-RevistãCentury”), la istoria românilor (Florin Dobrei: ,,The Expansion of Hungarians in the South-West of Transylvania in the 10th-13th Centuries. Historical Reference Points”,

Astra Salvensis, an IV, număr 8, 2016

1

ASTRA SALVENSIS -Revistã de istorie şi culturã-

AN IV NUMÃR 8

Salva

2016


2

Astra Salvensis. Review of History and Culture Year IV, No. 7, 2016

Review edited by ASTRA Nãsãud Department, Salva Circle

and ,,Vasile Moga” Department from Sebeş

Director: Ana Filip

Deputy director: Iuliu-Marius Morariu

Editor-in-chief: Mihai-Octavian Groza

FOUNDERS:

Ioan Seni, Ana Filip, Romana Fetti, Vasilica Augusta Gãzdac,

Luminiţa Cuceu, Iuliu-Marius Morariu

SCIENTIFIC COMMITTEE:

PhD. Lecturer Daniel Aron Alic, ,,Eftimie Murgu" University, Reşiţa; PhD. Emil Arbonie, ,,Vasile Goldiş” University, Arad;

PhD. Assist. Prof. Ludmila Bãlţat, ,,B. P. Haşdeu” University, Cahul; PhD. Lecturer Maria Barbã, ,,B. P. Haşdeu” University, Cahul;

PhD. Prof. Nicolae Bocşan, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Assist. Lucian Bot, Craiova University;

PhD. Assoc. Prof. Ioan Cârja, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Luminiţa Cornea, Independent Researcher, Sfântu Gheorghe;

Phd. Lecturer Mihai Croitor, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Prof. Theodor Damian, The Romanian Institute of Orthodox Theology and

Spirituality/Metropolitan College, New York; PhD. Dorin Dologa, National Archives of Romania, Bistriţa-Nãsãud Districtual

Service; PhD. Prof. Lucia Fetcu, University of Bucharest;

PhD. Assoc. Prof. Ştefan Florea, ,,Valahia" University, Târgovişte; PhD. Assoc. Prof. Olimpia Iacob, ,,Ion Popescu de la Brad” University, Iaşi;

PhD. Bogdan Ivanov, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Assoc. Prof. Rastko Jovic, University of Belgrade;

PhD. Lecturer Adriana Denisa Manea, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Victor Mãruţoiu, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Assist. Marius Andrei Mocan, University of Medicine and Pharmacy, Cluj-Napoca;

PhD. Lecturer Ioan Morariu, ,,Titu Maiorescu” University, Bucharest;

PhD. Assist. Ioana Iacob Mudure, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Luiza Palanciuc-Şora, ,,Benjamin Fondane” Institute, Paris;

PhD. Lecturer Adrian Podaru, ,,Babeş-Bolyai" University, Cluj-Napoca;

PhD. Lilia Rufanda, University of Kapokidistrian, Athens;

PhD. Assoc. Prof. Ana Victoria Sima, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Doru Sinaci, ,,Vasile Goldiş” University, Arad;

PhD. Prof. Grigore Smeu, ,,Constantin Brâncuşi” University, Târgu-Jiu;

PhD. Assist. Radu Suciu, University of Genève/University of Fribourg;

PhD. Assoc. Prof. Inocent-Maria Vladimir Szaniszlo, Catholic University of

Ružomberok, Košice;

PhD. Mihai Şora, Independent Researcher, Honorary Member of Romanian

Academy, Bucharest;

PhD. Valentin Talpalaru, Museum of Romanian Literature, Iaşi;

PhD. Assoc. Prof. Teofil Tia, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Assoc. Prof. Vasile Timiş, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Assist. Lucian Turcu, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca.

EDITORIAL BOARD:

Mihai-Octavian Groza (Cluj-Napoca), Iuliu-Marius Morariu

(Cluj-Napoca), Diana-Maria Dãian (Cluj-Napoca), Andrei Pãvãlean

(Cluj-Napoca), Adrian Iuşan (Cluj-Napoca), Grigore-Toma Someşan

(Cluj-Napoca), Andrei Faur (Cluj-Napoca), Gabriela-Margareta

Nisipeanu (Bucharest), Daria Otto (Wien), Petro Darmoris (Liov),

Flavius Cristian Mãrcãu (Târgu-Jiu), Olha Soroka (Liov), Tijana Petkovic

(Belgrade), Robert Mieczkokwski (Warsaw), Lucian Bot (Craiova),

Vasile Pop (Torrent), Rãzvan Perşa (Arad)

Translation of abstracts and

proofreading:

Anca Ioana Rus Raluca-Nicoleta Uilean

Daniela-Maria Stanciu

Covers:

Ana Platon (Cluj-Napoca)

Indexation:

Scopus, ErihPlus, Ulrich’s

Periodicals Directory, Index Copernicus International, Ebsco,

RePEc, CEEOL, Google Academic, ORCID, Universal Impact Factor

ISSN 2393-4727

ISSN-L 2344-1887

The responsibility for the articles and

studies published it belongs to the authors.

Please send any e-mail to the

following address:

[email protected] [email protected]

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]


3

CUPRINS Editorial……………………………………………………………..p. 7

ISTORIE/HISTORY Cãtãlina-Tatiana COVACIU O perspectivã culturalã asupra controversei iconoclaste/A Cultural Perspective on the Iconoclastic Controversy……………………….p. 11 Florin DOBREI The Expansion of Hungarians in the South-West of Transylvania in the 10th-13th Centuries. Historical Reference Points/Expansiunea ungurilor în sud-vestul Transilvaniei în secolele X-XIII. Consideraţii istorice............................................................................................................p. 31 Diana-Maria DÃIAN Eritis Sicut Deus Scientes Bonum et Malum. Locul Transilvaniei calvine seicenteşti în ecuaţia catolicismului european post-tridentin/Eritis Sicut Deus Scientes Bonum et Malum. The Place of 17th Century Calvinist Transylvania in the Post-Tridentin Catholic European Equation…...................................................................................................p. 45 Mircea-Gheorghe ABRUDAN Politica orientalã a Imperiului Habsburgic între asediul Vienei (1683) şi Tratatul de Pace de la Passarowitz (1718)/The Oriental Policy of the Habsburg Empire between the Vienna’s Siege (1683) and the Peace Treaty of Passarowitz (1718)……………………………………….p. 61 Nicolae DUMBRÃVESCU Ioan Moldovan, preotul martir al Uioarei de Sus din timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania/Ioan Moldovan, the Martyred Priest of Upper Uioara During the Revolution of 1848-1849 in Transylvania………………………………………………………..p. 77 Daniel Aron ALIC Elemente istorice despre funcţionalitatea consistoriilor diecezane din Transilvania şi Banat în perioada Statutului Şagunian/Historical Details Regarding the Way Diocesan Consistories Functioned in Transylvania and Banat during the Usage of Şaguna’s Status……………………..p. 83


4

Marian HORVAT, Raluca ŞIPOŞ Interferenţe europene în opera istoricã a lui Aaron Florian/European Interference in the Historical Work of Aaron Florian……………....p. 93 Dorin DOLOGA Aspecte privind Şcoala din Salva/Aspects Regarding the School from Salva……………………………………………………………....p. 103 Georgel Marius NISTOR Dincolo de ocean. Epaminonda Lucaciu şi rolul sãu în organizarea primelor parohii greco-catolice româneşti din Statele Unite ale Americii/Across the Ocean. Epaminonda Lucaciu’s Role in Organizing the First Romanian Greek-Catholic Parishes in United States of America…………………………………………………………...p. 113 Maria Alexandra PANTEA Poziţia clerului român din Banat faţã de evenimentele din anul 1916/Romanian Banat Clergy Position Towards the Events of 1916………………………………………………………………p. 131 Iuliu-Marius MORARIU Elevi sãlãuani la Gimnaziul Grãniceresc Nãsãudean în timpul Primului Rãzboi Mondial/Students from Salva at Border Region Gymnasium from Nãsãud during the First World War………………………....p. 139 Mihai-Octavian GROZA Aspecte privind înfiinţarea şi activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir (noiembrie 1918-martie 1919)/Aspects Regarding the Establishment and the Activity of the Romanian National Council from Cugir (November 1918-March 1919)……………………………...p. 147 Rãzvan CIOBANU Legionarismul şi ,,noua ordine” fascistã în gândirea lui Ion I. Moţa/The Legionary Movement and the New Fascist Order in Ion I. Moţa’s Thought…………………………………………………………..p. 161 Isabella HARŢUCHE Etapele instituţionalizãrii modelului sovietic în Polonia anilor 1944-1958/Stages of the Institutionalization of the Soviet Model in Poland Between the Years 1944-1958…………………………………….p. 177


5

Mihai CROITOR, Sanda BORŞA Ecouri politico-ideologice ale consfãtuirii Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din iunie 1960 (I)/Political and Ideological Echoes of the June 1960 Meeting of the Communist and Worker’s Parties (I)…...p. 187 Mihai CROITOR O epistolã uitatã: refuzul PMR de a participa la o nouã consfãtuire a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (1965)/A forgotten letter: RWP’s refusal to attend a new Meeting of the Communist and Workers’ Parties (1965)……………………………………………………………..p. 203 Mihaela TÃLPAŞ Interpreting Gains Momentum. Words-the New Weapon of the 21st Century/Interpretarea câştigã teren. Cuvintele-noua armã a secolului al XXI-lea…………………………………………………………...p. 217

CRONICÃ/CHRONICLE Mihai-Octavian GROZA Adunarea Generalã a Asociaţiunii Astra gãzduitã de cetatea Marii Uniri (7-9 octombrie 2016)/The General Assembly of Astra Association Hosted by the Great Union’s Fortress (7-9th of October 2016)……p. 231 Iuliu-Marius MORARIU Ediţia a III-a a Colocviilor ,,Vasile Moga” de la Sebeş (26 noiembrie 2016)/The Third Edition of Colloquium ,,Vasile Moga” from Sebeş (26th of November 2016)……………………………………………….p. 235 Ana FILIP, Iuliu-Marius MORARIU Simpozionul ,,Convergenţe şi divergenţe între ştiinţã şi religie în lumea contemporanã”, Petrova, Maramureş, 21 octombrie 2016/Symposium ,,Converging and Diverging Between Science and Religion in the Contemporary World”, Petrova, Maramureş, 21st of October 2016………………………………………………………………p. 239

RECENZII/BOOK REVIEWS Florian Dudaş, Prefectul-general Avram Iancu şi Legiunea Auraria Gemina, Oradea, Editura Metropolis 2016, 501 p. (Nicolae Dumbrãvescu)…………………………………………………….p. 245


6

Per Anders Rudling, The Rise and Fall of Belarusian Nationalism, 1906-1931, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 2015, 436 p. (Dionisie Liboni)……………………………………………………………p. 248 Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu (coordonatori), Sebastian Stanca (1878-1947). Un cleric cãrturar din Sebeşul de altãdatã, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016, 234 p. (Oana-Maria Mitu)……………………………………………...p. 250 Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea ,,Soah”-ului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015 156 p. (Adrian-Cosmin Iuşan)……………………………………………………………..p. 254 Kurt Horedt, Şi ce a dispãrut mi-a devenit aievea: amintiri, traducere de Ioana Velica, Andra Pîrvu, Carmina Ungureanu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, 197 p. (Andrei Faur)……………………………..p. 257 Liliana Corobca, Controlul cãrţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Bucureşti, Editura Cartea Româneascã, 2014, 376 p. (Ionuţ Filipescu)……………………………………………………….…p. 260 Mingjiang Li (ed.), Soft Power. China‟s Emerging Strategy in International Politics, Lanham, Maryland, Lexington Books, Rowman&Littlefield, 2009, 275 p. (Ionuţ-Eugen Radu Sava)…………………………………..p. 265 Daniel Alic (coordonator), Slujire şi educaţie. Lucrãrile Simpozionului Internaţional-Caransebeş, 9-10 mai 2016, Caransebeş/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Caransebeşului/Presa Universitarã Clujeanã, 2016, 768 p. (Iuliu-Marius Morariu)…………………………………………….p. 268 Lista autorilor/Contributors………………………………………p. 271


7

EDITORIAL

Publicãm, cu multã bucurie, cel de-al VIII-lea numãr al revistei Astra Salvensis, revistã care a oferit şi oferã, în continuare, cadrul necesar valorificãrii cercetãrilor ştiinţifice aparţinând tinerilor istorici, devenind o publicaţie marcantã şi serioasã. Dovadã stau, în acest sens, indexãrile publicaţiei noastre în cadrul unor baze de date internaţionale prestigioase, precum: ErihPlus, SCOPUS, CEEOL, EBSCO, Ulrich’s Periodicals Directory, Index Copernicus International, Scipio, ORCID, RePEc, Google Academic, poziţie la care unele publicaţii din mediul academic românesc doar aspirã.

Dupã cum anunţam în numerele precedente, de anul acesta vom publica douã numere pe an, unul rezervat istoriei şi unul teologiei şi studiilor culturale, numãrul de istorie fiind împãrţit în trei secţiuni: istorie, cronicã şi recenzii

Cel de-al VIII-lea numãr al publicaţiei noastre cuprinde studii de istorie care aduc în faţa cititorilor tematici din cele mai diverse, de la istoria universalã (Mircea-Gheorghe Abrudan: ,,Politica orientalã a Imperiului Habsburgic între asediul Vienei (1683) şi Tratatul de Pace de la Passarowitz (1718)”, Isabella Harţuche: ,,Etapele instituţionalizãrii modelului sovietic în Polonia anilor 1944-1958”, Mihaela Tãlpaş: ,,Interpreting Gains Momentum. Words-the New Weapon of the 21st Century”), la istoria românilor (Florin Dobrei: ,,The Expansion of Hungarians in the South-West of Transylvania in the 10th-13th Centuries. Historical Reference Points”, Diana-Maria Dãian: ,,Eritis Sicut Scientes Bonum et Malum. Locul Transilvaniei calvine seicenteşti în ecuaţia catolicismului european post-tridentin”, Nicolae Dumbrãvescu: ,,Ioan Moldovan, preotul martir al Uioarei de Sus din timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania”, Daniel Alic Aron: ,,Elemente istorice despre funcţionalitatea consistoriilor diecezane din Transilvania şi Banat în perioada Statutului Şagunian”, Dorin Dologa: ,,Aspecte privind Şcoala din Salva”, Georgel Marius Nistor: ,,Dincolo de ocean. Epaminonda Lucaciu şi rolul sãu în organizarea primelor parohii greco-catolice româneşti din Statele Unite ale Americii”, Maria Alexandra Pantea: ,,Poziţia clerului român din Banat faţã de evenimentele din anul 1916”, Iuliu-Marius Morariu: ,,Elevi sãlãuani la Gimnaziul Grãniceresc Nãsãudean în timpul Primului Rãzboi Mondial”, Mihai-Octavian Groza: ,,Aspecte privind înfiinţarea şi activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir (noiembrie 1918-martie 1919)”, Mihai Croitor şi Sanda Borşa: ,,Ecouri politico-ideologice ale consfãtuirii Partidelor Comuniste şi


8

Muncitoreşti din iunie 1960 (I)”, Mihai Croitor: ,,O epistolã uitatã: refuzul P. M. R. de a participa la o nouã consfãtuire a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (1965)”) şi istoria culturalã (Cãtãlina-Tatiana Covaciu: ,,O perspectivã culturalã asupra controversei iconoclaste”, Marian Horvat şi Raluca Şipoş: ,,Interferenţe europene în opera istoricã a lui Aaron Florian”, Rãzvan Ciobanu: ,,Legionarismul şi ,,noua ordine” fascistã în gândirea lui Ion I. Moţa”); cercetãri extrem de valoroase care sugereazã noi direcţii de cercetare şi teme de studiu.

În încheiere, am dori sã ne împlinim plãcuta datorie de a mulţumi tuturor celor care şi-au adus aportul la editarea acestui numãr al publicaţiei noastre (prin studiile, cronicile sau recenziile trimise spre publicare), asigurându-i de toatã gratitudinea şi recunoştinţa noastrã.

Calde mulţumiri adresãm şi membrilor comitetului ştiinţific (cadre universitare, cercetãtori din ţarã şi strãinãtate) în sarcina cãruia, ca de fiecare datã, a cãzut verificarea calitãţii şi autenticitãţii manuscriselor trimise spre publicare.

În egalã mãsurã, sentimente cu totul speciale exprimãm şi membrilor comitetului editorial care au pregãtit, cu mult profesionalism şi dedicare, acest numãr.

Vivat, crescat, floreat Astra Salvensis!

Redactor-şef Mihai-Octavian Groza


9

Istorie/History


10


11

O PERSPECTIVÃ CULTURALÃ ASUPRA CONTROVERSEI ICONOCLASTE

A Cultural Perspective on the Iconoclastic Controversy

Cãtãlina-Tatiana Covaciu Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: Nowadays, the icon is an identity landmark in the Eastern Orthodox

Church. However, back in the eighth and ninth centuries, Iconoclasm challenged the legitimacy of religious representations as idolatrous and blasphemous from a highly-placed-imperial-position, recalling the Decalogue‟s prohibition and the spiritual, uncircumcised nature of God. How was it possible than for the iconophiles to win the debate? In an attempt to give an answer, I considered the treatises against the iconoclasts of Saint John Damascene, which I have analysed in relation to similar or adverse discourses on the sacred images, as well as to the developing practice of the veneration of icons and its antecedents. Building on a rather ambiguous tradition, Saint John advances a systematic apology, addressing topics such as the didactic role of icons, the Incarnation of Christ-which renders God visible and depictable, or the matter as a receiver of divine grace.

Keywords: icon, the Iconoclastic Controversy, the Incarnation of Christ, the dialectics of spirit and matter, divine grace, Saint John Damascene.

Controversa iconoclastã este un capitol complex al istoriei

bizantine şi al istoriei creştinismului de rit rãsãritean, cu numeroase implicaţii, în domeniul teologiei, spiritualitãţii, al vieţii politice sau al artei. Studiul de faţã va încerca sã ţinã cont de toate aceste paliere, propunându-şi însã sã prezinte viziunile divergente referitoare la semnificaţia şi caracterul icoanelor, în mãsura în care pot fi ele recuperate din scrierile sfântului Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai importanţi apologeţi ai icoanelor, prin prisma raportãrii lor la setul de mecanisme ideatice, de convingeri şi valori fundamentale ale societãţii profund religioase care le-a generat. Aşadar, prezenta încercare intenţioneazã sã se circumscrie istoriei culturale,1 înţelegând prin culturã ansamblul valorilor şi producţiei spirituale şi materiale, aşa cum s-au profilat ele în lumea bizantinã timpurie. În acest sens, propunem prezentarea concepţiei sfântului Ioan în legãturã cu dezvoltarea mai timpurie a unor discursuri, antitetice în anumite puncte, privind reprezentarea sacrului, paralelã cu evoluţia practicilor devoţionale externalizate, articulate în jurul unor

1 În virtutea acestei afilieri metodologice, ne propunem încadrarea fenomenului într-un context cuprinzător, în cadrul căruia practicile, ideile şi ataşamentele să fie interpretate ca fapte de cultură, altfel spus ca reflecţii ale unui mediu cultural, ataşat de tradiţie, dar nu mai puţin dinamic, capabil să reflecteze, să semnifice şi să re-semnifice.


12

suporturi figurative şi materiale, în speranţa de a aduce luminã asupra manierei în care s-a impus cinstirea icoanelor.

Termenul de „icoanã” provine din cuvântul grecesc eikon, care este polisemantic, putând sã desemneze o asemãnare, o imagine sau o reprezentare, o imagine vie, o imagine în oglindã, un spectru fantomatic sau chiar o viziune. În accepţiunea actualã, termenul se referã la imaginile cu caracter religios, definite printr-o relaţie dinamicã cu prototipul, a cãrui prezenţã o semnaleazã şi a cãrui putere şi voinţã se manifestã prin intermediul lor, dar şi cu privitorul, care intrã astfel în dialog cu sacrul; icoanele pot fi invocate prin rugãciune şi pot aveaun rol activ, de protecţie, în viaţa credincioşilor sau comunitãţilor.2 Icoana prin excelenţã este reprezentarea lui Hristos, în jurul cãreia, vom vedea, se concentreazã majoritatea disputelor.3 Contemplarea unei imagini religioase încurajeazã dezvoltarea unei relaţii directe şi personale cu divinitatea. Din punct de vedere psihologic, putem privi icoana ca pe o expresie a dorinţei de a reifica sacrul, de a aşeza credinţa pe fundamente concrete şi obiective, punând astfel existenţa umanã sub zodia scepticismului lui Toma, a nevoii de dovezi palpabile. Cultul icoanelor atinge o dimensiune fãrã precedent începând din secolul al VII-lea, astfel cã, înainte de a fi canonizat de Bisericã şi justificat de teologi, acesta face obiectul pietãţii populare, 4 ca o moştenire a unui trecut îndepãrtat, precreştin, şi al ceremonialului liturgic. Perpetuarea sa este posibilã datoritã adoptãrii de cãtre autoritatea imperialã; posibilele explicaţii ale acestei evoluţii rezidã în dorinţa de a atrage masele de credincioşi care cinsteau icoanele, în puternica amprentã religioasã care va îmbrãca instituţia imperialã, începând din secolul al VI-lea, sub influenţa aşteptãrilor escatologice, dar şi a unei atmosfere de pietism, manifestatã la curtea unor împãraţi care simt nevoia protecţiei divine, a apropierii, fizice, faţã de cele sfinte.5 În

2 Anna Kartsonis, „The responding icon”, în Linda Safran (ed.), Heaven on Earth. Art and the Church in Byzantium, University Park, The Pennsylvania State University Press, 1998, p. 58 sqq. 3 John Meyendorff, Byzantine Theology. Historical Trends and Doctrinal Themes, New York, Fordham University Press, 1979, p. 51. 4 Într-adevăr, popularitatea stiliţilor şi credinţa în potenţialul vindecător al proximităţii lor, ori a obiectelor care au intrat în contact ori îi reprezentau pe aceştia este mai ales un fapt specific pietăţii populare. Însă cooptarea imaginii în viaţa religioasă poate să fi primit un impuls şi dinspre clasele înstărite, obişnuite cu un mediu bogat decorat, precum şi dinspre retorica imperială, aspect asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează. Cf. Thomas F. X. Noble, Images, Iconoclasm and the Carolingians, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 2009, p. 15. 5 Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, volum II, Spiritul creştinătăţii răsăritene, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 169; Ernst Kitzinger, „The Cult of Images in


13

altã ordine de idei, iconoclasmul bizantin poate fi privit ca o manifestare a unei filosofii abstracţioniste şi spiritualizate, moştenire a unei filiere a culturii greco-romane, care prinde contur pe fondul expansiunii cultului icoanelor şi al exagerãrilor la care a condus aceasta.6 Nu în ultimul rând, controversei iconoclaste i-a fost asociatã o dimensiune cultural-teologicã bazatã pe fundamente politico-etnice; din aceastã perspectivã, susţinãtorii icoanelor provin dintr-un mediu grecofon, obişnuit cu o religie iconicã, iar adversarii lor, este vorba în primul rând despre împãraţii iconoclaşti, sunt în principiu orientali, dintr-o zonã puternic impregnatã de monofizitism, doctrinã care, de altfel, va alimenta, într-o manierã mai mult sau mai puţin explicitã, argumentaţia iconoclastã. 7 Apropo de implicaţiile politice ale disputei, literatura de specialitate evidenţiazã

the Age before Iconoclasm”, în Dumbarton Oaks Papers, volum 8, 1954, pp. 126-127; Thomas F. X. Noble, Images, Iconoclasm, p. 32. Cât priveşte viziunea potrivit căreia cultul icoanei îşi are originea în arta sacră a antichităţii târzii, mai precis, a cultelor orientale, care fac din aceasta un manifest al propriei identităţi. Cf. Jaś Elsner, „The Origins of the Icon: Pilgrimage, Religion and Visual Culture in the Roman East as «Resistence» to the Centre”, în Susan E. Alcock (ed.), The Early Roman Empire in the East, Oxbow Monograph 95, 1997, p. 180. La fel ca mai târziu în cazul icoanelor, reprezentările zeiţei Artemis din Efes aveau un rol public, servind în acelaşi timp devoţiunii private, sub forma amuletelor protectoare, de pildă; în aceeaşi ordine de idei, pelerinajul la templul zeiţei, ca loc privilegiat al manifestării puterii sale, joacă un rol important în cult. După cum arată şi John Meyendorff, creştinii din mediul cultural grecesc au moştenit pe această filieră gustul pentru reprezentările religioase, condamnarea sa de către Biserica primară conducând la înlocuirea reprezentărilor tridimesnionale cu cele bidimensionale. John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 42. 6 Jaś Elsner, „Iconoclasm as Discourse: from Antiquity to Byzantium”, în Art Bulletin volum XCIV, număr 3, 2012, p. 368. Din punct de vedere teologic, privit din perspectiva semnificaţiei pe care o dobândeşte în posteritate, iconoclasmul este ultima dintre ereziile hristologice. Eric D. Perl, „That man might become God. Central Themes in Byzantine Theology”, în Linda Safran (ed.), Heaven on Earth. Art and the Church in Byzantium, University Park, The Pennsylvania State University Press, 1998, p. 44. 7 John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 42 sqq. Cât priveşte dialectica spirit oriental-

gândire greacă, cf. şi Michel Kaplan, La chrétienté byzantine du début du VIIᵉ siècle au millieu

du XIᵉ siècle. Images et reliques, moines et moniales, Constantinople et Rome, Sedes, 1997, p. 53. Caracterul monofizit al doctrinei iconoclaste rezidă, în opinia autorului, în supoziţia reprezentanţilor ei conform căreia deificarea umanităţii lui Hristos conduce la suprimarea caracterului uman propriu-zis. Astfel, aceştia ignoră diferenţa dintre natură şi ipostas, potrivit căreia asumarea de către Hristos a ipostazei umane este altceva decât contopirea celor două naturi, umană şi divină, care îşi păstrează în continuare caracterul de sine stătător, regăsindu-se în egală măsură în persoana Mântuitorului. John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 44.


