este clasificată

în: microcitară, când VEM este mai mic de 48 microni cubi;

normocitară, când VEM este cuprins între 48- 65 microni cubi;

macrocitară, când VEM este mai mare de 65 microni cubi.

427

La viţei, anemia se caracterizează prin hemoglobina scăzută

sub 9 g/dl, numărul de eritrocite sub 5 milioane/mm3 şi

hematocritul sub 33%.

In funcţie de valorile indicilor eritrocitari, anemia

hipocromă înregistrează valori de CHEM sub 25 g/dl, anemia

normocromă (CHEM 25 - 33), anemia microcitară (VEM sub 50), anemie

normocitară (VEM 50 - 62) şi macrocitară (VEM peste 62 jn3).

De subliniat că etiologia anemiilor Ia bovine (spre deosebire

de alte specii) este foarte diversă (nutriţională, toxică,

parazitară, infecţioasă, neoplazică etc), de aceea, pentru

diferenţierea etiopatogenezică a anemiilor, obligatoriu trebuie

făcute investigaţii epizootologice, examene clinice, anchetă

nutriţională, determinarea indicilor eritrocitari derivaţi (VEM,

HEM, CHEM) şi examenul măduvei hematogene.

Modificările leucocitare. Numărul total de leucocite scade spre

limita inferioară a valorilor de referinţă o dată cu creşterea

producţiei de lapte.

Faţă de valorile normale leucocitare se poate întâlni, fie

leucocitoza, fie leucopenie.

Leucocitoza poate fi: uşoară, când numărul de leucocite este

cuprins între 9,8- 12 mii/mm3; medie, când leucocitele sunt între

12-18 mii/mm3, accentuată, peste 18 mii leucocite pe mm3.

După tipul leucocitelor predominante în formula leucocitară

se poate înregistra:

• Leucocitoza neutrofilică, când neutrofilele sunt peste 45%,

întâlnită în bacterioze acute şi inflamaţiile organelor;

• Leucocitoza limfocitară, când limfocitele sunt peste 60%,

întâlnite în hepatoze, septicemie şi viroze;

• Leucoză, când limfocitele sunt peste 75%;

428

• Creşterea eozinofilelor peste 10%, arată o stare alergici

sau parazitară.

Leucopenia (panleucopenia) poate fi considerată când numărul de

leucocite este sub 6,6 mii/mm3, întâlnită în stres, viroze,

intoxicaţii, hepatoze.

La vitei, numărul total de leucocite şi limfocite scade cu

înaintarea în vârstă.

Leucocitoza uşoară, se consideră când numărul leucocitelor este

cuprins între 11 şi 13,5 mii/mm3, lecucocitoza medie, între 13,5 şi

20 mii/mm3, iar lecocitoza accentuată, peste 20 mii/mm .

Profilul leucocitar poate înregistra fie o neutrofilie, când

neutrofilele sunt peste 45%, în caz de bacterioze acute, fie o

limfocitoză când limfocitele sunt peste 67%, întâlnită în hepatoze

sau septicemie gravă, fie o eozinofilie când eozinofilele depăşesc

5% în formula leucocitară, în caz de alergie sau parazitoze.

Leucopenie se consideră când numărul de leucocite este sub

6,1 mii/mm3. Ea poate fi: pan leucopenie, constatată în stres,

micoze, hepatoze şi intoxicaţii sau granulocitopenie (neutrofile

sub 23%), înregistrată în diateza hemoragică, afectarea măduvei

hematogene şi micotoxicoze (Slănina şi Beseda, 1979).

PROFILUL PROTEIC

Proteinele totale din serul sangvin se compun în cea mai mare

parte din album ine şi globuline. Plasma conţine fibrinogen.

Albuminele, fibrinogenul şi o parte din globuline se sintetizează

în ficat, iar gammaglobulina în sistemul reticulo-plasmocitar.

Modificările profilului proteic la vacile de lapte şi

bovinele la îngăşat:

a. Modificările cantitative ale proteinemiei.

429

Hipoproteinemie se consideră când proteinele totale scad sub

7 g/dl la vacile gestante şi 6,8 g/dl la vacile lactante.

Forma absolută a hipoproteinemiei poate să apară în:

hepatoze, sindrom de malabsorbţie, sindrom nefrotic, caşexie,

endoparazitoze. Poate fi urmarea unei sinteze reduse sau a unei

catabolizări exagerate (diaree, exsudaţie, transsudaţie), ori de

origine nutriţională, în cazul unui bilanţ azotat negativ de lungă

durată. De subliniat că tulburările de malnutriţie proteică, în

condiţii naturale, nu trebuie privite ca monocarenţe pure, ci ca

policârenţe; hipoproteinoza determină o perturbare a asimilării

vitaminelor, o diminuare a tuturor proceselor de metabolism care

se reflectă mai întâi prin hipoproteinemie şi apoi prin scăderea

hemoglobinei. Procesele oxidoreducătoare se reduc ca intensitate,

ca urmare a scăderii hemoglobinei, remarcându-se anemie, atrofia

ţesuturilor şi pierderea în greutate, anorexie, leucopenie,

scăderea rezistenţei la îmbolnăviri.

Forma relativă (aparentă) este consecinţa hemodiluţiei,

urmare a afecţiunilor renale cronice.

Hiperproteinemie se consideră când proteinele totale depăşesc 8,4

g/dl ser. Forma absolută este întâlnită când se produce o sinteză

crescută a globulinelor (în procesele inflamatorii, neoplazii).

Forma relativă (aparentă) se instalează în hemoconcentraţie

(diaree profuză, vomă incoercibilă, carenţă de apă).

b. Modificările calitative ale proteinemiei se referă la perturbarea

raportului diferitelor fracţiuni proteice din serul sangvin,

respectiv disproteinemia.

Albumina constituie un indicator obişnuit al consumului de

proteine pe durata unei perioade lungi. Astfel, când scăderea

albuminei şi a concentraţiei ureei apar împreună, în special la

430

mijlocul lactaţiei, reprezintă un indiciu al consumului

necorespunzător de proteină. După unii autori (Rowlands şi col.,

1982) concentraţia scăzută de albumină poate fi dată, de asemenea,

de fascioloză sau alte infestaţii parazitare, care pot reduce

capacitatea ficatului de a sintetiza albumina, sau aşa cum s-a mai

arătat, în bolile infecţioase concentraţiile globulinelor pot

creşte, descrescând compensator albumina.

Hipoalbuminemie se consideră când albumina reprezintă mai puţin

de 43,1% din totalul proteinelor la vacile gestante şi 44,2% la

vacile lactante sau exprimat în grame sub 2,9 g/dl, la ambele

categorii de vaci.

Hipoalbuminemia poate fi prezentă în: cazurile de deficit în

substanţe azotate în hrană; îmbolnăviri acute şi cronice care

determină catabolizare crescută; sinteză scăzută, ca urmare a

afecţiunilor hepatice; sângerări; exsudaţie şi transsudaţie;

postpartum, 1 -4 săptămâni; malabsorbţie.

Concentraţiile scăzute de amumină au fost asociate cu

producţii reduse dc lapte şi scăderea substanţei uscate din lapte.

Parker (1976) a semnalat o ameliorare a producţiei de lapte a

cirezii, datorită optimizării consumului de proteină care a fost

recomandat ca urmare a testelor de profil metabolic întreprinse de

Payne şi col., 1970.

Hiperalbuminemie se consideră când albuminemia depăşeşte 52,1%

din proteinele totale la vaci gestante şi 55,2% la vacile lactante

sau, exprimat în grame, când valorile albuminemiei sunt peste 3,4

g/dl la vacile gestante şi 3,9 g dl la vacile lactante.

Hiperalbuminemia nu poate fi decât relativă, ea fiind prezentă în

hemoconcentraţie. Consumul excesiv de proteină nu creşte

concentraţia de albumină peste limitele standard.

431

În examenele de rutină, concentraţiile globulinelor totale se

află făcând diferenţa între concentraţiile proteinei totale şi

albumină. Ele variază invers cu concentraţiile albuminei,

compensând schimbările presiunii coloidosmotice ale sângelui. Prin

urmare, concentraţiile crescute sau scăzute pot fi secundare sau

primare schimbării concentraţiei albuminei.

Creşterea -globulinelor peste normal, respectiv peste 13,9% la

vacile gestante şi 16,2% la vacile lactante apare în infecţii,

inflamaţii acute, febră.

Creşterea -globulinelor peste 18,3% la vacile gestante şi 15,4%

la vacile lactante are loc în afecţiuni hepatice, inflamaţii

acute.

Creşterea -globulinelor peste 28,8% la vacile gestante şi 27,6%

la vacile lactante se poate întâlni în imunizarea animalelor (este

însoţită de scăderea albuminei), în hepatoze cronice (de asemenea,

însoţită de scăderea albuminei), în îmbolnăvirile cronice, precum:

metrită, pielonefrită, leucoză, parazitoze etc.

Creşterea imunoglobulinelor totale din plasma sangvină, peste 46

g/l, pusă în evidenţă prin testul de precipitare cu sulfat de

zinc, este însoţită de obicei de hipergammaglobulinemie şi este

întâlnită în procesele inflamatorii acute şi cronice.

Diminuarea imunoglobulinelor totale sub 26 g/l, depistată prin

acelaşi test, este însoţită de hipoproteinemie şi este prezentă în

anemii severe, hepatopatii şi îndeosebi în nefroze amiloide.

Clasa de IgG (subclasele IgG1 şi IgG2). Imunoglobulinele se

găsesc cea 60% în spaţiul intravascular şi 40% în spaţiul

extravascular. Diminuarea concentraţiei conduce la reducerea

rezistentei organismului. îndeosebi fată de infecţiile piogene.

432

Nivelul IgG şi IgM diferă în funcţie de rasă şi în mai mică

măsură în funcţie de sex (taurii au valori mai mari). De asemenea,

nivelul IgG, IgM şi IgA creşte o dată cu înaintarea în vârstă.

Fibrinogenul are tendinţă de creştere în diatezele hemoragice

(stahibotriotoxicoză).

Amoniacul şi ureea sunt indicatori calitativi importanţi ai

metabolismului proteic, întrucât dau relaţii despre nivelul de

proteină brută în raţie.

Metabolismul azotat va fi apreciat în funcţie de:

- Nivelul de substanţe proteice din raţie;

- Concentraţia de amoniac din stomac şi valoarea pH-ului la

60 minute după hrănire;

- Concentraţia amoniacului şi a ureei din sânge şi urină;

- Proteinemie.

Diminuarea valorilor de amoniac şi uree în sânge, plasmă şi

ser, înseamnă un nivel redus de substanţe azotate în raţie.

Toţi autorii (Payne şi col., 1970; Bolwey şi col., 1973;

Miche I, 1976; Cottereau, 1977; Pârvu, 1992) sunt de acord că

hipoazotemia ureică asociată cu hipoalbuminemia, mai ales în

condiţiile când şi glicemia este situată la limita inferioară a

valorii normale, arată un deficit, pe termen lung, al proteinei

din hrană.

Creşterea valorilor peste normal poate fi urmarea unei

alimentaţii bogate în proteine, hrănirii cu uree sau

hemoconcentraţiei.

Pe de altă parte, concentraţia de uree în serul sangvin şi în

urină depinde, în mare măsură, de acoperirea nivelului de energie.

Creşterea nivelului de substanţe energetice în hrană diminuează

concentraţia de uree în serul sangvin şi urină.

433

Între nivelurile de uree din serul sangvin şi din urină

există o corelaţie directă (r + 0,52).

Oscilaţiile concentraţiei de uree dependente de nivelul

alimentar sunt mai mari şi mai importante în urină decât în serul

sangvin.

Un nivel excesiv de substanţe azotate digestibile în hrană nu

măreşte producţia de lapte, în schimb sarcina ficatului privind

ureosinteza este îngreuiată.

Concentraţia optimă de uree, la vacile de lapte, variază

între 25 şi 30 mg/dl, în serul sangvin şi între 1 şi 1,2 g/dl, în

urină, în timp ce limitele extreme, inferioară şi superioară

admise, sunt cuprinse între 20 şi 40 mg în serul sangvin şi 0,8-

1,6 g/uree/dl în urină. Valorile crescute sau scăzute sunt un

semnal de avertizare a dezechilibrului azotat. In general,

concentraţiile de uree sub 16 mg sau peste 35 mg/dl în ser şi sub

0,6 g sau peste 2 g/dl în urină demonstrează un deficit

considerabil şi respectiv un exces de substanţe azotate

digestibile (Lebeda, 1979).

Hiperazotemia reală se instalează în:

• Intoxicaţia cu uree, în care concentraţia de amoniac din

sânge poate să fie cuprinsă între 1-2 g/dl (587-1178 mmol/1).

Concentraţia maximă se produce la 40-60 minute după hrănire, doza

letală fiind de 2348-2935 mmol/1. Conţinutul gastric are un pH în

jurul a 8,5 şi până la 46,9 mmol/1 amoniac;

•Supraalimentaţia cu albumina digestibilă;

•Disfuncţia alcalină a stomacului (alcaloza rumenală) cu

putrezirea mucoasei şi a conţinutului rumenal, în care valorile de

amoniac cresc la peste 23480 mmol/1. Concomitent creşte şi ureea

din serul sangvin sau din urină;

434

• Nefropatie organică sau funcţională, în care concentraţia

amoniacului din sânge şi concentraţia ureei din serul sangvin

cresc peste valorile considerate normale;

• Hepatopatii, datorită reducerii capacităţii de detoxifiere

a ficatului.

Hiperazotemia aparentă se produce în caz de deshidratare.

Hipoazotemia aparentă se produce în caz de hemodiluţie.

Modificările profilului proteic la viţeii sugari. Proteinemia

la viţei este dependentă de vârstă; este mai mică la fatare (4,5 -

4,8 g/dl) şi creşte în cursul perioadei de alăptare (5,3-6,7

g/dl).

Hipoproteinemia la viţei se consideră atunci când în plasmă

sau în serul sangvin se înregistrează valori mai mici de 5,3 g/dl,

care pot indica:

• Subnutriţie cantitativă şi calitativă;

• Tulburări de absorbţie a albuminelor (gastroenterită

cronică);

• Pierderi excesive prin sângerare (diateză hemoragică,

enterită hemo-ragîcă, ulcer splenic);

• Tulburări ale proteinosintezei (hepatoză);

• Pierderi excesive de proteine prin urină;

• Alăptare insuficientă.

De subliniat că hipoproteinemia este cauza cea mat frecventa

a viabilităţii reduse a viţeilor.

Hipoalbuminemia însoţeşte gastroenteritele cu descărcări

diareice, deoarece catabolismul albuminelor este crescut. Aceasta

are o influenţă negativă asupra mecanismelor homeostazice ale

metabolismului apei.

435

Hiperproteinemia (proteine peste 6,7 g/dl) este rară şi apare în

procesele inflamatorii uşoare, cronice. Hiperproteinemia relativă,

apare în cazul heroo-concentraţiei severe.

Disproteinemia la viţei este similară cu cea a vacilor de lapte,

concentraţia imunogiobulinelor în sângele viţeilor putând fi

crescută sau redusă (imuno-deficit)

Imunodeficienţa este întâlnită de obicei la vârsta de 3-4

săptămâni, fiind urmare a mai multor factori:

• Colostrul dc calitate inferioară;

• Administrarea primului colostru în cantităţi prea mici;

• Administrarea primului colostru prea târziu (după 6 ore);

• Diaree în primele zile după fatare, însoţită de

malabsorbţie;

• Tehnologia de hrănire necorespunzătoare;

• Factorii necunoscuţi care împiedică absorbţia Ig.

De menţionat că în a 4-a, a 5-a săptămână, nivelul

imunoglobulinelor totale este cel mai redus. În perioada următoare

determinarea Ig totale are o importanţă mai redusă.

In serul sangvin IgG este reprezentată până la vârsta de 6

luni, în cea mai mare parte, de subclasa IgG1. O concentraţie mai

redusă de IgG de 9,3 g/I determină scăderea rezistenţei

organismului.

Clasa IgM se găseşte în serul sangvin şi în secreţiile

digestive. IgM are un rol important în protejarea viţeilor,

împiedicând colisepticemia.

Clasa IgA este dominantă în secreţiile externe. Are un rol de

protecţie împotriva infecţiilor virotice ale aparatului respirator

şi protejează indirect aparatul digestiv împotriva infecţiilor

bacteriene, prin formarea unui strat protector al mucoaselor.

436

PROFILUL ENERGETIC

Modificările profilului energetic la vacile de lapte şi

bovinele la îngrăşat. Valorile energetice la vacile de lapte şi

bovinele la îngrăşat depind de nivelul de substanţe energetice şi

proteice de care beneficiază animalele, de utilizarea şi

metabolizarea acestora, de vârsta şi starea de sănătate.

Profilul energetic trebuie apreciat concomitent cu profilul

proteic, profilul stomacal, hepatic, acidobazic şi eventual cu

profilul urinar.

Profilul energetic depinde în primul rând de nivelul de

energie brută şi netă din hrană, de metabolizarea acesteia prin

fermentaţie, de suma diferiţilor acizi graşi volatili din stomac,

care constituie un factor important al profilului energetic. De

reţinut că nu întotdeauna concentraţiile glucozei scad ca răspuns

la scăderea consumului substanţelor energetice. Cu toate acestea

ele evidenţiază bine nivelul energetic al hranei administrate,

astfel încât rămâne un parametru preţios aJ profilului metabolic.

Conţinutul în glucide al acidului propionic şi conţinutul în

grăsimi al acidului acetic şi al acidului butiric sunt mijloace de

reglare în asigurarea creşterii producţiilor.

In acţiunile de screening pentru stabilirea stării de

sănătate metabolică şi potenţial productiv, metabolismul

intermediar poate fi cu greu studiat, motiv pentru care în

practică se examinează numai unele faze ale metabolismului

intermediar (fazele principale). Din aceleaşi considerente se

recurge mai degrabă la metaboliţii finali, care constituie

parametri importanţi ai metabolismului energetic normal sau

patologic, cum sunt: glucoza, acidul lactic, colesterolul,

lipidele totale, acidul piruvic şi corpii cetonici.

437

Tulburarea metabolismului energetic (exprimată prin devieri

de la normal ale parametrilor profilului energetic) poate conduce

la:

• Diminuarea producţiei de lapte, a conţinutului de grăsime

şi proteină din lapte;

• Tulburări de reproducţie (fertilitate scăzută), precum şi

fătări de viţei pentru care în practică se examinează numai unele

faze ale metabolismului intermediar (fazele principale). Din

aceleaşi considerente se recurge mai degrabă la metaboliţii

finali, care constituie parametri importanţi ai metabolismului

energetic normal sau patologic, cum sunt: glucoza, acidul lactic,

colesterolul, lipidele totale, acidul piruvic şi corpii cetonici.

