ARHIEPISCOPIEI CRAI OVEI,ARHIEPISCOPIEI RÂMNICULUI,

EPISCOPIEI SEVERINULUI ŞI STREHAIEI, EPISCOPIEI SLATINEI ŞI ROMANATILOR

ŞIA FACULTĂŢII DE TEOLOGIE - CRAIOVA

M 3 lopora O bWH J a

REVISTA

ARHIEPISCOPIEI CRAIOVEI,ARHIEPISCOPIEI RÂMNICULUI,

EPISCOPIEI SEVERINULUI ŞI STREHAIEI, EPISCOPIEI SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

ŞIA FACULTĂŢII DE TEOLOGIE - CRAIOVA

ANUL LXV (773-776), NR. 5-8, MAI-AUGUST, 2013

EDITURA MITROPOLIA OLTENIEI CRAIOVA

ISSN 1013-4239

COLEGIUL DE REDACŢIE

PREŞEDINTEÎ.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA,

Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei şi Decanul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova

MEMBRIÎ.P.S. GHERASIM, Arhiepiscopul Râmnicului

P.S. NICODIM, Episcopul Severinului şi Strehaiei PS. SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

P.S. Lect. Univ. Dr. EMILIAN LOVIŞTEANUL, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

Acad. Pr. Prof. Univ. Dr. MIRCEA PĂCURARIU Acad. Prof. Univ. Dr. ION DOGARU

Pr. Prof. Univ. Dr. JOHN BRECK (Franţa)Pr. Prof. Univ. Dr. PAUL NADIM TARAZI (USA)

Prof. Univ. Dr. NICOLAE RODDY (USA)Prof. Univ. Dr. ARISTOTLE PAPANIKOLAOU (USA)

Pr. Prof. Univ. Dr. VIOREL IONIŢĂ (Elveţia)Prof. Univ. Dr. PAVEL CHIRILĂ

Pr. Prof. Univ. Dr. CONSTANTIN PĂTULEANU

DIRECTORPr. Conf. Univ. Dr. PICU OCOLEANU

REDACTOR ŞEFPr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR

COORDONATOR REVISTĂDiac. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE

CORECTOR REVISTĂPr. Drd. CĂTĂLIN DAN

TEHNOREDACTARE/PREGĂTIRE PENTRU TIPARVALENTIN CORNEANU

Revista Mitropolia Olteniei este recunoscută CNCS în categoria B

CUPRINS

STUDIIÎ.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul OltenieiEshatologia Sfântului Ioan Evanghelistul sau „Darul vieţii veşnice”primit încă din această viaţă şi continuat în împărăţia cerurilor............................. 7

Pr. Prof. Univ. Dr. ION POPESCUComunicare - cunoaştere şi comuniune prin (în) Sfintele Taine(Tainele de iniţiere)............................................................................................... 60

Prof. Univ. Dr. RADU ŞTEFAN VERGATTI Conf. Univ. Dr. AGNES ERICHStolnicul Constantin Cantacuzino şi cartea religioasă.................................... 70

Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN IVANOntologia relaţiilor parentale ca premisă în conturarea modelului creştin de educaţie................................................................................................. 86

Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞORRelaţia maestru-discipol în Istoria şi filosofia religiilor................................102

Pr. Lect. Univ. Dr. IOAN MOGADialogul creştino-islamic după „M omentulRegensburg”: proiectul „A common word” (2007)..................................................................................117

Pr. Lect. Univ. Dr. MARIN COJOC Constantin cel Mare şi atitudinea fa ţă de episcopiiBisericii creştine.................................................................................................. 140

Lect. Univ. Dr. DANIEL LEMENISequela Christi sau ucenicia creştină - o condiţie permanentă înNoul Testament.................................................................................................... 156

Pr. Lect. Univ. Dr. ION SORIN BORA ** >„ Ceilalţi ucenici ” ai Domnului (Lc. 10, 1, 17) au fost în număr de 70 sau 72?Scurte precizări asupra implicaţiilor celor două variante textuale.............164

3

Lect. Univ. Dr. CIPRIAN IULIAN TOROCZKAI Vladimir Lossky (1903-1958). Despre tradiţie şi tradiţii.Actualitatea gândirii sale în contextul teologic contemporan....................... 181

Pr. Asist. Univ. Dr. COSMIN SANTIRealitatea şi semnificaţia morţii în gândirea imnografilor creştini.............210

Diac. Asist. Univ. Dr. FLORIN TOADER TOMOIOAGĂDe la apofatism la absenţă: golirea lumii de taină în discursul secular....234