14

tendinţele autocrate ale împãraţilor iconoclaşti,8 precum şi adversitatea lor faţã de monahismul susţinut de împãraţii iconoduli.9

Una dintre premisele ideologice şi culturale pe fondul cãreia se desfãşoarã controversa iconoclastã constã în convingerea cã sacrul, sau mai bine zis, o divinitate cu valenţe imanente, care comunicã cu lumea, se revarsã asupra materiei şi se relevã prin intermediul materialitãţii. Aceastã concepţie despre hierofanie, care nu constituie apanajul creştinilor, este împãrtãşitã atât de susţinãtorii, cât şi de adversarii icoanelor, ea reprezentând, de pildã, temelia dogmelor referitoare la sfintele taine, în special aceea a euharistiei.10 De asemenea, adepţii celor douã viziuni divergente au în comun un tipic liturgic, aparţinându-i lui Vasile cel Mare, care invocã patimile reale ale unui Mântuitor care s-a întrupat pentru rãscumpãrarea umanitãţii şi îşi exprimã totodatã convingerea privind crearea omului „dupã chipul şi asemãnarea” lui Dumnezeu. 11 Cu alte cuvinte, în cadrul uneia şi aceleaşi culturi şi mentalitãţi, cele douã tabere care vor intra în istorie sub numele de iconoduli (ceea ce se traduce etimologic prin „slujitori ai icoanelor”) şi iconoclaşti („spãrgãtori de icoane”) 12 dezvoltã optici diferite, într-un

8 Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, Bucureşti, Editura Nemira, 2012, p. 171 sqq; John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 51; Michel Kaplan, La chrétienté byzantine, pp. 41-49. Acesta din urmă arată că, pe fondul succeselor militare, împăraţii Isaurieni îşi arogă gestul orgolios al detaşării de protecţia icoanelor, înscriindu-şi propriul chip pe monede şi reclamându-şi locul în dezbaterile teologice. Din această perspectivă, a fost adusă în discuţie pretenţia împăraţilor iconoclaşti de a institui o guvernare cezaropapistă, arogându-şi prerogative supreme în materie de doctrină. Asupra acestui aspect se opreşte Marie-France Auzepy, care susţine că iconoclasmul pune în discuţie legătura dintre împărat şi Hristos. Conform viziunii autoarei, împăraţii iconoclaşti îşi propun să ia locul lui Hristos pe pământ, eliminând imaginea acestuia, pentru a promova propria imagine, ca singuri stăpânitori ai împărăţiei lumeşti şi, implicit, conducători ai Bisericii. Marie-France Auzepy, L‟histoire des iconoclastes, Paris, Association des Amis du Centre d’Histoire et Civilisation de Byzance, 2007, p. 77 sqq. 9 Isaurienii se opun stilului de viaţă monastic, susceptibil să genereze şi să cultive sanctitatea. Mai mult decât atât, concepţiile monastică şi profană privind relaţia dintre cer şi pământ erau sensibil diferite: în vreme ce monahii considerau că, prin intermediul imaginii ori a intercesiunii sfinţilor, realizarea unei legături directe între om şi Dumnezeu este posibilă, iconodulii opun acestei perspective verticale convingerea referitoare la existenţa a două registre orizontale etanşe, impermeabile. Michel Kaplan, La chrétienté byzantine, p. 56. 10 Este vorba, mai precis, de doctrina jertfei reale a lui Hristos, atât pe cruce, cât şi prin reiterarea sa euharistică. Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, p. 161. 11 Ibidem, pp. 120-122, 167. 12 Impactul efectiv al acestei atitudini, cuantificat la nivelul retragerii violente sau chiar a distrugerii icoanelor, pare a fi fost mai curând moderat. Demonizarea iconoclaştilor se


15

domeniu încã nereglementat, în condiţiile în care tradiţia scripturisticã şi patristicã avea un caracter mai curând echivoc, care lãsa loc interpretãrilor. Din punct de vedere evenimenţial, istoricii au delimitat diferitele etape ale discuţiilor în jurul icoanelor, însã în lucrarea de faţã vom proceda la o privire asupra ideilor invocate, conform unei logici tematice, în detrimentul ordinii cronologice sau a expunerii argumentelor dupã criteriul auctorial.13

Problema legitimitãţii reprezentãrii lui Hristos şi a sfinţilor a fost ridicatã de timpuriu, din vremea creştinismului primar, stârnind, încã de atunci, atât reacţii pozitive, cât şi respingeri vehemente. Iniţial, au fost invocate argumente de ordin devoţional, referitoare la practica pioasã, fiind prezentate rãspunsuri punctuale, ca replici într-un cadru polemic. Aceastã controversã latentã, care irumpea sporadic, ajunge în secolele al VIII-lea şi al IX-lea la nivelul unei dezbateri ample,14 de mare acuitate, pe fondul crizei generale pe care o traversa imperiul; aceasta prilejuieşte teoretizarea sistematicã a perspectivei iconoclaste, dar şi a celei iconodule, ca o reacţie la combaterea icoanelor de cãtre adversarii lor. Istoria controversei înregistreazã douã etape, prima durând între anii 726/730 şi 787, iar cea de-a doua între 815-842. Elaborarea celor douã poziţii se datoreazã unor personalitãţi şi evenimente marcante. În contul iconoclaştilor amintim contribuţia împãratului Constantin al V-lea (741-775) şi sinodul de la Hiereia (754), care reia discuţia în termenii propuşi de împãrat, ale cãror texte nu ne-au parvenit decât în mãsura în care au fost reluate, spre a fi combãtute, de tabãra care se va dovedi învingãtoare în final. Printre apãrãtorii icoanelor se remarcã în primul rând sfântul Ioan Damaschinul, teolog şi ieromonah la Mãnãstirea Sfântul Sava de lângã Ierusalim, apologii ulterioare, aferente celei de-a doua etape a

datorează unor scrieri ulterioare, provenite din mediul monastic. Thomas F. X. Noble, Images, Iconoclasm, p. 69, 76. 13 Merită însă să fie menţionat un detaliu relevant pentru cadrul mental al vremii, conform căruia prezenţa efectivă a lui Dumnezeu în lume se manifestă inclusiv prin intermediul naturii, ale cărei fenomene traduc reacţia Sa faţă de conduita oamenilor. Astfel, Leon al III-lea, primul împărat iconoclast, interpretează catastrofele care i-au însoţit domnia, un cutremur maritim devastator, precum şi asediul arab al Constantinopolului, drept pedepse divine împotriva unui popor idolatru. Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe, p. 160; Michel Kaplan, La chrétienté byzantine, p. 47. În baza aceleiaşi logici, înfrângerile, în faţa bulgarilor, sunt interpretate ca pedepse divine, impulsionând de această dată restituirea locului icoanelor în cult. Ibidem, p. 68. 14 În epocă, ca şi pentru posteritate, izbucnirea crizei a fost corelată cu îndepărtarea icoanei lui Hristos de pe poarta Chalke, pusă pe seama împăratului Leon III (în 726 sau 730), eveniment pe care istoricii l-au demascat ca fiind fictiv. Marie-France Auzepy, L‟histoire des iconoclastes, p. 145 sqq; Jaś Elsner, „Iconoclasm as Discourse”, p. 378.


16

dezbaterii, fiind semnate de Teodor Studitul şi de patriarhul Nichifor;15 amintim de asemenea rezoluţiile sinodului de la Niceea (787), care justificã, de aceastã datã, nu imaginea în sine, ci cultul sãu. Ioan Damaschinul redacteazã trei tratate contra iconoclaştilor; 16 reiterând o structurã şi o argumentaţie foarte similare, cele trei texte par a fi mai degrabã variante ale aceleaşi opere, redactatã dintru început cu scopul de a da o replicã iconoclasmului imperial, apãrând o convingere adânc înrãdãcinatã şi sistematizatã din punct de vedere teoretic, pornind de la fundamente textuale patristice dezvãluite în florilegiile care însoţesc fiecare tratat.17

Ideea de icoanã comportã semnificaţii diferite în viziunea celor angajaţi în controversa iconoclastã. Pentru iconofobi, icoana veritabilã este în mod necesar consubstanţialã, împãrtãşeşte aceeaşi naturã, cu prototipul sãu. La polul opus, iconofilii înţeleg prin icoanã ceea ce nu este identic cu prototipul, pledând pentru diferenţa esenţialã dintre imagine şi prototip. 18 Aşadar, dezbaterea se poartã în sfera stabilirii instrumentelor legitime ale cultului; cu acest scop, se încearcã clarificarea semnificaţiei chipului adevãrat, în condiţiile în care ambele tabere fac apel la pasajele care se referã la Hristos în calitate de „chip viu, natural şi întru totul asemenea Dumnezeului celui nevãzut” (Coloseni 1:15) şi la Adam cel creat dupã „chipul şi asemãnarea” Creatorului (Geneza 1:26-27).19 Folosindu-se de terminologia dogmaticã trinitarã, care defineşte dumnezeirea Fiului în raport cu cea a Tatãlui, împãratul Constantin al V-lea a decretat cã un chip autentic trebuie sã fie identic în esenţã, de o fiinţã, cu prototipul. În consecinţã, chipurile folosite în cult nu pot fi decât false chipuri ale lui Dumnezeu, singurul chip autentic sub care Hristos a convenit sã-şi manifeste prezenţa în sânul credincioşilor fiind euharistia, care respectã

15 Deşi Palestina arabă a cunoscut propria variantă de iconoclasm, inspirată probabil de tabu-ul instituit de islam în legătură cu reprezentarea fiinţelor vii, Ioan Damaschinul se află departe de epicentrul dezbaterilor. Se pune astfel întrebarea dacă lucrările sale au fost cunoscute în Imperiul Bizantin, profesorul Andrew Louth înclinând în favoarea unui răspuns negativ. Andrew Louth, Sfântul Ioan Damaschinul. Tradiţie şi originalitate în teologia bizantină-cu câteva scrieri inedite, Sibiu, Deisis, 2010, pp. 286-288. 16 În cadrul acestui studiu am folosit următoarea ediţie: Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998. 17 Andrew Louth, Sfântul Ioan Damaschinul, p. 303 sqq. 18 Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Bucureşti, Editura Anastasia, 1994 (ediţie electronică Apologeticum, 2006), p. 56. 19 Versetele biblice sunt preluate de pe site-ul Resurse Creştine, www.biblia.resursecrestine.ro, accesat în 24.V.2016, care reproduce Biblia, traducere Dumitru Cornilescu, 1924, ediţie revizuită în 2014.


17

criteriul consubstanţialitãţii; de aceea, sfânta tainã este singurul mod valabil de a-L evoca pe Hristos cu mijloace lumeşti, a cãrui divinitate este imposibil de circumscris într-o imagine.20

La rândul lor, iconodulii îşi înscriu viziunea despre icoane în acelaşi cadru conceptual biblic, susţinând cã Hristos marcheazã vârful unei ierarhii a imaginilor care cuprinde şi omul, în calitate de chip al lui Dumnezeu, respectiv monumentele figurative şi literare, transmisiunile pe verticalã, între cer şi pãmânt, fiind asigurate de ideile divine, respectiv de simboluri şi categorii. 21 Una dintre ideile-forţã ale argumentaţiei iconodule aratã, dupã cum vom vedea în cele ce urmeazã, cã evenimentul major al istoriei sacre, Întruparea Cuvântului, schimbã starea de fapt descrisã de Constantin al V-lea, de vreme ce Dumnezeu-omul a permis sã fie vãzut, atins şi reprezentat. 22 Mai mult decât atât, intelectul, ca înzestrare primitã de la Dumnezeu, se situeazã la graniţa dintre uman şi divin, iar prin intermediul Întrupãrii s-a produs reabilitarea condiţiei omului şi totodatã fuziunea dintre intelectul uman şi cel divin, astfel încât partea raţionalã a umanitãţii se poate ridica mai presus de limitarea trupeascã, ţintind înspre puritatea divinã, dobândind astfel capacitatea de a o contempla.23

Potrivit sfântului Ioan, icoana este o asemãnare a prototipului reprezentat, 24 cu alte cuvinte, nu stabileşte identitatea între cele douã entitãţi, a cãrei existenţã şi folosire în cadrul cultului este revendicatã de

20 Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, pp. 136-137. Pentru iconoduli, în schimb, în special pentru patriarhul Nichifor, euharistia nu este un chip, deoarece ea nu este menită să fie văzută, ci consumată, în vederea îndumnezeirii. John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 50. 21 John Elsner, „Image and Iconoclasm in Byzantium”, în Art History, volum 11, număr 4, 1988, p. 478. 22 Amintim în acest sens, tradiţia privind întipărirea chipului lui Hristos pe marama sfintei Veronica, aceasta fiind cea care L-a şters pe Mântuitor de sudoare în drumul Său spre Golgota. De altfel, din punct de vedere etimologic, numele Veronicăi se traduce prin „chip adevărat” („vera eikon”). 23 John Elsner, „Image and Iconoclasm”, p. 479; cf. şi Eric D. Perl, „That man might become God”, p. 45. 24 Primul tratat apologetic împotriva celor care atacă sfintele icoane 9; Tratatul al treilea contra celor care atacă sfintele icoane 16 în Cultul sfintelor icoane, p. 45, 137. Mai mult decât atât, pentru a conferi prestigiu reprezentării sacrului, Ioan subliniază că Dumnezeu-Tatăl este primul făuritor de icoane, prin aceea că Fiul este „icoana Lui cea vie, naturală şi chip cu totul asemenea al veşniciei Lui”. Tratatul al treilea 26, p. 143. Această ipostază se înscrie în extinderea sensului pe care Damaschinul îl propune în legătură cu icoana, care este mult mai mult decât o reprezentare figurativă, omul însuşi, în calitate de fiinţă creată după chipul şi asemănarea Creatorului, dar şi simbolul, exemplificând conceptul de icoană. Primul tratat 9-13, pp. 45-47.


18

limitele naturii umane: ,,[...] acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sã ne facem o slabã idee despre Dumnezeu şi îngeri, deoarece noi nu putem sã contemplãm pe cele necorporale fãrã de formele care sunt corespunzãtoare naturii noastre”.25

Rezultã, aşadar, cã icoana serveşte unei misiuni instructive salutare.26 Primul text redactat în acest spirit dateazã din prima jumãtate a secolului al VI-lea şi îi aparţine episcopului Hypatios al Efesului, care propunea folosirea imaginii în scop didactic. De altfel, justificarea iniţialã a angajãrii imaginii în cultul creştin, elaboratã de Pãrinţii Cappadocieni, rezida tocmai în rolul lor didactic, fiind evocatã, în paralel, şi capacitatea de a trezi emoţii, de a stârni o trãire religioasã intensã. 27 În strânsã legãturã, s-au dezvoltat şi puncte de vedere intermediare, potrivit cãrora doar anumite tipuri de reprezentãri sunt licite, cum ar fi cele decorative sau simbolice, cele având caracter narativ ori scop didactic. În acest sens, Iulian de Atramytion îşi manifesta îngrijorarea faţã de implicarea obiectelor sculptate în cult, însã nu avea nimic de obiectat împotriva imaginilor pictate. 28 În completarea raţionamentului deja amintit al Damaschinului, patriarhul Nichifor ilustreazã rãspicat diferenţa de esenţã şi substanţã între reprezentare şi prototip, arãtând în felul acesta cã iconodulii nu susţin identitatea dintre Dumnezeu şi reprezentãrile sale, între prototip şi imagine stabilindu-se în schimb o relaţie de tip cauzã-efect. În acest sens, este reiterat rolul didactic al icoanei, care deschide, prin intermediul experienţei senzoriale, poarta cãtre nevãzut şi inefabil.29

Apropo de mecanismele psihologice ale fiinţei umane limitate, Ioan sugereazã de asemenea, pe urmele episcopului Leontius al Neapolelui, cã ataşamentul creştinilor faţã de icoane este comparabil cu acela pe care oamenii îl manifestã faţã de lucrurile celor dragi, atunci când aceştia lipsesc.30 Pe de altã parte, icoana stimuleazã devoţiunea autenticã şi practicarea virtuţii. Ea vãdeşte prin intermediul harului divin ceea ce

25 Tratatul al treilea 21, p. 139. 26 „Ceea ce este cartea pentru ştiutorii de carte, aceea este icoana pentru neştiutorii de carte”. Primul tratat 17, p. 52. 27 Norman H. Baynes, „The Icons before Iconoclasm”, în The Harvard Theological Review, volum 44, număr 2, 1951, p. 94. 28 Ernst Kitzinger, „The Cult of Images”, p. 89, 94. 29 Eric D. Perl, „That man might become God”, p. 48; Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, p. 146, 148; Michel Kaplan, La chrétienté byzantine, p. 72. De altfel, Evangheliile binecuvântează simţurile care au permis oamenilor să-L cunoască pe Hristos (Matei 13:16-17), icoanele reconstituind ceea ce a putut fi văzut în vremea apostolilor. Mai mult decât atât, apologeţii icoanelor amintesc superioritatea văzului asupra celorlalte simţuri. Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, p. 149. 30 Norman H. Baynes, „The Icons before Iconoclasm”, p. 100. Cf. Tratatul al treilea 10, p. 134.


19

altfel ar rãmâne imperceptibil şi conţine în sine harul şi puterea de a face minuni.31

Chiar şi în aceste condiţii, se pune problema reprezentãrii în cadrul tradiţiei creştine. Într-o lume în care Scriptura este sistemul absolut de referinţã, pânã în punctul în care se cãutau în aceasta chiar şi soluţii pentru problemele cotidiene, atitudinea faţã de icoane îşi gãseşte şi ea orientarea în pasaje biblice. La o primã privire, creştinismul, asemenea iudaismului, se profileazã ca o religie aniconicã, a cãrei divinitate unicã şi incomensurabilã nu poate fi redatã prin reprezentãri figurative fãrã a comite pãcatul blasfemiei sau chiar a cãdea în idolatrie. Interdicţia veterotestamentarã, cea de-a doua poruncã a Decalogului, este elocventã: „Sã nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfãţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pãmânt sau în apele mai de jos decât pãmântul; sã nu te închini înaintea lor nici sã nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5); ea este întãritã şi de alte versete: „Sã nu vã faceţi idoli, sã nu vã ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlp de aducere-aminte; sã nu puneţi în ţara voastrã nicio piatrã împodobitã cu chipuri, ca sã vã închinaţi înaintea ei” (Leviticul 26:1), „Blestemat sã fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, cãci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter şi care-l va pune într-un loc ascuns” (Deuteronomul 27:15) etc. Mai mult decât atât, Noul Testament oferã la rândul sãu o sugestie grãitoare în ceea ce priveşte natura eminamente spiritualã a venerãrii licite datorate unui Dumnezeu imaterial: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinãtorii adevãraţi se vor închina Tatãlui în duh şi în adevãr, fiindcã astfel de închinãtori doreşte şi Tatãl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închinã Lui trebuie sã I se închine în duh şi adevãr” (Ioan 4:23-24). Cu alte cuvinte, aşa cum atrãgea atenţia Minucius Felix, domeniul în care Domnul se cuvine a fi adorat este conştiinţa umanã. Dumnezeu apreciazã o minte şi o conştiinţã curate; singurele sacrificii pe care creştinul este dator a le oferi sunt rugãciunea, practicarea dreptãţii şi abţinerea de la înşelãciuni.32

Iconoclaştii se raportau, deci, la interdicţia veterotestamentarã a „chipului cioplit” denunţând cinstirea icoanelor drept idolatrie; mai mult decât atât, pluralitatea personajelor sacre reprezentate putea semãna o gravã confuzie, vecinã cu politeismul. În replicã, iconodulii amintesc cã aceastã interdicţie nu este absolutã, Dumnezeu însuşi permiţând realizarea unor imagini care sã întãreascã credinţa, cum sunt heruvimii

31 Ibidem, 9, 17, p. 133, 137; Primul tratat 11, p. 46. În ceea ce priveşte dezvoltarea temelor harului şi puterii miraculoase, cf. mai jos notele 69 şi 71. 32 Apud Ernst Kitzinger, „The Cult of Images”, p. 89.