Tulburarea metabolismului energetic (exprimată prin devieri

de la normal ale parametrilor profilului energetic) poate conduce

la:

• Diminuarea producţiei de lapte, a conţinutului de grăsime

şi proteină din lapte;

• Tulburări de reproducţie (fertilitate scăzută), precum şi

fatări de viţei neviabili;

• Unele îmbolnăviri ca: cetoza, acidoza metabolică,

disfuncţia rumenală etc.

Parametri profilului energetic, mai des studiaţi, sunt:

Glicemia. La vacile cu gestaţie avansată şi la lactante,

formarea zilnică de glucoza variază între 1500 şi 2000 g, din care

aproximativ 25% este utilizată de către făt, iar 60% formează

glucoza din sânge.

Hipoglicemia se constată:

• în raţii alimentare insuficiente din punct de vedere

energetic sau în precursori glucogenezici;

438

• în caz de cetoză cu afectarea ficatului;

• în inaniţie;

• la câteva zile după fătare.

Hiperglicemia se întâlneşte în:

• hrănirea excesivă cu glucide uşor digestibile

(hiperglicemie alimentară);

• Cetoză incipientă, în care ficatul nu este afectat;

• Diabet (incidenţa este foarte scăzută; nu prezintă

importanţă);

• Stres (fatare, transport sau alte solicitări de mai scurtă

durată) şi este tranzitorie.

Acidul piruvic care creşte în cetoza şi în degenerarea grasă

a ficatului. Cetonemia creşte peste valorile normale în:

• Cetoză;

• Insuficienţa sau excesul de substanţe energetice (glucide

uşor digestibile);

• Consumul de nutreţ cetogen (siloz cu conţinut ridicat în

acid butiric, nivel alimentar cu conţinut ridicat în grăsimi,

respectiv peste 600 g/zi, de exemplu, turtele de oleaginoase);

• Fermentarea cetonică rumenală;

• Modificarea bruscă a hranei;

• Reducerea factorilor gustativi ai nutreţului, precum şi

insuficienţa substanţei uscate şi a fibrei brute;

• Solicitarea fizică cu consum de energie;

• Stres care solicită metabolismul energetic;

• Afecţiuni hepatice;

Subalimentaţie sau inaniţie (cetoză secundară).

439

De subliniat că hipercetonemia se asociază cu acidoza,

întrucât corpii cetonici fixează sărurile alcaline, conducând la

acidoză.

Acidul lactic. Lactacidemia mai mare de 20 mg/dl poate fi

cauzată, fie de o hrănire excesivă cu glucide uşor digestibile

care determină acidoza rumenală, fie de o solicitare fizică (este

de scurtă durată, tranzitorie).

Metabolismul grăsimilor depinde de: vârstă, hrănire, stadiul

gestaţiei şi lactaţiei. Acesta se evaluează prin determinarea

lipidelor totale şi colesterolului.

In lucrările germane dozarea colesterolului este indicată la

vacile cu gestaţie avansată, pentru a depista exemplarele

predispuse la tulburări postpartum. Se consideră că scăderea

colesterolemiei şi creşterea GOT este asociată cu riscul ca vacile

respective să sufere de sindromul de parturiţie.

Hipercolesterolemia este întâlnită în perioada de hrănire cu

nutreţ verde. Hipocolesterolemia se produce în perioada de vârf a

lactaţiei şi în hepatoze.

Lipidele totale scad în cazul degenerării grase a ficatului.

Modificările profilului energetic la viţei. Necesarul

energetic la viţei, depinde de vârstă şi de termoreglare (în

mediul răcoros se măreşte necesarul 10-20%).

Deficitul energetic este frecvent la viţei în perioada de

înţărcare, când se trece de la hrănirea pe bază de lapte, la

hrănirea vegetală. Amidonul este digerat la viţei abia începând cu

a 21-a zi. Viţeii în vârsta de până la 3 săptămâni digeră până la

10 g amidon, iar la vârsta de 3 - 4 luni până la 200-250 g/zi.

Peste 8 g echivalent de hexoză/kg greutate vie determină diareea,

îndeosebi când hrana este săracă în grăsimi. Preponderenţa

440

microflorei zaharolitice produce o cantitate mai mare de acizi

organici, îndeosebi acid lactic şi acetic, care au acţiune

iritantă asupra intestinelor, determinând hiperperistaltism şi

diaree fermentativă. La aceşti viţei pH-ul fecalelor este de

obicei foarte acid. Acizii graşi volatili măresc presiunea

osmotică, în intestin ceea ce duce la reţinerea apei şi

electroliţilor.

Pe de altă parte, o cantitate excesivă de grăsimi în hrană

sau maldigestia acestora, duce la diaree, ca urmare a

concentraţiei mari de grăsimi în fecale (steatoree).

Glicemia la viţei este în strânsă legătură cu vârsta. La fătare

este redusă (valori asemănătoare vacilor de lapte), iar mai târziu

creşte (aproximativ cu 9 mg/dl), apoi scade treptat o dată cu

dezvoltarea celui de al treilea stomac care are rol în

gluconeogeneză.

Hipoglicemia (sub 69 mg/dl) se înregistrează în caz de diaree,

înfometare, deficit energetic în hrană, stresuri şi

hemoconcentraţie crescută.

Hiperglicemia (peste 86 mg/dl), la viţei, are o importanţă

secundară.

Cetogeneza la viţei este foarte redusă, întrucât mobilizarea

lipidelor şi degradarea acizilor graşi liberi este foarte

accelerată.

PROFILUL MINERAL

Modificările profilului mineral la vacile de lapte şi

bovinele la îngrăşat:

441

Calciul. Nivelul lui în ser sau plasmă este relativ stabil şi

depinde de: nivelul exogen (nutreţuri), resorbţie, eliminare şi

starea funcţională a rinichilor.

Rowlands (1982) arată că, concentraţiile de calciu sunt

aproape neafectate de variaţiile calciului ingerat, în timp ce

concentraţia de fosfor este influenţată direct de fosforul

ingerat.

In hrană este foarte important raportul cantitativ

calciu/fosfor, care trebuie să fie 1,5-2/1. Un raport Ca/P scăzut

pare a fi asociat cu pareze de parturiţie şi infertilitate.

Reglarea nivelului calciului în organism este asigurată de

Calcemia prezintă unele variaţii fiziologice în funcţie de

vârstă, gestaţie, stadiul lactatiei, hrană sau starea sănătăţii.

Hipocalcemia (valori sub 8,93 mg/dl) este corelată uneori cu

hrănirea sezonieră, cu vârsta şi cu producţia. Astfel este

cunoscută noţiunea de hipocalcemie fiziologică întâlnită la vacile

de lapte mai bătrâne, cu producţie ridicată de lapte sau în

primele zile după fătare.

Hipocalcemia patologică poate fi urmarea unui nivel scăzut în

hrană, deficitul vitaminei D, hrănirea cu exces de nutreţuri

acide, hipofuncţia tiroidei sau timusului, sindromul de

malabsorbţie, insuficienţa renală cronică etc.

Manifestările hipocalcemiei sunt cele legate de paraplegia

postpartum, acidoză, hipomagneziemie, osteomalacie, inapetenţă şi

oboseală la eforturi mici.

Fosforul anorganic este absolut necesar pentru diferite

fenomene fermentative, îndeosebi în stomac.

Hipofosforemia poate fi cauzată de: un nivel scăzut de fosfor,

tulburări ale resorbţiei fosforului în intestinul subţire,

442

raportul Ca/P necorespunzător, insuficienţa vitaminei D, excesul

de calciu şi magneziu în nutreţ etc.

Hipofosforemia s-a constatat la animale cu osteomalacie sau

rahitism, în caz de alcaloze, la vacile cu lapte de mare

productivitate, care prezintă hematurie (Slănina şi Beseda, 1979).

Manifestările clinice ale hipofosforemiei se manifestă prin

întârzierea creşterii, reducerea producţiei de lapte, inapatenţă,

infecunditate, retenţie placentară, eliminarea mărită a fosfaţi

lor în urină etc.

Hiperfosforemia poate fi urmarea unui exces de fosfor în nutreţ,

a tulburărilor funcţionale renale, acidozelor etc.

Magneziul intervine în sinteza proteinelor, a aminoacizilor

şi utilizarea glucozei. Este un activator al diferitelor procese

fermentative, îndeosebi în stomac.

Hipomagneziemia poate fi urmarea unui nivel scăzut de magneziu

în nutreţ, producţiei mari de lapte, tulburărilor de resorbţie în

intestinul subţire datorate unui exces de substanţe azotoase, de

potasiu, calciu, sulfaţi, fosfor etc. De asemenea, mai poate

apărea când se adaugă uree în nutreţ, în deshidratare şi în

monodieta de fân.

Apariţia sezonieră a hipomagneziemiei se referă la perioada p

aş un aiului de primăvară sau în perioada de toamnă (hrănirea

excesivă cu masă verde).

Aspectele patogene ale hipomagneziemiei sunt legate de

tulburările echilibrului ionilor de magneziu şi potasiu în spaţiul

intercelular şi de conţinutul de potasiu în sânge şi celule.

Hipomagneziemia este însoţită şi de scăderea calcemiei sub

limitele normale, incidenţa crescând o dată cu vârsta. Scăderea

magneziului seric sub 1,5 mg/dl se manifestă clinic prin tetanie,

443

urmare a creşterii excitabilităţii neuromusculare: reducerea

magneziului din lichidele compartimentului extracelular duce la

producţia crescută de acetilcolină la nivelul plăcilor motorii

terminale, mărind totodată receptivitatea acestor plăci motorii

musculare la acţiunea acetilcolinei.

Hipermagneziemia se constată în febra postpartum. Creşterea

magneziului seric determină o stare de toxicoză, cu modificarea

stării generale (narcoză, somnolenţă, inapetenţă).

Potasiul intervine în diverse procese enzimatice şi prin

aceasta în glicoliza şi în sinteza de aminoacizi din cetoacizi.

Hipopotasiemia la bovine este extrem de rară, întrucât raţia

alimentară asigură necesarul de potasiu. Un bilanţ negativ de

potasiu este semnalat totuşi la vaci cu 4 săptămâni antepartum şi

4 săptămâni postpartum. Hiperfuncţia corticosuprarenalei, prin

excesul de mineralocorticoizi eliberaţi, reprezintă o altă

posibilitate cauzală, semnalată însă foarte rar.

Hiperpotasiemia poate fi de origine nutriţională (creşterea

potasiului în Staţie, alcalozele digestive, intoxicaţii cu:

îngrăşăminte potasice, sfeclă, colete de sfeclă etc.) sau de

origine metabolică (fuga potasiului din celulă) în miopatii,

cardiopatii, retenţii renale. Excesul de potasiu este bine

suportat datorită funcţiei corticosuprarenalei şi marii capacităţi

renale de eliminare a acestui mineral. Starea de sănătate este

rareori influenţată şi numai când raportul K/Na este mai mare de

10/1. Se observă tulburări de reproducţie în efectiv, aritmii

cardiace, uneori pierderi prin mortalitate. Concentraţii mari de

potasiu au fost observate în efectivele hrănite cu masă verde sau

păşuni intens fertilizate.

444

Sodiul, intervine în neutralizarea conţinutului rumenal şi în

funcţia unor fermenţi.

Hiponatremia poate să fie consecinţa unei carenţe primare, când

bovinele beneficiază de o alimentaţie excesivă cu masă verde, cu

conţinut sub 0,1% Na din substanţa uscată sau când se utilizează

îngrăşăminte chimice cu potasiu, care reduc conţinutul vegetaţiei

în sodiu. Hiponatremia mai poate să apară în urma unei pierderi

masive de sodiu o dată cu apa (diaree, vomă, salivaţie,

transpiraţie, poliurie), în stările de retenţie intracelulară sau

interstiţială (edeme). Hiponatremia a fost asociată cu pervertiri

ale gustului şi poate fi corectată dacă se administrează bulgări

de sare în iesle.

Hipernatremia se produce datorită nivelului excesiv de sodiu în

hrană, fară hidratare corespunzătoare (intoxicaţie cu sare);

tulburări de filtrare renală (nefrite cronice, oligurie); stări de

stres; corticoterapie prelungită. Hipernatremia este rar întâlnită

la bovine.

Clorul. Tulburările de metabolism prin carenţă sau exces de

clor sunt corectată dacă se administrează bulgări de sare în

iesle.

Zincul. La bovinele adulte, carenţa de zinc evoluează sub

forma eczemei bazei cozii şi a membrelor posterioare, care cedează

la administrarea a 250-500 mg zinc per os.

Producerea experimentală a carenţei de zinc a arătat că

primele modificări apar la membrele posterioare, imediat deasupra

ongloanelor, în jurul coroanei şi la chişiţă, apoi se extind la

uger şi în sus pe membre şi baza cozii, în săptămâna a 2-a de

carenţă.

445

Umoral se constată hipozincemie cu valori sub 95 p.g/dl.

Seleniul are rol protector, antioxidant al membranelor celulare în

sinergism cu vitamina E.

Hiposelenemia (valori sub 0,04 gamma/ml) semnifică stări

carenţiale la animalele adulte: manifestările clinice sunt şterse

şi necaracteristice (infertilitate, retenţie placentară, stări

diareice cronice, distrofii hepatice etc).

Pentru celelalte elemente minerale (fier, cupru, mangan), cu

toate că prezintă interes nutriţional deosebit pentru vacile de

lapte şi bovinele la fegrăşat, carenţa sau excesul lor natural

sunt relativ rare.

Modificările profilului mineral la viţei:

Calciul. La viţei, sursa principală de calciu, fosfor şi

magneziu o reprezintă colostrul şi laptele. Tulburările

metabolismului acestor elemente, asociată cu carenţa în vitamina

D, determină rahitismul, însoţit de diminuarea valorilor sangvine

ale calciului şi fosforului (dar nu în mod regulat).

Hipocalcemia se înregistrează în cazul: nivelului deficitar

al calciului în hrană, tulburărilor de resorbţie în intestinul

subţire, administrării de înlocuitori de lapte cu grăsimi oxidate,

precum şi în hipo- sau avitaminoza D.

Dinamica sezonieră a calcemiei este legată de hrănirea

vacilor de lapte în perioada fatării. Nivelurile cele mai coborâte

sunt în perioada ianuarie-aprilie, iar cele mai ridicate în

perioada august-octombrie.

Hipocalcemia se manifestă clinic prin rahitism, dezvoltare

întârziată, apatie, somnolenţă, spasmofilie, inapetenţă, salivaţie

şi hiperestezie.

446

Rahitismul poate avea o formă alcalină în cazul unui nivel

insuficient de calciu, determinând mobilizarea calciului din oase

şi una acidă în cazul unor tulburări analoage ale fosforului şi

una de hipovitaminoză D.

După intensitate, hipocalcemia poate fi: uşoară, când nivelul

calciului în sânge este cuprins între 7,6 şi 8,9 mg/dl şi gravă

când calcemia este sub 7,6 mg/dl.

Fosforul. In practică se întâlneşte frecvent hipofosforemie

şi hiperfosforemie, îndeosebi postcolostral, la viţeii mai în

vârstă care sunt hrăniţi cu lapte în care raportul Ca/P este

neechilibrat. Raportul corespunzător Ca/P pentru organismele în

creştere este de 1,3- 1,5/1.

Hipofosforemia (când nivelul fosforului este sub 8,3 mg/dl) este

întâlnită în deficitul fosforului în hrană, în tulburări de

resorbţie sau în cazul eliminării crescute a fosforului prin urină

(raportul Ca/P este crescut), în hipovitaminoză D, precum şi în

hrănirea carenţată proteic.

După intensitate, hipofosforemia poate fi: uşoară, când

valorile fosforului sunt cuprinse între 7,5 şi 8,3 mg/dl şi gravă

când fosforemia este sub 7,5 mg/dl.

Hiperfosforemia este rezultatul unei hrăniri cu fosfor, proteine

sau cereale în exces şi în lactacidoză.

Magneziul. Rolul său în organism este acelaşi cu cel descris

la vacile de lapte.

Viţeii primesc în cerealele măcinate o cantitate suficientă

de magneziu, care se absoarbe bine şi din care rămâne o anumită

rezervă. In schimb, hrănirea pe bază de lapte nu asigură necesarul

de magneziu, iar rezervele existente se epuizează, de obicei, până

la vârsta de 4-8 săptămâni. Resorbţia intestinală de magneziu

447

scade o dată cu înaintarea în vârstă, astfel încât la 3-4 luni

este mai redusă. In aceste condiţii rezervele de magneziu din oase

se epuizează şi are hipomagneziemia.

Mai mult ca în cazul altor minerale, magneziemia

înregistrează o dinamică sezonieră legată de hrana vacilor de

lapte în perioada de fatare care determină conţinutul de magneziu

în colostru şi lapte.

În condiţii de teren se constată cazuri de hipomegneziemie şi

hipermagneziemie.

Hipomagneziemia este relativ frecventă şi are o importanţă mai

mare, în comparaţie cu hipermagneziemia care este de importanţă

secundară în patologia viţeilor.

Hipomagneziemia îmbracă anumite aspecte etiopatogenice legate

de nivelul exogen insuficient, de tulburările de resorbţie în

intestinul subţire, de excesul de calciu, potasiu, fosfor, azot,

sulfaţi sau de deshidratare, diaree, inapatenţă.

Deseori, hipomagneziemia este însoţită de hipocalcemie şi se

manifestă clinic prin spasme tetanice (în cazul unui nivel de sub

1 mg Mg/dl ser sangvin), contracţii musculare clonice,

hiperestezie, ataxie şi spasme convulsive, urmate de moarte (când

nivelul Mg în ser este în jurul a 0,6 mg/dl).

După intensitate, hipomagneziemia poate fi: uşoară, când

magneziu din ser este cuprins între 1,4 şi 1,8 mg/dl şi gravă când

magneziul din ser este sub 1,4 mg/dl.

Fierul. Hrănirea unilaterală cu lapte pentru obţinerea de

carne albă sau administrarea de substituenţi de lapte

nesuplimentaţi cu fier determină anemia la viţei. Se consideră că

sunt şi zone geografice în ţara noastră în care anemia naturală la

viţei o egalează ca incidenţă şi intensitate pe cea de la purcei.

448

Iliescu şi Bazilescu (1986) examinând un număr de 1602 viţei, în

60 de unităţi agricole din Oltenia găsesc o incidenţă de 42,4 %.

