CUPRINS

Robert Cleveland...............................................3Murat Williams.................................................5David E. Mark..................................................8Emory C. Swank................................................10Owen B. Lee...................................................11William Crawford..............................................15William Crawford (2)..........................................17William Crawford (3)..........................................19William Crawford (interviul din 1989).........................20Robert K. Geis................................................22Carl A. Bastiani (1)..........................................25Carl A. Bastiani (2)..........................................27Carl A. Bastiani (3)..........................................28Harry G. Barnes Jr............................................30Harry G. Barnes Jr. (2).......................................32Jay K. Katzen.................................................34Arthur W. Lewis...............................................36Leonard Meeker (1)............................................38Leonard Meeker (2)............................................39Robert J. Martens (1).........................................41Robert J. Martens (2).........................................43Robert J. Martens (3).........................................44Robert J. Martens (4).........................................46Jonathan B. Rickert (1).......................................48Jonathan B. Rickert (2).......................................50Jonathan B. Rickert (3).......................................52Marten van Heuven (1).........................................53Marten van Heuven (2).........................................55Ashley Wills (1)..............................................58

1

Ashley Wills (2)..............................................60Henry L. Clarke...............................................63Henry L. Clarke (2)...........................................64Henry L. Clarke (3)...........................................66THOMAS H. DUNLOP (1)..........................................68THOMAS H. DUNLOP (2)..........................................70THOMAS H. DUNLOP (3)..........................................72THOMAS H. DUNLOP (4...........................................74RICHARD N. VIETS (1)..........................................77RICHARD N. VIETS (2)..........................................79AURELIUS “AURY” FERNANDEZ (1).................................81AURELIUS „AURY” FERNANDEZ (2).................................83AURELIUS „AURY” FERNANDEZ (3).................................85HARRY G. BARNES JR. (1).......................................87HARRY G. BARNES JR. (2).......................................88HARRY G. BARNES, JR. (3)......................................89HARRY G. BARNES JR. (4).......................................91FREDERICK A. BECKER (1).......................................92FREDERICK A. BECKER (2).......................................94FREDERICK A. BECKER (3).......................................96FREDERICK A. BECKER (4).......................................97FREDERICK A. BECKER (5).......................................99FREDERICK A. BECKER (6)......................................101

2

http://www.ziartricolorul.ro/

GENERIC | EDITORIAL | ŞTIRI | ULTIMA ORĂ | ÎNCHIDEREA EDIŢIEI | ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI | ARHIVA TRICOLORUL | TABLETA DE

ÎNŢELEPCIUNE

Ziarul TRICOLORULZiarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial palpitant Diplomaţi

americani în România (I) Ştiri

Un serial palpitant Diplomaţi americaniîn România (I)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-palpitant-diplomati-

americani-romania/ Ştiri, topnews - 4 August 2014

Începînd de astăzi, „Tricolorul”va publica o serie de interviurirealizate în SUA cu diplomaţiamericani de carieră, privindanii în serviciul extern înRomânia. Amintirile lor, dintr-operioadă de timp de mai bine deo jumătate de secol (1946-1997),

sînt, probabil, una dintre cele mai bune şi mai bogate surse deinformaţii, inedite, asupra vieţii româneşti de după al II-learăzboi mondial, de la instalarea aşa-zisului regim de democraţiepopulară şi pînă către sfîrşitul celui dintîi deceniu de dupădecembrie 1989.O sursă de informaţii extraordinare, dezvăluite pentru prima

oară publicului român, despre o perioadă care nu a lăsat preamulte mărturii personale – mai ales ale străinilor cu funcţiioficiale, diplomatice sau de strîngere de informaţii la Bucureşti– perioada înjghebării şi a întregii existenţe a Românieisocialiste. Mărturii în premieră absolută, despre o epocă întinsă

3

cît o viaţă de om, despre lideri şi politicieni locali şiinternaţionali, despre politicile locului şi ale superputerilorvremii, despre Cominform şi oameni de rînd, stradă, evenimente,oameni de cultură, viaţa publică, despre Securitate, filajulSecurităţii şi securişti văzuţi de americani, despre puşcării,canalul Dunăre-Marea Neagră, despre Gheorghiu-Dej, doctorulParhon, despre „o femeie foarte manierată şi elegantă” numită AnaPauker, despre sovromuri, doliul de o săptămînă la moartea luiStalin, în martie 1953, despre CIA în România, despre înţelegeriruso-americane la Bucureşti etc. Cu toate acestea şi multe, multealtele veţi lua cunoştinţă, pentru prima oară – ele sînt mărturiila mîna a întîia, culese, investigate şi comentate cu ochii,mintea şi expertiza diplomatului de carieră, profesionist. Deci,îl invităm, în continuare, pe cititor la această călătoriefascinantă prin 50 de ani de istorie românească şi europeană, şi,atenţie, nicidecum printr-o jumătate de secol oarecare, ci chiarprin jumătatea de secol a vieţii sale, sau a părinţilor săi. Havea nice trip!„Tricolorul”Robert ClevelandSecretar 1 al Legaţiei SUA la Bucureşti, 1946-1948 Robert Cleveland a crescut într-o familie iubitoare de călătorii

în străinătate, a vorbit în casă franceza, a avut numeroşiprieteni europeni. A intrat în Serviciul Extern al Statelor Uniteîn 1946, a lucrat la Bucureşti, Paris, Sydney, Bangkok şi Belgrad.A dat acest interviu în 1990, la Washington.Robert Cleveland: După o perioadă foarte scurtă de cursuri de

pregătire şi de limba română, am fost numit secretar 1 la Legaţiade la Bucureşti. Trebuia să mă ocup de executarea prevederiloreconomice ale Tratatului de pace cu România, care tocmai fusesenegociat. Am traversat Oceanul cu vasul USS „America”, întrucît peatunci nu prea existau maşini în Europa, am luat cu mine una. Amdebarcat la Southampton, am trecut Canalul Mînecii şi, după ocălătorie fără incidente prin zonele militare din Europa, am ajunsîn cele din urmă la Bucureşti. Într-una din zilele cînd traversamAtlanticul, secretarul de Stat Marshall tocmai a rostit faimosulsău discurs de la Harvard, cel cu Planul Marshall. Eu nu îlascultasem, şi nu ştiam nimic, şi prima oară cînd am aflat despreel – fie vorba între noi, a fost ceva cam jenant – a fost cînd m-am întîlnit, în drumul către Bucureşti, cu Grigore Gafencu, fostulministru de Externe al României, exilat în Elveţia. El a fostentuziasmat de ideea lui Marshall şi spera ca planul să fie extins

4

şi la România, dar ştim prea bine ce a urmat, puţin mai tîrziu. LaWashington mi se spusese că eram aşteptat de urgenţă la Bucureşti,dar, odată ajuns acolo, am înţeles că graba nu era chiar aşa demare, întrucît Tratatul nu fusese încă ratificat, ci numai semnat.Prin urmare, noi nu aveam încă rangul de Legaţie, asta s-aîntîmplat mai tîrziu, deoarece ratificarea tratatului s-a produsabia în toamna lui 1947. În afară de aplicarea Tratatului, m-amocupat şi de rapoartele economice şi chestiunile comerciale. Unadin primele sarcini a fost de a conlucra direct cu sovieticii înce priveşte bunurile germane din România, chestia asta areprezentat, într-adevăr, vîrîrea mea pînă peste urechi în„realpolitik”! După ce, prin Armistiţiu, fusese creată Comisia decontrol aliată, sovieticii au început să pună mîna pe tot ceputeau fi numite bunuri germane, şi nu numai pe ele. Cîtevacompanii americane, inclusiv IBM şi Singer, aveau filiale înRomânia reprezentate de firme germane. Exista, de asemenea, unpian Steinway, la Opera Română, proprietatea firmei Steinway.Sovieticii l-au confiscat, împreună cu alte lucruri, şi am pierduto groază de timp şi eforturi pentru a-i convinge că ei, de fapt,au înşfăcat proprietăţi americane.. A fost în zadar, oriunde teuitai, de jur împrejur, nu vedeai decît soldaţi sovietici… Parteaa doua a lui 1947 a fost o perioadă mohorîtă, depresantă. RegeleMihai se afla, încă, pe tron, dar vizita lui Vîşinski, un personajinfam, a avut drept rezultat crearea unui aşa-zis guvern de„coaliţie”, în realitate controlat 100% de comunişti. Nu numai căsovieticii au „muls” economia românească, dar s-au şi mişcatrapid, spre a face din România un satelit al lor. Asta a culminatcu abdicarea Regelui, în decembrie, şi crearea „RepubliciiPopulare Române”. Desigur, în toată această perioadă am trimis laWashington rapoarte telgrafice complete, am relatat, înamănunţime, abdicarea şi toate celelalte evenimente, am scris şiexpediat comentarii. Peste cîteva zile, Departamentul de Stat ne-arăspuns că a luat cunoştinţă de abdicare din „New York Times“ şine-a întrebat unde erau rapoartele noastre? În puţin timp s-aaflat că mesajele noastre, trimise via facilităţile americane dinFrankfurt, fuseseră reţinute acolo pînă după sărbătoareaCrăciunului…Reporter: Cînd a devenit misiunea dvs., oficial, Legaţie?Robert Cleveland: Asta s-a întîmplat după ratificarea Tratatului

de pace, iar ministrul Rudolf Schoenfeld a ajuns la Misiune înoctombrie 1947.Reporter: Cum era viaţa în Bucureşti, în zilele acelea?Robert Cleveland: Cînd am ajuns prima oară era OK. După ce a

venit şi soţia, am închiriat foarte ieftin o casă splendidă, care

5

aparţinuse unui membru al familiei regale. Personalul de servicenu costa nici el mult şi era competent. Mîncarea era foarte bună,mai ales că o suplimentam cu produse aduse de afară. Am întîlnitmulţi români, majoritatea oameni ai fostului regim, pe care i-amgăsit agreabili şi foarte interesanţi, dar nu prea erau informaţiîn ce priveşte ultimele evoluţii politice. Aceste contacte auîncetat după abdicarea regelui, prietenilor noştri li s-a făcutteamă să ne mai vadă. Frica lor era întemeiată, cel puţin unadintre persoanele pe care le-am cunoscut a sfîrşit la Canal, lamuncă forţată. Întreaga colonie de străini a fost izolată, s-a„închis” în ea, schimbam numai între noi ştiri şi zvonuri despreevoluţia lucrurilor, în vremea aceea ne-am făcut cîţiva prietenipe viaţă, printre colegi. O chestie stranie a vieţii a fost ratade schimb valutar. Cînd am ajuns prima oară la frontieră, amschimbat în lei o bancnotă de cinci dolari, din care am cumpăratbenzină şi alimente pentru un drum de 700 km, şi am plătit şi unapartament pentru o noapte, la un hotel. Am petrecut primelesăptămîni într-un hotel de „lux” cu 50 de cenţi pe noapte, darapoi a venit reforma monetară, care a sărăcit toată populaţia,Legaţia s-a confruntat cu nişte cheltuieli enorme, din pricinanoilor rate de schimb, a fost o adevărată tîlhărie la drumul mare.De asemenea, noi, membrii Legaţiei, urma să ajungem săraci rapid,am primit salarii mărite de la Departamentul de Stat, dar cu greuam putut rezista.Reporter: În ce limbă aţi comunicat, în general?Robert Cleveland: Din păcate, ocaziile de a vorbi cu

oficialităţi române au fost ca şi inexistente. Personal, vorbeambine franceza, în acea vreme aceasta era lingua franca în România,totuşi am muncit mult ca să învăţ româna. În momentul cînd amplecat, o ştiam destul de bine, şi astăzi încă folosim acasă frazeşi cuvinte româneşti.Reporter: Ce aţi putea spune, în concluzie?Robert Cleveland: România de dinainte de război făcuse o serie

de paşi pe calea evoluţiei democratice, avea un Rege, dar şi oConstituţie, un Parlament, partide politice etc. În acelaşi timp,avea un sistem politic oligarhic, alături de o economiecapitalistă, monopolistă. Exista, deci, o prăpastie enormă întrecei avuţi şi cei săraci şi, în aceste condiţii, comuniştii augăsit acolo un teren prielnic, pentru ca să pună mîna pe putere.După război, am putut să vedem cu ochii noştri cum această ţară adevenit un satelit sovietic servil. Nu am fost de faţă la procesulde colectivizare a agriculturii, care a distrus potenţialulagricol bogat al României, şi nici la industralizare, care i-a

6

transformat pe ţărani într-o clasă socială suburbană, dar am văzuttoate acestea mai tîrziu, cînd am vizitat din nou ţara.Reporter: Desigur, românii mai aveau petrol.Robert Cleveland: Da, la Ploieşti, în zona bombardată în cursul

războiului, exista petrolul care, împreună cu exporturileagricole, au menţinut România într-o formă foarte bună, mulţi ani.În vremea cînd noi am fost acolo, sovieticii au luat cea mai mareparte din el, aşa că ţiţeiul şi produsele petroliere s-auîmpuţinat foarte mult. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial palpitant Diplomaţiamericani în România (II)

Ştiri

Un serial palpitant Diplomaţi americaniîn România (II)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-palpitant-diplomati-

americani-romania-ii/ Alte știri, Ştiri - 6 August 2014

Murat Williams consilier political Legaţiei SUA la București,1949-1951Născut şi crescut în Virginia,ambasadorul Murat Williams afost educat la Universitatea dinVirginia şi la UniversitateaOxford, din Anglia. Militar în

Marina SUA în al II-lea război mondial, după 1945 a fost angajatla Departamentul de Stat, trimis în Serviciul Extern la Bucureşti,Salonic, Berna şi Tel Aviv şi a fost ambasadorul SUA în Salvador,1961-1964. Acest interviu a fost realizat în 1990. AmbasadorulMurat Williams a murit în 1994. Murat Williams: Aşa cum spuneam,am vrut să merg în Uniunea Sovietică, dar am fost trimis laBucureşti.Reporter: Aţi urmat vreo pregătire specială, sau cursuri de

limba română, înainte de a ajunge la post?Murat Williams: Nu, nu părea să fi fost necesară vreo pregătire

specială. Fusesem trimis la secţia politică a Legaţiei, româniimi-au dat viză de intrare mie, nu şi şefului adjunct al Misiunii,Ed Gullion.

7

Reporter: De ce s-a întîmplat asta?Murat Williams: Habar n-am, unii au spus că a fost suspect

faptul că am primit viză, adică aş fi avut relaţii mai bune cucomuniştii. Nu cred că aceştia au auzit, vreodată, de mine, prinurmare neştiind cine sînt, mi-au dat pur şi simplu viză. Cînd amajuns acolo, Legaţia se micşorase, nu eram în stare să facem preamulte, guvernul român resticţionase serios libertatea noastră demişcare. Nu aveam voie să ieşim afară din oraş fără un permisspecial, nu puteam merge fără el nici măcar la Lacul Snagov, eramurmăriţi pretutindeni. Vize de intrare în ţară n-a mai primitnimeni, cu excepţia curierilor, şi am aşteptat 8 luni pînă mi-avenit primul coleg.Reporter: Cît de mulţi americani lucrau în Legaţie la acea

vreme?Murat Williams: Cînd am ajuns, vreo 50. Dar, la vreo două-trei

luni după aceea, ambasadorul Schoenfeld a fost chemat laMinisterul de Externe şi i s-a spus că personalul Legaţiei trebuieredus la maximum 10 oameni, la toate nivelurile. După chestiaasta, n-am mai avut un serviciu de pază permanent, uneori am fostdoar 7 persoane, funcţionarii şi ofiţerii ceilalţi nu primiserăvize, a fost o limitare absolută a numărului de americani careputeau să intre în ţară. Totuşi, am dispus de cîţiva funcţionarilocali de o mare valoare, dar viaţa devenise grea şi pentru ei.Cînd am ajuns acolo, vreo 2 sau 3 fuseseră săltaţi şi băgaţi în

puşcării, 2 dintre ei au apărut chiar în procese publice, de alţi3 sau 4, arestaţi în primele mele luni de şedere, n-am mai auzitniciodată. Am fi putut protesta faţă de chestiile astea, darinfluenţa noastră în România la acea vreme era egală cu zero.Aveam cîţiva funcţionari locali la consulatul nostru care, dinfericire pentru ei, erau evrei şi puteau pleca în Israel. Apropo,singurul loc aglomerat din Bucureşti, în acele zile, era în faţaLegaţiei Israelului – evreii români stăteau la cozi lungi pentru aprimi vize să plece în Israel.Criza de personal la Legaţie era aşa de mare, încît, uneori,

rămîneam şi dormeam acolo, sau plecam acasă dimineaţa. Nu erampăziţi de puşcaşi marini, de asemenea, ne-am prins că sîntemascultaţi. Mi-aduc aminte că, o dată, soţia a venit în timpulzilei să vorbească ceva cu mine şi nu m-a găsit nicăieri. I s-aspus că s-ar putea să fiu închis în baie cu ceilalţi colegi şi săvorbim cu robinetele deschise, ca să nu fim auziţi. Apropo, nuînţeleg la ce putea folosi asta, dar eram ascultaţi şi acasă, undelocuiam, şi în birouri, şi cînd, în sfîrşit, am dispus de untehnician, acesta a găsit în dormitorul nostru peste 20 de

8

microfoane. Chiar şi la terenul de golf – pare ciudat, dar existaun teren de golf, cu 6 posturi – trebuia să fim atenţi la cevorbim din pricina personalului local însoţitor, care trăgea cuurechea şi raporta mai departe.Reporter: Treburi de genul ăsta aduc prejudicii vieţii de

familie, chiar și celei oficiale.Murat Williams: Viaţa noastră oficială era foarte limitată la

vremea aceea. Ceea ce cred că a fost treaba cea mai folositoare pecare am făcut-o, a fost să pregătesc un raport săptămînal cătreDepartament, reflectînd conţinutul ziarului „Cominformului“(publicaţia Internaţionalei a III-a comuniste, făcută de Stalin şicu sediul central la Moscova, n.red.), care se întîmpla să fieeditat la Bucureşti. Acea publicaţie se redacta şi se tipărea subsupravegherea directă a partidului comunist, în mai multe limbi,şi era expediată pe tot globul.Ea arăta comuniştilor loiali din diferite ţări ce se întîmpla şi

ce aveau de făcut. Acesta era mijlocul prin care erau instruiţicomuniştii din toată lumea, ce anume acţiuni să întreprindă. Aveamun funcţionar român care se ducea la redacţia lor în fiecarevineri şi aştepta ca publicaţia să apară, şi aducea repede labirou prima copie tipărită, în ce limbă o fi fost, franceză,engleză, spaniolă etc. Acolo, eu făceam rapid sumarul conţinutuluişi-l trimiteam la Washington. Mai tîrziu, unii mi-au spus căaceasta era singura telegramă de la Bucureşti pe care toţi dinDepartament o aşteptau cu nerăbdare.Pur şi simplu, s-a întîmplat ca, la Bucureşti, să fim exact în

locul de unde se transmiteau ordinele şi indicaţiile cătrecomuniştii din întreaga lume.Reporter: Aţi avut relaţii cu celelalte ambasade?Murat Williams: Da, cu britanicii, cu turcii, cu finalandezii,

cu italienii. Nu prea existau multe legaţii occidentale, dar, cualea puţine cîte erau, menţineam legătura. În acelaşi timp, amfăcut tot posibilul să avem contacte cu românii, atît cît seputea. Era, însă, curată sinucidere pentru un român să neviziteze, sau să ia prînzul ori cina cu noi.Reporter: Cel care deţinea pe atunci puterea era cel răsturnat

anul trecut?Murat Williams: Nu, ce discutăm noi aici s-a întîmplat cu mult

înainte de Ceauşescu. Aceea a fost epoca lui Gheorghiu-Dej.Preşedinte al Republicii a fost un doctor în etate, ConstantinParhon, expert în medicină geriatrică. Tipul putea să-i facă pecei bătrîni să se simtă tineri, dar el însuşi era foarte bătrîn,

9

mi s-a întîmplat să-l văd dormind în Parlament. Personajul cel maiputernic la acea vreme în România a fost o femeie, Ana Pauker,foarte apropiată de Stalin şi foarte sus-pusă în ierarhiacomunistă internaţională. Era ministru de Externe.Era o femeie extraordinară, foarte capabilă, foarte populară. Am

avut ocazia să văd ambele sale feţe. Am văzut-o furioasă înAdunarea Naţională, condamnîndu-i pe yankei şi pe alţi occidentaliîn termeni foarte duri. Dar, am văzut-o şi în biroul ei, unde afost calmă şi şarmantă, aşa cum se cade să fie orice femeie. Fumaţigări excelente, încă simt mirosul de tutun din Balcani. Şi eraîmbrăcată foarte elegant.Reporter: În ce limbă aţi comunicat?Murat Williams: De obicei în franceză. Româna nu este o limbă

foarte dificilă, seamănă atît de mult cu latina şi italiana, încîtputeam citi ziarele fără vreo dificultate. Ana Pauker era fataunui rabin şi m-am gîndit o dată, că am fost, probabil, unuldintre puţinii membri ai Serviciului Extern care au avut de-a facecu doi miniştri de Externe, ambele femei şi ambele fiice derabini. Există, totuşi, o mare diferenţă între Ana Pauker aRomâniei şi marea damă Golda Meir a Israelului.Am avut de-a face cu amîndouă şi, desigur, am avut relaţii mult

mai apropiate cu Golda Meir, decît cu Ana Pauker. Ambele au fostpersoane extrem de puternice, dar cu orientări politice diametralopuse. Oricum, Ana Pauker a fost personajul cel mai deosebitdintre toţi cu care am avut de-a face la Bucureşti.Reporter: Care a fost relaţia dvs. cu Washingtonul?Murat Williams: Ce pot să zic, Departamentul nu putea să ne

ajute cu prea multe. Am început să fim restricţionaţi chiar şi înBucureşti, şi nu ni se permitea să călătorim prin ţară. Aceleaşirestricţii li s-au aplicat şi diplomaţilor români din Washington,cînd personalul Legaţiei noastre din Bucureşti a fost micşorat, lafel s-a întîmplat la Legaţia română din Washington. Uneori, mi sepărea că nu facem nimic, decît să privim steagul american fîlfîindîn faţa clădirii, să ţinem incinta deschisă, să stăm de pomană şisă raportăm acasă o mulţime de chestii de mîna a doua. Dar, a fostinstructiv.Reporter: Cît aţi stat în România?Murat Williams: Cam 2 ani.Vă mulţumesc. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Diplomaţi americani în România (III)

10

Ştiri

Diplomaţi americani în România (III)http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-romania-iii/ Ştiri, topnews - 6 August 2014

David E. MarkŞef adjunct al MisiuniiDiplomatice americane  laBucurești (1952-1954)Ambasadorul David E. Mark aabsolvit, în 1943, Dreptul laUniversitatea Columbia, din NewYork. Aproape de sfîrşitul celui

de-al II-lea război mondial, David Mark s-a alăturat MinisteruluiAfacerilor Externe. A lucrat în Coreea de Sud, România, Elveţia,Burundi şi la Washington. Interviul a fost consemnat la 28 iulie1989.David E. Mark: De fapt, perioada în care am lucrat la Bucureşti

a reprezentat o experienţă destul de utilă, pentru că, la aceavreme, nu aveam încă 30 de ani. Şi am avut norocul să lucrez cafuncţionar însărcinat cu probleme politice, ceea ce era o slujbăserioasă. Nu era ceea ce s-ar putea numi, în mod obişnuit, oambasadă, era, mai degrabă, o misiune diplomatică, una dintreultimile reprezentanţe de acest fel pe care SUA le-au avutvreodată. Iar experienţa mea a fost interesantă şi pentru că, dinpunct de vedere intern, România era satelitul cel mai stalinist alUniunii Sovietice.Reporter: Cine conducea România? Ceaușescu?David E. Mark: O, nu Ceauşescu. Nu ştiu ce făcea el pe vremea

aceea, probabil că îşi consolida poziţia pentru a ajunge îneşalonul superior. La conducere se afla Gheorghe Gheorghiu-Dej,care tocmai înlăturase, printr-o manevră comunistă, oameni veniţide la Moscova. A mai existat un factor, la momentul respectiv,care a înrăutăţit situaţia, atunci cînd afirm că România era unsatelit stalinist şi că a rămas stalinistă pînă astăzi (iulie1989). Sovietele acaparaseră tot ce era de valoare în România,prin crearea a 20-22 de întreprinderi mixte sovieto-române, cu un

11

procent de 50% fiecare parte. Ei bine, vă puteţi imagina cine leadministra.Erau companii aeriene, oţelării, firme de asigurări, companii de

transport rutier, bazine portuare şi aproape toate celelalteramuri industriale. Nu a fost, practic, nimic care să le fi rămasromânilor, cu excepţia agriculturii. Cînd a murit Stalin, înmartie 1953, dintre toţi sateliţii URSS, numai în România s-adecretat o săptămînă de doliu. Totul era închis. A fost cu totulsurprinzător că, deşi erau atît de strîns legaţi de Moscova, la 3sau 4 luni după acest eveniment, liderii români au început să sedezică de sovietici.Nu numai că au închis întreprinderile mixte, dar au început să

se distanţeze de Uniunea Sovietică, păstrînd în interiorcaracteristicile staliniste, dar impunînd această distanţă pe planextern. Este foarte curios şi nu avem nici o dovadă directă a ceeace s-a întîmplat la sfîrşitul anului 1953 şi la începutul lui1954, dar însărcinatul cu afaceri danez, care era de mult timprezident în România, avea conexiuni peste tot. Aşa că el a pus capla cap toate informaţiile care clarificau schimbările survenite.Am studiat limba română şi o vorbeam pe atunci – acum am uitat-o.Dar studierea acestei limbi a durat numai 3 luni, după care

profesorul meu a fost arestat şi trimis la cel mai de temut lagărde muncă forţată. La vremea aceea, regimul trimisese 30.000 deoameni într-un un loc de muncă forţată asemănător gulagurilorsovietice, unde deţinuţii trebuiau să construiască un canal, ceurma să scurteze drumul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cu un numărrelativ mic de kilometri. De obicei, diplomaţilor străini nu li sepermitea să călătorească în ţară, dar puteau să facă, vara,excursii de o zi, fără să rămănă, peste noapte, pe litoralul MăriiNegre.Ei nu puteau să meargă la Constanţa, ci la o mică staţiune,

numită Eforie. De fapt, pe drumul spre Constanţa, am trecut prinGulag. Am putut vedea şirurile lungi de oameni sărmani,zdrenţăroşi, împingînd cărucioare pe şine, pentru a construicanalul, care a fost abandonat, fireşte, după moartea lui Stalin.Proiectul Canalului a fost refăcut mult mai tîrziu, într-o formădiferită şi finalizat, prin metode mult mai moderne. Dar, în oricecaz, România a fost un exemplu clasic al modului în care unsatelit comunist a fost modelat şi făcut să funcţioneze, precum şial felului în care sovietici au dominat spaţiul est-european.Reporter: Ce afaceri făceau americanii cu România? Care erau

proiectele SUA din România, în perioada în care v-aţi aflat acolo?

12

David E. Mark: Am lucrat din 1952 pînă în 1954, 2 ani. Nu putemspune că era vorba de afaceri. Aveam unele activităţi consulare.Americaniii de origine română voiau să-şi ajute rudele careîncercau să plece din România. Am făcut unele intervenţii pe lîngăconducerea ţării, care, desigur, au fost cu totul ignorate.Presupun, totodată, că Statele Unite aveau unele legături rămasenelămurite cu familia regală, care fusese, în mod oficial,înlăturată în 1947.Reporter: Locuiau în Statele Unite?David E. Mark: Nu. Cred că locuiau în Europa. Nu aveam nici un

fel de afaceri economice relevante, despre care am putea vorbi.Sistemul de telefonie din România, care făcea parte din IT&T laacea vreme, fusese naţionalizat. Aşa a început IT&T să funcţionezeîn întreaga lume, ca o companie internaţională de telefonie şitelegrafie, la fel şi în unele ţări din Estul Europei. Aşa că, înprincipiu, la Misiune noi eram doar un serviciu de ascultare şiurmărire, iar CIA a operat în România numai în măsura în care aputut să o facă. Era foarte dificil în acea perioadă.Reporter: Aţi avut vreun contact util cu Guvernul Român?David E. Mark: Nu. Am avut contacte minore cu unele persoane din

vechiul regim, care mai puteau fi întîlnite cu diverse ocazii, darguvernul se purta nemilos cu ei, hărţuindu-i pe cei cu care intramîn legătură. Ei chiar au ucis un membru al personalului nostrulocal. I-au injectat atît de mult penthotal de sodiu, seruladevărului, încît femeia a murit, aşa că era periculos să ai de-aface cu noi. Acest incident delicat a avut legătură cu ClubulDiplomatic. Exista un Club Diplomatic la ieşirea din Bucureşti,care avea un teren de golf cu 6 găuri.Cu mult timp înainte, în perioada pre-comunistă, traseul ave 18

găuri, dar, foarte curînd după ce au preluat puterea, sovieticiişi românii au confiscat 12 găuri. Aşa că noi am rămas cu 6 găuriplus clubul, iar membrii Clubului Diplomatic l-au folosit destulde mult, cu excepţia sovieticilor, care nu erau membri. Ei bine,românii au creat un „parc al poporului” în zona traseului de golfcu 12 găuri, zonă care fusese confiscată, şi au anunţat că doreausă preia şi traseul pe care se aflau cele 6 găuri, pentru ca săextindă parcul. Noi am discutat cu colegii sovietici despre asta,iar, în final, sovieticii au spus că „Ambasada sovietică nu aveadestul spaţiu ca să joace volei“ – sportul lor preferat – „oare,ar putea să construiască un teren de volei la Clubul Diplomatic,dacă ar deveni şi ei membri?“ Noi am răspuns, „O, desigur,categoric“.

13

Aşa că, după ce am negociat un pic, am ajuns la următoareasoluţie: sovieticii trebuiau să se înscrie în club în numărsuficient de mare, încît să obţină o majoritate de 52 sau 53%,astfel deţinînd controlul asupra comitetului de conducere alClubului. Fireşte că, după ce s-au înscris în club, sovieticii nuau mai cedat traseul de 6 găuri, pentru extinderea „parculuipoporului”. În felul acesta, după o rundă dificilă de negocieri cusovieticii, Clubul Diplomatic a rămas aşa cum fusese înainte. Daracesta este doar un exemplu de cît de „importantă” era activitateanoastră diplomatică obişnuită în Capitala României.Reporter: De ce aveam o reprezentanţă diplomatică și nu o

ambasadă? Cînd s-a transformat legaţia în ambasadă, și de ce?David E. Mark: Cred că din pricina faptului că, în tot Estul

Europei, SUA au avut numai simple reprezentanţe diplomaticeînainte de război.Reporter: Adică era vorba de tradiţie?David E. Mark: Da, şi asta s-a schimbat, cred, pe la sfîrşitul

anilor ’50, cînd am hotărît că era demodat să avem misiunidiplomatice, ceea ce făcea ca şeful Misiunii să fie inferior, carang, ambasadorilor străini acreditaţi în ţara respectivă. Aşa căam renunţat.Reporter: Aţi avut multe contacte cu celelalte ambasade din

București?David E. Mark: Da, am avut destule contacte, în special cu

francezii, care erau foarte activi şi aveau o perspectivă maiamplă asupra evenimentelor din acea perioadă. România a fost,înainte de cel de-al II-lea război mondial, o colonie culturalăfranceză. Asta nu înseamna că oraşul Bucureşti a fost, într-adevăr, Parisul Estului, aşa cum s-a afirmat, dar, fără îndoială,influenţa Franţei era mult mai puternică acolo. Îmi amintesc că, odată, a trebuit să fac pe translatorul într-o discuţie întreambasadorul francez şi cel sovietic, deoarece nici unul dintre einu cunoştea limba celuilalt, iar eu le vorbeam pe ambele. (Vaurma)

Ziarul TRICOLORUL > Alte ştiri > Diplomaţi americani în România(IV)

Alte știri

Diplomaţi americani în România (IV)http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-romania-iv/

14

Alte știri, Ştiri, topnews - 7 August 2014 Emory C. SwankŞef adjunct al Misiuniidiplomatice din Bucureşti(1957-1960)Ambasadorul Emory C. Swank s-anăscut în 1922, în Maryland. El

a început să activeze în cadrul Departamentului de Stat în anul1946. A lucrat în China, Indonezia, Uniunea Sovietică şi Româniaşi a fost ambasador în Cambodgia. Ambasadorul Swank a acordatacest interviu în 1988.Emory C. Swank: În toamna lui 1957, am primit un telefon de la

Wallace Stuart care, pe vremea aceea, lucra la Serviciul Personalal Departamentului de Stat. M-a întrebat dacă eram pregătit săplec în afară, ca şef adjunct al Misiunii diplomatice dinBucureşti, România. (Wally fusese ofiţer de punte pe nava detransport militară „Admiral Benson”, care ne-a dus pînă laShanghai, în 1946). Fireşte că am fost încîntat de perspectivaunor responsabilităţi mai ample, ca aceea de şef-adjunct al uneimisiunii diplomatice. Dar, România s-a dovedit a fi un post fărăprobleme, lipsit de agitaţia şi de emoţiile de la Moscova şiWashington. Cu toate acestea, l-am considerat interesant.Am reluat, treptat, schimburile culturale româno-americane. Am

început negocerile privind datoria României către SUA şi activeleRomâniei pe care SUA le îngheţaseră, cînd relaţiile dintre celedouă ţări s-au răcit, după cel de al II-lea război mondial.În perioada în care am lucrat în Bucureşti, Uniunea Sovietică

îşi retrăsese forţele de ocupaţie din România. Sînt convins căambasadorul sovietic de atunci, A. A. Epişev, care, ulterior, afost promovat de către Brejnev în funcţia de înalt comisar political forţelor armate, a sugerat această „mutare” a Biroului Political conducerii Uniunii Sovietice. Epişev era în relaţii excelentecu liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, probabil, că ajunsesela concluzia că supravegherea internă era destul de represivă şică asta făcea ca prezenţa militară sovietică să devină inutilă.Şederea mea a precedat atitudinea rebelă a României în politica

externă, dar chiar şi în perioada respectivă un ministru israeliana contribuit, în mod activ, la emigrarea evreilor, o acţiune fărăprecedent în alte ţări din blocul sovietic. Modalitatea noastră detransmitere a informaţiilor era redactarea unei compilaţii deştiri privind evenimentele săptămînale, cu difuzare largă laWashington. Eu şi colegii mei aveam, uneori, probleme în

15

identificarea ştirilor relevante. Pentru mine, personal, misiuneaîn Bucureşti a fost agreabilă. Reprezentanţa era mică şi se puteaulega, într-o oarecare măsură, prietenii. Aşa am devenit prieten peviaţă cu Clifton R. Wharton, primul ofiţer de carieră de culoarecare a fost promovat şef de Misiune.După România, Clif a fost numit ambasador în Norvegia. Şi eu şi

el ne plîngeam de cît de infime erau contactele noastre cupersoanele influente din România. Nu am putut niciodată să obţineminformaţii privind modul în care funcţiona Comitetului Central saucircumstanţele care l-au propulsat pe Nicolae Ceauşescu la Putere.(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Alte ştiri > Un serial palpitant Diplomaţiamericani în România (V)

Alte știri

Un serial palpitant Diplomaţi americaniîn România (V)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-palpitant/ Alte ştiri - 8 August 2014

Owen B. Lee funcţionarînsărcinat cu problemeadministrative  (1960-1963)Owen B. Lee a absolvitUniversitatea Harvard în 1949 şia studiat în Franţa, laInstitutul de Studii Politice dela Paris. Ca funcţionar al

Departamentului de Stat a lucrat în Germania, Bolivia, România şiSpania. Acest interviu a fost acordat în 1996.Reporter: Cum v-aţi început activitatea ?Owen B. Lee: Am studiat limba română timp de 5 luni, după care

am urmat un curs de perfecţionare. În vara lui 1960, am plecat înRomânia. De fapt, din multe puncte de vedere, am jucat rolul deadjunct al şefului misiunii diplomatice.Au fost luni foarte solicitante pentru că, pe lîngă îndatoririle

pe care le aveam ca funcţionar administrativ, mă ocupam şi de pazareprezentanţei diplomatice. Şi ăsta nu era un lucru tocmai uşor,mai ales că nu aveam puşcaşi marini, ceea ce a creat unelesituaţii dificile. Să vă dau ca exemplu un incident cu consecinţeserioase.

16

La 19 aprilie 1961, a avut loc invazia din Golful Porcilor, înCuba, a militanţilor anticastrişti, refugiaţi în SUA. În aceeaşizi, Legaţia din Bucureşti a fost supusă unui atac teribil. Brusc,imediat după prînz, în faţa reprezentanţei au apărut o mulţime deoameni care strigau. Mă aflam acolo împreună cu funcţionarulînsărcinat cu afaceri economice şi cu încă una sau două persoane.Mulţimea a început să arunce cu diverse obiecte, cu afişe pe carescria „Jos cu Statele Unite“ etc. Era, în mod clar, o demonstraţiebine organizată, sponsorizată de Guvern. Apoi au început să zboarelucruri prin ferestre, aşa că am decis că singurul lucru pe careîl puteam face era să ne ne ducem în zona de primire de la etajul2.Între timp, am telefonat la Ministerul de Externe. Însărcinatul

cu Afaceri Economice, care ştia bine româneşte şi cu mine, vorbeampe rînd, încercînd să îi facem pe oficiali să înţeleagă că doreamsă vină poliţia ca să ne protejeze. De fiecare dată ni serăspundea că nu înţelegeau ce le spunem. Între timp, pe acoperişcădeau pietre etc. Puteam să auzim cum ferestrele de la primuletaj, care era Departamentul consular, se spărgeau şi am crezut căau intrat în clădire. Dar, se pare că s-a primit un ordin pentrucă, deodată, mulţimea s-a oprit şi a dispărut.Locul părea scena unui măcel. Fiecare fereastră era spartă, erau

pietre şi bolovani peste tot. Dacă ne-am fi aflat în birourilenoastre, sigur că am fi fost răniţi. Mai tîrziu, cînd am inspectatclădirea şi m-am dus în secţia consulară, steagul american dinbiroul consulului era în poziţia obişnuită, aşa că mi-am dat seamacă manifestanţii nu intraseră în clădire. Fără îndoială că li sespusese să facă orice, dar să nu intre în Legaţie. Faptul ăsta îmidădea un sentiment de siguranţă. Pagubele erau considerabile şicînd am intrat în partea centrală a clădirii, am observat că şiaici ferestrele erau sparte.Românii, foarte corecţi, ne-au sunat a doua zi şi ne-au spus că

se vor ocupa de toate reparaţiile, numai să le trimitem o notă cutot ceea ce trebuiau să facă. Am făcut un inventar, în care aminclus şi ferestre mate.Reporter: România era, încă, un membru loial al blocului

sovietic. Cine se afla la conducere, Gheorgiu-Dej?Owen B. Lee: Da.Reporter: A vizitat Hruşciov România în această perioadă?Owen B. Lee: Chiar înainte de sosirea mea, în iunie 1960, a

venit la întrunirea anuală a Partidului Comunist. Foarteinteresant a fost faptul că şi liderii chinezi au participat laaceastă întrunire, şi atunci s-a produs primul incident referitor

17

la comunicarea dintre chinezi şi ruşi. Românii au fost primii carecare au observat acest lucru şi primii care au profitat.Eforturile românilor de a-şi cîştiga o oarecare independenţă înpolitica externă au început în acea perioadă. România a profitatde urmările conflictului incipient chino-rus pentru a trece lafapte. Timp de 3 ani, cît am stat în România, am observat cum seschimbă lucrurile. Iată, de exemplu, cum se scrie cuvîntulRomânia. Ruşii au impus ideea că, în limba română, cuvîntultrebuia să fie scris cu „i“. Românii au dorit întotdeauna să seştie că strămoşii lor au fost romanii, cu „a“. Aşa că l-auintrodus pe „a“, au redenumit cîteva provincii, după numele pecare îl aveau înainte de venirea la Putere a comuniştilor. Un anmai tîrziu, în 1961, românii au făcut primul pas independent: einu au participat la una dintre şedinţele CAER.Reporter: Probabil că îşi dăduseră seama că aveau în mînecă un

as pe care puteau să-l joace: cartea chineză. Care erau relaţiilenoastre cu Ambasada Sovietică, dacă, exista vreuna?Owen B. Lee: Nu aveam, practic, nici un fel de comunicare cu

Ambasada Sovietică. Îmi aduc aminte că m-am dus acolo o dată, cîndne-au invitat să vedem un film. Era despre o cale ferată şi douătrenuri în mişcare, unul încercînd să-l ajungă pe celălalt, adicăUniunea Sovietică încercînd, prin 1970, să ajungă din urmă SUA şi,apoi, să le depăşească.Reporter: O doctrină bună a lui Hruşciov.Owen B. Lee: Da. Dar nu aveam nici un fel de relaţii. În ultimii

2 ani în care am lucrat acolo, ambasador a fost William Crawford.El cunoştea limba rusă, dar cu rusa nu te descurcai în România.Românii nu vorbeau ruseşte, ci franţuzeşte şi, din punct de vederecultural, erau orientaţi spre Europa mediteraneană. Nu pot să spuncă Ambasada Rusă era foarte activă.Reporter: Putea Legaţia americană să discute cu oficialii

români?Owen B. Lee: Românii erau buni diplomaţi. Aveau oameni bine

pregătiţi. Persoanele cu care am intrat în contact erau destul deamabile cu noi, deşi erau comunişti convinşi. Aş putea să spun căcei mai dificili erau cei care lucrau la serviciul de protocolunde, cel mai probabil, erau oamenii Securităţii. Din cînd încînd, trebuia să discut cu ei şi ştiam că primul lucru pe careurmau să îl facă era să încerce să mă îndoctrineze.Reporter: Puteaţi să călătoriţi peste tot în ţară?Owen B. Lee: Puteam să mergem în anumite zone, dar într-o vară

s-a întîmplat ca radiatorul de la maşina noastră să aibă o fisură

18

pe care nu am descoperit-o decît prea tîrziu, cînd am făcut oexcursie la munte, unde reprezentanţa noastră avea o vilă. Amplecat într-un week-end, şi cînd am ajuns la Ploieşti, renumitcentru al industriei petroliere, radiatorul a început să fiarbă.Nu aveam de gînd să intrăm în Ploieşti şi nici românii nu doreausă ajungem acolo. Drumul pe care îl aleseserăm ca să ajungem lamunte avea o ramificaţie, iar în momentul în care am ajuns la acearamificaţie, mi-am dat seama că nu pot să merg mai departe, cătrebuia să ne oprim şi să fac rost de nişte apă.Ei bine, nu am avut nici o problemă să ajung în oraş, deşi a

trebuit să mă opresc mereu şi să las motorul să se răcească. Cîndam intrat în oraş, am întrebat pe cineva unde puteam să reparmaşina. La început nimeni nu a putut să-mi spună unde să mă duc,dar, în cele din urmă, cineva mi-a explicat cum să ajung la unatelier auto. Oamenii s-au apucat de treabă imediat şi nu a duratdecît cîteva minute ca să descopere că radiatorul curgea. Mi-auspus că trebuie să-l scoată, să-l sudeze şi apoi să-l pună la loc.Le-am spus să o facă, nu a durat mai mult de 1 oră. Între timp,soţia, eu şi copiii stăteam şi vorbeam cu unii dintre cei carelucrau şi a fost foarte plăcut. Înainte ca să termine ce aveau defăcut, mi-a trecut prin minte că atelierul nu era o staţie debenzină obişnuită.M-am gîndit că, probabil, ne aflam în staţia de benzină a

Poliţiei şi că cei care aveau grijă de maşina mea erau oameniiSecurităţii. Asta m-a făcut să zîmbesc în gînd, pentru că, în cemă privea, nu avea importanţă cine se ocupa de maşină. Şi nu m-acostat nimic. Poate că le-am dat nişte ţigări, nu-mi amintesc.Păreau foarte prietenoşi, nu manifestau nici un un fel deostilitate faţă de America. Trebuie să spun că atunci cînd nereferim la acest lucru, cînd vorbim despre România comunistă,trebuie să prezentăm lucrurile aşa cum au fost. La acea vreme,americanii erau foarte apreciaţi în România, nu a existat nici unfel de atitudine anti-SUA cînd ieşeam în afara Capitalei. Să vădau un exemplu. Am făcut o excursie împreună cu soţia mea laBelgrad. La întoarcere, am trecut prin Banat, în apropiere degraniţa cu Iugoslavia.Nu-mi amintesc care era numele oraşului, dar a trebuit să opresc

ca să întreb pe cineva pe unde să o iau. Maşina avea plăcuţediplomatice de înmatriculare şi toată lumea din oraş a aflat cămaşina era din Bucureşti şi a venit să ne întrebe de unde sîntem.„Din America“, am răspuns. A fost ca şi cum aş fi spus „Sesam,deschide-te!“, toată lumea a venit la noi. Parcă eram JohnFitzgerald Kennedy, în vizită, nu puteam fi mai populari, decîtatît. Un poliţist stătea ceva mai departe dar, la un moment dat, a

19

dispărut şi el, dîndu-şi seama că locul lui nu era acolo. Oameniierau destinşi, nu le era teamă să discute cu mine, spuneau tot cele trecea prin minte. Spuneau despre SUA că este o ţară mare, uniiaveau rude în Cleveland etc.Nu am uitat niciodată această experienţă. Tot ceea ce trebuia să

facem era să ieşim din Capitala ţării, ca să înţelegem cît depopulari erau americanii. Probabil că toate astea au legătură cuceea ce făcuseră americanii cu mult timp înainte şi este cea maibună dovadă a ceea ce eu numesc influenţa politică pe care amreuşit să o avem. Chiar înainte de a pleca în România, în 1960, amîncheiat un acord financiar cu Bucureştii prin care toatedatoriile de război fuseseră plătite. Românii s-au gîndit că vorface rost de ceva dolari, dacă SUA vor relua plata pensiilorpentru românii şi americanii care trăiau în România şi care aveaudreptul să le primească. SUA au reînceput să acorde acestedrepturi în 1960 şi s-a decis ca sumele să fie plătite prin secţiaconsulară a Legaţiei.De asemenea, ne-am asigurat ca persoanele care aveau acest drept

să primească toţi banii. În cele din urmă, Guvernul României aprimit dolarii, iar noi am obţinut o oarecare influenţă politică,iar acest fapt a avut un efect covîrşitor. V-am spus, adineauri,ce primire frumoasă am avut în acel mic orăşel.Reporter: Ca şi peste tot în Europa de Est.Owen B. Lee: Da, peste tot în Europa de Est atmosfera era cam

aceeaşi. Dar ceea ce a contat era faptul că propaganda comunistănu a putut să diminueze reputaţia Statelor Unite ca ţară care îşirespecta promisiunile şi angajamentele.Reporter: Cît timp aţi lucrat în România, aţi putut anticipa

ascensiunea lui Ceauşescu?Owen B. Lee: Ceauşescu era bine cunoscut ca unul dintre membrii

Comitetului Central. Cînd m-am întors în America, a trebuit săfacem o evaluare referitoare la noul conducător al României. Eu l-am ales pe Nicolae Ceauşescu. Unii l-au ales pe primul-ministruGheorghe Maurer, care, fără îndoială, se bucura de o mai mareapreciere în Vest. Era o persoană mult mai rafinată şi ştia cum săse comporte cu cei din Occident. Dar, pentru mine, asta nu contaprea mult. Ceauşescu a deţinut toată puterea în partid.Reporter: Ce alte lucruri ne puteţi spune despre şederea dvs. în

România? Owen B. Lee: O să vă spun o altă poveste. În perioada încare eram reprezentantul Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite,am încercat să pătrundem în viaţa culturală a României. Am reuşitsă invităm doi binecunoscuţi americani, actorii Jack Lemmon şiShirley MacLaine. Ei au făcut o vizită de două săptămîni în

20

Bucureşti, în anul 1962. Am avut onoarea de a-i învăţa cîtevaexpresii în limba română şi de a-i plimba prin ţară. Erau 2 oameniextraordinari. La început, au stat în Bucureşti cîteva zile, dardupă aceea am vizitat oraşe precum Iaşi, Cluj, Timişoara şiBraşov. Adusesem şi un film cu noi. Din păcate, nu era un film încare jucau cei doi. Se numea „Bătrînul şi marea“, cu SpencerTracy, era un film bun, iar românii l-au apreciat foarte mult.Înaintea fiecărei reprezentaţii, Jack Lemmon şi Shirley MacLaineinterpretau un mici scheci în limba română. Dar cum au reuşit săfacă acest lucru? Ei bine, la scurt timp după sosirea lor înBucureşti, ne-am întîlnit toţi 3 cu un cuplu de români vorbitoride limbă engleză şi, împreună, am ales diverse expresii pe careurmau să le folosească în prezentare.Ei le-au învăţat rapid şi rezultatul a fost excelent. Au avut un

succes imens. De asemenea, şi filmul a fost primit bine şi au avutloc multe recepţii. Dar, o să vă spun ceea ce îmi amintesc cel maibine, referitor la acest episod. Îmi amintesc că autorităţileromâne ne spuseseră că nu putem să zburăm cu avionul de la Cluj laTimişoara şi că va dura prea mult să mergem cu maşina, aşa cătrebuia să luăm trenul. Ne spuseseră că ne vor aproviziona cumîncare. Ne-am suit în tren. În compartimentul rezervat nouă seafla un coş plin cu sticle de vin, o cantitate apreciabilă desalam de Sibiu şi de pîine. Călătoria a durat o zi întreagă. Nudupă mult timp, Jack Lemmon s-a ridicat, s-a dus în compartimentulalăturat şi a început să le vorbească românilor. Apoi, s-a întorsîn compartiment cu unul dintre călători şi l-am servit cu vin. Noiam dat vinul, sandviciuri şi am vorbit cu toată lumea. La sfîrşit,lui Shirley MacLaine i-a venit ideea să cîntăm. Noi credeam căştim o mulţime de cîntece americane, dar, se pare că, încomparaţie cu cei 2 români din compartimentul vecin, nu ştiam mainimic, ei cîntau perfect acele cîntece, pe care noi le ştiamaproximativ!Toţi cîntam şi am petrecut minunat. Dar asta a fost dovada că

tovarăşii noştri de drum lucrau la Securitate şi că urmaseră uncurs intensiv de limba engleză. Cînd am ajuns la Timişoara,ministrul ne aştepta. Nu ştiu ce impresie am făcut cînd ne-am datjos din tren, pentru că terminaserăm toate sticlele de vin şitoată mîncarea şi ne distraserăm de minune toată ziua. Am avut şio altă experienţă în această ţară care ar putea fi consideratădrept o „faptă bună“, dar care, de asemenea, arată ce însemna sătrăieşti, în 1962, într-o ţară comunistă. Dintre toate oraşele dinspatele Cortinei de Fier, oraşul Bucureşti era unic în multeprivinţe. De exemplu, la Clubul Diplomaţilor exista un teren degolf bine întreţinut, cu un traseu cu 9 găuri, rezervat exclusivdiplomaţilor străini. Se afla în apropierea Lacului Herăstrău, în

21

partea de nord a Capitalei. De asemenea, existau terenuri de tenisşi spaţii vaste, unde se puteau juca şi distra copiii. Ne duceamacolo pentru a respira aer proaspăt şi, pentru că nu practicamgolful, pentru a ne plimba.Într-o duminică de iarnă, mi-am luat fiica şi pe una dintre

prietenele ei, ambele în vîrstă de 5 ani, la Club ca să ne plimbămpe terenul de golf. Nu era prea multă zăpadă pe teren, dar erafrig şi lacul era acoperit de gheaţă. Cînd am ajuns în locul încare terenul ajungea la marginea lacului, am observat 2 băieţicare treceau lacul, îndreptîndu-se spre noi. Soarele se afla înspatele lor, iar ei mergeau înspre nord, părînd să nu ţină seamade cît de groasă era gheaţa. M-a străfulgerat gîndul că băieţii,care veneau din partea de sud a lacului, unde gheaţa era maigroasă, nu ştiau că gheaţa era mai subţire pe malul opus, care eramai însorit. I-am urmărit cum mergeau pe gheaţa lacului şi amîncercat să-i avertizez, făcînd semne cu mîna şi strigînd ca să-ifac atenţi la posibilul pericol. Nu m-au luat în seamă. Ajunseserăcam la 7 metri de mal, cînd gheaţa s-a rupt şi au căzut în apă.Erau îngroziţi. Le-am spus fetelor, cu cea mai mare seriozitate şiîncredere că înţelegeau ceea ce le spuneam, că trebuie să seîntoarcă imediat la Club şi să ceară ajutor.După ce au plecat, m-am întors la băieţi, spunîndu-le să nu se

mişte (de teamă că ar fi putut ajunge într-o zonă în care apa eramai mică sau era o groapă) şi să-şi ţină mîinile pe gheaţa ce îiînconjura. Erau uzi leoarcă, tremurau de frig şi se temeau de ceeace li s-ar fi putut întîmpla. Pentru a-i linişti, le-am spus căajutoarele erau pe drum şi că, în curînd, se vor afla însiguranţă. Într-adevăr, au sosit după cîteva minute. Cele douăfete îşi făcuseră bine treaba. Cinci sau 6 oameni din personalulClubului au apărut, cu sufletul la gură, aducînd exact ceea ceaveam nevoie: frînghii, scări, cizme, etc. Au intrat în apă. Auaruncat frînghiile celor 2, care le-au apucat în grabă şi aşa aufost traşi, încet, încet afară din copcile pe care le făcuserăcînd au căzut în apă. Cînd au ajuns la 1 metru de mal, bărbaţii auspart gheaţa subţire, i-au scos din apă şi i-au scos pe mal. Auaruncat nişte pături pe băieţii care tremurau îngrozitor de frig.I-am dus la Club, i-am dezbrăcat de hainele ude şi i-am aşezat, cupăturile pe ei, în faţa focului.Nu după mult timp, şi-au revenit şi au îmbrăcat nişte haine pe

care le adusese cineva. Mi-am dat seama că totul fusese rezolvatsatisfăcător de către români şi că nu mai era nevoie nici de mine,nici de cele două fete. Eram mîndru de fiica mea (Charlotte) şi deprietena ei (Amy). În seara aceea, am primit singurul telefon dela un român, în cei 3 ani cît am lucrat în România. Tatăl unuia

22

dintre băieţi m-a sunat să-mi mulţumească pentru ceea ce eu şifetele făcuserăm pentru ca băieţii să fie în siguranţă.Conversaţia a fost scurtă, dar mesajul a fost clar. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial palpitant Diplomaţiamericani în România (VI)

topnews

Un serial palpitant Diplomaţi americani înRomânia (VI)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-palpitant-diplomati-

americani-romania-vi/ topnews - 11 August 2014

William Crawford ambasador alSUA la București, 1961-1965Ambasadorul Crawford s-a născutla New York, a urmat ColegiulHaverford, de la Philadelphia,şi universităţi din Spania şiFranţa. A intrat în Serviciul

Extern în 1941 şi a fost trimis la Havana. A plecat, apoi, laMoscova, Paris şi Praga, înainte de a fi instalat ca şef deLegaţie şi, apoi, ambasador, la Bucureşti. A fost un expert alWashingtonului în Uniunea Sovietică şi ţările estice. Prezentăm,în continuare, două interviuri cu ambasadorul Crawford, din 1971şi 1989. Primul, cel din 1971.Reporter: Ce cursuri pregătitoare aţi urmat înainte de plecarea

la București?William Crawford: E mult spus cursuri. Am citit tot ce mi-a

căzut în mînă, congrese şi plenare ale Partidului Comunist Român,ultimele erau foarte interesante. Materialele le primeam de laDepartamentul de Stat, nu erau prea multe. Am avut la dispoziţiedouă luni înainte de plecare, le-am petrecut mai mult laInstitutul pentru Serviciul Extern, la cursurile de limbă română,unde am mai luat ceva consultaţii.Reporter: Cînd aţi fost nominalizat pentru post?William Crawford: La sfîrşitul lui noiembrie 1961, la 19

decembrie am depus jurămîntul, iar a doua zi l-am întîlnit pepreşedinte. (John F. Kennedy – n.red.)Reporter: Vă amintiţi acea întîlnire?