Dr. EDUARD-EUGEN GEGIUII carattere estetico-religioso dell’icona bizantina........................................ 244

TRADUCERI ŞI DIORTOSIRIDin opera epistolară a misticului sirian Ioan Saba de Dalyatha.(Scrisorile I-XI)(Traducere Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE)................... 254

PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢIIÎ.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul OltenieiSfântul Ierarh Calinic - model de viaţă în Hristos.........................................271

CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZIIPr. Lect. Univ. Dr. ION SORIN BORAANDREI PLEŞU, Parabolele lui Iisus: Adevărul ca povesteEd. Humanitas, Bucureşti, 2012, 307p.............................................................284

Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHETrei volume de teologie ortodoxă publicate la Editura „ Mitropolia Olteniei”. Colecţia „Studia Theologica” între anii 2008 şi 2012................290

4

CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZII

ANDREI PLEŞU,Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste,Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, 307 p.

Abordarea parabolelor Mântuitorului într-un studiu sau într-o lucrare ştiinţifică este rar întâlnită în spaţiul literar de specialitate de la noi în ţară. De fapt pildele sau parabolele sunt atât de des întrebuinţate în cuvântările ocazionale şi în argumentările diferitelor teze teologice încât s-ar părea că nimeni nu mai are nimic de spus despre această specie literară, de altfel foarte des întâlnită în cuvintele lui Iisus adresate auditoriului său destul de pestriţ: oameni simpli, partizani ai fariseilor şi saducheilor, arhierei, aristocraţi, irodieni, păcătoşi, vameşi, drepţi, ucenici etc. Avem, s-ar părea, chiar o „traducere” a lor, cu o corespondenţă „unu la unu” a elementelor prezentate în parabole, încât, s-ar fi putut crede, că nimeni nu mai poate aduce nimic nou din citirealor. Ar fi, aşadar, texte închise, fară viaţă sau revoltă interioară.

/ \ _ 1împotriva acestei aparenţe, Andrei Pleşu a realizat o nouă carte

cu caracter eminamente teologic," publicată la Editura Humanitas, sub un titlu „de poveste”, ce atrage atenţia cititorilor, începând cu cei mai

O / V # ’

neavizaţi. In timp ce cuvintele din mijlocul titlului sunt echivalente („Iisus” se autodefineşte ca „Adevărul” In. 14, 6), celelalte sunt forme de exprimare ale Mântuitorului prin care se revelează, cu totul eficient, până la sfârşitul veacurilor, Iară să fie îngrădit de „capcanele” lingvistice şi semantice ale unei epoci anume.

Provocarea acestei cărţi a venit, aşa cum mărturiseşte chiar autorul în Cuvânt înainte, din partea Editurii Humanitas, iar răspunsul său la această provocare a fost „supunere prietenească” şi disponibilitate

1 Andrei Gabriel Pleşu s-a născut la 23 august 1948 în Bucureşti. S-a specializat în arta plastică, istoria şi teoria artei, susţinând în 1980 teza de doctorat cu titlul Sentimentul naturii în cultura europeană.2 Dintre cărţile care deja l-au consacrat în această direcţie de cercetare trebuie amintită Despre îngeri, publicată de autor tot la Editura Humanitas în 2003 şi tradusă în franceză, maghiară, germană, engleză şi polonă.1 Cuvintele „parabolă” şi „poveste”, dacă nu se confundă, se traduc reciproc. în astfel de condiţii, cititorul s-ar aştepta, poate, să găsească o „traducere” a pildelor Mântuitorului în cadrele unor povestiri, chiar mai uşor digerabile decât cele rostite de Iisus şi prezentate de autorii celor patru Evanghelii în cadrele contextuale deloc lipsite de problematizări.284

spre executarea „comenzii” într-un timp scurt. Bogatul material care i-a servit la scrierea cărţii l-a cules din biblioteca Institutului de Studii Avansate din Berlin (Wissenschaftskollen zu Berlin) şi din contribuţiile teologilor români.4 Deşi cartea îşi dovedeşte valoarea pentru cititorul de teologie, autorul se declară, cu smerenie, „un intrus prezumţios, insuficient îmbisericit şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului” (p. 8).5 însă tocmai această apropiere spre teologie din afara ei constituie un mare avantaj, o îmbogăţire a discursului şi o reconsiderare „din afară” a textului sacru reţinut sub numele generic de „parabolele lui Iisus”.