În 9 din 60 de unităţi controlate, incidenţa anemiei este de peste

75%, iar în 16 unităţi anemia diagnosticată este severă.

Spre deosebire de purcei, la viţei anemia feriprivă este

subclinică şi se manifestă prin valori reduse ale hemoglobinei,

paloarea mucoaselor, inapetenţa, spor de creştere redus, indivizii

devenind cel mai adesea hipotrepsici. La nivelul serului sangvin

se înregistrează hiposideremie cu valori sub 80 micrograme/dl,

care se asociază cu anemia microcitară hipocromă.

Cuprul. Hipocuproza evoluează cel mai frecvent ca urmare a

interferenţei cu molibdenul, sulfaţii, calciul etc. Viţeii care

primesc substituenţi de lapte nesuplimentaţi mineral pot face

adesea carenţe.

La viţeii în vârstă de peste 5 luni, în condiţiile unui exces

de molibden i sulfaţi în hrană s-a înregistrat o osteopatie

cunoscută sub numele de epifizită manifestată prin şchiopături la

50% din efectiv, ca urmare a tumefacţiilor lor articulare ale

metacarpurilor (Smith şi col., 1973). Statusul redus al cuprului a

fost uneori asociat cu stări de spasmofilie, dar se crede că

acestea sunt induse de hipomagneziemia concomitentă. Sunt autori

care susţin că concentraţiile scăzute au fost asociate cu

mortalitatea postnatală crescută, greutatea scăzută a viţeilor la

naştere şi infertilitate.

Precizarea hipocuprozei la bovine se poate face prin

determinarea cuprului seric sau celui hepatic, cu toate că nu

există întotdeauna o corelaţie intre acestea.

449

Hipocupremia se înregistrează când valorile cupremiei sunt

sub 60 micrograme/dl şi, de obicei, se asociază cu anemie

macrocitară hipocromă.

Faptul că nu există o corelaţie între cuprul seric şi cel

hepatic, se recomandă fie determinarea ceruloplasminei, fie a

cuprului hepatic, considerându-se că o concentraţie sub 30 ppm

este scăzută (Ghergariu, 1972).

Zincul intră de asemenea în componenţa a numeroase enzime.

Hipozincozele apar de obicei la viţeii între 4 şi 6 săptămâni,

caracterizate prin stagnări în creştere, aspectul aspru şi mat al

părului, paracheratoză cefalică (în jurul ochilor, narilor,

botului, submandibulară), faţa internă a coapselor, abdominal etc.

Zonele afectate sunt acoperite cu cruste, extrem de pruriginoase,

sub care pielea prezintă alopecie şi hemoragii. Membrele

posterioare pot prezenta fisuri şi ragade profunde dureroase, care

fac deplasarea dificilă (Van Adrichem şi col., 1971).

Hipozincemia care înregistrează valori sub 98 (mg/dl este

însoţită de scăderea fosfatazei alcaline la 171 mU/dl.

Pentru diagnostic zincul se mai poate determina din păr,

ficat, rinichi, piele, dar trebuie cunoscut că nu există totdeauna

o concordanţă între valorile tisulare scăzute şi manifestările

clinice.

Experimental s-a dovedit că după 3 săptămâni de depleţie,

zincul scade rapid cu 63% în ser, scade prea puţin în plasmă, dar

nu scade în sângele total.

Manganul. Carenţa în mangan la viţei se manifestă clinic prin

ataxie şi tremurături musculare, rigiditatea membrelor pelviene,

tumefacţia articulaţiilor şi şchiopături.

450

Greutatea nou-născuţilor la parturiţie este semnificativ mai

redusă, viţeii proveniţi din vaci carenţate pot prezenta

torticolis, se dezvoltă lent, iar maturitatea sexuală este

întârziată.

Precizarea deficitului de mangan este anevoioasă, deoarece

concentraţiile tisulare sunt destul de stabile chiar în carenţă,

iar conţinutul manganului în nutreţuri, chiar dacă este normaK nu

înseamnă şi o disponibilitate optimă.

Cu toate că pentru aflarea statusului manganului unii autori

preferă determinarea lui în ser şi ficat, se consideră că dozarea

pilară este un indicator sigur al carenţei. Manganemia este un

revelator inconstant.

Seleniul. Carenţa de seleniu la viţei duce la boli

degenerative ale fibrelor musculare striate şi cardiace fară

afectare neurală, cunoscute sub diferite denumiri: miodistrofie

nutriţională, boala muşchilor albi, sindromul miopatie-dispnee

etc.

Miodistrofia nutriţională se întâlneşte pe terenurile unde solul

conţine sub 1,5 ppm seleniu, dar la bovine ea pare să fie

condiţionată şi de nivelul asigurării vitaminei E.

Boala afectează îndeosebi viţeii în vârstă de 1-3 luni.

Datorită faptului că străbaterea barierei placentare de către

vitamina E este relativ scăzută, este descrisă şi forma

congenitală a miodistrofiei nutriţionale. De asemenea, boala a

fost semnalată la tineretul la îngrăşat hrănit cu nutreţuri

tratate şi conservate cu acid propionic, care, distruge complet

vitamina E.

Miodistrofia nutriţională poate să apară când concentraţia

seleniului în nutreţuri este sub 0,1 ppm.

451

La nivelul sângelui se pune în evidenţă o creştere severă a

CPK şi GOT şi o diminuare a seleniului şi vitaminei E.

Hiposelenemia poate înregistra valori sub 0,4 gamma/ml, iar

hipovitaminoza E sub 3 gamma/ml.

PROFILUL VITAMINIC

Vitaminele care interesează profilul metabolic la bovine

sunt: vitamina A, -carotenul şi vitamina E.

-carotenul. La viţeii până la vârsta de 4 luni, valorile (-

carotenului sunt coborâte şi inconstante. începând cu vârsta de 4

luni, -carotenemia creşte treptat până la vârsta de adult.

-carotenul este sursa principală a vitaminei A la vacile de

lapte. Transformarea -carotenului în vitamina A se produce mai

ales în peretele intestinului subţire, în ficat şi posibil în

glanda mamară. Capacitatea de convertire a carotenului este mai

redusă la bovine faţă de alte specii. Metabolismul carotenului la

rumegătoare se pare că diferă de cel al altor specii. Carotenul

absorbit se leagă de albumină, fiind prezent în această formă în

concentraţii ridicate, în sânge şi în alte organe şi în special în

ficat.

Influenţe negative asupra carotenemiei au inflamaţii le

mucoasei intestinului subţire, hrănirea cu exces de substanţe

azotoase, cetoza, hepatoza raportul necorespunzător faţă de alte

vitamine (C, B12, E etc).

De subliniat este faptul că -carotenemia variază în funcţie

de sezon, de producţia de lapte. Valorile maxime se înregistrează

în perioada iunie - septembrie şi minime în perioada decembrie-

aprilie.

452

Legat de producţia de lapte, fără a se ţine seama de anotimp,

se constată că în prima fază a lactaţiei nivelul de -caroten din

sânge este mai redus.

Vitamina A. Punerea în evidenţă a hipo- sau avitaminozei A se

face prin determinarea -carotenului şi a vitaminei A în sânge,

prin analiza nutreţului, aprecierea vitalităţii viţeilor nou-

născuţi, precum şi prin determinarea vitaminei A în sânge şi

respectiv în ficatul viţeilor.

De subliniat că prezenţa -carotenului, alături de vitamina A,

determină potenţarea reciprocă a concentraţiilor celor două

componente, astfel încât valori mici de vitamină A în prezenţa -

carotenului conduc la rezultate eronat crescute (Ivanciu O.,

1986). Fenomenul poate fi explicat prin asemănarea structurală a -

carotenului cu vitamina A, fapt ce duce la imposibilitatea

eliminării interferenţei -carotenului cu vitamina A atât în

domeniul ultraviolet, cât şi vizibil (reacţia Carr Price). Din

aceste considerente, pentru speciile bovine şi păsări se dozează

doar -carotenul, iar pentru ovine şi porcine se dozează doar

vitamina A.

La bovine 1 mg -caroten echivalează cu 200 UI vitamina A.

Vacile de lapte care au un nivel scăzut de vitamina A în sânge dau

viţei bcu greutatea corporală mai mică, iar laptele lor are un

conţinut mai redus de vitamina A. Pe de altă parte, avitamoniza la

vacile de lapte este cauza avitaminozei viţeilor şi contribuie la

creşterea procentului de morbiditate, în perioada de alăptare a

viţeilor.

Vitamina A prezintă, de asemenea, oscilaţii sezoniere în

sânge, acestea depinzând de nivelul carotenemiei cu care este în

453

directă corelaţie; cele mai reduse niveluri se înregistrează tot

în perioada iarnă-primăvară.

Cauzele hipo sau avitaminozei A pot fi urmare a:

• Conţinutului insuficient în -caroten al nutreţului;

• Insuficientei vitaminei A în amestecul de hrană;

• Resorbţiei scăzute în intestinul subţire;

• Deficitului de transformare a -carotenului în vitamina A

datorită inflamaţiilor intestinale, diareei, excesului de

substanţe azotate în hrană. Cercetările in vitro au demonstrat că

nitriţii şi nitraţii distrug factorii vitaminei A şi -carotenului.

Se consideră că ei acţionează prin oxidarea carotenilor din

nutreţuri în special la nivelul tractului digestiv (Phillips,

1966) şi prin reducerea gradului de conversie a carotenului în

vitamina A (Reddy, 1962). Ingestia de bentonită şi carenţa în

fosfor, interferează şi ele conversia carotenilor în vitamina A,

reducând-o (Marrison, 1963). Carenţa în proteine asociată cu

hipofuncţia tiroidei determină o slabă utilizare a carotenului, în

timp ce diferitele stresuri, precum şi unele stări fiziologice

(gestaţie, lactaţie) măresc necesarul în vitamina A (Mitchell,

1967).

La animalele supuse îngrăşării, hipovitaminoza A este relativ

frecventă, fiind adesea asociată cu carenţa în vitamina D. Ea se

datorează variabilităţii rezervelor hepatice de vitamină A,

tipului de alimentaţie în care predomină borhoturile, fânul şi

paiele de proastă calitate asociate cu uree şi ape amoniacale etc.

(care au valoare vitaminică redusă sau absentă şi care conţin

nitraţi sau nitriţi), stresurile de adaptare la noile condiţii, ce

măresc necesarul de vitamina A.

454

Se apreciază că timpul necesar instalării carenţei în

vitamina A poate varia între 46-266 zile, în funcţie de rezervele

hepatice şi de conţinutul în caroten al nutreţurilor (Riggs,

1940).

La viţei. Asigurarea cu vitamina A a fetusului depinde de

prezenţa unei anumite concentraţii de caroten în plasma mamei

pentru ca vitamina A să treacă diaplacentar la acesta. Dacă

conţinutul carotenului din serul mamei este de numai 200 g/dl sau

mai scăzut, viţelul se naşte carenţat în vitamina A. O diagramă

mai scăzută a carotenului la vaci nu prezintă neapărat o

hipovitaminoza A, însă vacile cu un conţinut scăzut în caroten nu

pot asigura decât cantităţi insuficiente de vitamina A, atât pe

cale diaplacentară, cât şi pe cale colostrală, din care cauză se

instalează carenţa în vitamina A la nou-născut (Prohaszka, 1967).

Prin urmare, necesarul de vitamină A la viţeii sugari nu

poate fi acoperit de caroteni, deoarece organismul lor nu îi poate

converti în vitamina A.

Hipovitaminoză A la viţeii în vârstă de 1-2 luni apare în cazul

alimentaţiei vacilor în perioada de gestaţie şi lactaţie cu

substraturi sărace în caroten, când viţeii sunt trecuţi la

alimentaţie cu lapte smântânit şi primesc fân uri şi concentrate

cu un conţinut redus în caroten sau când prezintă malabsorbţie, ca

o consecinţă a tulburărilor digestive.

Conţinutul mediu de vitamina A din ficatul viţeilor nou-

născuti este de 23 UI/g în lunile de vară şi 8,4 UI/g în lunile de

iarnă. Această scădere este atribuită asigurării diferite cu

vitamina A în perioada intrauterină şi imediat după parturiţie,

variaţii care ar putea justifica diferenţa de frecvenţă a

îmbolnăvirilor (Steinbach şi col., 1967).

455

La vacile de lapte care au hipo- sau avitaminoză,

mortalitatea prenatală (embrionară) este cu aproximativ 30% mai

mare, iar cea postnatală cu 80-100%.

După intensitate, hipovitaminoză poate fi: uşoară, când

diminuarea vitaminei A în sânge ajunge la 14 gamma/dl şi severă

când vitamina A în sânge este sub 10 gamma/dl (Slănina şi Beseda,

1979).

Vitamina E intervine în metabolismul intermediar energetic,

iar prin intermediul glandelor endocrine influenţează capacitatea

de reproducţie

Vitamina E participă la transformarea -carotenului în

vitamina A, de aceea necesarul acesteia creşte în perioada de

păşunat. Formarea peroxizilor din acizi graşi nesaturaţi în timpul

păşunatului sau în cazul hrănirii cu grăsimi uşor oxidabile

necesită de asemenea un nivel crescut de vitamina E.

Nivelul vitaminei E în sânge prezintă variaţii sezoniere care

sunt legate de hrănire.

Nivelul maxim al vitaminei E s-a înregistrat în perioada

iulie-octombrie, în timp ce nivelul minim a fost găsit în

decembrie-februarie (Pârvu şi Ivanciu, 1986), precum şi înainte şi

după fătare (indiferent de anotimp).

Hipo- şi avitaminoza E pot fi cauzate de hrănirea carenţată în

vitamina E pe perioada de iarnă, administrarea de nutrienti care

conţin în exces grăsimi m nesaturate oxidate sau mai pot fi

cauzate de acidoze.

Apariţia avitaminozei E este de multe ori însoţită de

manifestări clinice, dar ea este mai puţin frecventă la bovinele

adulte.

456

La viţei, hrănirea carenţată în vitamina E, are repercusiuni

economice negative prin aceea că determină miodistrofia care de

multe ori are un caracter enzootic.

Valorile sangvine sunt în funcţie de vârstă. La fătare

nivelul vitaminei E este cel mai coborât, fiind de 30 gamma/dl. În

perioada de hrănire cu colostru se ridică la 100-150 gamma, iar în

perioada hrănirii cu lapte vitamina E înregistrează valori de 120

gamma, apoi creşte în timpul veri când viţeii sunt hrăniţi cu masă

verde la 320 gamma/dl. Pe lângă variaţiile legate de vârstă se

înregistrează şi variaţii sezoniere, care sunt corelate cu

concentraţia vitaminei E în colostrul şi laptele vacilor mame.

Cauzele hipo- sau avitaminozei E sunt legate de carenţele

alimentare (colostru, lapte), de inflamaţiile tractului

gastrointestinal, de tulburările de digestie a grăsimilor, precum

şi de conţinutul de grăsimi oxidante.

După intensitate, hipovitaminoza E poate fi: uşoară, când

vitamina E în sânge scade la 20 gamma/dl şi severă când diminuarea

nivelului vitaminei E în sânge este sub 20 gamma/dl.

PROFILUL HIDROELECTROLITIC

Acesta este în strânsă legătură cu nivelul exogen de apă şi

electroliţi, cu eliminarea lor prin urină, transpiraţie,

vomismente, fecale, cu deplasarea intra şi extracelulară,

îndeosebi în cazul hemoconcentraţiei sau al tulburărilor

echilibrului acidobazic.

Profilul electrolitic (ionograma) la vacile de lapte şi

bovinele la îngrăşat poate îmbrăca următoarele aspecte:

• Hiponatremia (sodiul în ser sau în plasmă este sub 290

mg/dl) poate să apară ca o consecinţă a carenţei severe şi de

457

lungă durată de sodiu, \n caz de deshidratare (diaree), în acidoză

metabolică cronică. în nefroză si insuficienţa renală;

• Hipopotasiemia (potasiul în ser şi plasmă sub 16,9 mg/dl)

apare în inaniţie, acidoza, deshidratare (diaree) şi în cetoză;

• Hipocloremia (clorul în ser şi plasmă este sub 341 mg/dl),

apare în caz de carenţe de lungă durată, acidoza sau deshidratare;

• Diminuarea HCO3 (bicarbonatul standard este sub 22 mmol/1)

în ac/doză şi deshidratare;

• Hipernatremia (sodiul în ser şi plasmă, peste 360 mg/dl)

întâlnită în intoxicaţii cu clorură de sodiu (se dozează sodiul în

ficat) şi în inaniţie;

• Hiperpotasiemia (potasiul în ser şi plasmă, peste 23,7

mg/dl) în caz de hemoliză, insuficienţă renală, trecerea

potasiului intracelular în spaţiul extracelular, consecutiv

deshidratării;

• Hipercloremia (clorul în ser şi plasmă, peste 389 mg/dl)

produsă în caz de inaniţie.

Profilul hidric va fi apreciat întotdeauna în raport cu

profilul electrolitic, eventual şi cu cel rumenal.

Abaterile profilului hidric apar sub forma deshidratării

(hemoconcenţia) şi hiperhidratării (hemodiluţia).

Deshidratarea se caracterizează prin creşterea elementelor

figurate şi a electroliţilor în sânge. In aceste condiţii

hematocritul este mai mare de 42%, hemoglobina este peste 11,7

g/dl, numărul eritrocitelor este peste 8 milioane pe mm3, proteina

totală depăşeşte 8,5 g/dl, ionograma crescută, greutatea specifică

a urinei este crescută.

458

Creşterea valorilor constantelor menţionate cu 25% faţă de

normal constituie semne paraclinice preţioase pentru diagnostic şi

prognostic, cunoscând că o creştere de 40% conduce la exitus.

Hiperhidratarea poate să apară sub formă de hidropizie

anemică sau hemoglobinurie (parosistică).

Hiperhidratarea se manifestă prin diminuarea eritrociţelor,

hemoglobinei, hematocritului şi proteinelor totale, scăderea

greutăţii specifice a urmii, hemoglobinurie (întâlnită la viţei şi

tineretul taurin).

La viţei, apa (în organismul lor) reprezintă 70-75% din

greutatea corporală, din care 50- 55% este apa intracelulară şi

20% apa extracelulară.

Reglarea apei în organism este asigurată de cationii şi

anionii plasmei şi ai celulelor.

Lipsa de apă sau imposibilitatea de a bea apă, inaniţia şi

îndeosebi pierderea excesivă de apă prin diaree, transpiraţii sau

diureze duc la hemo-concentraţii.