20

care împodobeau cortul mãrturiei (Exodul 36:8-35). 33 Sfântul Ioan Damaschinul subliniazã cã, dincolo de primirea Decalogului care introduce interdicţia reprezentãrii divinitãţii, Moise însuşi dispune construirea catapetesmei templului, a cortului şi chivotului legii, precum şi reprezentarea heruvimilor, toate acestea fiindu-i poruncite de Dumnezeu.34 Prin urmare, cinstitorii icoanelor nu inoveazã, acuzaţie ce le-a fost adusã de sinodul de la Hiereia, ceea ce reprezintã o poziţie de mare greutate, într-o ambianţã culturalã care preţuia tradiţia.35

Adevãrata cotiturã, care implicã o nouã perspectivã asupra somatizãrii şi reprezentãrii este prilejuitã însã de debutul vârstei neotestamentare: ,,Odinioarã Dumnezeu cel necorporal şi fãrã de formã nu se zugrãvea deloc. Acum însã, prin faptul cã Dumnzeu s-a arãtat în trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului vãzut al lui Dumnezeu. Nu mã închin materiei, ci mã închin Creatorului materiei, Creatorului, care S-a fãcut pentru mine materie şi a primit sã locuiascã în materie şi a sãvârşit prin materie mântuirea mea [...] Nu cinstesc materia ca pe Dumnezeu”.36

Citatul de mai sus sintetizeazã douã aspecte esenţiale ale apologiei Damaschinului, care evidenţiazã sensul şi valoarea icoanelor: evoluţia istoriei sacre în cadrul cãreia, o datã cu Întruparea Fiului, se schimbã

33 Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, p. 133, 141, 151. Argumentul referitor la excepţiile de la regula nereprezentării sacrului a fost evidenţiat anterior, de episcopul Leontius. Norman H. Baynes, „The Icons before Iconoclasm”, p. 98. 34 Primul tratat 15, p. 48; Tratatul al treilea 9, p. 131. 35 În acest sens, controversa iconoclastă poate fi citită în cheia unei dezbateri în jurul tradiţiei, iconofilii căutând precedetele unei practici pe care adversarii icoanelor o cataloghează drept inovatoare şi, în consecinţă, coruptă în raport cu spiritul creştinismului primar. La drept vorbind, însă, cultul oficiat de primele comunităţi creştine nu este total aniconic, raportându-ne la descoperirile arheologice din situri precum Dura Europos. Andrew Louth, Sfântul Ioan Damaschinul, pp. 283-284. Cf. Tratatul al doilea contra celor care atacă sfintele icoane 20, în Cultul sfintelor icoane, p. 114, în care sfântul Ioan invocă citate scripturistice referitoare la manifestarea fizică a divinităţii (Matei 13:16-17, Luca 10:23-24; Geneza 1:26-27; Exodul 3:1-4 etc.). Apelul la tradiţia patristică, de asemenea, oferise prilejul adâncirii disputei dintre susţinătorii şi adversarii icoanelor, prin interpretarea diferită a aceloraşi date ale problemei. Iconoclaştii subliniau faptul că Părinţii Bisericii nu prescriu reprezentările religioase. Iconodulii, în schimb, aduc în sprijinul ideii că icoanele nu pot fi o inovaţie recentă argumentul cantitativ şi pe acela al vechimii; mai mult decât atât, niciun sinod ecumenic nu le-a condamnat, iar Dumnezeu nu ar fi permis încetăţenirea unei erori. Dacă mărturiile scrise în favoarea icoanelor nu există, cultul lor s-a fundamentat pe credinţă şi pe tradiţia nescrisă. Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, pp. 125-126. În acest sens, Damaschinul face apel la aprecierea sfântului Vasile cel Mare, potrivit căruia dogmele transmise prin învăţătura scrisă au aceeaşi semnificaţie pentru credinţă ca şi cele perpetuate pe cale orală, instituite de apostoli. Primul tratat 23, p. 59. 36 Ibidem, 16, pp. 49-50.


21

paradigma privind semnificaţia obiectivãrii şi circumscrierii, respectiv chestiunea materiei, ca intermediar al mântuirii.

Întruparea lui Hristos şi consecinţele sale

Dogma Întrupãrii legitimeazã de timpuriu reprezentarea lui

Hristos: devenind om, Dumnezeu a putut fi perceput cu ajutorul simţurilor, fiind totodatã reprezentabil.37 La sfârşitul secolului al VII-lea, sinodul Quinisext, prin canonul referitor la reprezentarea antropomorficã a Mântuitorului, prilejuieşte depãşirea rolului didactic al icoanei: aceasta înceta sã fie privitã doar ca o rememorare, pentru a desemna reactualizarea Întrupãrii, eternizarea ei. 38 Mai mult decât atât, Hristos însuşi apare în textul sfânt ca o imagine a Tatãlui: „lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4). Pornind de la aceste precedente, imaginea nu le pãrea bizantinilor o simplã reproducere graficã, ea comportându-se ca o entitate animatã, care posedã o anumitã energie, provenitã din fluxul energiei divine care se revarsã dinspre Creator spre creaţie, dinspre prototip spre reprezentarea lui.

Integrându-se acestei tradiţii, Ioan Damaschinul admite fãrã echivoc eroarea reprezentatã de pretenţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu, cel ce este „fãrã de corp, nevãzut, necircumscris şi fãrã de formã”,39punctând însã faptul cã, o datã cu Întruparea, Dumnezeu-Fiul devine accesibil, vizibil, tangibil şi, în mod evident, reprezentabil: ,,Nu greşim însã atunci când facem icoana Dumnezeului Care s-a întrupat, Care s-a arãtat pe pãmânt în corp şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunãtãţii Lui nespuse, firea, grosimea, forma şi culoarea corpului. Dorim sã vedem chipul Lui [...] cãci mintea, deşi se forţeazã mult, nu poate sã iasã din cele corporale”.40

37 În această direcţie, Ioan, episcop de Salonica, afirma că, prin imagini, creştinii nu conferă o formă materială invizibilului şi incorporalului, ci îl reprezintă pe Dumnezeul care a putut fi văzut pe pământ sub formă umană, păstrându-şi în acelaşi timp divinitatea. Norman H. Baynes, „The Icons before Iconoclasm”, p. 96. 38 Imaginea, ca o reeditare a miracolului Întrupării este perfect întruchipată de tipul archeiropoietai, a cărei apariţie se datorează, conform tradiţiei, puterii şi voinţei divine. Se cuvine a menţiona faptul că sinodul este atent la exagerările produse în cadrul cultului imaginii, interzicând reprezentarea crucii la nivelul solului şi poziţionându-se împotriva imaginilor care, provocând simţurile, pot corupe mintea şi sufletul. John Elsner, „Iconoclasm as Discourse”, p. 377. Dincolo de aceasta, tipul iconografic amintit mai sus a fost privit ca o garanţie a autenticităţii reprezentării lui Hristos, motiv pentru care aceasta putea fi copiată. Anna Kartsonis, „The responding icon”, p. 64. 39 Tratatul al doilea 5, p. 97. 40 Ibidem, 5, pp. 97-98. Cf. şi Tratatul al treilea 4, p. 125.


22

Aşadar, expectanţele privind devoţiunea suferã o modificare o datã cu debutul epocii neotestamentare; de pildã, obiceiuri iudaice precum respectarea sabatului şi circumcizia nu se mai impun creştinilor.41 În cea de-a doua vârstã a disputei în jurul icoanelor, Teodor Studitul face o diferenţiere netã între Vechiul şi Noul Testament, recurgând la deosebirea între lege şi har pe care o puncteazã sfântul Pavel (Galateni 3:23), sugerând inferioritatea legii faţã de credinţã, deci a Vechiului Testament, faţã de noul legãmânt. Acesta reaminteşte faptul cã Hristos a inaugurat o epocã a harului, în care unele practici iudaice, cele menţionate şi de Damaschin, au fost depãşite. În mod similar, Hristos reprezintã şi oferã modelul unei noi umanitãţi, cãreia i s-a redat posibilitatea de a intra în comuniune cu Tatãl, de a se îndumnezei.42 Pornind de la aceste principii, stareţul de la Studion respinge acuzaţia de idolatrie, judecând cã diferenţa dintre icoanã şi idol este colosalã, corespunzând distanţei dintre Hristos şi diavol.43

Împãratul Constantin al V-lea este cel care a transferat rechizitoriul iconoclast pe teritoriul hristologiei, elaborând aşa-numita dilemã hristologicã. Conform acesteia, sinoadele ecumenice au stabilit, în detrimentul ereziilor nestorianã şi monofizitã, coexistenţa celor douã naturi, umanã şi divinã, ale lui Hristos, inseparabile şi totodatã inconfundabile, or reprezentarea Sa nu poate fi realizatã fãrã a cãdea în erezie, întrucât natura divinã este prin definiţie imposibil de reprezentat, iar pretenţia de a reprezenta doar natura umanã comite eroarea separãrii celor douã naturi. Sinodul de la Hiereia pune la rândul sãu problema reprezentãrii lui Hristos în termenii comiterii unei blasfemii, care încurajeazã confuzia între cele douã naturi ale Mântuitorului, lansând anateme împotriva celor care pretind cã-L pot înţelege pe Dumnezeu prin intermediul culorilor materiale. Sinodul declarã cã adevãrata icoanã este virtutea, pe care fiecare credincios trebuie sã şi-o imprime în suflet.44

41 Primul tratat 16, p. 51. De altfel, Damaschinul pune interdicţia adresată evreilor de a reprezenta divinitatea pe seama „lesnei lor înclinări spre idolatrie”. Ibidem, 8, p. 42; Tratatul al treilea 5, 8, p. 126, 130. 42 Theodor Damian, Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2003, p. 60; John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 48. 43 Theodor Damian, Implicaţiile spirituale, p. 62. În perioada pre-iconoclastă, o judecată similară a fost prezentată de acelaşi Leontius al Neapolelui, care arăta că nu poate fi idolatră cinstirea celor care au murit pentru că au refuzat să se închine idolilor, martirii, deci nici a reprezentărilor lor, care le conţin prezenţa. Norman H. Baynes, „The Icons before Iconoclasm”, p. 101. 44 Jaś Elsner, „Iconoclasm as Discourse”, pp. 379-380. Cu toate acestea, sinodul nu recomandă, dimpotrivă, distrugerea obiectelor de cult inscripţionate cu imagini, ci doar încetarea producţiei ulterioare de reprezentări. Ibidem, p. 380.


23

Adâncindu-şi explicaţia din punct de vedere teologic, Ioan Damaschinul demonstreazã cã închinarea la icoane nu contrazice de fapt doctrina hristologicã stabilitã de conciliile ecumenice: ,,Mã închin unui singur Dumnezeu, unei singure Dumnezeiri, dar ador şi Treimea ipostaselor [...]. Nu mã închin creaturii în locul Creatorului, ci mã închin Creatorului, Care a fost la fel cu mine, Care s-a coborât spre creaturã, fãrã sã se înjoseascã şi fãrã sã piardã ceva din fiinţa Sa, ca sã slãveascã firea mea şi sã o facã pãrtaşã firii dumnezeieşti [...] Firea corpului n-a devenit Dumnezeire, ci, dupã cum Cuvântul fãrã sã se schimbe a devenit trup, rãmânând ceea ce era, tot astfel şi trupul devenit Cuvânt, nepierzând nimic din ceea ce este, ci mai degrabã identificându-se cu Cuvântul dupã ipostas”.45

Dezvoltând la rândul sãu amãnuntele doctrinei Întrupãrii, patriarhul Nichifor va remarca faptul cã Hristos a fost om desãvârşit, precum a fost şi Dumnezeu desãvârşit, aşa cum decreteazã sinodul de la Efes; insistând asupra detaliilor pe care Evanghelia le oferã cu privire la experienţele sale tipic omeneşti, cum ar fi foamea, setea sau oboseala, va conchide cã umanitatea Sa este una efectivã, şi nu idealã. Pornind de la aceeaşi sursã, patriarhul aratã cã Hristos nu este circumscris prin imagine, ci este descris, prin mijloace diferite, însã cu acelaşi scop şi în vederea aceluiaşi efect ca şi în cazul discursului, a descrierii prin intermediul cuvântului, scris sau rostit; astfel, şi imaginea, ca şi cuvântul sunt canale ale revelaţiei.46

În aceeaşi perioadã, acest argument de mare greutate teologicã este adâncit şi de cãtre antemenţionatul egumen de la Studion. Teodor subliniazã faptul cã imaginea nu se referã la vreuna dintre cele douã naturi ale lui Hristos, care sunt indescriptibile, ci la ipostas, mai precis la ipostaza Sa umanã, de Logos întrupat, care asumã toate trãsãturile umanitãţii: un Dumnezeu corporal, cãruia Toma necredinciosul i-a pipãit rãnile şi care este, în consecinţã, perceptibil prin intermediul organelor de simţ. Aşadar, icoana lui Hristos este mai mult decât o reprezentare a naturii Sale umane, nu emite pretenţia încadrãrii dumnezeirii într-o formã fizicã şi nici nu confundã cele douã naturi.47

Problema materiei

Maniera de articulare a relaţiei dintre spirit şi materie pare sã fi fost conceputã de iconoclaşti drept o veritabilã antitezã; din punctul lor

45 Primul tratat 4, pp. 40-41. Cf. şi Tratatul al treilea 6, p. 128. 46 John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 49; Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, pp. 143-144, 156-158; John Elsner, „Image and Iconoclasm”, p. 479. 47 John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 48.


24

de vedere, încapsularea divinitãţii într-un perimetru material, prin procesul de reprezentare artisticã, este degradantã, cinstirea lui Dumnezeu trebuind sã rezide, dupã cum recomandã pasajul din Evanghelia dupã Ioan, în domeniul spiritului. În schimb, în cazul sfântului Ioan se afirmã încredinţarea cu privire la comuniunea dintre spirit şi materie, în virtutea faptului cã ambele sunt, în egalã mãsurã, o creaţie divinã: „Nu defãima materia, cãci nu este netrebnicã. Nimic nu este netrebnic din ceea ce este fãcut de Dumnezeu”.48 În mod contrar, se comite erezia maniheistã, care diabolizeazã lumea şi tot ceea ce ţine de ea ca o creaţie a unui anti-demiurg, negând astfel însãşi esenţa monoteismului. În al doilea rând, prin asumarea de cãtre Hristos a naturii umane, trupul însuşi a fost îndumnezeit in potentiam, primind şansa de a deveni, prin har, incoruptibil şi etern.49

Opunându-se spiritualismului iconoclast, Ioan Damaschinul promoveazã caracterul inconturnabil al trupului în economia vieţii religioase şi în cãutarea mântuirii.50 Se ajunge aşadar într-un punct în care cele douã poziţii se dovedesc a fi ireconciliabile, materia fiind investitã cu douã sensuri antitetice: dacã pentru iconoclaşti aceasta nu poate fi un mijloc de acces la divinitate, pentru iconoduli materia este reabilitatã prin Întrupare, devenind un receptacul al harului.51

În aceeaşi ordine de idei, sfântul Ioan aratã cã un suport material susţine toate componentele cultului, inclusiv altarul, crucea, Cartea sfântã,52 toate acestea fiind cinstite de iconoclaşti. De pildã, devoţiunea faţã de sfânta cruce se dezvoltã pe scarã largã încã din secolul al IV-lea, vãzându-se în aceasta semnul patimilor mântuitoare ale lui Hristos, dar şi al victoriei Sale asupra morţii.53 Iconoclaştii argumenteazã cultul sfintei cruci prin validarea cinstirii sale de cãtre sfântul Pavel, întrunind şi acceptul Sfinţilor Pãrinţi.54 Astfel, subscriu şi aceştia, cel puţin incidental, la o tendinţã universalã în mentalitatea epocii, cea de a-L regãsi pe

48 Primul tratat 16, p. 50. Cf. şi Tratatul al treilea 13, p. 106. 49 Primul tratat 21, p. 57. 50 Cf. Tratatul al treilea 12, p. 135: „Pentru că suntem făcuţi din două părţi, alcătuiţi din suflet şi trup, şi pentru că sufletul nostru nu este simplu, ci este acoperit ca de un voal, ne este imposibil să ajungem la cele intelectuale fără ajutorul celor corporale [...] şi prin contemplarea cu ochii trupului ajungem la contemplarea duhovnicească. Pentru aceasta Hristos a luat trup şi suflet, pentru că omul are trup şi suflet. Pentru aceasta şi Botezul este alcătuit din două părţi, din apă şi din duh, şi tot astfel şi Sfânta Împărtăşanie şi rugăciunea şi psalmodia, lumânările şi tămâia”. 51 Jaś Elsner, „Iconoclasm as Discourse”, p. 386. 52 Primul tratat 16, p. 50; 53 Ernst Kitzinger, „The Cult of Images”, pp. 89-90. 54 Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, pp. 137-138.


25

Dumnezeu la nivelul materiei cu care a intrat în contact direct, sfinţind-o şi înzestrând-o cu o semnificaţie spiritualã. Dezvoltându-şi argumentul, Damaschinul evidenţiazã faptul cã cinstirea obiectelor de cult nu se îndreaptã spre materialitatea lor, piatrã, lemn, pergament, cernealã, ci spre semnificaţia metafizicã pe care o transmit. Ioan conchide cã materia este demnã de reverenţã, întrucât Dumnezeu îşi revarsã asupra ei harul (charis) şi energia (energeia).55

Aşadar, materia în sine, în ciuda inerentei perisabilitãţi şi evanescenţe, face parte din planul creaţiei divine şi, mai mult decât atât, nu este omisã nici din planul salvãrii. 56 Dincolo de aceastã premisã favorabilã închinãrii la icoane, Ioan Damaschinul subliniazã în repetate rânduri cã venerarea nu ţinteşte icoana ca obiect, ci persoana reprezentatã.57 Monahul de la Sfântul Sava justificã legitimitatea cultului icoanelor prin referire la apologia pe care Vasile cel Mare o face cultului imperial, ipostaziat de respectul arãtat imaginii împãratului. Pe aceastã filierã, Ioan Damaschinul susţine ideea cã cinstirea arãtatã icoanei se transferã prototipului. În mod similar, sinodul de la Niceea îşi exprimã îngrijorarea cã prejudiciile aduse imaginii afecteazã prototipul. Cu toate acestea, un al doilea sinod iconoclast, convocat de împãratul Leon al V-lea, la Sfânta Sofia (815), continuã sã respingã imaginile ca inadecvate venerãrii, întrucât nu sunt altceva decât obiecte materiale; intenţia acestuia este ca icoanele sã nu mai fie privite ca obiecte de cult, motiv pentru care este interzisã confecţionarea lor.58 În altã ordine de idei, dupã cum subliniazã Elsner, respingerea imaginilor sacre echivaleazã cu iniţiativa de a contesta tradiţia potrivit cãreia acestea adãpostesc prezenţa celui pe care îl întruchipeazã, dezlegând imaginea de orice conexiune ontologicã cu referentul şi aducând discuţia în sfera legãturii epistemologice, a chestiunii dacã imaginea reprezintã o cale de cunoaştere a lui Dumnezeu. Astfel, contrar tradiţiei antice întruchipate de iconoduli, iconoclaştii pretind cã Dumnezeu este cu adevãrat onorat în momentul îndepãrtãrii reprezentãrilor sale blasfemice.59

Revenind însã la analogia între cultul icoanelor şi cultul imperial, se cuvine sã amintim cã, la rândul lor, iconoclaştii îl îmbrãţişeazã, cinstind imaginea împãratului şi contrazicându-şi în felul acesta crezul aniconic,

55 Apud Jaś Elsner, „Iconoclasm as Discourse”, p. 378. 56 Referitor la doctrina creştină a învierii trupului, cu deosebire în cheia interpretativă care s-a impus în Biserica răsăriteană. Cf. Lazar Puhalo, Sufletul, trupul şi moartea, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2005. 57 Primul tratat 21, p. 56; Al doilea tratat 14, p. 107. 58 Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe, p. 190. 59 Jaś Elsner, „Iconoclasm as Discourse”, pp. 382-385.


26

chiar mai tranşant decât în cazul cinstirii crucii lui Hristos, consideratã un simbol al mântuirii. Dincolo de argumentele scripturistice antemenţionate, tabãra iconofobã fãcuse din atitudinea sa vizavi de reprezentãri un manifest identitar, încercând sã detaşeze astfel cultul creştin de tradiţia religioasã pãgânã greco-romanã, în cadrul cãreia statuile dedicate zeitãţilor ocupau un rol esenţial. Aceastã dorinţã de purificare şi particularizare a noii religii în raport cu practicile precreştine întâmpinã aşadar o mare limitã. Triumful creştinismului nu a afectat cultul tradiţional al portretului imperial, acesta continuând sã fie aclamat, sã primeascã închinarea supuşilor şi sã fie privit ca un substitut al împãratului absent, atribuindu-i-se chiar şi miracole; din momentul în care instituţia imperialã a îmbrãcat haina noii religii, obiecţiile faţã de aceastã practicã au încetat aproape în totalitate, invocându-se în schimb ideea potrivit cãreia respectul arãtat statuii împãratului se transferã împãratului însuşi.60 De altfel, imaginea lui Hristos beneficia, începând din secolul al VI-lea, de un cult similar celui dedicat imaginii împãratului, iar procesiunile cu icoane se desfãşurau asemenea procesiunilor de adventus imperiale. Cu toate acestea, cele douã culte se adreseazã unor autoritãţi de esenţã diferitã: în vreme ce imaginea imperialã este necesarã pe post de vicar legal şi de autoritate al împãratului, Dumnezeu este omniprezent, nefiind, prin urmare, nevoie de multiplicarea sa, ceea ce face ca raportarea la cultul imperial sã nu ofere un precedent întru totul satisfãcãtor pentru susţinãtorii icoanelor.61

Acestea fiind spuse, remarcãm faptul cã importanţa imaginii şi înzestrarea ei cu o semnificaţie care transcende materia din care este realizatã este o moştenire culturalã care dãinuie în durata lungã, pe care creştinismul nu a putut-o dizloca din mentalitatea adepţilor sãi din perimetrul fostului Imperiu Roman. Ideea cã reprezentarea adãposteşte prezenţa celui pe care îl întruchipeazã fãcea parte din viaţa culticã, socialã şi politicã, cunoscând în primul rând implicaţii de ordin pragmatic, ce ţin de experienţa cotidianã ori de scopuri propagandistice sau didactice, şi mai puţin expuneri teoretice, imaginile fiind instrumente ale unui discurs public, fie el politic sau teologic. Un exemplu elocvent, cu privire la posibilitatea transmiterii unui mesaj percutant prin intermediul imaginii este procesul de damnatio memoriae, care avea drept scop pedepsirea unor

60 Ernst Kitzinger, „The Cult of Images”, pp. 91-92, 122-123. 61 Ibidem, p. 100, 123-124. Credinţa că statuia poate trece drept un substitut în materie de jurisprudenţă a personalităţii reprezentate se regăseşte şi în cazul cultului zeilor, fapt demonstrat de Jaś Elsner în legătură cu statuia lui Artemis din Efes. Cf. Jaś Elsner, „The Origins of the Icon”, p. 184.