23

William Crawford: A avut loc în Salonul Oval şi a durat vreo 15minute. Am fost numai noi doi şi o mulţime de fotografi, dar eu,personal, n-am primit ulterior nici o poză…Reporter: Poate găsescu eu una, să vi-o dau.William Crawford: Mulţumesc, aş fi încîntat. Deci, să revin. Am

schimbat nişte suveniruri, iar apoi preşedintele mi-a pusîntrebări despre România. Mi-amintesc că a fost destul de surprinscînd i-am spus că românii sînt latini şi că româna este o limbălatină. Şi mai mi-a spus că şi el, tînăr fiind, a fost în România,în vara lui 1939, pe vremea cînd tatăl său a fost ambasadorulAmericii la Londra. A petrecut acolo vreo două-trei zile şi şi-aamintit, entuziasmat, ce femei frumoase erau româncele. Cam astadespre întîlnirea cu preşedintele, a fost o persoană foarteplăcută şi agreabilă şi am fost bucuros să am ocazia să-lîntîlnesc.Reporter: Am auzit multe despre importanţa acestor întîlniri

personale ale ambasadorilor cu președintele.William Crawford: Aşa-i, fără îndoială sînt, într-adevăr, foarte

importante, mai ales pentru ambasador. Poţi să spui, ulterior,„da, cînd l-am întîlnit, preşedintele mi-a zis…”, ceea ce îţiconsolidează poziţia cînd ai de-a face cu lideri străini etc. şi,de asemenea, cînd îl vezi pe preşedinte din nou, ceea ce mie mi s-a întîmplat, începeţi să vă înţelegeţi mai bine, iar din asta potieşi lucruri importante. Sub acest aspect, Kennedy a fost foartediferit de Johnson, care a petrecut prea puţin timp cu ambasadoriisăi.Reporter: V-a dat președintele ceva instrucţiuni?William Crawford: Nu, nimic special, mi-a spus doar să ţinem

steagul sus, să ne ferim de probleme, să ţinem lucrurile subcontrol şi cam atît.Reporter: Cum aţi fost primit la București?William Crawford: Am fost primit foarte bine. Am putut să mă

întîlnesc cu mulţi demnitari la nivel înalt, cu membri aiguvernului, cu VIP-uri ministeriale, să-i sun la telefon. Maitîrziu, am înţeles că aşa ceva nu a fost posibil în aniianteriori. Şi mi-a fost de mare ajutor faptul că vorbeam franceza,care este a doua limbă în România şi, cu toate că cei cu care amstat de vorbă erau comunişti, mulţi dintre ei au petrecut aniîntregi înainte de război, şi chiar în timpul războiului, înFranţa, unii chiar s-au întors acasă cu neveste franţuzoaice.Oricum, vorbeau franceza foarte bine. Cînd au văzut că şi eu

vorbeam franceza foarte bine, am început să ne întîlnim fără

24

traducător. Într-o ţară comunistă asta este de mare folos, pentrucă toţi am prins curaj să vorbim mai liber, a fost mai bină căpoliţia nu era în preajma noastră chiar tot timpul. Aşa căîntîlnirile au devenit mai eficiente, mai relaxate, am aflat multmai multe lucruri despre oamenii cu care urma să am de-a face.Reporter: Cine era șeful partidului?William Crawford: Gheorghiu-Dej, era şi secretar general, şi

şeful statului. Cel care i-a urmat a fost Nicolae Ceauşescu.Reporter: Cum a fost anul următor, 1962, în România?William Crawford: În 1962 au fost cîteva evoluţii importante,

oala începuse să fiarbă, dar adevăratele „meciuri” cu Moscova nus-au întîmplat pînă în 1963 şi 1964. Ca să pricepeţi ce a fostatunci, trebuie să mă întorc puţin la anii ’50, întrucît anii ’60au fost foarte diferiţi faţă de deceniul anterior, un deceniu al„marelui îngheţ”, ca să spun aşa. Totuşi, au existat trei evoluţiimajore în anii’50, cu un impact major asupra următorilor 10 ani.Pe la 1950, Dej era deja liderul partidului, dar cei din preajma

sa imediată erau oameni ai Moscovei, ca Teohari Georgescu, VasileLuca şi Ana Pauker. Aceştia erau kominternişti, oamenii duri de-ailui Stalin, care-şi petrecuseră anii războiului la Moscova şi seîntorseseră în România cu armata sovietică, în ’44-’45. Cu toateacestea, cam prin 1952, chiar înainte de moartea lui Stalin, acestgrup a fost eliminat de către Dej şi cei din preajma sa, care îierau prieteni şi parteneri apropiaţi şi cu care stătuse mulţi aniîn puşcărie. Ana Pauker şi ciracii săi au primit arest ladomiciliu, iar ea a murit după cîţiva ani. Şi astfel, nouaconducere a fost formată dintr-un alt fel de oameni, cu oorientare naţionalistă viguroasă, care, practic, nu trăiseră delocla Moscova.Reporter: Dar unde, la Paris?William Crawford: Unii dintre ei, dar numai cei din eşalonul

doi. Cei 9 de la cel mai înalt nivel, din Biroul Politic, au fostaproape toţi foşti lideri sindicali şi făcuseră puşcărie împreunăcu Dej de prin 1933, pînă în 1944. Aceştia nu au avut şansa sămeargă la Moscova sau în alte părţi, ei sînt cei care au preluatconducerea lucrurilor. Aşa că, în 1952, s-au produs eliminareacomuniştilor veniţi de la Moscova şi preluarea conduceriipartidului de către Dej şi comuniştii locali, prieteni ai săi, iarchestiunea aceasta a însemnat o mare schimbare la faţă.A urmat apoi, în 1956, hotărîrea sovieticilor de a închide

Sovromurile, adică nişte societăţi mixte sovieto-române gîndite cainstrumente, prin care sovieticii dominau fiecare fază a

25

activităţii economice şi prin care, bineînţeles, exercitau uncontrol foarte strîns. Şi, în sfîrşit, în 1958 s-a produsretragerea trupelor sovietice din România, probabil o recompensăpentru buna purtare a românilor în timpul revoluţiei din Ungaria,din octombrie 1956. Aşa că, o dată cu preluarea puterii de cătrecomuniştii locali, urmată de înlăturarea controlului sovieticasupra activităţii economice şi de retragerea trupelor sovieticecătre sfîrşitul acelui deceniu, terenul a fost pregătit pentru caromânii să se poată mişca în direcţii noi, dacă ar fi dorit săprofite şi s-o facă.Mai mult, în 1959, românii au luat o hotărîre foarte importantă:

au adoptat un plan pe 6 ani, de transformare a economiei ţăriidintr-una preponderent agricolă, într-o economie industrial-agrară, echilibrată, cu o industrie modernă şi diversificată. Iarcînd eu eram deja acolo, în 1962, acest plan luase deja viteză şifuncţiona, într-adevăr, foarte bine. În fapt, economia Românieiînregistra, pe atunci, una dintre cele mai înalte rate de creşteredin Europa. Industrializarea înainta rapid, în primul rînddatorită asistenţei occidentale, în jurul meu existau deja vreo400 de ingineri şi tehnicieni din Vestul Europei care instalau totfelul de uzine industriale.(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial palpitant Diplomaţiamericani în România (VII)

topnews

Un serial palpitant Diplomaţi americani înRomânia (VII)topnews - 12 August 2014

William Crawford (2) ambasadoral SUA la București, 1961-1965Reporter: Importau din Vestuzine întregi, nu-i așa?William Crawford: Aşa este. Şiastea includeau complexepetrochimice, fabrici de

cauciucuri auto, staţii hidroelectrice, fabrici de hîrtie şi chiaroţelării.

26

Reporter: Vă referiţi, probabil, la Galaţi, la uzinele de mașiniși de mașini-unelte prelucrătoare, ceva mai tîrziu a apărut noulcombinat siderurgic, care urma să dubleze producţia ţării…William Crawford: Da, despre Galaţi este vorba. Oricum, a fost

un pas mare înainte, în direcţii noi, pentru crearea unei bazeindustriale moderne, capabile să transforme ţara. Românii au fost,în acei ani, angajaţi temeinic într-un program de creştere, de 2-3ani, unul plin de succese, această transformare economică a fostcel mai important lucru care s-ar fi putut întîmpla, şi care aasigurat alte evoluţii majore, după 1962.Reporter: Da. În acea perioadă, aţi avut semnale de la români că

ar dori ca și americanii să se implice în toate astea?William Crawford: Da, am avut. Noul ministru român la

Washington, Petre Bălăceanu, ne-a abordat în acest sens prinmartie 1962. După ce l-a sunat pe secretarul Hodges (secretarul deStat al SUA, Luther H. Hodges, n. red.), pentru a se prezenta, is-a propus să meargă şi să se vadă cu Jack Berman, la MinisterulComerţului, adjunctul lui Hodges, şi să-i spună ce anume ar fiRomânia interesată să cumpere de la noi. Şi astfel, Bălăceanu i-adat lui Berman o listă cu vreo 10 uzine, în valoare de 200milioane de dolari, pentru care românii doreau să li se autorizezelicenţe de export.Reporter: A fost, cumva, uzina de cauciuc sintetic pe acea

listă?William Crawford: Corect. Cele două uzine de cauciuc sintetic,

una de polibutaden şi cealaltă de polizopren au fost pe acealistă. Aşa că oferta a fost prezentată în martie 1962 laMinisterul Comerţului, iar, în mai, acesta a răspuns „ne pare rău,nu vă putem acorda licenţe de export la 9 din cele 10 uzine pecare doriţi să le cumpăraţi, iar la a 10-a avem nevoie deinformaţii suplimentare, înainte să hotărîm etc”.Aşa că românii nu au mers mai departe, iar cînd l-am văzut pe

Bălăceanu, în vara lui 1962, cînd se întorsese la Bucureşti învacanţă, omul era deprimat, avansase o ofertă extraordinară, iarnoi am făcut pe surzii, asta în condiţiile în care comerţul nostrucu românii era ridicol, cam 1 milion pe an, în timp ce comerţullor cu Germania de Vest, cu care nu aveau relaţii diplomatice,atinsese 150 milioane dolari!Ca să nu mai spun că relaţiile comerciale ale României cu

aliaţii noştri NATO, în 1962-63, creşteau rapid, în timp ceschimburile lor cu noi, practic, nu existau! Totuşi, alte chestiise întîmplau, românii începuseră să aibă probleme serioase curuşii. În iunie 1962, Hruşciov a făcut o vizită de stat în România

27

şi a călătorit mai bine de o săptămînă prin ţară, cu Dej, pentru avedea noua industrie românească. Şi, din toate rapoartele care le-am primit, nu numai că nu i-a plăcut ce a văzut, dar le-a şi spusromânilor, într-un mod grosolan, că mergeau într-o direcţiegreşită şi că ar trebui să se oprească grabnic.Am auzit că l-a insultat pe Dej foarte urît şi că Dej, fiind

obligat să audă toate acelea la el acasă, a dat şi el răspunsurifoarte acre. Evident, scopul vizitei a fost acela de a spuneromânilor să pună capăt efortului lor de industrializare şi să seîntoarcă la cea ce făcuseră cel mai bine în trecut, adică să fie„coşul cu pîine” al Europei. Aşa că, de la începutul verii ’62, auexistat aceste presiuni, iar în tot restul anului s-a auzit dedivergenţe tot mai acute între Bucureşti şi Moscova în problemelegate de CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al ţăriloraliate Moscovei, n. red.).Toate acestea au fiert mocnit o vreme şi au dat în clocot la

sesiunea CAER de la Moscova, în februarie 1963. La acea întîlnireimportantă, ruşii au făcut presiuni mari, ca să impună propunerilelor privind o aşa-numită diviziune internaţionalistă a muncii, înţările din Est, adică o intenţie a Moscovei de a repartizafiecăreia din aceste ţări sarcina de a se specializa strict înanumite domenii şi de a-şi coordona strîns planurile naţionale, înfuncţie de specializările respective.Şi, în afară de acest obiectiv, respectiva reuniune a mai avut

şi un altul, de a spune României că proiectele industriale pe carele-a prevăzut pentru planul de 6 ani ar trebui să nu fieîncurajate şi nici continuate. Cu toate acestea, la acea reuniunede la Moscova, românii s-au ţinut băţ şi au rezistat cu succesideii de specializare în cadrul CAER, precum şi cererii de arenunţa la proiectele de dezvoltare. Pur şi simplu, au refuzat săse supună, iar în martie 1963 au convocat o plenară a partidului,la Bucureşti, care a confirmat poziţia lor de la Moscova.Totuşi, asupra lor s-au făcut presiuni necontenite, dar apoi, la

o reuniune crucială a CAER de la Moscova, în iulie, Dej a cîştigatîn final, iar planul lui Hruşciov de a transforma CAER-ul într-oorganizaţie suprastatală a eşuat definitiv. De altfel, am deţinutinformaţii că, încă din toamna lui 1962, Hruşciov a urmărit să-şiimpună punctul de vedere, dar că românii s-au opus cu înverşunare.(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Diplomaţi americani în România(VIII)

topnews

28

Diplomaţi americani în România (VIII)http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-romania-viii/ topnews - 13 August 2014

William Crawford (3) ambasadoral SUA la București, 1961-1965William Crawford: Deci, încursul lui 1962 a existat opresiune reală a Moscovei,pentru a schimba direcţiileeconomiei României, stabilite cu

doi-trei ani în urmă. Este limpede că planul de 6 ani alromânilor, despre care am vorbit, s-a aplicat cu aprobareasovieticilor, chit că nu o dăduseră cu entuziasm, dar, la aceavreme, Moscova avusese cîteva succese în agricultură, cu niştepămînturi dezţelenite, deci transformarea României într-un „coş depîine” n-a fost o problemă presantă.Aşa că Moscova a spus „OK, nu credem că este o idee extraordinar

de bună, dar dacă insistaţi, n-aveţi decît să încercaţi”. Ei bine,românii au încercat, dar apoi sovieticii au avut cîţiva ani slabicu afacerea lor cu pămînturile dezţelenite şi s-au confruntat cumari dificultăţi în ce priveşte producţia agricolă. Acesta estemotivul pentru care Hruşciov a venit la români acasă, să le spunăsă anuleze „spectacolul”, dar a fost prea tîrziu, ritmuldezvoltării industriale era atît de susţinut şi se ajunsese atîtde departe, încît românii nu mai aveau cum să fie convinşi sărenunţe. A mai fost încă ceva, ei începuseră să înveţe lecţiiimportante din contactele lor recente cu Occidentul, şi nu aveauchef să renunţe la ele.De pildă, genul lor de comerţ exterior se schimbase simţitor.

Prin 1959-1960, circa 80% din schimburi se producea în interiorulsistemului sovietic, iar la sfîrşitul lui 1962 cifra scăzuse la65%. Asta a fost o altă chestiune care i-a deranjat pe ruşi,pentru că românii începuseră să exporte mai multe produsealimentare în Vest, pentru a putea plăti uzinele industrialecumpărate. Trimiteau în Occident cantităţi mari de grîu şi porumb,carne de porc, trimiteau gîşte la Strasbourg, pentru „foie gras”.Jumătate din producţia lor de tractoare şi de utilaje agricolepleca, de asemenea, în Vest. Ei bine, asta însemna că ţări caCehoslovacia, Polonia şi Germania de Est, ca şi Uniunea Sovietică,dependente de alimentele româneşti, erau puse în dificultate,trebuiau să importe hrană din alte părţi. Astfel, trebuiau să

29

cheltuiască valută forte, extrem de preţioasă pentru ele la aceavreme.Pe de altă parte, românii gîndeau în aceiaşi termeni, spunînd

„ce sens are, de exemplu, să exportăm porumb în Polonia, ca săhrănim porcii polonezi, astfel încît Polonia să poată exportaşuncă în Vest, ca să obţină banii cu care să cumpere uzine deacolo?” Prin urmare, românii au hotărît să procedeze ei înşişiastfel, asta s-a întîmplat în realitate. Aşa că ţările din bloculsocialist au început să resimtă afacerile directe ale României cuVestul şi schimbarea survenită în comerţul ei exterior, folositacum pentru a susţine programul naţional de industrializare. Lasfîrşitul anului 1962, am început să constatăm existenţa unordispute serioase la reuniunile CAER, cît despre români, aceştia auînceput să arate acolo mult mai mult naţionalism şi curaj decîtanticipaserăm noi, americanii.În ce priveşte situaţia internă, în 1962, am început să

constatăm lansarea unei campanii de derusificare, care, ulterior,avea să se amplifice simţitor. De exemplu, cînd am ajuns eu acolo,plenara partidului comunist din urmă cu o lună rescrisese istorapartidului în termeni noi, puternic naţionalişti şi, implicit,anti-ruseşti. Apoi, peste cîteva luni, statuia enormă a lui Stalina dispărut, discret, din faţa Parcului Stalin (actualul ParcHerăstrău, statuia era amplasată la intrarea în parc din PiaţaCharles de Gaulle, n. red.). Nu s-a spus nimic, nu s-a scrisnicăieri, în nici un ziar, dar, peste ea a fost ridicat un cort,iar apoi statuia din cort a dispărut într-o noapte. Pe urmă parcula fost rebotezat – nu cu numele unei alte persoane – şi astfel,Stalin a dispărut de tot. Aş mai adăuga doar că alte măsuri dederusificare fuseseră luate cu mult timp înainte de 1962.Reporter: OK, acum, ca răspuns la aceste izbucniri de

independenţă ale românilor, au fost și încercări ale UniuniiSovietice de a-i aduce înapoi, în rînd cu ceilalţi estici, printreele și o vizită secretă în România a lui Hrușciov însuși, în 1963.Chiar a fost la București?William Crawford: Da, a fost, am avut informaţii precise că a

fost, şi alte ambasade au avut aceleaşi informaţii, inclusiviugoslavii. Se pare că întîlnirea a avut loc în Transilvania,aproape de frontiera cu Iugoslavia. Dovezile că s-a întîmplat aşaau fost irefutabile.Am uitat data aproximativă cînd s-a produs, dar cred că a fost

vorba cam de jumătatea anului 1963. Iar vizita s-a înscris îneforturile sovieticilor de a pune presiuni şi a îngenunchearezistenţa românilor faţă de reorganizarea CAER. Mi-amintesc că,

30

după reuniunea CAER din februarie acel an, de la Moscova,comitetul central al Partidului Comunist Român s-a întîlnit înmartie şi a anunţat opoziţia sa categorică faţă de ideea oricăreiautorităţi suprastatale în cadrul Consiliului, insistînd asupratratamentului egal al tuturor membrilor săi şi asupraneamestecului în afacerile interne ale oricăruia dintre ei,pronunţîndu-se pentru planuri bilaterale, şi nu la nivel de CAERetc.Reporter: Toate acestea au devenit subiectul rapoartelor dvs.

către Washington?William Crawford: Da, am raportat acolo toate aceste evoluţii,

am mai relatat şi faptul că Partidul Comunist Român a organizatadunări în toată ţara, pentru ca fiecare om să studieze şi săînţeleagă ce se întîmplă. Ceea ce am priceput a fost că românii,chiar dacă nu cîştigaseră bătălia, au ajuns, totuşi, la unarmistiţiu, şi că ruşii au fost obligaţi să pună presiuni, încontinuare, ceea ce au şi făcut. Nimeni nu a ştiut încotro vorevolua lucrurile, dar românii au spus foarte limpede, că nu vorrenunţa la programul de industrializare. Asta ne-a obligat săreanalizăm şi mai serios situaţia şi chiar să facem recomandărispecifice în ce priveşte viitoarele politici externe americane, îngeneral. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial palpitant Diplomaţiamericani în România (IX)

topnews

Un serial palpitant Diplomaţi americani înRomânia (IX)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-palpitant-diplomati-

americani-romania-ix/ topnews - 15 August 2014

William Crawford ambasador alSUA la Bucureşti, 1961-1965Interviul din 1989Reporter: Cum s-a întîmplat?William Crawford: Da, am fostnumit în România, în noiembrie1961. Asta a venit, mai degrabă,

ca o surpriză. Am fost, pur şi simplu, sunat de directorul generalal Sericiului Extern şi mi s-a spus că trebuie să mă prezint a

31

doua zi la Casa Albă. Sincer, în ce priveşte România, nu măaşteptam la o chestie deosebită, dar s-a dovedit, în anii cînd amstat acolo, că nu anticipasem nimic din cele ce vor urma în aceaţară şi că a fost, de fapt, vorba de o adevărată revoluţienaţională.Reporter: Era Ceauşescu la putere?William Crawford: Nu. A fost Gheorghiu-Dej, Ceauşescu era

mascota echipei, cel mai tînăr din grup. Ceea ce se întîmplase –şi asta am aflat după ce am ajuns acolo – a fost că în 1952comuniştii “duri” veniţi de la Moscoa şi loiali lui Stalin,fuseseră eliminaţi, iar Dej şi oamenii săi au luat puterea. Ei nuau fost la Moscova, au zăcut în puşcării şi înainte şi în aniirăzboiului, erau comunişti proeniţi din sindicate. În 1956 au fostdesfiinţate aşa-numitele soromuri, un fel de societăţi mixteromâno-soietice, iar în 1958 trupele soietice au fost retrase dinRomânia, în mare măsură datorită purtării “corecte” aconducătorilor români în timpul reoluţiei din Ungaria, din 1956.Într-un cuvînt, în 1952 puterea a fost preluată de un fel de grupnaţionalist, controlul economic rusesc s-a relaxat în 1956,trupele ruseşti au fost retrase în 1958, terenul a fost pregătitpentru ca românii să poată să se mişte, cît de cît, liberi. Dinacele momente, aşa cum am constatat, românii au hotărît să nu fiedoar un “coş cu pîine”, cu un fel de economie mixtă agrar-industrială şi au fost convinşi că ruşii vor fi de acord cu aceststatut al lor. În 1959 ei au crezut că agricultura lor este într-oformă bună, aşa că au trecut, în continuare, la industralizare,apoi ruşii au avut cîţia ani slabi în agricultură, dar românii aucontinuat cu ce au început.Reporter: Cu ce au început industrializarea, cu industria

siderurgică?William Crawford: Siderurgia s-a aflat şi ea la începuturi, dar

au mai fost şi uzinele chimice, de hîrtie, şi multe alte industriiimportate din est.Reporter: Ce lucruri importante credeţi că aţi făcut, ca şef de

Misiune, la Bucureşti?William Crawford: Primul a fost să continui ce începusem, aveam

un acord cultural cu România, unicul semnat în Europa Răsăriteană,sarcina mea a fost să-i dau viaţă. Cam după 2 ani am negociat unaltul şi m-am implicat mult în treburi culturale. Cred că a fostun lucru bun, pentru că a dat americanilor şi românilor şansa săstabilească un fel de relaţie de lucru, iar asta ne-a ajutat să necunoaştem mai bine, să înţelegem fiecare metodele de lucru aleceluilalt. Apoi, s-au petrecut o mulţime de chestii care i-au

32

împins pe români la o distanţare şi mai serioasă de ruşi. Aceştiaîncercau permanent să-i facă pe români să renunţe la planurile lorde a crea o economie mai diversificată dar, în 3 ani consecutivi,1962, 1963 şi 1964, ei au înlăturat, treptat, controlulsovieticilor asupra economiei. Ţelul lor a fost acela de a creaeconomia pe care o considerau cea mai adecvată la necesităţile lorşi, în cele din urmă, au început să se întoarcă spre noi tot maimult, pentru a obţine asistenţă. Sarcina mea era să raportez toateastea la Washington şi să-i conving pe cei de acolo că ceea ce seîntîmpla era real. N-a fost uşor, în primul rînd pentru că trebuiasă înţelegem permanent situaţia şi să o înţelegem bine. În aldoilea rînd, trebuia să-i convingem pe cei din Departament, carelucraseră în România în anii ’50, că lucrurile se schimbau cuadevărat şi devenea limpede că această muncă de convingere puteasă dureze ani în şir. În această muncă a mea, de convingere, amfost extraordinar de mult ajutat de vizita de trei zile pe care afăcut-o, în 1963, în România ministrul Agriculturii, OrilleFreeman. Dej a convocat Biroul Politic al partidului şi a discutatpersonal cu Freeman zile în şir, şi a pus deschis, pe masă, ceanume voia de la americani în privinţa unei asistenţe pentruprogramul lui economic. Ulterior, am fost chemat la Washington, înaltă problemă, am anunţat Casa Albă că eram acolo şi, dinfericire, preşedintele (Kennedy) m-a chemat la el şi am statîmpreună o oră întreagă şi i-am spus care era problema. Am fostsinguri în biroul lui şi a fost deosebit de interesat de ceea cese întîmpla. Data a fost 22 sau 23 august, deci cu numai trei luniînainte ca preşedintele să fi murit. A doua zi a sunat personal laDepartamentul Comerţului, spre a discuta despre România, iar eu m-am întîlnit, în ziua următoare, cu secretarul adjunct alComerţului, F.D.Rooseelt Jr. Problema era aceea că noi nudăduserăm, încă, un răspuns românilor în priinţa unor uzineindustriale pe care doreau să le achiziţioneze de la noi. Pînăatunci, practic, refuzaserăm să le oferim cam tot ce nesolicitaseră, situaţie în care românii au început să cumpere de laaliaţii noştri europeni. Deci, pe de o parte, pur şi simplu nufăceam nici un ban, nici o afacere, iar pe de altă parte nuofeream României nici un fel de recompensă pentru cursulindependent pe care se înscrisese. Această situaţie a fostdocumentată de rapoartele ambasadei, iar preşedintele a ţinutfoarte mult ca toate aceste lucruri să fie aduse la cunoştinţaDepartamentului Comerţului. Pur şi simplu, preşedintele ne-a spuscă doreşte o politică nouă în ce priveşte comerţul cu Europa deEst şi, în primul rînd, cu România, aşa că am început să lucrăm înaceastă direcţie. Cîţia paşi înainte fuseseră, deja, realizaţi laComisia pentru controlul exporturilor, iar preşedintele a susţinut

33

entuziasmat recomandările comisiei, dintre care multe au coinciscu propriile mele idei.Reporter: A fost vorba, în esenţă, de o liberalizare a

controlului exporturilor?William Crawford: Da, despre asta a fost orba. Preşedintele a

dorit să recompenseze fiecare guern est-european în parte, înfuncţie de eforturile pe care le depunea pentru a fi maiindependent de Moscova. Se poate spune că preşedintele Kennedy afost cel care a urnit lucrurile şi, după ce a fost asasinat,Johnson a continuat recomandările sale, iar România a rămas unexemplu de cum anume ar dori să vadă Departamentul de Stat că semişcă lucrurile. Rezultatul a fost că, după reo 6 luni, Harriman acondus o delegaţie americană care s-a întîlnit cu românii aici, laWashington, şi au fost semnate mai multe înţelegeri. Am uitat săvă spun că, atunci cînd m-am întors la Washington, am călătorit înavion cu ministrul adjunct de Externe român, Mircea Maliţa, şi amavut o convorbire îndelungată. Apoi, l-am “întîlnit” pe acesta cuHarriman, şi am ieşit de mai multe ori în trei, să prînzim.Românii au reuşit să-l convingă pe Harriman de ceea ce făceau şivroiau să facă, în continuare, de asemenea de ce anume aveauneoie, ca sprijin, de la americani. Harriman a început săsimpatizeze foarte mult cu cauza românilor şi a discutat peaceastă temă cu secretarul de Stat Dean Rusk. În cele din urmă,Harriman a ajuns conducătorul delegaţiei noastre la discuţiile şinegocierile cu românii. Aşa că a fost, pur şi simplu, ocoincidenţă întîlnirea mea cu Maliţa, discuţiile în trei cuHarriman, iar apoi vizita pe care am făcut-o preşedintelui. Toateastea au dovedit că este mai simplu să realizezi ceva prinîntîlniri şi discuţii la nivel înalt, inclusiv la Casa Albă.Reporter: Uitîndu-ne înapoi 25 de ani, vedem că lucrurile

evoluau pe atunci foarte bine, România a fost “un băiat bun” anişi ani în şir. Acum, se pare că totul se prăbuşeşte. De ce oareasta?William Crawford: Aşa cum am priceput eu, Dej a tradus în viaţă

un program naţionalist. Şi Ceauşescu a continuat pe aceeaşi cale,dar el şi-a pus oamenii de casă la conducere, o echipă mai tînără.Dar, Ceauşescu a fost paranoic şi vanitos şi a fost înconjurat deo familie cu prea multe ambiţii. Cînd m-am întors în România caturist, în ultimii ani, am aut impresia că sînt la Moscova în1945. Totul era Ceauşescu, cuvîntările sale, afacerile nevesti-siietc. Era un cult al personalităţii combinat cu nepotism şi uncontrol intern foarte dur.

34

Reporter: Există vreo diferenţă esenţială între metodeleSecurităţii române şi ale sovieticilor?William Crawford: Este limpede că ceea ce ştiau, învăţaseră de

la sovietici, dar nu erau aşa de duri ca ei. Ideile liberale nuputeau fi exprimate, sistemul era perfect centralizat şicontrolat.Reporter: Este, cumva, părerea ds. aceea că prăbuşirea României

s-a datorat corupţiei şi proastei conduceri, mai mult decîtoricărei alte cauze?William Crawford: Absolut da.Reporter: Aţi mai dori să adăugaţi cea despre români?William Crawford: Consider că românii sînt oameni interesanţi şi

plăcuţi, cu care te poţi înţelege bine. Le place foarte mult să sesimtă bine. De asemenea, sînt oameni muncitori. (va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Alte stiri > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în România (X) Alte stiri

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (X)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-x/ Alte ştiri - 18 August 2014

Robert K. Geisatașat cultural și de presă alAmbasadei SUAla București (1964-1966) Robert K.Geis a absolvit

cursurile Universităţii Rice şi ale Universităţii Americane, dinTexas. Şi-a început activitatea la Departamentul de Stat în 1962,şi a lucrat ca ataşat cultural şi de presă în Argentina, România,Ecuador, URSS, Italia şi Trinidad Tobago. De asemenea, a lucrat laWashington, în cadrul USIA. Acest interviu datează din anul 1999.* Robert K.Geis: Am urmat un curs de pregătire ca să lucrez în

ţările comuniste din Europa de Est şi, în mod special, în România.După ce timp de 6 luni am învăţat limba română (am descoperit căspaniola m-a ajutat un pic, pentru că româna este, şi ea, o limbă

35

romanică), urma să plec în România. La acea vreme, România era unteren de testare a politicii de creare de punţi între SUA şi uneleţări comuniste. Cu alte cuvinte, ideea era ca noi să alegemanumite ţări comuniste care păreau predispuse să-şi îmbunătăţeascărelaţiile cu Statele Unite şi să ne concentrăm atenţia asupra lor.Iar România era una dintre ele. Şi, după mine, politica respectivăa dat roade, la sfîrşitul anilor ’60, într-un fel foarteinteresant.* Reporter: Cine era preşedinte? Ceauşescu?* Robert K.Geis: Nu, nu era, încă, preşedinte. A devenit

preşedinte în perioada în care mă aflam eu acolo. În decembrie1964, ministrul consilier William Crawford şi-a prezentatscrisorile de acreditare fostului dictator al României, GheorgheGheorghiu-Dej, iar legaţia Statelor Unite a fost ridicată la rangde ambasadă. Ceva mai tîrziu, Ceauşescu a devenit şefulpartidului.Reporter: Povestiţi-ne despre Crawford şi despre felul în care a

condus ambasada.Robert K.Geis: Era un ambasador bine pregătit. Era foarte

bucuros că se afla în România pe vremea cînd legaţia noastră adevenit ambasadă şi că, astfel, a putut să-şi preinte scrisorilede acreditare. A fost urmat de Richard H. Davis. Cred că Davis afost cel mai bun ambasador, iar el şi soţia sa, Harriet, au formatcuplul perfect de ambasadori pe care i-am prins în toată carieramea. Era o persoană extrem de inteligentă, foarte stilată, unadevărat profesionist. Programul nostru în România era destul desărac, dar ambasada a organizat multe expoziţii de artă grafică.Asta era la începutul anului 1965. Una dintre cele mai buneexpoziţii, denumită „Est-Vest”, a fost cea organizată de Agenţiade Informaţii a SUA. În perioada aceea, ambasada avea un angajatromân, unul dintre cei mai străluciţi tineri scriitori, AlexandruIvasiuc. Era cu totul neobişnuit ca o persoană de valoarea lui sălucreze în cadrul Departamentului Politic. Şi, prin Alex, am avutşansa de a face cunoştinţă cu tineri arişti, scriitori şiintelectuali din Bucureşti. Acesta a fost unul dintre lucrurilecare mi-au oferit cele mai mari satisfacţii din cariera mea. Deasemenea, datorită acestor contacte am început să alcătuiesc ocolecţie personală de obiecte de artă.* Reporter: Dar trăiaţi într-o ţară comunistă, aşa că eraţi

urmărit tot timpul.* Robert K.Geis: Aşa e.* Reporter: Iar Ivasiuc, care v-a introdus în lumea intelectuală

a Bucureştilor, raporta totul stăpînilor lui.

36

* Robert K.Geis: Cu siguranţă.* Reporter: Şi astfel a fost infiltrată ambasada.* Robert K.Geis: Da.* Reporter: Dar nu aţi avut nici o problemă. Aţi învăţat să vă

descurcaţi în acel mediu şi nu aţi făcut nici o afirmaţie care săvă fi trimis la închisoare.* Robert K.Geis: Ai perfectă dreptate. În ceea ce-l priveşte pe

Alex, cred că, deşi fusese, fără îndoială, pregătit de autorităţisă lucreze cu noi, era un fel de agent pe cont propriu. Era opersoană cu reale calităţi artistice şi era cu totul neobişnuit caun scriitor român să lucreze la Ambasada Statelor Unite, în cadrulDepartamentului Politic. Ivasiuc făcea rapoarte care au ajuns şila intelectualitatea din România comunistă.* Reporter: A supravieţuit.* Robert K.Geis: Da.* Reporter: Adică a murit de moarte bună.* Robert K.Geis: Ei bine, nu a murit de moarte bună, dar a

supravieţuit. De fapt, nu am vorbit niciodată despre acest lucru.Mă bucur că l-ai adus în discuţie. După ce şi-a încheiatcolaborarea cu ambasada noastră, a devenit un scriitor renumit.Din păcate, a murit, în mod tragic, în cutremurul din 1977, ceeace a fost un lucru foarte trist.* Reporter: Şi nici nu era în vîrstă.* Robert K.Geis: Nu, probabil că avea în jur de 40 de ani. A

fost o pierdere teribilă. Am pierdut şi un prieten foarte bun. Pevremea aceea, unii dintre intelectualii pe care i-am întîlnit audevenit celebri, aşa cum au fost regizorul Andrei Şerban şirenumitul scriitor Petru Popescu. Asta era în anul 1964 şi tocmaiprimisem un Mustang decapotabil de culoare vedre, care a devenitatracţia oraşului. De multe ori, ca să ajung la Mustang, trebuiasă-mi fac loc printre oamenii care îmi admirau maşina. Nu cred căm-am mai bucurat vreodată de atîta consideraţie.* Reporter: Sper că o mai aveţi şi acum.* Robert K.Geis: Nu, din păcate. Am vîndut-o înainte de a pleca

din România. Unul dintre evenimentele memorabile care au avut locîn cadrul programului de schimburi culturale a fost vizitaapreciatului scriitor John Updike. El a relatat despre vizita saîn capitolul „Bech în România”, din volumul „Bech: O carte”, încare eu sînt personajul Philips. Autorul m-a portretizat cudestulă măiestrie artistică. Lui Updike i-a plăcut să, citez „rîdăde prietenii săi americani”, şi chiar era un individ destul de

37

sarcastic. Trebuie să spun că era un tip surprinzător de lipsit desensibilitate şi de compasiune.* Reporter: Foarte interesant.* Robert K.Geis: Ambasada organizase şi un modest program

Fulbright – prin care se făceau schimburi culturale şieducaţionale. Astfel, în toamna lui 1965, a sosit în România otînără drăguţă şi foarte inteligentă – lingvista Arlene Jennings.Ne-am căsătorit în iunie 1966, în Bucureşti. Am spus „Da” laConsiliul Popular şi „Ja” la Biserica Luterană. Iar luna de mierene-am petrecut-o la o vilă din Munţii Carpaţi. Era un loc minunat,în renumita staţiune Sinaia, pentru odihnă şi recuperare.* Reporter: În anul 1969, aţi fost propus să lucraţi, din nou,

în România.* Robert K. Geis: În vara lui 1969, cînd ne aflam la Houston

pentru aselenizare, am fost chemat urgent la Washington şi trimisla Bucureşti, pentru vizita lui Nixon. Dick Davis era încăambasador, dar trebuia să plece peste puţin timp. De fapt, vizitalui Nixon a fost un fel de reîntîlnire cu foştii colegi din primamisiune de la Bucureşti. Vizita a fost un mare succes şi areprezentat subiectul unui film documentar al Agenţiei de Ştiri aSUA, iar pentru mine, cel mai important lucru a fost semnareaacordului pentru deschiderea unui centru cultural. Aşa că amînceput să lucrăm la acel proiect. La început, a fost un procesinterminabil şi frustrant, în mare parte datorită românilor, carenu erau deloc cooperanţi. Între timp, pe 21 decembrie 1969, larenumitul spital de copii din Wiesbaden, Germania de Vest, s-anăscut fiica mea, Katherine Jennings Geis, iar viaţa mi s-aschimbat pentru totdeauna, aşa cum o ştiu toţi părinţii.Organizarea centrului cultural din Bucureşti a fost o experienţăunică. Atunci cînd, în cele din urmă, românii ne-au prezentat uncomplex de clădiri din Secolul al XIX-lea – a durat cîţiva anipînă să găsim ceva corespunzător – am început să ne ocupăm derenovare. Agenţia Americană de Informaţii a contribuit cu o sumăconsiderabilă pentru deschiderea acestui centru cultural, careincludea o bibliotecă cu 10.000 de volume, un teatru şi o galeriede artă. Soţia mea, Arlene, a organizat un program de predare alimbii engleze. Personalul angajat pe plan local era excelent. Înfine, centrul a fost inaugurat, cu mare tam-tam, în ianuarie 1972,de către directorul Agenţiei Americane de Informaţii FrankShakespeare şi de ministrul adjunct de Externe al României. Înaprilie 1972, oaspetele nostru de onoare a fost renumitul scriitorJames Michener, şi am fost încîntat să primesc de la el Diploma deOnoare a Agenţiei pentru activitatea desfăşurată la organizareacentrului cultural. William Warfield şi un grup de prieteni au

38

deschis seria manifestărilor culturale, interpretînd cîtevafragmente din opera „Porgy şi Bess”. În iunie 1972, s-a deschisprima expoziţie de artă americană modernă, minunata colecţieMichiner. Cu această ocazie, l-am avut drept oaspete pe secretarulde Stat William Rogers. Pe plan politic, deşi nu am ştiut, româniiaveau contacte cu chinezii, ceea ce a dus, în cele din urmă, lavizita istorică a lui Nixon în China.* Reporter: Deci, România era privită cu respect şi

consideraţie.* Robert K.Geis: Da, cînd era preşedinte Nixon, pentru că el

ştia foarte bine ce au făcut românii pentru el.* Reporter: Şi pe vremea lui Johnson era la fel.* Robert K.Geis: Da.* Reporter: Foarte interesant. Să înţeleg că era vorba de o

strategie.* Robert K.Geis: Unul dintre lucrurile care a contribuit la asta

a fost, desigur, şi faptul că, în timpul crizei din 1968, româniinu a permis trupelor sovietice să treacă prin România în drumullor spre Cehoslovacia. La acea vreme, Ceauşescu a cîştigat o marepopularitate atît în România, cît şi în lume. Era consideratnaţionalist şi oamenii îl respectau. Cultul personalităţii începeasă capete formă, dar nu era atît de exacerbat aşa cum s-a doveditulterior. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Diplomaţi americani în România(XI)

topnews

Diplomaţi americani în România (XI)http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-romania-xi/ topnews - 19 August 2014

Carl A. Bastiani (1) ataşateconomic al Ambasadei SUA laBucureşti  (1965-1968)Carl A. Bastiani a studiat laUniversitatea din Chicago şi laUniversitatea Georgetown.Specialist în politicile externe

ale Italiei şi României, Bastiani a lucrat în Italia, România şiPolonia. Interviul a fost realizat în anul 2008.

39

Reporter: Să vorbim despre participarea dvs. la cursul de limbaromână şi apoi să discutăm despre România. Cum vi s-a părut limbaromână? V-a fost uşor să o învăţaţi?Carl A. Bastiani: Pentru mine, a fost destul de uşor. Asta s-a

datorat faptului că româna seamănă mult cu italiana. După 9 lunide studiu, vorbeam limba română fluent, singura problemă a fostfaptul că aveam un vocabular cam sărac.Reporter: Ce impresii v-aţi format despre România? De multe ori,

un student la Filologie poate să capete unele informaţii de laîndrumătorul său, sau din alte surse, despre ţara în care urmeazăsă plece. Ce aţi aflat despre Ceauşescu?Carl A. Bastiani: Aveam informaţii despre zona respectivă. Ştiam

că România era unul dintre sateliţii sovietici, că era un stattotalitar, dar şi că era o ţară foarte frumoasă şi bogată înresurse naturale. De asemenea, aflasem că, dintre toate limbileromanice occidentale, româna era cea mai apropiată de latinavorbită în vremea romanilor. În acelaşi timp – şi cred că asta amaflat-o de undeva, sau, poate, am descoperit-o singur – limbaromână este vorbită cu un accent diferit, iar vocabularul esteplin de cuvinte slave şi turceşti. Dar, traducerea lui buona sera,din italiană, este, în limba română, bună seara; Arrividerci, dinitaliană devine, în română, La revedere etc. Eram atît de absorbitde această limbă, încît am fost de-a dreptul jenat cînd amîncercat să vorbesc, în Bucureşti, cu un diplomat italian. Mi-amdat seama că nu puteam să o fac fără să-mi vină, pe neaşteptate,în minte, cuvinte în limba română.Reporter: Cînd aţi ajuns în România ?Carl A. Bastiani: În vara lui 1965.Reporter: Şi cîţi ani aţi stat acolo ?Carl A. Bastiani: Cam 2 ani şi jumătate.Reporter: Era pentru prima oară cînd luaţi contact cu lumea lui

Ceauşescu?Carl A. Bastiani: Da. Nicolae Ceauşescu tocmai îi luase locul

lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej a fost unul dintrefondatorii partidului comunist şi conducătorul unui triumvirat. Elera şeful. Deşi la început Dej îi fusese loial lui Stalin, nu dupămult timp, a început să elimine influenţa Moscovei asupraRomâniei. În schimbul sprijinului pe care l-a acordat URSS-ului înreprimarea revoluţiei maghiare din 1956, el a cerut ca, în 1958,trupele sovietice să fie retrase de pe teritoriul ţării sale. Îmiamintesc că am citit că Gheorghiu-Dej a permis tranzitarea prinRomânia a trupelor sovietice trimise să anihileze revolta şi îmi

40

mai aduc aminte că Imre Nagy a fost întemniţat, temporar, înRomânia, înainte de procesul şi executarea lui. Din acel moment,Gheorghiu-Dej a luat hotărîrea de a stabili relaţii comerciale cuOccidentul şi de a nu coopera decît parţial cu celelalte ţări-satelit din cadrul Comisiei Permanente a CAER. Cînd a murit Dej,Ceauşescu, susţinut de alţi lideri de partid, care erau partizaniipoliticii de independenţă naţională, a preluat puterea. În aceaperioadă, noi îl sprijineam, deoarece el a continuat politica deautonomie faţă de URSS. S-a bucurat de o oarecare popularitate înrîndul compatrioţilor săi. Eu l-am considerat un comunistnaţionalist, pentru că stilul său de conducere era stalinist, dar,în acelaşi timp, foarte românesc, adoptînd un curs politicindependent faţă de Uniunea Sovietică. Politica noastră faţă deţările din Estul Europei era policentristă. Noi tratam fiecaredintre ţările comuniste ca şi cum ar fi fost independentă, tocmaipentru a încuraja independenţa lor. Românii demonstraseră cădădeau prioritate intereselor naţionale. Ceauşescu ducea tratativepentru cumpărarea, din Occident, a tehnologiei industriale deultimă oră, fără să ceară aprobarea Moscovei. Pentru ca să poatăplăti, el a exportat în Occident orice produs care avea căutare,cum ar fi petrol şi grîu.Reporter: România era o ţară agricolă, adică o ţară care furniza

o cantitate mare de produse alimentare.Carl A. Bastiani: Într-adevăr. Pentru că România are un sol

fertil, se cultiva în special grîu. De asemenea, în ţările vesticeera promovat turismul în România, pentru că astfel se obţineaudolari, mărci, franci şi alte monede convertibile. RegimulCeauşescu a recurs, fără nici un fel de scrupule, şi la vînzareaoamenilor, în special a evreilor. În acea perioadă, mai erau încădestui evrei în România, iar Israelul dorea ca aceştia săemigreze. Fusese organizat un sistem prin care evreii plăteau unpreţ pentru fiecare emigrant care avea permisiunea să plece înIsrael, trecînd însă printr-un lagăr din Italia. Preţul erastabilit în funcţie de sex, profesiune, educaţie. Iar israelieniil-au plătit. La ieşirea din ţară, evreilor li se confiscau toateobiectele de valoare. Şi germanii care emigrau plăteau, deşi, dupăcîte ştiu eu, nu exista un preţ stabilit pentru ei. După război,au existat multe familii despărţite în comunităţile germane dinRomânia, care trăiau acolo de secole.Reporter: Cum aţi descrie diferenţele dintre relaţiile pe care

le aveam cu Iugoslavia lui Tito şi cele cu România? Titoîntrerupsese de mult legătura cu Uniunea Sovietică şi noi aveamrelaţii destul de strînse cu el.

41

Carl A. Bastiani: Pe Tito l-am susţinut economic mult timp şi înmult mai multe feluri după ce s-a dezis de Stalin, din aceleaşimotive pentru care l-am susţinut şi pe Ceauşescu. Tito a acceptatsprijinul Planului Marshall într-o perioadă în care ţara sa eramembră a Blocului Sovietic. De asemenea, Tito a fost liderul şiorganizatorul Mişcării de Nealiniere. Nu cred că Ceauşescu ar fiîndrăznit vreodată să se alăture aceastei organizaţii, care seafla în culmea gloriei, dar el a încercat să-l imite pe Tito,stabilind relaţiil bilaterale cu oricine dorea să o facă şi de peoricare continent. Am aflat că Ceauşescu fusese folosit de Chinadrept intermediar pentru a ne transmite unul sau două mesajesecrete în problema Vietnamului. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în România (12)

topnews

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (12)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-12/ topnews - 20 August 2014

Carl A. Bastiani (2)  atașateconomic al Ambasadei SUA laBucurești  (1965-1968)Reporter: Vă rog să ne vorbiţidespre ambasadă.Carl A. Bastiani: A fost un postdificil. Ambasada se află în

aceeaşi clădire pe care o preluaserăm după război. Este izolată,iar românii aveau propriul corp poliţienesc de pază. De fapt,poliţiştii îi împiedicau pe oameni să intre în ambasadă. Din cauzapoliticii de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, mi-am datseama că sovieticii erau urmăriţi la fel de mult ca şi noi. Ca şimajoritatea altor ţări socialiste, românii nu colaborau cu Moscovala nivel ministerial. Dar, în acelaşi timp, Ceauşescu se comportafaţă de poporul său, chiar şi în anii ’60, mai dictatorial decîtsovieticii. Poliţia Secretă era extrem de brutală. La ambasadă eraangajat ca traducător un scriitor român, Alexandru Ivasiuc.Presupun că fusese trimis să raporteze Serviciilor Secrete cefăcem, dar, pentru noi, a fost o sursă nepreţuită de informaţii.Fără îndoială că a fost dizident, dar a publicat cîteva romane şi

42

a devenit un scriitor renumit. Chipurile, a murit în 1977, lacutremurul care a lovit România.Reporter: Puteaţi să călătoriţi fără aprobare?Carl A. Bastiani: Existau zone închise. Trebuia să obţinem

permisiunea pentru a călători în diverse zone. Desigur cămişcările ataşaţilor noştri militari erau, în mod special,urmărite. Dar toată această pază nu se datora faptului că erauîngrijoraţi că noi am fi spionat, ci pentru că nu aveau încredereîn ai lor. Nu se dorea ca oamenii lor să intre în contact cudiplomaţii occidentali.Reporter. Aţi avut vreun contact cu diplomaţii sovietici?Carl A. Bastiani: După cîte ştiu, nu am avut nici un fel de

contact cu ei.Reporter: Dar, desigur că nu erau trupe sovietice în România.Carl A. Bastiani: Aveţi dreptate. Iar Ceauşescu a făcut totul ca

să fie sigur că nu se vor mai întoarce. Era destul de bun la genulăsta de manevre.Reporter: Ce fel de informaţii primeaţi la ambasadă despre

cuplul Ceauşescu?Carl A. Bastiani: Pînă la plecarea mea, în 1968, Elena Ceauşescu

nu ajunsese nr. 2 în conducerea ţării. Pentru că Ceauşescu aadoptat o atitudine de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, noil-am susţinut – ştiţi proverbul: duşmanul duşmanului meu esteprietenul meu. Aşa că, la început, i-am acordat Clauza NaţiuniiCelei mai Favorizate pentru a încuraja schimburile comercialedirecte dintre noi. V-am spus că el dorea să achiziţionezetehnologie modernă la cheie. Dar, aşa cum a remarcatreprezentantul german al unei firme: „Faptul că exită un pianmarca Steinway în casă, nu înseamnă că muzica pe care o vainterpreta cineva va suna bine”. El se îndoia că românii vor fi înstare să pună în funcţiune obiectivele industriale. Dar Ceauşescunu ar fi acceptat tehnologie de mîna a doua. Totdeauna o căuta pecea de ultimă generaţie.Reporter: Ce alte lucruri interesante despre şederea dvs. în

România ne mai puteţi spune?Carl A. Bastiani: Pentru recreere, ambasada închiriase o vilă la

Sinaia, lîngă Braşov, o staţiune din Munţii Bucegi, unde sepracticau sporturile de iarnă. Ambasada plătea chiria şi ne duceamîn week-end-uri, pe rînd, cu familia. Vila aparţinuse unuifuncţionar de rang înalt al regelui, secretarul său personal, dacăîmi amintesc corect – castelul regelui se afla în apropiere – şiera destul de mare pentru a găzdui două familii în acelaşi timp.