Mecanismele homeostazice, prin intermediul osmozei şi a

compoziţiei ionice a sângelui, reglează oscilaţiile metabolice ale

apei. în cazul pierderilor de apă şi a tulburărilor ionice,

oscilaţiile incipiente ale metabolismului duc la jpovolemie şi la

modificarea lichidului extracelular, iar în stadiul ulterior se

produc modificări în compoziţia intracelulară a elementelor

figurate ale sângelui.

Pierderile totale de apă la viţei ating 6% în cazul unei

diarei uşoare, la o diaree mijlocie în jurul a 10% şi la o diaree

gravă 13 - 15% (Masek şi Melichar, 1986). Pierderile de 13-15% apă

sunt urmate de moartea animalelor.

459

La o diaree mijlocie, viţeii pierd în 12 ore cea 100 ml

apă/kg greutate vie. La o astfel de pierdere, terapia dirijată

etiologic nu mai are importanţă deosebită (Camberos, 1967).

In afară de hemoconcentraţia cauzată de diaree se mai

constată lipsa elasticităţii pielii, decolorarea mucoaselor şi

dispnee.

Hemoconcentraţia (deshidratarea) poate fi:

• Uşoară, când se observă reducerea apetitului, sete,

hematocritul crescut (42-48%). La această formă pierderile de apă

sunt de 4-6% din greutatea vie;

• Mijlocie, în cazul pierderii de apă de 7-10%, hematocritul

este 48-52%. Simptomele principale sunt: somnolenţa, diminuarea

elasticităţii pielii, răcirea extremităţilor, reflexe diminuate,

tahicardie;

• Severă, când pierderea de apă este peste 10% din greutatea

vie şi hematocritul mai mare de 52%. Simptomele însoţitoare sunt:

suprafaţa corpului rece, pulsul slab abia perceptibil, hipotermia,

enoftalmia, miotonia, mucoase uscate şi hiperemice.

În investigaţiile de laborator hemoconcentraţia poate fi

diagnosticată prin: creşterea valorilor hematocritului, a

numărului de eritrocite şi a hemoglobinei. De asemenea, din punct

de vedere biochimic, se constată creşterea densităţii urinii,

acidoză, hiperproteinemie, hiperazotemie, hipo- sau hipematremie,

creşterea sau diminuarea vâscozităţii sângelui, hiper- sau

hipopotasiemie. In general, în hemoconcentraţie, hematocritul este

peste 44%, hemoglobina mai mare de 15 g/dl, eritrocitele peste 8,6

milioane/mm3 şi proteinele totale peste 6,7 g/dl.

In fermele unde există anemie la viţei, gradul

hemoconcentraţiei este proporţional cu gradul anemiei,

460

înregistrându-se valori mai coborâte decât cele menţionate

anterior.

Evaluarea ionogramei electrolitice şi patogeneza sunt

asemănătoare cu cea descrisă la vacile de lapte.

PROFILUL ACIDOBAZIC

Diferitele tulburări ale echilibrului acidobazic se determină

prin măsurarea pH-ului, a presiunii parţiale a CO2 (PCO2) şi a

bicarbonatului standard (BS).

Tulburările acidobazice se împart în acidoze şi alcaloze,

oare se diferenţiază în metabolice şi respiratorii.

Acidoza şi alcaloza metabolică se determină în funcţie de

bicarbonatul standard (crescut sau scăzut), care reprezintă

componenta metabolică,

Acidoza şi alcaloza respiratorie se determina în funcţie de

presiunea parţială a CO2, care reprezintă componenta respiratory.

În cadrul tulburărilor acidobazice pH-ul sângelui poate să se

menţină în limite normale. În acest caz se vorbeşte de acidoza sau

alcaloza compensată. Când pH-ul este în afara limitelor normale,

aceste abateri arată forme decompensate.

Acidoza metabolică decompensată este o tulburare destul de

frecventă şi se caracterizează prin diminuarea pH-ului sângelui şi

urinii, diminuarea bicarbonatului standard, în timp ce presiunea

parţială a CO2 este normală.

In forma compensată, pH-ul este normal, iar bicarbonatul

standard şi presiunea CO2 sunt reduse.

Acidoza metabolică se produce în caz de hrănire cu hidraţi de

carbon uşor digestibili în exces, în cetoze, inaniţie,

deshidratare, diaree de lungă durată şi insuficienţă renală (se

461

reţin sulfaţii şi fosfaţii), în hrănirea cu siloz cu fermentaţie

acetică pronunţată.

Alcaloza metabolică decompensată este întâlnită rar, pH-ul

sângelui este crescut peste 7,48, bicarbonatul standard de

asemenea este crescut. în timp ce presiunea parţială a CO2 este

normală.

In alcaloza metabolică compensată, pH-ul este normal, iar

bicarbonatul standard şi presiunea parţială a CO2 sunt mărite.

Alcaloza se produce în caz de vomă, stenoza funcţională a

pilorului, administrarea excesivă a bicarbonatului de sodiu,

intoxicaţie cu uree, tulburări de digestie gastrică a proteinelor

în hrănirea cu lapte a viţeilor etc.

Acidoza respiratorie decompensată este o tulburare frecventă

şi îi este caracteristică reducerea pH-ului, bicarbonatul standard

este normal, iar presiunea parţială a CO2 mărită.

În forma compensată pH-ul este normal, bicarbonatul standard

şi presiunea parţială a CO2 sunt crescute.

Acidoza respiratorie se produce în bronhopneumonie şi emfizem

pulmonar (ventilaţie insuficientă).

Alcaloza respiratorie decompensată: pH-ul sângelui este

mărit, bicarbonatul standard normal, iar presiunea parţială a CO2

redusă.

La forma compensată pH-ul este normal, bicarbonatul standard

şi presiunea parţială a CO2 sunt reduse.

Alcaloza respiratorie este întâlnită în hiperventilaţie. La

bovine, practic nu are importanţă.

La viţei, tulburările acidobazice sunt mai frecvente şi apar

de obicei sub forme compensate.

462

Acidoza metabolică este frecventă la viţeii cu

gastroenterită, datorită pierderii alcalinităţii. Ca urmare a

reducerii pH-ului în sânge, ionii de potasiu intracelulari trec în

zona extracelulară, determinând hiperpotasiemia. în cazul când

funcţia renală este intactă, aceştia sunt eliminaţi prin urină şi

se instalează hipopotasîemia şi acidoza hipocalcemică. Celelalte

cauze sunt identice cu ale vacilor de lapte.

Acidoza respiratorie este, de asemenea, un fenomen frecvent

la viţei în sindroamele respiratorii şi asfixia viţeilor nou-

născuţi.

PROFILUL ENZIMATIC

Organele bovinelor conţin în celulele lor anumite enzime.

Majoritatea enzimelor se găsesc în celulele multor organe, numai o

mică parte fiind specifică unui singur organ. În cazul

îmbolnăvirii organelor (inflamaţii, degenerescente), enzimele trec

din celule în sânge şi se vorbeşte de o activitate enzimatică

mărită (cu excepţia colinesterazei), fiind posibilă diagnosticarea

organului afectat.

Gestaţia avansată, fatarea, puerperiumul, lactaţia mare,

stresul, duc la oscilaţii mari în activitatea enzimelor. Viţeii

nou-născuţi au o concentraţie redusă de enzime în sânge, aceasta

crescând o dată cu vârsta. O excepţie o reprezintă numai fosfataza

alcalină care scade o dată cu înaintarea în vârstă.

O importanţă deosebit de mare în diagnostic, o prezintă

activitatea enzimelor în ficat şi musculatură, în timp ce în oase

importanţa este mai mică.

Diagnosticul enzimatic al inimii, rinichilor, creierului şi

pancreasului o importanţă redusă la bovine.

463

Pentru screening se recomandă determinarea GOT, GGT, CPK şi PA.

În suspiciunea de intoxicaţie cu pesticide organofosfoice se

adaugă determinarea colinesterazei.

La aprecierea activităţii enzimatice trebuie să se ţină seama

de faptul că (excepţie, pseudocolinesteraza) valorile scăzute

practic nu au importanţa diagnostică, în timp ce creşterea

activităţii enzimatice este direct proporţională cu gradul de

afectare a organului respectiv.

Colinesteraza fiind o enzimă secretată activ în sânge de

către ficat, afectarea acestuia duce la reducerea activităţii

enzimatice respective în plasmă, mai cu seamă în intoxicaţiile cu

pesticide organofosforice.

Pe de altă parte, activitatea mărită a enzimelor, persistă un

anumit timp şi după restitui ia organului sau ţesutului respectiv.

O solicitare musculară intensă, injecţiile intram uscul are

repetate, miozitele, determină creşterea activităţii enzimatice

musculare.

PROFILUL HEPATIC

Profilul hepatic este important în aprecierea funcţiei

hepatice (fiziologice sau patologice), inclusiv a gradului de

afectare a ficatului. Efectuarea a două controale repetate la un

anumit interval de timp are valoare prognostică.

Profilul hepatic se referă la determinarea enzimelor GGT şi

SDH considerate ca enzime specifice hepatice, iar GOT ca enzimă

ubicvitară* Proteinele totale şi albuminele servesc la aprecierea

stării funcţionale a ficatului (funcţia de proteinosinteză a

ficatului).

464

Icterul ca atare la bovine, cât şi determinarea bilirubinei

totale au o semnificaţie relativ redusă de diagnostic, întrucât

intensitatea icterului şi concentraţia bilirubinei în serul şi

plasma sangvină nu sunt întotdeauna proporţionale cu afectarea

ficatului. Din aceste motive, determinarea bilirubinei directe şi

indirecte la bovine are o importanţă secundară în diagnostic;

unele afectări grave ale ficatului evoluează anicteric sau

subicteric. In schimb, enzimograma hepatică oferă date suficiente

pentru aprecierea gradului de vătămare a ficatului. Cele mai

sensibile sunt gammaglutamil transferaza (GGT) şi sorbitol

dehidrogenaza (SDH), dar la aceasta din urmă creşterea activităţii

în serul şi plasma sangvină în cazul afecţiunilor hepatice este

redusă, motiv pentru care se apelează mai rar la această

determinare.

Transaminaza glutamoxalacetică (GOT) este de asemenea

sensibilă, dar în cazul creşterii acesteia, trebuie mai întâi

eliminată afectarea musculară care se pune în evidenţă foarte bine

prin determinarea CPK.

La viţeii nou-născuţi se constată o concentraţie mare de

bilirubină totală datorată eritrocitolizei fetale, care se

reglează în timp de 14 zile după fatare. Din aceste considerente

se înregistrează frecvent hiperbilirubinemie, în schimb subicterul

clinic abia poate fi observat.

Icterul hepatic este relativ frecvent şi apare îndeosebi în

complicaţiile omfaloflebitei, în micotoxicoze, degenerări grave

după intoxicaţiile cu arseniu, cupru, plumb, furazolidonă,

îngrăşăminte chimice, abcese hepatice, salmoneloze (Slanina şi

Beseda, 1979).

465

In cazul apariţiei unor afecţiuni hepatice în masă este

necesar examenul histofogic al ficatului, precum şi examinarea

virusologică şi toxicologici.

PROFILUL GASTRIC

Rumenul are un rol important în metabolismul glucidelor şi

grăsimilor. Perturbarea acestor metabolisme conduce la alterarea

stării de sănătate ca urmare a dezechilibrului acidobazic, se

produce paracheratoza şi hipercheratoza epiteliului stomacal, apar

disfuncţii ale tubului digestiv, manifestate prin aşa-zisele boli

de producţie.

Evoluţia bolii durează, în cele mai multe cazuri, vreme

îndelungată, fiind o cauză de eliminare prematură a animalelor din

efectiv.

Pericolul acestor boli este crescut prin faptul că în stadiul

iniţial ele nu pot fi diagnosticate prin metode clinice clasice.

Examinarea lichidului rumenal permite însă descoperirea tulburării

metabolice, înainte de a se ajunge la diminuarea capacităţii

productive a animalului.

Determinarea profilului metabolic al lichidului rumenal se

face prin cercetarea cantitativă şi calitativă a microflorei

responsabilă de desfăşurarea proceselor fermentative în rumen şi

prin cercetarea unor metaboliţi finali ai substanţelor nutritive

de bază.

In cadrul profilului gastric pot fi incluse următoarele

examene ale lichidului rumenal: culoarea, mirosul, pH-ul,

sedimentarea şi flotaţia particulelor, reducerea azotiţilor şi

azotaţilor, potenţialul de digestie al celulozei, capacitatea de

tamponare, greutatea specifică, aciditatea totală la titrare,

466

amoniacul, determinarea numărului de infuzori, acidul lactic şi

acizii graşi volatili.

Pentru depistarea tulburărilor proceselor metabolice din

rumen, examinarea cea mai importantă este concentraţia acizilor

graşi volatili şi a acidităţii actuale (pH), respectiv a acidului

lactic din lichidul rumenal. iar aprecierea rezultatelor este

optimă când prelevarea lichidului se face la 3-4 ore după hrănire,

deoarece în acest moment fermentaţia în rumen este maximă.

La evaluarea profilului gastric trebuie luate în considerare:

anotimpul, cantitatea şi structura raţiei.

Iarna, datorită hrănirii specifice sezonului de stabulaţie,

pH-ul conţinutului rumenal este mai scăzut, iar acizii graşi

volatili prezintă valori mai ridicate. De asemenea, raportul

acetat/propionat este mai ridicat.

Vara, dimpotrivă, pH-ul este ridicat, în timp ce acizii graşi

volatili şi raportul acetat/propionat cunosc valori mai reduse.

Legat de structura raţiei s-a putut demonstra că nutreţurile

celulozice şi cele însilozate cresc concentraţia conţinutului

rumenal în acid lactic, iar concentratele (uruiala) produc

creşterea concentraţiei acizilor acetic, butiric şi propionic. De

subliniat că disfuncţia stomacului diminuează valoarea economică a

animalelor, prin scăderea producţiei de lapte şi procentului de

grăsime, care în cazurile grave pot ajunge sub 2%.

Disfuncţia simplă a microflorei rumenale se caracterizează prin pH

la limita superioară sau uşor crescut, diminuarea acizilor graşi

volatili şi acidului propionic, creşterea acidului acetic şi a

raportului acetat/propionat.

In acidoza rumenală acută se remarcă scăderea pH-ului până la

oprirea formării acizilor graşi volatili, diminuarea concentraţiei

467

de acid acetic, diminuarea raportului acetat/propionat şi

creşterea concentraţiei de acid propionic şi butiric.

În alcaloza rumenală se constată creşterea pH-ului, a acidului

acetic şi a raportului acetat/propionat, diminuarea formării

acizilor graşi volatili şi scăderea concentraţiei de acid

propionic. In ceea ce priveşte acizii graşi volatili se poate

spune că aceştia se reduc în cazul lipsei de hrană şi în

disfuncţiile rumenale. ca urmare a diminuării activităţii

microflorei rumenale.

PROFILUL URINAR

Aprecierea pH-ului urinii are numai o importanţă orientativă,

întrucât nu reflectă cantitatea totală de ioni de sodiu şi baze.

Când se constată că pH-ul urinar este în jur de 7,0 se

recomandă verificarea hrănirii şi analizarea stării acidobazice.

Valorile scăzute ale pH-ului (sub 7,8) se întâlnesc în

acidoză, cetoză, hipocalcemie, tetanie de iarbă, paraplegie

postpartum, inaniţie etc.

Valorile crescute ale pH-ului (peste 8,6) sunt constatate în

caz de alcaloza, pielonefrită sau infecţii bacteriene ale căilor

urinare.

Densitatea (greutatea specifică) urinii la vacile de lapte şi

la bovinele la îngrăşat variază în limite largi, chiar la

animalele sănătoase, ea fiind influenţată de ingerarea de lichide

şi de temperatura mediului înconjurător. Densitatea urinii creşte

în stări febrile, pierderi de apă, sindrom diareic şi nefrite.

Este scăzută în polilirie.

În cazul când densitatea urinii prezintă deviaţii de la

normal, trebuie dozate sărurile minerale din urină. Excreţia prin

468

urină a potasiuluu sodiului, calciului, magneziului şi fosforului,

depinde de conţinutul hranei In aceste elemente, de cerinţele

organismului, de resorbţia intestinală, precum şi de rezervele

organismului puse în libertate.

In general, substanţele minerale din serul sangvin, sunt

menţinute neuro-hormonal la un nivel constant.

Excreţia normală a substanţelor minerale prin urină nu

înseamnă, totuşi, că se asigură substanţele minerale în cantităţi

optime. Din aceste considerente, determinarea acestora în urină

este numai un examen complementar al determinării profilului

mineral în sânge şi al analizei nutreţurilor.

10.2.4. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA OVINE

Posibilitatea valorificării hranei mai avantajos decât la

alte specii, a formării unor însemnate rezerve în organism,

îndeosebi a vitaminelor lipo-solubile, explică frecvenţa relativ

mai mică a dismetaboliilor la oile adulte şi incidenţa lor mai

mare la mieii nou-născuţi şi tineretul ovin din îngrăşatorii.

Date din literatura de specialitate cu referire la profilul

metabolic aplicat la ovine sunt puţine, cu toate că studiul

metaboliţilor din sânge pentru aflarea statusului nutriţional al

oilor a început mult mai devreme (1960), decât la alte specii.

Cercetările efectuate în domeniul profilului metabolic la

ovine au condus ia concluzii în general asemănătoare celor

efectuate pentru bovine. Din aceste motive se vor sublinia doar

datele prin care se diferenţiază de bovine.

STABILIREA SETULUI DE ANALIZE

469

Russel şi Dancy (1980), investigând posibilitatea de a

utiliza concentraţia acizilor graşi volatili pentru a estima

cerinţele de hrană ale oilor pentru întreţinere, concluzionează că

modificarea greutăţii corporale este un indicator mai sigur decât

măsurarea concentraţiei acizilor graşi volatili în sânge.

Sukes şi Field (1981) consideră mai potrivită investigarea

constituenţilor proteici ai sângelui şi arată că albumina şi în

unele cazuri transferi na pot constitui indicatori obişnuiţi ai

necesarului de proteină pentru oile gestanţe. Observând însă că

sunt diferenţe mari între unele turme de ovine, autorii citaţi

sunt de părere că aceşti parametri pot fi folosiţi numai după un

deficit proteic de durată.

Alţi autori au propus un minitest de profil metabolic bazat

pe concentraţiile glucozei, ureei şi albuminei.

Evident că din această listă se aleg 7-12 determinări, care

sunt mai indicate pentru situaţia respectivă.