27

personae non gratae, prin martelarea sau distrugerea reprezentãrilor lor dupã moarte, acţiuni despre care se credea cã se repercuteazã asupra destinului lor postum.62

Viziunea potrivit cãreia puterea divinã se rãsfrânge asupra imaginii cu caracter religios are, aşadar, precedente în trecutul precreştin. 63 Respectiva convingere nu alimenteazã doar acele practici prin care sacrului i se conferã un caracter proxim şi tangibil, care pot fi lesne privite drept degenerãri datorate entuziasmului popular, ci şi poziţia anumitor elite clericale, sprijinitã pe gândirea neoplatonicã. Aceştia au promovat icoanele în ideea de a demonstra realitatea Întrupãrii, în opoziţie cu doctrinele promovate de eretici.64

Dacã prima fazã în construirea apologeticii iconofile promova reprezentãrile religioase cu scop didactic, recomandându-le în calitate de avatare vizibile ale invizibilului, pledoariile ulterioare amintesc beneficiile pe care acestea le aduc privitorului; icoanele încep sã fie privite tot mai mult nu ca simple auxiliare, ci ca instrumente ale revelaţiei. Ideea potrivit cãreia credinciosul se poate folosi de imagine ca de un canal de comunicare cu divinitatea a primit un impuls decisiv în secolul al V-lea, graţie reflecţiilor de concepţie neoplatonicã ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, care se vor bucura de o promptã şi favorabilã recepţie. În viziunea acestuia, lumea sensibilã şi cea inteligibilã 65 se articuleazã ca douã ierarhii suprapuse: una superioarã, transcendentã, de naturã spiritualã, respectiv una umanã, ancoratã în materialitate, însã capabilã sã se ridice spre Dumnezeu în virtutea semnelor pe care acesta le dezvãluie simţurilor. În aceste condiţii, imaginea poate servi drept bazã de pornire în procesul contemplãrii. Pledând în favoarea corespondenţei dintre universul celest şi cel uman, Pseudo-Dionisie considera cã ceea ce poate fi perceput prin intermediul simţurilor conţine un adevãr superior de naturã spiritualã. Aşadar, pornind de la premisa existenţei unei ordini ierarhice a universului, s-a încetãţenit ideea conform cãreia, în mod

62 Jaś Elsner, „Iconoclasm as Discourse”, pp. 369-373. 63 Ernst Kitzinger, „The Cult of Images”, p. 117. 64 Ibidem, pp. 120-121. Origeniştii, de pildă, deplâng faptul că mintea umană nu este capabilă să se desprindă de realitatea materială pentru a se apropia de Dumnezeu aşa cum se cuvine, adică în plan spiritual. Mai vehemenţi, arienii se opun categoric artei şi chiar limbajului care ar nega transcendenţa lui Dumnezeu. Thomas F. X. Noble, Images, Iconoclasm, p. 19. 65 Pentru terminologia filosofiei neoplatonice în traducere românească, dar şi pentru explicarea conceptelor pe care le-am amintit aici, cf. Alexander Baumgarten, Principiul cerului. Eternitatea lumii şi unitatea intelectului în filozofia secolului al XIII-lea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, în special pp. 26-31.


28

omolog posibilitãţii ascensiunii de la senzorial, la intelectual şi apoi la divin, este valabilã şi traiectoria inversã: reflectarea lui Dumnezeu la nivelul categoriilor subalterne ale universului creat şi, în cele din urmã, chiar la nivelul materiei.

Altfel spus, o concepţie unitarã asupra fiinţei umane şi a situãrii sale cosmice, conform cãreia trupul şi sufletul se aflã într-o relaţie de simbiozã şi interdependenţã, iar creatura se împãrtãşeşte din dumnezeire, aceasta presupunând totodatã cã partea reflectã întregul, 66 autorizeazã glisarea dinspre cinstirea pur spiritualã recomandatã în Evanghelia dupã Ioan înspre o dimensiune fizicã a cultului. Somaticul înceteazã sã mai fie o barierã între om şi Dumnezeu, participând în schimb la destinul divin pe care Creatorul l-a hãrãzit omului dintru început şi întru care omul a fost reaşezat prin sacrificiul hristic. Astfel, materia devine o ambianţã propice receptãrii divinitãţii, care poate fi perceputã la nivel trupesc, de pildã, prin intermediul euharistiei, empiric, realizându-se totodatã pe aceste cãi legãtura cu planul conştiinţei.

În baza caracterului inconfundabil al esenţei divine în raport cu manifestarea divinitãţii, Ioan Damaschinul sugereazã cã închinarea nu este o practicã unidimensionalã, ceea ce presupune cã adorarea (latreia) care se cuvine exclusiv lui Dumnezeu nu se confundã cu venerarea (proskynesis), adusã „din pricina lui Dumnezeu” sfinţilor, dar şi obiectelor care au fost impregnate de scânteia divinã. 67 În fapt, unii adepţi ai iconoclasmului ridicã obiecţii vizavi de reprezentãrile sfinţilor şi nu atât faţã de cinstirea Mântuitorului sau a Fecioarei. Prin urmare, iconodulii lanseazã acuzaţia potrivit cãreia aceştia se manifestã împotriva cultului sfinţilor, primii replicând în schimb cã cinstirea Fecioarei, şi chiar a sfinţilor, nu este acelaşi lucru cu reprezentarea personajelor istoriei sacre creştine asemenea zeitãţilor pãgâne.68

În viziunea iconofilã, cultul sfinţilor şi al relicvelor este legitim în virtutea convingerii cã harul divin circulã în ambele sensuri, atât dinspre Creator spre lumea creatã, cât şi dinspre creaturã. În aceste condiţii, aşa cum stabilise episcopul Leontius al Neapolelui, sfinţii pãstreazã în sine

66 Cu privire la acest aspect al gândirii Damaschinului, cf. antologia Octavian Nistor (ed.), Între Antichitate şi Renaştere. Gândirea Evului Mediu de la începuturile patristice la Nicolaus Cusanus, volum I, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, pp. 88-93. Sfântul Ioan susţine că omul a fost creat ca un microcosmos în cadrul unui macrocosmos, „pământesc şi ceresc”, „temporal şi nemuritor”, sensibil şi intelectiv deopotrivă; virtuţile, plăcerea ori viciile sunt comune atât trupului, cât şi sufletului, care sunt inseparabile. 67 Primul tratat 14, pp. 47-48. 68 Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, pp. 138-139. Referitor la respectul faţă de Fecioară şi sfinţi profesat de sinodul iconoclast, cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, p. 58.


29

chipul divin nealterat, rãspândind la rândul lor har, pornind de la propriul trup, care îşi onoreazã menirea de „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19).69 Ioan afirmã cu tãrie cã sfinţii sunt dumnezei prin har, sunt „temple însufleţite şi raţionale, în care îşi are Dumnezeu locuinţa”.70 Pãstrându-şi astfel neîntinat chipul divin primit prin creaţie, reprezentarea lor iconograficã nu este altceva decât redarea unui „înveliş” care poartã o puternicã amprentã a dumnezeirii, o cavitate fizicã transfiguratã de Duhul Sfânt. Acesta aratã cã existã o continuitate de la coborârea harului de la Dumnezeu la sfânt şi de la sfânt la reprezentare. Astfel, exemplul sfinţilor, expus prin icoanele lor, este un memento referitor la buna conduitã creştinã şi la şansa omului de a se îndumnezei, dar nu numai, contemplarea icoanelor sfinţilor marcând contactul nemijlocit cu harul divin. Mai mult decât atât, acelaşi Leontius invoca argumentul evidenţei: icoanele sunt instrumentele prin care Dumnezeu opereazã miracole.71 În acest context stabileşte Ioan Damaschinul faptul cã obiectele, materia, altfel spus, alãturi de îngeri şi oameni, pot participa la lucrarea divinã, servind mântuirii umanitãţii.72

Imaginea devine aşadar o revelaţie a sacrului, un mijloc prin care acesta poate fi perceput, icoana, asemenea sfântului, având funcţia de a media între om şi Dumnezeu, omul devenind capabil sã contemple sacrul, în aceeaşi mãsurã în care harul se revarsã asupra omului.73

Cel de-al doilea sinod de la Niceea (787) declarã icoanele nu doar licite, ci necesare;74 în cele din urmã, în 843, dupã o nouã desfãşurare de forţe iconoclastã, cultul icoanelor se impune ca un reper identitar al ortodoxiei bizantine. În lumina victoriei iconodulilor, negarea rolului şi importanţei imaginilor ar însemna nerecunoaşterea faptului cã Dumnezeu a devenit om, conferindu-i omului şansa de a se îndumnezei.75 Dupã cum sublinieazã Jaroslav Pelikan, iconoclaştii aveau

69 John Elsner, „Image and Iconoclasm”, pp. 479-480. Cf. pasajele evanghelice referitoare la semnificaţia trupului în planul dumnezeirii: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (1 Corinteni 6:19); „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3:16). 70 Primul tratat 19, 20, p. 53, 55. Cf. şi Tratatul al doilea 15, p. 108; Tratatul al treilea 33, pp. 148-149. 71 Ernst Kitzinger, „The Cult of Images”, p. 141, 145-146; Norman H. Baynes, „The Icons before Iconoclasm”, p. 101. 72 Tratatul al treilea 34, p. 150. 73 John Elsner, „Image and Iconoclasm”, passim. 74 În schimb, Thomas Noble subliniază faptul că sinodul nu impune cultul icoanelor, ci îl recomandă. Thomas F. X. Noble, Images, Iconoclasm, p. 102. 75 Eric D. Perl, „That man might become God”, p. 45.


30

de partea lor argumente puternice, cum ar fi interdicţiile Vechiului Testament referitoare la închinarea la „chipul cioplit”, ideea de chip autentic, ce exclude reprezentarea figurativã, ori doctrina celor douã naturi ale lui Hristos, incompatibilã cu circumscrierea Sa într-o formã oarecare. Pe de altã parte, Pelikan reliefeazã slãbiciunea iconoclaştilor, care decurge tocmai din fineţea teologicã a argumentaţiei lor, vecinã cu elitismul, care nu rãspundea nevoilor pietãţii populare şi monastice, mai ales cã acestea au fost confirmate de autoritatea imperialã. Rãspunzând obiecţiilor iconoclaste, iconodulii elaboreazã la rândul lor o poziţie doctrinarã, în centrul cãreia se situeazã dogma Întrupãrii şi clarificãrile hristologice privind natura şi ipostasul, precum şi principiul de sorginte neoplatonicã privind descinderea harului asupra materiei, victoria lor datorându-se, potrivit opiniei aceluiaşi autor, calitãţii clarificãrilor oferite de apologeţii lor.76 În altã ordine de idei, faptul cã cei mai importanţi susţinãtori ai icoanelor provin din mediul monastic, mai apropiat de pietatea şi cultura popularã, moştenitoare a convingerii antice cã imaginea gãzduieşte prezenţa celui întruchipat, poate constitui o explicaţie suplimentarã a confruntãrii acesteia cu viziunile unei elite culturale abstracţioniste şi spiritualizante.

Considerãm cã victoria iconofiliei şi impunerea ei ca dogmã oficialã se datoreazã şi faptului cã aceastã poziţie se pliazã în mai mare mãsurã pe profilul psihologic şi cultural al societãţii care îl adoptã, rãspunzând totodatã nevoilor ei privind un Dumnezeu proxim şi abordabil.

76 Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, pp. 144-145.


31

THE EXPANSION OF HUNGARIANS IN THE SOUTH-WEST OF TRANSYLVANIA IN THE 10TH-13TH CENTURIES.

HISTORICAL REFERENCE POINTS Expansiunea ungurilor în sud-vestul Transilvaniei

în secolele X-XIII. Consideraţii istorice

PhD. Associate Professor Florin Dobrei ,,Eftimie Murgu” University, Reşiţa

Abstract: At European level, the end of the ninth century corresponds to the

appearance of a people of Finno-Ugric origin in the vast Pannonian Plain: the Hungarians. For the past of Transylvania, the event was a milestone, because for more than a millennium the destinies of the two peoples, Romanian and Hungarian, were continually interwoven; to these new historical realities the southwest of the intra-Carpathian space was also connected, circumscribed, currently, the territory of current Hunedoara county.

Keywords: Hungarians, Transylvania, Hunedoara, Romanian population, Christianity.

At the end of the 9th century, a new people appeared in the old

Roman province of Pannonia: the Hungarians; for Transylvania, situated in the proximity of this geographical area, the moment meant the beginning of a new historical stage. Indeed, the insufficiency of pasture lands in Pannonia, corroborated with the need to facilitate access to the riches of the Transylvanian underground (salt, so necessary to humans and animals) led, from the outset, to the initiation of expeditions to the east, beyond the Western Carpathian line. Due to the crisis the Hungarian society was undergoing, and to the resistance opposed by the local people, possession of the territories plundered could not materialize at this stage; at most, it is possible to take into account the establishment of solitary groups among the locals.1

Given the direction of Hungarians entering Transylvania through the Gates of Meseş, the south-west of Transylvania, now circumscribed to the territory of current Hunedoara County, was largely out of the impact of this first migratory wave. For example, there is no archaeological evidence of the presence of Hungarians at this stage of expansion in the Land of Haţeg,2 in the Poiana Ruscãi Mountains or in the Land of Zarand, areas which were considered unsuitable for the

1 Ştefan Pascu, Rãzvan Theodorescu (ed.), Istoria românilor, III, Genezele româneşti, Bucharest, Romanian Academy Printing Press, 2001, p. 235. 2 Radu Popa, La începuturile Evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucharest, Scientific and Encyclopedic Printing Press, 1988, p. 52.


32

settlement of large cattle breeders. The Necropolises of Deva (,,Micro 15” point)3 and Orãştie (,,Dealul Pemilor X2” point)4 certify, instead, the presence of groups of Hungarian warrior horsemen in the key areas of the Mureş Gorge, having the mission to ensure, in future, access to the salt deposits in the centre of Transylvania. Thus, the rescue excavations at the edge of Micro 15 district of Deva in 1974 led to the discovery of 5 (maybe even 6) graves belonging to Hungarian warriors from the 10th-11th centuries; the presence of a rider killed by an arrow demonstrates that the relations of the native population with the newcomers were not exactly peaceful.5 However, despite these discoveries, whose dating may go back before 950-there is the opinion that the Hungarian attacks against the Romanian pre-state formations took place starting with 937, in the conditions of the rapid military decay of the Bulgarian Tsardom-,6 the Mureş corridor could constitute only in the next century an effective way of Hungarian contingent penetration towards Transylvania.7

If these Hungarian expeditions at the beginning of the tenth century did not have the character of a genuine conquest, with the reign of apostolic king Stephen I (997-1038) it started the gradual and systematic incorporation of the whole Intra-Carpathian space in the Arpad kingdom; in connection with this, Transylvanian historian Kurt Horedt proposed five expansive stages, namely: 1. up to the Someşul Mic line (about 900); 2. up to the Mureş line (about 1000); 3. up to the Târnava Mare line (about 1100); 4. up to the Olt line (about 1150); 5. up

3 Radu R. Heitel, ,,Arheologia etapelor de pãtrundere a maghiarilor în Transilvania intracarpaticã”, in Symposia Thracologica, no. V, 1987, pp. 77-79; R. Popa, La începuturile, p. 52; Zeno Karl Pinter, ,,Spada medievalã din mormântul de cãlãreţ de la Deva. Consideraţii tipologice şi cronologice”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. XXV, 1992-1994, pp. 235-246; Aurel Dragotã, Ioan Marian Ţiplic, ,,Scurt istoric al cercetãrilor privind necropolele din Transilvania (sec. IX-XI)”, in Corviniana. Acta Musei Corvinensis, no. VI, 2000, pp. 130-131; Ana-Maria Velter, Transilvania în secolele V-XII. Interpretãri istorico-politice şi economice pe baza descoperirilor monetare din bazinul carpatic, Bucharest, Paideia Printing Press, 2002, p. 400; Ioan Marian Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi Evul Mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Iaşi, The European Institute Printing Press, 2005, p. 122; Aurel Dragotã, Aspecte de multiculturalitate spiritualã. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi în Europa Centralã şi de Sud-Est (sec. IX-XI p. Ch.), Alba-Iulia, Altip Printing Press, 2006, pp. 142-143. 4 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 122; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, p. 145. 5 R. Popa, La începuturile, p. 52. 6 Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, The Romanian Cultural Foundation/Center for Transylvanian Studies Printing Press, 2001, p. 143. 7 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 123.


33

to the Carpathians line (about 1200),8 described later by another Saxon historian, Thomas Nägler, thus: in the first two stages, the Hungarian power extended only nominally to parts of Transylvania, in the form of isolated settlements, and in the other three the massive colonization of the entire Intra-Carpathian arc took place;9 a similar hypothesis is offered by Radu R. Heitel, reducing the number of these stages to three: 1. The entry of the Hungarians through the Gates of Meseş to Cluj-Napoca-Dej-Alba-Iulia (Salt Area); 2. The conquest of the political party led by Gyula III; 3. Conquering the whole of Transylvania.10 The conquest of that ,,Ultrasilvana terra” led by Gyula III the Younger was the beginning of this new and violent stage;11 the place of confrontation between the two camps seems to have been the plain of Orãştie.12 The archaeological finds, in this case, draw the route followed by the Hungarian royalty from Pannonia to the centre of Transylvania, namely the Mureş valley.13

In the next period, the territorial incorporation covered the valleys of Geoagiu and Cerna, the Land of Haţeg and the gold rich depressions of Bãiţa, Sãcãrâmb and Brad; the necropolises of Hunedoara certify these realities. In Orãştie (,,Dealul Pemilor X2” point) and Deva (,,Micro 15” point), funerals continued in the first decades of the 11th century.14 In 1910, during vineyard works, near Sânpetru Hill on the outskirts of Hunedoara, at the point named ,,The Hill of Treasures”, there were found more than 60 burial tombs, oriented to the west, belonging to stable inhabitants; 54 more were discovered during the systematic researches of the following year, the conclusion being that the necropolis was used for a short period of time, namely between 1020/1030 and 1100. 15 This village community was created in the

8 Kurt Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele VI-XIII, Bucharest, Romanian Academy Printing Press, 1958, p. 116. 9 Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, 2nd ed., Bucharest, Kriterion Printing Press, 1992, p. 115. 10 R. R. Heitel, ,,Arheologia etapelor de pãtrundere”, pp. 77-79. 11 Istoria românilor, III, p. 235. 12 Ioan Marian Ţiplic, ,,Necropola medieval-timpurie de la Orãştie-Dealul Pemilor X2 (Hunedoara) şi bãtãlia dintre Ştefan I şi Gyla-Gyula”, in Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova, no. I, 1999, pp. 150-153. 13 A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, p. 26. 14 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 122-127, 236, 240; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, pp. 142-143, 145. 15 K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei, pp. 116, 144; R. R. Heitel, ,,Arheologia etapelor de pãtrundere”, p. 78; R. Popa, La începuturile, p. 53; A. M. Velter, Transilvania în secolele V-XII, p. 416; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 127, 238; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, pp. 143-144.


34

context of King Stephen I’s preoccupations to control the rich mining area at the foot of Poiana Ruscãi Mountains; for this purpose, groups of Slavs were brought to the Cerna valley, whose colonization formed the basis of formation for the present localities Cristur, Pestişu Mare etc., mentioned documentarily only in the following centuries. 16 All these discoveries belong to the ,,Bijelo-Brdo I” (c. 970-1092) cultural horizon.17 The graves grouped around Geoagiu rotunda, dating back to the 11th-12th centuries, are equally important for the chronology of the territorial extension of Hungarian authority over Hunedoara area.18

In the same way, through successive settlements, the Crown expanded its authority in other directions as well, the Hungarian Catholic communities gradually advancing in the valleys of the Mureş and Strei rivers, and in the neighbouring hilly areas. 19 The necropolis of Streisângeorgiu (,,La Bisericã” point) belongs to this period, dating back to the 11th-12th centuries, and culturally belonging to the second phase of the ,,Bijelo-Brdo” culture or the ,,Citfalãu” group.20 The centre of the county was fully incorporated until the middle of the 13th century; to the north, territorial incorporation must have evolved concurrently. The southern region of the current county, namely the Land of Haţeg and the upper Jiu Valley, although retaining wide autonomy, received in 1276 a form of shire organization, a sign of its inclusion within the borders of the Hungarian Kingdom.21

In the process of incorporating the intra-Carpathian space, the Hungarian royalty also met with strong resistance from two groups of migrant populations interested in the expansion of their own political hegemony over Transylvania. The first group, the Pechenegs, were reported in Transylvania in the 10th-11th centuries, large-scale military actions being organised against them so as to free this territory from their political domination. Even after their final defeat by King Ladislaus I (1077-1095), in 1085, the mention of the Pechenegs in southern Transylvania together with the Romanians, as soldiers subject to the

16 K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei, p. 145; R. Popa, La începuturile, p. 54. 17 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 128. 18 Gheorghe Petrov, ,,Raport preliminar asupra cercetãrilor arheologice din Complexul medieval de la Geoagiu de Jos, jud. Hunedoara (campaniile 1993, 1994, 1995)”, in Acta Musei Napocensis, year XXXIII, no. 1, 1996, pp. 403-413. 19 R. Popa, La începuturile, p. 254. 20 Cãlin Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d. H., Cluj-Napoca, Nereamia Napocae Printing Press, 2002, p. 228; A. M. Velter, Transilvania în secolele V-XII, p. 468; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 128, 242. 21 R. Popa, La începuturile, pp. 254-257; Istoria românilor, III, pp. 364-367.


35

Crown, continued.22 Around 1100, solitary groups, grouped around a leader, were probably established in Hunedoara area, being assimilated until the end of the thirteenth century; they were responsible for the defence of the southern Transylvanian boundaries of the Kingdom, along the Carpathians. 23 With regard to the second Turkish group, namely the Cumans, the absence of archaeological discoveries, as well as the lack of anthroponyms and toponyms, leads to the idea that this migratory people did not settle, not even temporarily, in the territory of Hunedoara, although in the 12th-13th centuries are reported in neighbouring Oltenia.24 Instead, the plunder expeditions-the localities on the Mureş valley were targeted-, followed by the two-year siege of Deva, in 126425 and 1324,26 made the Romanians and the Hungarians from the south-west of Transylvania come into direct contact with them.