43

La Sinaia, fiicele noastre au învăţat să schieze. Aceste excursiisînt amintiri foarte plăcute.Reporter: Cînd aţi plecat din România?Carl A. Bastiani: Am părăsit România în 1968. Am lucrat acolo de

la mijlocul lui 1965 pînă în august 1968.Reporter: În 1969, aţi început să lucraţi la Departamentul de

Ştiinţă şi Cercetare de la Casa Albă, ca analist pentru România şiAlbania.Carl A. Bastiani: Da, am lucrat acolo cam 1 an.Reporter: V-aţi ocupat de doi dictatori, unul din Albania şi

altul din România: Ceauşescu şi Enver Hodja.Carl A. Bastiani:Aceşti doi lideri „maximo” se comportau ca şi Stalin. Ei conduceautotul. Toată lumea se ploconea în faţa lor, pentru că erapericulos, chiar din punct de vedere fizic, să-i contrazici. Înceea ce-l priveşte pe Ceauşescu, el îi ura pe ruşi. Am auzitdiverse poveşti, printre care într-una se spunea că un tînărromân, viitor conducător al ţării sale, care se afla la Moscovapentru a învăţa, a fost bătut de colegii săi ruşi. Ceauşescu aveaunele dificultăţi de pronunţie, iar lumea spunea că asta se datorafaptului că huliganii îi fracturaseră mandibula. Trebuie să spuncă, la vremea aceea, era foarte curajos. Am auzit că la una dintreconsultările neobişnuite pe care Brejnev le-a avut cu conducătoriiţărilor satelit la Moscova, acesta l-a dojenit pe Ceauşescu că nui-ar fi cerut aprobarea să poarte negocieri comerciale cu GermaniaOccidentală. „Cum de îndrăzneşti?”, l-a întrebat, iar Ceauşescu i-a răspuns: „Uite, aşa”.S-a ridicat, a ieşit din cameră, s-a dus direct la aeroport şi

s-a întors la Bucureşti. Independenţa României era reală. Scopulnostru era să slăbim legăturile cu Uniunea Sovietică. Sovieteleaveau un plan măreţ pentru diviziunea socialistă a muncii. Încadrul CAER, o anumită ţară se specializa într-o anumităindustrie, o alta într-o altă industrie, şi aşa mai departe.Politica postbelică din ţările din Estul Europei reflecta, parcă,propria noastră politică. Noi am considerat că era necesar săpunem bazele NATO, iar ei au fondat Pactul de la Varşovia. Noi amorganizat NATO, sau, mai bine-zis, europenii s-au strîns subumbrela Pieţei Comune, iar ei au fondat CAER-ul. Singura diferenţăera că în Vest totul se făcea în mod voluntar, în timp ce în Esttotul era obligatoriu. De asemenea, noi doream ca ţările dinspatele Cortinei de Fier să negocieze direct, în special îndomeniul economic, în timp ce ei doreau ca totul să fie controlatde la centru. (Va urma)

44

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în România (13)

topnews

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (13)topnews - 21 August 2014

Carl A. Bastiani atașateconomic  al Ambasadei SUA laBucurești (1965-1968)Reporter: Pe Tito, noi l-amsprijinit pe tot parcursulvieţii lui pentru că rupseserelaţiile cu Moscova. L-aţi

considerat pe Ceauşescu ca pe o nouă întruchipare a lui Tito?Carl A. Bastiani: Nu îmi aduc aminte să fi vorbit de Ceauşescu

în felul acesta. Tito s-a dezis, în mod deschis, de Moscova şi nua fost niciodată membru al Pactului de la Varşovia. Ceauşescu nu apărăsit niciodată Pactul, pentru că acest lucru i-ar fi făcut,cred eu, pe ruşi să invadeze România. El trebuia să se limiteze laceea ce putea într-adevăr să facă. Dar am văzut că relaţiile pecare România le avea cu Iugoslavia erau mai bune decît cu celelateţări din Estul Europei, şi am observat că ei cooperau, într-ooarecare măsură, în anumite domenii. În politica internă, Tito nuse comporta atît de totalitar ca Ceauşescu. O altă ţară din bloculsocialist cu care Ceauşescu putea colabora în ceea ce priveşteneintervenţia sovietică, a fost Ungaria, cu aşa-numitul său “gulaşcomunist”.Reporter: Kadar?Carl A. Bastiani: Da, Kadar. Am putut observa că atît românii,

cît şi ungurii, s-au opus politicilor de negociere comercială carefuseseră impuse de către Moscova tuturor ţărilor socialiste.Reporter: Oare ţara noastră a închis ochii în ceea ce priveşte

drepturile omului pentru că, în primul rînd, România îşi afirmaindependenţa faţă de Uniunea Sovietică, şi, în al doilea rînd,pentru că încerca să rezolve problema evreilor, permiţîndu-leacestora să plece fie în Israel, fie în Statele Unite? Cred căaceste probleme au predominat în politica noastră.Carl A. Bastiani: Îmi aduc aminte că problema drepturilor omului

a devenit ardentă abia pe vremea preşedintelui Carter. Într-adevăr, ne preocupau problemele legate de drepturile omului şi am

45

încercat, în mod constant, să reunim familiile despărţite. Şi nuam recunoscut niciodată alipirea Lituaniei, Letoniei şi a Estonieila Uniunea Sovietică, am sprijinit guvernele lor aflate în exil şiam impus ca drepturile omului să fie o condiţie sine qua nonpentru îmbunătăţirea relaţiilor directe. Noi am acordat Românieiclauza naţiunii celei mai favorizate în derularea comerţululuiinternaţional. Am mers destul de departe în cazul relaţiilorculturale, şi am avut unele dialoguri secrete cu românii, încadrul Serviciilor de Informaţii. Mi-aduc aminte că românii erauprieteni buni cu chinezii, care le susţineau demersurile pentruobţinerea independenţei. La un moment dat, chinezii ne-au transmisun mesaj prin care ne anunţau că, dacă doream să rezolvăm în modonorabil problema Vietnamului, trebuia să colaborăm cu ei. Să nuavem încredere în sovietici. Nu am văzut niciodată acel mesaj,deşi ştiam de existenţa lui. Presupun că a fost expediat direct laCasa Albă.Reporter: Din punctul dvs. de vedere, cum a decurs vizita lui

Nixon?Carl A. Bastiani: Totul s-a derulat perfect. Nixon a fost

însoţit, probabil, de Secretarul de la Ministerul Comerţului şi deunul sau doi funcţionari de acelaşi rang.Reporter: Ce alte impresii aţi avut despre conducătorii şi

locurile pe care le-aţi vizitat în România?Carl A. Bastiani: Naţionalismul lui Ceauşescu a fost susţinut

emoţional de către poporul român. De la eliberarea de sub turci,românii s-au mîndrit cu faptul că, limba şi cultura lor îşi aveaurădăcinile în Imperiul Roman. Arhitectura din centrul Bucureştilorera o replică a celei din Franţa. Îmi amintesc ce spunea undiplomat francez: “Românii susţin că Bucureştiul este ParisulEstului. Bine că nu afirmă că Parisul este Bucureştiul Vestului”.Dacă pe vremea cît am locuit în Bucureşti acesta era un oraş cu opopulaţie de peste 2 milioane de locuitori, imediat ce teîndepărtai de centrul lui, dădeai de un sat ceva mai mare. Laperiferia oraşului, străzile nu erau pavate, aproape că nu existacanalizare, vedeai doar un şir nesfîrşit de case ţărăneşti. Amvizitat Viena, Budapesta şi Bucureştii. Fără îndoială că Vienafusese, odată, capitala unui mare imperiu. Iar Budapesta, a douacapitală a imperiului Austro-Ungar, fusese, şi ea, un oraşînfloritor. Dar Bucureştiul, care avea cam aceeaşi populaţie, nuera decît un sat mai mare. Majoritatea populaţiei era săracă,uneori chiar mai săracă decît bulgarii.Reporter: Cum era văzută doamna Ceauşescu?

46

Carl A. Bastiani: În perioada cît am lucrat la ambasadă, nucăpătase atît de multă importanţă. Şi nu a existat nici o dovadăcă şi-ar fi influenţat soţul. Sistemul lui Ceuşescu era destul desimplu. Îşi alegea oameni inteligenţi şi eficienţi şi le cerea sărezolve problemele. Notorietatea lui a apărut ceva mai tîrziu.Reporter: În 1980, Ceauşescu făcea lucruri teribile. Se năşteau

prea mulţi copii şi nimănui nu îi păsa de ei, industria eradistrusă, iar oamenii mureau de foame. Erau aceste lucrurivizibile cînd vă aflaţi la post în România?Carl A. Bastiani: Da. Ceauşescu era un om fără scrupule,

exploatînd orice lucru care ar fi putut aduce valută forte. Astaînsemna să-i şantajeze pe oameni şi să reducă la minimum nivelulde trai. Cred că totul s-a înrăutăţit şi mai tare, cînd Ceauşescua decis să plătească sumele de bani pe care România le datoraţărilor şi băncilor occidentale. La şcoală, elevilor li se cereasă preamărească industria României – chiar şi cea mai mică dintrefiicele mele, care se ducea la grădiniţa germană, venea acasăcîntînd cîntece de genul „România te iubim, coşurile tale fumegă(?!)”. Asta însemna că industria funcţiona. Nimănui nu-i păsa depoluare. Totalitarismul era peste tot. Aşa cum am menţionatanterior, situaţia era chiar mai gravă decît în Uniunea Sovietică.(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în România (14)

topnews

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (14)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-14/ topnews - 22 August 2014Harry G. Barnes Jr.  Şef adjunct al Ambasadei SUA la București

(1968-1971)Ambasadorul Barnes a urmat cursurile Universităţii Columbia, din

New York. A intrat în Seviciul Extern al Departamentului de Statşi, în 1950, a plecat la post la Bombay, în India. Alte misiuni auinclus Praga, Moscova, Katmandu şi Bucureşti. A fost ambasador alStatelor Unite în România (1974-1977); India (1981-1985) şi Chile(1985-1996). Interviul a fost acordat în 2001.

47

Reporter: Din ’67 pînă în ’68 aţi lucrat la Institutul de StudiiExterne, de la Washington.Harry G. Barnes Jr.: M-am hotărît să mă întorc în Europa de Est

pentru că aflasem că reprezentanţa SUA din Bucureşti are nevoie deun şef adjunct. Aşa că, în 1967, am revenit la Washington şi, timpde un an, am urmat cursul de limbă română la ISE .Reporter: Ce impresie aveaţi despre România şi despre regimul

Ceauşescu, care ajunsese la apogeu?Harry G. Barnes Jr.: Nicolae Ceauşescu preluase controlul în

’65. Încă de la început, a încercat să se distanţeze de restulţărilor care făceau parte din Pactul de la Varşovia, ca şi cumRomânia ar fi urmat o cale diferită către socialism. El a decis cănu se va conforma punctului de vedere al sovieticilor asuprarolului pe care România îl avea în CAER (Comitetul de AjutorEconomic Reciproc), echivalentul economic, să spunem aşa, alorganizaţiei militare NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului deNord). De exemplu, sovieticii considerau că România urma să fie oţară agricolă, de a cărei producţie trebuiau să beneficieze toateţările socialiste, dar, în mod special, URSS-ul. Ceauşescu ştia căagricultura era unul dintre punctele forte ale României şi nudorea să o distrugă, dar, în acelaşi timp, se gîndea că ţara sa nuputea să progreseze din punct de vedere economic fără o industriemai puternică decît cea existentă pe vremea aceea. În al doilearînd, SUA ştiau că România era interesată să îşi diversificelegăturile cu alte ţări şi că noul regim dorea o schimbare înrelaţiile în mod tradiţional ostile cu ţările membre NATO. Faptulcă românilor de etnie germană, precum şi evreilor li s-a permis săpărăsească România a însemnat un lucru foarte important atîtpentru germani, cît şi pentru Israel. Probabil că s-a încercat şio îmbunătăţire a relaţiilor cu China. Pentru SUA era foarteimportant că, în imperiul sovietic, exista o ţară care, pare-se,dorea să urmeze o cale diferită faţă de celelalte ţări din bloculsovietic, aşa că, în primii ani ai regimului Ceauşescu, statutulmisiunii noastre s-a schimbat, legaţia devenind ambasadă. Cuaceastă ocazie au început să fie organizate programe de schimburiculturale şi economice. Era deja altceva. Casa Albă considera căambasada trebuia să organizeze acţiuni de cooperare cu România,ceea ce era în beneficiul ambelor ţări. Să vă dau un exemplu, carea avut o anumită semnificaţie mai tîrziu. Am uitat anul, poate eraprin 1968. Un cetăţean, pe nume Richard Nixon, a vizitat România.A fost foarte bine primit de Ceauşescu, iar atitudinea acestuiafaţă de SUA a fost foarte binevoitoare.Reporter: Aţi lucrat în România din 1968 pînă în mai 1971. Cine

era ambasador?

48

Harry G. Barnes Jr.: La început, Richard Davis (Nota editorului:Davis a fost ambasador din decembrie 1965, pînă pe 6 august 1969,după care, pe 16 septembrie 1969, Leonard Meeker şi-a prezentatscrisorile de acreditare. El şi-a încheiat misiunea în mai 1973).Reporter: Cum era Davis ca anbasador?Harry G. Barnes Jr.: Am lucrat împreună cu el la Moscova, cînd

Hruşciov era secretar general al partidului comunist. Era operioadă de schimbări. Ca diplomat american, nu erai prea bineprimit în Uniunea Sovietică. Dick cunoştea foarte bine situaţiadin Europa de Est şi, mai ales, din Uniunea Sovietică.Reporter: Ce părere aveaţi despre regimul Ceauşescu?Harry G. Barnes Jr.: Am ajuns în România la sfîrşitul lui august

1968 şi, două zile mai tîrziu, pe 20 august, Uniunea Sovietică ainvadat Cehoslovacia. Ceauşescu a denunţat această acţiune drept oviolare a legăturilor de prietenie dintre ţările socialiste. Eraun lucru evident, pentru că trupelor sovietice li se alăturaserăforţe semnificative din Polonia, Ungaria şi din alte ţări est-europene, cu excepţia României care, după părerea multora, s-acomportat ciudat. A doua zi dimineaţa, mă aflam în piaţa din faţaPalatului Regal, iar Ceauşescu vorbea din balconul clădiriiComitetului Central şi condamna, în mod public, intervenţiaarmată, spunînd că România nu va participa niciodată la o astfelde intervenţie. Nu numai că piaţa era înţesată de oameni, ceea ceera normal pentru că, fiind o ţară comunistă, toată lumea trebuiasă fie de faţă, dar mulţimea l-a ovaţionat pe Ceauşescu. Nu pot savă spun cît era de regizat acel „spectacol”. Cred, totuşi, că,măcar parţial, a fost o manifestaţie spontană, iar Ceauşescu adevenit foarte popular. Şi, astfel, au fost repuse pe tapet omulţime de chestiuni legate de relaţiile româno-ruse, ca să nu maivorbim de cele româno-sovietice. În următoarele săptămîni, noi,cei de la ambasadă, am încercat să ghicim ce se va întîmpla cuRomânia, care luase această poziţie. Era foarte clar că românii nuputeau continua astfel, mai ales că, imediat după acest eveniment,se zvonea că la graniţa României fuseseră concentrate trupesovietice, care ar fi urmat să invadeze ţara. Imediat s-auorganizat centre de recrutare pentru voluntari. Aşa au luat fiinţăGărzile Patriotice, un fel de miliţie civilă. La 23 august, deziua naţională a României, au participat şi unităţi ale GărzilorPatriotice. După două săptămîni, Ceauşescu a devenit mai reţinutîn declaraţii, punînd accent mai ales pe poziţia singulară aRomâniei, scopul principal al partidului fiind satisfacereanevoilor poporului român, aşa că temerea că România urmează să fieinvadată de sovietici s-a atenuat considerabil. Ceauşescu afolosit popularitatea de care începuse să se bucure, relaxînd

49

sistemul de supraveghere impus peste tot. Astfel, în mediulcultural s-a putut vorbi mult mai deschis despre poziţia Românieiîn cazul Cehoslovaciei, iar în presă au apărut articole desprevalorile umane, în general etc. De asemenea, s-a observat ooarecare destindere în ceea ce priveşte călătoriile înstrăinătate. Tentative fuseseră făcute şi după anii 1965, dar acumera cu totul altceva. Am observat o mai mare dorinţă de a găsimodalităţii de cooperare, chiar dacă numai simbolice, cu ţărileoccidentale nealiniate şi o mai mare atenţie faţă de relaţiile cuChina.Reporter: Dvs. aţi lucrat în România pînă în 1971, înainte ca

regimul Ceauşescu să se transforme într-un mod atît de brutal.Harry G. Barnes Jr.: Aveţi dreptate. Dar au existat nişte etape.

De exemplu, în august 1969, Nixon a sosit în România. A stat înBucureşti aproximativ 24 de ore. Asta se întîmpla cam după un ande la invadarea Cehoslovaciei. Faptul că România invitase unpreşedinte american şi că acesta acceptase, i-a făcut pe ruşi săstrîmbe din nas. Nixon a avut o primire fulminantă. S-ar putea ca,într-o oarecare măsură, şi această primire să fi fost regizată,dar ea a reprezentat o breşă în lumea comunistă, chiar dacă numaiuna simbolică, iar mesajul a fost, de asemenea, exagerat deromâni, atît ca sens, cît şi ca implicaţii. Să vă explic. Încă dinultimele luni ale celui de al II-lea război mondial, româniisperau că vor veni americanii şi că îi vor salva de sovietici. Darasta nu s-a întîmplat. Unul dintre laitmotivele care se puteauauzi în România anilor ’48-’50 era „au venit americanii?”. Vizitalui Nixon a dat impuls şi creşterii considerabile a schimburiloreconomice. Am avut o experienţă unică în timpul vizitei lui Nixon.Cu două, trei zile înainte de sosirea lui, Dick Davis m-a chematşi mi-a spus: „Tocmai am primit un mesaj de la conducereapartidului că vor un translator american. Tu eşti acela”. Primavariantă fusese ca translatorul să fie american de origine română,dar, între timp, partidul a decis că doreşte un american get-beget. Aşa că a trebuit să stau lîngă Nixon – pe estrada de laaeroport – şi să traduc discursul lui Ceauşescu, pe care îl auzeampentru prima oară. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (15)

Ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (15)

50

http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-diplomati-americani-romania-15/ Ştiri - 25 August 2014

Harry G. Barnes Jr. (2)Şef adjunct al Ambasadei SUA laBucureşti(1968-1971)Reporter: Ce impresie aveaţidespre Ceauşescu?

Harry G. Barnes Jr.: În afara unor lucruri precise de care îmiaduc aminte, este greu să fac o delimitare între ceea ce s-aîntîmplat cînd eram şef adjunct al Misiunii, adică între ’68 şi’71, şi evenimentele dintre anii 1974-1977. De exemplu, Ceauşescua vizitat America de cîteva ori, iar eu l-am însoţit catranslator. Prima vizită a avut loc în anii ’70, şi încă una, saudouă, ulterior, aşa că impresiile mele sînt rezultatulexperienţelor pe care le-am avut fie în timpul vizitelor, cînderam translator, fie cînd îi însoţeam pe unii diplomaţi americanila întîlnirile oficiale cu Ceauşescu. Uneori, Ceauşescu, încalitatea sa de secretar general al partidului, ne primea laComitetul Central. Alteori, vizitele aveau loc la palatulprezidenţial, pentru că el era şi preşedintele Consiliului deStat. Iată cîteva impresii generale. Părea să nu se îndoiască decapacitatea lui intelectuală şi credea că le ştie pe toate. Sîntconvins că era la curent cu toate dificultăţile prin care treceaRomânia. Îi plăcea să vorbească. Nu avea o minte iscoditoare şiera sigur pe sine – probabil că ştia exact ce şi cît era necesarsă ştie. Încerca să găsească subiecte comune, pentru că amimpresia că el credea că atîta timp cît convorbirile se limitau lalucruri de interes general, totul era în avantajul său.Reporter. Cred că nu era o persoană cu idei fixe. Presupun că

era înconjurat de persoane care nu îl contraziceau deloc.Harry G. Barnes Jr.: Unii îl considerau mai degrabă abil decît

deştept, sau înteligent. Dar era destul de inteligent încît să-şidea seama că nu putea să nu ţină seama de părerileinterlocutorilor săi, sau, în unele cazuri, să nu fie de acord cuceea ce spunea oaspetele respectiv.Reporter: Ce ne puteţi spune despre modul în care conducea ţara?

Ştiţi că, mai tîrziu, din cauza ordinelor pe care le-a dat, a fostconsiderat un monstru?Harry G. Barnes Jr.: Fără îndoială că, pentru poporul român,

situaţia era mult mai bună decît cea din anii ’50 sau ’60, deşi

51

erau puţine semne că s-ar fi schimbat ceva. În perioada imediaturmătoare, a avut loc invadarea Cehoslovaciei şi, aşa cum am maispus, dacă în anumite privinţe fuseseră impuse restricţii mult maimari, în altele, cum ar fi în cazul călătoriilor în afara ţării,sau posibilitatea de a intra în contact cu personalităţi dinmediul cultural românesc, atmosfera era mult mai relaxată. În mai1971, Ceauşescu a vizitat China şi Coreea de Nord. Cînd s-aîntors, părea foarte impresionat de disciplina care domnea înaceste ţări conduse de Mao Tze Dung şi, respectiv, Kim Ir Sen. Înperioada mai 1971 – martie 1974, cînd am revenit în România,lucrurile au început să se înăsprească. Situaţia generală era camaceeaşi: nici mai bună, nici mai rea decît fusese înainte. În anii’80, atmosfera generală a început să se deterioreze.Reporter: Ce ne puteţi spune despre Elena Ceauşescu?Harry G. Barnes Jr.: Încet-încet, Elena a început să fie din ce

în ce mai prezentă pe scena politică a României. Dacă ar fi săgeneralizez, între anii 1968-1971, ea avea un rol mai multdecorativ. A călătorit cu Ceauşescu în Statele Unite şi, ca săspun aşa, făcea parte din suita lui. Între anii 1974-1977, aînceput să aibă un rol din ce în ce mai important în ierarhiapartidului. În cea de-a doua perioadă în care am lucrat înRomânia, am luat parte la mult mai multe negocieri decît în prima.Preşedinte era încă Richard Nixon, dar, după cîteva luni, a fostînlocuit de Gerald Ford. Acesta a vizitat România o singură datăşi a fost însoţit de Henry Kissinger. De data aceasta, puteamobserva o diferenţă. Noi doream să ajungem la o înţelegereconcretă, nu să rămînem la lucruri simbolice. Cea mai importantăproblemă era obţinerea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate.Congresul american aprobase aşa-numita lege Jackson-Vanik, careacorda această clauză în domeniul politicii de imigrare a ţărilorcare nu făceau parte din Piaţa Comună. Cînd au început discuţiilepentru acordarea clauzei, în România trăiau circa 100.000 deevrei. Negocierile nu au fost uşoare; şi mi-am dat seama că cei cucare duceam tratativele erau abilitaţi să semneze acordul, aşa cănu am bătut în retragere. În perioada în care am fost ambasador,am încercat să-l întîlnesc pe Ceauşescu ori de cîte ori amconsiderat că trebuia să-i aduc ceva important la cunoştinţă. Dar,în general, am avut întrevederi cu ministrul adjunct al Comerţuluişi cu ministrul de Externe. Am purtat discuţii şi cu cei dinconducerea partidului, dar şi cu membri ai Guvernului, în specialcu consilierul însărcinat cu probleme de politică externă.Reporter: Se vorbea pe atunci despre Basarabia şi Republica

Moldova? După cîte ştiu, aceste două provincii româneşti fuseserăcedate sovieticilor, în 1940.

52

Harry G. Barnes Jr.: Asta depinde de cît de mult vreţi să văîntoarceţi în timp. V-am spus că am plecat la New York ca să urmezcursurile de masterat la Universitatea Columbia. Subiectullucrării mele era Basarabia, aşa că doream să aflu cît mai multelucruri despre acest teritoriu. În teza mea, mă refeream la Unire,cum o numesc românii. În 1918, Basarabia făcea parte din România.Am discutat cu cîţiva istorici despre perioada care mă interesaşi, implicit, despre ceea ce s-a întîmplat în anii aceia, dar nupot să spun că se discuta în mod deschis despre acest lucru. Şiasta, din două motive. Era prea periculos să vorbeşti despre acestsubiect. Chiar dacă Poporul Român era dominat de spirit patriotic,nu era bine să ridici problema Basarabiei. În al doilea rînd, ceimai mulţi români nu credeau într-o rezolvare favorabilă a acesteidispute.Reporter: Ce ne puteţi spune despre relaţiile cu Bulgaria?Harry G. Barnes Jr.: Şi în acest caz, era vorba tot de o

problemă teritorială. Mă refer la Dobrogea, la RăzboaieleBalcanice (1912-1913) şi la Imperiul Otoman. Legăturile dintreRomânia şi Bulgaria nu erau strălucite, deşi se păstra o oarecareaparenţă.Reporter: Povestiţi-ne despre activitatea ambasadei.Harry G. Barnes Jr.: Ei bine, aşa cum am mai spus, puteam să

călătorim oriunde doream. Atîta timp cît automobilele noastreaveau plăcuţe de înmatriculare străine şi atîta timp cît jucamcinstit, nu era greu să spui cine eşti şi unde te duci. Cîndstăteai la hotel, arătai paşaportul diplomatic. Fireşte că eraiurmărit, dar totul era făcut cu discreţie.Reporter: Veneau turişti americani în România?Harry G. Barnes Jr.: Puţini, dar, oricum, mai mulţi decît în

anii’60. După faima pe care o căpătase România în 1968 şi dupăcondamnarea invadării Cehoslovaciei, această ţară devenise chiarinteresantă. Dar facilităţile turistice erau reduse.Reporter: A existat vreo interacţiune emoţională între Nicolae

Ceauşescu şi Richard Nixon?Harry G. Barnes Jr.: Cred că da. În descrierea pe care i-am

făcut-o lui Ceauşescu nu am folosit cuvîntul „şiretenie”. Am spusdoar că era „abil”. Cred că era vorba de o oarecare similitudineîntre cei doi şi, probabil că şi ei şi-au dat seama de asta. Deasemenea, cred că, într-un anumit fel, Nixon îl admira peCeauşescu pentru că îşi apărase poziţia în faţa sovieticilor şipentru că se bucura de o oarecare independenţă. Este destul degreu să-l judeci pe Ceauşescu, pentru că nu am avut ocazia să-l

53

întîlnesc în prezenţa altui şef de stat. Dacă ar fi să fac opresupunere, aş zice că el îl admira sau îl respecta pe Nixon – nusînt sigur care este cuvîntul corect – ca politician. Nu ştiu cîtde temeinic cunoştea Ceauşescu sistemul de conducere american, darcred că era conştient de abilităţile de politician ale lui Nixon.(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

topnews

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (16)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-16/ topnews - 26 August 2014

Jay K. KatzenAtaşat comercial şi cu problemede politică externăLa Bucureşti (1969-1971)(16)Jay K. Katzen a absolvit

Universitatea Princeton în 1958, şi a obţinut un masterat laUniversitatea Yale. În 1959, a intrat în Serviciul Extern al SUAşi a lucrat în Australia, Burundi, România şi Mali. Interviul demai jos datează din iunie 1990.Reporter: Ce posturi aţi ocupat în România?Jay K. Katzen: La început, timp de 9 luni, am fost ataşat

comercial, apoi am fost ataşat pe probleme de politică externă şi,înainte de a sosi în România, am urmat un curs de învăţare alimbii române. Una dintre amintirile mele din timpul misiunii înaceastă ţară a fost aceea că, la numai 2 săptămîni de la sosireaîn Bucureşti, a avut loc vizita lui Richard Nixon. Aşa că,personalul ambasadei vorbitor de limbă română a trebuit să facăfaţă unei întîlniri la nivel înalt, gen de eveniment la care numai luaseră parte pînă în acel moment. A reprezentat o experienţăunică, pentru că am văzut lucruri pe care, după această vizită, afost greu să le mai vedem.Reporter: Ne puteţi spune care era situaţia în România între

anii 1969-1971?

54

Jay K. Katzen: Cred că Ceauşescu era deja la putere de 4 ani.Era un comunist puternic, un patriot care, cel puţin la început, aconsiderat că ar putea să capete o oarecare independenţă pentruobţinerea unor investiţii şi derularea unor schimburi comerciale,ceea ce ar fi încurajat economia şi industrializarea ţării, întimp ce, în interior, a menţinut un control stalinist foarterigid. Un control care a inclus un aparat monstruos al securităţiişi un cult al personalităţii care a rivalizat cu cel din Bulgaria.Reporter: Prin urmare, cultul personalităţii era aproape de

apogeu.Jay K. Katzen: Cu siguranţă. Două lucruri ne făceau şederea mai

plăcută. Primul, faptul că locuiam într-un apartament dintr-unbloc muncitoresc. Al doilea: fiul nostru, Timothy, a fost primulamerican înscris într-o grădiniţă românească. Îmi amintesc cum,într-o zi, Timothy a venit acasă şi m-a întrebat de ce lucrez,cînd era ziua de naştere a lui Ceauşescu. De asemenea, s-a gînditcă era cît se poate de interesant că ziua de naştere a mea eratocmai 23 august, care era sărbătoarea naţională a României.Comportamentul lui Ceauşescu şi al soţiei sale devenea, cutrecerea anilor, din ce în ce mai cumplit.Reporter: Care erau, la momentul respectiv, interesele noastre

în România? Ştiu că totul a culminat cu vizita lui Richard Nixon,un lucru de neimaginat în Europa de Est.Jay K. Katzen: Ideea era că, prin diversificarea legăturilor

economice, culturale şi industriale, se putea crea o reţea dincare României îi era dificil să se mai rupă, iar sovieticii nuputeau să o forţeze să iasă. Era o poziţie care, din punctul devedere al României, putea să-i aducă sprijin în perioada aceeaostilă, cînd conducătorul ei alesese să critice şi să nu participela invadarea Cehoslovaciei şi, de asemenea, să continue să menţinărelaţiile cu statul Israel, care avea o legaţie în Bucureşti.Reporter: Cît de mult au influenţat legăturile Statelor Unite cu

Israelul activitatea noastră în România?Jay K. Katzen: Foarte puţin, în mare parte din cauză că

populaţia evreiască plecase deja. Exista, însă, o organizaţiereligioasă – Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – alcărei preşedinte era rabinul Mozes Rozen, o persoană foarte activăîn cadrul partidului comunist. Dar serviciile religioase nu erauîncurajate. De fapt, nu cred că existau produse alimentare cuşerşi nici cantorii nu erau încurajaţi. Cred că, dacă exista vreunritual evreiesc, acesta se oficia pe ascuns.

55

Reporter: În perioada în care aţi lucrat la ambasadă, aţi avutimpresia că ar fi existat speranţa că lucrurile s-ar fi pututschimba în bine?Jay K. Katzen: Cred că a fost o perioadă plină de optimism. Şi

aveam sentimentul că românii se bucură că pot coopera cu noi. Deexemplu, noi le-am furnizat unele materiale de construcţii după oprimăvară teribilă, cu inundaţii. Am organizat şi expoziţii,tîrguri etc. Dar eram urmăriţi neîncetat, ceea ce pentruamericani, pentru vizitatori, avea aspectul unei farse. Deexemplu, cînd instalaţia de apă se strica, începeai să strigitare, încît să te audă şi pereţii, că este clar că instalaţiilesocialiste nu pot funcţiona. După o oră sau două, Popescu,instalatorul, îţi bătea la uşă. Tocmai „se întîmplase” să treacăpe acolo. Sau, chiar înainte de a pleca din România, am făcut osimplă remarcă. Am spus cît de tare am putut, că o anumităpersoană fusese, fără îndoială, arestată şi că era păcat că nu neputeam lua la revedere. A doua zi de dimineaţa, ca prin minune,persoana respectivă se afla în faţa uşii, cam palidă, e drept, cuun pudel. Tocmai ieşise la plimbare! Dar tragedia era că în timpce, pentru noi, acele întîmplări erau ridicole, pentru români aufost şi au continuat să fie tragice.Reporter: Exista în perioada respectivă un program vizînd

drepturile omului? A încercat Ambasada SUA să ajute anumitepersoane să părăsească ţara?Jay K. Katzen: Noi presam autorităţile cu liste cu numele unor

persoane care, fie că aveau dublă cetăţenie, fie din alte motivedepuseseră documentele pentru obţinerea vizelor de plecare dinţară, dar nu obţinuseră aprobarea. Aşa că ambasada continua săprezinte acele liste oficialilor români. Intervenţiile noastre auavut cea mai mare amploare pe vremea administraţiei Carter.Reporter: Care erau relaţiile dvs. cu oficialii români? Erau

cordiale?Jay K. Katzen: Relaţiile erau foarte bune. Necazul era că, după

ce ne întîlneam, aceştia erau obligaţi să facă un raport pentruSecuritate şi să spună tot ce discutaseră cu noi. Îmi aduc aminteun lucru amuzant. Ambasadorul Leonard Meeker îi dojenea plin deumor pe români că sînt lipsiţi de respect faţă de cei care îiascultau şi le propunea ca discuţiile să aibă loc dimineaţa pentrucă, spunea el, „toată după-masa va trebui să pregătiţi raportul”.Deschiderea faţă de noi a fost extrem de vizibilă în timpulvizitei lui Richard Nixon. Atunci, oficialii ambasadei s-au pututîntîlni cu multe personalităţi româneşti, pe care altfel nu le-arfi putut cunoaşte. Iar, pe de altă parte, românii puteau să le

56

explice securiştilor că „l-am întîlnit pe Smith, în timpul vizitellui Nixon, aşa că, din cauza asta, aseară ne-am dus la el acasă”.Reporter: Cum s-a comentat în România războiul din Vietnam?Jay K. Katzen: În perioada despre care vorbim, ministru de

Externe era Corneliu Mănescu, un distins diplomat care s-a număratprintre cei care l-au înlăturat pe Ceauşescu de la Putere. Elvorbea adesea despre rolul de mediator pe care România l-ar fiputut juca în acest război.Reporter: Ce părere aveaţi despre modul în care sovietele

acţionau în România?Jay K. Katzen: Ambasadorul sovietic, un anume Basov, a venit

într-o zi, a sunat la ambasadă, a bătut în uşa biroului derecepţie şi a spus: „Nu am stabilită o întrevedere. Cer să fiuprimit de ambasador”. Cred că s-a întîlnit cu însărcinatul cuafaceri căruia i-a spus: „Vreau să ştiu de ce ambasadorul americanla Paris vizitează România”. I s-a explicat că acesta face ovizită turistică, dar asta nu a avut nici un efect asupra lui. Eramembru al Comitetului Central. După un timp, a devenit anbasadorîn Chile, cînd Salvador Allende era şeful Guvernului. Cîteva lunimai tîrziu, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe, care a fostpreşedintele Adunării Generale a Naţiunilor Unite, a întîlnit-o peambasadoarea Shirley Temple Black, care făcea parte din delegaţianoastră la una dintre sesiunile Adunării Generale. El a invitat-osă viziteze România, unde fusese foarte populară înainte derăzboi. Basov a venit, din nou, la ambasadă şi pus o întrebare de-a dreptul prostească: „Vreau să ştiu ce face copila-actriţăamericancă la Bucureşti”. Se pare că el avea impresia, cădominaţia sovietică în România (care, de fapt, nu exista) era,prin aceste vizite, încălcată.Reporter: Este foarte, foarte ciudată această lipsă de tact şi

de înţelegere. Eraţi la post ca ataşat cu probleme de politicăexternă într-o ţară comunistă cu un aparat de represiune extrem dedur şi cu un cult al personalităţii exacerbat. Cum reuşeaţi să văîndepliniţi sarcinile de serviciu?Jay K. Katzen: O mare parte din timp aveam convorbiri cu

românii, atît cu cei din Guvern, cît şi cu cei care nu lucrauacolo pentru că, la vremea aceea, nu ne interzicea nimeni să ofacem. Dacă ceea ce aflam era, sau nu, adevărat, asta este o altăproblemă. Am călătorit mult, şi am discutat cu o mulţime deoameni. Am vorbit şi cu persoane care lucrau la alte ambasade şiam încercat să folosesc informaţiile pe care le obţineam.Reporter: Ce interese avea Casa Albă?

57

Jay K. Katzen: Fără îndoială că Washingtonul era, în special,interesat de relaţiile bilaterale dintre România şi sovietici, şide cum anume le percepeau aceştia din urmă. Care era atitudineagrupului aflat la conducerea ţării, ce lucruri mergeau bine şicare mergeau rău, bunăstarea generală a poporului, ce rol aveaArmata, cît de important era rolul Securităţii? Cum o duceauţăranii, în comparaţie cu bucureştenii? Situaţia minorităţilorgermană şi maghiară din România şi cum era rezolvată. Cum erautrataţi minerii? În acea perioadă, Ceauşescu considera că vaobţine o mai mare influenţă pe plan extern, dacă va îmbunătăţirelaţiile cu şahul Iranului. Mohammad Reza Pahlavi era un prietenal SUA şi al statelor din vestul Europei. Cam astea erau lucrurilecare ne interesau, precum şi mişcările forţelor militare, gradulde participare a României la operaţiunile şi manevrele Tratatuluide la Varşovia etc.Reporter: Aţi plecat din România în anul 1971, nu-i aşa?Jay K. Katzen: Da. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (17)

Ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani înRomânia (17)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-17/ Ştiri - 28 August 2014

Arthur W. LewisAtaşatul cultural al AmbasadeiSUA la Bucureşti(1969-1972)Ambasadorul Lewis s-a născut laNew York şi a urmat DartmouthCollege, din statul New

Hampshire. În 1968, a intrat în serviciul extern al Agenţiei deInformaţii a Statelor Unite (USIA) şi a lucrat la Bucureşti,Lusaka şi Adis Abbeba, iar din 1983 pînă în 1986 a fost

58

ambasadorul SUA în Sierra Leone. Acest interviu a fost realizat în1989. Reporter: Aţi fost ataşat cultural la Bucureşti în perioada

1969-72. Ce responsabilităţi aţi avut acolo?Arthur W. Lewis: Cînd am ajuns la Bucureşti vorbeam destul de

bine limba română. Am preluat imediat programul Fullbright deschimburi în domeniul Educaţiei. Printre primele lucruri pe carele-am observat, a fost acela că foarte mulţi studenţi români eraumari iubitori de jazz, aşa că am făcut eforturi deosebite, pentrua aduce în România cîntăreţi de jazz americani. În următorii treiani mi-am făcut o adevărată îndeletnicire din a organiza turnee cujazzmani americani în Europa de Vest şi apoi în Est, inclusiv înRomânia. În acea vreme, România se deschidea către Occident, căutaoportunităţi pentru a-şi intensifica relaţiile comerciale cuApusul şi dorea să se debaraseze de acea expresie pusă pe seama eiîn trecut, de „grînar al Europei”. Revenind, ideea cu jazzul afost acceptată de autorităţi, chiar dacă nu se omorau după acelgen de muzică. În Europa de Est pe atunci era altfel, pentruacţiuni culturale, de orice gen, trebuia să ai de-a face cuinstituţii ale Statului. Am muncit mult cu acele instituţii, amadus acolo diferite grupuri culturale, nu numai de jazz saumuzicale, dar şi de teatru etc., America a devenit mult mai binecunoscută de populaţie, îndeosebi de tineret. De altfel, am lucratmult timp cu studenţii din cluburile universitare şi acest fapt afost posibil, pentru că românii urmăreau cu adevărat să-şi schimbeorientările.Reporter: Este foarte interesant ce spuneţi, pentru că astăzi,

în 1989, conducerea României este una „dură”. Iată, deci că, înanii ’60 şi ’70, România reprezenta speranţa Europei de Est şimergea în direcţia în care evoluase şi Iugoslavia. Cum aţi lucratcu autorităţile locale la acea vreme, au cooperat, au părutinteresate de ofertele dv.?Arthur W. Lewis: Ceauşescu a venit la putere în 1965 şi pe

atunci s-a crezut că va fi marele eliberator, marele „deschizătorde drumuri” către Occident. şi într-adevăr a fost, din punct devedere economic, dar din punct de vedere social şi culturalRomânia a continuat să aibă unul din cele mai represive sistemeinterne dintre toate ţările est-europene şi, personal, nu cred căaceastă situaţie s-a schimbat vreodată. Atunci cînd am ajuns şi eula Bucureşti, în 1969, această stare de lucruri devenea tot maievidentă şi mai bine cunoascută. Probabil că, pe atunci, am privitlucrurile cu prea multă speranţă şi cu mai puţin realism, dar

59

trebuie să spunem că, la 1970, speranţa de schimbare a fostprezentă la americani nu numai în privinţa României, dar şi în cepriveşte întregul bloc sovietic.Reporter: Credeaţi, în acei ani, că programul cultural era un

instrument bun, care ajuta să se producă schimbarea?Arthur W. Lewis: Cu siguranţă, pentru că, deşi autorităţile

comuniste sesizau impactul puternic al culturii şi modificările pecare le-ar fi putut produce, ele au permis, în continuare,schimburile culturale. Am fost martor la momente cînd acesteschimburi le-au înspăimîntat pe autorităţi. Mi-aduc aminte de ungrup denumit „Blood, Sweat and Tears”, care aproape că a produs orăscoală, aproape că au fost daţi afară din ţară, împreună cumine. Grupul a vrut să-şi întrerupă spectacolele în România dinpricina reprimării de către autorităţi a tinerilor aflaţi laconcertul lor. În primul rînd, grupul se număra printre cele maibune din lume la momentul respectiv, cîntau despre un fel delibertate de care se bucura tineretul din Occident, bineînţeles şicel din Statele Unite, muzica lor reflecta acel dinamism vitalcare aducea Americii schimbări profunde. Tinerii din Europa de Estcunoşteau cîte ceva din muzica lor de la postul de radio „VoceaAmericii”. Engleza era limba preferată a Europei estice, pentru căera limba ştiinţei şi a tehnologiei. În acei ani, acolo, lumeaîncepuse să ştie că engleza era, de asemenea şi limba finanţelor,a economiei, iar tot mai mulţi tineri est-europeni începuseră să oînveţe şi să o cunoască. Nu-mi aduc aminte de titlul unor anumecîntece, dar ele erau extrem de populare şi tinerii doreau să leasculte. Mi-amintesc că ei au devenit atît de gălăgioşi, căautorităţile s-au urcat pe scenă şi au încercat să opreascăreprezentaţia. Grupul muzical a refuzat, apoi organizatoriiconcertului au oprit curentul electric, aşa că nu se mai auzeanimic. Totuşi, ei nu s-au oprit din cîntat şi atunci vreo 15.000-20.000 de tineri s-au ridicat, au rupt scaunele şi au început săaprindă focuri. Eram acolo şi m-am întrebat ce am greşit, iargrupul a luat hotărîrea să-şi intrerupă concertele în România. Amstat de vorbă cu ei şi i-am convins să continue turneul, dacăguvernul nu va mai interveni. Am vorbit, apoi, cu instituţiaculturală responsabilă şi am căzut de acord ca ambele părţi să olase mai uşor, şi turneul a continuat. I-am făcut să priceapă că,dacă el ar fi fost întrerupt, asta ar fi complicat relaţiiledintre Statele Unite şi România, întrucît, la urma urmei, grupulvenise la invitaţia guvernului român. Apoi, tensiunile au fosteliminate şi turneul s-a încheiat cu bine. Grupul a plecat laVarşovia şi, probabil, a devenit problema altora.Reporter: Ce instrucţiuni aţi primit de la Washington?

60

Arthur W. Lewis: Mi s-au transmis următoarele: “Să nu cumva săscapi situaţia din mîini. Este problema ta şi să n-o scapi dinmîini”, atît. Ambasadorul Meeker a fost implicat numai colateral,m-a lăsat să-mi fac meseria şi, în final, am rezolvat împreunăsituaţia. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Diplomaţi americani în România(18)

topnews

Diplomaţi americani în România (18)http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-romania-18/ topnews - 29 August 2014

Un serial din ce în ce maipalpitantDiplomaţi americani în România(18)Leonard Meeker (1)Ambasador al SUA în România

(1969-1973)Ambasadorul Meeker a urmat Dreptul la Universitatea Harvard,

după război a lucrat pentru scurt timp la ministerele Trezorerieişi Justiţiei, iar în 1946 a trecut la Departamentul de Stat. Acestinterviu a fost realizat în 1989.Reporter: Să vorbim despre România. Aţi fost ambasador acolo din

1969, de la începuturile administraţiei Nixon, pînă în 1973.Aceasta a fost o perioadă în care România a devenit o ţarăimportantă pentru politica externă a Statelor Unite, datorită, înprimul rînd, faptului că a refuzat să participe la invadareaCehoslovaciei. Reputaţia ei de rebelă a început atunci, poatechiar puţin mai înainte, şi a devenit foarte manifestă. A fost, deasemenea, perioada cînd preşedintele Nixon a inclus-o pe listafoarte restrînsă a ţărilor pe care le-a vizitat într-un turneu înjurul lumii. Aţi putea vorbi despre speranţele şi aşteptările pecare SUA şi le-au pus în ce priveşte România, în acei ani, înspecial în lumina cursului autoritar pe care acea ţară l-a urmatulterior – ştim cu toţii că, în anii ’80, imaginea României înlume a devenit una negativă.Leonard Meeker: În 1969, Statele Unite au început să manifeste

un interes deosebit faţă de România din pricina afirmării

61

independenţei sale faţă de Uniunea Sovietică şi a respingeriipoziţiei de hegemon a Moscovei. Prin acest interes, totodată,Statele Unite au încercat să ofere acestei ţări o anumităprotecţie împotriva unei posibile încercări de invadare a ei decătre sovietici, aşa cum s-a întîmplat cu Cehoslovacia în 1968.Noi am urmărit să încurajăm independenţa din partea ţărilor est-europene, pe cît era posibil; este adevărat că aceste manifestăripolitice din partea lor erau destul de limitate. De asemenea, prindeclaraţii şi acţiuni politice am dorit, repet, să acordămRomâniei atîta protecţie, pe cît se putea. Acestea sînt, cred eu,cele două motive esenţiale care ar explica interesul SUA faţă deRomânia în acei ani. A existat, totodată, şi o bănuială că Româniaar putea fi ţinta unei mişcări din partea sovieticilor, în genulcelei din Cehoslovacia. Această suspiciune a început să disparăabia prin 1971. În 1969, guvernul american nu-şi făcea nici un felde iluzii în ce priveşte caracterul administraţiei interne dinRomânia. În timp ce continua să ducă o politică externă relativindependentă, şi a făcut-o cu mult curaj, deşi sovieticii şi-aumanifestat public nemulţumirile lor, situaţia internă eracalificată drept un regim de opresiune stalinistă. Cel mai bunlucru care se putea spune, la acea vreme, despre regimul interndin România, era acela că execuţiile încetaseră. Totuşi, dizidenţanu era permisă, nu exista libertate politică, dar cel puţinromânii nu mai erau eliminaţi fizic pentru opinii dizidente, cums-a întîmplat imediat după război şi în anii 50. Dar, dacă te uiţila istoria românească de la începutul anilor ’70 şi pînă azi, veifi, desigur, dezamăgit, pentru că vei vedea o istorie negativă,din punctul nostru de vedere. Am sperat că, o dată cu independenţaîn politica externă, va veni şi o liberalizare internă, nuimediat, dar după o perioadă. În anii 1968-1970 guvernul a permisceva călătorii în străinătate, dar apoi acestea au încetat pentrucă, pur şi simplu, mulţi români nu se mai întorceau.Reporter: Aş face şi eu un comentariu sau două, pentru că, în

acea perioadă, am fost adjunctul ambasadorului Meeker laBucureşti. Ministrul de Externe mi-a spus o dată că, în timpulinvaziei din Cehoslovacia, sovieticii au adus numeroase trupe lafrontiera cu România, inclusiv un număr mare de unităţi blindate,care stăteau tot timpul cu motoarele ambalate şi făceau un zgomotasurzitor şi asta pentru a pune o presiune psihologicăinsuportabilă pe români. Aceştia, desigur, se temeau, mi-a relatatministrul, dar erau hotărîţi să se opună invaziei. În acelemomente, a explicat el, Bucureştii au înţeles că nu se pot facedouă lucruri deodată: şi să liberalizeze în interior, şi să aibă opolitică externă independentă. S-a mai înţeles că România trebuiesă vorbească doar cu o singură voce, nu cum s-a întîmplat la

62

Praga, unde unii membri ai Comitetului Central al PartiduluiComunist Cehoslovac i-au invitat pe sovietici şi pe ceilalţi săintre în ţară, prin urmare Ceauşescu a fost desemnat să fie aceavoce, iar Ceauşescu avea opţiunea sa făcută – o politică externămai independentă, şi nu o liberalizare internă. O dată cuscurgerea timpului, el a folosit concentrarea puterii în mîinilesale pentru a-i reduce la tăcere pe membrii Comitetului Central –şi nu au fost puţini – care se gîndeau şi la mai multe libertăţiinterne, iar asta a dus la un adevărat cult al personalităţii,după o vreme Ceauşescu a fost, ca să spunem aşa, “corupt” depropria sa putere absolută.Leonard Meeker: Ameninţarea sovietică la adresa României a fost

foarte reală vreo 3 ani după 1968, aproape tot timpul au circulatzvonuri de la Viena că sovieticii vor întreprinde acţiuni militareîmpotriva României, ele se amplificau ori de cîte ori se organizaumanevre ale Pactului de la Varşovia. De obicei, se anunţa cămanevrele vor avea loc în Bulgaria şi că trupele sovietice vortraversa România într-acolo şi că nu vor mai pleca acasă. Se parecă aceste zvonuri şi ameninţări au încetat la sfîrşitul luiseptembrie 1971, cînd Brejnev i-a făcut o vizită lui Tito. Cred căliderul iugoslav i-a făcut un mare scandal lui Brejnev s-o lasemai moale cu “promovarea” aşa-numitei “Doctrine Brejnev” (asuveranităţii limitate a ţărilor socialiste şi a dreptului UniuniiSovietice de a interveni militar oriunde în Europa de Est, n.red.). Oricum, după această vizită Uniunea Sovietică a relaxatpresiunea sa psihologică asupra României. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Alte ştiri > Diplomaţi americani în România(19)

Alte ştiri

Diplomaţi americani în România (19)Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (19)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-19/ Alte ştiri - 1 September 2014 Leonard Meeker (2)Ambasador al SUA în România (1969-1973)

63

* Leonard Meeker: În ce priveşte motivul pentru care GuvernulRomân, şi Ceauşescu în mod deosebit, au dus o politică internăfoarte autocrată, probabil a fost acesta: că liderii s-au îndoitcă românii ar putea înţelege democraţia. Îmi amintesc că, o dată,l-am întrebat pe primul-ministru Maurer, direct, de ce nu sedoreşte să se creeze mai multe instituţii democratice în România.Maurer era o persoană foarte educată şi foarte inteligentă, iarrăspunsul său, formulat cu multă prudenţă, a fost că, luipersonal, îi era teamă că românii, pur şi simplu, nu eraupregătiţi şi calificaţi să aibă de-a face cu instituţii maidemocratice. După ceva vreme, el însuşi a încercat să introducădezbateri reale în activitatea Marii Adunări Naţionale, care seîntrunea regulat şi avea sarcina, fără comentarii, de a puneştampila pe măsurile propuse de guvern. Odată, Maurer a iscat elînsuşi o dezbatere adevărată pe marginea unei măsuri propuse de unministru al său, a aranjat ca membri ai MAN să pună întrebări şichiar să aducă amendamente la propunerea respectivă. Obişnuiam sămă duc la sesiunile Adunării şi am fost de faţă cînd s-a întîmplatce relatez. Şi s-a întîmplat că a ieşit o adevărată dezordine,cînd s-au introdus amendamentele, membrii adunării pur şi simplu,nu au ştiut ce să mai facă, nu înţelegeau ce se întîmplă. Într-unfinal, preşedintele Adunării, Ştefan Voitec, mînios şi nepricepîndce rol urma să aibă el, s-a întors disperat către Maurer şi l-aîntrebat: “Ce facem acum?”. Iar chestia asta a fost înfrîngereaideii lui Maurer, pentru că el a fost nevoit să preia Adunarea, sărăspundă la propunerile făcute pentru schimbări, să spună adunăriice să facă cu amendamentele. În consecinţă, membrii adunării auînceput să facă exact ce le spusese Maurer. Se putea citi pechipul lui că era dezamăgit şi că aprecierile sale negative,anterioare, despre nivelul de sofisticare politică acompatrioţilor săi, fuseseră dovedite de fapte.* Reporter: Cred că, la un moment dat, Maurer a fost de acord cu

Ceauşescu în privinţa politicii interne, a aprobat dezvoltareaeconomică forţată, a ţinut chiar şi un discurs secret în acestsens, discurs niciodată apărut în presă, dar, apoi, în ce-lpriveşte, lucrurile s-au schimbat relativ rapid.* Leonard Meeker: Da, aşa este. Maurer era un om extrem de

deştept şi nu era de acord chiar cu toate cele spuse de Ceauşescu,în ultimii săi ani oficiali chiar a vorbit de nişte neînţelegeri,dar niciodată nu a făcut din ele o dispută adevărată.* Reporter: Se întîmplă să cunoaşteţi detalii mai deosebite

despre vizita lui Nixon, din 1969, sau cea de răspuns a luiCeauşescu în America?