MOMENTUL OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI METABOLIC

Momentele biomedicale cele mai potrivite pentru efectuarea

examenelor sunt: gestaţia avansată (2-3 săptămâni antepartum),

lactaţia maximă şi sfârşitul lactaţiei, precum şi ori de câte ori

se schimbă regimul de hrănire. Pentru mieii sugari şi tineretul la

îngrăşat, profilul metabolic este necesar când se constata

întârzieri în creştere şi dezvoltare, suspiciune de anemie,

deshidratare, alte afecţiuni generale cu etiologie necunoscută.

PROFILUL HEMATOLOGIC

470

Dintre toate speciile, ovinele şi caprinele prezintă volumul

eritrocitar cel mai redus (3-4 3, faţă de 6-7 la celelalte

specii).

La ovine, stările anemice sunt relativ frecvente mai cu seamă

la tineretul la îngrăşat. Anemiile posthemoragice sunt cauzate de

leziunile traumatice ale vaselor în cursul invaziilor parazitare

şi mai ales în coccidioză. Importanţă prezintă şi anemiile

infecţioase şi cele hemolitice (cele din leptospiroză şi

hemosporidioză), dar grupa cea mai importantă este cea a anemiilor

dishemato-poetice, în producerea cărora, carenţele în factori

plastici şi catalitici eritro-şi hemoglobinogenezici au implicaţii

deosebite. Este posibil ca în producerea anemiilor

dishematopoetice să intervină şi infecţiile cronice, unele

organopatii, unele intoxicaţii etc. (Barză, 1974).

Anemiile carenţiale, ca urmare a nivelului insuficient de

proteine, vitamine, fier, cupru, cobalt etc, pot fi legate de sol,

regim de hrănire (stabulaţie iarna, alimentaţie sărăcăcioasă,

dezechilibrată), dar pot fi condiţionate şi prin diferite

solicitări de producţie sau patologice în care consumul

microelemen-telor, vitaminelor etc. poate creşte cu mult peste

cerinţele din situaţiile normale.

Reducerea numerică a globulelor roşii şi a încărcării lor cu

hemoglobina conduc la insuficienţe funcţionale ale diferitelor

organe, slăbire, predispoziţie la infecţii intercurente sau la

alte boli condiţionate.

Examenul hematologic de laborator evidenţiază: scăderea

numărului de eritrocite, forme de eritrocite tinere în anemiile

plastice, poichilocitoză, anizocromie, reducerea conţinutului în

hemoglobina, paraziţi endoglobulari în hemosporidioze etc.

471

Determinarea constantelor eritrocitare derivate: VEM, HEM, CHEM,

precum şi examenul măduvei hematogene poate da indicii utile

privind tipul şi etiopatogeneza anemiei.

Sunt unele observaţii care arată că nivelul proteic la oi

influenţează nivelul albuminei serice, dar nu şi concentraţiile

globulinelor sangvine.

Creşterile cu vârsta ale proteinei totale şi globulinelor în

ser sunt date, probabil, mai ales de dezvoltarea imunităţii la

infecţii. Pe de altă parte, schimbarea concentraţiei albuminei

poate fi dată de variaţiile sintezei albuminei de către ficat.

Larsen şi Hays (1979) au stabilit că gradul de edem al ugerului la

fătare este corelat cu scăderea concentraţiei albuminei.

Injectarea înlocuitorilor de proteină pentru ridicarea presiunii

osmotice a sângelui atenuează edemul glandei mamare.

Sukes şi Field (1981) într-un studiu al concentraţiei

globulinelor serice, pe durata gestaţiei la oi, au atribuit

descreşterea acestora mai ales creşterii volumului plasmatic. După

parturiţie imunoglobulinele cresc destul de repede (în cea 1-2

săptămâni). Ca şi la bovine, concentraţiile azotului ureic în

plasma ovinelor sunt în corelaţie directă cu proteina ingerată.

Concentraţiile crescute de uree rezultă dintr-un nivel proteic

excedentar pe care ovinele nu-l pot utiliza eficient. Dimpotrivă,

concentraţiile scăzute de uree în sânge sunt datorate nivelului

azotat mai scăzut.

PROFILUL ENERGETIC

Alţi cercetători fac referiri, în afara constantelor

biochimice, şi la valoarea diagnostică a concentraţiei acizilor

graşi în sânge.

472

Reid şi Hinks (1980) stabilesc că oile în gestaţie avansată,

hrănite ad libitum au concentraţia acizilor graşi mai scăzută, iar

cea de glucoza mai crescută decât oile hrănite restrictiv. Totuşi,

când consumul raţiei la oi negestante a fost redus la 70%

concentraţia acizilor graşi a crescut. Pe această bază Bowden,

citat de Pârvu, 1992, a tras concluzia că şi concentraţia acizilor

graşi din sânge poate da unele informaţii despre nivelul in gest

iei de energie la oi, în special, în perioada gestaţiei şi lac

taţi ei. dar că pentru a evalua cu mai mare siguranţă efectul

energiei consumate, asupra concentraţiei acizilor graşi în sânge,

cercetările trebuie extinse.

Ca particularitate pentru ovine, în cadrul tulburărilor

metabolismului energetic, este de menţionat toxiemia de gestaţie

(acetonemia de gestaţie, boala mieilor gemeni, pareza, paralizia

sau eclampsia antepartum, degenerescenta grasă hepatică etc), care

este o toxicoză (cetoză) bazată în principal pe dismetabolia

glucidolipidică, apărând la oi în ultimele 2-3 săptămâni de

gestaţie. Boala se caracterizează prin manifestări de encefaleză

ca urmare a hipoglicemiei şi hipercetonemiei. Insuficienţa

glucidică primară sau indusă de solicitări, are drept consecinţă o

comutare a metabolismului energetic spre acizi graşi cu

supraproducţie de corpi cetonici. Aceştia au efect toxic direct,

determinând totodată acidoză prin fixarea sărurilor alcaline

(Barză, 1974).

Pentru diagnosticul bolii, examenele paraclinice sunt

valoroase şi uşor de aplicat. Determinarea cetonuriei sau

cetonemiei cu reactivul nitroprusiat de sodiu sunt modalităţi care

dau indicii semnificative. Examenul biochimic ai sângelui

evidenţiază hipoglicemie cuprinsă între 35-20 mg/dl,

473

hipercetonemie în valoarea de 20-120 mg/dl, creşterea azotului

neproteic etc.

PROFILUL MINERAL

Calciul, fosforul şi magneziul. Concentraţiile sangvine de

calciu, fosfor şi magneziu trebuie să fie interpretate împreună.

Calcemia este aproape neinfluenţată de variaţiile calciului

ingerat, în timp ce fosforemia este în directă corelaţie cu

nivelul acestuia. Pârvu şi col. (1982) efectuând un studiu pe oi

de rasă Stavropol, examinate lună de lună un an calendaristic,

constată că mediile sangvine ale calcemiei au fost sensibil egale

în cele două sezoane (stabulaţie 9,55 şi păşunat 9,80 mg/dl), în

timp ce fosforemia a prezentat variaţii largi de la o lună la

alta. De exemplu, în luna ianuarie s-au găsit valori de 3,95

mg/dl, iar în aprilie 7,55 mg/dl ser.

Hipocalcemia ovinelor se caracterizează prin manifestări

depresive şi convulsive. Ea apare la oi în gestaţie avansată, ori

lactante, mai ales la sfârşitul iernii şi începutul primăverii.

Animalele prezintă semne de oboseală (decubit prelungit, ridicare

greoaie, mers înţepenit), depresie nervoasă, tremuratei, convulsii

tonice sau tonico-clonice. Calcemia înregistrează valori adesea

sub 5 mg/dl. Efectul salutar al calciterapiei, asociat cu

hipocalcemia ajută la diferenţierea acestei maladii de toxiemia de

gestaţie, hipomagneziemie şi anaerobioze.

Hipofosforemia este asociată de cele mai multe ori cu rahitismul

şi osteomalacia. Majoritatea autorilor consideră rahitismul

consecinţa unei carenţe în fosfor, efectul rahitogen al carenţei

în calciu fiind limitat şi strâns legat de carenţa în vitamina D.

De exemplu, în rahitism la tineretul ovin se înregistrează

474

scăderea fosforului seric, chiar sub 4 mg/dl, creşterea

activităţii fosfatazei alcaline şi mai rar scăderea calciului

seric sub 8 mg/dl ser.

Etiopatogenia osteomalaciei este comună cu cea a

rahitismului, presupunând o tulburare a metabolismului

fosfocalcic, un rol deosebi revenindu-i hipofosforozei (fosforemia

scăzând până la 2 mg/dl).

Hipomagneziemia a fost observată frecvent în turme în care se

constată o incidenţă crescută a parezelor şi tetaniei de iarbă. De

reţinut că hipomagneziemia este însoţită adesea de hipocalcemie şi

hipofosforemie. Se pare că modificarea concentraţiei fiecărui

mineral (Ca, P, Mg) afectează concentraţia celorlalţi doi

constituenţi. De exemplu, în tetania de iarbă, alături de o

hipomagneziemie de 0,25 - 0,87 mg/dl ser (media 0,8 mg), se

constată şi hipocalcemie de 6,5 - 9,0 mg/dl.

Hipomagneziemia din cadrul tetaniei de iarbă se datorează

scăderii conţinutului în magneziu al plantelor verzi, dependent de

compoziţia chimică a solului sau poate fî condiţionată prin

perturbarea absorbţiei la nivelul tubului digestiv, dată de

excesul proteic din plantele tinere (primăvara), cât şi

interferenţelor metabolice cu potasiul, fosfaţii, fitina, citraţii

etc.

Sodiul şi potasiul. Hiponatremia a fost asociată cu

pervertiri ale gustului, care se pot corecta prin asigurarea

bulgărilor de sare pentru lins. De obicei, concentraţia sodiului

în sânge este foarte bine controlată hormonal, astfel încât

hiponatremia este mai greu de presupus. Cu toate acestea,

concentraţii scăzute de sodiu au fost observate în efective cu

475

mastite grave. In schimb, prin mastitele experimentale nu s-a

ajuns la hiponatremie.

Hipernatremia a fost semnalată de Wi1son (1979) la efectivele

lipsite de apă.

Hiperpotasiemia a fost observată în turmele hrănite cu iarbă

verde, pe păşuni intens fertilizate.

Hipopotasiemia nu este posibilă datorită faptului că raţia este

bogată în potasiu.

Fierul şi cuprul. Nu s-au depistat variaţii sezoniere ale

sideremiei, astfel încât utilizarea dozării fierului la ovine este

mai rară, pe când, faţă de cupru, ovinele prezintă o mare

predispoziţie atât la intoxicaţie, cât şi la hipocuproză.

Hipocuproza poate fi primară când cantitatea de cupru (sub

12-8 mg pe kg SU) din nutreţurile consumate nu asigură necesarul

zilnic de cea 15 mg/oaie adultă.

La miei, hipocuproza este cunoscută sub numele de ataxia

enzootică, ca urmare a semnelor de encefaloză prin care se

manifestă.

Pentru diagnosticul hipocuprozei are importanţă, pe de o

parte, valoarea cupremiei care prezintă mari variaţii fiziologice

(0,05-0,2 mg/dl ser), iar pe de altă parte, valoarea rezervei de

cupru hepatic (normal cea 80 mg/kg), a cărei scădere sub 1 g/g SU

se exprimă clinic la miei prin tabloul ataxiei enzootice.

PROFILUl VITAMINIC

Vitaminele cu importanţă pentru profilul metabolic la ovine

sunt vitamina A şi vitamina E.

Valorile de referinţă ale vitaminei A sunt de 90±30 UI la oi

adulte şi 65 ±20 la tineret la îngrăşat.

476

Vitamina E prezintă aceleaşi valori pentru ambele categorii

de vârstă: 5-20 gamma/dl ser sangvin.

Posibilitatea transformării, în mai mare măsură decât la alte

specii, a carotenilor în vitamina A şi a formării unor rezerve

hepatice apreciabile, explică incidenţa mai mică a hipovitaminozei

A la ovinele adulte şi mai mare la tineret. Importanţa rezervei

hepatice a oilor mame pentru miei se evidenţiază în perioada

intrauterină, prin corelaţia dintre disponibilul matern de

vitamină şi greutatea mieilor la naştere.

In afara hipovitaminozei prin neasigurarea necesarului de

vitamină A. din anii secetoşi, deficitul în vitamina A poate fi

condiţionat de: alimentaţia unilaterală cu nutreţuri sărace în

caroten sau care conţin antagonişti ai vitaminei; insuficienţa

hepatică (împiedică convertirea carotenilor în vitamină);

enteropatii (maldigestie, malabsorbţie); diferite stări de stres

(cresc consumul de vitamina A) etc.

Hipovitaminoza A, precum şi hipovitaminoza E au caracter

sezonier. Pârvu şi Ivanciu (1986), examinând în fiecare lună, pe

perioada unui an calendaristic ovinele din unele unităţi, au

constatat că hipovitaminoza A prezintă cea mai mare incidenţă în

luna martie (89%) în timp ce în lunile iunie, iulie, august şi

septembrie nu s-a identificat nici o unitate cu hipovitaminoza A.

Hipovitaminoza E, de asemenea, este mai frecventă la miei decât

la oile adulte, motiv pentru care a fost denumită şi miodistrofia

enzootică a mieilor.

De subliniat că la ovine, poate mai mult ca la alte specii,

hipovitaminoza E se asociază cu hiposelenoza, producând

miodegenerescenţă atribuită mai ales hiposelenozei. Boala apare

mai cu seamă spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii, ca

477

urmare a stării carenţiale la miei în primele săptămâni de viaţă,

mai rar la 2-6 luni. Ovinele adulte nu prezintă manifestări

clinice, dar hipovitaminoza E şi hiposelenoza se reflectă asupra

sănătăţii mielului sub formă de miodistrofie enzootică.

Efectuând un studiu pe o perioadă de 5 ani, Pârvu şi Ivanciu

(1986 constată că hipovitaminoza E la ovine prezintă o incidenţă

deosebit de mare (63%).

In afară de hipovitaminoza E (valori serice sub 3 gamma/ml)

şi hiposelenoză (valori serice sub 0,07 gamma/ml), la miei şi

tineretul ovin se înregistrează lipsa vioiciunii, cifoză, mers

înţepenit caracteristic, încoordonare în mers, oboseală rapidă,

animalele preferând decubitul sau poziţia câinelui şezând.

Hipervitaminoza A, care să determine intoxicaţia acută sau

cronică, este extrem de rară. In general, la toate speciile de

animale supradozarea per os sau parenterală depăşeşte de 500-1000

ori dozele terapeutice.

Hipervitaminoza E, de asemenea, este lipsită de toxicitate,

dozele masive de vitamina E fiind lipsite de manifestări clinice

de hipervitaminoza.

PROFILUL ENZIMATIC

La ovine, celulele diferitelor organe conţin aproximativ

aceleaşi enzime ca la bovine, cu deosebirea că valorile de

referinţă prezintă unele variaţii. O importanţă deosebită pentru

diagnostic o are activitatea enzimelor musculare (CPK, GOT),

hepatice (GLDH, GGT, GOT) şi osoase (PA).

GPT şi LDH nu prezintă importanţă diagnostică pentru ovine.

Pârvu şi col., efectuând un mare număr de determinări pe perioada

478

1979-1989, au evidenţiat creşteri peste valorile considerate

normale.

Mieii au o concentraţie mai scăzută de enzime, exceptând

fosfataza şi colinesteraza care sunt mai crescute.

479

10.2.5. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA PORCINE

Literatura de specialitate nu abundă în date privind profilul

metabolic la porcine. In ţara noastră, datorită policarenţelor

proteice şi vitamino-minerale din fermele industriale, manifestate

prin dismetabolii cu incidenţa şi intensitate deosebit de mare,

testele de profil metabolic la această specie au căpătat o

extindere largă.

Pentru a putea descoperi în fazele incipiente diversele

tulburări nutriţional-metabolice care au loc în metabolismul

proteic, energetic, mineral, vitaminic, enzimatic etc, în cadrul

profilului metabolic este necesar să se determine cât mai mulţi

parametri hematologici şi biochimici.

STABILIREA SETULUI DE ANALIZE

Spre deosebire de rumegătoare care (datorită

particularităţilor fiziologice) îşi pot sintetiza singure o seamă

de constituenţi plastici şi vitaminici, porcinele, cât şi păsările

sunt dependente în mare măsură de nivelul din raţie. Din aceste

motive importanţa testului de profil metabolic pentru anumiţi

constituenţi este semnificativ mai mare.

ALEGEREA MOMENTULUI OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI

METABOLIC

În unităţile fară probleme sanitare veterinare se recomandă

ca testul de profil metabolic să se aplice în perioadele în care

solicitarea metabolică este mai intensă. Din acest punct de vedere

categoriile de porcine, clinic sănătoase, care prezintă interes

sunt: scroafele gestante cu două săptămâni înainte de fătare,

purceii sugari la 2 săptămâni şi 4 săptămâni de viaţă, scroafe

480

lactante la 2-3 săptămâni după fătare şi tineretul porcin, în

vârstă de 60-70 zile şi 110-130 de zile.

In unităţile în care se constată clinic diferite tulburări

medicale veterinare, vor fi supuse controlului metabolic scroafele

gestante în ultimele 2-3 săptămâni de gestaţie, scroafele lactante

la 5-6 zile după fătare, purceii aparent sănătoşi proveniţi din

cuiburi cu probleme, tineretul porcin aparent sănătos, dar şi cu

diferite semne (stagnare în creştere, hipertrichoză, deformări

osteo-articulare, greutate în susţinerea patrupedală şi deplasare,

semne nervoase, oculare şi cutanate etc).

Indiferent de categoria de porcine se va evita prelevarea

probelor de sânge la exemplarele care prezintă simptome de

deshidratare. La acestea, datorită hemoconcentraţiei, rezultatele

determinărilor de profil metabolic sunt eronate.

Este indicat ca recoltarea probelor să se facă între orele 9-

12, când hrănirea este ad libitum sau la 3 - 6 ore după hrănirea

de dimineaţă când hrănirea este în tainuri.

Probele de măduvă hematogenă şi ficat este important să fie

investigate la purceii nou-născuţi şi purceii înţărcaţi;

recoltarea probelor se va face la cel mult 12 ore după moarte sau

sacrificare.

PROFILUL HEMATOLOGIC

Aprecierea valorilor hematologice se face în funcţie de

categoria de vârstă a porcinelor.