However, the shock to which Eastern Europe, and Transylvania too, was subjected was the great Mongol invasion of 1241-1242. 27 Entering southern Transylvania through two points, namely the Oituz Pass and the Olt Gorge, the Mongol troops, after junction under Bediak’s command,28 advanced in the spring of 1241 on the middle and lower course of the Mureş river, raiding and destroying the main opposition centres encountered; Orãştie and Deva had a lot to suffer, along with the other localities in the Mureş meadow. 29 However, the impact did not, as it was claimed, lead to a radical depopulation of Transylvania. 30 They did not want it to happen anyway, since the invaders were the main beneficiaries of the material values of the native population. 31 The Cerna and Strei valleys were also affected; groups

22 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, 2nd ed., volume I, Cluj-Napoca, Dacia Printing Press, 1972, pp. 82-87. 23 Florentina Liliana Rusu, ,,Fenomene istorico-demografice în Ţara Haţegului din Evul Mediu pânã la 1900”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. XX, 1986-1987, p. 245; R. Popa, La începuturile, pp. 75-76, 267. 24 R. Popa, La începuturile, pp. 270-271. 25 Constantin Tãnãsescu, ,,Din trecutul municipiului Deva. De la prima atestare documentarã pânã în secolul al XVI-lea”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. XX, 1986-1987, pp. 160-161. 26 Ioan Andriţoiu, Ioan Petru Albu, ,,Deva şi împrejurimile în secolele IV-XIV”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. VI, 1969, p. 68. 27 Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciatã şi Imperiul mongol, Bucharest, Encyclopedic Printing Press, 1993, pp. 94-98. 28 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 188. 29 Ioan Lupaş, Din istoria Transilvaniei, Bucharest, Eminescu Printing Press, 1988, p. 45. 30 R. Popa, La începuturile, p. 275 (n. 62). 31 Henri Stahl, Studii de sociologie istoricã, Bucharest, Scientific Printing Press, 1972, p. 42.


36

detached from the Mongolian army traveling through the Mureş corridor towards Hungary, advanced to Hunedoara-now the land and wood fortress on Sânpetru Hill was attacked and destroyed-and Haţeg Depression. Similar raids were certainly recorded over the period of about a year while the Mongols remained on the territory of the Kingdom. As the accessible already known areas were preferable, the villages in forested valleys, as well as the ones astray in the hills and the mountains of Hunedoara remained outside their immediate objectives.32 In the spring of 1242, Batu Khan ordered the withdrawal of the Mongolian army, a part of the military troops returning to their native areas through Transylvania; the Mureş valley saw again the destructive blow of the previous year.33

The subsequent crisis was not easily overcome by the Hungarian royalty. A first step towards the recovery of the political situation in the intra-Carpathian area on the verge of anarchy was the attempt to rehabilitate the Transylvanian defensive system, followed shortly by the reorganization of the old territorial possessions; Romanians, together with the Saxons and the Szeklers, responded to the call to consolidate the eastern and southern borders of the Kingdom.34 The contacts of the natives with these royal colonists were not recent. Concerning Hunedoara space, the temporal presence of the Szeklers, namely the massive Saxon colonization in the eastern part of the present day county can be traced documentarily and archaeologically since the 12th century.35 With regard to the Szeklers, used by the Hungarian Crown in all stages of its expansion to the east, as an avant-garde,36 documentary sources indirectly attest to their presence in the eastern part of Hunedoara as border guards for two or three generations.37 They were succeeded by the Saxons, brought to Hunedoara sometime between 1100 and 1150; the first villages in which they settled were, according to tradition and documents: Romos (Hunedoara County), Cricãu and Ighiu (Alba County);38 the contemporary springs keep silent regarding other localities

32 R. Popa, La începuturile, pp. 275-276. 33 Istoria românilor, III, p. 451. 34 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 160. 35 Th. Nägler, Aşezarea saşilor, pp. 116-117. 36 Anton Drãgoescu (ed.), Istoria României. Transilvania, volume I, Cluj-Napoca, ,,George Bariţiu” Printing Press, 1997, p. 270. 37 F. L. Rusu, ,,Fenomene istorico-demografice”, p. 245. 38 Th. Nägler, Aşezarea saşilor, pp. 129, 139; Ioan-Aurel Pop, Naţiunea românã medievalã, Bucureşti, The Romanian Cultural Foundation/Center for Transylvanian Studies Printing Press, 1998, pp. 59-61; Anton E. Dörner, Documente şi cronici privind istoria


37

around Orãştie colonized during the same period.39 All were originally included in a shire administrative structure, of which, in 1224, the town of Orãştie was developed, inclusively in the province of Sibiu.40 After 1241, due to the economic and demographic decline, Hungarian king Bela IV (1235-1270) allowed new groups of colonists to be brought; coming from the mining areas of central Europe, they were subsequently noticed both in Orãştie area and in Certeju de Sus and Baia de Criş depressions.41

From an administrative point of view, in the past decades it was considered that the entire south-west of Transylvania depended on the Hungarian political authority of Royal Alba. Rather, it must be taken into account the presence of a fortification or permanent reinforcement towards which the Hungarian or mixed communities installed in the area are gravitating. The earth fortress from Hunedoara, on Sânpetru Hill, attributed to the 11th-12th centuries, seems to have met these conditions;42 abandoned after the great Mongol invasion, its functions were taken over by another building, the current Castle of Huniads. 43 In fact, the territories under ,,Saint Stephen‟s Crown” underwent, since the 11th century, a vast process of organization; in 1111 a first dignitary was mentioned, ,,Mercurius princeps Ultrasilvanus”. Under the pressure of the Romanian tradition, in the middle of the 12th century, the intra-Carpathian space was then reorganized into a voivodeship, comprising several royal counties; the first documentarily attested voivodeship is Leustachius, in 1174.44

In the years following the great Mongol invasions, the administrative-territorial reorganization of the Intra-Carpathian border area within the Transylvanian voivodeship became, for the Hungarian royalty, a stringent priority. Attempts to create a Hunedoara political superstructure, namely the county, enrol in this context, being taken as the starting point of the nucleus represented by the small wall fortress that replaced the earth fortification on Sânpetru hill in Hunedoara.45 The

oraşului şi scaunului Orãştie, I, 1200-1541, Cluj-Napoca, Argonaut Printing Press, 2003, pp. 13-14. 39 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, p. 120. 40 Th. Nägler, Aşezarea saşilor, 224; A. E. Dörner, Documente şi cronici, p. 14. 41 Th. Nägler, Aşezarea saşilor, pp. 168-169. 42 R. Popa, La începuturile, pp. 28, 216, 254. 43 Gheorghe Anghel, ,,Castelul de la Hunedoara (Noi puncte de vedere asupra fazelor de construcţie)”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. XI-XII, 1974-1975, pp. 367-378. 44 Istoria României, I, pp. 266-268. 45 R. Popa, La începuturile, p. 59.


38

first concrete step was to raise the citadel above Deva, mentioned in 1264,46 based on a document from 1269. The political, administrative and military centre remained in Hunedoara, where, starting with 1265, a Catholic ,,Archdeaconry” (archpriestship) is mentioned. It is not known precisely the year Hunedoara County was established, but it has been constantly mentioned since 1276. Its surface, in the first decades of attestation, was restricted to the lower courses of the Cerna and Strei rivers. 47 It was not until 1324 when, with the help of the Cumans, voivode Thomas of Szecseny of Transylvania (1322-1342) banished the sons of former voivode Ladislau Kán (1294-1315) from Deva,48 pulling the fortress and its possessions from their hands, one could speak of a north extension of the county, accompanied by the transfer of its administrative centre to the new location.49

Regarding the incorporation and organization of the Land of Haţeg, royalism probably encountered great difficulties. Throughout the thirteenth century, the past of this ,,land” is uncertain, though its powerful knyaz structures in the later centuries let us see its own political reality, associated with the south-Carpathian pre-state formation of the Diploma of the Knights Hospitaller,50 led by Litovoi.51 It can even be argued that the basis of the voivodeship of 1247 would have been the previous transfer of a nucleus of Romanian politico-military organization from the interior to the exterior of the Carpathian arch.52 However, both before and after 1241, the Haţeg formation seems to have recorded its own evolution; its different status is also highlighted in the Diploma of the Hospitaller Knights, which even suggests a vassal relationship of the Land of Haţeg towards the Kingdom. The detachment from the Oltenian voivodeship did not mean the integration of Haţeg space into the system of the royal administration; the Hungarian political-military authority is not reported in the area until the eighth decade, 53 when,

46 Octavian Floca, Beniamin Bassa, Cetatea Deva, Bucharest, Meridiane Printing Press, 1965, p. 14. 47 R. Popa, La începuturile, p. 255. 48 Ioan Lupaş, ,,Un voievod al Transilvaniei în luptã cu regatul ungar, voievodul Ladislau (1291-1315)”, in Studii, conferinţe şi comunicãri istorice, volume II, Cluj, Romanian Book Printing Press, 1940, pp. 33-36; Istoria românilor, III, pp. 360-362. 49 R. Popa, La începuturile, p. 255. 50 Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 166. 51 Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între ţãrile române (ed. Ştefan Pascu, C. Cihodoriu, K. G. Gundisch, Damaschin Mioc, V. Pervain), volume I, Bucharest, Romanian Academy Printing Press, 1977, pp. 21-28. 52 R. Popa, La începuturile, pp. 250-252. 53 Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 166.


39

following the well-known armed conflict of 1274, 54 between the Romanians of Voivode Litovoi and his brother Bãrbat on the one hand, respectively the Hungarians led by county leader Peter and magister Georgius Baksa on the other, the county of Haţeg was founded around 1276;55 from that period seem to date both the restoration of the Dacian fort from Baniţa and the foundation of the first three settlements of ,,royal guests” in the Land of Haţeg, Bretea Ungureascã (now Bretea Streiului), Haţeg and Sântãmãria Orlea.56

It is only from this moment onward that we can talk about the integration of Haţeg depression into the Hungarian organizational system. This situation lasted until 1320-1324, when this territory, led by the castle owner of the royal citadel of Haţeg, became part of Hunedoara County; its new title was that of ,,district”. From the point of view of the territorial extension, Haţeg district from the fourteenth and fifteenth centuries continued, without too much change, the ,,land” from the 13th century,57 with its Romanian institutions, namely the valley knyazships and village knyazships, as well as the public assemblies gathered on the basis of the rules of Customary Law (,,jus Valachicum”); twelve such assemblies of the Haţeg knyazes are known between 1360 and 1494. Although most of the documentary pieces of news on these aspects of Romanian medieval society belong to the Haţeg environment, these realities certainly characterized the entire Transylvanian South-West.58

As far as the existing Romanian knyazships are concerned, their number must have been extremely high compared to other areas of Transylvania; the Land of Haţeg country the custodian of most such administrative-political structures. Based on archaeological findings and discoveries-wall fortresses and fortified tower-houses (Rãchitova, Crivadia, Suseni-Colţ),59 respectively courtyard chapels-60several ,,valley

54 R. Popa, La începuturile, p. 277. 55 Documenta Romaniae Historica, D, pp. 30-35; Istoria românilor, III, pp. 364-367. 56 R. Popa, La începuturile, p. 71. 57 Ibidem, pp. 256-257. 58 In extenso, Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunãrile cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, Dacia Printing Press, 1991, passim. 59 R. Popa, La începuturile, pp. 217-224; Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, pp. 301-303; Adrian Andrei Rusu, ,,Donjoane din Trasilvania”, in Acta Musei Napocensis, no. XVII, 1980, pp. 177-194; Victor Eskenasy, Adrian Andrei Rusu, ,,Cetatea Mãlãieşti şi cnezatul Sãlaşului (sec. XIV-XVII)”, in Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, no. XXV, 1982, pp. 53-92.


40

knyazships” were identified, all gravitating around a fortified centre and comprising several ,,village knyazships”: Densuş, Râu de Mori, Râu Bãrbat, Râu Alb, Silvaş, Britonia/Brethonia (Sarmizegetusa), Vad and Sãlaş; other ,,territorial” knyazships existed on the Cerna valley, at Streisângeorgiu, in Leşnic and in the town of Orãştie. Knyazship formations were also identified in the northern part of the present county; different in name, they were identical in structure and functionality to Haţeg valley knyazships, called voivodeships. Their presence was certified in the whole space of the old Zarand County, at Brad, Ribiţa, Bãiţa etc. 61 The number of Hunedoara knyazes and voivodes was high throughout the Middle Ages; only on the territory of Hunedoara county over 500 knyazes are recorded until 1541.62 There was also a high number of Hunedoara criers-executors of court decisions or fiscal obligations, as intermediaries between the voivodes of community unions and the territorial knyazes or ordinary community knyazes-documented until late in the 18th century.63

With a complex military and institutional apparatus, acting as owners of villages and village groups (village knyazes and valley knyazes) with stone fortresses and keeps, with their own subjects from whom they levied patrimonial shares, established in public assemblies with wide powers and competencies, and judging by that ,,jus valachicum” or ,,jus keneziale”, the Romanian knyazes and voivodes fit perfectly into the historical ambiance of an evolving Europe. However, the impossibility to justify the possessions held, based on the rules of the Hungarian feudal law in force, caused a serious rupture within this ruling Romanian elite. Many rushed to legalize their superior social status by participating in the

60 Radu Popa, ,,Vechile biserici de zid din Eparhia Aradului şi pictura lor”, in Episcopia Aradului. Istorie. Viaţã culturalã. Monumente de artã, Arad, Arad Bishopric Printing Press, 1989, pp. 223-242. 61 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, pp. 495-501, 522-524, 568-570 & III, pp. 450-460; Adrian Andrei Rusu, ,,Miscellanea hatzegiana (informaţii şi reinterpretãri privitoare la Ţara Haţegului în Evul Mediu)”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. XX, 1986-1987, pp. 180-188; Ion Toderaşcu, Unitatea româneascã medievalã, Bucharest, Scientific and Encyclopedic Printing Press, 1988, pp. 63-64; Ioan Drãgan, Nobilimea româneascã din Transilvania între anii 1440-1514, Bucharest, Encyclopedic Printing Press, 2000, pp. 120-121. 62 Iosif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studii şi documente, Bucharest, Romanian Academy Printing Press, 1973, p. 166; Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, III, pp. 397-400, 427-431; Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului pânã la 1700, Satu Mare, Satu Mare Museum Printing Press, 1997, pp. 29-31; Istoria românilor, III, p. 351. 63 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, p. 524 (n. 294) & III, pp. 471-478.


41

endless military campaigns of the Hungarian Crown; some became Catholics. Most, however, thickened the ranks of the free peasantry or even vassal peasantry in the next few centuries.64

The Hungarian royalty was in contact with this complex society since the beginning of its presence in the intra-Carpathian space, a society firmly stepping on the path of feudalism, whose natural evolution would have ended, in the absence of the violence of history, by adopting the form of state organization. As testimonies of the Romanians’ territorial integrity and rights and freedoms in the past-a revival of the Romanian Hunedoara society occurred in the fifteenth century as a result of the participation of the local knyazships in the great European military clash during the time of voivode John (Iancu) Hunyadi-65only the knyaz assemblies remained (mentioned till late in the Middle Ages, mainly in Hunedoara area),66 the romanian districts-,,districtus Hatzak” (district of Haţeg, attested in 1360), ,,districtus de Hunyad” (Hunedoara district, attested in 1360), ,,districtus fluvii Stryg” (district of Strei, attested in 1377) and ,,districtus Iofgw” (district of Dobra, attested in 1387), all in Hunedoara county (subordinated, according to a document from 1371, to the district of ,,castri Dewa”, respectively ,,districtus Ribicza” (district of Ribiţa, attested in 1444) and perhaps ,,districtus Fejerkeres” (district of Crişul Alb, attested in 1404) from Zarand-67 and the unwritten customs

64 I. A. Pop, Instituţii medievale, pp. 49-52; Idem, Naţiunea românã, pp. 62-65; I. Drãgan, Nobilimea româneascã, p. 120. 65 Ştefan Pascu, ,,Rolul cnejilor din Transilvania în lupta antiotomanã a lui Iancu de Hunedoara”, in Studii şi cercetãri de istorie, year VIII, no. 1-4, 1957, pp. 25-67; Ion Haţegan, ,,Cneji români în lupta antiotomanã. Cneji bãnãţeni şi hunedoreni în luptele lui Iancu de Hunedoara; atestãri documentare (1441-1453)”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. XIV, 1979, pp. 225-231; Adrian Andrei Rusu, ,,Un formular al cancelariei regale, din epoca lui Iancu de Hunedoara, pentru nobilii români din Transilvania”, in Acta Musei Napocensis, no. XX, 1983, pp. 155-168; Idem, ,,Cneji români din Transilvania în epoca lui Iancu de Hunedoara: Cândeştii de Râu de Mori”, in Revista de Istorie, year XXXVII, no. 6, 1984, pp. 557-564; Viorel Lupu, ,,Cneji hunedoreni, luptãtori pentru creştinãtate sub stindardul lui Iancu de Hunedoara”, in Corviniana. Acta Musei Corvinensis, year I, no. 1, 1995, pp. 61-70. 66 Ioan-Aurel Pop, ,,Mãrturii documentare privind adunãrile cneziale”, in Revista de Istorie, year XIV, no. 2, 1975, pp. 2103-2106; Idem, Instituţii medievale, pp. 59-67, 85-119; Adrian Andrei Rusu, ,,Dovezi pentru continuitatea adunãrilor româneşti din Ţara Haţegului dupã mijlocul secolului al XV-lea”, in Sargeţia. Acta Musei Devensis, no. XVIII-XIX, 1984-1985, pp. 169-174. 67 Costin Feneşan, ,,Districtul Dobra şi privilegiile sale pânã spre sfârşitul veacului al XV-lea”, in Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, no. XVIII, 1985-1986, pp. 309-321; Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, pp. 33-40, 63-64; Istoria românilor, III, pp. 548-549.


42

of Romanian customary law (tacitly accepted by the Hungarian authorities).68

From a religious point of view, the new political context of South-Eastern Europe in the 9th-10th centuries brought with it a revival of North-Danubian Christianity, previously reduced to the status of a Christian island in a pagan sea. The Constantinopolitan missions in the Balkan-Danubian and Pannonian regions, resulting in the Christianization of Bulgarians, Moravians, Serbs, Russians and, temporarily, Hungarians, as well as the return of Byzantium to the Lower Danube in 971, accompanied by the reorganization of the episcopal system south of the Danube and in Dobruja, marked, from this perspective, the beginning of a new stage.69 The gradual disappearance of incineration graves in relation to inhumation graves, a phenomenon beginning after 700 and completed in the next two centuries, shows that the Slavic-Romanian followers of this funeral ritual had become Christians,70 this stage corresponding, according to recent historiography, to that of ,,the second beginning of Christianity” in the intra-Carpathian space.71 In other words, it is a re-Christianization of the early-medieval Transylvanian society, patronized by the political authority of the time, under the influence of the Slavic Christianity of Moravian type;72 at least two of the disciples of Saints Cyril and Methodius, Zandov/Jandov and Moznopon, seem to have arrived in the Romanian space at the turn of the 9th-10th centuries.73 The introduction of the so-called ,,Byzantine-Slav rite” is attributed to this phase, i.e. the introduction of the liturgical Slavic language in the life of the Church,74 both as a way of preserving the identity of the Eastern Romanian Christianity despite the attempts to attract it into the Latin-western sphere of influence, and as a means of cultural-religious progress, in a time when the church service books translated into Romanian were missing, but whose translation into the

68 Ioan-Aurel Pop, ,,Statutul cnejilor supuşi pe domeniile feudale din Transilvania în secolul al XIV-lea”, in Civilizaţie medievalã şi modernã româneascã. Studii istorice, Cluj-Napoca, Dacia Printing Press, 1985, p. 103. 69 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucharest, Vavila Edinf Printing Press, 1997, p. 486. 70 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 115. 71 Coriolan H. Opreanu, Transilvania la sfârşitul antichitãţii şi în perioada migraţiilor. Schiţã de istorie culturalã, Cluj-Napoca, Nereamia Napocae Printing Press, 2003, p. 52. 72 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 115. 73 Istoria României, I, pp. 301-302; Mircea Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 3rd ed., volume I, Iaşi, Trinitas Printing Press, 2004, p. 174. 74 P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, 2nd ed., Bucharest, Minerva Printing Press, 2000, pp. 186-187.


43

language of the Transylvanian political leaders had already begun through the Christian saints of the Moravians and was in full swing through their disciples.75

In Hunedoara County, the 10 burial tombs of Orãştie (,,Dealul Pemilor-X8” point), dated either in the second half of the 9th century or in the next century-belong to ,,Ciumbrud” group (Transylvanian aspect of the ,,Stare Mesto” culture of Moravia)-by their specific inventory (the guns are missing, and there are cross-pendants among the ornaments) and the positioning of the deceased (on the back, oriented to the east, with their hands on their chest, on the pelvis or raised),76 represent the first archaeological evidence of the presence of Christian Slavs in this area.77 Instead, the 68 burial tombs (sepulchral inventory specific to a warrior population) from the second necropolis of Orãştie (,,Dealul Pemilor-X2” point) are pagan, dating from the 10th century and the first decades of the next century, attributed to the Hungarians as well as to Pecheneg and Slav-Romanian elements;78 the same are the ones in Deva (,,Micro 15” point).79 Only the necropolises of Deva (the southern edge of the city), 80 Simeria Veche (,,În vii” point), 81 Hunedoara (,,Dealul

75 M. Pãcurariu, Istoria Bisericii, I, pp. 174-175. 76 Zeno Karl Pinter, N. G. O. Boroffka, ,,Necropola de tip Ciumbrud de la Orãştie „Dealul Pemilor”, punct X8”, in Apulum. Acta Musei Apulensis, year XXXVIII, no. 1, 2001, pp. 319-346; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 114, 240; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, p. 145; Dan Gheorghe Teodor, ,,Obiecte creştine din secolele VIII-XI la nordul Dunãrii de Jos”, in În memoria lui Alexandru Elian, Timişoara, Timişoara Archbishopric Printing Press, 2008, p. 342. 77 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 115; Sorin Marţian, Biserica pe teritoriile fostelor provincii dacice (Transilvania, Banat, Oltenia) în secolele VII-XI. Aspecte de istorie, organizare bisericeascã, rit şi cult, Târgu-Lãpuş, Guttenberg Printing Press, 2006, pp. 150-151. 78 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 120-125, 240; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, p. 145. 79 R. R. Heitel, ,,Arheologia etapelor de pãtrundere”, pp. 77-79; A. M. Velter, Transilvania în secolele V-XII, p. 400; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 120, 124-125, 236; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, pp. 142-143. 80 A. M. Velter, Transilvania în secolele V-XII, pp. 344, 354, 400; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 127, 246; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, p. 143. 81 Dorin Popescu, ,,Sãpãturile arheologice din R. P. România în anul 1962”, in Studii şi Cercetãri de Istorie Veche, year XIV, no. 2, 1963, p. 455; Beniamin Basa, ,,Şantierul Simeria”, in Materiale şi Cercetãri Arheologice, no. IX, 1970, pp. 225-232; Marius Muntean, ,,Studiul antropologic al scheletelor provenite din necropola medievalã timpurie de la Simeria Veche (jud. Hunedoara)”, in Analele Banatului, no. VI, 1998, pp. 339-357; A. M. Velter, Transilvania în secolele V-XII, p. 466; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 242; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, pp. 146-147; Roxana Stãncescu and Costin-Daniel Ţuţuianu, ,,Necropolã medieval-timpurie la


44

Comorilor” point) 82 and Streisângeorgiu (,,La Bisericã” point), 83 belonging typologically to the local horizon of Blandiana B-Alba-Iulia (,,Staţia de Salvare II” point) of the European culture of Bijelo-Brdo, and belonging chronologically to the 11th-12th centuries (the late stage of this cultural group, called ,,Citfalãu”, extends into the 13th century), suggest, through their inventory-absence of food, harness and other military accessories, appearance of coins, etc.-and by generalizing the West-East orientation of the deceased, the cultural homogenization of the Transylvanian communities and the definitive assertion of Christianity in the intra-Carpathian space.84

In conclusion, in the 10th-13th centuries, the Hungarian royalty gradually occupied the entire south-western space of Transylvania, a territory of special strategic importance due to its border position. Evidence of the organizational structures of the past is visible until today.