64

* Leonard Meeker: Nu eram la Bucureşti cînd Nixon a fost acolo,dar am venit la Washington în 1970, cu ocazia vizitei luiCeauşescu. Mi s-a părut o vizită-standard, anostă, şi spun astadespre convorbirile bilaterale, şi mi-amintesc că s-a făcut multturism cu ocazia ei, Ceauşescu a vizitat Williamsburgul, a fost laDetroit, la Cascada Niagara şi la New York.* Reporter: Revenind la Bucureşti, în vremea cînd noi ne aflam

acolo, în România erau multe dificultăţi, dar impresia mea a fostcă moralul ambasadei a fost foarte bun. Aş vrea să cunosc şipărerea dvs., ca ambasador la acea vreme.* Leonard Meeker: Cred că, în acei ani, ambasada a fost o

instituţie perfect funcţională. Am avut un personal foartecapabil, profesionist, cu o putere mare de înţelegere alucrurilor. Iar moralul ambasadei a fost foarte ridicat. Auzind decondiţiile actuale din România (în 1989 – n.red.), îmi pot imaginacă ele s-au deteriorat dramatic şi pentru diplomaţii noştri, credcă se confruntă cu probleme mult mai mari, decît am avut noi înurmă cu 20 de ani.* Reporter: Vreţi să comentaţi vreun eveniment deosebit care s-a

produs în timpul mandatului dvs.?• Leonard Meeker: Cred că deosebită a fost vizita făcută de

Ceauşescu în China, în vara lui 1971, la începutul verii. El avizitat îndelung China şi Vietnamul de Nord şi a revenit acasă cuimpresia că acea ţară, China lui Mao, reprezintă comunismuladevărat, şi că ar constitui un exemplu de urmat pentru România.După ce s-a întors la Bucureşti, unul dintre apropiaţii săi m-ainvitat la biroul lui şi mi-a făcut o prezentare lungă a viziteişi ce anume s-a întîmplat cu gîndirea lui Ceauşescu. Consecinţaimediată a acestor mutaţii s-a văzut imediat în cuvîntărileadresate partidului, care au urmat, fiecare de 4-5 ore, undeCeauşescu a prezentat vizita şi a anunţat, în iulie 1971, un aşa-numit program ideologic în 17 puncte, spre a fi înfăptuit înRomânia. Respectivul document conţinea foarte multe măsuri, delocpe placul românilor – de exemplu urma să înceteze difuzareafilmelor occidentale în România, să scadă mult numărul de discuricu muzică din Vest vîndute pe piaţă, urmau programe de muncăvoluntară duminica, pentru toată lumea etc. Se pare că a fostvorba de un punct de cotitură în istoria recentă a României, deunde toate lucrurile din acea ţară au început să meargă în jos.(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (20)

65

Ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (20)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-20/ Ştiri - 2 September 2014

Robert J. Martens (1)Şef adjunct al Ambasadei Statelor Unitela Bucureşti(1971-1974)Robert J. Martens a urmat cursurileUniversităţii din California şi aintrat în serviciul diplomatic înianuarie 1951. A ocupat diferitepoziţii în Italia, Uniunea Sovietică,Indonezia, Burma, Austria, România,Suedia şi la Washington. Acest interviua fost acordat în 1991.Robert J. Martens: După un curs de 6luni de limba română am ajuns laBucureşti, în iunie 1971. Ambasador eraLeonard Meeker, fost consilier juridicla Departamentul de Stat. Len a rămasacolo pînă la începutul celui de al

doilea mandat al lui Nixon, pentru un an am urmat eu ca însărcinatcu afaceri, iar apoi a venit ambasador Harry Barnes, prinfebruarie 1974, eu păstrînd poziţia menţionată.Reporter: Bob, ai putea să comentezi situaţia politică din

România? Care erau interesele noastre acolo? În special, în luminaultimelor evenimente s-ar cuveni să avem o imagine a lucrurilorpetrecute la acea vreme.Robert J. Martens: România a fost mult timp descrisă ca rebela

Europei. Am ajuns să urăsc acest epitet, părea mult folosit şibanalizat, dar el conţinea un sîmbure de adevăr. Aş vrea să spuncîteva lucruri despre fundalul şi istoria locului, ce anume credeu despre condiţiile locale şi despre ascensiunea lui Ceauşescu,personalitatea sa, caracteristicile puterii acolo etc., pentru căam constatat că există multe neînţelegeri în jurul acestorsubiecte. După Gheorghiu-Dej, fostul lider dispărut în 1965,Ceauşescu a devenit „primul între egali” din Biroul Politic dar,iniţial, fără putere politică. A avut, la începuturi, conflicte cu

66

Ştefan ANDREI – marelediplomat român

unii cosideraţi mai „duri” decît el, iar prima sa luptă a dus-o cuşeful Poliţiei Secrete, concurentul său la conducerea partidului.Ceilalţi, aproape toţi, au trecut de partea sa, pentru că l-au

considerat, cred eu, răul mai mic. O vreme a existat în România oconducere colectivă, unii au fost înlăturaţi complet, darCeauşescu, deşi îi domina pe ceilalţi la vremea cînd am ajuns euacolo, nu atinsese, încă, acel cult al personalităţii de maitîrziu şi nici acel comportament dictatorial. Spre a înţelege ces-a întîmplat în România acelui timp, trebuie să se pornească dela invazia în Cehoslovacia, din 1968, unde românii au refuzat săparticipe. România a suferit atunci presiuni enorme din parteasovieticilor, a fost ameninţată cu invazia. Am avut o dată oconversaţie lungă cu George Macovescu, ministrul de Externe, pecare îl cunoşteam de vreo 15 ani, cînd a fost ministrul Românieila Washington şi am negociat primul acord de schimburi româno-american. Macovescu mi-a explicat cum sovieticii aduseseră lafrontieră coloane lungi de blindate şi i-au speriat de moarte peromâni.Aceştia au priceput că nu pot să facă aşa cum a încercat să facă

Dubcek în Cehoslovacia, adică să devină independenţi de UniuneaSovietică şi să instaureze un regim democratic, pentru căsovieticii vor profita de cea mai mică voce care se va împotriviunei asemenea încercări, vor spune că acea voce este adevăratavoinţă a proletariatului şi că sînt nevoiţi să invadeze România,pentru a salva clasa muncitoare de acolo, copleşită de agenţiiputerilor capitaliste şi revizioniste etc. Şi, din toate astea, s-a ajuns la concluzia că trebuie menţinută unitatea întregiiconduceri politice în jurul unei singure voci care să vorbească înnumele României, din pricina ameninţărilor externe, iar apoi s-acăzut de acord ca acea voce să fie Ceauşescu.În continuare, Ceauşescu a împins lucrurile şi mai departe. El a

crezut că, în următorii 20 de ani – 20 de ani fiind şi posibilalungime a viitoarei sale cariere politice – România va trebui sădevină o ţară industrializată, să-şi sporească populaţia, sădevină un fel de Franţă a Europei de Est, să joace faţă de UniuneaSovietică rolul pe care Franţa îl juca faţă de Statele Unite,adică să fie independentă. În acest scop, el a socotit că trebuiesă există o rată mare a investiţiilor, care oricum era cea maimare din lume, de 33%, iar asta a pus presiuni enorme pepopulaţie. Tot ce s-a produs, fie a fost vîndut în Vest, fie afost capitalizat, pentru a susţine acest ritm de creştereindustrială. Exista, desigur, un consens general privind acestepolitici, dar cîţiva membri ai Biroului Politic s-au opus, printre

67

ei primul-ministru Maurer, care nu a fost de acord cu acea ratăuriaşă de investiţii.În acest sens, el chiar a avut un discurs secret la Cluj, dar

Ceauşescu a lansat o campanie susţinută pentru îndeplinireaplanului cincinal în 4 ani şi jumătate. Ce am constatat însă, lanivelul judeţelor, este că a apărut o opoziţie mare faţă de ideealui Ceauşescu privind planul în 4 ani şi jumătate, o opoziţie bineascunsă de propaganda oficială. Acesta, cred, a fost momentul cîndCeauşescu a început să facă uz de cultul personalităţii sale, caun om care monopoliza vocea întregii ţări, în faţa unui pericoldin afară, şi să-şi impună punctul de vedere în privinţa cursuluide politică internă. În continuare, constatînd că poate să-şiimpună un punct de vedere radical asupra întregului partid,Ceauşescu a început să folosească puterea pe care o avea înscopuri proprii, iar în aceste momente şi-a făcut apariţia şinevasta sa, a cărei prezenţă s-a făcut tot mai simţită în anii cîtam fost diplomat acolo, îndeosebi în ultimii doi, 1973 şi 1974.Din 1973 a început să fie numită în mai multe poziţii din

partid, tot mai importante, iar după ce mi-am încheiat misiunea aajuns, treptat, regina locului, alături de Ceauşescu, regele. Şifoarte mulţi oameni mai în vîrstă, cu funcţii de conducere în aniitrecuţi, au fost daţi afară, în ciuda faptului că erau comuniştivechi, unii au fost profesionişti, pragmatici şi chiar cu oanumită responsabilitate morală, ca să spun aşa. Dar, aveau oproblemă, strîmbau din nas cînd venea vorba de Elena Ceauşescu.La puţină vreme după ce am ajuns la post, s-a întîmplat, la

vînătoarea anuală a diplomaţilor, să stau în marele cort alăturide fostul ministru de Externe. Pe atunci eram însărcinatul cuafaceri al Ambasadei, iar dînsul era Corneliu Mănescu, o figurăfoarte cunoscută în Vest, a candidat chiar la postul de SecretarGeneral al ONU. La un moment dat, Mănescu, un tip franţuzit dinşcoala veche, nu din cea comunistă, tipul de diplomat dincelelalte vremuri, deşi era membru al partidului comunist, s-aîntors spre mine şi, arătînd spre Ceauşescu, mi-a spus: „Poţi săfaci ceva să tacă din gură?”.Am rămas uluit, deoarece locul era plin cu ambasadori şi membri

ai Biroului Politic şi cred că, fiind american, mi s-a adresatmie, să-l opresc pe Ceauşescu, care vorbea de aproape o oră şimonopolizase toată conversaţia. Vorbea cu ambasadorul Israelului,un fost evreu român, despre Orientul Mijlociu şi ce anume artrebui făcut cu plestinienii. (Va urma)

68

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în România (21)

topnews

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (21)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-21/ topnews - 3 September 2014

Un serial din ce în ce maipalpitantDiplomaţi americani în România(21)Robert J. Martens (2)şef adjunct al AmbasadeiStatelor Unite la Bucureşti

(1971-1974)Revenind, de-a lungul anilor s-a putut urmări cum întreaga

societate românească şi chiar conducerea erau prizoniere ale unorstări de insecuritate şi de teamă. Interesul nostru a fost acelade a încuraja tendinţe de independenţă în Europa de Est, ca oparte dintr-un proces mai lung de diversificare politică înUniunea Sovietică, dar şi în ţările comuniste. Dar, aceasta era opolitică pe termen lung, nu un anti-sovietism de circumstanţă. Înce priveşte România, întotdeauna am admis că regimul intern a fostoribil, la fel politicile privind drepturile omului, sauemigrarea. Tot timpul am prezentat liste cu cazuri privind rudeale cetăţenilor americani, am cerut să li se dea oamenilor drumulsă-şi întregească familiile etc.Reporter: Aţi avut succes cu acele liste?Robert J. Martens: Nu prea mare, cîteodată reuşeam ceva, dar am

continuat să insistăm. Am profitat de momentele cînd americaniimportanţi vizitau România, atunci reveneam ci listele şi, uneori,cînd partea română a avut anumite interese, am avut şi noi succescu ele. Ceauşescu era foarte interesat să-şi extindă legăturile culumea din afară. Nu putea să iasă din Pactul de la Varşovia, darnu coopera cu el, nu permitea trupelor sovietice să intre sau sătraverseze România şi urmărea să aibă cît mai multe contacte curestul lumii, chiar dacă multe dintre ele nu aveau vreo valoarereală. În această situaţie , la Bucureşti veneau tot felul devizitatori din Africa şi erau primiţi cu mare tam-tam, la fel seîntîmpla cu VIP-uri mai mari sau mai mici, de tot felul, din

69

America, sau din Occident. Tot corpul diplomatic, ambasadori şiînsărcinaţi cu afaceri etc., dimpreună cu membrii ComitetuluiCentral al Partidului, erau prezenţi la aeroport, la ceremonia desosire a vreunui demnitar străin. Ceauşescu şi oaspetele de rangînalt treceau în revistă garda de onoare, dădeau mîna cu corpuldiplomatic, fanfara cînta iar mulţimea, perfect organizată,striga: „Ceauşescu – PCR”, adică numele lui şi iniţialelePartidului Comunist Român, şi alte lozinci. Un rezultat bun alacestor drumuri la aeroport a fost că puteai să te vezi cu mulţioficiali români; vorbind româna, au reuşit acolo să conversez cumulţi lideri, într-un cuvînt, aeroportul oferea oportunităţideosebite. De asemenea, interesant era faptul că acel cult alpersonalităţii al lui Ceauşescu continua pe drumul de la aeroport,la oraş, unde o mulţime de oameni scoşi de la locurile de muncăstăteau aliniaţi pe marginea şoselei şi salutau cu urale trecereacoloanei de maşini. Mi-aduc aminte că, de numerose ori, mă aflamîmpreună cu soţia cam în a 50-a maşină după capul coloanei şi cămulţimea se oprea imediat din urale după ce Ceauşescu trecea cuprima maşină dar, cînd apăream noi, cu steagul american peautoturism, uralele reîncepeau. Erau evidente, deci, şinemulţumirea, şi preferinţele populaţiei, iar acest gen deatitudine prietenoasă faţă de Statele Unite o puteai întîlni de pestradă, pînă la vîrf, la conducători – l-am menţionat mai devremepe Corneliu Mănescu. Un alt exemplu ar fi un membru al BirouluiPolitic, nu-i dau numele, care a fost în Statele Unite, a condusacolo o delegaţie de cinci sau şase oameni. Tipul era, deasemenea, şi ministru. Cînd delegaţia s-a întors, am oferit undineu în onoarea ei şi totul a ieşit foarte bine. Toţi americaniiprezenţi vorbeau româna, aşa că seara a fost una românească. Lasfîrşitul dineului am ieşit în salon cu acel membru alPolitbiroului şi am început o conversaţie banală, fără să facempolitică. L-am întrebat cum a fost vizita în State şi dacă a avutşansa să urmărească un meci de fotbal american, şi asta pentru căinterlocutorul meu fusese, în tinereţe, atlet de performanţă iarapoi, pe lîngă sarcina lui principală, alta, partidul îiîncredinţase şi misiunea de a superviza şi mişcarea sportivă dinţară. „Nu, mi-a răspuns el, am dorit, într-adevăr, să văd un mecide fotbal american, dar nu am avut posibilitatea”. I-am spus:„Ştiţi, noi primim, ocazional, înregistrări cu meciuri importante,aţi putea să veniţi să vedem unul împreună, la noi acasă, sau laBiblioteca Americană”. A devenit, brusc, palid şi a spus: „Aş vreamult, dar nu pot să fac aşa ceva. Mai bine trimiteţi o scrisoareguvernului, fără să menţionaţi numele meu, şi propuneţi ca unmembru important să meargă la un asemenea eveniment şi, probabildin pricina trecutului meu sportiv, mă vor trimite pe mine”. Cu

70

alte cuvinte, deşi era membru al Biroului Politic, nu putea lua oasemenea decizie şi asta mi-a spus multe despre cum stăteaulucrurile chiar şi la cel mai înalt nivel.Reporter: În asemenea condiţii, aţi simţit unele restricţii

impuse rapoartelor dvs. despre România? şi spun asta avînd învedere restricţiile impuse ambasadei noastre din Iran, de cătreKissinger şi Nixon. Şahul era favoritul lor şi ni s-a spus să nuraportăm lucruri care nu-i erau favorabile. Nixon şi Kissingeraveau anumite viziuni asupra lumii şi nu doreau ca alţii să leaducă prejudicii.Robert J. Martens: Nu, nu a fost cazul, dar trebuie să spun că

nu a existat nici o discrepanţă între poziţia noastră şi ceaoficială – şi unii, şi alţii am fost pentru o politică dedeschidere treptată a României, de încurajare a independenţeisale. De asemenea, am încurajat creşterea comerţului bilateral,care s-a mărit de 5 ori în perioada mandatului meu. Nu eradeosebit de mult, dar puteam spune că este pe drumul cel bun. Nuau existat divergenţe deosebite la nivel politic, dar aici pot săspun că viziunea unor analişti ai CIA asupra României nu a coinciscu cea existentă după venirea mea la Bucureşti. CIA a ignorattotal rapoartele noastre trimise acasă şi a făcut ea un raport devreo 20 de pagini asupra României, pus într-o copertă făţoasă şidistribuit pretutindeni, la Washington. Am primit şi eu o copie,am citit-o şi am trimis înapoi o telegramă, care spunea că „Separe că există 2 Bucureştiuri în lume. Unul este pe malurilePotomacului, şi celălalt în apropiere de Dunăre, şi se pare că nuau absolut nici o legătură între ele”. Apoi, am afirmat cevafoarte tare: „Puteţi avea opinia dv., şi nu este nimic rău înasta, dar trebuie să ştiţi măcar faptul că există şi alte părerişi să luaţi în seamă rapoartele care vin de la ambasadă de o lungăperioadă de timp”. Iar şeful ambasadei m-a susţinut şi a adăugatla telegramă cuvintele:” Sînt de acord cu Bob Martens”. Deci, amfost de acord că ambasada a avut şi puncte de vedere diferite, înunele probleme româneşti, faţă de cei de la Washington. Aş maiadăuga ceva. Deşi se părea că supravegherea noastră se mairelaxase întrucîtva, am avut două cazuri în care Securitatea aîncercat să atragă în cursă nişte funcţionari americani. În ambelecazuri i-am trimis pe oameni acasă în 24 de ore, am ştiut exactcum s-au petrcut lucrurile, dar nu vreau să intru în amănunte. (Vaurma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în România (22)

topnews

71

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (22)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-22/ topnews - 4 September 2014

Robert J. Martens (3) șefadjunct al Ambasadei StatelorUnite la București (1971-1974)Reporter: Am o singurăîntrebare, cînd aţi spus „încursă”, v-aţi referit la oafacere sexuală?

Robert J. Martens: Da, la capcane implicînd relaţii sexuale. Pede altă parte, nu mai eram urmăriţi, nu aveam restricţii decălătorie, puteam merge unde doream, fără să anunţăm. N-amobservat să fiu urmărit din maşină, sau pe jos, aşa cum s-aîntîmplat mereu în Rusia. Am făcut o călătorie în Bulgaria, veninddin România şi, cum am trecut frontierea, filajul s-a instalatdupă mine, tot timpul cît am stat acolo. Cum am revenit înRomânia, nu mai m-a urmărit nimeni. În cîteva rînduri şefulcontraspionajului de la ambasadă mi-a luat urma, spre a verificadacă sînt urmărit, n-a găsit nimic, niciodată.Dar asta nu însemna că societatea românească devenise una

deschisă. Nu puteai să ai prieteni apropiaţi în România, nu puteaisă-i vizitezi acasă, ci numai la ocazii oficiale. Singura excepţiea fost un reporter de la un ziar, care venea la noi, acasă, destulde des şi sînt sigur că trebuia să raporteze aceste întîlniri.Probabil că era şi colaborator al Securităţii, dar ne simţeamfoarte bine împreună. Am devenit prieteni foarte buni, mai tîrzium-a vizitat în Statele Unite, se crease o relaţie umană. O altăpersoană apropiată a fost o româncă de la ambasadă, eu şi soţiamea am devenit buni prieteni cu ea şi soţul ei, un doctor.Obişnuiam să ieşim cu ei afară din Bucureşti, dar aceste persoaneau fost cu adevărat nişte excepţii, în rest „păstrarea distanţei”de localnici a funcţionat perfect, uneori, chiar mai bine decît înUniunea Sovietică.Reporter: Aţi avut vizitatori americani la ambasadă care s-au

mirat cînd au văzut discrepanţa dintre imaginea de rebelă aRomâniei, aşa cum se vedea ea de afară, şi realitate, adicăregimul de mînă forte, aşa cum era ea în interior?

72

Robert J. Martens: O întrebare interesantă şi logică, darrăspunsul este nu. Vizitatorii erau VIP-uri, senatori, congresmenişi guvernatori de state americane, cîteodată veneau 3-4 pesăptămînă. Erau bine informaţi şi chiar dacă nu aveau cunoştinţeadînci, înţelegeau că România nu era un dizident, ci juca rolul dedizident. Ştiau că, în interior, controlul era foarte strîns şi căţara nu stătea pe roze. Au venit senatorul Hugh Scott, liderulminorităţii republicane, senatorul Gale McGee, din Wyoming, acestadin urmă a avut o conversaţie de 3 ore cu Emil Bodnăraş, nr. 3 dinconducere şi considerat acum mulţi, mulţi ani, omul ruşilor. Aveaun nume ucrainian, a venit în România în 1944 cu Armata Roşie, eracomisar politic, a fost ministru al Apărării în guvernul brutal alAnei Paucker, dar apoi s-a dovedit a fi cu totul altă persoană. S-a întîmplat, într-adevăr, ceva ciudat. Timp de 3 ore cît am statde vorbă cu el – am fost de faţă la întîlnirea cu senatorul McGee– Bodnăraş a atacat sistemul comunist din toate direcţiile, aatacat Uniunea Sovietică, spunînd că ar trebui dezmembrată înbucăţele. În timpul discuţiei, expresia lui favorită a fost „Numai vrem, niciodată, vînzări cum a fost cea de la Ialta”, arepetat-o de cîteva ori.Reporter: S-a referit la înţelegerile de la Ialta, din februarie

1945, dintre Roosevelt, Churchill şi Stalin?Robert J. Martens: Da, iar expresia folosită de Bodnăraş a fost

chiar mai dură decît ceea ce spunea aripa dreaptă a republicanilordespre democraţi în vremea lui McCarthy. Mai tîrziu, la discuţiacu senatorul Scott, Bodnăraş a folosit expresia amintită din nou.La început, am crezut că Bădnăraş a folosit această declaraţieanti-sovietică puternică pentru a-i impresiona pe americani, darpe urmă l-am auzit spunînd acelaşi lucru colegilor săi dinconducerea partidului, unde nu erau de faţă americani, să-iimpresioneze. Deci nu a fost vorba de ceva ticluit pentruimpresionarea noastră, a fost ceva real. Şi asta m-a convins călumea comunistă începuse să se clatine serios.Povestea cu Maurer era aceeaşi ca şi cu Bodnăraş, omul nr. 2 din

conducere, cel care s-a dat singur la o parte, şi despre care sespunea că avusese neînţelegeri cu Ceauşescu în chestiunifundamentale, inclusiv industralizarea forţată. Am fost la biroullui cu o delegaţie americană şi Maurer a spus: „Păi, toţi aceieconomişti din Secolul XIX au avut dreptate la vremea lor, dar ceau David Ricardo, John Stuart Mill şi Karl Marx de-a face cu lumeamodernă?”. Acum, trebuie să fim de acord că, pentru cinevapresupus a fi adevărat marxist, cum ar fi trebuit să fie un liderde partid comunist, aceste cuvinte erau cu adevărat ciudate. Amrămas mut. Maurer nu a continuat, iar ceilalţi americani nu cred

73

că s-au prins cum stăteau lucrurile, dar eu, personal, am crezutcă ceea ce am auzit a fost cu totul relevant pentru adevăratagîndire a lui Maurer. Era limpede că aveam în faţa mea un om care-şi pierduse orice loialitate faţă de teoria marxistă..Ei bine, aceşti oameni au rămas în conducere, fuseseră comunişti

înainte de război şi au rămas comunişti. Dar, această revelaţie,această trezire la realitate, nu a fost valabilă şi pentruCeauşescu, nu am sesizat niciodată o diferenţă între individulCeauşescu şi declaraţiile sale publice. El a rămas pe deplincredincios ideologiei oficiale, şi a vorbit întotdeauna în acelaşilimbaj propagandistic. L-am întîlnit de cîteva ori în perioadacînd am fost acolo, l-am însoţit în Statele Unite cînd a fostinvitat la Casa Albă, l-am dus să viziteze America, am statalături de el în avion, cînd am zburat de colo-colo peste estulSUA, am avut o conversaţie de mai bine de o oră cu el la vila lui,de la Marea Neagră – însoţeam un oaspete VIP din America – unde amparcurs împreună un tur de politică mondială, în toată lumea.Reporter: Ce impresii v-a lăsat Ceauşescu? Acum, după ce a fost

executat, a ieşit la suprafaţă atît de multă mizerie despre el…Robert J. Martens: A fost un om extrem de inteligent.Reporter: Alţii nu cred asta.Robert J. Martens: Îmi menţin opinia. De exemplu, avea o foarte

bună înţelegere a aproape tot ce era un eveniment nou şi major,oriunde în lume. De exemplu, l-am urmărit purtînd o discuţie de laegal la egal cu un reputat expert internaţional, străin, închestiunea Mării Negre. Din păcate, în cazul lui, s-au aplicatperfect cuvintele celebre ale lordului Acton, „puterea corupe, iarputerea absolută corupe absolut”. Chiar şi în anii misiunii meleCeauşescu devenise un tiran teribil. Mi-aduc aminte de uninterpret al lui Ceauşescu. L-am cunoscut anterior, cînd tradusesepentru Ceauşescu şi, în acelaşi timp, avea o poziţie importantă laMinisterul de Externe, şi l-am întîlnit de 2-3 ori în niştechestiuni importante. L-am reîntîlnit cînd am fost la MareaNeagră, era acolo cu un VIP american şi ne-am plimbat toţi 3 prinîmprejurimile vilei lui Ceauşescu. Deodată, el a spus, „Doamne, aşda orice să scap de omul ăsta. Este cea mai opresivă fiinţă pecare şi-ar putea-o imagina cineva”. N-a mai adăugat nimic, dar camasta a fost ideea, că era imposibil să lucrezi cu Ceauşescu.Egomania lui a izbucnit în multe feluri. Am menţionat vînătorilela care am participat, două, în anii cînd am fost acolo. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant

74

topnews

Un serial din ce în ce mai palpitanttopnews - 5 September 2014

http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant/

Un serial din ce în ce maipalpitantDiplomaţi americani în România(23)Robert J. Martens (4)şef adjunct al AmbasadeiStatelor Unite la Bucureşti(1971-1974)

Reporter: Vînătorile cu corpul diplomatic.Robert J. Martens: Da, erau conduse personal de Ceauşescu, dar

participau şi alţi membri ai partidului şi guvernului şi toţişefii misiunilor diplomatice. Cei mai mulţi mergeu la ele nupentru a vîna, ci pentru a fi acolo o zi, sau două. Partea cea maiinteresantă nu era vînătoarea propriu-zisă, ci reuniunea de lasfîrşit, în cortul cel mare, unde toţi se vedeau personal cuCeauşescu şi unde exista oportunitatea de a-l cunoaşte mai bine,pe el şi pe ceilalţi din conducere, precum şi de a auzi lucruriinteresante. La a doua vînătoare la care am participat, deşipoziţia mea a fost de cea de însărcinat cu afaceri, am fost aşezatpe un loc de onoare, şi asta ca să am posiblitatea să ascult cumva fi pus la punct ambasadorul sovietic. În timp ce acesta a fostaşezat mai la coada şirului de vînători, eu a fost pus în capătullui, între Ceauşescu şi noul prim-ministru, Manea Mănescu, omul 2al regimului. Era prima oară cînd am fost acolo, nu participasemla vînătoarea propriu-zisă, de data asta, însă, da, a fost pentruprima dată cînd am folosit o armă de foc după ce făcusem armata.La sfîrşit, au pus jos, în faţa noastră, toate păsările şi iepuriivînaţi şi au anunţat rezultatele. Şi, pe primul loc, o să credeţisau nu, s-a aflat…Ceauşescu, cu 452 de puncte, al doilea, ManeaMănescu, cu 105! Toţi ceilalţi, inclusiv şefii de Misiuni, au avutcîte 5 puncte fiecare. Încă o dată, deci, a fost evidentă nevoiade a face din Ceauşescu Number 1 în orice situaţie. Observasem că,la vînătoare, în spatele lui stăteau doi oameni care-i înmînau,succesiv, puşti încărcate, una după alta, aşa că tipul trăgea,practic, foc după foc, toată povestea era, deci, o farsă enormă.Reporter: Am auzit recent o poveste, nu ştiu dacă este adevărată

sau nu, că ori de cîte ori pleca să viziteze o provincie, cei deacolo trebuiau să organizeze o vînătoare.

75

Robert J. Martens: Nu ştiu, n-am auzit asta. Cu siguranţă, însă,Ceauşescu a fost un bun vînător, în orice caz mult mai bun decîtmine, fără îndoială. Avea, de asemena, un pronunţat simţ alumorului. Mi-aduc aminte că, la prima din cele două vînători cucorpul diplomatic la care am participat, la sfîrşit a avut loc omică ceremonie de iniţiere, într-un luminiş din pădure – presupuncă era vorba de o tradiţie românească – unde şeful partidei devînătoare, cu un băţ, se prefăcea că îi „bate” la spate pe noviciiparticipanţi pentru prima oară la o vînătoare. Aşa că noi, „vechiivînători”, stăteam de-o parte, iar cei nou-veniţi trebuiau săîndeplinească ritualul. Ambasadorul sovietic trecuse şi el, maidemult, prin el, dar noul ambasador cehoslovac, un tip mai învîrstă şi mai pirpiriu, nu, aşa că s-a dus cuminte la locul„supliciului”, iar Ceauşescu, rîzînd, s-a întors către ambasadorulsovietic şi i-a dat băţul, spunîndu-i: „Dumneavoastră sînteţiobişnuiţi să le daţi o porţie de bătaie cehilor, de ce să n-ofaceţi şi acum?”, şi a adăugat: „Dar fără folosirea forţei sau aameninţării cu forţa!”. A fost, într-adevăr, foarte amuzant, lavremea respectivă această ultimă frază părea să fie prezentă,practic, în orice discurs sau text oficial, aşa că am adăugat:„vedeţi, am ştiut eu, că dvs. sînteţi în favoarea nefolosiriiforţei sau a ameninţării cu forţa”. Toată lumea a rîs.Reporter: Ce reacţii a avut în cursul călătoriei în Statele

Unite? Cu siguranţă că noi am făcut toate eforturile să iasă bine,l-a impresionat chestia asta? Sau a văzut toate cu ochii criticiai marxistului?Robert J. Martens: L-au însoţit Manea Mănescu, acum prim-

ministru, George Macovescu, ministru de Externe, pe care îl cunoscfoarte bine şi a fost soţia sa, Elena. A fost un mare dineuoficial la Casa Albă. Înainte de dineu, Nixon s-a întreţinut cuoaspeţii în salon, la etaj. În altă ordine de idei, mi-amintesc căam zburat cu Ceauşeştii de 4-5 ori în Statele Unite şi că ceilalţioaspeţi erau speriaţi de moarte de cuplul prezidenţial, aproape cănu deschideau gurile, să spună şi ei ceva. Ceauşeştii vorbeauîntre ei, nu cu ceilalţi doi români, sau cu mine. Am încercat sădeschid o conversaţie cu Macovescu, dar am renunţat, am observatcă preferă să tacă.Reporter: Şi n-au fost interesaţi să vă întrebe, de pildă,

„uite, ajungem la Dallas, cum funcţionează acest oraş?”Robert J. Martens: Nici gînd. Au rămas tăcuţi tot drumul. Cînd

ajungeam într-un oraş de pe itinerariul nostru, singurul lorinteres era să viziteze obiective industriale şi să pună ghizilorîntrebări tehnice. Celălalt lucru care i-a interesat, au fostîntîlnirile cu grupuri de români americani. Desigur, totul a fost

76

foarte oficial şi s-a păstrat o distanţă mare între ei şi româniilocalnici dar, cu siguranţă, au fost şi lucruri pe care nu le-amcunoscut, sau sesizat, probabil încercări ale regimului de apătrunde, pe alte căi în grupul etnic românesc din America.Reporter: A fost evident că noi am urmărit să încurajăm o

Românie puternică şi independentă. Cum a ieşit această„investiţie”? Mai ales în lumina dezastrului care a urmat acolo?Robert J. Martens: Ce să spun, nu cred că am fi putut să

schimbăm ceva. Vreau să spun că, în acea vreme, ţările comunisteaveau agenda lor şi nu aveai cum să le influenţezi în privinţapoliticilor interne, aşa că era inutil să încercăm să discutămdespre situaţia din interior. Nici măcar proprii lor lideri nuputeau vorbi cu Ceauşescu despre acele lucruri. Referitor lapolitica lui Ceauşescu de industralizare forţată, ar fi corect săspunem că, deşi a fost o greşeală să-i chinui pe oameni să edificepeste noapte o bază industrială solidă, totul s-a prăbuşit nunumai din pricina asta, şi a altor slăbiciuni interne, dar şi dincauza schimbărilor survenite în situaţia economică internaţională.Cu alte cuvinte, eşecul industralizării din România s-a datorat,în parte, aceloraşi cauze care au bîntuit economia mondială şi aupus la pămînt şi ţări din America Latină, Nigeria etc.Reporter: Îndeosebi explozia preţului petrolului…Robert J. Martens: Preţul petrolului, dar şi creşterea

necontrolată a dobînzilor, modificarea condiţiilor financiare, atermenilor comerciali, instabilitatea balanţelor comercialenaţionale, toate acestea şi altele. Înainte, o ţară socotea cîţibani ia pe exporturi şi cît poate împrumuta în condiţii desiguranţă, pentru a-şi atinge obictivele, deci România aîmprumutat masiv, ştiindu-se acoperită, la fel Polonia, ţărilelatino-americane etc. gîndindu-se toate, că nimic nu se va schimbaşi că vor putea plăti datoriile. Dar, situaţia internaţională s-aschimbat radical şi le-a venit foarte greu să-şi achite datoriile.Românii s-au lovit de aceleaşi necazuri ca sud-americanii, înaceeaşi perioadă de timp. Acum, trebuie spus că românii şi-auplătit datoriile, dar au pus populaţia la încercări grele, în anii’80, ca să poată face asta şi trebuie adăugat că alte ţări,îndatorate la fel de mult ca România, nu au făcut-o. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în România (24)

topnews

77

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani înRomânia (24)

topnews - 8 September 2014

http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-diplomati-americani-romania-24/

Jonathan B. Rickert (1)Consilier politic al AmbasadeiSUA la Bucureşti(1971-1974)Jonathan Rickert a primiteducaţie la universităţile Yaleşi Princeton, din Statele

Unite. A intrat în Serviciul Extern în 1963 şi a lucrat laWashington, Londra, Moscova, Sofia şi Bucureşti, în ultimul loc caşef-adjunct al ambasadei. Interviul de mai jos a fost luat în2002.Reporter: Aţi urmat cursuri de limba română şi apoi aţi plecat

la Bucureşti.Jonathan B. Rickert: Aşa este. Cursurile de limba română, de la

Institutul Serviciilor Externe, au fost o experienţă foartefolositoare. Am fost acolo împreună cu Bob Martens, viitorul meuşef de la Bucureşti, cu ataşatul economic Don De Manti, cuadministratorul Del Shray, şi cu şeful secţiei consulare, FrankTumminia. Aşa că am apucat să ne cunoaştem bine şi, odată ajunşila Bucureşti, să începem, ca să zic aşa, cu dreptul. Am trecutprin Suedia, s-o iau pe soţia mea de acolo, am cumpărat un Volvoşi am plecat către România, o adevărată aventură rutieră la aceavreme, unde am ajuns pe la începutul lui iulie 1971. Şi astfel, aînceput un capitol fascinant din viaţa mea, 7 ani petrecuţi înRomânia şi alţi 5 ocupîndu-mă exclusiv de această ţară, ca şef alServiciului România de la Washington, în total 12 ani, cupreocuparea principală România.Reporter: Se pare că Departamentul de Stat a făcut o investiţie

bună în dvs. Ce-aţi găsit acolo, cînd aţi ajuns?Jonathan B. Rickert: Cînd am ajuns, secţia consulară avea doi

funcţionari şi un şef, şi prelucra cam 2.000 de paşapoarte şi altecazuri pe an, plus vreo 200 de cereri de imigrare, cele mai multepentru întregirea familiilor. Era confortabil, aveam la dispoziţie

78

timp suficient ca să fac nişte interviuri mai serioase, ele duraucam 15 minute fiecare şi puneam întrebări care nu aveau vreolegătură cu viza. Ca să nu spun că mi-am îmbunătăţit substanţiallimba română, deoarece o foloseam zilnic, mai multe ore.Reporter: Aţi făcut rapoarte politice bazate pe informaţiile

obţinute la aceste interviuri?Jonathan B. Rickert: Da, am dat, astfel, o mînă de ajutor

consilierului politic, care nu putea să interpreteze, în nici unfel, ce vorbeam eu cu acei oameni. În acele timpuri, rapoartelenoastre se bazau aici, în Europa de Est, pe ce apărea în ziare.Luam articole, le traduceam, le evaluam şi le comentam, şi eufăceam la fel, dar, o dată cu Acordurile de la Helsinki, după ceimigrarea a devenit importantă, a crescut şi interesul celor deacasă, al Congresului, al grupurilor etnice, faţă de această temă.Aşa că era important ce discutam eu cu cei care făceau cerere devize de imigrare. Îmi amintesc că oamenii îmi spuneau că primulobstacol ridicat de autorităţi era cererea de eliberare a unuipaşaport. Mulţi dintre cei cu care vorbeam îmi spuneau, deasemenea, că nu pot obţine un paşaport şi ne rugau să-i ajutăm şitrebuia să le spunem, politicos, că nu puteam interveni în aceastăprivinţă, înţelegeam durerile şi frustrările lor, dar nu puteamface nimic. Mi-amintesc ce scuze le prezentam, mi-amintesc şi cumne povesteau că, la coadă la paşapoarte, cumpărau locuri mai înfaţă, ca peste tot în România.Reporter: Aţi avut vreun contact cu realitatea românească?Jonathan B. Rickert: Din fericire, da. Ambasadorul Meeker, un

ambasador excelent, ne-a încurajat să călătorim, cu, sau fărămotive. În consecinţă, am vizitat toate oraşele din România careaveau peste 100.000 de locuitori. Dacă mi-amintesc bine, la vremeaaceea oraşul Bucureşti avea 1,5 milioane de locuitori. Datorităpoliticii comuniste de a împrăştia industria în toată ţara, multeoraşe au ajuns să aibă peste 100.000 de locuitori, iar astaînsemna o creştere planificată. Am călătorit mai ales cu maşina,aşa că am văzut multe lucruri şi pe drum.Reporter: Cît de deschisă a fost România, în acei ani, pentru un

diplomat american? V-aţi simţit supravegheat, în ce măsură puteaţisă aveţi contacte cu românii?Jonathan B. Rickert: A fost cea mai deschisă perioadă a ţării de

după al II-lea război mondial şi asta din pricina vizitei luiNixon, din 1969, un eveniment major pentru România şi pentrurelaţiile româno-americane. Aş vrea să vă spun acum o micăpoveste, este foarte importantă. Nixon a fost la Moscova înprimăvara lui 1968, într-o campanie de imagine, ca om politic

79

internaţional care urma să candideze la Preşedinţie. A stat acoloaproape o săptămînă şi nimeni nu a vrut să se vadă cu el, a fostcomplet izolat. Brejnev a refuzat – la fel, membri ai guvernului.Apoi, a plecat la Bucureşti şi a fost tratat ca un adevăratpreşedinte al Americii, deşi nu era, încă. Totul a fost perfect,l-au salutat mulţimi de oameni, recepţia oficială a fostextraordinară. Apoi, cînd a devenit preşedinte şi a trebuit sădecidă unde va merge, nu a ales Moscova, nici Varşovia, ciBucureşti, prima vizită a unui preşedinte american în România. Şi,astfel, el i-a pus pe români pe harta lumii, le-a arătat că nusînt lăsaţi singuri, sub mîna sovieticilor.Reporter: Ce puteţi spune de activitatea la secţia consulară a

Ambasadei?Jonathan B. Rickert: Una dintre cele mai interesante activităţi

avute acolo a fost să le iau interviuri celor care primiserăpaşapoarte şi vize de plecare în Statele Unite. Aceste persoane,de obicei, aveau rude acolo, iar una din întrebări era dacă aufost sau nu membri ai partidului comunist. Mulţi au spus nu şisînt sigur că unii dintre aceştia au minţit, iar noi nu aveam nicio posibilitate să verificăm, dar un număr surprinzător de mare auspus „da, am fost membru de partid”. Washingtonul era foarteliberal cu aceste cazuri, întrucît aceşti oameni, toţi, au spus căau ajuns involuntar în acea situaţie, ca să-şi poată menţineslujba, sau să poată urma studii superioare etc. Să ne amintim căpartidul comunist avea, la acea vreme, 3 milioane de membri,dintr-o populaţie de 22,5 milioane şi, într-adevăr, se ştia că,alături de cei care intraseră de bunăvoie în partid, mai existauşi cei care fuseseră „înghiţiţi” acolo. Cazul cel mai complicat –aproape că am încălcat legea – a fost cel al unui evreu. Am vorbitdespre trecutul său, l-am întrebat dacă a fost membru de partid şimi-a spus că a fost. Cînd l-am întrebat, în continuare, de ce aintrat în partid, mi-a răspuns că a intrat „din convingere”. Ori,acest răspuns îl descalifica total pentru viza de imigrare. L-amîntrebat cum vine asta, „din convingere”? Mi-a răspuns că familiasa a fost din nordul Transilvaniei care, în vremea celui de-al II-lea război mondial, s-a aflat sub stăpînirea maghiară. Toatăfamilia sa, a continuat el, a fost deportată şi a pierit înlagărele de exterminare fasciste, ceea ce l-a făcut, după război,să opteze pentru comunişti, adversarii fascismului. Comuniştii i-au promis un viitor mai bun, a fost în partid cîţiva ani, a urmato universitate, şi a înţeles repede că partidul nu era ceea ce seaşteptase. Dar, nu exista, tehnic vorbind, posibilitatea de ademisiona din partid, şi atunci, pentru a fi dat afară, nu a maiplătit cotizaţia, ceea ce, după un număr de luni, i-a atras,automat, excluderea. Am fost profund impresionat de povestea lui,

80

şi am considerat că a intrat în partid involuntar. De asemenea,mi-aduc aminte de o femeie simplă, lucra la o fabrică deconfecţii, mi-a spus că a chemat-o şeful şi i-a zis „Eşti una dincele mai bune lucrătoare, trebuie să intri în partid”, şi ea i-arăspuns: „Nu vreau să intru, pentru că sînt credincioasă şi mergîn fiecare duminică la biserică”, la care acesta i-a spus „Nucontează, poţi să fii membră de partid şi să continui să mergi labiserică”. Am considerat cazul ei unul „clasic” de involuntariatetc. Aş spune că legea americană cu neacordarea vizei de imigrarecelor care fuseseră membri ai unui partid comunist avea sens încazul celor, de pildă, din Marea Britanie, sau Franţa, dar nu alsolicitanţilor din ţările cu regimuri totalitare. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (25)

Ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (25)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-25/

Jonathan B. Rickert (2)  Consilier politic al AmbasadeiSUA la Bucureşti (1971-1974)Reporter: În 1973 aţi fost mutatla secţia politică a ambasadei.Puteţi să ne vorbiţi de stareagenerală a raporturilor româno-

americane, rolul României în Europa de Est, în Orientul Mijlociu?Jonathan B. Rickert: Am spus că am ajuns acolo în iulie 1971. În

acea perioadă Ceauşescu făcea o călătorie în Extremul Orient, înChina, în Coreea de Nord, iar românii au considerat, mai tîrziu,că acela a fost un moment de cotitură în situaţia politică aţării, întrucît el a fost foarte impresionat de ce a văzut acolo,în special în Coreea de Nord, o ţară mai apropiată de România,decît China. Au mai spus că lui Ceauşescu i-au plăcut regimul demuncă aproape forţată al nord-coreenilor, disciplina şi ordinea deacolo şi că alunecarea treptată a României către un regim şi mairepresiv a început de atunci. Deci, pot afirma că am ajuns înRomânia într-un moment important pentru evoluţia ei viitoare. Cînd

81

s-a întors din acea vizită, prima măsură a fost să interzicătransmiterea de muzică rock and roll la radio, dar lumea a spus:„ei, e o măsură temporară”. Optimismul general a continuat cîţivaani, România a mers mai mult ca alţi socialişti din Est pe „caleaiugoslavă”, dar apoi, după alţi cîţiva ani, s-a văzut că, de fapt,mergea pe „calea albaneză”, Albania fiind ţara cu cel mai represivregim din Europa. Cum aţi spus, în vara lui 1973, am fost mutat lasecţia politică. În principal, acolo am studiat presa şi alteforme de mass-media, pentru a încerca să vedem ce se petrece îninteriorul ţării, adică, aşa cum se spunea la Moscova, eram„cititor în frunze de ceai”. Era relativ simplu să stai de vorbăcu oficialităţi române, dar acestea nu erau prea deschise,discutau strict pe linia partidului şi nu trebuia să le condamni,un singur pas greşit şi zburau la un post neînsemnat, înprovincie. Este interesant de notat că actualul preşedinte alRomâniei, Ion Iliescu (interviul a fost luat în anul 2002, n.red.)a fost, în acei ani, membru al Biroului Politic Executiv alpartidului şi foarte pe linia lui Ceauşescu. Apoi, nu a fosttrimis într-un gulag ci, prin anii ’70-’80, pînă la revoluţie, afost dat afară din conducere, a fost trimis în provincie şi, apoi,a condus o editură din Bucureşti, cu alte cuvinte „i s-au scoscolţii”, ca rival potenţial al lui Ceauşescu. De asemenea, fiindla secţia politică, o altă îndeletnicire a fost schimbul deinformaţii cu alţi colegi din Corpul Diplomatic. În aniicomunismului a existat o relaţie mult mai strînsă cu ambasadeleprietene din NATO, dar şi cu Suedia, sau Elveţia, de pildă.Constatai, totdată, că egiptenii sau japonezii erau şi mai bineinformaţi pe anumite teme. În cazul colegilor din NATO, aveamîntîlniri regulate, schimbam permanent informaţii, vizitelerelativ dese ale oaspeţilor străini la Bucureşti, şi invers, erausurse preţioase pentru noi. Cu ceea ce aflam, puteam construiîmpreună imaginea generală a vreunui eveniment, sau a drumuluiparcurs de România. Tot în acea perioadă, membrii Congresului SUAau considerat România ca fiind foarte „la modă”, şi s-au perindatpe acolo. A venit liderul republican al Senatului, Hugh Scott. Avenit Ted Kennedy, însoţit de consilierul lui, Bob Hunt, viitorulambasador al Americii la NATO. A venit o delegaţie de guvernatoride state americane, a venit David Rockefeller, toţi sperau căRomânia se va deschide pentru investiţiile americane, iarRockefeller a venit tocmai în acest scop. A venit secretarul deStat William Rogers, pentru semnarea unei convenţii consularebilaterale.Reporter: Aţi vorbit de o oarecare linie independentă urmată de

România în acea vreme. Aţi putea să detaliaţi această temă, cum semanifesta ea, ce fel de presini sovietice aţi sesizat acolo?