Aşa cum era firesc, autorul foloseşte textul original al Noului Testament, prezentând în elină (transliterat) numeroşi termeni ce au menirea de a susţine pertinent firul lecturii. în aceeaşi direcţie mai reţinem un principiu de bază, care credem noi, ar trebui să atragă atenţia teologilor obişnuiţi să acorde prea mare atenţie disputelor despre autenticitatea Sfintei Scripturi sau, şi mai grav, să o conteste total sau parţial: a lua în serios caracterul revelat al textelor sacre este-cum bine remarcă autorul - „un minim gest de politeţe când ne aplecăm asupra lor, căci acordă credit modului lor de constituire şi respectă intenţia difuzării lor” (p. 42).6 Abordarea ortodoxă a problemei autenticităţii textului sacru şi asumarea principiilor hermeneutice de bază constituie, credem, apărarea autorului împotriva celor care îi reproşează vreun ataşament, fie el şi ideologic, la teologia apuseană.7

4 Chiar dacă „inventarul lucrărilor catolice şi protestante este infinit mai amplu decât acela al lucrărilor ortodoxe”, autorul este recunoscător unor teologi români de mare calibru: Pr. Prof. Constantin Galeriu, Pr. Nicolae Steinhardt, I.P.S. Antonie Plămădeală, Pr. Teofil Părăian, Pr. Prof. Constantin Coman, Pr. Prof. Vasile Gordon. ANDREI PLEŞU, Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 282-283.5 Spaţiile religioase necreştine, valorificate din plin de autor sunt iudaismul şi islamismul. Cărţile necanonice sunt citate şi ele din abundenţă în cuprinsul cărţii, autorul culegând nu simboluri ci stări şi atitudini ce transcend disputele teologice ale antichităţii creştine.6 Chiar şi denumirea de „parabolă” acordată cu multă lejeritate de mai toţi cititorii Noului Testament, nu mai prefixează numele efectiv al pildelor ce apar în Cuprins, rupând bariera arbitrară indusă între textele alegorice şi cele literale. Astfel autorul exclude prefixarea „parabolă” sau „pildă” ( Pilda celor zece fecioare sau Parabola seminţei care creşte de la sine) redenumind aceste texte pentru a facilita înţelegerea actualităţii şi eficienţei acestora în zilele noastre. El observă deci cele zece fecioare (p. 139), de sămânţa care creşte singură(p. 140), prietenul de la miezul nopţii (p. 165), judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare (p. 165), talanţii (p. 177), nunta fiului de împărat (p. 185), cina cea mare (p. 186),fiul risipitor (p. 259) ş.a.7 Dintre cărţile cele mai de seamă, autorul ţine să amintească mai ales: KLYNE SNODGRASS, Stories with Intent. A Guide to thee Parables o f Jesus, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/Cambridge, 2008; ARLAND J.

285

Premisa de la care pleacă autorul este că Adevărul poate fi aflat doar ca răspuns la o întrebare bine formulată. Despre aceste întrebări „ruseşti” (p. 11) fiind întrebări mari, existenţiale dar şi definitive, aflăm că „e bine să fie puse şi e bine să nu capete răspuns” (p. 10). Astfel Adevărul poate fi găsit doar dacă priveşti lucrurile în urma unui lungocol, când te întorci la tine de departe(p,15) asemenea rabinului Eisik

8 ^Jekel. „In fond, textul evanghelic e departe de noi, iar lumea de azi e departe de lumea lui ( ...) Suntem, cu alte cuvinte, suficient de departe pentru a recupera imediateţea textului, vecinătatea lui, căldura pe care a înmagazinat-o” (p. 22).

Pe lângă nevoia unei receptivităţi adecvate postulate chiar de textele parabolelor, autorul susţine contextualitatea, ca principiu hermeneutic de bază. El este un partizan al contextualităţii, demonstrând lipsa rupturilor aparente între parabole şi restul textului. Astfel textul Evangheliilor este unitar iar parabolele fac parte integrantă din acesta. De asemenea, locurile paralele contribuie la înţelegerea corectă a mesajului Mântuitorului, cu condiţia excluderii sensului unic şi absolut (alegoric sau nu) al unui termen ce apare în diferite locuri din Sfânta Scriptură (p. 227).

Parabola, din perspectiva căutătorului Adevărului, are corp, are viaţă şi „nu dă ceva de gândit fără să dea ceva de trăit” (p. 17). Diferenţa majoră între parabolă şi discursul argumentativ este că „arată” fără să explice (p. 18). „S-ar zice că, pe măsură ce te apropii de adevăr, cuvintele devin aproximative, litera devine insuficientă (p. 20). „Adevărul e mereu acelaşi, dar culorile lui, «feţele» lui se schimbă inefabil în funcţie de cazul concret, de situaţie, de moment, de ţinta discursului” (p. 235).