Simeria sau Simeria Veche?”, in Apulum. Acta Musei Apulensis, no. XLV, 2008, pp. 409-419. 82 K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei, pp. 116, 144; R. R. Heitel, ,,Arheologia etapelor de pãtrundere”, p. 78; A. M. Velter, Transilvania în secolele V-XII, p. 416; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 127, 238; A. Dragotã, Aspecte de multiculturalitate, pp. 143-144. 83 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României, p. 228; A. M. Velter, Transilvania în secolele V-XII, p. 468; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 128, 242. 84 I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc, pp. 127-128.


45

ERITIS SICUT DEUS SCIENTES BONUM ET MALUM. LOCUL TRANSILVANIEI CALVINE SEICENTEŞTI ÎN

ECUAŢIA CATOLICISMULUI EUROPEAN POST-TRIDENTIN

Eritis Sicut Deus Scientes Bonum et Malum. The Place of 17th Century Calvinist Transylvania in the Post-Tridentin Catholic

European Equation

Dr. Diana-Maria Dãian Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: At the end of the 16th century and the beginning of the 17th century

three confessional blocks in competition divided the European continent. The Reformation, the Counter-reformation and the second Reformation, to put in another words, the Lutheran, Catholic and Calvinist Churches had already consolidated their positions, each church functioning in a direct relation with the State. The present research aims to outline the fact that in spite of the great success scored by the Protestant Reformation, Transylvania was integrated in the equation of the European post-tridentine Catholicism, so it was definitely one of the missionary territories. In addition to this, the analysis is intended to demonstrate that the Transylvanian Principality was not included in the category of the in partibus infidelium missionary territories despite the fact that a bishop did not reside in the territory until the beginning of the 18th century. Finally, the article wants to emphasize the fact that the devotional expectations of the Transylvanian laics were encountered by the Franciscan missionaries, by the few secular priests and licenziati, who in the absence of an adequate instruction were able only to preserve the conditions of a medieval Church and to contribute to the perpetuation of a popular form of Catholicism in detriment of an elitist one. This aspect shows once again that in seventeenth-century Transylvania we can admit the existence of a militant and restoring Catholicism rather than a reformative, disciplining and regulating one.

Keywords: confessional blocks, Counter-reformation, Catholic missions, papal diplomacy, Congregation de Propaganda Fide.

La sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea,

trei blocuri confesionale aflate în competiţie divizau continentul european. Reforma, Contrareforma şi a doua Reformã, altfel spus Bisericile Luteranã, Catolicã şi Calvinã îşi consolidaserã deja poziţiile, fiecare bisericã operând în strânsã colaborare cu statul. Aceastã relaţie dintre Bisericã şi stat a încurajat integrarea autoritãţii ecleziastice şi seculare în cauza disciplinei sociale, consolidând identitãţile confesionale şi teritoriale.1

1 Graeme Murdock, ,,The Importance of Being Josiah: An Image of Calvinist Identity”, înThe Sixteenth Century Journal, volum 29, număr 4, 1998, p. 1043.


46

În Polonia, Ungaria şi Transilvania, adeziunea masivã la doctrinele protestante în rândul aristocraţiei şi al nobilimii pãrea sã constituie un aspect menit sã modifice în mod ireversibil conotaţiile religioase ale Europei Orientale. În aceste teritorii, pãtrunderea ideilor doctrinei de la Wittenberg a început în mod contextual, spre deosebire de expansiunea lor în lumea germanicã tocmai datoritã numeroaselor colonii de negustori/comercianţi şi agricultori germani, rãsfirate în imensul spaţiu situat între coastele Balticii, de la Pomerania spre Livonia şi spre lanţul carpatic, din Ungaria pânã în Transilvania, ţara celor 7 cetãţi germane.2 În Polonia, afirmarea doctrinelor lui Luther a gãsit un obstacol major în opoziţia clerului catolic, încã puternic, al dinastiei conducãtoare şi, într-o primã fazã, a conotaţiei naţionale (luteranismul era confesiunea patriciatului urban de origine germanã, un coetus social puternic, afirmat în oraşele mari, care exercitau un rol esenţial în economia polonezã).3

Teritoriul regatului Ungariei (incluzând Croaţia şi Transilvania) a ocupat un loc aparte în istoria Reformei şi a Contrareformei ca urmare a extraordinarei diversitãţi confesionale. În timp ce Reforma luteranã s-a bucurat de o victorie totalã în ţãrile scandinave şi catolicii au contracarat luãrile de poziţie protestante în Spania şi Italia, în Ungaria modernã timpurie putea fi întâlnit un numãr mare de denominaţiuni. Acest aspect poate fi explicat atât prin faptul cã în Ungaria dezmembratã politic coexistau mai multe naţionalitãţi (germanii au ales sã-l urmeze pe Luther, maghiarii au adoptat ideile lui Calvin, în timp ce românii erau ortodocşi). În acelaşi timp, în Ungaria, forţa politicã dominantã, dinastia habsburgã, era catolicã; or, aceasta nu intenţiona sã susţinã o anumitã denominaţiune protestantã în defavoarea alteia întrucât s-ar fi ajuns la preeminenţa unei biserici protestante asupra alteia, ceea ce desigur contravenea intereselor Habsburgilor în zonã.4

Istoricii au identificat o serie de raţiuni interconectate în mãsurã sã explice triumful Reformei protestante în Ungaria secolului al XVI-lea; cel mai important factor rãmâne însã slãbiciunea puterii regale. Ca urmare a rãzboaielor civile şi a conflictului cu turcii, catolicii Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya nu au putut permite chestiunilor religioase

2 Claudio Madonia, ,,L’ intreccio tra conflitti istituzionali e conflitti confessionali nell’Europa orientale (secc. XVI-XVII)”, în Paolo Prodi (ed.), Disciplina dell‟ anima, disciplina del corpo e disciplina della società tra medioevo ed età moderna, Annali dell‟ Istituto storico italo-germanico, Quaderno 40, Bologna, Società editrice Il Mulino, 1994, p. 357. 3 Ibidem. 4 István György Tóth, ,,Old and New Faith in Hungary, Turkish Hungary, and Transylvania”, în Ronnie Po-Chia Hsia (ed.), A Companion to the Reformation World, Blackwell Publishing, Oxford, 2004, p. 205.


47

sã cauzeze o mai mare alienare în rândul supuşilor lor.5 În acelaşi timp, autoritatea principilor creştini nu era suficient de consolidatã pentru a pune bazele unei opoziţii faţã de cauza protestantã, aşteptându-se din partea papalitãţii sã fie iniţiatoarea Cruciadei menitã sã alunge pericolul otoman.6 Popularitatea Reformei protestante poate fi explicatã şi prin faptul cã la jumãtatea secolului al XVI-lea, superioritatea intelectualã protestantã era evidentã, neputându-se identifica un cãrturar important care sã susţinã vechea credinţã. Acesta este practic şi motivul pentru care Biserica Romanã s-a prãbuşit rapid, fãrã a opune nici cea mai micã rezistenţã: poziţiile catolice erau mult prea slãbite pentru a fi implicate în rãzboaie religioase sângeroase.7 Reforma protestantã în Ungaria a diferit în punctele esenţiale de cea din Europa Occidentalã. În fapt, mai multe secte au fost capabile sã creeze propria organizaţie ecleziasticã şi sã devinã o Bisericã recunoscutã.8 În ceea ce priveşte cazul Transilvaniei, expansiunea Reformei protestante s-a derulat sub o formã diferitã, Principatul conservând o poziţie excepţionalã pe harta europeanã a Reformei. 9 În acest context, au devenit evidente douã tendinţe: fie

5 Ibidem, p. 211. 6 Ibidem. 7 István György Tóth atrage atenţia asupra unui aspect deloc neglijabil: numărul de dioceze pierdute de Biserica Catolică în însăşi ziua dezastrului de la Mohács (29 august 1526), precum şi faptul că jumătate din prelaţii maghiari, în frunte cu arhiepiscopii de Kalocsa şi Strigoniu, Lászlo Szalkai şi Pál Tomori, au murit pe câmpul de luptă. Ibidem, p. 212. 8 În Ungaria s-a păstrat prerogativa marilor seniori de a decide apartenenţa religioasă a unei regiuni. Aceştia practicau dreptul de patronaj asupra bisericilor de pe domeniul lor, astfel că viaţa religioasă de pe marile domenii a fost circumscrisă de decretele dietale din 1608, 1647, 1681. Legea din 1608 a stipulat libertatea de cult pentru sate, fiind reconfirmată în 1647. Pacea de la Viena (1606) a adus victoria Stărilor asupra autorităţii regale. Reiterată prin pacea de la Linz (1647), aceasta a lărgit drepturile protestanţilor maghiari şi a statuat libertatea de cult pentru toţi locuitorii Ungariei. Dieta de la Sopron a marcat reconcilierea dintre Stări şi rege, aducând un compromis pe plan religios: articolele din anul 1681 admiteau libertatea cultelor luteran şi calvin şi prevedeau reîntoarcerea pastorilor (după ce în 1671 se organizase un complot împotriva împăratului, iar bisericile protestante fuseseră ocupate de trupele militare, fiind interzis ministeriatul pastorilor). Idem, ,,Les luttes entre les confessions en Hongrie et en Transylvanie (XVIe-XVIIIe siècles)”, în Gaetano Platania (ed.), Politica e Religione nell‟ Europa Centro-Orientale (sec. XVI-XX). Atti del 3 Colloquio Internazionale (Viterbo, 7-9 giugno 2001), Viterbo, Sette Città, 2002, p. 53. 9 Idealurile lui Luther au găsit un teren propice receptării în mediul transilvănean, unde avem de-a face cu o naţiune mândră de propria identitate şi dornică de afirmare în contextul multietnic şi pluriconfesional al Principatului. Permanentele raporturi comerciale au facilitat cunoaşterea şi difuzarea noilor idei, astfel că la 1524 exista deja la Sibiu o comunitate luterană care a început, cu susţinerea contelui sas Marcus


48

înclinaţia protestanţilor spre divizare, fie creativitatea genialã în a implementa experimente sociale şi culturale. 10 Reforma protestantã a atras susţinãtori şi din locurile unde „duşmanii naturali ai Creştinãtãţii”, credincioşii profetului Mahomed, conduceau-un caz aproape unic în istoria universalã a mişcãrii reformatoare.

Otomanii nu au împiedicat rãspândirea ideilor reformatoare în teritoriile ocupate în regatul Ungariei, în jurul fostei capitale Buda. 11 Prima generaţie de reformatori se bucura deja de o mare popularitate în rândul satelor ocupate de turci: fostul franciscan Mihály Sztáray reuşise, potrivit rapoartelor sale sã punã bazele congregaţiilor protestante în 120 de sate din teritoriul otoman. 12 Este de remarcat faptul cã toleranţa otomanã faţã de reformatorii protestanţi a fost una relativã, incidentalã, depinzând de bunãvoinţa unui bey sau a altuia, ceea ce presupune cã otomanii nu au avut o politicã decisivã şi consistentã faţã de Bisericile creştine active în teritoriile ocupate de aceştia.13 Potrivit legii islamice,

Pemfflinger, lupta împotriva clerului catolic al oraşului. Instituţionalizarea Reformei în rândurile germanilor transilvăneni a fost legată în mod particular de un alt oraş, Braşov şi de o figură ilustră de intelectual, Johannes Honterus: prin intermediul tipografiei sale, acesta a adus la lumină numeroase scrieri, în limba latină şi în limba greacă, printre care 2 opere latine în ediţie îngrijită de Erasmus şi o serie de lucrări cu caracter didactic. Reformatio Ecclesiae Coronensis a reprezentat textul fundamental, care a inspirat comportamentul în ambianţa ecleziastică a autorităţilor citadine, Honterus inspirându-se din exemplul de la Wittenberg, dar cu un sens de moderaţie, caracteristică ce marchează, mai ales în mediul liturgic, Reforma la saşi. Haosul care a urmat înfrângerii maghiare de la Mohács (1526) şi mai ales luptele interminabile dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya pentru tronul Ungariei şi al Transilvaniei au accentuat posibilitatea de difuzare a protestantismului nu doar la nivelul bogatei burghezii săseşti, ci şi la nivelul nobilimii maghiare (care a găsit în Reformă un bun susţinător pentru atitudinea antihabsburgică şi pentru aspiraţia de a acapara bunurile ecleziastice). Adeziunea nobilimii la protestantism a fost de o relevanţă decisivă pentru viaţa religioasă a populaţiilor rurale pentru că odată cu trecerea seniorului la noua credinţă, acesta a adus cu sine toată masa maghiară. Nobilii maghiari nu au putut să nu observe caracterul german al mişcării; pornind de la ideile lui Calvin, armonizate după Consensus Tigurinus din 1549 şi îmbinându-le cu doctrinele reformatorilor de la Zürich, în mediul transilvănean şi-a făcut loc o distincţie tot mai clară: în timp ce saşii rămâneau luterani şi legaţi de norma de credinţă augustană, naţiunea maghiară trecea treptat la ideile calvine, devenind o susţinătoare ferventă a calvinismului. Cesare Alzati, Terra romena tra Oriente e Occidente. Chiese ed etnie nel Tardo 500, Milano, Jaca Book, 1981, pp. 39-44; Domenico Caccamo, Eretici italiani in Moravia, Polonia, Transilvania (1558-1611), Firenze, G. C. Sansoni Editrice, 1970, p. 28. 10 Ibidem. 11 István György Tóth, ,,Old and New Faith”, p. 216. 12 Ibidem. 13 Ibidem.


49

evreii şi creştinii (ortodocşi, protestanţi, catolici, armeni), în schimbul taxelor plãtite periodic, beneficiau de o oarecare siguranţã şi puteau sã-şi conserve credinţa şi instituţiile ecleziastice elementare (edificiile de cult acolo unde acestea fuseserã ridicate înainte de stãpânirea otomanã şi, dacã era cazul, puteau face reparaţii).14 Cu toate acestea, biserici noi sau biserici mai mari decât cele existente nu puteau fi construite, prozelitismul religios era interzis, iar procesiunile şi baterea clopotelor au cãzut în dizgraţie. 15 Relevantã în acest sens este menţiunea lui Paolo Torelli cu privire la capela negustorilor din Belgrad, pentru a cãrei ridicare şi funcţionare primiserã acord din partea turcilor, cu condiţia sã nu fie numitã bisericã, ci loc de rugãciune.16

Aceasta era situaţia când la sfârşitul anilor ’50 ai secolului al XVI-lea, din punctul catolic cel mai avansat în Orient, colegiul de la Viena, au pornit primele „patrule” de misionari iezuiţi cu scopul de a pune bazele avanposturilor Companiei lui Iisus în teritoriile din care trebuia ulterior sã înceapã contraofensiva catolicã.17 Curia generalã a Companiei nutrea de mai mult timp un interes aparte pentru un proiect de extindere spre Polonia, dar paşi concreţi în aceastã direcţie nu au fost fãcuţi decât în momentul în care circumstanţele referitoare la politica internaţionalã nu l-au determinat pe papa Paul al III-lea sã caute în 1549 consolidarea legãturilor cu unicul regat oriental care putea contrabalansa preponderenţa Habsburgilor. În tabloul amplu al acţiunii diplomatice papale, iezuiţii s-au pregãtit pentru aceastã sarcinã, creând condiţiile tehnice pentru o strategie cu o razã mare de acţiune: fondarea Colegiului germanic unde trebuiau sã fie instruiţi misionarii destinaţi activitãţii de apostolat în Polonia şi Ungaria; contemporan cu acesta a venit şi instituirea colegiului de la Viena (1552), care intenţiona sã constituie platforma operativã pentru pãtrunderea în Orient.18 Devenea clar faptul

14 Tamas Veghseo, „Catolice Reformare”. Ágoston Benkovich O. S. P. P. E. missionario apostolico, vescovo di Várad (1631–1702), Budapesta-Roma, Collectanea Vaticana Hungariae, Classis II, Tom II, 2007, p. 19. 15 ,,Et i Turchi per statuto e legge immutabile hanno di non dar ai christiani licenza di fabricar nove chiese, se bene non vietano di resarcire le vecchie, e rizzarle dai fondamenti, purché si trovi d‟esservi state per il passato. E quest‟ancora con molta spesa, sinché s‟ha la licenza”. István György Tóth, Litterae missionariorum de Hungaria et Transilvania (1572-1717), volum I, Roma-Budapest, Római Magyar Akadémia, 2002-2005, document 118 (1632), p. 401; vezi şi Idem, ,,Old and New Faith”, p. 217. 16 ,,Detti mercanti hanno una capella, la quale con grandissima spesa e sudor di sangue le fu dal Turco concessa tal facultà, ma però con patti che non si nominase chiesa, ma un loco o vero botega, dove facessero orattione”. Idem, Litterae missionariorum, volum I, document 24 (1623), p. 158. 17 Claudio Madonia, ,,L’ intreccio tra conflitti”, p. 358. 18 Ibidem.


50

cã aspectele politice şi sociale specifice teritoriilor în discuţie nu permiteau o recucerire armatã din partea catolicilor: cu siguranţã nu în Ungaria, unde catolicismul era minoritar şi cu atât mai mult nici în Transilvania, unde fusese abolit.19 Contrareformei îi rãmânea sã parcurgã calea cea mai lentã, gradualã, a persuasiunii, a propagandei, a politicii.

Misionarii catolici veniţi în Ungaria vorbesc despre un „Babilon” de limbi şi de religii, aspect deloc suprinzãtor dacã luãm în considerare diversitatea etnicã şi confesionalã a regatului Ungariei. Încã din Evul Mediu, înainte de Reforma lui Luther, Ungaria nu a fost ţara unui singur cult: în afara catolicilor, trãiau sârbi, greci şi români de confesiune ortodoxã, la sud bogomili eretici, iar la nord husiţi. Pe parcursul secolului al XVI-lea, adepţii religiei papiste au fost reduşi la o minoritate confesionalã. Acestui aspect s-a adãugat marea invazie turcã, ce a determinat o deplasare a popoarelor slave (crescând astfel numãrul creştinilor de rit grec), precum şi instalarea comunitãţilor de musulmani. Reforma protestantã aducea însã transformarea radicalã.20 Zilele în care Ungaria era numitã pe bunã dreptate propugnaculum Christianitatis erau acum de domeniul trecutului. 21 În acest context, necesitatea stabilirii misiunilor catolice în Ungaria otomanã şi în Transilvania devenea cu atât mai mare cu cât numãrul preoţilor catolici era redus, iar prezenţa unor misionari bine pregãtiţi era gânditã sã contracareze poziţiile slãbite ale Bisericii Catolice în teritoriul menţionat. Dar varietatea limbilor (maghiarã, germanã, slovacã, croatã, sârbã, românã, ucraineanã, turcã,

19 Ibidem, pp. 358-359. 20 Reforma luterană a ajuns la Buda şi în oraşele miniere ale Ungariei septentrionale concomitent cu momentul în care acestea se răspândeau în oraşele imperiale şi la curtea principilor germani. Nu este deloc surprinzător faptul că locuitorii germani ai Budei şi ai celorlalte oraşe vorbeau şi, ceea ce este cel mai important, citeau în limba germană aşa cum se petrecea în celelalte oraşe germane. Unul dintre motivele pentru care Reforma calvină s-a bucurat de un succes atât de mare în Ungaria şi Transilvania secolului al XVI-lea este tocmai faptul că Reforma luterană a rămas pentru mulţi maghiari o mişcare fundamental germană, drept pentru care nobilii maghiari, orăşenii şi ţăranii au preferat să adere la învăţăturile lui Jean Calvin. István György Tóth, ,,Identità collettive: religione e nazionalità nell’ Ungheria del XVII secolo”, în Wolfgang Reinhard, Paolo Prodi (ed.), Identità collettive tra Medioevo ed età moderna: Convegno internazionale di studio, Bologna, CLUEB, 2002, p. 2. 21 Robert W. Seton-Watson, ,,Transylvania (I)”, în The Slavonic Review, volum I, număr 2, 1922, p. 315; ,,L‟Ungheria, quale stata prima sancta et partoriva santi, et adesso partorisce maledetti, che adesso te piango cum Jeremia profeta profetae tui viderunt tibi falsa et stulta nec apariebant iniquitatem tuam, ut se ad penitentiam provocarent. Viderunt autem tibi assumptiones falsas, et ejectiones che adesso l‟Ariana, i bugiardi profeti dicono che Cristo non‟ è figliol di Dio, et Caluinisti che nel santissimo sacramento non‟ è vero corpus di Christo, nè che papa è vero vicario di Christo”. István György Tóth, Litterae missionariorum, volum I, document 81 (1630), p. 300.


51

latinã) şi a confesiunilor (catolici, ortodocşi, luterani, calvini, antitrinitarieni/unitarieni, anabaptişti, sabatarieni, evrei, musulmani) avea sã devinã o adevãratã provocare pentru misionarii provenind din Italia în ochii cãrora Ungaria şi Transilvania se prezentau ca adevãrate Babilonuri, „turnuri Babel” propriu-zise, aşa cum observau în mod repetat în scrisorile adresate cardinalilor romani.22

Dupã Conciliul din Trento (1545-1563), prin intermediul vizitatorilor apostolici, Sfântul Scaun şi-a manifestat interesul faţã de situaţia credincioşilor locuind teritoriile ce trebuiau recuperate pentru catolicism, dar şi faţã de sarcinile şi posibilitãţile convertirii catolice. La 1580 papa Grigore al XIII-lea a trimis doi vizitatori apostolici, Pietro Cedulini, episcop de Nona, care trebuia sã viziteze Constantinopolul şi regiunile meridionale, în timp ce franciscanul Bonifaciu de Raguza, episcop de Stagno se îndrepta spre nord cu scopul de a aduna informaţii privitoare la situaţia catolicilor din Dalmaţia, Bosnia, Slavonia, Croaţia, Serbia şi Ungaria.