Starea fiziologică influenţează majoritatea parametrilor

hematologici. Experimentele efectuate de Ursache (1980) au arătat

că numărul de eritrocite, hematocritul şi hemoglobina sunt mai

crescute la scroafele gestante decât la cele lactante. De multe

481

ori, investigarea numai a sângelui periferic nu este suficienta la

purceii sugari şi întăreaţi. Nu de puţine ori modificările

morfologice ale sângelui sunt consecinţa modificărilor funcţionale

sau organice ale măduvei osoase hematogene. Prin examenul măduvei

osoase se poate aprecia dacă anemia este de origine centrală sau

nu. Se face o evaluare a celularităţii de ansamblu a măduvei şi se

stabileşte procentul diferitelor tipuri celulare (mielograma).

De menţionat că determinarea procentelor diverselor elemente

nucleate ale măduvei hematogene nu reprezintă o metodă de

certitudine, întrucât aceste procente variază în limite foarte

largi, de la autor la autor, datorită confuziei de identificare şi

nomenclatură, tehnicii utilizate, dar mai ales lipsei de

omogenitate a ţesutului medular în diferite puncte ale scheletului

sau chiar în acelaşi os.

Din aceste considerente devine mai practic şi mai uşor în

acelaşi timp să se facă o apreciere de ansamblu a celularităţii

medulare care poate fi: normală, crescută (hiperplazie medulară)

sau scăzută (hipoplazie medulară) şi eventuale forme gigant. Apoi

se urmăreşte curba de maturare prin estimarea raportului dintre

elementele tinere şi cele mature cvenţa mitozelor şi raportul

granulocitoeritroblastic (G/E).

Modificările eritronului

Numărul de eritrocite şi hematocritul. Scăderea numărului de eritrocite

sau oligocitemia conduce la scăderea hematocritului şi poate fi de

origine periferică (hemoliza în patul vascular) sau centrală.

• Oligocitemia de origine periferică se produce ca urmare a distrugerii

masive a eritrocitelor în circulaţia periferică datorită: fie a

unor infecţii bacteriene care acţionează prin hemolizine şi toxine

asupra membranei entrocitare (colibaciloză, leptospiroză,

482

stafîlocociile, streptocociile); fie izoanticorpilor, aceasta

fiind numită şi anemia izoimună şi este declanşată de anticorpii

scroafei mame transmişi nou-născutului prin colostru. Anticorpii

materni antieritrocitari pentru purcei apar atunci când există

incompatibilitate genetică între scroafa şi vier. Reacţiile

antigen-anticorp amplasate la suprafaţa eritrocitelor nou-

născuţilor vor determina aglutinare, fagocitoză prematură şi

eritroliză.

Examenul de laborator evidenţiază: uşoară oligocitemie,

hemoglobinemie, hemoglobinurie, creşterea bilirubinei indirecte,

creşterea fierului seric, hemosideroză hepatică şi splenică,

hiperproducţia eritroblastică cu creşterea mitozelor, eliberarea

în sângele periferic a eritrocitelor incomplet maturate

reticulocitoză.

• Oligocitemia de origine centrală poate fi: fie urmarea alterării

celulelor stern din măduva hematogenă provocată de intoxicaţii cu

turte de soia extrase cu tricloretan sau administrarea abuzivă de

substanţe medicamentoase (cloramfenicol, clorpromazină, puromicină

etc); fie urmarea deficitelor nutriţionale (carenţe proteice,

vitamina B12, acid folie etc).

Atât intoxicaţiile, cât şi deficitele nutriţionale determină

iniţial anemii hipoplazice, apoi aplazice.

Examenul de laborator evidenţiază un sindrom de insuficientă

medulară caracterizat la nivelul măduvei hematoformatoare prin

celuiaritate săracă (aspect de pustiu): fie ca urmare a rarefierii

cuiburilor eritroblastice cu foarte puţini eritroblaşti bazofili,

asociat cu proliferarea celulelor reticulare, ale limfocitelor şi

plasmocitelor; fie macroscopic se observă extinderea ţesutului

fibros şi grăsos în detrimentul măduvei roşii.

483

Examenul sângelui periferic evidenţiază un număr extrem de

mic de eritrocite (2-3 milioane/mm3), leucopenie (4-5 mii/mm3) cu

neutrofile hiper-segmentate, trombocitopenie, hematocrit scăzut şi

absenţa reticulocitelor.

Hematocritul. Modificările patologice ale hematocritului sunt

determinate, fie de unele variaţii ale volumului plasmatic, fie de

variaţii ale volumului şi numărului de eritrocite. Creşterea se

produce prin reducerea volumului plasmatic (deshidratare) sau

creşterea numărului de eritrocite. Scăderea are loc prin reducerea

numărului de eritrocite, reducerea VEM (microcitoza) şi mai rar

prin creşterea volumului plasmatic (hiperhidratare).

Hemoglobina. Reducerea conţinutului de hemoglobina din

eritrocite poate fi consecinţa deficienţelor: în sinteza hemului,

ca urmare a dereglării metabolismului fierului, cuprului,

carenţelor proteice sau intoxicaţiilor cu molibden şi plumb şi în

sinteza globinei, ca urmare a blocajului sintezei unor catene

polipeptidice, care conduce la scăderea producţiei de hemoglobina.

Examenul hematologic evidenţiază anemie microcitară

hipocromă. Carenţa de fier duce la instalarea unor semne clinice

specifice, cu consecinţe grave pentru organism, mai ales atunci

când nu se aplică măsuri specifice de tratament. Aspectul

hematologic este dominat de prezenţa în sânge a eritrocitelor

mici, sărace în hemoglobina răspunzătoare de apariţia anemiei. La

nivelul măduvei hematogene, în lipsa fierului, imaginea

morfologică este dominată de eritroblaştii bazofili în aşteptarea

de fier, cu nucleul dezvoltat normal, dar cu citoplasmă imatură

funcţional (asincronism de dezvoltare nucleo-citoplasmatic).

Pe de altă parte, instalarea anemiei hipocrome hiposideremice

microcitare se asociază cu: dispariţia fierului din organele de

484

depozit ca urmare a consumului pentru sinteza hemoglobinei;

creşterea valorii transferinei plasma-tice, care nu mai are

cantitatea necesară de fier pentru a se asocia; scăderea

conţinutului fierului plasmatic şi a coeficientului de saturare al

transferinei; producerea de microcite cu încărcătură scăzută de

hemoglobina (Pârvu şi col., 1984).

In diagnosticul anemiei determinările recomandate a se

efectua sunt: numărul de eritrocite, hemoglobina, hematocrit, VEM,

HEM, CHEM, fier şi cupru seric, coeficient de saturare al

transferinei.

Trebuie menţionat că dintre nutrientii care au relaţii cu

metabolismul fierului şi astfel, cu hemoglobinogeneza, cuprul are

o importanţă deosebită, întrucât carenţa acestuia determină

tulburări în absorbţia şi utilizarea fierului (favorizează

înglobarea fierului în hemoglobina şi prin aceasta geneza şi

maturarea eritrocitelor), putând cauza anemie microcitară

hipocromă similară cu cea feriprivă esenţială. Boala poate să

apară în a 5-a, a 6-a săptămână de viată.

Anemia prin carenţă de proteine (proteiprivă): Anemia proteiprivă

apare ca urmare a carenţei proteice cantitative şi, mai ales

calitative (metionina, histidina, lizina, triptofanul) care

perturbă eritropoeza şi leucopoeza.

Deficitul proteic poate fi de natură exogenă ca urmare a unei

hrăniri carenţate proteic, dar şi datorat tulburărilor de

absorbţie intestinală (în enteropatii, boli pancreatice), de

sinteză hepatică (în hepatopatii) sau de pierderi masive de

proteine (diaree, albuminurie, hemoragii masive, colecţii

cavitare).

485

Pârvu şi col. (1985), efectuând examene de profil metabolic

lunare într-un complex de creştere industrială a porcinelor, pe

perioada unui an, constată că anemiile proteiprive au o incidenţă

mult mai mare decât cele feriprive. Cauzele nu au fost

organopatiile, ci nivelul proteic deficitar de lungă durată, în

reţetele administrate.

Anemia proteiprivă care se instalează prezintă aspectul de

anemie oligo-citemică normocitară, normo- sau hipercromă cu

anizocitoză, poichilocitoză şi policromazie, asociată cu

hipoproteinemie, hipoalbuminemie şi hipogamma-globulinemie.

Modificările leucocitare. Creşterea numărului de leucocite

(leucocitoza) poate fi de tip neutrofilic în bacterioze,

inflamaţiile organelor sau faza de debut a stărilor de stres; de

tip limfocitic în unele viroze, septicemie, hepatoze; de tip

eozinofilie în stările alergice.

Scăderea numărului de leucocite (leucopenie) este întâlnită

în intoxicaţii. Nachreiner şi col., (1972), efectuând studii pe

scroafe în diferite faze de gestaţie, au constatat că: numărul de

leucocite şi procentul de limfocite au prezentat valori mai

crescute în primele 1-2 luni de gestaţie, comparativ cu sfârşitul

gestaţiei; procentul de neutrofile a fost semnificativ crescut în

gestaţia avansată, în timp ce procentul de eozinofile era mai

ridicat în faza de gestaţia timpurie (30 de zile), iar înainte de

parturiţie cu 48 de ore şi 24 de ore postpartum numărul de

eozinofile şi bazofile scade semnificativ.

PROFILUL PROTEIC

Indiferent de categoria de vârstă, porcinele comparativ cu

rumegătoarele sunt mult mai predispuse la carenţe proteice. In

486

urma administrării experimentale la porcine, pentru o perioadă de

12 luni calendaristice, a unor raţii deficitare sub raport

cantitativ şi calitativ şi carenţate proteic s-au înregistrat

tulburări nutriţionale exprimate paraclinic prin: hipoazotemie,

hipoalbumine-mie, anemie oligocitemică, hipoglicemie (Pârvu şi

col., 1985).

Atât proteinele totale, cât şi fracţiunile proteice prezintă

valori care variază în funcţie de vârstă şi starea fiziologică.

Pentru porcinele la îngrăşat nu sunt stabilite valori de

referinţă. Orientativ se pot utiliza valorile stabilite pentru

scroafe sau tineret, în funcţie de vârsta animalelor supuse

îngrăşării.

Modificările profilului proteic:

• Modificările cantitative ale proteinemiei:

Hipoproteinemia este cel mai adesea consecinţa unui nivel proteic

Mar insuficient, cantitativ sau calitativ, de lungă durată. Ea

este întâlnită mai frecvent la tineretul porcin şi scroafele

lactante. Alteori intervin tulburări de absorbţie, ca urmare a

insuficienţei enzimatice (în afecţiuni pancreatice) şi

enteropatiilor. Absorbţia limitată poate avea loc în

disvitaminozele B6, B12, biotina sau disproporţionarea aminoacizilor

din raţie (unii devenind blocanţi pentru alţii), (May, 1984).

Perturbarea sintezei proteice este o altă cauză a

hipoproteinemiei. Se constată în carenţele de aminoacizi esenţiali

sau afectări ale organelor proteinoformatoare, cum sunt: ficatul

şi ţesutul limforeticular.

Tulburările de utilizare a proteinelor conduc, de asemenea,

la hipoproteinemie prin pierderi masive de proteine pe cale

digestivă (diaree), urinară (albuminurie de fîltraţie în

487

nefropatii) sau transsudativă (exsudate, transsudate cavitare).

Hipoproteinemia mai poate fi cauzată de anemiile posthemoragice

acute sau hidremie consecutivă afecţiunilor renale cronice.

In plan patogenic deficitul proteic global sau parţial

(carenţa în aminoacizi esenţiali) duce la mobilizarea proteinelor

de rezervă, la consumul proteinelor de constituţie şi la

desfăşurarea proceselor metabolice în regim de economie.

Mobilizarea proteinelor musculare pentru menţinerea metabolismului

proteic al organelor vitale (creier, ficat, rinichi, cord) duce la

slăbire, cu reducerea maselor musculare.

Carenţa proteică mai îndelungată determină: reducerea

biosintezei hepatice de albumină, protrombină şi fibrinogen;

reducerea apetitului prin diminuarea enzimelor digestive şi

pervertirea gustului (pica); perturbarea eritropoezei, leucopoezei

şi anticorpogenezei; diminuarea formării unor hormoni sexuali,

determinând sterilitate, perturbarea oseinogenezei (osteoporoza).

La tineret se observă stagnarea în creştere.

Hiperproteinemia reală apare în cazul producţiei crescute de

globuline, ca răspuns imunitar în procesele infecţioase şi

inflamatorii.

Hiperproteinemia aparentă sau falsă este rezultatul

hemoconcentraţiei (diarei, vome, transpiraţii).

Consumul excesiv de proteine nu conduce la hiperproteinemie.

Excesul este utilizat pe cale metabolică în scop energetic sau

plastic.

De subliniat că hipo- sau hiperproteinemia se realizează

deseori prin creşterea sau scăderea uneia din fracţiunile

proteice. Din aceste considerente constatarea hipoproteinemiei sau

hiperproteinemiei impune continuarea investigaţiilor pentru a

488

stabili care tip de proteină este modificată. Altfel, valoarea

diagnostică a acestei modificări este relativ limitată.

• Modificările calitative ale proteinemiei (disproteinemia):

Hipoalbuminemia este frecvent întâlnită la toate categoriile de

porcine din fermele industriale. Cauzele ei sunt diferite. La

scroafele gestante şi lactante apare datorită deficitului proteic

al raţiei. In asemenea cazuri hipoalbuminemia nu se caracterizează

printr-un dezechilibru procentual faţă de celelalte fracţiuni,

deoarece şi acestea se găsesc în deficit. Exteriorizarea apare mai

mult ca hipoproteinemie. La purceii înţărcaţi şi sugari apare

datorită tulburărilor de sinteză, sau de utilizare legate de

capacitatea funcţională a ficatului, rinichiului şi intestinului

(afecţiuni hepatocelulare de tip toxic şi inflamator, nefrite,

nefroze, sindrom diareic). La purceii sugari scăderea procentuală

a albuminemiei este determinată de creşterea fracţiunilor

globulinice ca urmare a hepatozelor cronice.

Hiperalbuminemia se întâlneşte rar şi are valoare diagnostică

redusă. Este prezentă în caz de hemoconcentraţie sau este o

compensare procentuală în cazuri de hipo sau agammaglobulinemie.

Creşterea -globulinelor peste normal se înregistrează în

inflamaţii acute, febră, hepatoze, nefroze.

Creşterea -globulinelor apare în boli cronice (hepatite şi

nefrite cronice) sau în stări imunitare.

Creşterea -globulinelor se întâlneşte în stări imunitare şi

este însoţită de obicei de scăderea procentuală a albuminelor.

Infecţiile cronice, hepatice şi nefritele interstiţiale şi

hepatozele cronice determină hipergammaglobulinemie.

Hipogammaglobulinemia poate fi prezentă la purceii nou-născuţi

ca o consecinţă a deficitului imunoglobulinic în colostrul

489

scroafei mame sau a unei tulburări de absorbţie colostrală, precum

şi a eliminărilor excesive în enteropatii. La scroafe poate apare

în caz de epuizare metabolică a organismului, cu capacitatea de

anticorpogeneză deprimată, ca urmare a carenţelor proteice cronice

severe.

Hiperazotemia (hiperuremia) medie sau severă se observă în caz

de nefropatii grave (insuficienţă renală), mai ales la purceii

sugari şi tineret. Hiperazotemia uşoară se înregistrează în

situaţiile de supraalimentaţie cu albumină digestibilă şi în

hepatopatii în care capacitatea de detoxifiere a ficatului este

redusă.

Hiperazotemia aparentă se produce în caz de deshidratare

(hemoconcentraţie).

Hipoazotemia reală este determinată de carenţa proteică, în timp

ce hipoazotemia aparentă se constată în caz de hemodiluţie.

PROFILUL ENERGETIC

Valorile glicemiei variază în funcţie de vârstă, starea de

sănătate, nivelul nutritive, utilizarea şi metabolizarea acestuia.

Modificările glicemiei reflectă o tulburare a metabolismului

hidraţilor de carbon. Această tulburare poate evolua în sensul

creşterii sau scăderii gradului glicemiei.

Hipoglicemia însoţeşte de obicei inaniţia, insuficienţa

corticosuprarenală, hiperfuncţia pancreasului endocrin etc. In

complexele industriale hipoglicemia este consecinţa unui nivel

energetic insuficient şi/sau a frigului.

La purceii nou-născuţi hipoglicemia este frecvent întâlnită

datorită rezervelor reduse de glicogen hepatic (2-4 g/10 g ficat)

la care se adaugă nivelul energetic redus, ca urmare a

490

disgalaxiilor la scroafele mame. Ca sursă de energie, purcelul la

naştere posedă doar o rezervă de 30 g glucide şi 10 g lipide pe kg

greutate vie, iar gluconeogeneza este redusă în primele 48 de ore

de viaţă (Seide1 şi col., 1976). În aceste condiţii, hipoglicemia

se va repercuta asupra sistemului nervos, care este cel mai mare

consumator de glucoza. Denutriţia neuronală provoacă o

hipersecreţie exprimată clinic prin agitaţie, exagerarea

reflexelor, tremurături musculare, ataxie, pedalări, convulsii

etc. Valorile glicemiei se situează sub 40 mg/dl sânge. Dacă

glicemia se reduce sub 20 mg/dl, excitaţia nervoasă poate trece în

comă hipoglicemică cu diminuarea reflexelor, apatie, bradicardie,

bradipnee.

Hiperglicemia poate evolua sub influenţa unor factori endocrini

(pancreas, tiroidă, suprarenală), hepatici sau nervoşi cu

implicaţii asupra glicogenogenezei şi glicogenolizei.

Colesterolemia se găseşte în cea mai mare parte sub formă

esterificată. Acţiunea de esterificare exercitată de ficat este

compromisă în cazul unor hepatopatii (hepatite-hepatoze),

conducând la hipocolesterolemie. Tot hipocolesterolemic se mai

constată în inaniţie şi afecţiuni ale suprarenalelor.

Hipercolesterolemia are valoare diagnostică secundară,Creşterea

colesterolului seric a fost observată în icterul mecanic,

glomerulonefrita cronică, diabet zaharat etc.

PROFILUL MINERAL

In general porcinele dispun pentru majoritatea mineralelor de

mecanisme homeostazice eficiente, care asigură menţinerea unor

concentraţii sangvine optime. Aceste mecanisme constau în:

reglarea ingestiei în funcţie de cerinţe, absorbţia digestivă şi

491

excreţia. In condiţiile creşterii porcinelor în sistem industrial

însă, reglarea ingestiei devine uneori mai puţin posibilă,

deoarece deficitele grave şi prelungite de săruri minerale nu mai

pot fi corectate nici chiar prin mobilizarea din ţesuturi a

rezervelor. In această situaţie concentraţiile sangvine ale

mineralelor deficitare vor fi scăzute sub limitele normale.