82

Jonathan B. Rickert: Sovieticii aveau cea mai mare ambasadă, dedeparte, şi un acces larg, oriunde, în toată România. Dar,ambasadei noastre i-a devenit limpede că dorinţa românilor a fostaceea de a avea o direcţie independentă în politica externă. Nu auîncercat să iasă din Pactul de la Varşovia, dar şi-au creat spaţiide mişcare în alte direcţii. De exemplu, în timpul războiuluiisraeliano-arab din 1973, toate ţările est-europene, cu excepţiaRomâniei, au rupt relaţiile cu Israelul. Tot România a fost prima,şi multă vreme singura ţară care a deschis şi a avut relaţiidiplomatice cu Republica Federală Germania. Raporturile ei cuStatele Unite se desfăşurau cu totul altfel decît cele aleAmericii cu Cehoslovacia, Ungaria şi chiar Polonia. Cît de multedin toate acestea erau doar simbolice şi superficiale, şi cîteerau autentice, numai specialiştii din viitor vor fi capabili săspună. Mie, personal, mi s-a părut că această stare de lucruridovedea existenţa unei posibile fisuri în coeziunea Pactului de laVarşovia, pe care guvernul Statelor Unite decisese să oexploateze. Prin urmare, a fost acordată o atenţie mai mareRomâniei, altfel o ţară de dimensiuni medii, nu extraordinar deimportantă, un satelit al Uniunii Sovietice. Am avut o teorie pecare nu am putut s-o demonstrez, aceea că sovieticii au fostdispuşi să permită o anumită marjă de independenţă în politicainternă, aşa cum s-a întîmplat în Ungaria, unde a fost o relaxarepe partea economiei, sau în politica externă, cum s-a petrecut cuRomânia, dar niciodată în ambele sensuri, în aceeaşi ţară. Încazul României, preţul, să zicem, al politicii sale externe de apermite emigrarea evreilor şi a germanilor a fost că, în interior,nu au existat mişcări de genul Solidarităţii, din Polonia, sau alCartei 77, din Cehoslovacia. Repet, din această pricină sovieticiiau permis României o politică externă mai relaxată, pentru căaceastă ţară a plătit cel mai mare preţ, cînd a fost vorba destrînsul şurubului pe plan intern.Reporter: Vreţi cumva să sugeraţi că, ştiind acest lucru, noi nu

am mai fost interesaţi de situaţia internă din România, că aceastan-a constituit pentru noi o problemă majoră, decît mai tîrziu?Jonathan B. Rickert: Corect, nu a fost o problemă în atenţia

noastră la începutul anilor ’70, cînd am fost interesaţi doar depolitica ei externă. Drepturile omului au devenit o temăimportantă în politica externă americană o dată cu preşedinteleCarter. Nu că ea ar fi lipsit înainte, dar Carter a fost cel carea pus-o în fruntea agendei în relaţiile noastre cu multe ţări,inclusiv cele est-europene. Desigur, şi înainte am vorbit devalori şi de necesitatea unei libertăţi mai mari, în general, alibertăţii de mişcare în mod deosebit. Acordurile de la Helsinki,din 1975, au precipitat lucrurile în aceste direcţii. Am urmărit

83

şi situaţia internă din România, îndeosebi problemele legate depersecuţiile religioase, sau alte cazuri individuale dar, repet,totul s-a produs mai tîrziu. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (26)

Ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (26)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-romania-26/ Ştiri - 12 September 2014

Jonathan B. Rickert (3)  Consilier politic al AmbasadeiSUA la Bucureşti (1971-1974)Reporter: OK, mai doriţi săspuneţi ceva cu privire la primadv. misiune în România, din anii191-1974?Jonathan B. Rickert: Românii

sînt prudenţi, dar firea lor prietenoasă le-a anihilat multeinhibiţii, au vrut să fie prieteni cu americanii şi cu alţistrăini. Am închegat prietenii în anii ’70 care durează şi acum,mai ales cu oamenii de cultură. Am devenit prieteni cu cel maimare pictor român, Corneliu Baba, care a murit după 90 de ani, şipe a cărui văduvă am revăzut-o recent la Bucureşti. Ne-amîmprietenit şi cu alţii, oameni care s-au purtat întotdeaunacorect din punct de vedere politic, ne-au mărturisit că, pevremuri, au fost obligaţi să scrie la securitate despreîntîlnirile noastre şi că asta a fost singura cale să putemmenţine relaţiile. Un alt fenomen foarte românesc la acele vremuriau fost glumele politice. Românilor le plăcea foarte tare să lepună în circulaţie, era o cale de a se mai elibera de presiunileexistente. Încă mi-amintesc unele dintre ele, de altfel, cam odată pe trimestru trimiteam acasă un raport dedicat exclusivglumelor politice apărute în ultimele luni. În 1972 România şiStatele Unite şi-au disputat la Bucureşti finala Cupei Davis latenis. Meciul s-a jucat pe zgură, americanii îndeobşte preferausuprafeţele tari, rapide, şi nu erau prea încântaţi de terenul dela Bucureşti. A fost totuşi o finală foarte disputată, pe care amurmărit-o din tribună cu sufletul la gură. Alt lucru pe care mi-lamintesc este că, din cînd în cînd, eram vizitaţi în România de

84

cîte un ziarist important american. Odată, cînd şeful meu lipsea,a venit cunoscutul Strobe Talbott, de la revista TIME. L-am luatla noi acasă, la prînz, locuiam într-un bloc, la etajul 5, într-unapartament cu două camere. Era un apartament drăguţ, dar liftulera stricat cea mai mare parte a timpului, ceva cam neplăcut.Primul lucru pe care Strobe l-a făcut, cînd a ajuns acasă, a fostsă inspecteze biblioteca. Aveam acolo două volume de memorii alelui Hruşciov, pe care el le tradusese din rusă. Mi-amintesc că aspus că aveam mult bun gust în ce priveşte selecţia cărţilor. Laacea vreme, Strobe şedea la Belgrad, acoperea regiunea balcanicăşi estică şi călătorea ocazional la Bucureşti.Reporter: Aţi menţionat că Leonard Meeker a fost ambasador pe

vremea cînd aţi lucrat în secţia consulară.Jonathan B. Rickert: Da, a fost acolo pentru doi ani, apoi Bob

Martens a devenit însărcinat cu afaceri, apoi, la începutul lui1974 le-a urmat Harry Barnes. În august 1969 Harry a fostinterpretul lui Nixon la Bucureşti, vorbeşte o română excelentă.Reporter: Altceva despre România?Jonathan B. Rickert: România este o ţară foarte frunoasă, cu

peisaje montane splendide, un litoral atractiv, cu zone ruralecare arată încă de prin seolulul al 19-lea. O comoară unică aRomâniei sînt mînăstirile ortodoxe din Moldova, faimoase pentrufrescele lor pictate şi pe pereţii exteriori. Culorile s-aupăstrat foarte bine, nu se prea ştie dece, albastrul este făcutdin lapis lazuli şi nu s-a şters deloc. Vizitarea lor a fostpentru noi o experienţă unică, am fost acolo cu soţia şi cufamilia ambasadorului Suediei, am locuit la mînăstiri, am mîncatacolo, ne-am plimbat prin împrejurimi. Deşi românii au o politicăoficială antireligioasă, aceasta nu a fost impusă cu forţa, pentrucă Biserica Ortodoxă a fost o parte importantă a istoriei lornaţionale, a culturii lor naţionale. Chiar şi membrii de partidîmi spuneau că, oficial, se căsătoriseră la Bucureşti, dar că s-auîntors în satele lor natale şi s-au căsătorit religios. La fel,adăugau ei, copii au fost botezaţi tot la sat şi acea parte aculturii româneşti era încă foarte vie pe vremea cînd am fostdiplomat acolo. Paştele, de pildă, era ceva fantastic în anii’70în România. Credincioşii nu erau încurajaţi de regim, iar labiserici, în Bucureşti, în zilele obişnuite se duceau, mai ales,bătrînii şi cei foarte tineri, copii, bunicii şi cei fără slujbeoficiale. De Paşti însă, serviciul religios începea pe la 10 searaşi se termina după miezul nopţii şi toate bisericile erau plineochi de oameni. Un obicei care nu există în Bulgaria şi Rusia, cidoar în România, este ca, la sfîrşitul slujbei, fiecare să aprindăo lumînare în faţa bisericii şi să o ducă aprinsă acasă. Cîndplecam cu maşina către casă, vedeam oameni cu lumînări aprinse în

85

tramvaie, în taxiuri, în parcuri, pe bănci, România era o ţarăfoarte religioasă în plin comunism, dintre toate ţările comunistepe unde am lucrat sau le-am vizitat, România a fost cea maideschisă în ce priveşte menţionerea tradiţiilor ortodoxe, acolo amvăzut oameni făcînd semnul crucii pe stradă, în faţa bisericilor.Pobabil lucrurile stăteau la fel şi în Polonia, dar dintre toateţările ortodoxe, nici una nu s-a asemuit cu România.Reporter: Vorbiţi despre relaţiile României cu vecinii ei,

Bulgaria, Ungaria, la începutul anilor ’70.Jonathan B. Rickert: Da, m-a şocat ignoranţa românilor faţă de

Bulgaria, la fel a bulgarilor faţă de români. Am observat căromânii ştiau mai multe lucruri despre Statele Unite, decît despreBulgaria şi apoi, cînd am lucrat la Sofia, că bulgarii ştiau maimulte despre Germania Federală, decât despre România, şi asta înciuda faptului că erau vecini imediaţi, membri ai CAER şi aiPactului de la Varşovia. În schimb, românii ştiu multe lucruridespre Ungaria, dar nu le plăcea. Ungaria ocupase Transilvania deNord în timpul celui de al doilea război mondial şi românii setemeau de iredentism. Deşi ungurii şi românii se înţelegeauperfect la nivel uman, între ei a existat întotdeauna o stareapăsătoare. Românilor le plăceau iugoslavii, îi considerau rebeli,nesupuşi, se simţeau asemănători cu ei. Mai rămîneau sovieticii,cu care aveau cea mai lungă frontieră. În anii ’90, cînd oficialiiromâni erau întrebaţi care era cel mai bun vecin al lor, primeauun răspuns care putea foarte bine să se potrivească anilor ’70,cînd am lucrat eu acolo. Aflat la Washington în anii 90, laîntrebarea cu cel mai bun vecin al României, după cîteva clipe degîndire, ministrul român de Externe a răspuns; „Cel mai bun vecinal nostru este Marea Neagră”. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Alte ştiri > Un serial din ce în ce maipalpitant

Alte ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitanthttp://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-

2/ Alte ştiri - 11 September 2014

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (27)

Marten van Heuven (1)Şeful Biroului România,

86

Departamentul de Stat, Washington(1973-1974)Marten Van Heuven a absolvit universităţile Yale şi Columbia,

din Statele Unite şi a lucrat în Serviciul Extern, la Berlin,Bruxelles, Haga, Bonn şi Geneva. A dat acest interviu în anul2003.Reporter: Deci, cînd v-aţi ocupat de România?Marten van Heuven: Este ceea ce am făcut în 1973 şi 1974,

program complet. A fost, pentru mine, un lucru cu totul diferit,aveam 30 de ani şi a fost prima mea experienţă în relaţiidiplomatice bilaterale.Reporter: Cînd aţi preluat biroul, ce informaţii aţi primit de

la colegi în privinţa lui Ceauşescu?Marten van Heuven: M-am acomodat destul de repede cu acest

subiect. Erau două lucruri despre Ceauşescu. Primul, că era un gende dictator foarte neplăcut şi agresiv. Al doilea, că a fostamabil şi prietenos cu Nixon cînd acesta nu ajunsese încă la CasaAlbă, iar Nixon a apreciat ulterior chestia asta. Deci, iată-ne înfaţa unui paradox. Am fost de două ori în România şi ambelelucruri mi s-au confirmat. Am văzut acolo un regim foarterepresiv, mai represiv decît în Germania de Est dar, cel puţin nuera direct dependent de Moscova. Era un regim represiv pe contpropriu şi a fost păcat să văd o ţară cu o istorie culturală atîtde bogată, cu o limbă elegantă, cu oameni drăguţi şi interesanţi,suprimată de un tip ca Ceauşescu dar, ce să facem, trebuia să avemde-a face cu el. Apoi, Ceauşescu a venit în Statele Unite înperioada cînd am condus Biroul România, a fost, în fapt, ultimulvizitator primit de Nixon la Casa Albă (înainte ca Nixon să fifost demis, din funcţia de preşedinte, n. red.). Mi-aduc aminte deacea zi însorită, de fanfara de pe pajişte. Din pricina poziţieimele, eram cu Ruth, soţia mea, la sfîrşitul rîndului de gazdeprezentate de preşedinte oaspeţilor. Ceauşescu era şi el cu soţia.După vizită, au existat o mulţime de poveşti, cît a fost dedificil să ne ocupăm de suita lui Ceauşescu, cît de paranoici erauşi el, şi ea în privinţa propriilor persoane şi a securităţii lor.Erau, de asemenea, nesociabili, neciopliţi, şi împiedicaţi. Nixonşi soţia lui au arătat foarte stînjeniţi. Aşa că era interesantsă-i vezi pe cei 4 pe pajiştea Casei Albe, neştiind cum să sepoarte unii cu ceilalţi, părea că asişti la un teatru japonez depăpuşi.Reporter: Am auzit că Ceauşeştii erau plictisitori, nu reuşea

nimeni să transforme vizita lor într-un eveniment plăcut nicipentru ei, şi nici pentru gazde.

87

Marten van Heuven: Ea era o nesuferită, iar el şi maiinsuportabil, nu schiţau nici un zîmbet, nu rîdeau deloc, totulera la ei seriozitate. Desigur, poţi spune că se aflau pe unteritoriu străin şi că ar fi fost crispaţi chiar şi în condiţiinormale, dar nu era aşa. Pur şi simplu, tipii nu aveau nici undram de umor. Alţi români cu care am avut de-a face erau foartediferiţi. Ambasadorul român la Wahington, Corneliu Bogdan, era undiplomat înţelept şi manierat. Era unul din puţinii evrei înserviciul extern românesc. După 1990, el a jucat un rol major, darnumai pentru scurtă vreme, deoarece a avut un atac de inimă şi amurit. A fost o pierdere pentru ţara şi familia lui. Alţi membriai ambasadei erau oameni cultivaţi, am avut relaţii bune cu ei, nevedeam destul de regulat. Am aflat, mai tîrziu, că unul dintre eia cerut azil politic şi s-a făcut pierdut pe undeva, în America.Oricum, România ne-a ridicat probleme. Serviciile de Securitateromâneşti, de altfel excelente, stăteau după oamenii noştri de laambasadă, ne-au creat multe greutăţi. Metodele lor de lucru eraucele tradiţionale, ajungeau să ne cunoască obiceiurile etc. săprovoace conversaţii compromiţătoare, să încerce să obţinăfotografii compromiţătoare, trebuia să avem multă grijă. La primamea vizită acolo, am fost instalat într-un hotel, după jumătate deoră mi-au schimbat camera, iar atunci ambasada a decis să fiumutat la locuinţa şefului adjunct al Misiunii. Am fost ascultat şisupravegheat exact ca în Germania de Est. Am plecat cu doi colegiîntr-o călătorie prin România, să vizităm zone cu populaţiegermană, şi am fost surprins plăcut să constat că, într-adevăr,existau locuri cu populaţia preponderent vorbitoate de germană.Mulţi emigraseră înainte de 1990, dar mai rămăseseră destui, ominoritate luterană germană. România era pe atunci o ţară foartefrumoasă, dar săracă şi prost administrată.Reporter: Vreţi să spuneţi că ţara, ca resurse, este săracă?

România a avut petrol, nu mult, dar a avut, solul este deosebit defertil acolo, lîngă Dunăre şi Deltă, sau nu a fost aşa de bogatăpe cît s-a spus.Marten van Heuven: Nu cred că este aşa de bogată pe cît se

spune. E adevărat, a existat petrol şi a fost o sursă importantăde venituri. Instalaţiile de exploatare erau, însă, vechi şi înstare proastă. Nu ştiu care este situaţia din agricultură, darsigur nu se făcea foame, cred că românii produceau suficient ca săaibă ce să mănînce. Securitatea era, însă, prezentă pretutindeni,era o societate înfricoşată de moarte de vecinii săi, sau dealţii. Existau mulţi informatori, pedepsele pentru nonconformiştierau severe, nu erau împuşcaţi, dar viaţa lor putea deveni foarteamară, dacă nu se supuneau.

88

Reporter: Se întîmplau chestiile alea de care se auzea, cufăcutul forţat al copiilor, fără ca să existe condiţiile socialepentru îngrijirea şi creşterea lor, sau asta a fost mai tîrziu?Marten van Heuven: Da, s-a întîmplat mai tîrziu. În acea vreme

nu ştiam nimic de treaba asta, pentru că, pur şi simplu nu aveamacces, nu avea acces nici un diplomat din România. Ambasadelediscutau mult între ele, exista un loc unde toată lumea mergea săse recreeze, să joace tenis, să înoate, un club diplomatic. Dar,în general, controlul diplomaţilor era strict, erau permanentsupravegheaţi. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > topnews > Diplomaţi americani în România(28)

topnews

Diplomaţi americani în România (28)http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-romania-28/ topnews - 12 September 2014

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (28)Marten van Heuven (2)Şeful Biroului România,Departamentul de Stat, Washington(1973-1974)Marten van Heuven: Trebuie să vorbesc despre Harry Barnes.

Perioada cît am lucrat la Biroul România a acoperit mandatele adoi ambasadori. Unul a fost Leonard Meeker, pentru care lucrasemînainte, la Departamentul Juridic. La vremea aceea, el deţineapoziţia de consilier juridic, apoi a fost numit ambasador înRomânia. Cînd am fost în prima vizită acolo, el şi Beverly, soţialui, erau la Bucureşti. Mi-aduc aminte că Beverly pusese larezidenţa lor, peste tot, semne cu “fumatul oprit”, ceea ce erafoarte şocant – toţi românii fumau, la fel cei mai mulţioccidentali, ea, însă, a insistat. Barnes a fost un ambasadoractivist, ca să spun aşa. L-am cunoscut la Washington, în timp cese pregătea pentru post şi pot să spun că era un tip plin deenergie şi imaginaţie, cu idei nelimitate. Avea un talent deosebitsă se înţeleagă cu românii, toată lumea a fost tristă acolo,atunci cînd i s-a încheiat misiunea şi a venit vremea să plece. Afost acel gen de ambasador care a lăsat impresii puternice şi adat speranţe mari tuturor, uneori speranţe peste puterile sale,

89

speranţe într-un viitor care nu s-a putut, din păcate,materializa.Reporter: România era socotită un fel de Iugoslavia. Am folosit-

o noi, cumva, ca să pătrundem mai bine în blocul estic?Marten van Heuven: Dacă preşedintele, sau secretarul de Stat

Kissinger avea vreo idee sau intenţie ascunsă, cu siguranţă că nuau discutat-o cu mine. Trebuia să ţin cont permanent de faptul căpreşedintele avea o anumită slăbiciune pentru Ceauşescu şi, deci,pentru România. Din această pricină, vizita acestuia a mershotărît înainte, deşi toată povestea era puţin cam bizară. Totuşi,la acea vreme România era socotitiă un fel de broker, deintermediar, într-un număr de chestiuni globale, dar probabil căimaginaţia noastră a fost mai puternică decît ceea ce această ţarăera, cu adevărat, în stare. Era, însă, ceva firesc să se discutecu România, fie că a fost vorba de controlul înarmărilor, sau derelaţiile generale Est-Vest, sau de cele cu China, şi asta a făcutdin acea ţară un subiect interesant de urmărit, ca să pricepem cîtera fum şi cît era foc, cît ne era folositoare, şi cît nu.România, deci, la acea vreme, nu era deloc o ţară pasivă, româniise agitau de colo-colo, fără să aibă în spatele lor o susţinerecum a avut Iugoslavia: întreaga mişcare a ţărilor nealiniate. Eiau jucat un rol în această mişcare, dar nu unul de lider, caBelgradul, iar asta a reflectat viziunea lui Ceauşescu şi a ţăriisale despre Europa şi despre Lume. Dar, în opinia mea, aceastăviziune nu a fost ceva deosebit, nu cred că România a lăsat cevaurme asupra istoriei internaţionale a acelor ani. Îmi făceam, purşi simplu, datoria, pentru că nu se ştia niciodată ce putea săurmeze, putea să apară un raport cîndva, de undeva, şi să relatezecă românii făcuseră ceva şi, în acest sens, treaba mea era unainteresantă.Reporter: Cred că în situaţia asta, cu o Românie care se

amesteca în politicile “băieţilor mari”, convinsă că este şi ea unjucător mai mare decît era în realitate, cred, repet, că aveaţidestul de multe lucruri de pus la punct şi clarificat la birouldvs. Cred că cei care se ocupau de ţări mai serioase, ca UniuneaSovietică, sau China, erau tentaţi să vă spună “nu ne bate la cap,du-te şi lasă-ne”. Vi s-a întîmplat aşa ceva?Marten van Heuven: Din pricina interesului notoriu al

preşedintelui, dacă aveam ceva de spus despre România, nu mi-eragreu să aduc acel ceva în atenţia vreunei persoane. Aveam unsistem bine pus la punct în serviciul estic, de a schimbainformaţii şi de a ne asigura că ceea ce era important va ajungela cei de la vîrf şi că nu va fi lăsat deoparte. Nu-mi amintesc săfi fost vreodată ignorat, sau uitat. Mi-era de folos că am

90

beneficiat de colaborarea a doi ambasadori capabili, cu relaţiipersonale. Dar, să nu uităm că România nu era un prieten, că seafla de partea cealaltă a despărţiturii Est-Vest, că, dincolo detoate jocurile pe care le făcea, nu era o ţară pe care puteaiconta. Treaba mea era să am de-a face cu americanii care lucraudincolo de Cortina de Fier şi să urmăresc cu atenţie şi calmevenimentele de acolo. Desigur, la acea vreme, nu se puteauanticipa evoluţiile care s-au produs ulterior, şi nici moartea luiCeauşescu, aşa cum s-a întîmplat ea.Reporter: S-a întîmplat să lucrez în Iugoslavia, toţi cei de

acolo, de la ambasadă, am avut un anumit respect pentru Tito. Nueram de partea lui 100%, dar îl respectam. A existat acelaşirespect la ambasada de la Bucureşti, pentru Ceauşescu?Marten van Heuven: Nu. Ceauşescu era văzut aşa cum era. Eu nu l-

am cunoscut la Bucureşti, l-am studiat la Washington, în cursulacelei călătorii prin America, după şederea la Washington, am fostmembru al delegaţiei care-l însoţea, în acelaşi avion. Era opersoană băţoasă, fără simţul umorului, dar pot spune că avea tottimpul în minte interesele ţării sale. Am vizitat diferite uzine,inclusiv General Electric, la Hartford, în Connecticut, el eravădit interesat să aşeze România pe harta lumii, să facă legăturicu marea industrie şi să facă afaceri. În acea călătorie,Ceauşescu s-a bucurat de multă atenţie, am stat aproape trei zileîn Nord-Est, după care l-am dus la Aeroportul Kennedy, la NewYork, să ia avionul către casă.Reporter: Doamna Ceauşescu avea pretenţia că era o minune a

ştiinţei, dar se pare că avea titluri ştiinţifice false, nu? Aţijucat cu ea jocul cu “ştim că sînteţi interesată să vedeţilaboratoare de cercetare etc.”?Marten van Heuven: N-am avut un program special pentru doamna

Ceauşescu, la Washington a stat tot timpul cu soţul. A fost înacelaşi avion cu el, de care vorbeam, a mers la aceleaşi uzine, n-a avut nici un rol personal. Dar, pot să afirm că tipa arăta ca oadevărată pacoste, nimic plăcut sau amuzant despre ea. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Stiri > Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (29)

Ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (29)

91

http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-diplomati-americani-romania-29/

Ştiri - 15 September 2014

Diplomaţi americani în România(29)Ints M. SilinsAtaşat economic şi comercial alAmbasadei SUA la Bucureşti şişeful Biroului România laDepartamentul de Stat

(1973-1975 şi 1976-1978)Născut în Letonia, ambasadorul Silins a urmat universităţile

Princeton şi Harvard din Statele Unite. A intrat în diplomaţie în1969 şi a lucrat la Saigon, Bucureşti, Stockholm, Port au Prince,Leningrad şi Strasbourg. Între 1992 şi 1995 a fost ambasadorul SUAîn Letonia, a lucrat la Departamentul de Stat. Interviul a fostacordat în 1998.Reporter: Cu ce v-aţi ocupat la Bucureşti, ca ataşat comercial

şi economic?Ints M. Silins: Am călătorit mult prin ţară şi am întocmit

rapoarte. Am vizitat nenumărate uzine, am relatat desprecondiţiile economice, am analizat acele stupide planuri cincinale,dar am raportat şi despre condiţiile generale de afaceri, întrucîtam avut companii americane mari care lucrau acolo. Au fost Boeing,McDonell-Douglas – Boeingul vindea cu succes avioane, Donnellîncerca. Banca Manufacturer Hanover Trust avea o filialăromânească, firma de computere Control Data Corporation făcuse osocietate mixtă, existau şi firme mai mici, aşa că am fostimplicat cu mulţi oameni de afaceri americani, o parte dintre eiau avut probleme în cursul negocierilor cu românii. Aceştia eraunegociatori destul de duri, uneori duceau tratative cu doicompetitori deodată, încercînd să obţină preţul cel mai de jos cuputinţă, de multe ori nu respectau obligaţiile contractuale ce lereveneau.Reporter: Cum stăteaţi cu moralul?Ints M. Silins: Foarte bine, pentru că, la acea vreme, România

era considerată un partener foarte special. Condiţiile noastre deviaţă erau foarte bune, am avut chiar şi un club acolo.Reporter; Faimosul club cu terenul de golf cu 9 găuri?Ints M. Silins: Da, acela, cu un bazin de înot şi terenuri de

tenis, era cel mai bun, de departe, din tot Pactul de la Varşovia.Acel club a promovat o viaţă socială excelentă pentru membrii

92

Corpului Diplomatic, ne-a dat iluzia că totul mergea perfect înRomânia, iar realitatea sordidă de dedesupt mi-a devenit clarăpeste multă, multă vreme. O sursă a acestei realităţi a fostcartea publicată în 1987 de un transfug, Ion Pacepa, un ofiţersuperior din Serviciile de Informaţii. Cartea lui se numea„Orizonturi Roşii” şi descria acea realitate urîtă de carevorbeam, o descria, cred, cu multă exactitate. Mărturisesc că nuam avut stomacul atît de tare încît să o termin de citit.Afirmaţia lui Pacepa că aşa-numita politică externă rebelă aRomâniei a fost, în realitate, o înşelăciune a lui Ceauşescu, estenimic în comparaţie cu alte dezvăluiri, mult mai dezgustătoare.Reporter: Aţi condus apoi Biroul România de la Departamentul de

Stat.Ints M. Silins: Da, între 1976 şi 1978. Mărturisesc faptul că

acea funcţie şi ce aveam de făcut acolo nu au fost ce m-amaşteptat, în parte pentru că în România s-au întîmplat în acei anilucruri deosebite. Problema emigrărilor a început să capeteproporţii şi a generat o cantitate uriaşă de corespondenţă cuCongresul, zeci de telefoane pe zi etc. Nu sînt foarte bun laasemenea chestii, uneori primeam peste 100 de telefoane pe zipentru cazuri individuale, am avut nevoie de ajutoare. Cel maiimportant, însă, a fost faptul că am devenit tot mai decepţionatde politica noastră faţă de România. Am început să devin tot maiconvins că noi am exagerat mult dimensiunile politicii externe alui Ceauşescu şi nu am dat importanţa cuvenită politicii saleinterne, opresive. Cred, repet, că am exagerat. Cînd am lucrat labirou, Ceauşescu a fost invitat iarăşi să viziteze SUA şi a fostun vizitator oribil, cu pretenţii aberante, a fost o pacoste,pretutindeni unde s-a dus.Reporter: Ce ne puteţi spune de emigrare, ce fel de emigrare a

fost?Ints M. Silins: Statele Unite au fost interesate, în primul

rînd, de emigrarea evreilor din România. Acolo exista o comunitateevreiască de dimensiuni medii, deloc fericită, mulţi dintre aceioameni doreau să plece. Faţă de alţii, care doreau şi ei săpărăsească România, SUA nu au fost atît de interesate. Emigrareaevreilor a fost cea care a generat numeroase liste şi alte hîrtii,scrisori către Congres, scrisori ale Congresului cătreDepartamentul de Stat şi corespondenţă cu Guvernul Român. În douăcuvinte, a fost foarte mult de lucru, dar au fost rezultate bune,multă lume a plecat, aşa că nu mi-a părut rău de efortul depus.Cred, totuşi, că acea concentrare aproape exclusivă a noastrăasupra emigrărilor a avut şi o latură negativă, anume că amneglijat complet alte lucruri ce trebuiau făcute în România, în

93

privinţa drepturilor omului. Românii aveau nevoie de mai multdecît simpla emigrare, aveau nevoie de un nou stil de conducere aţării.Reporter: Credeţi că ar fi fost posibil să schimbăm ceva în

România, dacă am fi avut şi alte politici?Ints M. Silins: O întrebare corectă. Este greu de spus, pentru

că este posibil ca Ceauşescu să fi fost dus cu capul şi, în ataresituaţie, nimeni nu ştie cum ar fi reacţionat la presiuni maimari. Adevărul este că nici nu am încercat, iar ceea ce am făcut,a fost greşit, cum am spus. A fost greşit că l-am prezentat peacest ins ca o pildă pentru ceilalţi est-europeni.Reporter: S-a mai petrecut ceva notabil în 1976-78?Ints M Silins: Discuţia principală în ce priveşte schimburile

comerciale a fost legată de accesul românilor la unele tehnologiicu evidente aplicaţii militare. Era, oare, cazul să le dăm cevaprivilegii speciale, pentru faptul că aveau acea politică externăindependentă? Am mai spus-o, cred că am fost exagerat deentuziasmaţi. Cu tot respectul pe care i-l port lui Harry Barnes,cred că şi el a exagerat, atunci cînd convingea lumea că Ceauşescueste un caz special. Cred că un pic mai multă diplomaţietradiţională, mai relaxată, mai analitică, mai cu picioarele pepămînt, ar fi fost mai eficientă. Către sfîrşitul perioadei, cîndam fost şeful Serviciului România de la Departament, am avut, cusiguranţă, o poziţie diferită decît cea a ambasadei noastre de laBucureşti. (Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial din ce în ce mai palpitant– Diplomaţi americani în România (30)

Ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitant –Diplomaţi americani în România (30)

http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-diplomati-americani-romania-30/

Ştiri - 16 September 2014

1. Ashley Wills (1)Ataşat de presă al Ambasadei SUA la Bucureşti(1973-1977)Ambasadorul Ashley Wills a absolvit Universitatea Virginia şi

Universitatea John Hopkins. A intrat în Serviciul Extern al SUA şia lucrat în România, Africa de Sud, Barbados, Iugoslavia şi

94

Belgia. A fost şef adjunct al Reprezentanţei SUA în India. Între2000 şi 2003, a fost ambasador în Sri Lanka. Interviul a fostacordat în 2008.* Reporter: Aţi sosit în România în 1973.* E. Ashley Wills: Da.* Reporter: Cum aţi descrie situaţia existentă în România acelor

vremuri? Aceasta a fost prima dvs. misiune într-o ţară străină.* E. Ashley Wills: Am dat peste ceva ciudat, şocant: era o

dictatură comunistă despotică. Nicolae Ceauşescu avea reputaţiaunui nonconformist, pentru că îi sfidase pe sovietici în uneleprobleme de politică externă. Dar, pe plan intern, era un dictatorplin de cruzime. Exporta orice producea România, indiferent decalitate sau de utilitate, lipsindu-i pe români de produsele debază. Noaptea, capitala ţării, Bucureşti, un oraş în care locuiaucca. 1 milion şi jumătate de oameni, era în întuneric. Pe atunci,toată lumea conducea acelaşi tip de autoturisme (Dacia), fabricatedupă un vechi design Renault, din anii ’50, pe care Româniacomunistă îl cumpărase. Peste tot domnea o atmosferă gri,sinistră. România era o ţară splendidă, şi puteam călători oriundedoream, cu condiţia să anunţ Ministerul Român de Externe cu cîtevazile înainte. Cît am fost consilierul ambasadorului Harry Barnes,l-am însoţit peste tot şi am văzut o mulţime de locuriextraordinar de frumoase. Îmi amintesc un lucru care ar putea fide interes pentru istorici. Lucram doar de cîţiva ani şi cheltuiamo mulţime de bani pentru a asculta emisiunile postului ,,VoceaAmericii”, transmise în limbile ţărilor din Estul Europei. Pentrucă româna pe care o vorbeam era destul de bună, întocmeam rapoartesăptămînale despre ceea ce se petrecea la ambasadă. Rapoarteleerau trimise redacţiei de ştiri în limba română de la ,,VoceaAmericii”, care, la rîndul ei, le difuza peste tot în lume. Daraveam şi sarcina de a supraveghea transmiterea emisiunilor acestuipost de radio. Noi locuiam într-un mic apartament şi eram singuriistrăini din acel bloc, ceea ce era destul de ciudat. De două-treiori pe săptămînă, mă urcam pe acoperiş cu aparatul meu de radio peunde scurte şi încercam să prind frecvenţele pe care ,,VoceaAmericii” le folosea pentru a transmite în limba română. Erapalpitant şi periculos să mă aflu pe acoperiş, bătut de vînt şi deploi, încercînd să prind ,,Vocea Americii” cu acel aparat pe undescurte despre care, probabil, cei de astăzi nici nu au auzit, darcare, pe atunci, era un mijloc important de transmitere ainformaţiilor. Deci, cam aşa era România din acea vreme. Abia măcăsătorisem şi eram atît eu, cît şi soţia mea, foarte entuziasmaţică ne aflam acolo. În ambasadă, personalul nu era numeros şi eradestul de greu să-ţi faci prieteni. Existau avantaje, dar şi

95

dezavantaje. Unii funcţionari ai ambasadei erau implicaţi îndiverse idile. De exemplu, unul dintre ei, care, mai tîrziu, afost trimis acasă, avea o relaţie cu o româncă, fapt cecontravenea regulamentului. Nevasta unui alt funcţionar se afla îngraţiile consilierului economic. Îmi amintesc că organizasem opetrecere la noi acasă. Am vrut să ies pe balcon ca să mă răcorescşi i-am văzut sărutîndu-se. A fost un şoc, dar… asta era. Trăiamizolaţi în mijlocul comunităţii româneşti. Puteam să avemîntîlniri oficiale, dar nu puteam să avem prieteni români. Dupăcum am mai spus, personalul ambasadei nu era numeros, aşa că toţiaveam tendinţa să stăm împreună, ceea ce era în avantajul, dar şiîn dezavantajul nostru. După un an, am cerut să plec în concediuîntr-una dintre ţările vecine. Economisisem nişte bani. Ne-amhotărît să mergem în Grecia şi Turcia. Cînd am aterizat, noaptea,pe Aeroportul din Atena, în prima noastră vacanţă – în mai 1974 -,ni s-a părut fascinant să vedem cum totul era luminat şi, maiales, să descoperim reclamele luminoase care erau la tot pasul.* Reporter: Eram consul general în Grecia, cînd aţi sosit acolo.* E. Ashley Wills: Într-adevăr?* Reporter: Da, însă urma să plec foarte curînd.* E. Ashley Wills: A fost o vacanţă minunată. Am fost şi la

Istanbul, care rămîne unul dintre oraşele mele preferate. Am statla renumitul Hotel Palas, care a fost renovat şi, astăzi, nu temai poţi apropia de el din cauza preţurilor. Dar, în anii ’70,pînă şi un ataşat de presă debutant putea să-şi permită să steaacolo.* Reporter: Care erau relaţiile româno-americane în anii aceia?* E. Ashley Wills: Destul de bune, în sensul că Richard Nixon

şi, mai tîrziu, Gerald Ford şi-au dat seama că Nicolae Ceauşescuputea ajuta Statele Unite în demersul lor de destindere arelaţiilor cu China. Henry Kissinger a apelat la Ceauşescu, careera în raporturi bune cu această ţară, spre deosebire desovietici. Unele dintre primele contacte dintre Kissinger şi CiuEn Lai au fost intermediate de Ceauşescu. El ne-a sprijinit peplan diplomatic şi în Orientul Mijlociu, deoarece putea discutadirect cu Yasser Arafat, cu care noi nu aveam nici un fel dedialog. Ca un fel de compromis pentru bunele sale oficii, noi nefăceam că nu observăm ce se petrece, în realitate, pe plan intern.Asta se întîmpla înainte de apariţia rapoartelor privindrespectarea drepturilor omului.* Reporter: Adică pe vremea lui Henry Kissinger.

96

* E. Ashley Wills: După cîte îmi amintesc, Kissinger a venit înRomânia de mai multe ori, şi cel puţin o dată înainte de vizitalui Gerald Ford. L-a însoţit pe preşedintele Ford în calitate deSecretar de Stat, aşa că a fost în România de două, sau poate detrei ori. Ca ataşat de presă, participam la toate evenimenteleimportante. Fireşte că nu eram pionul principal, dar aveamposibilitatea să observ tot ce se întîmpla. A fost destul deinteresant. Editam revista ambasadei, care era bine văzută înRomânia. Traduceam textele în limba română. Am învăţat foarte multdespre ce înseamnă să fii jurnalist, şi am scris despre o mulţimede lucruri. Prin poziţia pe care o aveam, puteam să discut cuoamenii de presă de acolo, iar româna mea s-a îmbunătăţit foartemult. Au fost 3 ani minunaţi.* Reporter: Ce părere aveaţi despre presa din România?* E. Ashley Wills: E o exagerare să o numim „presă”. Era vorba

de propagandă. Toate ziarele erau instrumente de susţinere adictaturii lui Ceauşescu. Presa nu era liberă. Ziariştii scriaunumai ce li se spunea să scrie. Dar îmi puteam folosi relaţiile,ca să-i fac pe ziarişti să scrie despre Statele Unite, chiar dacănu ne plăcea întotdeauna ce scriau. Mi-aduc aminte că, la unmoment dat, Harry Barnes a discutat cu ataşatul pe problemepolitice şi, deşi eram ataşat de presă, au decis să îndeplinesc şifuncţia de ataşat însărcinat cu probleme privind drepturileomului. Am legat o strînsă prietenie cu un dizident român, pe numePaul Goma, care era scriitor. Sînt foarte multe lucruri pe carele-aş putea povesti.* Reporter: Vă rog.* E. Ashley Wills: Am întîlnit mulţi dizidenţi români, dar cu

Paul Goma am fost prieten. Avea în jur de 45 de ani. Nu vorbeaengleza, aşa că toate discuţiile noastre s-au purtat în limbaromână. Prima oară l-am vizitat acasă la el, şi desigur căautorităţilor române nu le-a plăcut acest lucru. În dimineaţaurmătoare, mă aflam în garajul blocului în care locuiam. (Aveam unVolkswagen pe care îl conducea soţia mea, dar şi un Chrysler 1963,masiv şi greu, pe care îl foloseam în deplasările la şi de laambasadă). În faţa garajului, într-o maşină, se aflau doi agenţiai Securităţii române, care mă aşteptau. M-am suit în Chrysler şitocmai ieşeam din garaj, cînd maşina Securităţii mi-a tăiat calea.Agenţii au ieşit din automobil şi s-au îndreptat spre maşina mea.Au ciocănit în geam, iar după ce l-am deschis, m-au avertizat caniciodată, dar niciodată, să nu mă mai întîlnesc cu Goma, dacăvreau să nu o păţesc. Am tras o înjurătură zdravănă în limbaromână. Ei m-au privit stupefiaţi, s-au întors la maşină şi auplecat. Fireşte ca am raportat totul, iar cei de la ambasadă nu m-

97

au mai lăsat, un timp, să mă întîlnesc cu Paul Goma. După cîtevaluni, însă, am reluat prietenia cu el, şi, de data asta, nu ştiude ce, dar nimeni nu m-a mai deranjat. Un alt lucru interesantdespre şederea mea în România acelor vremuri a fost acela că, dupăcum am mai spus, am călătorit prin ţară foarte mult cînd lucrampentru Harry Barnes, dar am călătorit la fel de mult şi ca ataşatde presă. De cele mai multe ori, în oraşele de provincie trebuiasă te cazezi la hotelurile pe care le aprobau cei de laSecuritate, şi acolo întîlneai o mulţime de românce frumoase.Desigur că aceia care mă supravegheau îşi imaginau că eu, un tînărdiplomat, eram atras de aceste tinere femei, dar ele erau agenteale Securităţii. Cred că au încercat să mă atragă în cursă cam de15 ori, în cele 18 luni în care am fost ataşat de presă. Tinereleacelea ştiau că am 24 sau 25 de ani, pentru că aveau informaţiiprecise despre mine. Totul era amuzant şi măgulitor, atîta timpcît te opreai aici, pentru că era evident că acele femei îşiofereau favorurile în schimbul obţinerii unor informaţii. (Vaurma)

Ziarul TRICOLORUL > Ştiri > Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (31)

Ştiri

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (31)

http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-ce-mai-palpitant-diplomati-americani-romania-31/

Ştiri - 17 September 2014

1. Ashley Wills (2)Ataşat de presă al Ambasadei SUAla Bucureşti(1973-1977)* Reporter: Aceste lucruri aveauvreun efect asupra activităţiiambasadei? Au existat probleme?

* E. Ashley Wills: Vă referiţi la prietenia mea cu Paul Goma saula ceea ce v-am povestit despre femeile acelea?* Reporter: Mă refer la acele „capcane dulci” întinse de femeile

care lucrau ca agenţi de Securitate.* E. Ashley Wills: Ei bine, au fost cîţiva funcţionari ai

ambasadei care nu au rezistat acestor „atacuri”. Am vorbit mai

98

devreme despre acel individ care a fost trimis acasă. De fapt,ambii au trebuit să se întoarcă. Un alt ataşat economic s-aîndrăgostit de o româncă. Aceasta a trebuit să admită că eraagentă a Securităţii, aşa că şi el a trebuit să plece acasă. Eramobligaţi să raportăm orice contact de acest gen, pentru căpersonalul nostru care se ocupa de Securitate trebuia să ştie cese întîmplă.* Reporter: Dacă românii încercau să aibă relaţii cordiale cu

SUA nu cred că a-i compromite pe diplomaţii americani era cea maibună soluţie. Pare o politică disfuncţională.* E. Ashley Wills: Cred că a fost o reacţie contrară propriilor

interese, pe care au continuat-o şi după plecarea mea. În acelezile, Ceauşescu se comporta ca un dictator, dar lucrurile s-auînrăutăţit din ce în ce mai mult, iar anii ’80 au fost un adevăratcoşmar. Am spus deja că el exporta bogăţiile ţării, în specialproduse agricole, ca să facă rost de monedă forte pentruindustrializarea României – oţelării, rafinării etc. Ceauşescudorea să industrializeze România rapid, şi, drept urmare,resursele ţării secau, iar devizele se împuţinau. Aşa că viaţaromânilor a devenit din ce în ce mai grea. El se purta, aşa cumspune francezul, „apres moi, le deluge” („după mine, potopul”) şide aceea, spre deosebire de ceilalţi conducători comunişti carefuseseră răsturnaţi de la Putere, el a fost împuşcat. Furiaîmpotriva lui..* Reporter: Şi a soţiei sale.* E. Ashley Wills: Exact: În fiecare zi, în presa din România

apăreau articole despre extraordinarele realizări ştiinţifice aleElenei Ceauşescu, care era doctor în chimie, „renumit inventator,un geniu de proporţii istorice”. De fapt, Elena nu urmase niciliceul, totul era o minciună. Nu avea nici o pregătire în domeniulştiinţific. Totul fusese aranjat de propaganda comunistă.Ceauşeştii se comportau mai degrabă ca nişte autocraţi. Comunismulera avantajos, ei erau dictatori, tot ce făceu era în avantajullor. De multe ori, cînd mă duceam la Clubul Diplomaţilor, auzeamzgomotul produs de motorul ambalat al unui Ferrari. Un asemeneabolid în Bucureşti, cînd toată lumea conducea acele Dacii mici şiurîte, care poluau atmosfera, era ceva de neimaginat. Maşina eracondusă de fiul lui Ceauşescu, moştenitorul lui prezumtiv, caresfida toate acele absurdităţi socialiste şi ducea o viaţă de play-boy.* Reporter: Era cunoscut şi pentru imoralitatea lui.* E. Ashley Wills: Nu ştiu cît erau de adevărate zvonurile

astea, dar îmi amintesc că noi am încercat să dezvoltăm nişte

99

contacte cu Yasser Arafat. El a vizitat România de cîteva ori, iarasociaţii mei mi-au spus că, de fiecare dată, Ceauşescu îi puneala dispoziţie adolescenţi români. Se spunea că Arafat erahomosexual, iar Ceauşescu făcea tot ce putea ca el să se simtăbine. Nu ştiu dacă asociatul meu nu încerca să-l defăimeze, dar,după 10 sau 15 ani, cred că, de ochii lumii, Arafat s-a căsătorit.* Reporter: Cînd preşedintele Gerald Ford a sosit în România,

era însoţit de mulţi jurnalişti?* E. Ashley Wills: Gerald Ford a vizitat România cam după 6 luni

de cînd eram ataşat de presă. Aveam 24 de ani şi trebuia să mădescurc singur. Am primit o telegramă de la Washington căziariştii, cam vreo 200, vor sosi separat şi că la fiecareeveniment trebuia să participe tot personalul ambasadei, căfiecare loc ce urma să fie vizitat trebuia să fie aprobat înaintede Casa Albă şi că totul trebuia să fie relatat, de la începutpînă la sfîrşit, în presă. Am muncit foarte mult la pregătireaacelei vizite şi am fost foarte mîndru că, la coborîrea din aviona preşedintelui, ambasadorul Harry Barnes m-a prezentat acestuia.Soţia mea mă însoţea, pentru că, aşa cum v-am spus, trebuia să fiede faţă tot personalul, inclusiv soţiile. Ambasadorul Barnes afost foarte binevoitor, iar vizita a decurs foarte bine, numai că,la sfîrşitul ei, toţi eram epuizaţi.* Reporter: Ce părere avea soţia dvs. despre Serviciul de

Externe?* E. Ashley Wills: Nu pot să spun că era încîntată. Îi plăcea

România, prindea mai uşor limbile străine decît mine, aşa că aînvăţat limba română destul de rapid. Spre deosebire de mine, acălătorit mult mai mult. Părinţii ei erau destul de bogaţi, aşa căa vizitat Europa încă de cînd era în liceu. Era mult mai cultivatădecît eram eu. Era ataşat cultural adjunct şi lucra la secţiaconsulară. Nu dădeam vize românilor, pentru că nu aveau voie săcălătorească în Statele Unite, dar exista un serviciu de acordarea vizelor pentru imigranţii evrei.* Reporter: Care veneau din Rusia?* E. Ashley Wills: Nu, erau români. România avea o comunitate

evreiască foarte numeroasă. Ceauşescu ne încuraja să le dăm vizelede plecare. Foarte încet, şi parcă în silă, el îi lăsa pe evreiiromâni să emigreze în SUA, sau în Israel. Prin anii 1980-1985,comunitatea evreilor români din Israel era cea mai numeroasă. Deatunci a fost depăşită de ruşi, de evreii sefarzi din Africa deNord, de cei din Asia sau din Irak.* Reporter: Cum supravieţuiau evreii în acea perioadă?

100

* E. Ashley Wills: În România avuseseră loc mai puţine pogromuridecît în alte ţări est-europene. Românii nu îi trimiseseră laAuschwitz sau Dachau, ci în lagărele de muncă din ţară, undemureau pe capete. La sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial,populaţia evreiască din România era cea mai numeroasă din estulEuropei. Înainte de război, cei mai mulţi evrei trăiau în Poloniaşi Cehoslovacia. Dar ei fuseseră decimaţi prin politica diabolicăa lui Hitler. Populaţia evreiască din România nu a fost supusănici unui fel de atrocităţi.* Reporter: Existau restaurante?* E. Ashley Wills: Erau cîteva. Veneau puţini turişti din ţările

est-europene şi din Franţa, cu care România avea o legăturătradiţională. Existau cîteva restaurante administrate de stat, nuerau restaurante particulare, şi unele dintre ele erau destul debune. Îmi aduc aminte că ne-a fost foarte rău după ce am mîncat lacel mai bun restaurant din România, la Intercontinental. Acolo,puteai să cumperi un cheesburger, dar nu era pe gustul meu. Deasemenea, te puteai duce în piaţă ca să cumperi legume şi fructeproaspete, dar rareori erau de calitate. Erau luni în care nugăseai decît o singură legumă. Pîinea era de bază şi o puteaicumpăra de peste tot. De multe ori, cînd mergeai la piaţă, nuvedeai decît varză şi ardei. Se trăia foarte greu şi asta într-oţară care, din punct de vedere agricol, era foarte bogată.* Reporter: Se pare că după decesul lui Ceauşescu a ieşit la

iveală faptul că el le-a forţat pe românce să nască cîţi mai mulţicopii.* E. Ashley Wills: Nu ştiu prea multe despre acest lucru. Nu am

vizitat niciodată vreun orfelinat, pentru că nu ni se dădea voiesă cercetăm în amănunt ceea ce se întîmpla în societatearomânească. Dar nu se putea să nu-ţi dai seama în ce condiţiitrăiau românii. Ceauşescu încuraja natalitatea din motive etnice.În România, existau numeroşi cetăţeni de etnie maghiară şigermană. La presiunea noastră şi a Germaniei, Ceauşescu a permisnemţilor să emigreze. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu populaţiamaghiară. Dar probabil că cei mai oropsiţi erau ţiganii, care erautrataţi îngrozitor, aşa cum s-a întîmplat şi în timpul celui de-alII-lea război mondial. Aproape că fuseseră exterminaţi, spredeosebire de evrei, care fuseseră persecutaţi, dar nu exterminaţi.(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL > Alte stiri > Diplomaţi americani în România (32)

Alte ştiri

101

Diplomaţi americani în România (32)http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-romania-32/ Alte ştiri - 18 September 2014

Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (32)Henry L. ClarkeAtaşat comercial al Ambasadei SUA la Bucureşti(1974-1976)După absolvirea Universităţii Harvard, ambasadorul Clarke a

intrat în Serviciul Extern. Cariera sa a inclus misiuni înGermania, Nigeria, România, URSS şi Israel. A fost ambasador alSUA în Uzbekistan. Clarke a acordat acest interviu în 1998.Reporter: România a fost favorita guvernului SUA, în perioada în

care secretar de Stat era Henry Kissinger. Oare asta se datorafaptului că ea nu făcea parte din Pactul de la Varşovia? Dinpunctul de vedere al Casei Albe, aceasta reprezenta una dintrefisurile majore din cadrul Pactului.Henry L. Clarke: Adevărat. România refuzase să participe la

invadarea Cehoslovaciei în 1968. Românii erau destul de agitaţi,pentru că le era teamă ca nu cumva ţara lor să fie, la rîndul ei,invadată. Deveniseră foarte suspicioşi, pentru că trebuiau să iaparte la diverse acţiuni ale Pactului de la Varşovia. Noiconsideram că era în interesul nostru dacă România refuza să sealăture ţărilor ce făceau parte din Pact. Cred că această idee nuera nouă, ea exista încă dinainte ca Henry Kissinger să devinăsecretar de Stat. El şi Helmut Sonnerfeldt erau deja implicaţi înacţiunile politice ale SUA faţă de Europa de Est. Kissinger avizitat România în perioada în care eu mă aflam în misiune acolo.ştiam că, pe plan intern, România se afla sub un control strict,de tip stalinist, dar SUA nu se aflau în poziţia de a se opuneacestei situaţii, atîta timp cît doreau ca această ţară să se ţinăla distanţă faţă de cerinţele Tratatului.Reporter: Cine era ambasador în acea perioadă?Henry L. Clarke: Harry Barnes.Reporter: Ce impresie aveaţi despre el şi despre modul în care

conducea ambasada?Henry L. Clarke: În multe privinţe, Harry a fost un ambasador

excelent. A avut avantajul unic de a fi fost şef adjunct alAmbasadei SUA şi însărcinat cu afaceri, cu cîţiva ani înainte de adeveni ambasador. Se pare că a obţinut această poziţie pentru că

102

Richard Nixon a considerat că făcuse treabă bună în perioada încare el fusese şef-adjunct. În anii următori, a îndeplinit diversefuncţii în Departamentul de Stat. Cunoştea foarte bine situaţiadin România şi vorbea limba română mai bine decît noi toţi. Era,aş putea spune, foarte activ, chiar hiperactiv. Îi plăcea ca, lamulte dintre întîlnirile la care trebuia să participe, să fieînsoţit de mai multe persoane. Aşa cum am mai spus, era un bunvorbitor de limbă română şi avea un vocabular bogat. Vorbea repedeşi cunoştea multe zicale. El se folosea de aceste, hai să lezicem, „clişee”, spre încîntarea părţii române.Reporter: Pentru mine, ca interpret, asta sună îngrozitor.Henry L. Clarke: Nimeni nu putea spera să vorbească româna la

fel de bine ca şeful nostru. El a menţinut o presiune profesională„sănătoasă” asupra personalului ambasadei. Cîteodată, chiarîntrecea măsura. Au fost destui cei care au „dezertat” şi nu aumai revenit la ambasada din România. Nu-l blamez pentru asta,pentru că eu cred că a încercat să maximizeze eficienţa unei miciambasade, dintr-o ţară ostilă.Reporter: Cînd aţi sosit în România, Ambasada SUA avea, fără

îndoială, puţin personal, aşa că ştiaţi ce vă aşteaptă. Care eraatitudinea ambasadei faţă de Ceauşescu şi care era situaţiapolitică în acea vreme?Henry L. Clarke: Cred că percepţia mea asupra României era,

oarecum, în limitele a ceea ce v-am spus anterior. În ceea cepriveşte situaţia politică, ştiam că Ceauşescu avea o atitudineextrem de dură faţă de propriul popor. Iată un exemplu. În aceaperioadă, s-a înregistrat o creştere, pe plan mondial, a preţuluizahărului, aşa că România, care niciodată nu a avut suficientzahăr, a început să exporte acest produs pentru a profita de piaţamondială. Au existat rapoarte privind unele tulburări la docurileunde oamenii încărcau zahărul pentru export. Iar românii nu puteausă-l cumpere din magazine! Problemele referitoare la drepturileomului nu reprezentau domeniul meu de competenţă, aşa că nu vă potspune ceva precis despre asta. Dar noi toţi eram conştienţi căoamenii dispăreau. Multe lucruri înfiorătoare se petreceau în aceaperioadă, şi cred că ele au continuat şi mai tîrziu. Ceea ce potsă vă spun este că, la a doua mea sosire la Bucureşti, lumeavorbea în termeni foarte critici despre Elena Ceauşescu. Uneledintre comentarii erau, poate, rău-voitoare, dar, în general, eraureale. Pe Nicolae Ceauşescu, românii îl criticau mai puţin, pentrucă el oferise poporului o oarecare „doză” de naţionalism, prinfaptul că se împotrivise Uniunii Sovietice. Era, într-o oarecaremăsură, chiar popular, pentru că dorea să îmbunătăţească relaţiilecu SUA. Cînd Henry Ford a vizitat România, parcă prin 1975 – asta

103

se întîmpla la scurt timp după ce semnase Actul Final de laHelsinki – am fost sigur că românii ne-au susţinut în negocierilepentru semnarea acelui document. Răspundeam de derularea, în bunecondiţii, a ceremoniei ce fusese organizată la aeroport şiconduceam cîteva persoane de la ambasadă la aeroport. Ne-am întorsîntr-un autobuz care avea inscripţionat, pe una dintre laturi,„Ambasada Americană”. Ne aflam mult în spatele coloanei de maşini.În momentul în care am ajuns în apropierea mulţimii adunate să îlîntîmpine pe Ford, românii au început să ne aclame. Asta nu mi s-amai întîmplat în nici o altă ţară, şi bineînţeles că lui Ceauşescunu i-a convenit deloc. Să îl ovaţionezi pe Henry Ford era cevanormal. (El nu a mai revenit în România). Era un eveniment unic,iar Ceauşescu se bucura, şi el, de aceleaşi ovaţii. Dar ca săaclami personalul Ambasadei SUA nu era un lucru văzut cu ochibuni. Guvernul Român încerca să ne ţină în izolare. M-aţi întrebatcare era părerea personalului care lucra la ambasadă depreRomânia. Harry ne-a încurajat să călătorim peste tot în ţară. Amvorbit cu multă lume, iar sentimentele pro-americane, care,deseori, păreau naive, le-am simţit peste tot. Uneori erau destulde subtile, alteori – foarte, foarte clare. În ciuda condiţiilordestul de neplăcute în care trăiam, acesta era un aspectîncurajator pentru activitatea noastră. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/category/stiri/page/3/ Stiri - 19 September 2014

Ştiri

Diplomaţi americani în România(33)

http://www.ziartricolorul.ro/category/stiri/page/3/ Stiri - 19 September 2014

http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-in-romania-33/

Un serial din ce în ce maipalpitantDiplomaţi americani în România(33) Henry L. Clarke (2)

Ataşat comercial al Ambasadei SUA la Bucureşti104

(1974-1976)Reporter: Aş dori să faceţi unele comentarii asupra vizitelor

prezidenţiale. Cum s-a desfăşurat vizita lui Gerald Ford?Henry L. Clarke: Una dintre amintirile mele nu are nimic de-a

face cu relaţiile bilaterale. Românii au „manevrat” aceste relaţiicu un talent remarcabil. Anterior vizitei lui Ford, a fost trimisăo echipă care a fost cazată la Hotelul Intercontinental, unde urmasă aibă loc dineul oficial. Cred că erau sute de persoane careplanificaseră, zi şi noapte, vizita. Am încercat să obţinem de lapartea română confirmarea tuturor măsurilor pe care le stabilisem.Dar românii nu au fost de acord cu nici una dintre ele. După cîteîmi amintesc, Gerald Ford urma să sosească într-o sîmbătădimineaţa şi să plece duminică. Sîmbătă, un microbuz a tras înfaţa hotelului. La ora aceea, nu ne mai stătea mintea la cei careplanificaseră vizita, pentru că aceştia ne transmiseseră sute deinstrucţiuni privind modul în care trebuia să se desfăşoare totul.Dar partea română, aşa cum am mai spus, nu era de acord cu nimic.Deşi, în principiu, punctele principale ale vizitei fuseserăaprobate, cei care veniseră cu microbuzul ne-au prezentat un altprogram. Deci, tot ce planificase echipa noastră cu 10 zileînainte a căzut. Şi, după scurt timp, avionul prezidenţial aaterizat. În momentul acela, am sperat ca, pe tot parcursulcarierei mele diplomatice, să fiu implicat în cît mai puţinevizite oficiale. Pot exista vizite planificate, care au dreptrezultat ceva neplanificat. Dar aceasta fusese atent planificată.Ideile românilor erau la fel de bune ca ale tuturor, numai că nuse potriveau cu ideile noastre, ceea ce îi scotea din minţi pemembrii echipei. Un alt exemplu de care îmi aduc aminte se referăla cei din Serviciul Secret. Lucram cu ei pentru că răspundeam,din partea ambasadei, de modul în care urma să se desfăşoareceremonia de la aeroport. Mă aflam într-una dintre camerelehotelului, discutînd cu cîteva persoane, între care se număra şiun agent din Serviciul Secret. Ştiam, cu certitudine, că peste totfuseseră plantate microfoane. Pînă la urmă, amîndoi am căzut deacord asupra unor probleme privind securitatea lui Ford. „Deci, vafi la fel ca în Polonia, cînd, deşi ajunseserăm la un acord asupradetaliilor privind securitatea preşedintelui, la faţa locului,toate aranjamentele au căzut”, a spus el. Desigur că românii nu auslăbit cîtuşi de puţin măsurile luate pentru securitatea luiGerald Ford. Cred că fuseseră mobilizaţi sute, poate mii deoameni. Mulţi erau îmbrăcaţi simplu, alţii erau înarmaţi şi purtauunformă, dar toţi se aflau la locurile lor cu mult timp înainte deînceperea vizitei. Nu existau fisuri. Sarcina mea era ca toţiamericanii care soseau la aeroport şi nu aveau acte de identitate,dar pe care îi recunoşteam, să poată participa la ceremonie. Unii