Roma trimitea odatã cu episcopul Bonifaciu douã încãrcãturi masive spre Balcani şi Ungaria otomanã, constând în sute de cãrţi de diferite dimensiuni: missale, catehisme, rezoluţiile Conciliului tridentin, precum şi alte lucrãri în limbile latinã, italianã şi greacã ce urmau a fi distribuite cãlugãrilor şi preoţilor seculari.23 Instrucţiunile detaliate date episcopului de Raguza de cãtre Sfântul Scaun dezvãluiau faptul cã sarcina primului vizitator apostolic în aceste teritorii de frontierã nu era doar aceea de a distribui cãrţile în Ungaria otomanã, dar şi de a confisca şi arde cãrţile periculoase dupã trimiterea unei copii Romei în vederea examinãrii.24 Bonifaciu trebuia sã strãbatã şi Transilvania, dar a murit la Timişoara, la începutul anului 1582. Planurile Sfântului Scaun includeau încã de atunci o vizitã în Transilvania, iar dupã constituirea Congregaţiei de Propaganda Fide, situaţia Principatului calvin şi mai ales a populaţiei catolice din Secuime a ocupat un loc important în politica Romei.25

La 1607, Antonio Velislavi, abate de San Sergio şi Bacco (Albania) şi Ignatio Alegretti erau trimişi de papa şi de Sfântul Oficiu în regatul Ungariei, în provinciile Posega, Lrieni şi Timişoara, precum şi în

22 Idem, ,,Identità collettive”, p. 1. 23 Idem, ,,Missionaries as Cultural Intermediaries in Religious Borderlands: Habsburg Hungary and Ottoman Hungary in the Seventeenth Century”, în Heinz Schilling, István György Tóth (eds.), Religion and Cultural Exchange in Europe 1400-1700, Cambridge, Cambridge University Press, 2006, p. 106. 24 Ibidem. 25 Idem, „Primul recensământ catolic din Secuime (Raportul lui István Szalinai din 1638), în Studii şi materiale de istorie medie, număr 19, 2001, p. 274.


52

regiunile înconjurãtoare cu scopul de a vizita populaţia catolicã şi de a acorda acesteia asistenţã spiritualã în lucrarea de salvare a sufletului. Congregaţia de Propaganda Fide începea treptat sã devinã conştientã de realitãţile locale, misionarii contribuind cu informaţii. La 1622 Giacomo di Niccolò îşi exprima dorinţa de a propovãdui printre „infidelii” din pãrţile Ungariei supuse turcilor în vederea ghidajului spiritual al laicilor catolici care aveau o mare nevoie de miniştri catolici, plecând de la principiile caritãţii creştine, ale zelului şi ale salus animarum. 26 La 1623 Pietro Massarecchi, preot albanez, informa Congregaţia de Propaganda Fide cã vizitase pânã atunci Bulgaria şi ajungând la Belgrad, se pregãtea sã se îndrepte spre Bosnia şi Ungaria.27 Massarecchi avea sã se opreascã la sud de Ungaria şi sã scrie o relaţie concisã despre situaţia catolicismului, insistând asupra comportamentului episcopilor în teritoriile ocupate de otomani şi propunând reorganizarea ierarhiei ecleziastice fãrã participarea suveranului maghiar şi a episcopilor aleşi de acesta.28

Tot la 1623 Paolo Torelli considera necesar sã informeze Congregaţia de Propaganda Fide cu privire la starea spiritualã a acestor teritorii pentru a se întreprinde mãsuri în serviciul lui Dumnezeu şi în folosul extinderii credinţei catolice. 29 Potrivit raportului lui Antonio Velislavi şi Ignatio Alegretti, adresat Romei, la frontierele Christianitatis se afla un numãr mare de creştini aparţinând Bisericii romane şi care respectau comandamentele apostolice, dar care se dovedeau a fi ignoranţi în ceea ce priveşte învãţãturile de credinţã ce individualizau fedele modern: neavând posibilitatea de fi ghidaţi din punct de vedere spiritual, aceştia se confesau şi primeau comuniunea o datã pe an, iar mulţi dintre ei nu cunoşteau Pater Noster, Ave Maria sau Credo. 30 Acelaşi raport vorbeşte

26 ,,Don Giacomo di Niccolò prete Raguseo oratore humilissimo espone alle Signorie Loro Illustrissime che ha desiderio di andare tra infedeli nelle parti d‟Vngheria sottoposta alli Turchi, per giovare a quelli poveri Catolici, quali hanno carestia grande de ministri Catolici, et questo solo mosso da carità Christiana, e zelo della salute del prossimo”. Idem, Litterae missionariorum, volum I, document 17 (1622), p. 146. 27 ,,Doi mesi sono, come mi trovo in viaggio con haver per gratia di Dio finito la visita di Bulgaria, et arrivato a Belgrado, detta Albagreca, per fare quella d‟Ungheria et Bosna”. Ibidem, document 23 (1623), p. 155. 28 Tamas Veghseo, Catolice reformare, p. 52. 29 ,,Mi comanda che debbe informarlo del stato et di necessità di questi paessi, non gli dico altro vinea quidem magna, et operarii pauci, son certo quanto Vostra Signoria volentieri abracia le cose che ridondano in servizio di Dio et augmento della santa religione”. István György Tóth, Litterae missionariorum, volum I, document 24 (1623), p. 157. 30 ,,Nel 1607 Don Antonio Velislaui, abbate di Santi Sergio e Bacco in Albania et Don Ignatio Alegretti furono mandati dalla Santità di Nostro Signore et del Santo Offitio nel regno di Vngaria


53

despre condiţiile particulare ale misiunii catolice în teritoriile aflate sub dominaţie otomanã, precum lipsa conventelor sau a personalului ecleziastic.31

În organizarea misiunilor, Congregaţia de Propaganda Fide trebuia sã acţioneze în 2 direcţii: 1. Activitatea pastoralã la nivelul credincioşilor catolici locuind în teritoriile aflate sub dominaţie otomanã, în particular Ungaria şi Transilvania; 2. Activitatea misionarã în rândul protestanţilor şi a creştinilor de rit rãsãritean prezenţi în numãr mare în teritoriile menţionate anterior. 32 La 1626 misionarii franciscani din provincia Preasfântului Mântuitor (Ungaria) înaintau papei Urban al VIII-lea o cerere în 4 puncte: 1. În conformitate cu vechile privilegii şi libertãţi, sã poatã administra sacramentele în orice loc, preluând autoritatea preotului parohial în absenţa acestuia; 2. Atâta timp cât în teritoriile aflate sub dominaţie otomanã nu rezida episcop, ci vicar, sã poatã institui miniştri de cult care sã aibã facultatea de a-i absolvi pe penitenţi; 3. Sã poatã consacra preoţi; 4. Sã poatã suplini absenţa episcopilor.33 În acelaşi an, franciscanul Alberto Rengjich, episcopul de

nelle provincie intorno al Danubio, di Possega, Lrieni e Temisuari, et altri luoghi circonvicini, a visitare quelli religiosi e popoli Cattolici con autorità di assolverli et procurarli di bisogni spirituali dalla Sede Apostolica, nelli qualli luoghi si trovano migliara di Christiani et per la maggior parte fidelissimi e devotissimi et obedientissimi alli commandamenti apostolici, ma per lo più ignoranti delle cose pertinenti al Christiano, et non haver chi loro insegni, li quali si confessano et communicano una volta l‟anno, et molti non sanno né Pater Noster, né Ave Maria, né Credo”. Ibidem, document 11 (1607), p. 128. 31 Principalele elemente catolice erau reprezentate de fraţii minoriţi provenind din provincia Bosnia-Argentina. La 1618, fiind numit episcop de Belgrad de către papa Paul al V-lea, Pietro Cattich da Sibenico lua drumul spre reşedinţa sa; solicitarea sa de a celebra oficiile ecleziastice în cele şapte provincii justifica deplasarea acestuia spre Mohács, unde se confrunta cu un număr redus de creştini spre deosebire de populaţia calvină majoritară. La 1624 franciscanii observanţi din provincia Bosnia-Argentina erau preocupaţi de numărul mic de credincioşi pe care au reuşit cu greu până la acel moment să-i menţină în cadrul Bisericii romane, drept pentru care solicitau o soluţie din partea Congregaţiei de Propaganda Fide: ,,Per tanto li detti frati hanno mandato qui un difinitore, e secretario della provincia, li quali in nome di tutti supplicano in visceribus Jesu Christi alla Santità Vostra come padre e pastore universale de tutti che si degna provedere di qualche opportuno remedio che non si perda in un subito quel poco di fedeli che sin hora con tanto sangue e sudore s‟è mantenuto e loro s‟obligano di pregarli dal Signore longa conservatione per l‟utile della sua Santa Chiesa”. Ibidem, document 27 (1624), p. 166. 32 Tamas Veghseo, Catolice reformare, p. 47. 33 ,,Provintia Vngariae Salvatoris ordinis minorum regularis observantiae in partibus Turcharum humiliter petit, ut pro salute animarum in scriptis concedere digneretur, Primo. Ut secundum antiqua nostra privilegia possint fratres sacramenta omnia, cum licentia parochorum in illorum absentia administrare. 2. Ut det facultatem absolvendi ab haeresi, et aliis casibus reservatis, etiam in Bulla Coenae Domini, ratio petitionis est, quia in ditione Turcica nullus episcopus vel vicarius residet, ad


54

Samandria, scria Congregaţiei de Propaganda Fide cã a efectuat o vizitã pastoralã la Szeged şi cã vroia sã ajungã şi în celelalte teritorii, dar zgomotul armatelor lui Gabriel Bethlen şi ale Imperiului Otoman l-au împiedicat. 34 Un an mai târziu, acelaşi Alberto Rengjich scria Congregaţiei, preocupat fiind de gãsirea unui mod de a ajuta câţiva preoţi în vederea acordãrii asistenţei spirituale catolicilor din teritoriul situat între Timişoara şi Transilvania.35 Episcopul de Samandria revenea cu o scrisoare prin care aducea la cunoştinţa Congregaţiei cã s-au ales persoanele care urmau sã preia misiunea în satele dintre Timişoara şi Transilvania.36

Congregaţia de Propaganda Fide se implica activ în organizarea misiunilor în teritoriile de la frontierele Christianitatis atât prin trimiterea de misionari, cât şi prin oferirea de subsidii materiale şi financiare necesare desfãşurãrii activitãţii de apostolat. Din raportul lui Simone Matkovich aflãm cã acesta obţinuse din partea Propagandei trimiterea mai multor misionari catolici şi a doi preoţi seculari în teritoriile Slavoniei şi ale Ungariei otomane.37 Acelaşi Simone Matkovich amintea la 1631 cã obţinuse din partea Congregaţiei un alt preot în vederea desfãşurãrii activitãţii de apostolat în pãrţile Ungariei otomane, dar sublinia absenţa obiectelor de cult, cauzã directã a insuccesului misiunii catolice.38

quos pro absolutionis beneficio paenitentes mitti possint, quae quidem facultas ministris provintialibus, tam praesentibus, quam futuris, committi potest, qui etiam in quolibet conventu unum vel duos confessores cum hujusmodi facultati instituere possit. 3. Ut chrismate veteri liceat uti, donec fratres novum habere possint. 4. Ut propter penuriam et magnam distantiam episcoporum det facultatem eidem provincae, ut fratres extra quatuor tempora a quocumque episcopo proximiori, cujus praesentiam primo habere possint”. István György Tóth, Litterae missionariorum, volum I, document 40 (1626), p. 184. 34 ,,Io son stato in visita a Seghedino, e volevo passar oltre, ma li rumori delli eserciti di Betlem e di Turchi, mi hanno tratenuto”. Ibidem, document 58 (1626), p. 225. 35 ,,Pochi giorni sono che ho dato risposte sufficienti per quello che mi vien comandato da quella Sacra Congregatione, nè occorse replicare altro intorno all‟ordine che mi danno di havere intelligenza col illustrissimo nuntio di Germania e arcivescovo di Strigonia, per trovare modo di dar aiuto a un paio di sacerdoti per servitio di quei popoli tra Temesuar e Transiluania, che stanno questi spersi senza aiuto spirituale per le cause che già gli ho esposto”. Ibidem, document 63 (1627), p. 239. 36 ,,Già sono provisti li sacerdoti per quella missione di quei villaggi tra Temesuar e Transiluania, e uno da alcuni mesi in qua è andato e procura si facci un poco di fabrica per la chiesa, acciò habbia migliore principio, perché quei popoli come hanno già fatto il callo di non confessarsi e di non vedere e sentire le messe, così si rendono molto difficili a ridursi a quest‟opera”. Ibidem, document 65 (1627), p. 242. 37 ,,Et havendo ottenuto dalla Sacra Congregatione de Propaganda Fide alcuni missionarii di diverse religioni e doi preti secolari per li varii bisogni”. Ibidem, document 105 (1631), p. 358. 38 ,,Simone Matteokouich sacerdote Bosnese humilmente espone a Vostra Eminenza che havendo ottenuto dalla Sacra Congregatione de Propaganda Fide un prete per missionario nelle parti


55

La 1626 franciscanul Alberto Rengjich scria papei Urban al VIII-lea despre publicarea jubileului anului sfânt 1626 în toate teritoriile care intrau sub jurisdicţia episcopului de Samandria; relatarea sa îşi dovedeşte o datã în plus importanţa deoarece ridica problema populaţiei catolice din Transilvania care nu era din punct de vedere jurisdicţional în provincia Bosnia-Argentina, dar care avea nevoie de asistenţã spiritualã, drept pentru care cerea insistent permisiunea de a aduce la cunoştinţa tuturor catolicilor din Principat anul jubiliar. 39 Se pare cã cererea misionarului a fost acceptatã din moment ce la sfârşitul anului 1626, Alberto Rengjich scria Congregaţiei de Propaganda Fide pentru a rãspunde la trei scrisori primite de la Roma şi datate 29 septembrie; ca rãspuns la prima scrisoare, misionarul mulţumea Congregaţiei pentru jubileul procurat în folosul catolicilor din Transilvania, aşteptând bula papalã în acest sens.40

La 1629 János Darko Nagyajtai oferea Congregaţiei o descriere amplã a Transilvaniei: „Transilvania, care per diametru în lungime şi lãţime mãsoarã 45 de mile maghiare, echivalentul a 280 de mile italiene, este o ţarã foarte bogatã, numãrându-se printre cele mai populate şi bogate ţãri din Europa. A fost parte componentã şi provincie a regatului Ungariei, de care s-a separat în 1545, când a fost datã de sultanul Süleiman reginei Izabella, vãduva regelui Ioan şi copilului lor, Ştefan Ioan numit şi Ioan Sigimund. Dacã pânã la acel moment s-a conservat puritatea catolicã, sub domnia reginei vãduve a pãtruns erezia luteranã, iar sub domnia fiului sãu a pãtruns şi cea arianã; acestuia i-a urmat Ştefan Báthory, iar lui, devenit rege al Poloniei, fratele sãu Cristofor, apoi fiul acestuia Sigismund, cardinalul

d‟Vngheria sotto l‟Turco si trova sprovisto di molte cose necessarie, come paramenti e calici, per mancamento di quali vien anco mancar il frutto della missione, non potendosi scorrere da villa in villa e da un luoco all‟altro, per non si trovar in quelli nè chiese, ne suppelettile per quelle necessarie”. Ibidem, document 112 (1631), p. 373. 39 ,,Il vescovo di Samandria nelle parti dell‟Vngheria soggetta al dominio del Turco espone alla Santità Vostra che havendo havuto per gratia dalla Santità Vostra di pubblicare il giubileo dell‟anno santo per questo anno del 1626 in tutti i luoghi della sua cura, e amministratione il che ha fatto con molta sodisfatione e divotione di questo Christianesimo. Trovando hora alcuni popoli convicini che non sono della cura dell‟oratore, ma sono nel Principato di Transilvania, e non possono conseguire il detto giubileo, nei luoghi della detta cura dell‟oratore desiderano di conseguire questa gratia. Perciò si supplica humilmente la Santità Vostra che l‟oratore possa pubblicare e dillatare il detto giubileo nell‟istessa forma a lui concessa a tutti quei Christiani, che sono nel Principato di Transilvania, acciò che partecipino d‟un tanto gran dono”. Ibidem, document 42 (1626), p. 187. 40 ,,In un istesso giorno mi trovo con tre lettere di quella Sacra Congregatione date tutte tre sotto li 29 di settembre in diversi propositi. In risposta delle quali: Alla prima rengratio infinitamente alla gratia del giubileo procurato da Nostro Signore per quelli popoli di Transiluania, della quale starò aspettando il breve, come mi offeriscono, e all‟hora procurarò di servirmi al possibile”. Ibidem, document 59 (1626), p. 227.


56

Andrei, iar în urma unor rãscoale sub Ştefan Bocskai, unchi matern al lui Sigismund, conducãtor al nemulţumiţilor maghiari şi transilvãneni, a pãtruns şi calvinismul, o altã erezie perfidã. În prezent, sub Gabriel Bethlen, domnesc principi eretici. Populaţia Transilvaniei este de diferite naţiuni, dar cei mai mulţi locuitori sunt secuii, de condiţie umilã. Alţii se numesc saşi care au rangul de nobili, întru totul diferiţi în îmbrãcãminte şi limbã de primii. Mai sunt şi maghiarii, nobili şi iobagi, care s-au împrãştiat printre ceilalţi şi, în final, sunt câteva locuinţe ale iobagilor valahi, întru totul diverşi de ceilalţi. Toţi însã sunt supuşi domniei unui singur principe, chiar dacã saşii se bucurã de privilegii ca orãşeni liberi. Principele care domneşte în prezent, aşa cum nu e duşman deschis catolicilor din Transilvania, tot aşa e prieten al tuturor celorlalţi eretici. Un singur episcop a fost dintotdeauna în acel regat, numit al Transilvaniei, a cãrui catedralã şi cler era la Alba-Iulia, reşedinţã ordinarã a principilor regnanţi, mereu numit de regii maghiari; acolo au rezidat episcopii pânã la pomenitul Ştefan Bocskai, când au fost alungaţi pe motiv cã erau partizani austrieci, astfel cã cel care azi trãieşte, rezidã în Giavarino,41 în Ungaria, ca şi canonic al acelei biserici, nici mãcar vicarului sãu nu-i este permis sã intre în Transilvania, care este abandonatã în ceea ce priveşte pãstorul spiritual [...] atâta timp cât Transilvania este redusã la ultima dintre mizerii pentru introducerea ereziilor de orice fel, aceasta este rãu, deoarece lipsind puţinii catolici curaţi, aceştia rãmân pradã rapacitãţii eretice. De aceea catolicii, printre care se numãrã cei din rândul nobilimii maghiare şi, în cel mai mare numãr, secuii, au trimis un transilvãnean la picioarele domnului nostru, cerând sã le acorde ajutor, întrucât din cauza lipsei de pãstori sunt în pericol sã-i piardã şi pe catolicii rãmaşi, aceastã persoanã trimisã de ei este un secular catolic, foarte erudit [...] aceeaşi persoanã ca cea mai importantã dintre secui şi îndrãgitã de nobilimea transilvanã ar putea fi promovatã la sacerdoţiu şi trimisã în misiune cu autoritatea necesarã în absenţa episcopului”.42

Giovanni Darko Transilvãneanul scria din nou Congregaţiei dupã ce a asumat sacerdoţiul şi, trebuind sã ia calea Principatului în calitate de misionar, amintea cele necesare pentru o asemenea sarcinã pastoralã: sã primeascã scrisorile Congregaţiei menite sã ateste facultãţile sale misionare; sã preia funcţia de vicar apostolic în Transilvania; sã i se confere facultatea de a absolvi; sã i se acorde subsidii financiare pentru a putea efectua lunga cãlãtorie şi pentru a cumpãra cãrţi; sã afle decizia Congregaţiei privind ridicarea unei şcoli de institutori catolici.43

41 Győr. 42 István György Tóth, Litterae missionariorum, volum I, document 75 (1629), pp. 278-279. 43 ,,Havendo di già per gratia della Sacra Congregatione con l‟altri ordini ricevuto il sacerdotio, Giovanni Darko Transiluano, e dovendo come missionario andare alla cultura di quella desolata patria, riverente riccorda quello stima necessario per tal viaggio. Che per il buon successo della missione


57

Din 1630 se poate vorbi despre o intensificare a prezenţelor misionare în spaţiul transilvãnean. La 1631, în raportul sãu cãtre Congregaţie, Vincenzo Pinieri se recomanda drept doctor în teologie, ministru provincial al Transilvaniei, al pãrţilor superioare ale Ungariei, al Valahiei, Moldovei şi Bulgariei, comisar general şi misionar apostolic, comisar şi vizitator general al provinciilor Rusia şi Lituania.44 Un an mai târziu, Pietro Massarecchi informa Congregaţia despre intenţia sa de a vizita Caransebeşul şi despre trimiterea unui preot în persoana lui don Biagio da Diacovo pentru a veni în întâmpinarea exigenţelor devoţionale ale credincioşilor transilvãneni, fiind conştient de lipsa personalului ecleziastic, în particular de absenţa unui episcop şi de cererile laicilor privind asistenţa spiritualã.45 La 1633, Congregaţia de Propaganda Fide adresa o scrisoare pãrintelui Benedikt Radzinski, exprimându-şi intenţia de a face o vizitã apostolicã secuilor din Transilvania şi altor catolici prezenţi în Ungaria otomanã, în diocezele regatului maghiar în care nu rezidau episcopi cu scopul de a avea informaţii asupra situaţiei şi necesitãţilor spirituale ale laicilor. O vizitã în Secuime era în viziunea Romei de o importanţã majorã, întrucât potrivit notei canonicului Marton Bogdano de Zagreb, în acea parte a Transilvaniei era un numãr mare de catolici care avea nevoie de asistenţã spiritualã, aspect ce nu

sia accompagnato con lettere della Sacra Congregatione così alla maestà dell‟imperatore, come al principe di Transilvania. Che sia già spedito come vicario apostolico nel vescovato di Transilvania, giaché quel vescovo è risoluto di non andarvi, mentre vive il presente principe per tema che ha di questo. Che in oltre se li diano quelle facoltà d‟assolvere, ricever l‟heretici et apostati, etc., che in simili paesi si suole come deve alli missionarii. Che oltre il sufficiente viatico, se li assegni alcuna provisione a fine di poter scorrer quel paese vastissimo e bisognissimo d‟ogni aiuto con dargli di comprar alcuni libri in Venetia, quali non si trovano in quella provincia. Che la Sacra Congregatione concluda, e li commetta, quello intende sopra l‟eretione d‟una scuola di maestri Catolici per servitio di quella anime, supplicando si degnino spedirlo per non poter egli tratteniersi più in Roma, dove ha consumato quel poco che havea in spatio di quasi cincque mesi etc.”. Ibidem, document 76 (1629), p. 282. 44 ,,Frater Vincentius Pinerius a Monnte Flascone ex provincia Romana artium et sacrae theologiae doctor, in Transiluania et partibus superioribus Hungariae Valachiae Moldauiae et Bulgariae minister provincialis, commisarius generalis et missionarus apostolicus, nec non provinciae Russiae et Lituaniae commisarius et visitator generalis ordinis minorum conventualium Sancti Francisci”. Ibidem, document 111 (1631), p. 371. 45 ,,Io per proveder a quelli christiani, le settimane passate, quando tornai dalla visita, mandai un sacerdote prete da bene accomodandolo di dieci tolleri con darli ordine che ritornasse circa li 15 di marzo che facilmente sarei andato a visitarli ancorché sono quattro giornate lontano da qui verso Sebisc in Transiluania, e per quel che intendo, doppo essere sotto il Turco, non è stato vescovo fra loro, et i poverini molto lo desiderano, se haverò con chi e con che, anderò. Dico con che perché vorrei che hormai mi capitasse quella misera provisione.”; “Io per consolar quelli Christiani in questi giorni santi mandai un prete per nome Don Biagio”. Ibidem, document 119 (1632), p. 405; document 121 (1632), p. 410.