Calciul, fosforul şi magneziul. Se găsesc în strânsă

interdependenţă metabolică sub influenţa unor factori

neuroendocrini şi vitaminici D. Cu toate că importanţa dozării

magneziemiei la porcine este redusă, în caz de modificări ale

excitabilităţii neuromusculare, tulburările metabolismului

calciului trebuie corelate cu acelea ale magneziului.

Hipocalcemia poate fi înregistrată în: neasigurarea unei

cantităţi suficiente de calciu în hrană, enteropatii,

hipovitaminoză D, hipoparatiroidie.

Hipofosforemia este întâlnită la toate categoriile de porcine şi

are o incidenţă mult mai mare decât hipocalcemia. Ea apare

datorită, în special, nivleului redus de fosfor în raţie, iar

uneori ca urmare a hipovitaminozei A sau a tulburărilor de

absorbţie.

Osul este într-o continuă schimbare, suferind în permanenţă

modificări morfologice şi chimice. El reprezintă un veritabil

depozit de săruri minerale, la care organismul face apel în cursul

vieţii, ori de câte ori este necesar. Pe baza rezervelor minerale

din os este posibilă menţinerea calcemiei şi fosforemiei normale.

Eliberarea calciului şi fosforului de pe matricea osoasă se face

prin osteoliză, care se realizează fie prin osteoclazie pe baza

acţiunii enzimelor osteolitice eliberate de osteoclaste, fie prin

halistereză sau osteoliză de resorbţie lentă, în care sărurile

492

minerale sunt eliberate din combinaţiile proteice în mod lent,

prin intervenţia hormonului paratiroidian şi a fosfatazelor.

Osteoliza este un fenomen fiziologic dacă este compensată prin

reedificare, în caz contrar devine patologic, ducând la ramoliţie

osoasă şi, implicit, la osteomalacie.

Ori de câte ori intervin tulburări ale factorilor cu rol în

morfogeneza şi chimiogeneza osului apar osteopatii. Dintre

acestea, importanţa cea mai mare pentru patologia porcină o au

osteopatii le prin deficit de osificaţie şi anume: rahitismul,

tetania hipocalcemică şi osteomalacia.

Hipercalcemia se înregistrează uneori în caz de nivel de calciu

crescut în raţie.

Hiperfosforemia apare mai frecvent în afecţiunile renale, dar

poate fi determinată şi de nivelul de fosfor excesiv (mai rar).

Sodiul şi potasiul. Hiponatremia poate fi întâlnită în

carenţa primară de sodiu, deshidratare (diaree, vomă,

transpiraţie, poliurie), stări de retenţie intracelulară sau

interstiţială (edeme).

Hipernatremia evidenţiază exces de sodiu fară o hidratare

corespunzătoare, tulburări de filtrare renală (nefrite, nefroze),

stări de stres.

Hipopotasiemia este rar întâlnită. Se produce în caz de potasiu

insuficient, exces de eliminare (diaree, vomă, poliurie,

alimentaţie hiperglucidică).

Hiperpotasiemia poate avea dublă origine: metabolică (fuga

potasiului din celulă) în miopatii, cardiopatii, retenţii renale

şi nutriţionale prin exces de potasiu în raţie.

Fierul şi cuprul. Hiposideremia este frecventă în anemii

feriprive, la sugari şi tineret.

493

Hipersideiremia poate să apară în intoxicaţii iatrogene cu fier,

mai ales după administrarea preparatului Fier-dextran pe cale

parenterală la purceii în prima zi de viaţă

Hipocupremia este consecinţa unui nivel de cupru alimentar

deficitar, a unor tulburări de absorbţie sau rezultatul unor

antagonisme minerale.

Având un rol biologic dovedit, carenţa în cupru produce multe

tulburări metabolice, inclusiv anemia.

La porcii carenţaţi, concentraţia cuprului seric poate să

scadă de la 160-270 micrograme/dl, la 30-35 sau chiar 7-9

micrograme/dL. Pe lângă anemia microcitară hipocromă, la aceste

animale cu carenţe severe se constată tulburări în dezvoltarea

oaselor mari, cu deformări evidente ale membrelor Modificările

osoase sunt ca rezultat al unui defect de osificare, de depunere a

calciului în matricea cartilajului. Oasele apar îngroşate prin

dezvoltarea corticalei şi a epifizelor. Pârvu şi col. (1981) au

diagnosticat o asemenea carenţă severă de cupru într-o unitate de

creştere industrială a porcilor, la care cupremia prezenta valori

de 9- 12 g, iar modificările osoase erau aproape similare cu cele

din rahitism.

Hipercupremia se întâlneşte rar la porcine. Ea poate fi urmare

a intoxicaţiilor iatrogene.

Zincul seric. Hipozincoza poate apare în caz de nivel alimentar

deficitar de zinc, dar tot atât de frecventă poate fi şi ca urmare

a excesului de calciu în raţie.

Hipozincoza are consecinţe nefaste asupra organismului,

rezumate după cum urmează: reducerea consumului de hrană;

tulburarea sintezei de proteine şi cheratină, determinând

494

paracheratoza epiteliilor; infertilitate prin concepţie redusă;

reducerea creşterii oaselor în lungime etc.

Manganul. Cel mai important rol al manganului îl constituie

sinteza mucopolizaharidelor, fiind implicat în condrogeneză.

Deficitul de mangan provoacă reducerea lungimii oaselor şi

conţinutului în cenuşă al lor.

Hipomanganoza, la porcine, este cel mai adesea secundară

excesului de calciu şi fosfor în hrană.

Purceii carenţaţi prezintă arcarea membrelor anterioare, în

groşarea capetelor articulare, rarefacţie osoasă şi şchiopături.

La scroafele carenţate se constată tulburări de reproducţie,

hipo- şi agalaxie. Purceii proveniţi din asemenea animale

manifestă ataxie, astazie, incapacitate de a suge şi moarte prin

hipoglicemie (Ghergariu, 1984).

Seleniul este important de studiat în medicina veterinară din

punct de vedere al toxicităţii, cât şi al valorii sale

profilactice şi curative faţă de distrofie, hepatita dietetică

etc.

Acţiunea toxică remarcabilă se datorează inhibării unor

sisteme enzimatice manifestate clinic prin anorexie, dispnee,

cecitate, colici, salivaţie, paraplegii etc.

Hiposelenoza se manifestă clinic prin hipotrepsie,

infertilitate, distrofii hepatice şi musculare, azospermie etc,

iar umoral prin hiposelenemie.

PROFILUL VITAMINIC

La porcine, disvitaminozele prezintă importanţă deosebită din

două motive:

495

- Incidenţa crescută a carenţelor, indiferent de sezonul de

hrănire sau anotimp, datorită faptului că sistemul intensiv de

creştere nu include în raţie nutreţul verde;

- In carenţe, când capacitatea de valorificare a nutreţurilor

este mult diminuată, făcând imposibilă creşterea.

Datorită posibilităţilor limitate de dozare a vitaminelor de

către laboratoare, pentru profilul metabolic prezintă interes

dozarea vitaminelor A şi E. Carenţele în vitamina C au incidenţă

redusă la porcine.

Pârvu şi Ivanciu (1986), efectuând un studiu pe 5 ani într-u

număr mare de unităţi, găsesc că la porcine cea mai mare incidenţă

prezintă hipovitaminoza E (56%), urmată de hipovitaminoza A (33%)

în timp ce hipovitaminoza C a fost găsită doar la 3,6% din

unităţile controlate.

La tineretul în creştere şi porcinele adulte nivelul

insuficient de vitamină A este datorat, în primul rând, unor raţii

alimentare cu valori subnormale de caroten sau vitamina A. Pe de

altă parte nu trebuie neglijată nici creşterea cerinţelor de

vitamina A la animalele crescute în sistem intensiv, în gestaţie,

în lactaţie, în boli parazitare sau infecţioase, în afecţiuni

digestive şi hepatice sau în diferite alte stări de solicitare.

De asemenea trebuie avute în vedere şi interrelaţiile

vitaminei A cu alţi factori alimentari (antagonismul cu vitamina K

şi altele).

In afară de nivelurile serice şi hepatice scăzute ale

vitaminei A, în carenţă se înregistrează şi o serie de semne

clinice mai mult sau mai puţin specifice, astfel:

Hipovitaminoza A

496

La scroafe se manifestă prin tulburări de reproducţie:

călduri repetate, avort, fertilitate redusă, naşterea de purcei

morţi sau mumifiaţi, ori purcei vii subponderali şi neviabili.

La purceii proveniţi din mame carenţate se observă

sensibilitate la îmbolnăvirile intercurente, enterice, pulmonare

şi sfârşesc prin pierderi apreciabile prin mortalitate.

La purceii înţărcaţi hipovitaminoza A determină stagnare în

creştere, cu alorificarea slabă şi neeconomică a nutreţurilor.

Uneori se constată pareza şau paralizia trenului posterior, spasme

tonice, crize epileptiforme, torticolis, mişcări forţate

intermitente (în manej).

Torticolisul este consecinţa otitei medii care apare din

cauza lipsei de protecţie a mucoasei urechii medii, protecţie

asigurată în mod normal de vitamina A.

Paralizia membrelor posterioare are loc într-un stadiu

avansat de carenţă prin procese degenerative la nivelul măduvei

spinării şi nervilor.

La nivelul pielii, modificările apar sub formă de dermatită

seboreică, erupţii cutanate cu aspect murdar de jeg.

Hipovitaminoza E

Dozarea concentraţiei vitaminei E în sânge şi ficat este un

test direct şi specific care, ca şi determinarea seleniului seric

a intrat în practica diagnosticului de rutină.

O valoare diagnostică secundară în deficitele de vitamina E

şi seleniu o prezintă determinarea activităţii enzimatice a

creatinfosfochinazei, transaminazei glutamoxalacetică şi

glutamicpiruvică, glutation-peroxidazei etc.

In fazele mai avansate de hipovitaminoza E şi hiposelenoza la

porcine, spre deosebire de alte specii, apare o multitudine de

497

modificări morfoclinice care vizează musculatura scheletică şi

cardiacă, ficatul, vasele sangvine, tubul digestiv etc.

Deseori modificările amintite sunt atât de pronunţate încât

se pot delimita în boli de sine stătătoare ca: miopatia

nutriţională, hepatoza dietetica, microangiopatia dietetică etc.

PROFILUL ENZIMATIC

Gestaţia, puerperiumul, lactaţia etc. pot determina

fluctuaţii ale valorilor enzimatice. Porcinele adulte prezintă

concentraţii mai ridicate de enzime în sânge, cu excepţia

fosfatazei alcaline care este mai scăzută.

Spre deosebire de celelalte specii, diagnosticul enzimatic al

rinichilor are o importanţă ridicată la porcine în sensul că

nefropatiile sunt însoţite de creşterea activităţii GPT. Mai

trebuie menţionat că GGT la porcine are o valoare diagnostică mai

redusă decât la bovine, întrucât uneori hepatopatiile nu sunt

însoţite de creşterea activităţii GGT.

Celelalte enzime, în general, prezintă aceeaşi sensibilitate,

specificitate şi semnificaţie patologică ca la celelalte specii de

animale.

498

10.2.6. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA PĂSĂRI

Spre deosebire de mamiferele domestice, biochimia clinică la

păsări a fost puţin utilizată curent în practică. Motivele sunt

numeroase: costul examenelor biochimice, dificultăţile de

interpretare datorate lipsei datelor SH să permită compararea

valorilor normale şi patologice, variabilitatea valorilor normale

în funcţie de specie, vârstă, tipul de producţie, influenţa

regimului alimentar etc.

Pentru început a fost necesară determinarea valorilor normale

ale profilului metabolic pentru a putea stabili ulterior

variaţiile patologice.

Prin examinarea unor efective mari de păsări s-au stabilit

valorile de referinţă pentru găini, curci şi raţe.

Numeroasele variaţii observate între specii arată că nu se

pot extrapola valorile de la o specie la alta.

Utilitatea efectuării profilului metabolic la păsări rezultă

din faptul că păsările se caracterizează printr-un metabolism

intens. Ca urmare, eventualele dezechilibre nutriţionale se

reflectă prompt în metabolismul general al păsării cu efecte

negative asupra sănătăţii şi producţiei.

Prin urmare, în creşterea păsărilor dezvoltarea studiilor

biochimice are drept scop, în primul rând, recunoaşterea originii

metabolice a diferitelor perturbări productive în scopul

corectării lor rapide.

STABILIREA SETULUI DE ANALIZE

499

Ca şi la celelalte specii se prezintă sintetic, sub formă de

tabel, cele mai potrivite analize care trebuie efectuate.

ALEGEREA MOMENTULUI OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI

METABOLIC

Pentru puii de carne testul de profil metabolic poate fi

aplicat la vârsta de 2, 4 şi 6 săptămâni. La tineretul de

înlocuire se recomandă ca acest test să fie efectuat la vârstele

de 4, 8, 12, 16 săptămâni şi cu 2 săptămâni înainte de intrarea în

ouat. Pentru păsările adulte este foarte important ca testul de

profil metabolic să se facă la intrarea în ouat, apoi lunar în

perioada în care în mod normal curba de ouat trebuie să fie

ascendentă, adică între 22- 35 săptămâni. De asemenea, indiferent

de vârstă, se va apela la testul de profil metabolic ori de câte

ori se constată reduceri ale procentului de ouat sau chiar

stagnarea ouatului, ouă cu coajă moale ori deformată, întârzieri

în creştere la pui şi tineret, devieri sau deformări ale razelor

osoase, penaj frizat, mortalitate crescută.

De obicei se efectuează miniprofiluri care constau în

determinarea proteinemiei, calcemiei, fosforemiei, fi-

carotenemiei, vitaminei E, GOT şi acidului uric.

In situaţii nutriţionale deosebite, aria investigaţiilor de

profil metabolic poate fi extinsă cu o parte sau cu toţi parametri

hematologici şi biochimici. In asemenea situaţii, cantitatea de

ser necesară este mare şi nu poate fi asigurată individual. Din

acest motiv se fac probe medii de ser, respectându-se cu stricteţe

categoria de vârstă. O altă condiţie care trebuie respectată

obligatoriu este şi faptul că în alcătuirea probei medii

500

cantitatea de ser afluită trebuie să fie aceeaşi (egală) de la

fiecare individ.

PROFILUL HEMATOLOGIC

Faţă de mamifere, profilul hematologic la păsări este mai

restrâns, în mod obişnuit el neincluzând seria albă a sângelui.

Numărul de eritrocite şi valoarea hemoglobinei sunt, de

obicei, mai mari la masculi decât la femele. Aceste diferente sunt

evidente o dată cu maturitatea sexuală. Faptul că puii tineri şi

păsările gonadoectomizate, de ambele sexe, au acelaşi număr de

eritrocite arată că există o influenţă hormonală asupra valorilor

eritrocitare.

Domm şi Taber (1946) demonstrează că hormonii androgeni

determină o creştere a numărului de eritrocite.

Pe de altă parte se pare că numărul de eritrocite şi

cantitatea de hemoglobina variază cu anotimpul. Cele mai scăzute

valori sunt găsite vara târziu şi cele mai mari iarna (Olson,

1957), iar Domm şi Taber (1946), făcând examene la intervale de 3

luni, găsesc că cele mai scăzute valori eritrocitare la găini sunt

iarna şi primăvara, care coincid cu producţia de ouă, iar cele mai

mari valori sunt întâlnite toamna. Aceşti autori nu observă o

variaţie sezonieră la pui şi claponi.

De asemenea, cantitatea de hemoglobina variază cu

intensitatea producţiei de ouă şi raţia aplicată. Cazeina sau

sulfatul de fier cresc concentraţia hemoglobinei (Cook, 1967).

Hogan şi Parott (1940) constată că complexul vitaminic B (între

care acidul folic) are un rol deosebit în prevenirea anemiei.

Modificările profilului hematologic constau în:

501

Oligocitemie, când numărul eritrocitelor este sub: 2,45

milioane/mm3 la găini ouătoare; 2,10 milioane/mm3 la pui de carne;

2,5 milioane/mm3 la curci şi 3,0 milioane/mm3 la raţe. De obicei,

oligocitemia se asociază cu scăderea sub valorile de referinţă a

hematocritului şi hemoglobinei, în timp ce VEM şi CHEM pot fi

normale.

Oligocromie, situaţie în care CHEM prezintă valori sub: 30,5

g/dl la găini ouătoare; 25,0 g/dl la puii de carne; 28,0 g/dl la

curci şi 27,5 g/dl la raţe. De obicei se asociază cu hemoglobina

scăzută sub: 8,7 g/dl la găinile ouătoare; 6,0 g/dl la puii de

carne; 7 g/dl la curci şi 11,5 g/dl la raţe. Numărul de eritrocite

şi hematocritul prezintă valori normale, iar volumul eritrocitar

mediu poate prezenta valori normale sau scăzute.

Intre aceste două forme de anemie pot exista forme

intermediare sau asociate de anemie oligocitemică hipocromă.

Din punct de vedere morfologic eritrocitele tinere care de

obicei sunt mai puţin încărcate cu hemoglobina au nucleul mai mare

şi oval, spre deosebire de eritrocitele normocrome care au nucleul

aproape rotund şi mai mic.

In anemie eritrocitele pot prezenta deviaţii morfologice de

la normal. Ele pot fi mai mari sau mai mici decât cele normale sau

pot prezenta o varietate de forme: oval-alungite sau aproape

rotunde. Când în sânge se găseşte un număr mare de eritrocite

imature se poate deduce că viteza de producţie eritrocitară a

măduvei hematogene este crescută. Multe din aceste eritrocite

imature sunt deficitare în hemoglobina după cum arată culoarea

citoplasmei care este albastră-gri-galbenă (policromazie).

Este important să se facă diferenţierea morfologică între

anemia regenerativă şi leucoza eritroblastică. In ultimul caz pot

502

fi identificate celule limfoide şi eritroblaşti limfoizi. Aceste

celule nu se găsesc în sânge în caz de anemie. Examinarea măduvei

osoase hematogene va ajuta diagnosticul în asemenea cazuri.

De menţionat că anemia poate fi asociată cu boli acute sau

cronice. Ea se poate datora, fie reducerii producţiei de

eritrocite, fie distracţiei toxice a acestora.

Reducerea producţiei de eritrocite poate fi urmare a

deficitelor din hrana, a constituenţilor necesari eritropoezei.