105

dintre ei soseau şi cu copiii, aşa că trebuia să-i identific,personal, şi pe aceştia!Reporter: Ce ne puteţi spune despre contactele personale şi

despre viaţa socială, în perioada în care v-aţi aflat în România?Henry L. Clarke: Aproape că nu existau. Într-un fel, eu am fost

privilegiat, întrucît relaţiile comerciale impuneau contactedirecte. Am avut o serie de responsabilităţi în cadrul diverselorcontracte economice pe care le încheiasem cu românii. Ceea ceînsemna şi cultivarea unor relaţii sociale. Românii ne invitau laanumite evenimente, şi noi făceam la fel. Aşa că am avut unelecontacte sociale. Dar nu erau foarte personale. Nu mă puteam duceîn vizită la nici un partener român. Petrecerile aveau loc numaiacasă, pentru că hotelurile erau foarte scumpe, şi nu ne puteampermite să plătim preţul pe care ni-l cereau. Dar cînd românii neinvitau la diverse evenimente, acestea aveau loc în restaurantelehotelurilor, sau în reşedinţele oficiale.Reporter: Aţi vorbit despre exportul de zahăr. Erau Statele

Unite preocupate de ceea ce se întîmpla pe vremea aceea, cîndCeauşescu îşi supunea poporul la privaţiuni, pentru a cîştigavalută forte?Henry L. Clarke: Megalomania lui, care s-a manifestat, în

special, prin construirea Casei Poporului, nu era, pe atunci, atîtde evidentă. În prima mea misiune, de exemplu, am putut vizitaCastelul regal, din Sinaia, deoarece deschiseseră acolo un muzeu.Mai tîrziu, castelul a fost închis, întrucît Ceauşescu l-a vrutdoar pentru el. Ulterior, a construit un nou corp de clădire, caresă-i fie rezervat tot lui. Nicolae Ceauşescu nu ştia ce înseamnăsă faci o analiză a costurilor în investiţii, cu toate că el eracel care lua toate hotărîrile în acel domeniu. Românii erau foartemîndri de dezvoltarea lor economică. Am avut prilejul să vizitez,împreună cu ambasadorul Barnes, Uzinele de prelucrare a bauxitei,care se aflau în partea de vest a României. După ce Harry aterminat cu întrebările, am pus şi eu cîteva, din care am fi pututsă ne dăm seama care erau costurile de producţie. Mi s-a răspunscă se lucra la temperaturi foarte, foarte înalte şi în condiţiifoarte grele, din cauza naturii minereului. Nu au vrut să dearăspunsuri exacte, dar mi-am dat seama că acea uzină funcţiona,pentru că alta nu mai exista. În privinţa prelucrării primare abauxitei, românii începuseră prin a pierde bani. Mai tîrziu, auconstruit alte fabrici, care necesitau un consum enorm de energieelectrică, pentru transformarea minereului în aluminiu. Doreau, deasemenea, să construiască fabrici de avioane şi să aibă propriaflotă de aeronave comerciale. Dar, din toate acestea, nu îţiputeai da seama care ar fi fost avantajele economice de care ar fi

106

putut beneficia România. Însă, asta nu avea nici o importanţă; eicumpărau echipamente pentru realizarea proiectelor, în primul rîndpentru că aşa credea Ceauşescu că trebuia să procedeze. Era oabordare absolut stalinistă.Reporter: Ce produse americane se găseau pe piaţa românească?Henry L. Clarke: Noi nu exportam decît tehnologie pentru

fabricarea unor echipamente, precum şi cîteva materii prime. Nuputeam vinde produse de larg consum pe piaţa românească, pentru căNicolae Ceauşescu nu se preocupa deloc de asigurarea unor asemeneaproduse către populaţie. De exemplu, vindeam cărbune cocsificabil,deoarece propriile lor stocuri erau insuficiente pentru oţelării.Pentru a avea o sursă permanentă de cărbune, românii chiar audorit să investească într-o mină din Virginia, însă acest lucru nule era permis străinilor. În cele din urmă, s-au hotărît caRomânia să importe cărbune pe baza unui contract pe termen lung.De asemenea, au cumpărat produse chimice din SUA, dar interesullor principal era importul de echipamente. A trebuit să facem faţăunei concurenţe dure din partea producătorilor europeni şi a celorjaponezi şi am cîştigat destul de puţin. Am vîndut cîteva avioaneBoeing, ceea ce a reprezentat un lucru important în relaţiilenoastre bilaterale. În prima mea misiune la Bucureşti, pe bazaamendamentului Jackson-Vanik, SUA au semnat un document, prin careRomâniei i se acorda Clauza Naţiunii celei mai Favorizate. Aceastapermitea României să producă bunuri de larg consum pentru StateleUnite. Efectele acestui tratament au fost vizibile abia cînd amsosit în a doua misiune, în 1980. Românii exportau în StateleUnite cămăşi, pantofi de sport şi o gamă largă de alte produse.Reporter: Vinuri?Henry L. Clarke: Fireşte.Reporter: Oare SUA au încercat să stimuleze comerţul cu România

pentru că doreau să pătrundă pe piaţa est-europeană?Henry L. Clarke: Desigur. În primul rînd, doream ca România să

facă unele alegeri. Credeam că dacă aveam relaţii economice curomânii, aceştia îşi vor orienta comerţul spre Vest, ceea ce, defapt, doreau şi ei. Acest lucru a funcţionat, într-o oarecaremăsură. Consideram că, dacă relaţiile noastre comerciale deveneaumai strînse, românii ar fi depins de noi. (Va urma)

topnews

107

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

România (34)topnews - 22 September 2014http://www.ziartricolorul.ro/category/topnews/page/2/ http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-

palpitant-diplomati-americani-in-romania-34/ Henry L. Clarke (3)Ataşat comercial al AmbasadeiSUA la Bucureşti(1974-1976) REPORTER: Vorbiţi-ne despreRomânia şi despre problema

evreiască. Amendamentul Jackson-Vanik era votat numai în cazul încare o ţară comunistă permitea evreilor să emigreze. Ce s-aîntîmplat în anii ’70-’76?HENRY L. CLARKE: Vă amintiţi, cred, că acel amendament se

referea, în special, la Uniunea Sovietică, unde trăiau milioane deevrei. Exista ideea că puteam folosi piaţa americană pentru ca, înschimbul accesului produselor lor, sovieticii să le permităevreilor de acolo să emigreze. Amendamentul a fost votat cu omajoritate copleşitoare în Senat, dar, la scurt timp după ce adevenit Lege, Uniunea Sovietică a denunţat-o, declarînd că nu vanegocia nici un acord pe baza ei. Aşa că autoritatea de care s-abucurat un timp această Lege s-a redus simţitor. Celelalte ţăriale Pactului de la Varşovia au continuat să urmeze politicaUniunii Sovietice, cu excepţia României. Acesta a fost un altaspect în care am fost implicat. În privinţa emigraţiei, Româniaşi-a delimitat politica de cea a sovieticilor, şi aşa am ajuns laun acord. Pentru publicul larg nu era destul de clar cu ce anumefuseseră de acord românii în problema emigrării evreilor, dar eraevident că autorităţile de la Bucureşti erau dispuse să acceptecontinuarea acestui proces. Dacă românii nu ar fi adoptat o astfelde poziţie, Amendamentul Jackson-Vanik ar fi rămas literă moartă.Per ansamblu, el nu a fost deloc productiv, dar, în cazulromânilor, existau motive să sperăm că proiectul avea să fie opolitică de succes şi că, poate, şi alte ţări se vor convinge de

108

utilitatea lui. Am dezvoltat o relaţie strînsă cu comunitateaevreiască din România, pentru a putea constata cîţi oameni aureuşit să emigreze. În acelaşi timp, nemţii erau pregătiţi săaccepte sosirea, în Germania, a etnicilor germani din România.Deci, au existat două tipuri de fluxuri de emigrare, bazate peconsiderente etnice, pentru că nemţii erau dispuşi să oferecetăţenia tuturor acelora care puteau să-şi dovedească descendenţagermană, iar israelienii erau, şi ei, pregătiţi să acordecetăţenia israeliană, pe baza aceluiaşi criteriu etnic. Acestproces a continuat destul de mult timp. Ceva mai tîrziu, Congresulamerican şi-a schimbat opinia, desigur, aşa cum se întîmplă,adesea, cu unele legi. Astfel că, în fiecare an, erau organizateaudieri, pentru a vedea dacă, în cazul României, acordarea, încontinuare, a Clauzei era justificată.REPORTER: Este vorba de Clauza Naţiunii Celei mai Favorizate.HENRY L. CLARKE: Corect. Ceea ce s-ar fi putut întîmpla era ca

toţi românii care formulaseră o plîngere privind nerespectareadrepturilor omului să încerce să ajungă pe ordinea de zi a acestoraudieri. Ei bine, nu am văzut aproape niciodată o reclamaţie caresă se refere strict la emigrare, deşi au existat cazurile unorpersoane – de exemplu, cîţiva preoţi, care fuseseră închişi –cărora, din cauză că figurau ca foşti deţinuţi, evident, nu li sedăduse voie să emigreze. Acest proces al audierilor publice aînceput, treptat, să schimbe felul în care era percepută România:dintr-o ţară utilă pentru interesele americane, într-o ţară care,mai degrabă, îngrădeşte drepturile omului. În fiecare an, Jacksona trebuit să …REPORTER: Senatorul Henry Jackson, de la Washington?HENRY L. CLARKE: Corect. El a trebuit să participe la audierile

Comitetului Vanik, din Camera Reprezentanţilor, pentru a-şireitera sprijinul pentru continuarea acordării Clauzei. Jackson nua argumentat prin faptul că, dacă România nu mai beneficiază deacest tratament, Legea va deveni literă moartă. Nu a pus problemaîn acest fel. El a susţinut, însă, că România merita acest lucru,datorită fluxului masiv de imigranţi evrei, şi că noi, cei dinAdministraţie, va trebui să facem acest lucru în fiecare an.REPORTER: În acea perioadă, ambasada şi dvs. v-aţi aflat în

poziţia de a avea, într-un fel, senzaţia că laudele aduse Românieierau ceva mai mari decît i s-ar fi cuvenit? Lucrul acesta a fost oproblemă?HENRY L. CLARKE: Nu pot să spun asta. Mai tîrziu, cînd m-am

întors la Washington, în timpul administraţiei Carter, a avut locpenibila vizită a lui Ceauşescu. Atunci s-au spus cîteva lucruri

109

extrem de pozitive despre Nicolae Ceauşescu. El le-a publicat înfiecare an, de ziua lui, sau cu alte ocazii convenabile, ca săarate că Jimmy Carter îl considera cea mai mare personalitate dinlume. Totul era scos din context. Desigur, multe lucruri fuseserăspuse în timpul toasturilor, sau în timpul vizitelorprezidenţiale, dar ele nu au fost analizate cu prea mare atenţie.Cît timp m-am aflat la post, nu cred că a existat vreo problemă.I-am lăudat pe români pentru lucrurile care, din punctul nostru devedere, erau pozitive şi utile. În privinţa altora, am tăcut.REPORTER: Ce ne puteţi spune despre politica demografică a lui

Ceauşescu? ştiţi că le obliga pe românce să aibă cît mai mulţicopii. În 1989, cînd Nicolae Ceauşescu a căzut de la putere, seiscase un mare scandal din cauză că orfelinatele erau pline decopii de care mamele lor nu putuseră să aibă grijă.HENRY L. CLARKE: Cred că în cazul problemelor interne de acest

gen, diferenţele dintre ţările din Estul Europei au fost aproapeinfime, în anii ’70, faţă de ceea ce s-a întîmplat ulterior. Înspecial Ungaria este aceea care a început să se distanţeze din ceîn ce mai mult de URSS, în privinţa politicii interne. Apoi, înUniunea Sovietică lucrurile au început să se schimbe, iar Româniaa rămas mult în urmă – dar asta se întîmpla în anii ’80. În anii’70, în toate aceste ţări era un regim dur, aşa că nu era nimicneobişnuit în faptul că se proceda la arestările arbitrare, călibertăţile religioase erau îngrădite, şi că existau numeroaseîncălcări ale drepturilor omului. În privinţa României, situaţiareferitoare la aceste aspecte era mult exagerată, cred eu, şi dincauza faptului că exista acest forum public, exprimat în fiecarean. În cursul audierilor din Comitetul Vanik, toată lumea comparaRomânia cu Uniunea Sovietică. Erau români americani sau grupurireligioase care reclamau cîte un caz, şi, adeseori, era un cazsolid împotriva României, dar el nu putea fi analizat în acelecondiţii, deoarece nu erau examinate şi celelalte ţări.REPORTER: Cu toate acestea, exista, atunci, vreo îngrijorare cu

privire la faptul că Ceauşescu şi soţia lui începuseră să deaprimele semne de megalomanie, sau asta s-a întîmplat mai tîrziu?HENRY L. CLARKE: Elogierile formale şi cultul personalităţii

existau deja încă din prima perioadă, numai că, atunci, ele nupăreau atît de deşănţate. Şi asta s-a întîmplat pentru că NicolaeCeauşescu a devenit din ce în ce mai despotic. Dar şi pentru căalte ţări îşi îmbunătăţiseră situaţia şi, din acest motiv,începuseră să-şi impună poziţiile cu mai multă fermitateREPORTER: Despre ce alte aspecte importante ale activităţii

dvs., din perioada ’74-’76, ne puteţi vorbi?

110

HENRY L. CLARKE: Îmi amintesc un lucru interesant. Eu dădeamconsultaţii nu numai oamenilor de afaceri, dar şi tuturor aceloracare erau interesaţi de situaţia economică a României. Într-o zi,discutam cu nişte consultanţi, care au încercat să mă inviteundeva, în afara ambasadei, crezînd, probabil, că le voi vorbimult mai deschis. Acest lucru nu era valabil, deoarece româniiputeau capta, practic, orice conversaţie, din vecinătateaambasadei, probabil chiar mai bine decît dacă ar fi făcut-o dininteriorul ei. Nu avea nici o importanţă. În cele din urmă, cinevami-a pus întrebarea esenţială, care nu apăruse în nici una dinşedinţele de informare de pînă atunci: „Ce credeţi despre viitorii5, sau 10 ani? Va putea România să reuşească, din punct de vedereeconomic?”. Am răspuns: „Nu ştiu. Nu observ nici o dovadă care săsusţină această ipoteză. Românii încearcă să facă o mulţime delucruri, dar o fac în mod greşit”. Abordam problemele aşa cum ocereau situaţiile la acel moment. La nivelul meu, activitateacomercială era un domeniu pe care îl tratam fără ca el să impună operspectivă pe termen lung. Dar după ce am văzut că au creat atîtde multe industrii ineficiente, cu toată onestitatea, nu puteam săspun că România va reuşi pe plan economic. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ topnews

Diplomaţi americani în România(35)

Un serial din ce în ce maipalpitantDiplomaţi americani în România(35)THOMAS H. DUNLOP (1)Directorul Secţiei România, aDepartamentului de Stat al SUA

Washington, DC (1974-1976) Thomas Dunlop a studiat la Universitatea Yale şi la

Universitatea din Berlin. A început să lucreze în cadrulServiciului Extern în anul 1960. Misiunile sale s-au desfăşurat laSaigon, Seul, iar în Europa de Est, la Belgrad şi Zagreb. La

111

Washington s-a ocupat de probleme legate de România şi de Coreeade Sud. Thomas Dunlop a fost intervievat la 23 august 1996.Reporter: Cît timp aţi fost director al Secţiei România ?Thomas H. Dunlop: Timp de doi ani, din vara lui 1974 pînă în

vara lui 1976.Reporter: Evident că, pînă atunci, nu cunoşteaţi problemele

existente în Europa de Est. Cînd aţi preluat postul, ce părere v-aţi format despre situaţia generală din ţările est-europene? Ceaţi aflat despre România şi despre relaţiile dintre SUA şi aceastăţară?Thomas H. Dunlop: Pentru că România era una dintre priorităţile

secretarului de Stat Henry Kissinger şi ale preşedintelui RichardNixon, această ţară era, fără îndoială, o prioritate şi pentrunoi. Era perioada în care Nixon şi Kissinger au anunţat, oficial,existenţa politicii de „diferenţiere”. Asta însemna că fiecareţară din Europa de Est urma să fie tratată nu ca un simplu„satelit” al Uniunii Sovietice, ci în funcţie de modul în careaborda diversele situaţii politice. Anterior acelei perioade,relaţiile noastre cu Polonia, de exemplu, au avut un caracterdiferit. Cred că asta se datora, cel puţin într-o oarecare măsură,participării foarte active a comunităţii poloneze la viaţapolitică a SUA. Comunitatea era foarte bine organizată, era binereprezentată în Congres şi nu părea să fie dezbinată, aşa cum seîntîmpla în multe alte comunităţi ale imigranţilor din SUA.Părerea polonezilor era că oricît de rău era guvernul din ţara lorşi oricît de groaznic îşi trata poporul, Polonia nu trebuia să fieconsiderată doar o prelungire a Uniunii Sovietice. Ei spuneau căPolonia, ca ţară, nu se schimbase şi că Statele Unite trebuiau săo trateze ca atare. Din diverse motive, şi cred că, în majoritatealor, erau juste, SUA au ţinut cont de acest lucru. Nu acelaşilucru s-a întîmplat cu restul ţărilor din Estul Europei, şi aicimă refer la Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România şiBulgaria. Albania a reprezentat un caz separat, chiar de laînceput. Pînă în momentul în care Nixon a devenit preşedinte, amavut tendinţa să considerăm că în ţările din Estul Europeiinfluenţa sovietică era predominantă. Nixon şi Kissinger aveaualte puncte de vedere. Ei au căutat modalităţi de a „exploata”diferenţele dintre aceste ţări şi Uniunea Sovietică. Şi au găsit ooportunitate în România. Aşa că, după Polonia, România a devenit,şi ea, un model al politicii de „diferenţiere”. Misiune mea înRomânia a fost foarte interesantă.Reporter: Mai tîrziu, lucrurile s-au schimbat total acolo. În

acea perioadă, dictatorul Ceauşescu era descris ca o persoană

112

josnică şi periculoasă. Cînd aţi ajuns director, ce se spuneadespre el?Thomas H. Dunlop: Ceauşescu a fost un om îngrozitor, iar soţia

şi fiul său erau la fel ca el. Nicolae Ceauşescu era un despot şiavea o fire foarte suspicioasă. Se comporta cu subalternii la felca Stalin. Îi urmărea pe toţi, cu ochi de vultur. Ori de cîte oricineva avea un punct de vedere diferit de al lui, Cauşescu îlreducea, numaidecît, la tăcere. Poliţia Secretă românească, numită„Securitate”, era prezentă pretutindeni, fiind la fel de greu desuportat ca în oricare dintre ţările aflate sub influenţăsovietică. Cred că toate acestea erau bine-cunoscute laWashington. Dar, ceea ce l-a diferenţiat pe Ceauşescu de ceilalţilideri din Europa de Est, a fost politica sa externă. De exemplu,el nu a permis niciodată staţionarea trupelor sovietice peteritoriul României. Desigur că sovieticii nu erau deloc„fericiţi”, fiind puşi în situaţia de a nu avea o reprezentaremilitară acolo. Ei doreau să aibă trupe în România, ca să apereliniile de comunicaţie cu forţele lor armate din Ungaria.Ceauşescu s-a opus, argumentînd că suveranitatea României şiInteresul Naţional nu permiteau acest lucru. De asemenea, el nu afost de acord nici cu participarea soldaţilor români laexerciţiile Pactului de la Varşovia care se desfăşurau în afaraţării. Acest lucru a creat o situaţie în care, din punct de vedereal echilibrului militar, România reprezenta – în ceea ce priveşteprezenţa forţelor militare ale Uniunii Sovietice în EuropaCentrală – un factor în „minus”. În altă ordine de idei, România afost singura ţară din Estul Europei care a recunoscut Israelul.Ceauşescu a adoptat o politică oarecum favorabilă faţă deemigrarea evreilor, aspect căruia i-am alocat o mare parte dintimpul şi din atenţia noastră. România a fost foarte interesată deprocesul de emigrare. În principiu, preşedintele ţării „vindea”evrei Israelului, aşa cum „vînduse” etnici nemţi GermanieiFederale. Cel puţin le-a dat voie să plece din ţară. Asta a făcutca relaţiile noastre cu România să devină foarte importante pentrucei care se aflau la conducerea comunităţii evreieşti din SUA. Separe că aveam o „derogare” de la Amendamentul Jackson-Vanik pentruRomânia. Cred că şi pentru Polonia exista o astfel de „derogare”.După cîte îmi amintesc, îi spuneam Amendamentul „Jackson”.Datorită acestei „derogări”, am reuşit să acordămRomâniei ,,Clauza Naţiunii Celei mai Favorizate” pe plan economicşi aşa am putut să susţinem că România îşi îmbunătăţise politicade emigrare. În fiecare an, trebuia să-i „numărăm” pe cei careplecau. Se făceau grafice. Le spuneam românilor că, dacă doreau săse bucure în continuare de Clauză, noi trebuia să confirmăm căRomânia făcuse progrese la acest capitol. Le spuneam că examinăm

113

statisticile şi că dacă nu erau suficient de relevante, o să-ideterminăm să fie mai flexibili. Asta era politica de„diferenţiere”.Reporter: Se ştia că nu doream să periclităm situaţia României

acordîndu-i asistenţă militară ?Thomas H. Dunlop: Nu cred că ne-am gîndit vreodată serios să

dezvoltăm relaţii militare cu această ţară, sau să facem schimb deinformaţii secrete. Nu ne-am lansat în nici un fel de planificarestrategică cu România şi nici nu am încercat să o facem să devinăun stat mai „apropiat” al NATO. Nu cred că puteam să facem aşaceva, fără ca sovieticii să afle. După părerea mea, Ceauşescu era,pentru ruşi, destul de incomod. Probabil că ei îl trecuseră dejape „lista neagră” şi, într-o zi, cînd s-ar fi ivit ocazia, el urmasă plătească pentru modul în care sfidase Moscova. Nu cred cădoream să împingem lucrurile mai departe decît ne puteam permite.Cu toate acestea, am reuşit ca, pe plan cultural şi ştiinţific, săsemnăm un acord, pe baza căruia compania Westinghouse a construit,ca un exemplu al utilizării paşnice a energiei nucleare, oCentrală atomică în România. I-am ajutat pe români şi larealizarea altor proiecte ştiinţifice pe care nu le consideram cafiind importante pentru puterea lor militară. Am încercat să-iajutăm să importe cărbune din SUA. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ topnews

Diplomaţi americani în România(36)

http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-in-romania-36/ 24 September 2014

Un serial din ce în ce maipalpitantDiplomaţi americani în România(36)THOMAS H. DUNLOP (2)Directorul Secţiei România aDepartamentului de Stat al SUA

Washington, DC (1974-1976) 

114

Thomas H. Dunlop: Chiar înainte de a fi numit director în cadrulDepartamentului de Stat, în România s-au produs inundaţiicumplite. Presupun că asta s-a datorat topirii zăpezilor de pecrestele munţilor. Noi tocmai începuserăm să purtăm discuţii cupartea română privind un sistem relativ sofisticat de avertizareîmpotriva inundaţiilor. Era vorba despre montarea unui sistemcomputerizat de control al nivelului apei. Singurul domeniu încare ne-am angajat să cooperăm cu România – securitatea – areprezentat cel mai neplăcut aspect din cariera mea. Era vorbadespre siguranţa companiilor aeriene, şi, în special, despremăsurile de securitate necesare pentru prevenirea deturnăriiavioanelor. În anii ’70, deturnările de avioane erau frecvente.Românii aveau o companie aeriană naţională, numită TAROM. Nu-miaduc aminte să fi auzit vreodată ca vreun avion românesc să se fiaflat în această situaţie, deşi aeronavele altor ţări, inclusivale SUA, erau deturnate destul de des. Românii doreau să trimităîn SUA un grup de funcţionari ai TAROM, care urma să se consultecu specialiştii noştri pe probleme de securitate. Îmi aduc amintecă am pus la punct un program pentru acest grup, care era formatdin 4 sau 5 persoane şi 2 generali. Am intrat în legătură cuServiciul Secret al SUA pentru a putea face aranjamentelenecesare. Cei de acolo au acceptat să ţină cîteva scurteprelegeri, care se refereau la unele aspecte ce priveaumodalitatea de detectare a bombelor pe baza unor sisteme de„înaltă tehnologie”. De asemenea, ne-am adresat AdministraţieiFederale a Aviaţiei şi Serviciului Federal de Poliţie. Îmbrăcaţiîn haine civile, dar înarmaţi, poliţiştii aveau misiunea săîmpiedice deturnarea avioanelor. Ei concepuseră un tip de muniţiepentru pistoale care, folosită în interiorul avioanelor, să îisperie pe atacatori, dar să nu distrugă avionul. Aşa că le-amprezentat românilor acel echipament. Ce nu mi-a plăcut în toatăaceastă poveste a fost că ofiţerii din Securitatea românească eraucam obtuzi şi nu păreau să fie decît nişte bătăuşi. Nu-mi plăceadeloc să lucrez cu ei. Dar n-am avut ce să fac şi presupun căamericanii aveau un interes în toată povestea asta. Atunci, amînvăţat un lucru. Dacă vrei să plantezi o bombă într-o casetă devalori din Aeroportul Naţional Washington, să nu o pui niciodatăla nivelul solului. Planteaz-o cît mai sus, pentru că nici uncîine nu se va urca pe scară ca să adulmece acolo.Reporter: La vremea aceea, secretar de Stat era Henry Kissinger.

Cred că el urma schema generală de exploatare a punctelor slabeexistente în ţările din Blocul Sovietic. Trebuiau, oare,americanii să vină cu „idei pozitive” pentru ca românii să fie„fericiţi” că relaţiile dintre România şi SUA erau amiabile?

115

Thomas H. Dunlop: Da. În aceeaşi perioadă, ambasador SUA înRomânia era Harry Barnes. Cred că Harry a fost unul dintre cei mairemarcabili diplomaţi americani. Barnes era plin de idei şienergie. Dacă mă gîndesc la trecut, eu am fost de acord cupolitica de „diferenţiere” care se aplica ţărilor din EstulEuropei. Cred că era o politică justă, deşi noi a trebuit sătrecem peste animozitatea pe care o simţeam cînd aveam de-a facecu acei bătăuşi. Totuşi, relaţiile noastre cu România erau foartedeschise. Dar unele lucruri au început să devină incomode pentrunoi, aşa că, după plecarea lui Henry Kissinger, relaţiile dintreSUA şi România au început să devină cam reci. Cu toate că SUA nuau abandonat în totalitate politica de „diferenţiere” faţă deRomânia, nu cred că acea politică a mai avut aceeaşi importanţăsau prioritate după ce Kissinger nu a mai fost secretar de Stat.Kissinger l-a numit pe Helmut Sonnenfeldt, un vechi prieten carelucra în cadrul Consiliului Naţional de Securitate, consilier laDepartamentul de Stat. Misiunea lui Sonnenfeldt era să urmăreascăfoarte atent modul în care se derula politica de „diferenţiere”.Pentru noi, asta a însemnat că trebuia să facem faţă unui alt tipde birocraţie, venită de sus. Sarcina mea era să cooperez cufuncţionarii lui Sonnerfeldt. Asta a influenţat în mod negativcariera adjunctului secretarului de Stat, care era, cel puţinformal, răspunzător de Departamentul Afacerilor Externe şi care arfi trebuit să fie superiorul nostru direct. Dar el era ocolit înmod frecvent şi asta îl făcea să se simtă prost. Exista un altcanal oficial, „adevăratul” canal, care nu era ceea ce părea pehîrtie şi care funcţiona între biroul lui Sonnerfeldt şi al meu.De fapt, nu pot să spun că a fost o idee prea fericită, dar credcă acel sistem a funcţionat foarte bine. Ştiu că procesul deimplementare a politicii de „diferenţiere” era un lucru iritant şiunul dintre multele motive pentru care Kissinger nu era agreat.Eu, personal, am colaborat destul de bine cu departamentul condusde Sonnerfeld, pentru că tipul care se ocupa de România îmi eraprieten şi, împreună, am făcut ca lucrurile să meargă. Dar şefulmeu de la departamentul care se ocupa de problemele din ţărileEst-Europene nu era deloc încîntat. Dar n-am avut de ales. Dacă aşfi încercat să nu fac ceea ce mi se spunea, aş fi primit untelefon de la Departamentul lui Sonnenfeldt şi mi s-ar fi spus săvin la ei şi să vorbim despre un anumit lucru la care n-aş fiputut să spun „Nu”.Reporter: Primeaţi rapoarte de la Ambasada din România?Thomas H. Dunlop: În multe privinţe, Harry Barnes a fost un

ambasador eficient, care dispunea de un personal foarte motivat.Avea un şef adjunct de Misiune, pe nume Dick Viets, care era opersoană capabilă. Era şi un om amabil, cu care se lucra bine.

116

Rapoartele Ambasadei SUA din Bucureşti erau foarte bune. Aşa cumam mai spus, nu ne făceam iluzii referitoare la „calităţile”Guvernului lui Ceauşescu. Nu s-a încercat niciodată cainformaţiile privind aspectele negative ale Guvernului României săfie „diluate”. Îmi amintesc că, la un moment dat, studenţii deculoare de la Universitatea din Bucureşti au protestat. Poliţia aintervenit şi a bătut măr vreo 50 dintre ei. Ulterior, 4 sau 5 aumurit, ceea ce nu a deranjat pe nimeni, deoarece studenţii aceiaerau foarte nepopulari. Reprezentanţii lor de la Ambasada Nigerieiputeau să se ducă să depună o plîngere la Ministerul AfacerilorExterne, dar nu i-ar fi ascultat nimeni. Primeam rapoarte foartedetaliate de la ambasada din Bucureşti. În acea perioadă, s-aintrodus practica rapoartelor prin intermediul telegramelor pecanalul „Oficial – Neoficial”, dintre directorul de ţară dincadrul Departamentului de Stat şi şeful adjunct al Misiunii. Eraun mod de comunicare direct între Departamentul de Stat şiambasadă, fără să trebuiască să decodificăm mesajele. Era foarteclar că orice i-aş fi scris şefului adjunct al Misiuniii, el nu arfi considerat că departamentul i-a trimis vreun ordin şi, deasemenea, orice mi-ar fi scris el în acele telegrame, nu însemnacă eludam canalul oficial. Aceste schimburi de mesaje erau foarteutile. Uneori, nu includeau decît bîrfe, lucruri inofensivesistemului, dar ajutau ambasada să înţeleagă cum mergeau lucrurilela Washington. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Ştiri

Diplomaţi americani în România(37)

http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-in-romania-37/ Ştiri - 25 September 2014Un serial din ce în ce mai palpitantDiplomaţi americani în România (37)THOMAS H. DUNLOP (3)Directorul Secţiei România a Departamentului de Stat al SUAWashington, DC (1974-1976) 

117

* Reporter: Era vorba de structura care se ocupa de ţările esteuropene?*Thomas H. Dunlop: Da. Nu ştiu dacă procedeul era nou, dar noi

l-am folosit des. Dick Viets mi-a explicat cît era de util.* Reporter: În perioada în care aţi fost Directorul Secţiei

România au avut loc vizite oficiale?* Thomas H. Dunlop: Da, cîteva. Ele au reprezentat unul dintre

obiectivele pe care ambasadorul Harry Barnes le-a susţinut mereu.Întotdeauna a dorit să fie invitaţi oficiali români de rang înalt.Dar, exista un impediment. În primul rînd, nu aveam oficialiamericani care să corespundă funcţiilor deţinute de demnitariiromâni (erau funcţii de partid, nu de Stat). Vizitele de acest felerau extrem de complicate, mai ales pentru presa din ţararespectivă. Secţia noastră nu era prea încîntată de acesteacţiuni, dar Barnes venea cu propuneri foarte inteligente, aşa cănu mai aveam ce face. Ministru de Externe era, pe vremea aceea,Ştefan Andrei. El mai fusese, în diverse perioade, ministru deExterne al României şi şeful Secţiei Afacerilor Externe aPartidului Comunist Român. De fapt, de două, sau de trei ori,Ştefan Andrei a îndeplinit funcţia de „consilier particularspecial” al lui Nicolae Ceauşescu. Era o persoană foarte apreciatăpentru inteligenţa sa. Uneori, vorbea foarte deschis, chiar înpublic, despre sovietici. Era evident că îi detesta, şi cred că afăcut foarte bine că, din cînd în cînd, i-a defăimat. AmbasadorulHarry Barnes dorea ca Andrei să fie invitat în SUA. Dar cine puteasă fie omologul lui? Ştefan Andrei nu avea o funcţie în „stat”. Afost o întreagă tevatură pentru a se găsi un oficial de acelaşinivel. În cele din urmă, Helmut Sonnenfeldt, consilier înDepartamentul de Stat, a fost cel desemnat să servească dreptgazdă lui Ştefan Andrei, pe parcursul vizitei acestuia în SUA.Poziţia de consilier la Departamentul de Stat era diferită deaceea de adjunct al Secretarului de Stat, dar această situaţieputea fi „ajustată” un pic. Aşa că Sonnenfeldt m-a chemat la el casă discutăm programul. A venit cu unele sugestii şi mi-a spus căvizita trebuia să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.Sonnenfeldt putea fi dur şi, uneori, avea darul să-şi intimidezeinterlocutorul. Eu, însă, mă aveam bine cu el, aşa că m-am pusserios pe treabă. Unul dintre cei care îl însoţeau pe ŞtefanAndrei ne-a spus că acesta dorea să se familiarize cu „culturafolk” din Statele Unite. În Europa de Est există numeroaseansambluri folclorice şi parade de costume populare tradiţionale,organizate pentru străini, dar aşa ceva nu se poate întîlni însocietatea americană, care este una multiculturală. Ce puteam săfac? Am luat la rînd toate spectacolele care urmau să aibă loc în

118

perioada în care Andrei se afla în vizită în America. Am dat pestenumele unui cîntăreţ foarte popular de muzică folk – întotdeaunaîi uit numele. Acesta urma să apară într-un concert, la Centrulcultural Wolf Trap. Am contactat-o pe doamna Shouse, care eraorganizatoarea manifestărilor de acolo. Dînsa a fost de acord săincludă în pauza concertului la care fusese invitat Andrei şi unmoment de muzică folk. I-am relatat lui Sonnenfeldt despre soluţiape care o găsisem, iar el mi-a spus: „Dumnezeule, Dunlop, în ce m-ai băgat? Ştii că urăsc genul ăsta de muzică”. I-am răspuns că numai puteam schimba nimic în acel moment. Deşi părea un tip ţîfnosşi dificil, în realitate, nu era aşa. Îţi spunea direct dacă eranemulţumit de ceea ce făceai. Pur şi simplu, fusese luat penepregătite. Vizita lui Andrei a decurs bine. Dar a avut loc oaltă vizită, care a speriat Ambasada SUA din România. Urma să vinăNicu Ceauşescu, fiul preşedintelui.* Reporter: O persoană total neagreată.* Thomas H. Dunlop: Era un personaj îngrozitor. Mai tîrziu, a

fost acuzat că a violat şi abuzat sexual o tînără gimnastă carecucerise simpatia americanilor. Este vorba de Nadia Comăneci.Nadia a fugit din România şi a căpătat cetăţenie americană. Totula ieşit la iveală după ce ea a rămas în Statele Unite. Nadia erafoarte elocventă cînd descria cum fusese arsă cu ţigara de acelmonstru. Un lucru care m-a ajutat în activitatea mea diplomatică afost faptul că lucram cu un ambasador român foarte competent şifoarte distins. E vorba de Corneliu Bogdan, care fusese mult timpambasadorul României la Washington. Din păcate, nu a fostniciodată numit Decan al Corpului Diplomatic. Cred că fotografialui a apărut pe prima pagină a revistei „Newsweek”. CorneliuBogdan a fost considerat un „bun” ambasador est-european. Era opersoană capabilă, care a trebuit să facă faţă unei situaţiiextrem de dificile, deoarece era reprezentantul unui guverndeplorabil. Singura dată cînd l-am văzut agitat a fost atunci cînds-a întîlnit cu secretarul adjunct pentru Afaceri Europene. Eueram de faţă şi stenografiam. Ne-a spus că Nicu Ceauşescu urma săvină în Statele Unite. Nu trebuia să ne roage să-l ajutăm, pentrucă noi, oricum, eram pregătiţi să facem tot ce se putea. Ne-a spusce dorea să facă Nicu: să iasă în oraş noaptea, să se îmbete şi săse culce cu vreo prostituată. Fiul lui Ceauşescu era un bărbatviolent şi, cînd se îmbăta, se lua la bătaie cu toată lumea. Să-lţii pe Nicu departe de închisoare era o adevărată încercare. Laorganizarea programului vizitei sale am cooperat cu Agenţia deSecuritate, din Departamentul de Stat. Agenţia a informat organelede Poliţie din toate oraşele pe care oaspetele urma să leviziteze. Ambasadorul ştia că Nicu venea în America doar ca să se„distreze” cu prostituatele locale. Dorea să vadă şi oraşul Las

119

Vegas. Pentru organizarea programului, am contactat şi Biroul deSecuritate Diplomatică, din cadrul Departamentului de Stat. Deregulă, cei de acolo nu asigurau escortă pentru rudele uneipersonalităţi străine de rang înalt, în cazul nostru, pentru fiulunui şef de Stat. Dar au făcut o excepţie. După cîte ştiu, Nicu nua intrat în nici un bucluc pe tot parcursul vizitei sale. Pentruambasadorul Bogdan, „excursia” asta a fost un moment plin deriscuri. Dacă s-ar fi întîmplat ceva rău, consecinţele nu ar fifost deloc plăcute pentru el.* Reporter: Ne-aţi vorbit despre schimburile culturale dintre

ţările noastre. Aveau voie românii să viziteze America?* Thomas H. Dunlop: Românii trimiteau, în diverse ţări,

ansambluri de dansuri populare, de care erau, pe bună dreptate,mîndri. Nu cred că România a avut mari realizări culturale înIstoria ei, dar poporul este mîndru de cultura şi de tradiţiilesale, care sînt pline de culoare.* Reporter: În Bucureşti există un Muzeu al Ţăranului Român,

unde sînt prezentate diverse tipuri de locuinţe de la ţară.* Thomas H. Dunlop: Da. Şi mai au nişte mînăstiri frumoase şi

interesante în nordul ţării, în munţi. În perioada în care amlucrat la Bucureşti, am vizitat cîteva dintre ele. Sîntasemănătoare celor din Iugoslavia, din zonele Kosovo şi Sandzak.Cu toate astea, nu îmi aduc aminte ca românii să fi avut truperenumite de balet clasic, sau de alt gen, aşa cum existau la ruşi.(Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ 26 September 2014

Ştiri

NEVASTA AMBASADORULUI AMERICANHARRY BARNES

http://www.ziartricolorul.ro/nevasta-ambasadorului-american-harry-barnes/ http://www.ziartricolorul.ro/category/stiri/Ştiri - 26 September 2014Diplomaţi americani în România (38)NEVASTA AMBASADORULUI AMERICAN HARRY BARNES L-AÎNŞELAT PE ACESTA CU UN ŞOFER (SECURIST) ROMÂN 

120

THOMAS H. DUNLOP (4)Directorul Secţiei România a Departamentului de Stat al SUAWashington, DC (1974-1976) Reporter: A existat vreo persoană din Congresul American, sau

din grupurile de dizidenţi, care ar fi putut să afirme căDepartamentul de Stat avea „relaţii foarte strînse” cu acelguvern?Thomas H. Dunlop: Orice grup din cadrul comunităţii evreieşti

din Statele Unite, sau aflat sub influenţa acesteia, ne-ar fiputut crea probleme. În România, ca şi în Polonia, Slovacia,Ucraina şi Rusia, au avut loc multe acţiuni antisemite violente,iar Biserica Ortodoxă Română nu avea un renume prea bun în aceastăprivinţă. Datorită felului în care am reuşit să păstrăm relaţiilecu România, cei din Consiliul Preşedinţilor OrganizaţiilorEvreieşti, al cărui şef era Hyman Bookbinder, un foarte distinsamerican, ne urmăreau cu mare atenţie, deşi nu aveau prea multelucruri de criticat. Ei credeau, şi aveau dreptate, că noi nestrăduiam să menţinem procesul de emigrare la cote cît mairidicate. Românii permiteau multor persoane, în special evrei, săplece din ţară, dar, în acelaşi timp, erau destui cei carerămîneau pe loc, ca şi cum am fi avut de plătit un „preţ” pentruaceastă favoare. Atît noi, cît şi ei, ştiam care sînt „regulilejocului”. Noi instituiserăm un sistem, de care eu eram foartemîndru. Credeam că acel sistem avea noimă, atît din punct devedere birocratic, cît şi din punct de vedere al drepturiloromului. Pe vremea aceea, lucram la Departamentul de Stat şi amsusţinut organizarea sistemului de emigrare. Serviciul de Imigrareşi Naturalizare, din cadrul Departamentului de Justiţie al SUA, afost de acord să permită ambasadei de la Bucureşti emiterea unorvize de imigrare „temporare”, pe care partea română urma să lerecunoască. Dar, vizele erau valabile numai pentru deplasărilepînă în Italia, unde Serviciul de Imigrare şi Naturalizare deacolo „reprocesa” datele personale. Acest sistem era denumit „ţaraterţă de reprocesare a datelor”. Într-un fel, Serviciul deImigrare american trebuia să renunţe la „autoritatea” sa, ceea ce,după cum vă imaginaţi, era un lucru dificil. De asemenea, româniitrebuiau să accepte un fel de „verificare” anuală a procesului deemigrare, operaţiune ce nu convenea nu doar României, ci niciuneia din ţările est-europene. Înţelegerea a fost negociată demulte persoane. Eu am avut un rol minor, dar, desigur, am fost deacord cu aplicarea ei. Perioada de procesare a datelor persoanelorcare intenţionau să emigreze în SUA s-a redus, de la 2-3 ani, la6-9 luni. O îmbunătăţire importantă, care s-a reflectat în numărulsporit al românilor care emigrau în Statele Unite. Însă politica

121

noastră faţă de România era criticată în continuare. Printre ceicare dezaprobau acţiunile noastre se număra şi AmnestyInternational. Dar această organizaţie nu era niciodată mulţumită.Este adevărat că, atunci cînd era vorba de Nicolae Ceauşescu,Amnesty International găsea, fără nici o problemă, lucruri pe caresă le critice, afirmînd că Statele Unite nu făceau destul în ceeace priveşte drepturile omului.Reporter: Ce ne puteţi spune despre activitatea din cadrul

Ambasadei SUA de la Bucureşti? Puteau funcţionarii să călătoreascăprin ţară?Thomas H. Dunlop: Dintre funcţionarii ambasadei, cei care

fuseseră angajaţi pe plan local resimţeau cel mai acut o stare destress, şi acest aspect i-a fost adus la cunoştinţă lui HarryBarnes. Dar asta era valabil şi pentru alţi membri ai ambasadei.Cînd lucrezi zi de zi cu nişte oameni şi începi să-i cunoşti, îţipoţi da seama că asocierea cu noi reprezenta, pentru ei, un marepericol şi un risc deosebit. Barnes a încercat să găsească totfelul de soluţii pentru ca Securitatea să reducă presiunea pe careo exercita asupra oamenilor. Cu toate acestea, nu cred că a reuşitsă rezolve ceva. Personalul ambasadei putea să călătorească undedorea, dar numai cu permisiunea guvernului. Nu existau „zoneînchise”, pe unde să nu se poată călători, aşa cum se întîmpla înUniunea Sovietică. Cred că, la Moscova, personalul ambasadeinoastre avea voie să circule pe o rază de 25 de mile, asta, dacănu existau cereri speciale pentru deplasarea în zone maiîndepărtate. În cazul României, pentru a putea călători prin ţară,funcţionarii ambasadei trebuiau să solicite o aprobare de laServiciul de Protocol, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,ei aflîndu-se, în aceste deplasări, sub stricta supraveghere aSecurităţii. România este o ţară frumoasă. Noi nu aveam alt sediu,decît cel din Bucureşti. Funcţionarii noştri erau încurajaţi săcălătorească prin intermediul ambasadei. Exista o vilă, în parteade nord a Capitalei, pe care ambasada o închiriase, iar angajaţiiîşi puteau petrece week-end-ul acolo. În perioada interbelică,oraşul Bucureşti fusese denumit „Parisul Balcanilor”, dar, cusiguranţă, mie mi s-a părut un loc deprimant.Reporter: Să revenim la perioada în care aţi fost directorul

Secţiei România, din Departamentul de Stat (1974-1976).Thomas H. Dunlop: Sînt două lucruri pe care nu le-am menţionat

înainte, dar o voi face acum. Am vorbit despre ambasadorul Barnescu admiraţie şi chiar cu afecţiune, deşi nu am petrecut mult timpîmpreună. Barnes a fost un ambasador strălucit în Chile şi înIndia. De asemenea, a fost director general al Serviciului nostrude Externe. Nu cred că am auzit pe cineva vorbindu-l de rău, saureproşîndu-i un lucru anume, decît, poate, că era în stare să te

122

epuizeze din cauza energiei pe care o emana. De fapt, Harry credeacă toată lumea gîndea, vorbea şi făcea lucrurile la fel de repedeca el. Noi, simpli muritori, nu puteam ţine pasul cu el. HarryBarnes avea să treacă printr-o dramă personală, în perioada încare a fost ambasador în România. Soţia lui a fost sedusă de unagent al Securităţii, care fusese „plasat” la ambasadă ca şofer.Am spus „sedusă”. De fapt, nu ştiu cine pe cine a sedus, şi nicinu-mi pasă. Această relaţie clandestină a evoluat. Ea avea o idilăcu un agent al Serviciului de Securitate duşman. Nu ştiu ceconsecinţe a avut toată povestea asta asupra carierei lui HarryBarnes, dar căsnicia lor a fost distrusă, în momentul în care s-aaflat totul. Nu cred că doamna Barnes a fost vreodată acuzată deceva. Oricum, a fost o experienţă tristă şi tragică. Probabil căoamenii de acolo şi-au dat seama că pot profita de pe urma acestuigen de relaţie. Prin această acţiune, ei n-au reuşit decît să-ldetermine pe ambasadorul Harry Barnes să devină duşmanul României,tocmai pe el, cel care încercase să fie prietenul ei. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ 29 September 2014

Ştiri

SECURITATEA A „FURAT” UN PANTOF ALAMBASADORULUI

http://www.ziartricolorul.ro/securitatea-a-furat-un-pantof-al-ambasadorului/ http://www.ziartricolorul.ro/category/stiri/ 29 September 2014

Ştiri - 29 September 2014

Diplomaţi americani în România(39)SECURITATEA A „FURAT” UN PANTOFAL AMBASADORULUI S.U.A ŞI I-APLANTAT UN MICROFON ÎN TOC…

THOMAS H. DUNLOP (5)Directorul Secţiei România,

a Departamentului de Stat al SUAWashington, DC (1974-1976)

123

Reporter: Ne-aţi vorbit despre ambasadorul României laWashington, din perioada în care eraţi directorul Secţiei România,din Departamentul de Stat.Thomas H. Dunlop: Da. Dar mai întîi am să menţionez un alt

lucru, care ilustrează cît de atent ne supraveghea Securitatea.Oamenii lui Ceauşescu au reuşit să „fure” un pantof al lui HarryBarnes şi să planteze un microfon în toc. Pantoful este expus încolecţia „trucurilor murdare”, de la la Muzeul CIA. V-am spus căambasadorul României la Washington, Corneliu Bogdan, era opersoană eficientă. Cînd am fost numit directorul Secţiei România,el se afla la Washington de circa 6 ani. Asta înseamnă că a fostambasador cam 9 ani. Corneliu Bogdan a făcut o impresie bună laWashington. Era prezentabil, interesat de Statele Unite şi avea osarcină dificilă, pentru că reprezenta România, care se afla subconducerea unui dictator. El avea o fiică drăguţă, care erastudentă la Universitatea George Washington (Svetlana Bogdan, n.red.). Fata s-a îndrăgostit de un tînăr student american, care îiîmpărtăşea sentimentele. Nu trebuie să vă spun cît de consternaţiau fost părinţii cînd au aflat că fiica lor avea intenţia să semărite cu acel tînăr. În acelaşi timp, însă, cariera lui Bogdan arfi avut de suferit. El ne-a povestit totul. În mod normal, noi nuam fi aflat nimic, dacă tînărul nu s-ar fi dus la Departamentul deStat, unde a afirmat că bănuia că logodnica lui, cu care dorea săse căsătorească, ar putea să fie forţată să se întoarcă înRomânia. El dorea ca noi să facem demersurile necesare pentru aîmpiedica acest lucru. Ne-a spus că urma să se adreseze presei şiCongresului. De fapt, el deja vorbise cu un congresman. Acesta ne-a sunat şi ne-a spus, cu tact: „Nu cred că băiatul ăsta trebuie săfacă atîta gălăgie”. Ne-a întrebat ce credeam noi că e de făcut.I-am spus că eram de acord cu el şi că ar fi bine să discutăm cutînărul. Aşa că am discutat cu el şi i-am promis că îl vom ajuta.Era un tip foarte inteligent, dar era furios şi se temea pentrupersoana pe care o iubea. Într-o zi, ambasadorul Bogdan m-a rugat,prin intermediul unui funcţionar de la ambasadă, să ne întîlnimîntr-un restaurant. Din punct de vedere ierarhic, era ceva cutotul neobişnuit. Pentru că nu eram eu persoana, de laDepartamentul de Stat, cu care, de obicei, discuta, deşi măcunoştea foarte bine. Ne-am întîlnit la restaurant. Mi-a spus căstudentul american îi spusese logodnicei lui, care, la rîndul ei,îi spusese tatălui ei, că fusese la Departamentul de Stat. Bogdanştia că noi cunoşteam întreaga situaţie şi dorea să îmi spună lace concluzie ajunsese. Acesta mi-a spus: „Nu trebuie să mă prefac,sau să încerc să ascund de voi ce lovitură a fost pentru mine şipentru soţia mea. În special pentru ea. Soţia mea este extrem desperiată. Crede că asta înseamnă sfîrşitul carierei mele şi că, în

124

România, voi ajunge după gratii. Este o chestiune foarte serioasă.Soţia mea este chiar mai supărată decît mine. Am vorbit amîndoi cufiica noastră, şi ea este decisă să meargă pînă la capăt, chiardacă ştie care ar putea fi consecinţele pentru părinţii ei. Mamaei doreşte ca ea să se întoarcă în România cît mai curînd posibil.Asta ar însemna ca tinerii să se despartă pentru totdeauna, pentrucă el nu va primi niciodată viză să călătorească în România, iarfiicei mele nu i se va permite niciodată să plece în SUA. Asta esoluţia pe care a găsit-o soţia mea. Eu am propus altceva. Le-amconvins pe soţie şi pe fată să accepte propunerea mea şi vreau săştii, şi tu, care îmi este intenţia. I-am spus fiicei mele să sereîntoarcă în România şi să rămînă acolo timp de 1 an. Ea va puteavorbi la telefon şi va putea să-i scrie acelui tînăr, dar nu vaputea să-l vadă. Dacă, după 1 an, va mai dori să se mărite cu el,o voi susţine şi va avea binecuvîntarea mea. Sper să nu vă băgaţiîn treaba asta. Nu cred că va fi vreo problemă. Fiica mea a fostde acord să se întoarcă în România. Te rog să discuţi cu tînărulşi să îi explici că tot ceea ce fac e cu bună intenţie, pentru căel nu mă crede, iar eu nu-l pot să-l conving”. Am admirat felul încare Bogdan a reuşit să rezolve situaţia. El a optat pentruîntîlnirea de la restaurant, nu m-a chemat la ambasadă, undeexista riscul să fie ascultat. A vorbit cu mine neoficial, pentrucă, dacă ar fi procedat altfel, aş fi fost obligat să scriu unraport detaliat asupra celor discutate, iar acel document ar fifost citit de un mare număr dintre funcţionarii Departamentului deStat. Într-un mod extrem de demn, el a apelat la mine ca să îlajut într-o situaţie dificilă. Aşa că am vorbit cu tînărul acela.Întîi, am vorbit cu el la telefon. Apoi am discutat personal. I-amspus că nimeni nu putea garanta ce se va întîmpla în viitor. I-ammai spus că era posibil ca ea să nu-l mai iubească. Asta seîntîmplă uneori, după ce doi oameni nu se văd timp de 1 an. Credcă asta sperau şi părinţii fetei. I-am mai spus că eram convins căBogdan era sincer în ceea ce spunea. Tînărul a fost de acord cusoluţia ambasadorului român. După 1 an, tînărul a venit laBucureşti. Cei doi s-au revăzut şi şi-au dat seama că încă seiubeau. Ea a plecat cu el în America, şi s-au căsătorit. Cred căeste o poveste frumoasă, aşa că am vrut să ţi-o spun şi ţie. Dupăun timp, ambasadorul Corneliu Bogdan a revenit în România, unde afost numit director al departamentului care se ocupa de relaţiiledintre România şi SUA. Probabil că nu se aşteptase să primească ofuncţie atît de neimportantă, dar cred că asta se datora înspecial incidentului în care fusese implicată fiica lui. Şi maicred că, în sistemul birocratic românesc, ca şi în cel american, is-ar fi putut găsi un post cu responsabilităţi mai ample decît leavea ca director al acelui Departament. Oricum, el s-a întors în

125

România în 1978, sau 1979, a activat încă 2-3 ani la Ministerul deExterne, după care s-a pensionat. Povestea cu fiica sa nu a avutalte urmări, decît faptul că nu a mai fost avansat în funcţie. Maitîrziu, în acea perioadă confuză, foarte dificilă şi periculoasă,din anul 1989, cînd preşedintele Ceauşescu a fost înlăturat de laputere şi împuşcat, noul Guvern al României l-a rechemat peBogdan, pentru a ocupa funcţia de ministru de Externe. Mi s-aupovestit toate acestea, dar nu cunosc totul. Locuia undeva, înafara Capitalei. Într-o zi, a venit la Bucureşti, şi şi-a luat ocameră, la un hotel foarte mare. După un timp, a plecat spreminister şi a dispărut în haosul care domnea, atunci, pe străzi.Se pare că a avut un atac de cord. Cel puţin aşa s-a anunţat – darcine ştie care era adevărul? Îmi amintesc că am citit despre astaîn presa din Washington. Ştirea se afla pe prima pagină, pentru căBogdan fusese ambasador. Toată lumea era interesată deevenimentele din România şi de Corneliu Bogdan, care fusesesolicitat să devină ministrul de Externe al noului regim. Şi,deodată, s-a aflat că murise. Mi-a părut foarte rău cînd am aflatasta. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Ştiri

Diplomaţi americani în România(40)

http://www.ziartricolorul.ro/diplomati-americani-in-romania-40/ http://www.ziartricolorul.ro/category/stiri/ Ştiri - 30 September 2014

Un serial din ce în ce maipalpitantDiplomaţi americani în România(40)RICHARD N. VIETS (1)Şef-adjunct al Legaţiei dinBucureşti (1974-1976)

Ambasadorul Richard N. Viets a frecventat cursurileUniversităţilor Georgetown şi Harvard. S-a alăturat Agenţiei deInformaţii a Statelor Unite în 1955 şi a lucrat în Afganistan şiTunisia. În 1962, a început să activeze în cadrul ServiciuluiExtern al SUA, primind misiuni în Japonia, India, România, Israel.