Titlul primului capitol al lucrării „De ce le vorbeşti în parabole?” (cf. Mt. 13, 10; Mc. 4, 10; Lc. 8, 10) este o pledoarie în favoarea acestui gen literar atât de propriu Mântuitorului. De fapt Iisus nu doar că spune parabole ci se poate defini, prin ceea ce spune şi lucrează drept „parabolă în act” .9 Această (auto)revelare a Mântuitorului ca taină, m ister10 implică

HULTGREN, The Parables o f Jesus. A Commentary, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/Cambridge, 2002 şi RUBEN ZIMMERMANN (ed.), Kompendium der Gleichnisse Jesu, Gutersloher Verlagshaus, Giitersloch, 2007.8 MARTIN BUBER, Die Chassidischen Bucher, Verlag von Jakob Hegner, Hellerau, 1928, p. 532-533.Marea dramă a acestui rabin era tocmai faptul de a nu căuta soluţii în propria intimitate ci doar în afară. Ca să poată ieşi din criză a trebuit să iese „în afară” şi de acolo să facă un drum invers ca să descopere marea comoară” (p. 14-16).’ ROBERT FARRAR CAPON, Kingdom, Grace, Judgement: Paradox, Outrage and Vindication in the Parables o f Jesus, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan/Cambridge, 2002, p. 1.286

o împărţire a auditorului în două mari categorii: apropiaţii, ucenicii, cei din preajma lui Iisus şi „ceilalţi” sau „cei din afară” (p. 30). Prima categorie primeşte parabole limpezi, gata descifrate iar ceilalţi, deodată cu ei, „vor căpăta enigme insolubile” (p. 31).

Contrar aparenţelor, cele două spaţii nu sunt împărţite arbitrar unor medii geografice sau elitiste ci fiecare se poziţionează de o parte sau de alta a „uşii”, conform propriei libertăţi de a alege. Vorbirea în parabole îngreunează înţelegerea şi deodată cu ea accesul în împărăţie (cf. In. 17, 3). Ceea ce se „ascunde” în parabole, atât de năucitor uneori(cum este cazul „mâniei divine”) este tocmai iubirea lui Dumnezeu faţă de om, grija de a înveli revelaţia „într-o inevidenţă protectoare” (p. 50). Parabolele se adresează simultan ştiutoarei inocenţe a copilăriei şi imaturităţii infantile: „se livrează celei dintâi şi se ascund dinaintea celei de a doua” (p. 53).

Drama exteriorităţii este drama propriei însingurări, a ieşirii din iubirea lui Dumnezeu care implică auto-situarea noastră în afara răspunsului adecvat şi chiar în afara întrebării. „Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime. Iar ceea ce încearcă parabola hristică nu este să ofere un comod evantai de răspunsuri, ci să invite în spaţiul întrebării” (p. 46).

„Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti” (p. 61). Astfel înţelege autorul „inevidenţă luminoasă” a făcliei sub obroc (Mt. 5, 15-16) comparată cu cetatea de pe munte (Mt. 5, 14). „Cei din afară” trebuie mai întâi să simtă „obrocul” propriei neînţelegeri ca „muntele” să nu fie abordat ca un popas turistic ci ca loc al întâlnirii cu Dumnezeu (p. 61-62). Nu înălţimea (reprezentată, în alte parabole de soare şi păsări) poartă vina incomprehensiunii, ci insuficienţa, inadecvarea şi pripa omului (p. 85). Toate aceste atribute ale obtuzităţii spiritului critic nu se regăsesc, din fericire şi la copii; la copiii care sunt în acelaşi timp şi fii căci altfel sunt, după modelul „copiilor din pieţe” (Mt. 2, 16-19; Lc. 7, 31-35): cu „spirit critic, cârtitori până la paralizie, mofturoşi, plini de toane, încăpăţânaţi, dominaţi de un puternic spirit de contradicţie” (p. 105). Idealul copilăriei din Evanghelii nu este maturitatea ci starea de fiu, după modelul Fiului lui Dumnezeu. ,Jiyios este u n paidion înviat, retrezit la viaţă, tămăduit” (p. 107).

Atitudinile potrivite fiului sunt acceptarea autorităţii, postulată de parabola lucrătorilor nevrednici ai viei (Mt. 21, 33-46; Mc. 12, 1-12; Lc. 20, 9-19) şi aşteptarea orientată spre interior. „Prin raportare la modul

10 Prin parabolă s-a tradus aramaicul maşal (pl. meşalim) ce avea iniţial sensul de enigmă. JOACH1M JEREMIAS, Parabolele lui Iisus, traducere din limba engleză de P.S. Calinic Dumitru, Pr. Prof. Vasile Mihoc şi Dr. Ştefan Matei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 30.