Anemia şi leucocitoza pot însoţi multe boli bacteriene,

astfel că studiul frotiului de sânge nu poate constitui un test de

diagnostic diferenţial al diferitelor boli bacteriene.

Infecţiile din salmoneloză, holeră aviară, tuberculoză sunt

însoţite de anemie şi leucocitoza heterofilică marcantă (Wai şi

Stafseth, 1950). Eredrickson şi Chute (1958) observă o descreştere

a tuturor leucocitelor în a 11-a zi de infecţie în boala Newcastle

şi o creştere a monocitelor şi heterofilelor în a 14-a zi.

O creştere a eozinofilelor a fost observată la puii cu

coccidioză, trichostrongiloză şi capilarioză (Olsen şi Levine,

1939). De asemenea, infestaţia experimentală la pui cu Heterakis

galinae a condus la creşterea heterofilelor şi eozinofilelor, chiar

când creşterea nu a fost legată de numărul paraziţilor prezenţi

(Wickware, 1967).

La curci, infestaţia experimentală şi naturală cu Histomonas

meleagridis sunt asociate cu heterofile şi monocitoză. In

spirochetoză s-a observat o descreştere a procentului de limfocite

şi o creştere a heterofilelor, împreună cu o descreştere uşoară a

monocitelor. Experimentele lui Goff şi col. (1953) arată că

leucocitoza heterofilică, hematocritul şi VEM crescut, împreună cu

JHEM scăzut pot fi folosite pentru diagnosticarea unei carenţe

503

incipiente de riboflavină la pui. Aceste modificări hematologice

se remit dacă se asigură riboflavina sau după împlinirea vârstei

de 12 săptămâni.

PROFILUL PROTEIC

Vârsta este unul din factorii cei mai importanţi care

influenţează concentraţia proteinelor plasmatice.

Se observă creşterea mai mult decât dublu a acidului uric

după vârsta de două săptămâni şi creşterea progresivă, cu vârsta,

a globulinelor ca o acţiune de răspuns imunologic a organismelor

la contactul cu diferiţi agenţi patogeni.

Numeroase observaţii au evidenţiat că nivelul proteic la

păsări influenţează nivelul proteinei, albuminei şi uricemiei. O

hrănire deficitară sub raport proteic pe o perioadă de peste 2-3

săptămâni conduce la scăderea producţiei de ouă la găini şi

întârzierea creşterii la pui, precum şi la hipoproteinemie.

Carenţa în proteine, întâlnită mai frecvent la tineretul

aviar (datorită ritmului de creştere intens), conduce mai devreme

sau mai târziu la perturbarea oseinogenezei, ceea ce duce la

apariţia osteoporozei.

De reţinut că în oseinogeneză sunt implicate şi carenţele

vitaminice A, C, complexul B şi minerale (hipocuproză).

Păsările cu osteoporoză slăbesc progresiv, apar manifestări

de pică şi tulburări digestive şi motorii.

Examenul paraclinic pune în evidenţă hipoalbuminemie şi

anemie, variaţii mari ale calcemiei şi fosforemiei, în timp ce

fosfataza alcalină prezintă valori normale. Oasele sunt poroase cu

opacitate redusă la examenul radiologie.

504

Hiperuricemia, cu depunerea de acid uric şi uraţi în organele

interne şi articulaţii, poate fi urmarea perturbării funcţiei

uricolitice prin absenţa sau diminuarea epurării renale (afecţiuni

renale) sau prin creşterea catabolismuiui proteic (stări de

solicitare).

PROFILUL ENERGETIC

Deficitul de energie în raţie nu produce în general simptome

definite de carenţă, decât întârzierea creşterii şi utilizarea

ineficientă a hranei.

Hipoglicemia indică un dismetabolism prin deficit de glucide şi

o perturbare a metabolismului energetic, conducând la tulburări

ale sistemului nervos şi la distrofii parenchimatoase.

Nivelul redus de lipide poate fi compensat prin lipogeneză,

din glucide şi proteine, astfel încât în patologie nu sunt

descrise tulburări clinice distincte de hipolipidoze globale.

Carenţa globală de lipide poate conduce la deficit în nivelul de

vitamine liposolubile A, D, E, K prin reducerea motilităţii

digestive şi a funcţiei biliare. Astfel, dezvoltarea este

întârziată şi apar: dermatita, pigmentarea penelor, edeme

subcutanate şi cavitare. Se observă reducerea producţiei de ouă şi

a procentului de ecloziune.

Excesul de glucide uşor digestibile (grâu, orz) sau de lipide

(jumări, şroturi, turte de oleginoase) produce boala ficatului

gras (fatty liver disease) hepatosteatoza găinilor ouătoare,

respectiv steatoza hepatorenală a puilor.

Instalarea bolii este favorizată de raţiile cu peste 3000

kcal energie convertibilă, la găini carenţate în biotină, colină,

metionină, vitamina E, complexul vitaminic B etc.

505

PROFILUL MINERAL

La păsări, pentru menţinerea vieţii şi producţiei, elementele

minerale esenţiale sunt la fel de importante ca aminoacizii şi

vitaminele.

Mineralele esenţiale la păsări sunt: Ca, Cl, Mg, P, K, Na şi

microelementele Co, Cu, I, Fe, Mn, Mo, Se, S, Zn). Dacă în raţie

există vitamina B12 nu mai este necesar Co.

La puii în creştere, valorile plasmatice ale mineralelor

variază în raport cu vârsta.

Calciul, fosforul şi magneziul sunt discutate împreună din

cauza asocierii lor metabolice, în special în formarea oaselor.

La pui majoritatea calciului este utilizat pentru formarea

oaselor, în timp ce la găini acesta contribuie la formarea cojii

oului.

Utilizarea calciului şi fosforului este dependentă de

prezenţa unei cantităţi normale de vitamina D în hrană. In

deficitul de vitamina D, cantitatea de calciu şi fosfor depozitată

în oasele puilor în creştere este redusă şi cantitatea de calciu

în coaja oului scăzută. Cerinţele de calciu şi fosfor la pui sunt

dependente până la un anumit punct de nivelul de vitamina D în

hrană. Când este administrată o cantitate mare de vitamina D în

hrană, cantitatea de calciu şi fosfor în raţie poate fi scăzută şi

invers.

Raportul Ca/P în hrana puilor poate să varieze în limite

largi, fără a dăuna. Totuşi când unul din aceste elemente este

mult în exces, interferează absorbţia celuilalt. Pentru puii în

creştere raportul optim este de 1,5/1-2/1.

506

Pentru găinile ouătoare, datorită cerinţelor de calciu

considerabil mai mari, raportul Ca/P este mai mare (raport care se

găseşte şi la nivelul sângelui). De exemplu, dacă la găinile

neouătoare valorile calcemiei sunt cuprinse între 10-18 mg/dl, la

găinile ouătoare calcemia normală este cuprinsă între 25-37 mg/dl,

în timp ce valorile fosforemiei sunt de 6-8 mg/dl, atât la găinile

neouătoare, cât şi la cele ouătoare.

De reţinut că în laboratoarele IDSA, în testările de rutină

efectuate de-a lungul anilor la un mare număr de unităţi

industriale, s-a constatat că cel puţin pentru găinile ouătoare,

deficitele de calciu sunt cele mai frecvente, întrecând chiar

carenţele proteice şi vitaminice. Aceste carenţe se exprimă

paraclinic prin hipocalcemie severă (10-12 mg/dl ser) şi clinic

mai întâi prin ouă cu coaja subţire, fragilă şi ouă moi (fără

coajă) şi apoi scăderea considerabilă a producţiei de ouă.

Magneziul este asociat îndeaproape cu calciul şi fosforul în

corp. Este esenţial în formarea oaselor, aproximativ 2/3 din

magneziul din organism fiind în oase sub formă de carbonat. Este

necesar pentru metabolismul carbohidraţilor şi activarea câtorva

enzime. Coaja oului conţine 1,4% magneziu.

După Schaible şi col. (1963), suplimentări exagerate de

carbonat de magneziu pot conduce la perozis şi ouă cu coaja

subţire. Din experienţa acumulată până acum în efectuarea

numeroaselor profile metabolice la păsări, în laboratoarele IDSA,

rezultă că hipomagneziemiile la păsări sunt extrem rare.

Rahitismul la pui, cunoscut sub denumirea de sindrom al

oaselor moi, se întâlneşte până la vârsta de 2 săptămâni.

Cauzele principale sunt: carenţa de vitamina D3, dezechilibrul

fosfocalcic în hrana găinilor ouătoare, dezechilibrul fosfocalcic

507

în hrana puilor atât în sensul unui deficit de calciu, cât şi în

sensul unui deficit de fosfor, subnutriţia globală a puilor,

reducerea absorbţiei digestive de Ca şi P, ca urmare a excesului

de fitaţi, oxalaţi sau grăsimi în hrana puilor.

Manifestările morfoclinice constau în lipsa de mineralizare a

oaselor lungi, cu deformări şi lărgirea capetelor articulare,

creştere lentă, mers legănat de rată.

La palpaţia oaselor lungi şi a ciocului se observă

consistenţa elastică a acestora, ele nu se fracturează.

Un aspect important pentru diagnostic este hipofosforemia

asociată adesea cu o calcemie normală.

La păsările ouătoare osteopatiile malacice sunt consecinţa

carenţei de calciu şi mai puţin de fosfor care, pe lângă procesele

de demineralizare reflectate asupra cojii ouălor (acestea devin

foarte subţiri şi fragile), se extind şi asupra scheletului,

printr-un proces de înlocuire a ţesutului mineralizat cu osteoid

şi chiar ţesut fibros, ducând la devieri ale oaselor şi la

tulburări locomotorii.

Manganul. Wilgus şi col. (1937) consideră că peroza la păsări

este cauzată în cea mai mare parte de carenţa de mangan. Ei au

demonstrat că această maladie este corelată cu conţinutul în

mangan al diferitelor reţete.

In afară de mangan, în etiologia bolii mai sunt incriminate

în secundar, carenţele de colină, inozitol, niacină, acid folie,

biotină, riboflavină, vitamina E, seleniu, devierea raportului

fosfocalcic etc.

Policarenţa poate fi primară, atunci când hrănirea este

unilaterală pe bază de porumb, nutreţ sărac în mangan şi

secundară, consecinţă a administrării unor raţii bogate în calciu

508

sau fosfor, cu raport fosfocalcic deviat, bogate în magneziu şi

fier etc. Toate acestea conduc la blocarea metabolică a

manganului, care măreşte necesarul în acest microelement şi

favorizează apariţia semnelor clinice de boală.

Peroza apare mult mai frecvent în efective mari, în condiţii

de aglomerare. Rasele grele sunt mai susceptibile la această

boală.

Zincul este un constituent necesar pentru activarea mai multor

enzime. In general hipozincoza la păsări este determinată de

antagoniştii menţionaţi la alte specii, la care se adaugă excesul

de arginină (2-4% din raţie), (Ghergariu, 1981).

Simptomele deficitului de zinc constau în: întârzierea în

creştere, penaj sărac care pare ars, spaţiul popliteu mărit,

hipercheratoză la nivelul picioarelor, chiar la nivel podal.

Crescând conţinutul în calciu, de la 1,23% la 2,07%, a crescut

severitatea unor simptome.

PROFILUL VITAMINIC

Disvitaminozele prezintă importanţă deosebită la păsări,

datorită incidenţei ridicate şi a faptului că determină reducerea

producţiei şi valorificarea slabă a nutreţurilor.

Dintre vitamine, pentru profilul metabolic prezintă interes

dozarea -carotenului şi vitaminei E. Celelalte vitamine, cu

excepţia vitaminei C, deşi au importanţa lor incontestabilă în

metabolism, dozarea lor în sânge sau ţesuturi este dificilă sau

chiar imposibilă în condiţiile actuale.

Valorile sangvine de referinţă ale -carotenului sunt

considerate peste 150 gamma/dl, iar ale vitaminei E peste 5

gamma/ml pentru toate categoriile de păsări.

509

Pârvu şi Ivanciu (1986), făcând o statistică a rezultatelor

probelor examinate în Laboratorul Central de Diagnostic în

perioada 1981-1985, au arătat că la păsări, incidenţa cea mai mare

(46%) o are hipovitaminoza E (din 249 unităţi controlate, în 114

s-a depistat hipovitaminoza E), urmată de hipovitaminoza A cu o

incidenţă de 37% (din 358 unităţi investigate, în 134 s-a

diagnosticat hipobetacarotenemie), în timp ce hipovitaminoza C a

fost găsită doar la 8,33% din unităţile controlate

Hipovitaminoza A. Vitamina A este esenţială în raţia păsărilor nu

numai pentru creştere, ci şi pentru vedere şi menţinerea

integrităţii membranelor mucoaselor. Întrucât aceste membrane

constituie epiteliul tractului digestiv, respirator, genital etc,

toate deficitele vitaminice A se manifestă prin leziuni la aceste

segmente. Detectarea lor se poate face uneori cu ochiul liber,

alteori se evidenţiază doar histologic, în funcţie de gradul

deficitului.

La păsările adulte, simptomele apar la 2-5 luni de carenţă: se

reduce ouatul şi procentul de ecloziune, ca urmare a diminuării

depozitului vitaminic din ou, apetitul scade; pigmentul galben al

picioarelor şi ciocului (la rasele care de obicei conţin acest

pigment) dispare: bărbiţele şi creasta devin palide; horiplumaţie,

penajul fiind mat fără luciu; stare de nutriţie proastă şi

diminuarea vioiciunii. In carenţa acută păsările lăcrimează se

instalează semne de coriză, conjunctivită şi depozite cazeoase

neaderente sub pleoape, în sinusul infraorbitar şi bucofaringe.

Umoral betacarotenemia prezintă valori sub 50 gamma/dl.

La puii de găină, proveniţi din ouă carenţate în vitamina A, se

constată deseori resorbţia incompletă a sacului vitelin însoţită

de peritonite viteline. Dacă puii provin din găini carenţate în

510

vitamina A, iar puilor eclozionaţi li se administrează hrană

carenţată în vitamina A, primele simptome de avitaminoză apar la

sfârşitul primei săptămâni de viaţă. în schimb, dacă puii provin

din găini care au primit raţii corespunzătoare în vitamina A,

simptomele de carenţă pot întârzia să apară până la a 6-a - a 7-a

săptămână de viaţă, chiar dacă primesc o hrană complet lipsită de

vitamina A, deoarece găinile care primesc cantităţi suficiente de

vitamina A depozitează mari cantităţi în ouăle lor, care mai

târziu asigură rezerve suficiente pentru o perioadă mare de timp.

Hipovitaminoza E. Faptul că la păsări, creşterea intensivă nu

permite administrarea de nutreţ verde, ci numai de nutreţ

combinat, care satisface mai greu cerinţele de vitamina E, impune

pentru aceste specii îmbogăţirea raţiei prin premixuri mineralo-

vitaminice, apelându-se adeseori la un adaos de antioxidante

sintetice. In caz contrar, repede pot să apară simptome ale

carenţei în vitamina E.

Deficitul de vitamina E produce encefalomalacie, diateză

exsudativă şi distrofie musculară la pui, lărgirea spaţiului

popliteu, distrofia muşchilor pipotei la curci şi distrofia

musculară la raţe (Biester şi Schwarte, 1965).

Pe de altă parte, vitamina E este necesară pentru dezvoltarea

normală a embrionului la găini, curci şi probabil la raţe.

Deficitul prelungit de vitamina E produce degenerescentă

testiculară şi lipsa fertilităţii la masculii (Beister şi

Schwarte, 1965).

Fără să cunoască acţiunea metabolică, Galstein şi Scott

(1956) au arătat că nivelul de albumină în plasma sangvină este

foarte redus la puii cu deficit în vitamina E. De asemenea,

excreţia de creatină este crescută şi nivelurile de creatină

511

musculară sunt scăzute în carenţa de vitamina E. In forma sa

alcoolică, vitamina E este foarte eficientă ca antioxidant, astfel

încât este un important protector al acizilor graşi esenţiali şi

al altor acizi graşi nesaturaţi, precum şi al vitaminelor A, D3 şi

carotenului. Umoral, în carenţă, nivelul vitaminei E în sânge

scade sub 3 gamma/ml.

Simptomele exterioare de carenţă în vitamina E la pui apar

după perioade mari de hrănire cu niveluri scăzute de vitamina E.

Embrionii proveniţi de la găini hrănite cu raţii sărace în

vitamina E pot muri în a 4-a zi de incubaţie. La masculii privaţi

perioade lungi de vitamina E apar degenerări testiculare.

PROFILUL ENZIMATIC

Pentru păsări este importantă dozarea activităţii enzimatice

a transaminazei glutamoxalacetice, fosfatazei alcaline,

colinesterazei şi creatinofosfochinazei, dozări ce se execută

curent.

Transaminaza glutamoxalacetică este crescută în afecţiuni hepatice

(este nespecifică), afecţiuni musculare (miopatie, injecţii intra

mu sculare, traumatisme) şi în septicemie.

La găinile ouătoare s-a observat că după perioada de ouat

metabolismul epatic şi osos suferă modificări. Astfel, cu ocazia

examenelor necropsice s-a constatat că un număr de păsări prezintă

steatoză hepatică. Această afecţiune hepatică poate explica

creşterea concentraţiei de GOT peste valorile considerate normale.

De asemenea, creşterea GOT s-a observat la gâştele

supraalimentate.

512

Transaminaza glutampiruvică prezintă valori crescute în

afecţiunile hepatice şi musculare, dar semnificaţia diagnostică

este limitată.

Gammaglutamiltransferaza crescută indică afecţiuni hepatice de

tipul colestazei, steatozei şi hepatitei.

Fosfataza alcalină, la valori ridicate, are ca semnificaţie o

activitate crescută a osteoblastelor şi osteoclastelor, fenomen ce

are loc în: creşterea oaselor la tineret, ouatul la găini,

rahitism şi osteomalacie. De asemenea, creşterea PA mai poate avea

loc în unele afecţiuni hepatice (Brugere şi col., 1987).

De reţinut că este dificil de interpretat nivelul crescut al

PA, care rezultă dintr-o intensă activitate a metabolismului osos

corelată cu vârsta şi perioada de ouat. Aşadar, interpretarea

trebuie să ţină seama de categoria de vârstă şi de starea

fiziologică.

Scăderea PA se produce în carenţa de zinc.

Creatinfosfochinaza poate creşte peste valorile de referinţă, în

principal, în afecţiunile musculare şi, în secundar, în saturnism.

Colinesteraza prezintă o mare variaţie a valorilor normale.

Scăderea acestei enzime are loc în hepatopatii de origine toxică.

513