126

A fost ambasador în Tanzania şi Iordania. El a fost intervievat în1990 şi 1992.* REPORTER: Cum a început misiunea dvs. în România?* RICHARD N. VIETS: După ce am terminat un curs de 4 luni, la

Washington, am plecat imediat la Bucureşti.* REPORTER: Care era situaţia la Bucureşti? Aţi lucrat acolo din

1974 pînă în 1976. Se întîmpla, deci, cam pe la mijlocul perioadeiîn care Nicolae Ceauşescu era preşedintele României.* RICHARD N. VIETS: La post se afla cel mai remarcabil ambasador

al nostru, Harry Barnes, care, cu 3 ani înainte, fusese el însuşişef-adjunct al Legaţiei din România. A revenit la Departamentul deStat al SUA, unde a lucrat timp de 2 ani, după care a fost numitambasador. La scurt timp, am sosit şi eu la Bucureşti. Harrycunoştea România la fel de bine, sau poate mult mai bine decîtoricare alt diplomat care a lucrat acolo. În esenţă, el erabilingv, avînd, în română, o competenţă lingvistică formidabilă.Chiar dacă România era o ţară foarte atent controlată, ei încă nune „trîntiseră uşa în nas”, ca să spun aşa… Încă mai puteam, cumultă grijă şi abilitate, să dezvoltăm relaţii cu cetăţeni români.Iar Harry reuşise să facă asta mai bine decît oricare alt membrudin echipa sa, sau poate chiar mai bine decît întreaga echipă. Elşi-a dat seama că Nicolae Ceauşescu era încă folositor în anumitedomenii, în sensul că, dacă eram destul de inteligenţi şi nu nelăsam păgubaşi, puteam să-l „manevrăm” astfel încît acesta să facăunele lucruri atît în interesul României, cît şi în interesul SUA.Ceauşescu s-a străduit să dezvolte cît mai multe contracteeconomice, politice şi culturale cu SUA. Am iniţiat tot felul deprograme. Am avut un program de schimburi culturale extrem deactiv: de studenţi, de profesori şi de cercetători. Am negociat cupartea română un acord privind Clauza Naţiunii Celei maiFavorizate. De asemenea, am negociat şi un acord comercial. Amdesfăşurat o muncă asiduă pentru rezolvarea cazurilor dereîntregire a familiilor. Am făcut cu mult mai multe decîtAmbasada Israelului şi Guvernul israelian pentru ca evreilor să lisă permită să părăsească România. Nu era o treabă uşoară sălucrezi pentru Harry, care avea o energie inepuizabilă şi o mintefoarte fertilă. În fiecare zi venea cu tot felul de idei noi.* REPORTER: În tabloul politicii externe a SUA, România figura

ca un fel de stea pe firmamentul est-european. Ea s-a comportat lafel ca Iugoslavia în anii ’50.* RICHARD N. VIETS: Nu ne făceam nici un fel de iluzie pentru

că, pe plan intern, regimul Ceauşescu era cel mai despotic dinEstul Europei, chiar şi la mijlocul anilor ’70, cînd mă aflam eu

127

acolo. Pe plan extern, însă, Ceauşescu reuşise să obţină ooarecare libertate de mişcare. Acesta era domeniul de careKissinger şi succesorii lui s-au ocupat efectiv. Preocupările luiHarry Barnes nu s-au limitat la politica externă. Harry a încercatsă tempereze unele dintre dinamicile politicii interne şi, pînă laun punct, cred că a reuşit.* REPORTER: În perioada aceea, problema drepturilor omului nu

constituia una din priorităţile politicii noastre externe. Abia întimpul Administraţiei Carter, acest aspect a devenit extrem deimportant.* RICHARD N. VIETS: Mă bucur că aţi adus vorba despre asta,

pentru că, după cum ştiţi, am fost, recent, de cîteva ori, înRomânia. Am avut plăcerea să discut cu diverşi istorici, care mi-au ţinut prelegeri de genul: „Cum a fost posibil să permiteţiGuvernului SUA să aibă legături cu acel tiran, Ceauşescu? Au fostîncălcate atîtea drepturi civile, iar voi nu aţi făcut nimic. Nule-aţi dat românilor decît Clauza Naţiunii celei mai Favorizate”etc. Ei bine, cred că aveţi dreptate cînd afirmaţi că, atunci cîndHenry Kissinger era secretar de Stat, drepturile omului nureprezentau un capitol important în politica externă a GuvernuluiSUA. Probabil, el considera că existau lucruri mai urgente cetrebuiau rezolvate. Dar, pentru noi, cei care ne aflam acolo,problema drepturilor omului era extrem de importantă. V-am spus căam petrecut multe ore argumentînd, îndemnînd, exercitînd presiuni,pentru: a) a găsi modalităţi de a-i scoate din ţară pe româniicare erau despărţiţi de familiile lor şi b) a le face viaţa maiuşoară celor care nu puteau să plece…, şi bătînd la toate uşileatunci cînd oamenii erau aruncaţi în închisoare. Aşa cum am maispus, toate aceste probleme erau foarte urgente, şi ştiu că amrezolvat o mulţime de lucruri. Diferenţa consta în faptul că nuexista un sistem birocratic în această ţară, nici la nivelneguvernamental, nici la nivel administrativ. Aşa că aceastăactivitate nu a generat nici un fel de „publicitate”. Totul s-afăcut cu discreţie.* REPORTER: Aş vrea să menţionez că acţiunile dvs. au

reprezentat, privite ca fapt istoric, o continuare a evenimentelorde acum aproape 100 de ani, cînd preşedintele Grant a trimis înRomânia un evreu american, pe nume Benjamin Behoto, al căruisingur scop era să încerce să ajute comunitatea evreiască deacolo. Totul s-a făcut la cererea comunităţii iudeo-americane. Defapt, Behoto a fost plătit din fondurile pentru voluntari, carefuseseră strînse de diverse grupuri de evrei, inclusiv de familiaRothschild.* RICHARD N. VIETS: Nu am ştiut acest lucru.

128

* REPORTER: Cine studiază sistemul de funcţionare alDepartamentului de Stat va observa că se întreprind o mulţime deacţiuni într-un domeniu ce nu face parte din activitatea oficială.Dacă e necesar să se facă un anumit lucru, totul depinde, într-unfel, de decizia ambasadorului.* RICHARD N. VIETS: Da. Există încă persoane, în această

profesie, care nu au nevoie de aprobare pentru a rezolva ceva. Aşacă ele nu dau raportul niciodată cu privire la acea activitate,sau fac referire la ea doar ocazional şi neoficial. Cred că astaeste diferenţa dintre un profesionist şi un funcţionar oarecare.* REPORTER: Cum anume a explicat Harry Barnes românilor

necesitatea de a le da voie cît mai multor evrei să plece înIsrael?* RICHARD N. VIETS: Ei bine, aici avem de-a face cu

politica ,,morcovul şi băţul”. Am spus deja că noi am negociatacordul privind Clauza Naţiunii celei mai Favorizate. Am negociatcondiţiile acordării acesteia într-o manieră care impuneaanalizarea periodică a rezultatelor în diverse domenii, spreexemplu: numărul familiilor reîntregite, numărul evreilor careprimiseră aprobarea să emigreze etc. Românii erau foarte dornicisă încheie un contract comercial cu noi. Încă o dată, ne-am ţinutstrîns de acele înţelegeri, unele implicite, altele explicite, darei ştiau la ce să se aştepte.* REPORTER: Cum aţi lucrat cu Guvernul lui Ceauşescu? Era, într-

adevăr, totul sub controlul lui?* RICHARD N. VIETS: Datorită sistemului pe care îl instituise,

nu se putea face nimic fără ca el să nu ştie. În mod similar, caşi în cazul altor ţări, trebuia să te zbaţi mult ca să creezilegături cu acei oameni care te-ar fi putut ajuta pentru a facelucrurile să meargă. Le cîştigai încrederea, sau te făceai extremde util. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

România (41)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-in-romania-41/

129

http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/ Alte ştiri - 1 October 2014

RICHARD N. VIETS (2)Şef-adjunct al Legaţiei din Bucureşti (1974-1976)* REPORTER: Englezii, francezii şi germanii erau implicaţi în

aceeaşi măsură, în ceea ce am putea numi problema drepturiloromului?* RICHARD N. VIETS: Nu. Cei mai implicaţi erau germanii,

întrucît existau circa 300.000-400.000 de reprezentanţi ai acesteietnii în Transilvania. Oamenii aceştia încercau să plece înGermania Federală, aşa cum evreii încercau să ajungă în Israel. Caurmare, ambasada lor era mai implicată decît celelalte ambasade înacţiunile de acest gen. Dar, în ceea ce priveşte drepturileomului, Ambasada SUA era, pe departe, cea mai activă dintre toatemisiunile existente în România. De aceea, m-a întristat faptul că,în urmă cu o lună, cînd am fost în România, în discuţiile purtatecu un grup de jurişti privind situaţia drepturilor omului, toţiîmi spuneau că persoana cea mai activă şi care îi cunoştea pe ceicare răspundeau de acest domeniu era ambasadorul olandez, nu celamerican. Aşa că am organizat o conferinţă cu ambasadorulrespectiv şi, într-adevăr, a reieşit că el era cu mult mai bineinformat decît ambasadorul nostru.* REPORTER: Aici e vorba de personalitatea fiecăruia…, depinde

de felul în care sînt percepute lucrurile. Care erau însărcinăriledvs. cînd eraţi adjunctul lui Harry Barnes?* RICHARD N. VIETS: Harry a considerat că trebuia să fiu un

alter ego al său. Şi cred că s-a cramponat de această idee maimult decît orice altă persoană cu care am lucrat vreodată. Neîmpărtăşea tot ce făcea şi tot ce ştia. Se pricepea, ca nimenialtul, să organizeze activităţile zilnice ale ambasadei. Înacelaşi timp, umbra lui parcă ne urmărea peste tot. Îi plăcea săcălătorească şi a petrecut mult timp în împrejurimile oraşuluiBucureşti şi în provincie. De asemenea, se ducea frecvent laWashington ca să-şi susţină proiectele.* REPORTER: În comparaţie cu alte oraşe, aţi considerat Capitala

României ca fiind un „post de ascultare” util?* RICHARD N. VIETS: Cred că răspunsul ar trebui să fie ,,da”.

Era un post de ascultare util, în special pentru restul Europei deEst şi pentru Lumea a III-a, deoarece era adăpostul a tot felul degrupări revoluţionare şi de indivizi, care foloseau România ca peun teren de pregătire, sau ca un refugiu. Se întîmplau multelucruri interesante în acea ţară.

130

* REPORTER: Aţi amintit de grupări revoluţionare. Era vorba deorganizaţii teroriste?* RICHARD N. VIETS: De exemplu, Organizaţia pentru Eliberarea

Palestinei, precum şi alte organizaţii palestiniene erau foarteactive în România. Mai erau şi diverse grupări care militau pentrueliberarea Africii. Desigur, trebuia să respectăm regulile impusede Departamentul de Stat în cazul unor grupuri de acest fel, dar,dacă la un dineu stăteai alături de un individ aflat pe „listaneagră”, trebuia să fii politicos şi eficient. Existau, însă,numeroase alte persoane care puteau să trateze cu ei şi, fărăîndoială, acestea urmau să devină contactele noastre. Iardialogurile s-ar fi continuat prin intermediul lor.* REPORTER: Ce ne puteţi spune despre relaţiile cu celelalte

state est-europene, în special cu ţările vecine României? S-a pusvreodată problema că aceste relaţii pot să se deterioreze dincauza controlului foarte strict?* RICHARD N. VIETS: Cred că se bănuia faptul că, în viitor, vor

exista probleme din cauza naţionalităţilor. Însă, cred că nimeninu avea cum să prevadă că Europa de Est se va destrăma atît derapid. Nu se poate spune că exista vreo „afinitate” între românişi fraţii lor comunişti din Estul Europei. Îmi aduc aminte că, înspecial, iugoslavii îl dispreţuiau pe Ceauşescu, deşi împărţeauaceeaşi graniţă şi aveau o mulţime de interese economice comune.El era detestat şi de alţi lideri est-europeni. Cred că se simţeaujenaţi de acel exacerbat cult al personalităţii. Un alt modinteresant de a înţelege ce anume gîndeau oamenii erau discuţiilereferitoare la ceea ce se petrecea în România. Unul dintre celemai profitabile contacte pe care le-am avut a fost omologul meuiugoslav, care fusese în România de mai multe ori. Era persoanacea mai bine informată din ţară, care putea să mă lămureascăasupra lucrurilor care se petreceau în „spatele scenei”.* REPORTER: Aveaţi impresia că, în spatele imaginii pe care şi-o

crease Ceauşescu, exista o altă realitate?* RICHARD N. VIETS: Desigur. Se făcea tot posibilul ca Nicolae

Ceauşescu, familia acestuia, precum şi toţi paraziţii care roiaupe lîngă el să nu ducă lipsă de nimic.* REPORTER: Ne puteţi spune ce se vorbea printre militari, sau

ce gîndeau oamenii de la ţară?* RICHARD N. VIETS: Am încercat să aflăm, dar toţi erau teribil

de speriaţi în momentul în care începeai să pui întrebări. Oameniifie se uitau în tavan, fie puneau degetul pe buze, ori îşi dădeauochii peste cap. Era destul de greu să călătoreşti prin ţară, darnoi o făceam în mod constant. După cum am mai spus, ambasadorul

131

nostru petrecea mult timp în afara Bucureştilor, dar şi noi,funcţionarii, călătoream mult prin ţară. Cred că, dintre toateambasadele în care am lucrat, personalul ambasadei din România acălătorit cel mai mult, ceea ce era foarte util. Drept urmare, noieram, de departe, cea mai bine informată misiune străină dinRomânia.* REPORTER: Înainte de a părăsi România, v-aţi confruntat cu

vreo problemă, sau cu o situaţie majoră?* RICHARD N. VIETS: În perioada aceea, a avut loc vizita

preşedintelui Gerald Ford. Şi Henry Kissinger a venit de cîtevaori. Una dintre amintirile mele cele mai vii (în sens strictpersonal) a fost o situaţie prin care cred că puţini funcţionariai Seviciului Extern au trecut. La un recital de muzică, susţinutla reşedinţa ambasadorului, l-am luat deoparte pe cel maiimportant consilier al lui Ceauşescu şi l-am avertizat asupraasasinării iminente, în Statele Unite, a unei anumite persoane.Îmi voi aminti mereu acea seară şi rezultatul conversaţiei. A fostun mesaj pe care nu-l transmiţi prea des.* REPORTER: Îmi puteţi spune mai multe despre întîmplarea aceea?* RICHARD N. VIETS: Nu cred că e cazul să spun mai multe, doar

că a fost o perioadă foarte riscantă. Sînt bucuros să vă spun căpersoana care a fost vizată nu a păţit nimic. Echipa care trebuiasă se „ocupe” de afacerea respectivă a fost retrasă în ultimulmoment, dar numai după multe accese de furie şi ploconeli.* REPORTER: Aţi avut impresia că românii considerau că exista un

fel de relaţii speciale cu Statele Unite?* RICHARD N. VIETS: Da, cu siguranţă. Cred că la începutul

anilor ’70 şi începutul anilor ’80, cînd paranoia lui Ceauşescu adevenit din ce în ce mai evidentă, patrimoniul lor cultural s-amodificat semnificativ. Bunul meu prieten Roger Kirk, care a fost,pînă acum 10 luni, ambasadorul nostru la Bucureşti, a avut desuportat 3 ani foarte dificili. Relaţiile existente între Româniaşi SUA s-au transformat într-un antagonism pur, iar Roger a trecutprintr-o perioadă grea. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

132

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

România (42)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-in-romania-42/ http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/5/ Alte ştiri - 2 October 2014

AURELIUS “AURY” FERNANDEZ (1)Ataşat pentru Afaceri publice la Bucureşti (1974-1976)Aurelius Fernandez a urmat cusurile Departamentului de relaţii

internaţionale ale Universităţii Columbia, din New York, şi s-aspecializat în relaţiile dintre SUA şi Germania. S-a alăturatServiciului Extern şi a avut misiuni în Chile, România, Austria,Anglia şi Franţa. Interviul datează din 1997.* REPORTER: Vorbiţi-ne despre România. Ceauşescu era la putere

din 1965. În ultimii ani, a fost foarte criticat. Care erasituaţia în perioada 1972-1974?* FERNANDEZ: În vara sau toamna anului 1973, România a devenit

membră a FMI. Îmi aduc aminte ceremonia care a avut loc laDepartamentul de Stat. Ca parte a deschiderii relaţiilor cuRomânia, deşi ştiam bine că sistemul intern din această ţară eraunul corupt şi totalitar, că aveam de-a face cu un statpoliţienesc, de mînă forte, era în interesul nostru ca România sădevină o ţară înfloritoare pe plan internaţional, în scopul de ase desprinde de lumea comunistă. Aşa că i s-a acordat destul demultă atenţie, şi România a reacţionat în diverse domenii, chiardacă numai superficial. De exemplu, aveam un acord de schimburiculturale. Era un fel de acord de schimburi ştiinţifice, tehnice,educaţionale, sportive şi muzeale, o listă lungă de relaţii deacest gen, care sunau ca un şir lung de litanii într-o bisericădin Balcani. Acest acord special, care a fost negociat prin anul1972, permitea ca Statele Unite să organizeze o bibliotecă înafara clădirii Ambasadei din Bucureşti. Cam la două străzidistanţă de sediul Ambasadei, am găsit o clădire şi am deschisbiblioteca. Era singura ţară din Pactul de la Varşovia în careBiblioteca americană nu se afla în clădirea ambasadei, deşi aveamşi o bibliotecă, destul de mare, în Ambasada noastră din Poloniaşi o alta, mai mică, în Ungaria. Cam asta se întîmpla în Româniala vremea aceea. Acest acord părea să se afle în centrul tuturor

133

activităţilor pe care încercam să le desfăşurăm în România. Amsosit la Bucureşti în vara lui 1974 şi am lucrat la Ambasadă pînăîn vara anului 1976. Repet, acordul era considerat prioritar întoate activităţile noastre cu partea română. De derularea luirăspundea ministrul de Interne. În acord erau prevăzute clauzepentru unele schimburi pe care partea română le-ar fi dorit şicărora le-ar fi facilitat punerea în practică. De exemplu,workshopul scriitorilor din statul Iowa. M-am întîlnit cuadjunctul ministrului de Externe şi, apoi, cu altcineva, care nuera funcţionar al Ministerului Educaţiei, încercînd să obţin vizapentru o anumită persoană care să participe la acest atelier.“Niciodată”, a fost răspunsul. Nu vroiau să-i acorde viza aceluiindivid. Cu asta ne luptam mereu. În perioada în care m-am aflatîn Bucureşti au sosit cîteva persoane de la IREX, printre careMary Ellen Fisher, care scrisese o biografie foarte competentă alui Ceauşescu, pentru lucrarea sa de doctorat de la Harvard. Deasemenea, a venit în România, în cadrul unui schimb cultural, unpersonaj pe nume John Vok. El a sosit cu soţia şi copiii. Îlinteresa modul în care erau utilizate bogăţiile solului. L-au duspe ici, pe colo. Dar, cam atît.* REPORTER: Cînd aţi lucrat la ambasada noastră din Bucureşti

(1974 -1976), care era situaţia în România? FERNANDEZ: Ştiţi, privind înapoi, oamenii spuneau că, pe

atunci, erau, într-adevăr, timpuri mai bune. Era mai multălibertate şi puteai să găseşti alimente. Dar atmosfera eraapăsătoare. Am fost în România odată, înainte de a fi numit laAmbasada noastră. Eram director al Secţiei România, din cadrulDepartamentului de Stat, şi însoţeam un senator care trebuia săvină la Bucureşti. Cînd am sosit, în iulie 1974, tocmai avea locConferinţa mondială a Populaţiei. Referitor la aranjamentele pecare urma să le fac pentru vizita secretarului Casper Weinberger,adică stabilirea locului şi a modului de desfăşurare aîntîlnirilor, am fost copleşit de ceea ce am întîlnit acolo. Afost prima mea acţiune organizată în Bucureşti şi în România. Mi-aduc aminte că i-am spus ambasadorului Harry Barnes: “ştii,aceasta este ţara cu cei mai mulţi agenţi secreţi pe metru pătratîn care am fost vreodată”. Era imposibil să iniţiezi un contact cucineva care nu fie în serviciul Securităţii. Asta, însă, nuînsemna că nu puteam să menţin unele contacte, sau că nu le puteamface pe cont propriu. Cred că, din această cauză, directorul uneiedituri, pe nume Dan Grigorescu, a fost plasat sub supraveghere.Grigorescu a fost primul director al Biblotecii româneşti din NewYork, care era echivalentul bibliotecii noastre din Bucureşti. Danlocuia foarte aproape de mine şi, adeseori, el şi soţia lui,precum şi cei doi copii, care erau de vîrsta copiilor mei, se

134

plimbau cu noi duminicile, sau veneau la noi la cină. El nu a spusnimănui despre prietenia noastră, sau poate că avea permisiuneaSecurităţii. Dan Grigorescu a fost singurul contact de acest felpe care l-am avut: un prieten. Am cunoscut şi o altă persoană: peAna Boldur, care era poetă. Ana venise în SUA, prin programulnumit Burse pentru Lideri. În vara lui 1972 eram directorulSecţiei România şi am însoţit-o peste tot. Aveam o echipă de laDepartamentul Film, al Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite: amfost pretutindeni, ne-am urcat chiar pînă în vîrful Monumentuluiridicat în memoria lui George Washington. În orice caz, şi eu, darşi soţia mea, am fost buni prieteni cu ea şi cu soţul ei, MihneaGheorghiu, care era membru al Comitetului Central. Era unintelectual foarte deschis către cultura Occidentului şi vorbeafluent limba engleză. A fost preşedintele Academiei de ştiinţePolitice şi Sociale, din Bucureşti. Se pare că, ulterior, a fostexilat în SUA de către anumite persoane din cercul fostului guvernal lui Ceauşescu, întrucît nu se bucura de o încredere deplină înţară. Cred că a murit anul trecut. Îmi amintesc că aveaîntotdeauna timp să se întîlnească cu vizitatorii străini. Într-oseară, eu şi soţia mea, Janet, am fost invitaţi la ei, la cină,casa lor aflîndu-se la doar cîteva străzi de noi. Atunci am fostmartorul unei întîmplări uimitoare. În perioada aceea, avuseserăloc unele incidente la graniţa României cu Ungaria. Cred că seîntîmpla prin 1975. Tocmai discutam cu el despre asta, cînd fiicalor, adolescentă, s-a ridicat de pe scaun şi a spus: “Aşteptaţi unmoment. Staţi să pun o pernă pe telefon”. şi asta se întîmpla încasa unui membru al Comitetului Central! Iată un exemplu aldificultăţilor pe care le întîmpinam în încercarea de a menţine şide a dezvolta relaţiile cu partea română. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

România (43)http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/3/

Alte stiri - 3 October 2014

AURELIUS „AURY” FERNANDEZ (2)

135

Ataşat pentru Afaceri publice la Bucureşti (1974-1976)

* REPORTER: Cine era ambasador în perioada în care v-aţi aflatîn Bucureşti? Harry Barnes?* FERNANDEZ: Da. Am sosit în România cam în acelaşi timp cu el.* REPORTER: Cum conducea Harry treburile ambasadei?* FERNANDEZ: Ei bine, într-un mod foarte energic. Nu era vorba

numai de felul în care „dirija” ambasada, aşa cum obişnuiam să-ltachinez cînd vorbeam despre asta, ci şi despre ceea ce eu onumeam „furtuna Barnes”. Pleca adeseori în provincie, însoţit deconsilierul politic, de ataşatul cu probleme publice, deconsilierul ştiinţific, de consilierul economic, toţi venindîmpreună cu soţiile, copiii şi cîinii lor. În oraşele maiimportante, ne întîlneam cu reprezentanţii locali ai guvernului şiai statului. Aşa credea Harry că trebuia să procedăm, iar eu eramde acord cu deciziile lui. Ne întîlneam cu reprezentanţi aibisericii, cu cadre universitare, cu înalţi funcţionari politicişi guvernamentali. Tot în această perioadă, am încercat săimpulsionăm acordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate.Acesta a fost un alt proiect important al lui Harry, pe lîngăexplorarea constantă şi permanentă a modalităţilor de extindere acontactelor şi schimburilor de orice fel. Era vorba de schimburileinterstudenţeşti – studenţi români care erau trimişi în SUA pentrua participa la diverse programe universitare -, sau de organizareaunor activităţi legate de proiectul „Oraşe înfrăţite”. Cred căromânii se amuzau pe ascuns pe seama eforturilor noastre: „Oameniiăia sînt nebuni, ce încearcă să facă? Nu aşa merg lucrurile aici”.Dar Harry insista, şi avea dreptate, pentru că numai aşa puteam săfacem ca lucrurile să meargă. Niciodată în viaţa mea nu am muncitatît de mult ca în perioada aceea.* REPORTER: Aţi spus că aţi avut contacte cu reprezentanţi

economici. Cum percepeam noi rolul schimburilor economice curomânii?* FERNANDEZ: În ceea ce priveşte acordurile economice, am avut o

problemă cu Amendamentul Jackson-Vanik.* REPORTER: Ne puteţi explica ce însemna acel amendament?* FERNANDEZ: Amendamentul Jackson-Vanik se referea, în primul

rînd, la posibilitatea ca evreii din Estul Europei şi din Rusia săemigreze. Conform acestui acord, trebuia ca, în mod regulat, săprezentăm Congresului rapoarte referitoare la politicaemigrărilor. Senatorul Vanik a venit o dată în România, şi îmiaduc aminte că am discutat cu el despre modul în care problemaemigrărilor afecta relaţiile noastre cu acestă ţară.

136

*REPORTER: Ce se vorbea despre Ceauşescu şi despre soţia sa?* FERNANDEZ: Ei conduceau ţara cu o mînă de fier. La începutul

anilor ’70, Nicolae Ceuşescu fusese în vizită în Coreea de Nord şiîn China. Cred că a fost foarte impresionat de Mao. Cum am maispus, conducea ţara cu o mînă de fier şi făcea tot posibilul canimeni să nu ajungă într-o poziţie ce ar fi putut să devinăpericuloasă pentru el. Să ne amintim de Iliescu, omul care a ajunsconducătorul ţării în 1989 şi care a fost considerat un dizidentimportant. Ei bine, asta, pînă la un anumit punct. Este adevăratcă a fost izolat şi că Nicolae Ceauşescu i-a scurtat carierapolitică, dar părerea generală era aceea că personajul respectivs-a aflat în spatele tuturor evenimentelor care au avut loc întimpul revoluţiei din 1989…. Ceauşescu era pe jumătate dus cucapul. Îmi amintesc că, vorbind despre el cu Anna Boldur, Dumnezeus-o odihnească, la un moment dat, ea a avut curajul să-mi spună:„E nebun”. Ştiţi, oamenii se fereau, îi observai ridicînd osprînceană, sau schimbîndu-şi brusc expresia feţei, dar nimeni nuspunea: „ştiţi, nebunul are de gînd să facă asta şi asta”. Tuturorle era frică să spună ceva. Dar cred că toţi gîndeau că aveau de aface cu un psihopat.* REPORTER: Se simţea vreo îngrijorare, în rîndul funcţionarilor

de la ambasada noastră, cu privire la faptul că AdministraţiaNixon/Ford avea o poziţie prea apropiată faţă de un psihopat şi deguvernul acestuia? Existau unele probleme, în acest sens?* FERNANDEZ: Sînt convins că erau probleme şi că oamenii noştri

erau îngrijoraţi, pentru că nu era greu să vezi ce se întîmplă.Dar aveam nişte interese de urmărit în România. Era în interesulSUA să avem relaţii cu această ţară rebelă, care stătea ca un spinîn coasta Uniunii Sovietice. Am fost foarte criticaţi din cauzaasta. Eu am fost cel care s-a întîlnit cu jurnaliştii americani,cînd aceştia au sosit la Bucureşti. Ne-au criticat tot timpul. Mi-aduc aminte că un ziarist m-a perpelit la foc moale pentrupolitica pe care am adoptat-o, acordînd României Clauza Naţiuniicelei mai Favorizate, şi pentru relaţiile relativ normale şideschise cu românii, în condiţiile în care ştiam că ţara eracondusă de un regim tiranic şi totalitar.* REPORTER: Cum aţi fi reacţionat dacă v-ar fi provocat cineva?

Dvs. eraţi purtătorul de cuvînt oficial al ambasadei.* FERNANDEZ: Cred că nu prea bine. Aş fi spus: „ştiţi, Statele

Unite….”. Să nu uităm, era un guvern îngrozitor, cu care, însă,era necesar să lucrezi. Prin urmare, trebuia să începi aşa:„Interesul pe termen lung al Statelor Unite este de a contribui ladeschiderea acestei ţări spre Occident”. Cred, însă, că eu aş fi

137

spus, la acea vreme, că „SUA face eforturi ca românii să înţeleagăce se petrece în afara ţării, ce înseamnă libertatea şi că, la unmoment dat, vor putea, şi ei, să se dezvolte într-o societatedeschisă. Ceauşescu nu va trăi o veşnicie”. Dacă veţi citi presadin perioada aceea, veţi observa că încercarea de a da o „faţă”agreabilă politicii SUA nu a reuşit. Am fost foarte criticaţipentru asta. Îmi aduc aminte de Actul Final al CSCE, semnat în1975, la Helsinki. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

România (44)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-

palpitant-diplomati-americani-in-romania-44/ http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/Alte ştiri - 6 October 2014

AURELIUS „AURY” FERNANDEZ (3)Ataşat pentru Afaceri publice laBucureşti (1974-1976)

* REPORTER: Ce este CSCE?* FERNANDEZ: CSCE esteConferinţa pentru Securitate şiCooperare Europeană.

Convorbirile preliminare au început în 1972, cînd acestea eraugrupate în aşa numitele 3 „coşuri” (capitole) majore: problemelelegate de securitate, cele de economie, precum şi chestiunileprivind schimburile culturale şi de informaţii. Pentru mine şipentru activitatea mea, era important Capitolul 3. Îmi amintesc călucram la primul proiect, în perioada în care eram şef al SecţieiRomânia şi Ungaria, din cadrul Agenţiei de Informaţii a StatelorUnite. După lungi, foarte lungi, negocieri, s-a semnat, laHelsinki, Actul Final al CSCE. Cred că era în iulie 1975. Dupăsemnarea acestui document, România a fost prima ţară vizitată deun preşedinte american (Gerald Ford). L-au însoţit Henry Kissinger

138

şi Helmut Sonnenfeldt. Se purtau discuţii referitoare lapromovarea Societăţilor Deschise. Într-un fel, unii considerauCSCE ca fiind organismul ce fixează graniţele dintre Est şi Vest,precum şi dintre Germania şi vecinii săi. În orice caz, ActulFinal urma să dea tonul tuturor acţiunilor. Trebuie să spun căangajamentele luate în cadrul Actului Final aveau doar un caracterdeclarativ. Nu impuneau nici un fel de condiţii şi nici nu eraucodificate. Cu toate acestea, SUA au reuşit să iniţiezedeschiderea acestor societăţi şi să relaxeze presiunea exercitatăde Uniunea Sovietică, ceea ce a dus la implozia care s-a declanşatodată cu prăbuşirea Zidului Berlinului. Dar, în ceea ce priveşteCapitolul 3, nu cred că s-au înregistrat schimbări reale în felulîn care Guvernul Român şi Securitatea înţelegeau să încurajezecontactele dintre oameni. Se presupunea că acel Capitol 3 urma săfaciliteze libera circulaţie a ideilor şi a persoanelor. Românianu a avut nici un fel de contribuţie notabilă la acest Capitol,după semnarea Actului Final.* REPORTER: Vorbiţi-ne despre Hal Sonnenfeldt.* FERNANDEZ: El era consilierul lui Henry Kissinger, din partea

Departamentului de Stat. Afirmaţia lui Hal a bulversatautorităţile române, care au replicat: „Care este partea organicăa relaţiilor? Sîntem o ţară independentă… Nu intervenim înafacerile externe ale altor ţări şi nu dorim ca ele să intervinăîn ale noastre”. Acordul comercial fusese semnat. Cred că a fostsemnat la Sinaia, în timpul întîlnirii dintre Gerald Ford şiNicolae Ceauşescu. Îmi amintesc cu cît cinism am rezolvat totul.Am avut o întîlnire duminică dimineaţa, pentru a hotărî unde artrebui să se întîlnească cei doi, iar unul dintre noi a spus,într-o doară: „De ce nu ne-am duce la Sinaia? Hai să auzimfantomele care bîntuie prin castelul de acolo”. La Sinaia, se aflăCastelul Peleş, reşedinţa de vară a Casei de Hohenzollern, pe careCeauşescu a confiscat-o. În orice caz, a fost o etapă importantăîn dezvoltarea relaţiilor şi a intereselor noastre, în creareaunui întreg sistem de reţele care a dus la situaţia actuală, cîndtoate aceste ţări au cunoscut o deschidere importantă, încercîndsă se alăture alianţelor noastre militare, amplificîndu-şirelaţiile economice şi culturale şi stabilind şi alte legături cunoi.* REPORTER: Ca fapt istoric, anul 1989 a însemnat destrămarea

Europei de Est.* FERNANDEZ: Da. În noiembrie 1989, a căzut Zidul Berlinului.

Henry Kissinger a făcut o nouă vizită, după aceea în care l-aînsoţit pe Gerald Ford, din 1975. Iar toate proiectele noastreeconomice, culturale etc. au continuat. Şi, desigur, mai aveau loc

139

şi alte evenimente care vor rămîne ascunse în cărţi, şi pe care nule va afla toată lumea. Lucram ca ataşat în domeniul relaţiilorpublice. Desigur că ştiam o mulţime de lucruri despre ceea cefăcea CIA… Deşi nu dispunea de un personal numeros, totul mergeaca pe roate.* REPORTER: Care erau relaţiile cu presa din România?* FERNANDEZ: Erau deschişi cu anumite persoane. Desigur că mă

puteam întîlni cu redactorul-şef al ziarului „Scînteia” – Lenindăduse acelaşi nume ziarului său.* REPORTER: ,,Iskra”, în limba rusă.* FERNANDEZ: Într-un anumit sens, erau foarte deschişi. Dacă

doream, puteam să mă întîlnesc cu orice ziarist, să aduc laîntîlniri un jurnalist, sau un redactor-şef american. Puteam să măduc la ei şi să beau ţuică, o cafea, sau suc de portocale, şi sădiscutăm despre ce încercam să facem în România… Erau destul deabordabili, în ceea ce priveşte relaţiile cu oamenii… De exemplu,la ziarul ,,România liberă” fusese desemnată o anumită persoană cucare puteam discuta. Nu te întîlneai decît cu acea persoană. Veneala petrecerile şi recepţiile noastre. Acelaşi lucru s-a întîmplatşi în cazul ziarului ,,Scînteia” şi al Televiziunii Române.Întotdeauna vedeai aceiaşi oameni. Nu spuneau prea multe. Nuputeai să discuţi deschis cu ei. Totuşi, aveau informaţii de laREL şi ne povesteau lucruri pe care noi încă nu le auzisem pînăatunci.* REPORTER: REL era Radio Europa Liberă.* FERNANDEZ: Circulaţia ziarelor, a presei occidentale, era

limitată, aşa că grupul acela de gazetari nu prea aveau cum să levadă. Aveam o listă lungă de nume ale oamenilor de presă, dar nuputeai discuta cu ei aşa cum eram obişnuiţi în alte ţări. Eraupersoane în care regimul lui Ceauşescu avea încredere. Un lucrufoarte interesant a fost acela că, atunci cînd m-am întors înRomânia, în 1990, i-am întîlnit pe cîţiva dintre ziariştii cu carediscutasem anterior, dar cu care, acum, puteam să vorbesc în cutotul alt mod. O să vă dau un exemplu despre ceea ce se petreceaîn lumea presei, pe vremea lui Ceauşescu. Nu se scrisese nimicdespre afacerea Watergate. După un timp, a apărut, într-o revistăsăptămînală, un articol genial, care prezenta cît se poate decorect ceea ce se întîmplase. Fusese scris de un tînăr gazetar pecare îl cunoşteam cu toţii, o persoană foarte deschisă şiinteligentă (e vorba de Mihai Matei, de la revista de politicăexternă „Lumea” – n. red.). El a avut o idilă foarte fierbinte şipasională cu fiica lui Ceauşescu. După aceea, nu l-am mai văzut.În orice caz, era un tînăr foarte bine informat.

140

* REPORTER: În 1970 aţi plecat din România. A existat vreoproblemă din cauză că eraţi supravegheat, sau vreo încercare de avă compromite?* FERNANDEZ: Nu a existat niciodată o încercare adevărată de a

mă compromite. Totuşi, îmi amintesc de o întîmplare. O tînărăviolonistă româncă a venit la mine la birou şi m-a întrebat dacăîi puteam schimba nişte bani. Asta mirosea de la o poştă aprovocare. Cred că nu s-a întîmplat decît o dată. Da, ne urmăreautot timpul. Ştiam că toate convorbirile telefonice erau ascultate.Telefoanele funcţionau minunat în România. Sistemul de telefonieera foarte eficient. Toţi eram ascultaţi şi urmăriţi. Mii, saupoate zeci de mii de persoane lucrau în acest sistem. Trăiampermanent cu convingerea că eram ascultaţi şi urmăriţi; ei ştiaumereu unde ne aflăm, pentru că ne ascultau telefoanele. Chestiaasta, cu supravegherea la care eram supuşi, a avut un impactdirect asupra activităţilor bibliotecii noastre. Am spus căbiblioteca se afla o distanţă de două străzi de ambasadă. În faţabibliotecii se afla un individ care ne fotografia. Ştiam căfotograful era trimis de Securitate. Asta m-a deranjat. Cred călucrul acesta i-a făcut pe mulţi români să evite să intre înBiblioteca Americană. Eram păziţi de Poliţie – exista o poartămare de fier, şi ştiam că toţi cei care intrau sau ieşeau erauurmăriţi. Ştiu că tot ceea ce am spus pînă acum sînt lucrurinegative. Dar aici nu e vorba de români, ci de guvern. În altăordine de idei, aş vrea să-l amintesc pe regizorul din RomâniaLiviu Ciulei, care era profesor de teatru la Universitatea din NewYork şi regizor la Arena Stage – vreau să vă spun că societatearomânească era impregnată de un real spirit creator în domeniulteatral. Era, totodată, o societate francofonă – românilor leplace asocierea cu Franţa şi se mîndresc cu asta. Cred că în anii’20, legătura cu această ţară era foarte puternică. Întotdeauna amfost uimit de faptul că Ambasada noastră din Franţa a confirmatacest fapt. Francezii au, şi ei, o mare afecţiune pentru români.Între cele două naţiuni există o înrudire unică, ce poate ficomparată, într-o anumită măsură, cu aceea dintre Spania şi uneleţări latino-americane. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

141

Un serial din ce în ce maipalpitant | Diplomaţi americani

în România (45)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-in-romania-45/ http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/2/Alte ştiri - 7 October 2014

HARRY G. BARNES JR. (1)Ambasador în România (1974-1977)Ambasadorul Barnes a urmat cursurileColegiului Amherst şi ale UniversităţiiColumbia. S-a alăturat ServiciuluiExtern şi a fost trimis la post înBombay, India. De asemenea, a lucrat laAmbasada SUA din Praga, Moscova,Kathmandu şi Bucureşti. A fost ambasadoral SUA în: România (1974-1977), India(1981-1985) şi Chile (1985- 1996). A

fost însărcinat şi cu alte misiuni la nivel înalt, laDepartamentul de Stat, Washington. Ambasadorul Barnes a fostintervievat în anul 2001.* REPORTER: Ce s-a întîmplat în anul 1974?* HARRY G. BARNES JR.: În toamnă, cam în perioada în care Henry

Kissinger a fost numit secretar de Stat, cu cîteva luni înainte sălucreze la Departamentul de Stat, l-am vizitat pe directorulgeneral de atunci, Bill Hall, şi i-am spus că m-ar interesa postulde ambasador al SUA la Bucureşti, deoarece Len Meeker urma săplece în curînd de la post. Bill mi-a răspuns: „Îmi pare rău, dardeja s-a hotărît cine urmează să plece la Bucureşti”. I-am spus:„Şi mie îmi pare rău”. Cînd Henry Kissinger l-a înlocuit pe BillRogers, toate posturile de ambasador şi toate numirile au rămas înaşteptare. Abia în prima parte a anului 1974, Kissinger a începutsă se intereseze de numirea unor ambasadori. Într-o zi, m-am dusla asistentul lui special, Larry Eagleburger, şi i-am spus de cecredeam că aş fi un candidat bun pentru Ambasada de la Bucureşti.Larry a fost suficient de amabil încît să fie de acord cu mine,aşa că, după o lună sau două, am primit numirea oficială.* REPORTER: Credeţi că a avut vreo influenţă faptul că

preşedintele Richard Nixon vă cunoştea?

142

* HARRY G. BARNES JR.: Probabil. Nixon mă cunoştea din timpulvizitelor lui Nicolae Ceauşescu. Nu ştiu cît de mult a contat astaîn decizia respectivă.* REPORTER: Se cunoştea faptul că, întotdeauna, România a

figurat printre ţările faţă de care încă nu se luase o deciziefermă în privinţa nominalizării ambasadorului, mai precis, dacăacesta ar trebui să fie un ofiţer de carieră, sau un om politic.La vremea aceea, se considera că ar trebui să fie nominalizat unofiţer de carieră?* HARRY G. BARNES JR.: De fapt, dintre predecesorii mei care au

lucrat la ambasada noastră de la Bucureşti, numai Len nu eraofiţer de carieră. Pe de altă parte, Len era consilier juridic încadrul Departamentului de Stat, dar nu era angajat al ServiciuluiSecret. Nu ştiu în ce categorie o să-l încadraţi. Dick Davis şiBill Crawford au fost, şi ei, ofiţeri de carieră.* REPORTER: Aţi avut vreo problemă ca să obţineţi confirmarea?* HARRY G. BARNES JR.: Nu.* REPORTER: V-aţi prezentat scrisorile de acreditare în 14

martie 1974 şi v-aţi încheiat misiunea la 7 noiembrie 1977, astaînsemnînd o perioadă de aproape 3 ani şi jumătate. Cum aţi fostprimit ca ambasador?

HARRY G. BARNES JR.: Foarte bine. În ceea ce priveşteguvernul, aproape toţi cei care se aflau la conducere în 1974rămăseseră în aceleaşi posturi şi în 1977, cînd am plecat. Aveamdestule cunoştinţe în alte cercuri, cum ar fi în lumeauniversitară, în cea a artelor etc., dar am cunoscut şi diversealte persoane, care nu se încadrau într-o categorie anume. Era caşi cum mă aflam acasă. Întreaga familie vorbea bine limba română.De exemplu, fiul nostru a frecventat, timp de 2 ani, o şcoalăromânească – a fost primul fiu de diplomat străin care a procedatastfel. Iar una dintre fiicele noastre a urmat cursurile uneişcoli de artă din Bucureşti. Principala preocupare era obţinereaClauzei Naţiunii celei mai Favorizate. Negocierile s-au purtat în1975. Proiectul Jackson-Vanik fusese aprobat în noiembrie 1974,din cîte îmi aduc aminte. Au urmat alte negocieri, pentruorganizarea unui cadru economic general, pentru demararea unorproiecte în domeniul cultural etc. Preşedintele Gerald Ford avizitat România, după Helsinki, la sfîrşitul anului 1975. Cu acelprilej, noi am organizat o călătorie cu trenul la unul dintrecastelele prezidenţiale din Munţii Carpaţi. Henry Kissinger avenit, singur, în 1976. Cred că a fost o ocazie specială. Mi-aspus atunci că ar trebui să renunţ să mai fiuinterpret/traducător. „Caută pe cineva şi angajează-l. Nu ar

143

trebui să-ţi pierzi timpul cu treaba asta”. Am avut sentimenteamestecate în această privinţă. Pe de o parte, îmi plăcea o astfelde activitate, dar, pînă la un punct; era o treabă foartestressantă, pentru că trebuia să fac adnotări, iar din cauzascrisului meu ilizibil, în momentul în care întocmeam o notădiplomatică, trebuia să mă lupt cu descifrarea propriului meuscris. Aş menţiona un eveniment major, în contextul amintitanterior, însă nu în privinţa relaţiilor americano-române, caredecurgeau destul de bine: e vorba de vizita doamnei Golda Meir laBucureşti, căci România era o ţară oarecum nonconformistă, fiindîn relaţii bune cu Israelul, cu China şi cu noi. Mai tîrziu, întermenii impactului asupra populaţiei, a existat un alt eveniment,de dimensiuni dramatice: în martie 1977, s-a înregistrat, înBucureşti, un cutremur cu magnitudinea de 7,2.  (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

România (46)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-in-romania-46/ http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/3/ Alte ştiri - 8 October 2014

HARRY G. BARNES JR. (2)Ambasador al România (1974-1977)* Reporter: Ce s-a întîmplat și cum amreacţionat noi?* Barnes: Mai fuseseră cutremure și înainte înBucurești, ultimul foarte puternic în 1940. Celdin 1977 a distrus clădirile care nu fuseserăreparate din cine știe ce motive. Epicentrul nu

fusese în București, ci la o oarecare distanţă. Ceaușescu era învizită în Africa de Vest, dar s-a întors cam după o zi, cît derepede a putut și a decis că prioritatea era refacerea ţării, șinu scoaterea eventualilor supravieţuitori de sub ruine. Adică,problemele economice erau mult mai urgente. Am trimis cîţivaspecialiști americani în seismologie și ei le-au dat unele sfaturicolegilor lor români. Mi-am zis că era important ca atîtpersonalul american, cît și cel român de la ambasadă să știe că

144

exista posibilitatea unor post-șocuri. Așa că am organizat oîntîlnire în curtea ambasadei și le-am spus ce știam. Am primit untelefon de la ministru Afacerilor Externe. Îmi aduc aminte că mis-a făcut observaţie că împrăștii panica în oraș.În vara aceluiaşi an, am primit vizita unuia dintre prietenii

noştri, care era istoric, şi care scrisese despre Balcani. În SUA,avea reputaţia unui om de ştiinţă serios din Estul Europei.Istoricii americani care vizitau România îl căutau mereu. A venitla noi într-o seară şi mi-a adus o parte dintr-un manuscris lacare lucra şi care se referea la istoria Partidului Comunist Românşi m-a rugat să arunc o privire asupra lui. I-am spus că o voiface ca prieten şi nu în calitatea mea oficială. L-am pusdeoparte, ca să-l citesc cîteva zile mai tîrziu. Înainte de a aveaşansa să-l citesc, am primit un mesaj că întreg perimetrulAmbasadei fusese înconjurat de trupe militare, ceea ce era cutotul neobişnuit. Aşa că m-am dus să văd cu ochii mei ce seîntîmplă. Era clar. Eu, precum şi personalul american, puteam săintrăm şi să ieşim din Ambasadă. Dar nu şi personalul român şivizitatorii. Aşa că am încercat să dau de contactele mele dinMinisterul de Externe, dar nu am reuşit.Mi s-a spus că nu erau disponibili. Totul a durat două sau trei

zile, şi nimeni nu putea să-şi dea seama ce se întîmplă. Aşa că amraportat la Washington, iar cei de acolo au ridicat problemaambasadorului român, care a spus că nu ştia despre ce e vorba, Atreia zi, am fost chemat la telefon de un diplomat român, carefusese ambasador la ONU şi pe care îl cunoşteam, dar nu foartebine. Mi-a spus că vrea să mă vadă. I-am răspuns: „Foarte bine. Separe că nimeni altcineva nu vrea să vorbească cu mine. Şi eu vreausă vorbesc cu dvs.” „S-ar putea să vă întrebaţi de ce au fostluate acele măsuri speciale”. A continuat să-mi explice că totuls-a datorat faptului că primisem acel manuscris – nu cred că afolosit cuvîntul dizident – dar ăsta era sensul acuzaţiei. „Toatemăsurile care au fost luate vor înceta. Tot ceea ce aveţi de făcuteste să ne daţi nouă manuscrisul”. I-am spus că voi anunţaWashingtonul, dar că, după părerea mea, – care urma să fieconfirmată de cei de la Departamentul de Stat – manuscrisul îmifusese dat de un prieten ca să îl citesc şi că ar fi fost normalsă i-l dau înapoi. Nu puteam să îl dau altcuiva fără permisiunealui. Spre norocul meu, Washingtonul a fost de aceeaşi părere cumine. Am alertat comunitatea istoricilor americani, iar ei autrimis telegrame contactelor lor din Bucureşti, interesîndu-se desituaţia creată. După alte cîteva zile, am primit informaţia că numai eram la fel de „grata” ca înainte, dar că lucrurile reveniserăla normal.