287

prezenţei noastre, prezenţa Lui e de tipul absenţei, după cum, faţă de modul prezenţei lui, prezenţa noastră e, de asemenea, o specie a absenţei, dacă nu a nefiinţei (p. 142). Omul trebuie să aştepte slujind şi veghind, noaptea fiind „spaţiul aşteptării zilnice, loc al întâlnirii cu cel aşteptat,ambianţă a întoarcerii stăpânului” (p. 159).

In aceste cadre ale exprimării parabolice autorul se revoltă împotriva abordării simpliste, după modelul fabulei ce are termenii traduşi, model care implică ratarea adevărului (p. 71), rămânerea în afara discursului hristic, opacitatea (p. 135). Receptivitatea agresivă de care amintesc parabolele văduvei stăruitoare, a prietenului inoportun şi a talanţilor exclude aprecierea păstrătorilor sau depozitarilor cuminţi ai literei sau al Scripturii (p. 178). Tradiţia este darul în plus al lui Dumnezeu ce ni se dă peste darul Sfintei Scripturi. „Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii păstrătoare, înfricoşată de riscul unei convieţuiri mereu reînnoite cu textul sacru” (p. 181).

Cel de-al doilea capitol, Parabola ca subminare a ideologicului are în vedere paradoxurile parabolelor, de nepătrunsul lor. Ideologia, fie ea şi religioasă, înlocuieşte reflecţia şi autenticitatea existenţiale, sărăceşte lumea „de dragul câtorva idei fixe şi al unui activism monocolor” 11. Neajunsurile ideologizării credinţei se pot ierarhiza între limitele banalului şi ale fundamentalismului (p. 213). Aşadar, pentru textul religios nu există sisteme interpretative ci chei de înţelegere, conform cărora credinciosul trece de la înregistrarea pasivă a textului la aplicarea imediată (p. 219). Dar şi fapta are propriile-i capcane, cum bine observă autorul din condamnarea celor ce zic „Doamne, Doamne!” şi cred suficiente „evlavia buzelor, pontajul surd al slujbelor curente, înţelegerea vieţii spirituale ca simplă «ortopraxie»” (p. 223)12.

Intrarea în împărăţie se poate face doar prin uşa „închis-deschisă”, care este de cele mai multe ori „strâmtă” şi selectivă (p. 248). „Marea Gazdă, Cel care cheamă, Mirele, nu e întotdeauna înăuntru”; poate fi chiar în afară (cf. Ap. 3, 20) deoarece uşa nu e îngheţată, opacă,

11 Capcanele ideologicului sunt amintite de acelaşi autor şi în „Ideologiile între ridicol şi subversiune”, din volumul Despre bucurie în Est şi Vest şi alte eseuri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 111 -134.12 Exemplul „fiului cuminte” în comparaţie cu cel risipitor {Lc. 15, 11-32) este, cred, inegalabil. „E de o hărnicie inerţială, de o sobrietate sterilă, şi e, în genere, prost dispus. Bombăne, strâmbă din nas, îi judecă pe toţi cei din jur şi se simte iritat la orice formă de bucurie. Pe scurt, un personaj pe care propria lui cuminţenie îl face nefericit”. ANDREI PLEŞU, op. cit., p. 266. La cealaltă extremă se află iconomul nedrept care s-a reabilitat atunci când a făptuit, a lucrat cu înţelepciune, mobilizându-se cu multă hărnicie, depăşind cu mult „glacialitatea neangajată, virtuozitatea goală, superbia intelectuală”. IBIDEM, p. 275.288

unidirecţională (p. 251). Din această cauză ideologiile sunt demascate încă o dată ca imperfecte. Pentru ideolog toate uşile se deschid spre dincoace, dincolo fiind înşelătoria (fumisteria) şi otrava. Mai grav este că, pentru ideolog, lângă uşi nu e nimeni: nici Hristos şi nici credinciosul (p. 258).

Toate aceste lucruri conduc la o apreciere deosebită a cărţii, ca o lucrare de mare valoare pentru toţi cei însetaţi de Adevăr, recomandabilă pentru orice vârstă a maturităţii duhovniceşti, celor aflaţi pe diferitele trepte ale verticalităţii aşezate şi mai ales ale exteriorităţii orientată spre interioritate. Cu siguranţă că această carte, chiar dacă nu va ajuta cititorul să traverseze uşa închis-deschisă îl va aşeza în starea de aşteptare activă cât mai aproape de această uşă.

(Pr. Lect. Univ. Dr. ION SORIN BORA) 13

13 Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologie Ortodoxă.289