145

* Reporter: Aţi avut impresia că toată această manevră – să-izicem aşa – făcea parte dintr-un plan al Securităţii? KGB-ulrecurge mereu la astfel de lucruri ca să distrugă relaţiileexistente. Credeţi că totul fusese pus la cale de Ceauşescu?* Barnes: Bănuiesc, dar nu am fost niciodată sigur de asta, că,

dată fiind natura relaţiilor cu Statele Unite, era mult preaimportant ca o astfel de legătură să fi fost perturbată de osituaţie în care era implicat ambasadorul SUA fără acordul luiNicolae Ceauşescu. Am menţionat mai devreme că se simţea o anumităimpulsivitate în comportamentul lui, şi cred că el şi-a spus că s-a mers mult prea departe. Dar într-o săptămînă şi-au dat seama căscopul lui, sau al oricărui altcuiva, nu fusese atins. Existaulucruri mult mai importante. Prietenul meu a mai stat înînchisoare o lună, după care a apărut la Ambasadă. Era tunschilug; i-am dat manuscrisul înapoi. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant Diplomaţi americani în

România (47)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-in-romania-47/http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/ Alte ştiri - 9 October 2014

HARRY G. BARNES, JR. (3)Ambasador în România (1974-1977)

* REPORTER: După părerea dvs., în perioada cîtv-aţi aflat la post, Securitatea şi-aintensificat activitatea, sau nu?* HARRY G. BARNES, JR.: Am menţionat anteriorcă Nicolae Ceauşescu a vizitat China şi Coreeade Nord, iar la întoarcere a început să

introducă o serie de măsuri şi de abordări care implicau întărireastructurilor organizatorice, modificări ale priorităţilor şi ocreştere a presiunii, dar toate acestea nu păreau să diminuezeatitudinea favorabilă faţă de străini şi faţă de vizitatorii careveneau în România. Dar, după acordurile de la Helsinki, carepuneau accentul pe Capitolul 3 – schimburi educaţionale,

146

culturale, ştiinţifice, circulaţia persoanelor -, demersurileîntreprinse în direcţia funcţionării României ca o ţară civilizatăau fost blocate. Aceasta s-a întîmplat înainte ca NicolaeCeauşescu să decidă – la începutul anilor ’80 – că România nu îşipermitea să depindă de nici o ţară din exterior, nici de UniuneaSovietică, nici de SUA, dacă asta însemna să se renunţe lacontrolul societăţii sale, iar noi trebuia să o facem conformdirectivelor impuse. Ceauşescu nu era deranjat de faptul căoamenii nu aveau păcură şi că, în România, iernile erau foartereci. Întrucît, pentru el, petrolul românesc era mai valoros caprodus de export. Astfel, putea obţine valută străină pentru cineştie ce proiect grandios pe care l-ar fi avut în minte la aceavreme. Foarte rău, dacă oamenii nu aveau păcură cu care să seîncălzească şi dacă spitalele erau aprovizionate necorespunzător.Bătrînii oricum mor, aşadar, ce diferenţă era dacă trăiau un ansau doi în plus? Atunci cînd m-am aflat în trecere prin România,în 1982 (plecam din India, sau mă duceam într-acolo) şi, apoi, dinnou, în 1989 (chiar înainte de Revoluţie), atmosfera eraapăsătoare, mai ales în decembrie ’89, deoarece decembrie este,oricum, o lună urîtă. Îmi amintesc, însă, că şi vara anului 1982 afost la fel de neplăcută. Exista o oarecare contradicţie: totulpărea să se prăbuşească, dar încă mai era loc de speranţă.* REPORTER: Exista senzaţia că el şi-ar fi stabilit un alt set

de priorităţi, care nu ţineau seama de nevoile poporului său, sauera vorba de megalomanie?* HARRY G. BARNES, JR.: Această atitudine megalomană a început

să apară în timp ce mă aflam acolo, în special în cea de-a douaperioadă. Asta avea legătură cu superlativele care marcauglorificarea inteligenţei şi a realizărilor lui Ceauşescu. Româniaera descrisă ca şi cum întreaga lume îi făcea curte marelui săuconducător Nicolae Ceauşescu. În acea perioadă, începuse să i seacorde o mai mare importanţă şi Elenei Ceauşescu. Aşa că, acum,ambii erau ridicaţi în slăvi, nu numai el, ci şi ea. Asta citeaiîn ziare zi de zi, şi totul devenea din ce în ce mai tragic şi, înacelaşi timp, un soi de farsă prostească, ori nebunească. Era oîncercare de a face lumea să creadă că România arăta cel puţin caţara descrisă în presă.* REPORTER: Aţi participat la vreuna dintre vînătorile acelea

renumite, de porci mistreţi?* HARRY G. BARNES, JR.: Nu-mi aduc aminte să fi fost invitat.

Probabil că nici nu m-aş fi dus, pentru că nu sînt vînător. Defapt, cred că aceia care organizau vânătorile ştiau că nu vînez,aşa că nu m-au invitat.

147

* REPORTER: Se ştia că vînau urşi îmblînziţi şi porci mistreţidrogaţi.* HARRY G. BARNES, JR.: Acolo îţi puteai da seama ce însemna

mentalitatea de linguşitor. Dacă Ceauşescu avea nevoie de 5mistreţi drogaţi, cineva făcea imediat rost de ei.* REPORTER: Preşedintele Ford a vizitat România la un moment

dat.* HARRY G. BARNES, JR.: Vizita lui Ford a avut legătură cu

întîlnirea OSCE de la Helsinki.* REPORTER: Acordurile de la Helsinki au fost, în opinia dvs.,

şi a colegilor dvs., un lucru bun? Se pare că acel Capitol 3 s-adovedit a fi unul destul de important. Dar, la vremea aceea,anumite persoane importante din America spuneau că dădeamsovieticilor unele lucruri de pomană.* HARRY G. BARNES, JR.: În cazul României, avusesem deja acea

experienţă care a urmat după 1968, cînd au început să se dezvolterelaţiile dintre ţările noastre. Cînd am participat la întîlnirilede la Helsinki, deja fuseseră rezolvate multe lucruri cu mass-media, desigur, în aspectele mai puţin vizibile. Aşa că amconsiderat că erau chestiuni importante şi că meritau osteneala.(Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant: Diplomaţi americani în

România (48)http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/8/ Alte ştiri - 10 October 2014

HARRY G. BARNES JR. (4)Ambasador în România (1974-1977)

* REPORTER: Vă aflaţi în România cînd a avutloc criza Watergate, nu-i aşa?* HARRY G. BARNES JR.: Am sosit în martie, iarscandalul Watergate era deja pe buzele tuturor.

148

* REPORTER: Ce rol a jucat acel scandal în România?* HARRY G. BARNES JR.: Datorită faptului că presa era

controlată, rapoartele erau destul de corecte. Se publicauanunţurile făcute de Casa Albă, informaţii despre dezbaterile ceaveau loc în Congres etc. De la persoane neoficiale puteai obţinetot felul de reacţii; pe de o parte, unii se mirau că preşedinteleîn funcţie ar fi putut să fie forţat să demisioneze. Fără îndoialăcă Nicolae Ceauşescu nu se afla în pericolul de a face faţă unuiasemenea scandal. Alţii se arătau surprinşi – în sensul că aveau ooarecare admiraţie faţă de societatea americană, care era capabilăşi dorea să facă acel demers, sau văzînd că va avea loc un proces.Probabil că ar fi existat şi o a treia categorie de oameni care arfi spus: „Societatea noastră era recunoscută pentru nivelulridicat al corupţiei pe care l-a atins încă din vremea ImperiuluiOtoman, dar şi voi aveţi un preşedinte care a încălcat nişte legi.Este ceva neobişnuit în asta, sau nu?”. După care, ridicînd dinumeri, tot ei ar fi concluzionat: „Poate că e minunat că puteţi săfaceţi aşa ceva, dar noi nu putem să schimbăm nimic”.* REPORTER: Ce rol a avut prăbuşirea Vietnamului de Sud?* HARRY G. BARNES JR.: Părerile erau împărţite. La nivel

oficial, se spunea că asta ar fi trebuit să se întîmple cu multtimp în urmă, iar SUA ar fi trebuit să plece din Vietnam. Înprivinţa admiratorilor Statelor Unite – aceştia nu puteau înţelegecă SUA trebuiau să ajungă la o asemenea decizie, de fapt, săadmită că au fost învinse. Atitudinea României? „Nu e relevantă.Nu ne afectează în nici un fel”, se spunea la Washington.* REPORTER: Care era influenţa sau lipsa de influenţă a

Israelului în România?* HARRY G. BARNES JR.: Desigur că Israelul se bucura de o

poziţie privilegiată, întrucît Ceauşescu se mîndrea cu faptul căera în relaţii bune atît cu statele arabe din regiune, cît şi cuIsraelul. Şi credea că era important să se vadă că trateazăIsraelul ca pe un stat egal, sau ca pe o ţară ale cărei drepturisînt justificate. Pe de altă parte, era privilegiat, pentru căregimul Ceauşescu a fost pregătit să permită exodul, emigrareacetăţenilor români de origine evreiască, în schimbul unei sume debani, ca preţ al răscumpărării. Niciodată nu am aflat cît s-aplătit. Dar era destul de clar că, dacă erai evreu, puteai săpleci într-un an, sau chiar mai puţin de atît. Aici exista şi unaspect simbolic, adică, din cînd în cînd, rabinul-şef apărea laocazii festive, cum ar fi deschiderea lucrărilor Marii AdunăriNaţionale. Putea să apară la aeroport, cînd sosea un preşedintestrăin, pentru a se putea demonstra că, în România, evreii erau

149

liberi să-şi practice religia. Chiar şi aşa existau destulerestricţii, dar se tolera şi o anumită deschidere.* REPORTER: Care era rolul Bisericii Ortodoxe Române?* HARRY G. BARNES JR.: În esenţă, avea un rol tradiţional, adică

de recunoaştere a faptului că pe primul loc se afla Statul. Puteaisă vorbeşti despre Sărbătorile de Paşte, iar Patriarhul apărea launele ceremonii oficiale. Era permisă funcţionarea unor seminarii,dar nu erau multe, iar sărbătorile religioase, precum Paştele,erau tolerate, de fapt, erau recunoscute. Avantajul BisericiiOrtodoxe era acela că era atît de pătrunsă de spiritul românescîncît consolida eforturile naţionaliste ale lui Ceauşescu. Maipuţin susţinuţi erau protestanţii, catolicii, maghiarii dinTransilvania, care tindeau să se considere în primul rînd unguri,şi în al doilea rînd români. Iar bisericilor acestora le erapermis să slujească. Unele proprietăţi le fuseseră confiscate şidate, apoi, Bisericii Ortodoxe.* REPORTER: Ne mai puteţi spune ceva despre perioada în care aţi

fost la post în România?* HARRY G. BARNES JR.: Cred că ar fi mai bine să fac un rezumat.

Era o societate în care se amalgamaseră două perioade: seînregistrase o evoluţie considerabilă în privinţa deschideriipentru cetăţeni, în condiţiile în care, anterior, se observasedoar o involuţie. Era o societate pe care o puteai caracterizadrept deschisă, ca în Polonia, sau în Ungaria. Dar, în contextulromânesc, această des-chidere era limitată, iar din punctul devedere al celor de la Ambasada SUA, mai erau destul de multe defăcut. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant: Diplomaţi americani în

România (49)http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/

Alte ştiri - 13 October 2014

FREDERICK A. BECKER (1)Atașat de PresăBucurești (1975-1977)

150

 Frederick A. Becker a absolvit cursurile Universităţii Berkeley

și ale Universităţii Claremont. După ce a intrat în Serviciul Extern, în 1975, a fost trimis la post la București, Brasilia, Quito, Panama City și Managua. Acest interviu datează din anul 2004.* REPORTER: În ce perioadă v-aţi aflat în România?* FREDERICK A. BECKER: Din 1975 pînă în 1977. A fost o perioadă

extraordinară.* REPORTER: Cum era România în vremea aceea? Care era situaţia

pe plan intern și în ce stadiu se aflau relaţiile acestei ţări cu Statele Unite?* FREDERICK A. BECKER: Eu, soţia şi fiica mea de 2 ani am sosit

în România în septembrie 1975. Noi nu călătorisem în afara Statelor Unite pînă în momentul în care ne-am aflat în avionul care zbura spre Bucureşti. Hotărîsem ca, atunci cînd vom vizita Europa, să călătorim cu trenul, ca să putem vedea cele mai importante obiective turistice. Doar cu puţin timp înainte de a neîmbarca, soţia mea a aflat că era însărcinată cu cel de-al doilea copil al nostru. Îşi făcuse toate analizele şi vaccinurile necesare, dar am descoperit că jumătate dintre acele vacinuri nu erau recomandate femeilor însărcinate, iar personalul care lucra la Departamentul Medical era alături de noi. Aşa că, timp de 9 luni, am trăit o stare de profundă îngrijorare, dar, în final, soţia mea a născut un copil sănătos. Am luat trenul din Frankfurt,am trecut prin Salzburg şi Viena şi, apoi, ne-am îmbarcat la bordul unui avion cu destinaţia Bucureşti. Eram destul de obosiţi după această călătorie lungă şi anevoioasă. La sosire, cînd am privit prin hublourile avionului Pan Am, sau TWA, ne-am putut faceprima impresie despre România. Avionul era înconjurat de soldaţi români înarmaţi, în uniformă, toţi avînd expresii foarte serioase întipărite pe chip.Aparent, aşa îi întîmpinau ei pe toţi cei care soseau cu

avionul. Aceasta a fost prima noastră întîlnire cu un sistem totalitar, condus, cu mînă de fier, de Nicolae Ceauşescu. Toate instrucţiunile şi toate informaţiile pe care le aveam de la Departamentul de Stat nu ne puteau pregăti pentru această experienţă vizuală. Ambasada ne dăduse unele instrucţiuni standardprivind securitatea noastră. Nu vorbiţi decît dacă vă aflaţi într-o zonă asigurată. Acasă, nu discutaţi în contradictoriu, pentru căputeţi fi ascultaţi. Nu arătaţi niciodată că aţi fi lipsit de fermitate, pentru că acest lucru va fi folosit împotriva dvs.. Un anumit climat de teamă şi de intimidare era inevitabil. Chiar dacă

151

eşti constrîns în activitatea ta, protejează-te tot timpul. Dar, am învăţat să „funcţionăm” în mediul acela. Dacă aveam vreo problemă, foloseam eufemismul „hai să facem o plimbare în parc”. În plină iarnă, chiar şi pe un viscol cumplit, tot trebuia să vorbeşti, sau să „te răcoreşti”. Învăţai să te foloseşti de asta în avantajul tău. Dacă se oprea căldura în apartament, blestemai înspre candelabru, şi aveai căldură imediat.Dacă telefonul nu mai funcţiona, priveai spre radiator şi

cugetai cu voce tare: „Dacă vor să asculte ce vorbim, trebuie să vină să repare telefonul”. Şi, după un timp destul de scurt, telefonul funcţiona. Dacă te aflai cu maşina pe undeva, prin provincie, şi aveai probleme cu motorul, puteai conta pe apariţia,în cca. 5 minute, a vreunui Bun Samaritean, care te ajuta să repari maşina, pentru că erai urmărit. De asemenea, învăţai că nu e cazul să te joci cu securiştii. Am avut un coleg gay, care s-a gîndit că ar putea să dea o raită de recunoaştere prin oraş. Două zile mai tîrziu, noaptea, a fost „şters” de un vehicul. Suficient cît să-i provoace nişte vînătăi şi să-i aducă aminte că Securitatea era tot timpul prezentă şi că nu se juca. Din cînd în cînd, veneau la tine acasă şi îţi răvăşeau lucrurile. Noi locuiam într-un apartament de bloc. Cred că mai locuia acolo şi o altă familie de americani. Puteai să faci o plimbare pînă la Ambasadă –asta, dacă te încumetai să respiri atmosfera poluată din centrul Capitalei, plină de gaze de eşapament şi de funingine. Exista o părere „ciudată” – oamenii se refereau la Bucureşti ca la „ParisulBalcanilor”. Încercam, şi noi, să găsim vreo asemănare, dar nu găseam nici una, deoarece oraşul arăta cenuşiu şi depresiv. Ceauşescu nu le permitea românilor să vorbească cu străinii, în afara cazului în care erau autorizaţi să facă acest lucru. Asta însemna că nu puteai să vorbeşti cu vecinii, iar dacă o făceai, lecreai probleme. Ni se aducea mereu aminte că o mare parte din populaţia adultă lucra la Securitate. Aşa că oricine putea să fie informator, şi nimeni nu putea să fie sigur care este acela, şi care nu.Putea fi, la fel de bine, portarul blocului în care locuiam, sau

vreunul dintre vecini. Aveam nişte vecini foarte interesanţi. Capul familiei care locuia vizavi de noi era ungur, şi era şeful secţiei de limbă maghiară de la Radioteleviziune. Maghiarii reprezentau o minoritate destul de izolată, iar regimul transmiteadeciziile oficiale populaţiei vorbitoare de limbă maghiară prin Radioteleviziunea de Stat. Soţia mea a constatat că poate discuta în siguranţă cu ceilalţi, dacă discuţiile se limitau la subiecte precum creşterea copiilor şi reţete de pregătit mîncarea. Modul nostru de a ne creşte copiii era total diferit de al lor. Românii aveau tendinţa de a-şi încotoşmăna odraslele, ca eschimoşii, sau

152

ca ruşii, ţinîndu-i înfăşuraţi în mai multe straturi de îmbrăcăminte. Noi ne lăsam copiii să alerge, să experimenteze lucruri noi, chiar dacă îşi juleau genunchii şi se alegeau cu nişte cucuie. Cînd soţia mea făcea prăjituri, se nimerea întotdeauna cîte cineva la uşa noastră care să ne întrebe ce miroase aşa frumos. În aceste „închisori”, reuşeam să fim o prezenţă în bloc şi să ne avem bine cu ceilalţi locatari, dar într-un fel destul de superficial. Din punct de vedere oficial, România era extrem de structurată. Dacă solicitai să fii primit înaudienţă de o persoană oficială din guvern sau din partid, trebuiasă aştepţi ca guvernul să-ţi răspundă cînd şi unde va avea loc audienţa. Dacă invitai cîţiva români la un eveniment, toţi veneau în acelaşi timp. Se duceau toţi la mesele pe care erau aranjate gustările.Cînd mesele se goleau, plecau. Erau la fel de ascunşi şi de

vigilenţi atît faţă de ai lor, cît şi faţă de noi. Ofiţerii care se ocupaseră de securitatea noastră ne atrăseseră atenţia asupra pericolului pe care îl reprezenta fraternizarea, sau încercarea dea-ţi face prieteni printre români. Dacă un român ar fi permis o asemenea apropiere, ar fi devenit suspect. Este cazul menajerei noastre. Ni s-a spus, înainte de a veni în România, că ar trebui să angajăm o menajeră unguroaică, pentru că acestea găteau foarte bine. Asta însemna să ne lipsim de bucătăria tradiţională românească, dar unguroaicele găteau, oricum, minunat. Aşa că am angajat o unguroaică. Vorbea româneşte cam la fel de bine ca mine.Era din Transilvania, din partea de nord a ţării, şi avea două fete adolescente. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant: Diplomaţi americani în

România (50)http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/4/Alte ştiri - 14 October 2014

153

FREDERICK A. BECKER (2)Atașat de PresăBucurești (1975-1977) * REPORTER: Aţi rugat-o să vă prepare mîncarea?* FREDERICK A. BECKER: Da. Şi gătea minunat.Puteam să procurăm toate ingredientelenecesare, iar ea se pricepea să le folosească,

şi ne arăta şi nouă cum le pregătea. Cu 2 copii mici de caretrebuia să te ocupi, Teresa a devenit o prezenţă indispensabilă înfamilia noastră. Avea, probabil, în jur de 50 de ani la vremeaaceea. Era o persoană veselă, ţinînd cont de asprimea vieţii dinRomânia comunistă, dar, într-o dimineaţă, a venit foartedeprimată. Ne-a spus că, după ce a plecat, seara, de la noi, afost chemată la Securitate şi a fost interogată despre modul încare se comporta familia noastră, întîmplări şi alte lucruri ceputeau fi exploatate. A doua zi, Teresa a venit la lucru foarteagitată şi amărîtă.* REPORTER: Ce ne puteţi spune despre Ambasadă? Cînd aţi sosit,

cine era ambasador şi care era însărcinarea dvs.?* FREDERICK A. BECKER: Ambasador era Henry Barnes Jr., care, mai

tîrziu, a devenit directorul general al Serviciului Extern. Acestaera, pentru el, primul post de ambasador într-o ţară străină.Pentru că, într-o etapă anterioară, fusese şef adjunct alLegaţiei, aceasta era cea de-a doua misiune în România. Îicunoştea pe români îndeaproape şi le vorbea limba în modimpecabil. Era un lingvist excelent şi o persoană foartecompetentă, motiv pentru care fusese trimis în misiuni dificile.Mai tîrziu, a fost ambasador în Chile, cînd preşedinte era AugustoPinochet, şi în India, într-o perioadă dură a relaţiilor noastrebilaterale. La vremea aceea, cînd era ambasador la Bucureşti, eraun bărbat matur, în jur de 50 de ani, robust şi o persoană foartedeschisă. Cînd am sosit la Ambasadă, în prima mea zi de lucru, mis-a spus să-mi prezint omagiile ambasadorului. A apărut un insînalt, degajat, care părea să fie un membru al personaluluiAmbasadei. I-am spus: „Numele meu este Rick Becker şi sînt noulataşat de presă”. Mi-a răspuns: „Numele meu e Harry”. Atunci mi-amdat seama că acela era ambasadorul nostru, căruia trebuia să i teadresezi, în public, cu titlul oficial. În scurt timp, însă, amaflat că el era întotdeauna „Harry”, atît în cadru neoficial, cîtşi în cel oficial. Eram unul dintre cei doi ataşaţi de presă aiDepartamentului de Stat aflaţi la post – Agenţia de Informaţii aSUA avea tot doi – şi cred că am fost ales pentru unele

154

însărcinări speciale. Deoarece ambasadorul nu avea un adjunct, eueram cel care, de cele mai multe ori, îl însoţeam în deplasărilepe care le făcea în ţară. El împărtăşea convingerea că era necesarsă vedem cît mai multe zone din România şi, inclusiv în aceastăprivinţă, a reprezentat un exemplu pentru toţi ceilalţi dinAmbasadă. Am călătorit foarte mult noaptea. Soţia lui, Betsy, mi-apovestit cîteva lucruri despre „Răzbunarea lui Vlad”, versiuneaest-europeană a Răzbunării lui Montezuma. Ambasadorul Barnes şisoţia sa m-au ajutat să fiu sănătos, bine hrănit şi bine informat.Au fost nişte omeni excepţionali. Era o Ambasadă tînără, ceea cese reflecta şi în media de vîrstă a personalului. Pentru copiiicelor din Ambasadă nu exista un sistem de şcolarizare decît pentruprimele 8 clase obligatorii, aşa că mulţi funcţionari dinServiciul Extern evitau să lucreze în România, dacă aveau copiicare trebuiau să urmeze liceul. Şeful adjunct al Misiunii şi soţialui, precum şi un cuplu de funcţionari superiori al AISUA, aveauaproape 50 de ani, dar, în general, personalul era compus dinoameni tineri, ca noi. Cei menţionaţi aveau o experienţă mult maimare în misiunile din străinătate decît noi. Am reuşit, însă, să-icunosc pe mulţi, pentru că eram desemnat să lucrez prin rotaţie.Aşadar, toţi directorii de departamente mi-au fost, la un momentdat, şefi. Eram sub conducerea directă a directorului adjunct alMisiunii, cel care avea responsibilitatea programului pentruofiţerii de presă.* REPORTER: Cine era şef adjunct al Misiunii?* FREDERICK A. BECKER: Dick Viets, care, ulterior, a fost şef

adjunct la Tel Aviv şi ambasador în Iordania. El şi Harry Barneserau doi oameni foarte diferiţi, dar, împreună, formau o echipăaproape ideală. Lui Harry şi soţiei sale nu le plăcea controlulconstant pe care orice ambasador al SUA trebuia să-l accepte, aşacă au încercat, întotdeauna, să găsească modalităţi de a scăpa,din cînd în cînd, din vasul în care înota peştişorul de aur. DickViets şi soţia lui, Marina, aveau o mulţime de copii, 5 sau 6, şile plăcea viaţa socială care însoţea activitatea diplomatică.Marina era o aristocrată poloneză, care a avut multe de suferit întimpul şi după cel de-al II-lea război mondial.* REPORTER: Mi se pare că ea a luptat în Rezistenţă, nu-i aşa?*FREDERICK A. BECKER: Da. A fost deţinută politică sub regimul

nazist şi, probabil, şi sub ruşi.* REPORTER: Într-adevăr, o persoană de mare calitate.* FREDERICK A. BECKER: Da. Directorul adjunct al Legaţiei şi

soţia lui se potriveau imaginii pe care eu o aveam, pe vremeaaceea, despre Serviciul Extern. Erau deschişi, siguri de sine, în

155

toate situaţiile, şi trecuţi prin multe. Ca şef adjunct, DickViets era foarte meticulos şi puţin cam poruncitor, cîteodată.Ambasadorul şi şeful adjunct aveau păreri foarte diferite cuprivire la sistemul de personal al Serviciului de Externe. Eratocmai perioada de început a politicii de deschidere faţă deţările din Est, şi Harry credea, cu fervoare, în echitatea şitransparenţa care mergeau mînă în mînă cu această politică aAdministraţiei. Credea, de asemenea, în şanse egale pentru toţiangajaţii. Trebuia să fii informat exact despre procesul deselecţie şi despre posturile disponibile, iar sistemul trebuia săfuncţioneze în mod obiectiv şi raţional la repartizareafuncţionarului în postul adecvat. Spre deosebire de Viets, Dickcredea foarte mult în aşa-numita „frăţie” a colegilor de altădată,în care legăturile şi ceea ce spuneau colegii pe coridoare erau,toate, importante. Se purta ca un părinte cu tinerii ofiţeri şi îipovăţuia pe cei care, simţea el, meritau. Cîţiva ani mai tîrziu,prin intervenţia sa, am căpătat o slujbă pe care, altfel, poate nuaş fi obţinut-o. În Bucureşti, cîteodată, îmi încredinţa o sarcinăspecială – uneori, după orele de program – care nu figura în fişapostului. Considera toate acestea fiind o nouă etapă îndezvoltarea mea profesională şi, totodată, o dovadă a aprecieriişi încrederii pe care mi le acorda. Cînd un cutremur devastator,care a măsurat 7,2 grade pe scara Richter, a zguduit România, înmartie 1977, clădirile Ambasadei au fost avariate la fel deputernic ca şi restul oraşului. Din întîmplare, în acea săptămînăeram ofiţer de serviciu. Directorul adjunct al Misiunii mi-adovedit, atunci, încrederea pe care o avea în mine, şi anume, în ada o mînă de ajutor la rezolvarea elementelor majore privindreacţia Ambasadei în condiţiile stării de urgenţă, inclusivsupravegherea atentă a operaţiunilor de evacuare, în Germania, amembrilor acesteia. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant: Diplomaţi americani în

România (51)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-

palpitant-diplomati-americani-in-romania-51/http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/2/

156

Alte ştiri - 15 October 2014

FREDERICK A. BECKER (3)Atașat de PresăBucurești (1975-1977)* Reporter: Cît de rău a fost avariatăAmbasada?* FREDERICK A. BECKER: Ambasada, care se aflaîm centrul oraşului, a fost destul de tarelovită de cutremur, dar era locuibilă.

Majoritatea locuinţelor era, mai mult, sau mai puţin afectată. Eradificil ca Ambasada să funcţioneze în parametri normali, deoarecetoţi trăiam în condiţii grele. În apartamentul nostru, pagubeleerau modeste. Am crescut în California şi ştiam ce înseamnă uncutremur, aşa că atunci cînd au început primele trepidaţii, înseara de 4 martie 1977 – mi-am adus aminte toate detaliile, deacele exerciţii numite “ascunde-te şi acoperă-te ” din anii 1950.* Reporter: O, da.* FREDERICK A. BECKER: Aveam un copil de 4 ani şi unul de

aproape 1 an. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să strig lasoţia mea: “O, Doamne, e cutremur şi e unul mare. Ia bebeluşul,iar eu o iau pe Michele!” Am tras-o pe Michele din pat tocmai cîndun candelabru imens cădea în locul în care stătuse. Tot personalulAmbasadei a fost îndrumat spre arhivă. Pe bulevardul de alături,erau cadavre peste tot. Era un haos de nedescris: clădirea depeste drum nu mai avea faţada întreagă. Te uitai direct înapartamente. Peste tot erau dărîmături. Trebuia să ne organizăm.Oamenii care locuiau în clădiri mai noi erau mai grav afectaţidecît noi, cei care locuiam în blocuri construite înainte de celde-al II-lea război mondial. În timp ce noi am descoperit căpagubele din casa noastră erau superficiale, o mulţime de clădirideveniseră cu totul imposibil de locuit. Cîteva zile, am pendulatde la o locuinţă la alta, unde era suficient spaţiu şi unde seconsidera că, din punctul de vedere al structurii, totul era înregulă. Nu erau hoteluri în oraş unde am fi putut locui, cuexcepţia unuia, Intercontinental, care era plin pînă la refuz.Privind retrospectiv, ambasadorul nostru a făcut o gravă eroare degîndire. Se mîndrea că avea acces şi relaţii cu autorităţileromâne, care îl cunoşteau de atîţia ani. A ezitat să ordone oreducere a personalului şi evacuarea rudelor acestora, chiar dacătrăiam în condiţii extrem de dificile, iar moralul personaluluiera la pămînt. Era mult mai preocupat de faptul că un astfel deordin ar fi demonstrat lipsa încrederii în autorităţile române,decît de bunăstarea oamenilor care lucrau la Ambasadă. În cele din

157

urmă, sub presiunea noastră, el a cerut – şi Departamentul aautorizat – plecările voluntare. Eram în “luna de miere” curomânii. În 1975, preşedintele Gerald Ford şi Henry Kissinger auvizitat România. În perioada administraţiei Ford, Clauza Naţiuniicelei mai Favorizate a fost acordată unei singure ţări din bloculsovietic, deşi amendamentul Jackson – Vanik cerea ca ţara căreia ise acorda această clauză să permită emigrarea. Românii s-au“jucat” cu iscusinţă cu SUA, permiţînd unui număr destul de marede evrei să emigreze, dar închizînd uşa altor grupuri. DeschidereaSUA către România l-a răsplătit pe Ceauşescu pentru politica sa deindependenţă şi pentru antagonismul retoric manifestat faţă deURSS. Conducătorul României a refuzat să integreze economia ţăriisale în CAER şi a refuzat să participe la cooperarea şi laintegrarea militară în Pactul de la Varşovia. În fiecare an păreasă apară teama atent orchestrată faţă de posibilitatea uneiinvazii a sovieticilor, făcînd să renască spectrul uneiintervenţii militare a Tratatului de la Varşovia – cum a fost înUngaria, în 1956 – pentru a impune din nou ordinea asupra ţăriitrădătoare, România. De fapt, această independenţă, iar nupoliticile interne extrem de represive ale lui Ceauşescu, încercauSUA să o recompenseze.* Reporter: Oare toleram excesele regimului din România datorită

politicii pe care Ceauşescu o practica, băgînd, din cînd în cînd,“degetul în ochii sovieticilor”?

FREDERICK A. BECKER: Washingtonul ne trimitea un punct devedere foarte ortodox şi strategic. Nu aveam o imagine foarteclară a politicii Washingtonului. Exista un soi de filtru pînăcînd totul ajungea la mine. Lumea mea era Ambasada. Aveam unambasador care era admirat şi puteam să facem cunoştinţă cu românidin toate straturile sociale. Personalul Ambasadei putea călătorifără probleme, eram primiţi bine şi, la nivel superficial, totuldecurgea normal. Cultura americană pătrundea încet-încet însocietatea românească, în special prin intermediul TV şi alfilmelor. Se considera că, dacă independenţa României erasusţinută împotriva conducerii blocului sovietic prin comerţ, bunerelaţii şi stimulente, această ţară va deschide larg uşaliberalizării politice şi economice. Doream să credem că legi cumar fi Jackson-Vanik şi alte clauze condiţionale vor îndemnaregimul Ceauşescu să consolideze rezistenţa sa faţă de URSS, săfacă paşi mici pentru reducerea violenţei interne şi să seîndrepte către o mai mare deschidere, cu riscul minim al uneireacţii a sovieticilor, gen 1956 sau 1968. De asemenea, mai existapărerea că ceea ce puteam să facem era foarte puţin, pentru careforma internă să aibă loc într-un termen scurt – dezvoltareaeconomică şi culturală ar fi subminat comunismul, dar numai pe

158

termen lung. În rezumat, Washingtonul credea că noi zădărniceamconsolidarea sovietică, expansiunea Uniunii Sovietice şi ablocului comunist, prin politica de recompensare a independenţeiRomâniei în afacerile externe. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant: Diplomaţi americani în

România (52)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-palpitant-

diplomati-americani-in-romania-52/ http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/Alte ştiri - 16 October 2014

FREDERICK A. BECKER (4)Atașat de PresăBucurești (1975-1977)* Reporter: Deseori se întîmpla ca în ambasadesă avem motive strategice pentru a duce un felde politică benignă faţă de România dar,adeseori, ataşaţii începători sînt tineri carese uită în jurul lor şi care aud desprelucrurile oribile care se întîmplă şi doresc săfacă un lucru bun chiar în acel moment. Această

dinamică se desfăşura şi pe vremea aceea?* FREDERICK A. BECKER: Da. Prin rotaţie, mi-a venit rîndul să

lucrez la secţia consulară. Şi soţia mea lucra acolo, şi am avutocazia să interacţionăm cu românii din toate straturile sociale.Ambasadorul ne-a dat instrucţiuni ca să discutăm cel puţin 20 deminute cu fiecare client, ceea ce nu se mai auzise pînă atunci înactivitatea consulară. Scopul respectivelor interviuri lungi nuera să constatăm legalitatea vizei, ci să scoatem de la clientorice informaţie cu putinţă despre condiţiile din România. Oameniiveneau din toată ţara, atît pentru vize de imigrare, cît şi pentrualt gen de vize. Mulţi ne spuneau lucruri adevărate. Alţii, nespuneau lucruri născocite, dar le ascultai şi le notai. Era celmai bun mediu pentru un ataşat politic începător, faţă de accesulartificial şi controlat pe care îl aveam, cînd ne duceam la oîntîlnire oficială. Harry Barnes şi-a dat seama de asta şi a

159

transformat secţia consulară într-un post de ascultare, chiar dacăfiecare român care venea la secţia consulară era fotografiat laîntrarea în clădire. Erau, în continuare, cozi lungi, şi acestaeste unul dintre lucrurile produse de Clauza Naţiunii celei maiFavorizate, ea a stimulat o mulţime de oameni să-şi asume risculde a încerca să contacteze ambasada şi să investighezeposibilitatea de a părăsi ţara. Aşa că Secţia Consulară era unpunct important de contact cu populaţia şi cu realitatearomânească. Am petrecut mult timp ascultînd şi făcînd rapoartedespre experienţele a sute de români din oraşele ungureşti (?!)din nordul ţării, din oraşele aflate la graniţa de Est cu URSS,din Delta Dunării, unde existau informaţii despre existenţa unorlagăre de muncă, şi din zonele miniere, unde am aflat că, în 1977,izbucnise o revoltă a minerilor. Cînd produsele alimentare audispărut din pieţele Bucureştilor – trebuie să spun că erau cutotul insuficiente – am făcut legătura cu povestea spusă deoamenii care veneau la noi din regiunea minieră, Valea Jiului.Deodată, s-au trezit cu o cantitate de produse alimentare cum numai văzuseră niciodată înainte. Politica economică a lui Ceauşescuera să exporte aproape orice lucru de valoare, pentru a obţinevalută străină necesară investiţiilor în industrie şi pentruobiecte de lux pentru membrii de partid importanţi (?!), lipsindu-şi poporul de produsele de bază. Aşa că atunci cînd bunurile deconsum au început să “curgă” în Valea Jiului, a fost una dintreîncercările de aplanare a ceea ce părea a fi o revoltă la scarămare a minerilor, într-un sector critic al producţiei. După scurttimp, consilierii politici au fost schimbaţi. Noul consilier aveaun alt mod de a vedea România. În loc să aibă o viziune generalăasupra societăţii româneşti, el privea situaţia dintr-operspectivă care se potrivea, mai degrabă, ţărilor din AmericaLatină, şi ne-a sfătuit să luăm în serios protestele sindicatelor.Chiar şi muncitorii din blocul estic puteau să încerce să seorganizeze şi să devină o forţă politică. Cu 3 ani înainte deapariţia mişcării Solidaritatea, ca forţă importantă în Polonia,acest consilier a convins ambasada că trebuia să accepte operspectivă nouă şi actuală asupra a ceea ce se petrecea într-oparte a ţării unde nu aveam acces. Noi, de asemenea, am raportatdespre lagărele de muncă forţată care foloseau oamenii laconstruirea unui canal în Delta Dunării, deoarece cîţiva oamenicare, de fapt, lucrau la acest proiect ca prizionieri politici,veniseră la consulat. Ei erau printre cei norocoşi – un numărneştiut de oameni muriseră construind acel canal. Se observa uninteres mare pentru imigrarea în Statele Unite, în parte datorităamendamentului Jackson-Vanik şi Clauzei Naţiunii celei maiFavorizate. Un val destul de mare de oameni a venit la consulat,

160

încercînd să imigreze în SUA. Cu ocazia asta am descoperit cămulţi dintre ei deja depuseseră o cerere pentru obţinereacetăţeniei americane. Ei, sau părinţii lor, se născuseră înAmerica înainte de primul război mondial, din imigranţi români şise întorseseră în România fără să ştie că fiii sau fiicele loraveau dreptul la cetăţenia americană. Am pierdut mult timp luîndu-le interviuri acestor solicitanţi şi apoi încercînd să convingemWashingtonul că, de fapt, Guvernul SUA avea obligaţia legală de a-i asista. Asta însemna să informeze Guvernul român că trebuia săle acorde permisiunea de ieşire din ţară. Am avut un şef dedepartament consular foarte agresiv…* Reporter: Cine era?* FREDERICK A. BECKER: Numele lui era Tony Perkins. Cea mai mare

parte a carierei sale a petrecut-o în America Latină şi Italia.* Reporter: Cine era consilier economic?* FREDERICK A. BECKER: Dick Scissors. S-a pensionat. Am avut o

Misiune foarte bună. Oamenii nu plecau la Bucureşti dacă nudoreau, într-adevăr, să lucreze acolo, cu excepţia ofiţerilorjuniori, care erau trimişi la post în străinătate fără oconsultare adevărată. Gîndindu-mă la ceea ce am făcut acolo, credcă pînă a venit Henry Kissinger în Bucureşti, unul dintre puţinelerapoarte politice acceptate a fost un compendiu de glume, vigneteumoristice privind realităţile dure ale vieţii de zi cu zi, carecirculau printre oameni. Urăsc să spun asta, deoarece eram acolode 1 an şi jumătate cînd a sosit noul consilier, şi noi amraportat o mulţime de lucruri despre ce se petrecea la consulat şidestul de puţin despre ceea ce se întîmpla la departamentulpolitic, deseori sub forma unor rapoarte de călătorie şi a unoranalize politice. Dar, erau destul de superficiale, dacă măgîndesc bine. Telegramele semianuale, care includeau glume, eraufoarte bine primite la Washington, deşi nu am avut niciodată vreunindiciu asupra modului în care decidenţii politici reacţionau laadevărurile care le erau prezentate. L-am menţionat pe Ceauşescu“storcîndu-şi” poporul şi economia pentru a construi bogăţianaţională şi pentru a-şi alimenta regimul. Exista un personajpopular, un tînăr numit Bulă, care figura în multe dintre acestepovestiri. Bulă era la şcoală şi profesorul i-a spus: “Bulă, ieşila tablă şi desenează un porc”. Bulă a venit la tablă foarteîncrezător, a desenat rîtul, două urechi şi 4 picioare şi s-aîntors la locul lui. Profesorului nu-i venea să creadă. “Ţi-amspus să vii la tablă şi să desenezi un porc şi tu îmi desenezinumai nişte anexe”. Bulă răspunde: “Nu mi-aţi spus că vreţi unporc de export”. Românii nu vedeau altceva la piaţă.. Exista umoreconomic şi umor anti-sovietic. Foarte anti-rusesc. Românii se

161

mîndreau cu faptul că erau o insulă de cultură latină şi de valorilatine într-o mare de represiune şi ostilitate slavă. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant: Diplomaţi americani în

România (53)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-

palpitant-diplomati-americani-in-romania-53/ http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/ http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/3/ Alte ştiri - 17 October 2014

FREDERICK A. BECKER (5)Atașat de PresăBucurești (1975-1977)* Reporter: Ce rol jucaIugoslavia? Ce interese ne legaude această ţară?* FREDERICK A. BECKER: Exista unoarecare interes. De fapt,Cortina de Fier se afla întreIugoslavia şi România. După

marele cutremur din 1977, am adus nişte echipe de constructoriiugoslavi ca să refacă şi să repare ambasada, precum şi arhiva,care era o clădire din anul 1890. Mai există şi astăzi, în acelaşiloc. Am vizitat-o primăvara trecută. Iugoslavii au venit, iar noii-am întrebat care erau diferenţele dintre Iugoslavia şi România.Un muncitor iugoslav mi-a răspuns: „Noi trăim într-o ţară liberă,iar România este încă o dictatură rusească”. Iugoslavii credeau căei erau diferiţi şi superiori faţă de cei ce se aflau în spateleCortinii de Fier. Românii nu făceau prea mare diferenţă întrefelul în care trăiau ei şi felul în care trăiau alţii. Majoritatearomânilor cu care discutam erau obsedaţi de problemele legate desupravieţuirea zilnică.* Reporter: Aţi fost implicat în acel program despre care aţi

făcut aluzie şi care se referea la imigrarea evreilor din Uniunea

162

Sovietică? Credeam că se presupunea ca unii dintre ei să plece înIsrael, sau să treacă prin România…* FREDERICK A. BECKER: S-a dat o atenţie destul de mare

emigrării evreilor. Asta a urmărit amendamentul Jakson-Vanik, iarla Washington şi la Bucureşti, numărul evreilor care emigrau păreasă cîntărească mai mult decît numărul celor care aparţineau altorgrupuri. În România trăiau destul de mulţi evrei. Deşi în timpulcelui de al II-lea război mondial au murit cam jumătate din ei,populaţia evreiască din România nu a fost decimată, aşa cum s-aîntîmplat în alte ţări. O parte din mitologie spune că românii i-au protejat pe evrei, care erau bine integraţi în societate. Nu afost chiar aşa, dar a existat o comunitate evreiască numeroasă,care, cu timpul, s-a micşorat. De fapt, ceea ce a făcut NicolaeCeauşescu a fost să transforme imigraţia evreiască într-o unealtăpolitică. Erau mulţi evrei care nu doreau să plece în Israel, darvedeau acest lucru ca pe o cale de a scăpa de greutăţile de zi cuzi. Cîţiva români au ales să se căsătorească cu studenţi africani.Ei au emigrat cu soţii lor în Africa. Mulţi s-au reîntors în ţarăcu adevărate poveşti de groază despre felul cum au fost trataţi.Evreii români, deşi erau foarte neliniştiţi de situaţia încordatădin Orientul Mijlociu, doreau să scape, sub orice formă, dinRomânia. De exemplu, una dintre fiicele menajerei noastre, născutăîntr-o familie catolică, s-a măritat cu un student evreu. Româniaera singura ţară din Estul Europei care a păstrat relaţiilediplomatice şi economice cu Israelul după războiul din OrientulMijlociu, din 1967. Statele Unite au considerat asta ca un altpunct important în favoarea României. Ori de cîte ori apăreauportocale din Israel pe piaţă, ceea ce se întîmpla de două – treiori pe an, noi glumeam, spunînd că un alt grup de evrei români apărăsit ţara. Deşi acest lucru încă nu este confirmat întotalitate, au existat, fără doar şi poate, aranjamente ilegaleîntre România şi Israel, pentru cumpărarea evreilor români. Omulţime de aşa-zişi emigranţi români a încercat să plece înStatele Unite, sau cel puţin spre Vest, prin intermediul ambasadeinoastre, a cărei politică era fundamentată, în parte, peprincipiul graniţelor deschise. Ceauşescu avea o politicăincorectă faţă de cei care făceau cerere să emigreze. Cel caredepunea o cerere în acest sens era imediat dat afară din serviciu,i se anulau toate drepturile acordate de stat, inclusiv dreptul laeducaţie, ca o condiţie de a primi paşaportul şi viza de ieşiredin ţară. Restul familiei era complet uitat, dacă nu reuşea săcapete viza de intrare în orice ţară. Reîntregirea familiei nuînsemna prea mult pentru regimul din România. Scopul principal erade a-i intimida şi de a-i pedepsi pe toţi cei care trimiteaucereri pentru a primi un paşaport. Mulţi dintre aceştia,

163

etichetaţi drept dizidenţi sau trădători de către regim, veneau laAmbasada SUA.* Reporter: O oarecare presiune pe cei ca dvs., care eliberau

vizele ştiind că oamenii aceia erau disperaţi, ca să folosim untermen blînd pentru ceea ce trebuie să fi simţit acei indivizi.

FREDERICK A. BECKER: Eram foarte riguroşi cînd analizamdreptul unei persoane de a intra în SUA ca imigrant. Probabil căeram mai indulgenţi faţă de cei care aveau vize de ieşire dinRomânia, pentru că românii exercitau un control dur asupra celorcare vizitau America, fie persoane oficiale sau neoficiale, careîşi lăsau majoritatea familiei acasă. Era o garanţie suficient deeficientă că oamenii se vor întoarce, dar unii români făceau acestpas în speranţa că, după un timp, familia îi putea urma. Familiilecelor care nu se mai întorceau erau tratate în mod brutal, dacărudele lor fugeau. În cele din urmă, am pus bazele unei procedurisecundare şi neoficiale, numită „ţara a treia de procesare adatelor”, care implica eliberarea unei scrisori pe care o puteaiprezenta la graniţă. Scrisoarea preciza că, dacă acel român aveaun paşaport şi viză de ieşire, putea să ajungă într-o a treiaţară, iar acolo putea să ceară viza de intrare în Statele Unite.Ştiam foarte bine că orice român care pleca din ţară avea destulemotive să ceară azil, sau imigrarea condiţionată de la AmbasadaSUA. Scrisoarea ambasadei nu avea valabilitate legală, dar era omodalitate pe care cei de la graniţa română şi autorităţile deimigrare o acceptau ca avînd o oarecare bază legală. Fireşte că laambasadele noastre din Viena şi Roma, două puncte de oprirefavorite, şi-a făcut apariţia un număr din ce în ce mai mare deromâni. În cele din urmă, am deschis nişte centre de procesare adatelor imigranţilor români, sau ale celor care cereau azil înStatele Unite în afara acestor oraşe. Dacă vă aduceţi aminte,Nadia Comăneci a folosit ruta Viena cînd a fugit în SUA. (Va urma)

http://www.ziartricolorul.ro/ Alte ştiri

Un serial din ce în ce maipalpitant: Diplomaţi americani în

România (54)http://www.ziartricolorul.ro/un-serial-din-ce-in-ce-mai-

palpitant-diplomati-americani-in-romania-54/

164

http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/http://www.ziartricolorul.ro/category/alte-stiri/page/2/Alte ştiri - 20 October 2014

FREDERICK A. BECKER (6)Atașat de PresăBucurești (1975-1977)* Reporter: Este vorba de NadiaComăneci, cîştigătoarea a 5 medaliiolimpice.* FREDERICK A. BECKER: Da. Deşi nu credcă s-a folosit de scrisoarea noastră,pentru că ştia foarte bine că Viena era

un punct de oprire pe drumul spre America. Apropo, mai tîrziu amlucrat la Secţia România şi am fost cel care i-a urat NadieiComăneci bun-venit. A trebuit să mă duc la Aeroportul Kennedy, dinNew York, ca să o aştept la venire şi să-i iau o declaraţie. Acestsistem a fost, probabil, criticat mai tîrziu de către inspectoriidin Departamentul de Stat, şi poate chiar şi mai criticat de cătrecei din Washington, care luau deciziile în ceea ce priveauproblemele consulare, dar era un mod de a ocoli unele dintrerigidităţile legislaţiei din SUA şi era în concordanţă cufilozofia Administraţiei de a încuraja o circulaţie mai liberă acelor care plecau din ţările comuniste. Mai mult decît atît, noicăutam să uşurăm situaţia miilor de români care se aflau înaceastă situaţie. Oamenii obişnuiţi considerau că acordareaClauzei Naţiunii Celei mai Favorizate şi Amendamentul Jackson-Vanik includeau dreptul lor de a intra în SUA. Persoanele careveneau cu bună-credinţă la noi la ambasadă credeau că, dacă aveaudocumentele de ieşire din România, puteau să plece în StateleUnite. Cred că nici un purtător de cuvînt american nu avea curajulsă le spună că acest drept nu era primit în mod automat. Aşa că,fără să confirmăm aşteptările care apăreau pe baza unora dintrecuvîntările noastre sforăitoare, am creat un mecanism care, fărădoar şi poate, a ocolit formalităţile legii şi, în multe feluri, acorectat problema drepturilor omului.* Reporter: Ce ne puteţi spune despre Nicolae Ceauşescu şi

despre Elena Ceauşescu? Ce părere v-aţi format despre ei?* FREDERICK A. BECKER: Cred că aş caracteriza regimul probabil

mai mult ca pe unul byzantin, decît comunist. Era, în principiu,condus de o familie, o dinastie care se ascundea în spateleaparatului de stat totalitar comunist. Acest aparat era destinat

165

să consolideze puterea personală a lui Ceauşescu şi a soţiei sale,care era chimistă de profesie şi despre care se spunea că era oerudită şi că era o autoritate în toate domeniile ştiinţei. StatulRomân scosese cărţi de specialitate şi broşuri, în care afirma căo alimentaţie bazată pe cartofi, morcovi şi varză era maisănătoasă decît carnea, legumele şi fructele proaspete, produsecare nu se prea găseau. România era o ţară care făcea propagandăpentru creşterea natalităţii. Statisticile ne arată că rataavorturilor era, probabil, cea mai ridicată din Europa, pentru căplanificarea familiei era descurajată, iar tehnologia de controlal naşterilor era interzisă. Cea mai eficientă formă de control alnaşterilor erau apartamentele supraaglomerate, pentru că primireaunei locuinţe era considerată un premiu, un stimulent pentrucreşterea numărului copiilor. În multe şi numeroase feluri,regimul era considerat un regim personal în serviciulCeauşeştilor. Programele Vocea Americii şi Europa Liberă erau,probabil, cele mai ascultate posturi de radio, deoarece Româniaera înconjurată numai de ţări comuniste. Chiar şi Iugoslaviaacţiona ca un tampon şi filtra fluxul informaţional, fiind aproapela fel de eficientă ca şi un zid dintre Germania de Est şi cea deVest. Conceptul schimbului de idei şi de specialişti, care ar fiputut să se dezvolte între anumite ţări, nu apăruse încă înRomânia. În general, românii nu călătoreau. România găzduia puţineconferinţe internaţionale şi evenimente culturale importante.Comunitatea română de emigranţi politici nu era activă. Nu existauprea multe contacte între emigranţii politici şi aşa-zişiactivişti de acasă. Exista un grup în Franţa, iar numărulromânilor din Statele Unite şi Israel era în creştere, dar, îngeneral, numărul românilor care emigrau era, probabil, mai micdecît cel din alte ţări, deşi nivelul represiunii era mai mare.* Reporter: Aţi spus că s-au făcut mari eforturi pentru ca

România să fie mai bine cunoscută la Washington… FREDERICK A. BECKER: Da, şi nu ştiu în ce măsură i-am convins

pe decidenţii politici americani de adevăr. Cred că în StateleUnite se credea că noi aveam o politică mai favorabilă faţă deRomânia, în comparaţie cu Germania de Est sau Cehoslovacia, dincauză că politica României era mai liberală şi mai umană, dar, defapt, nu era aşa. Noi recompensam România pentru alte politici, nupentru cele interne, care erau mult mai drastice. Condiţiile detrai erau cu mult mai apăsătoare şi nivelul sărăciei era mult mairidicat, incluzînd mortalitatea infantilă şi alţi indicatori desănătate publică. Ambasada avea contacte cu comunitatea medicalăromânească. Am trimis oameni în Germania pentru motive medicale,deoarece calitatea îngrijirilor medicale pe plan local era redusă,nu existau anestezice, nu aveam o asistentă sau un medic al

166

ambasadei. Ofiţerul medical regional venea, trimestrial, de laViena. Aveam o asistentă medicală angajată pe bază de contract, oenglezoaică, dar, în general, lipseau lucrurile care puteausprijini necesităţile de bază care ar fi putut să fie susţinute deeconomia locală. Importam 90% din consumabile din Germania. Aveamun contract de achiziţionare a mărfurilor prin care aveam acces lamagazinele armatei germane. Ambasada închidea magazinul timp de ozi, la fiecare 6 luni sau 6 săptămîni, cînd venea avionul forţelorarmate ale SUA. Toată ziua distribuiam consumabilele comandate decei care lucrau la Ambasadă. Cu acest avion soseau cutii cu hîrtieigienică, chewing gum şi ţigări, precum şi banane şi alte fructeşi legume proaspete. Între familii se făcea un fel de schimb înnatură, deoarece conţinutul lăzilor era prea mare ca să fieconsumat de o singură familie. Toată lumea aducea ţigări, pentrucă era moneda de schimb acceptată în România. Banii româneşti nuaveau nici o valoare, dar ţigările occidentale, în special Kent100, erau utilizate de către români pentru a intra în faţă cîndera coadă la alimente, pentru a intra la doctor, cînd era ourgenţă şi pentru a cîştiga orice fel de favoare sau apreciere,iar asta era o practică obişnuită la aproape toate celelalteAmbasade. În măsura în care vorbim despre Ambasadele MariiBritanii, Canadei şi SUA, probabil că erau singurele carerespectau rata de schimb oficială şi regulamentul instituitîmpotriva vînzării consumabilelor noastre populaţiei locale.Ambasadorul ne-a explicat în mod clar că va pedepsi sever peoricine care ar fi utilizat orice mijloc de a schimba valută,pentru că Securitatea era nerăbdătoare să prindă în capcanădiplomaţii care erau implicaţi în schimbul ilegal de valută. (Vaurma)

167