58

putea fi neglijat de Biserica Romanã contrareformatoare. 46 La 1633 Fulgenzio da Jesi scria Congregaţiei despre catolicii care trãiau în comitatul Ciuc, adicã în Secuime, teritoriu de misionariat aflat sub controlul principelui Transilvaniei şi despre dificultãţile privind deplasarea înspre acel teritoriu, datã fiind prezenţa covârşitoare a „ereticilor” şi a „schismaticilor”.47 Soluţia imaginatã de acesta, derivând din experienţa sa misionarã, în vederea îmbunãtãţirii situaţiei catolicilor şi a propagãrii „adevãratei credinţe” consta în numirea unui episcop în Secuime, în persoana unui predicator zelos, cu o viaţã exemplarã, ghidatã de preceptele evanghelice, a cãrui rezidenţã urma sã fie instituitã în conventul de la Şumuleu-Ciuc şi care urma sã fie întreţinut, asemenea celorlalţi franciscani, prin donaţiile laicilor.48

La 1634 era rândul provincialilor Ungariei şi Transilvaniei sã sublinieze absenţa personalului ecleziastic din Transilvania şi sã solicite Congregaţiei trimiterea momentanã a unui numãr de zece preoţi pentru a veni în întâmpinarea exigenţelor devoţionale ale catolicilor din Principat,49 cerere aprobatã de Roma.50 La 1635, Antonio Palelli scria Congregaţiei în vederea aprobãrii solicitãrii sale de a-l însoţi pe Francesco

46 ,,Al padre Benedetto Radzinense minore conventuale. Desiderando questa Sacra Congregatione di far una visita di popoli Sicoli della Transiluania, e d‟alcun altri ch‟habitano l‟Ungaria sotto il Turco, nelle dioccese de vescovi di questo regno che non risedono, a fine solo d‟haver certa relatione di essi, e dello stato e bisogni loro spirituali ha risoluto di valersi di Vostra Paternità per il buon testimonio che di lei qui hanno dato con loro lettere alcuni signori di cotesti parti, et a bocca il padre Vincenzo Pinieri già provinciale di Transiluania, e missionario della medesima Sacra Congregatione [...] La visita di Sicoli preme grandemente a questi miei eminentissimi signori perché come vedrà dall‟aggionta nota del canonico Marton Bogdano di Zagrabia, in quel tratto della Transiluania v‟è gran numero di Cattolici”. Ibidem, document 132 (1633), p. 451. 47 ,,Hoc plane idem dicendum de Catholicis, qui sunt in comitatu Chikiensi sive in Sicuglia, quae (ut fratres mihi retulerunt) est magna regio principi Transylvaniae heretico subjecta, ubi eo majus est periculum animarum, quo magis distant a pastoribus, et quo difficilior est transitus etiam fratribus nostris ad illas partes, et quo magis sunt circumdati ab haereticis et scismaticis”. Ibidem, document 133 (1633), p. 454. 48 ,,Haec autem omnia ego humillimus et inutilis orator, non tantum didici ex auditu, sed experientia certa quatuor annorum et ultra quibus in partibus illis sum versatus. Efficax autem remedium ob curam tanti mali et praeservativum boni, et ad fidei propagationem optimum meo debili judicio fore videtur, nempe quod inter Siculos unus zelosus et exemplaris episcopus constituatur, saltem titularis, qui in monasterio nostro Chikiensi posset habere suam residentiam, et de elemosinis cum aliis fratribus vivere”. Ibidem. 49 Ibidem, document 144 (1634), p. 486. 50 ,,Sacra Congregatio decrevit ut infra: Prima missionem praefatorum fratrum addita Transiluaniae provincia confirmavit mandavitque litteras patentes missionis pro illis expediri cum decem sociis ejusdem ordinis, quos jussit per eos nominari ut possint fieri consuetae diligentiae circa eorum ad hujusmodi missionem idoneitatem”. Ibidem, p. 487.


59

Antonio da San Felice în teritoriile de misionariat,51 dar ministrul general al franciscanilor, Giovanni Battista Berardicelli da Larino comunica secretarului Congregaţiei, Francesco Ingoli, cã Fra Antonio era de bune moravuri şi conduitã, dar de o pregãtire medie, dispus sã înveţe, dar nu sã instruiascã pe alţii, atâta timp cât pregãtirea sa era lipsitã de cursurile de filosofie şi teologie.52 Acest lucru demonstreazã încã o datã cã avem de-a face cu un framework, un cadru de referinţã în care Congregaţia de Propaganda Fide a încercat sã menţinã desfãşurarea activitãţii de apostolat în teritoriile de misionariat prin instituirea unui control aproape exclusiv asupra acestora. În ciuda standardelor înalte stabilite încã de la început, Congregaţia a fost nevoitã sã facã compromisuri în vederea adaptãrii la realitãţile locale întâmpinate de misionari.

Iatã cã Transilvania era integratã în ecuaţia catolicismului post-tridentin european, deci intra categoric în categoria teritoriilor de misionariat. Mai mult decât atât, aflãm din dialogul permanent Congregaţie-misionari cã Transilvania nu a intrat în categoria teritoriilor de misionariat in partibus infidelium în ciuda faptului cã un episcop nu a mai rezidat în teritoriu pânã la începutul secolului al XVIII-lea.53 Venirea în întâmpinarea exigenţelor devoţionale ale laicilor transilvãneni a fost acordatã aşadar misionarilor franciscani, puţinilor preoţi seculari şi licenziati-lor,54 care privaţi de o pregãtire adecvatã, nu au putut decât sã conserve condiţiile unei Biserici medievale şi sã contribuie la perpetuarea unei forme populare a catolicismului în detrimentul unei forme elitiste. Acest aspect probeazã o datã în plus ipoteza potrivit cãreia în Transilvania secolului al XVII-lea vorbim despre un catolicism militant şi restaurator mai degrabã decât unul reformator, disciplinat şi regularizator.

51 ,,Vengo con questa a supplicare Vostra Signoria Illustrissima di voler oprare con la Sacra Congregatione ch‟io sia uno delli suoi compagni (n. a. Francesco Antonio da San Felice) perché essendo egli stato mio antico maestro so e già me l‟ha detto che n‟haverà gusto particolare ed io riceverei speciale consolatione di indrizzarmi ad sopra si santa sotto la sua guida da me conosciuta, e sperimentata” . Ibidem, document 163 (1635), p. 531. 52 ,,Al padre generale de minori conventuali che informi delle qualità e sufficienza dell‟oratore. Francesco Ingoli secretario. Die 28. Augusti 1635. Questo Fra Antonio è giovane di 27 anni in circa, di bona vita e costumi, ma di mediocre sufficienza, atto ad imparare, non ad insegnare, perché non ha fatto il corso di filosofia e theologia. Fra Giovanni Battista ministro generale di minori conventuali” . Ibidem, p. 532. 53 Ibidem, document 223 (1636), p. 688. 54 ,,Licentiatos saeculares, qui eis baptizant et legunt postillam diebus festivis, aliquae autem nec tales habent”. Idem (ed.), Relationes missionariorum de Hungaria et Transilvania: 1627-1707, Roma-Budapest, MTA-Tudomány Intezét, 1994, document 32 (1657), p. 303.


60

În cazul Ungariei şi al Transilvaniei, asistãm la o acţiune organizatã de reconquistã întreprinsã de Habsburgi începând cu anul 1683, având caracterul unei cruciade.55 Iezuiţii, principalii artizani ai restauraţiei catolice, au demarat propriile demersuri pe mai multe fronturi, din Cluj (Transilvania), în Gorizia (Carniola), trecând prin Eger, Trnava, Sopron, Köszeg, Komárno. Membrii Societãţii lui Iisus au urmat de cele mai multe ori avansul trupelor imperiale,56 restaurând cultul în oraşe şi sate: misiunea dobândea astfel caracterul unui ajutor temporar acordat micilor comunitãţi catolice dispersate.57 Misiunile iezuiţilor în Ungaria urmau în realitate un program de Contrareformã pus în practicã de mult timp de episcopul de Wiener-Neustadt, devenit arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei, Leopold Kollonich. Aceasta era de fapt una dintre trãsãturile distinctive ale acestor misiuni catolice: faptul de a se extinde în teritorii aproape exclusiv protestante. Termenul „misiune” nu mai avea aceeaşi semnificaţie ca pentru teritoriile majoritar catolice, ci desemna mai presus de toate o organizare ecleziasticã adaptabilã, fãrã episcop, fãrã bunuri, uneori fãrã bisericã, dependentã direct de Roma, de Congregaţia de Propaganda Fide.58 Vorbim totodatã despre douã structuri paralele de misiuni în douã zone distincte: misiunea „romanã” pentru populaţia preponderent slavã şi cea „localã” pentru catolicii maghiari.59

55 Louis Chatellier, La religione dei poveri. Le missioni rurali in Europa dal XVI al XIX e la costruzione del cattolicesimo moderno, Milano, Garzanti Editore, 1994, p. 79. 56 Problema convertirii la catolicism a soldaţilor din armatele imperiale se punea încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea; astfel, franciscanul Giovanni Battista da Terugia cerea Congregaţiei trimiterea în teritoriile otomane a unui număr mare de preoţi, în particular germani, prin mijlocul cărora mulţi militari puteau fi aduşi în sânul Bisericii Catolice, or neavând personal ecleziastic care să predice în limbile vernaculare, nu se putea face niciun progres spiritual: ,,Ha bisogno di molti sacerdoti, specialmente Alemani, per mezzo de quali promettono molti soldati cesariani heretici di convertirsi, se havessero sacerdote del suo linguaggio, et è in verità danno grande, che dove si vede per mancamento de sacerdoti idonei non propagarsi la fede, già tanti anni fa pianta, non si soccorri conforme i bisogni, et se fosse a me data auttorità, trovarei sacerdoti atti, et che molto volontieri verrebbero a fare questo frutto spirituale” . István György Tóth, Litterae missionariorum, volum II, document 245 (1636), p. 799. 57 Louis Chatellier, La religione dei poveri, p. 79. 58 Despre o situaţie similară putem vorbi în cazul Angliei şi al Ţărilor de Jos, al Irlandei sau al Germaniei septentrionale şi al Scandinaviei. Ibidem, p. 82. 59 Tamas Veghseo, Catolice reformare, p. 55.


61

POLITICA ORIENTALÃ A IMPERIULUI HABSBURGIC ÎNTRE ASEDIUL VIENEI (1683) ŞI TRATATUL DE PACE DE

LA PASSAROWITZ (1718) The Oriental Policy of the Habsburg Empire between the Vienna’s

Siege (1683) and the Peace Treaty of Passarowitz (1718)

Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: After the failed siege of Vienna (September, 1683) the Ottoman

Empire scored a strong political decline. Even though the ,,Golden Apple” was saved with the support of the Polish kingdom and of some military units from the German territory, the Habsburgs were those who leveraged the most the decay of the Ottoman authority. The Southern-Eastern European boom of the Habsburg dinasty‟s troops was supported both by the superior military tecnique of the Imperial army as well as by the military genius of prince Eugene of Savoy who managed to make the Turks move towards the southern part of the Sava and Danube rivers, coming in the Ottoman territory. The Peace of Karlowitz and then the Treaty of Passarowitz marked the political inversion of Central and Southern-Eastern Europe, leading to a spectacular territorial broadening of the Habsburgs with over 40.000 km2, the Court of Vienna being confirmed as a great power in the Eastern Europe. The following study describes exactly the evolution of the events which transformed the Court of Vienna into a decisive political actor that circumscribed the historical evolution of Southern-Eastern Europe during the 18th and 20th centuries.

Keywords: The Danubian Monarchy, The Ottoman Empire, Central and South-Eastern Europe, Hungary, the Romanian Principalities, Banat, Serbia.

Anul 1683 rãmâne unul de cotiturã atât pentru istoria Monarhiei

Habsburgilor, cât şi pentru evoluţia ulterioarã a Europei Central-Orientale şi de Sud-Est. Iniţiatã de marele vizir Kara Mustafa în primãvara anului 1683, ofensiva otomanã pentru cucerirea „mãrului de aur”, cum numeau turcii Viena, a pus în mişcare o armatã de aproximativ 110.000 de oameni între care se numãrau mici detaşamente româneşti (aproximativ 12.000 de oameni), constituite de soldaţi din Principatele Române, comandate de principii Mihail Apafi I al Transilvaniei, Şerban Cantacuzino al Ţãrii Româneşti1 şi Gheorghe Duca al Moldovei,2 obligaţi

1 Acest voievod a ridicat o cruce de lemn în faţa cortului său, preoţii care-l însoţeau săvârşind la umbra acelei cruci Sfânta Liturghie. În amintirea prezenţei românilor la porţile Vienei şi a ajutorului acordat cetăţii în cursul asediului s-a amenajat, în cursul secolului al XVIII-lea, o capelă, iar la începutul secolului al XX-lea s-a ridicat o cruce din piatră, existentă până astăzi. Monumentul este cunoscut drept „Crucea principelui Şerban Cantacuzino”, pe latura verticală a crucii fiind dăltuit următorul text: „Crucis


62

sã participe la campanie datoritã raporturilor de vasalitate faţã de Sublima Poartã. 3 Pe 14 iulie armata otomanã a început asedierea capitalei imperiale austriece pe care Curtea o pãrãsise în mare grabã deplasându-se la Linz şi la Passau, însã locuitorii în frunte cu primarul şi un numãr de 11.000 de soldaţi, puşi sub comanda contelui Ernst Rüdiger de Starhemberg, refuzaserã sã o predea turcilor, prin capitulare necondiţionatã, cum le ceruse de altfel Kara Mustafa printr-o proclamaţie solemnã. Asediul a durat 60 de zile, pânã în 12 septembrie 1683, când în ultimul moment salvarea Vienei a venit ca prin minune de pe creasta muntelui pleşuv (Kahlenberg) din apropiere. Formatã din unitãţi militare austriece, bavareze, saxone, suabo-francone şi poloneze, armata creştinã compusã din circa 65.000 de oameni şi condusã de regele Poloniei, Ioan al III-lea Sobieski, şi de ducele Carol de Lotaringia a dezlãnţuit un atac surprizã asupra turcilor care au fost cuprinşi de panicã şi au început sã fugã în dezordine. Ceea ce începuse ca o bãtãlie de despresurare a Vienei cãpãtase, în seara duminicii de 12 septembrie 1683, o turnurã spectaculoasã: înfrângerea nimicitoare a turcilor, care pierduserã într-o singurã zi 15.000 de oameni, artileria şi tot echipamentul, şi deschiderea contraofensivei puterilor creştine împotriva Imperiului Otoman.4

Victoria a provocat un entuziasm general în rândul trupelor aliate, a vienezilor şi a statelor creştine intrând în conştiinţa contemporanilor, dar şi a generaţiilor urmãtoare ca un moment de turnurã în devenirea istoricã a ceea ce germanofonii numesc „Mitteleuropa” (Europa

exaltatio est conservatio mundi, crux decor ecclesiae, crux custodia regum, crux confirmatio fidelium, crux gloria angelorum et vulnus daemonum. Nos, Dei gratia Servanus Canthacuzenus, Valachiae Transalpinae princeps, eiusdemque perpetuus haeres ac dominus [...] ereximus crucem hanc in loco quavis die devotione populi et sacro honorato perpetuam sui suorumque memoriam tempore obsidionis mahometanae a Vezirio Kara Mustapha Bassa Viennensis Interioris Austriae mense Septemb. die I Anno 1683”. Cf. Nicolae Dura, Kirche in Bewegung. Das Religiöse Leben der Rumänen in Österreich, Ruoki Österreich Verlag, Wien, 2007, pp. 41-45. 2 Informaţii despre cei trei principi vezi la: Vasile Mărculeţ (coord), Evul mediu românesc. Dicţionar biografic, Editura Meronia, Bucureşti, 2010, pp. 21-22, 77-78, 125. 3 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011, p. 162. Detalii despre campania vieneză a principilor Ţărilor Române la: Maria Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Românii şi asediul Vienei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983. 4 Despre asediul Vienei există izvoare şi o literatură de specialitate foarte bogată, dintre titlurile cele mai reprezentative şi volumele mai recente vezi: Johannes Sachslehner, Wien anno 1683, Pichler Verlag, Wien 2004; John Stoye, Die Türken vor Wien. Schicksalsjahr 1683, Ares Verlag, Graz, 2010. Iar în limba română volumul de studii: Românii şi asediul Vienei-1683. Culegere de studii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983; precum şi romanul istoric: Horia Ursu, Asediul Vienei, ediţia a 2-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2012.


63

Centralã), împãratul Leopold I poruncind sã se sape urmãtorul text latin cu litere aurite deasupra porţii principale a oraşului: „Prin evlavia şi mãrinimia Papei Inocenţiu al XI-lea/Prin povaţa şi sârguinţa Augustului Împãrat Leopold/Cu ajutorul lui Iisus Hristos/Fãrã ajutorul celui Mai Creştin dintre Monarhi (aluzie la regele Franţei Ludovic XIV n.n.)/Împotriva celui Mai Necredincios Monarh (a sultanului n.n.)/Viena rãmâne Liberã./Puterea Turceascã bate în retragere./Rãzvrãtirea se prãbuşeşte [...]/Austria fericitã se ridicã din propria ei cenuşã, triumfã dupã pustiire./Prin urmare, voi, cei ce sunteţi Vrãjmaşi/Temeţi-vã de Domnul,/când luptaţi împotriva lui Leopold./Voi cei ce sunteţi Supuşi,/Iubiţi-l pe Leopold,/Luptând pentru Domnul [...]/Cãci chiar de-ar fi ca Puterile Aerului,/Pãmântului şi Iadului sã se punã în mişcare,/în cele din urmã Cauza Creştinã va ieşi Biruitoare”.5

Analizând desfãşurarea ulterioarã a evenimentelor sesizãm cã textul inscripţiei a fost unul cu adevãrat programatic pentru exploatarea victoriei de la porţile Vienei, iar avântul cu care s-a extins, dupã anul 1683, stãpânirea preacatolicei Case de Habsburg înspre Europa Centralã şi de Sud-Est a avut în ochii contemporanilor un mobil sfânt, deoarece armatele imperiale ale lui Leopold I luptau „pentru Domnul” şi pentru „cauza creştinã” împotriva dominaţiei europene a „celui mai necredincios monarh” din Istanbul. Desigur, Reconquista Curţii de la Viena a avut şi o serie de motive pur lumeşti, precum recuperarea regatului apostolic al Ungariei, ai cãrei suverani de drept Habsburgii se considerau încã din 1526, când regele Ludovic al II-lea cãsãtorit din 1522 cu Maria de Austria, a cãzut în bãtãlia cu turcii de la Mohács, sultanul Soliman Magnificul transformând în cele din urmã Ungaria centralã în provincie otomanã, Transilvania devenind principat autonom sub suzeranitatea Înaltei Porţi, iar vestul regatului maghiar şi porţiuni din Croaţia au intrat în componenţa teritoriilor Casei de Habsburg.6

În orice caz, dacã de la mijlocul secolului al XVI-lea şi pânã în anul 1683 „politica externã a Vienei a fost dominatã mai mult sau mai puţin

5 Andrew Wheatcroft, Habsburgii. Personificarea unui imperiu, în româneşte de Roxana Popescu, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2003, p. 308. 6 Jean Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor (1273-1918), traducere de Nicolae Baltă, Bucureşti, Editura Teora, 2000, pp. 129-136. Amănunte despre urmările politice ale bătăliei de la Mohács din 1526 asupra Europei Centrale, în general şi a Transilvaniei, în particular vezi următoarele două lucrări recente foarte consistente: Călin Felezeu, Principatul Transilvaniei în epoca suzeranităţii otomane: 1541-1688, Cluj-Napoca, Editura Bybliotek, 2013; Gerald Volkmer, Siebenbürgen zwischen Habsburgermonarhie und Osmanischem Reich. Völkerrechtliche Stellung und Völkerrechtspraxis eine ostmitteleuropäischen Fürstentums 1541-1699, [Schriften des Bundesinstituts für Kultur und Geschichte der Deutschen im östlichen Europa, Band 56], München, De Gruyter Verlag Oldenburg, 2015.


64

exclusiv de ideea apãrãrii”,7 din toamna anului 1683 dinastia Habsburgilor s-a vãzut îndreptãţitã atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere religios sã scoatã sabia pentru a-i izgoni pe turci cât mai departe posibil de zidurile capitalei şi de fruntariile ţãrilor lor ereditare. În sprijinul acestui demers militar recuperativ s-a angajat cu concursul şi sub patronajul papei Inocenţiu al XI-lea „Liga Sfântã”, o alianţã antiotomanã constituitã, în martie 1684 la Linz, din Casa de Habsburg, regatele Poloniei, Spaniei şi Portugaliei, republicile Veneţia şi Genova, ducatele de Savoia, Saxonia şi Bavaria, la care a aderat, puţin mai târziu, Rusia lui Petru cel Mare. Conform articolului XI al tratatului Ligii Sfinte, puterile semnatare se obligau sã respecte „dreptul istoric” al fiecãreia asupra teritoriilor otomane cucerite, împãratul Leopold I fiind împuternicit sã recucereascã în întregime regatul Ungariei, regele Ioan Sobieski sã redobândeascã Cameniţa, Podolia şi Ucraina, iar Veneţia sã reocupe ceea ce pierduse pe seama otomanilor.8 Recursul „la dreptul istoric” deschidea însã perspective expansioniste mult mai mari Curţii de la Viena, care pe mãsurã ce avansase cu trupele sale în estul Ungariei şi în Principatul autonom al Transilvaniei fãcea recurs tocmai la drepturi istorice pentru a justifica în faţa regelui Poloniei, care ridicase la rându-i pretenţii asupra Moldovei, dorinţa expresã de a-şi extinde autoritatea asupra Moldovei şi a Ţãrii Româneşti, din moment ce ambele principate fuseserã în Evul Mediu sub suzeranitatea regatului ungar. Leopold I le declara deschis atât lui Ioan Sobieski, în 4 iulie 1690, 9 cât şi cardinalului polonez Radsiciowski, în 2 septembrie 1690,10 intenţiile sale şi motivaţiile istorice care stãteau la baza acestui plan, care urma cã fie dus la îndeplinire cu forţa armelor şi sã fie recunoscut de drept în cursul viitoarelor tratative de pace cu Imperiul Otoman.11

Dezideratul imperialilor de a trece sub autoritatea lor Ţãrile Române rezultã, de asemenea, din corespondenţa generalului Federigo

7 Harald Heppner, Austria şi principatele dunărene (1774-1812). O contribuţie la politica Sud-Est Europeană a Habsburgilor, traducere de Rudolf Gräf şi Werner Kremm, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 21. 8 Textul în limba latină al tratatului a fost publicat în colecţia documentelor Hurmuzaki. A se vedea: Documente privitore la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, volumul V, partea I, 1650-1699, Bucuresci, 1885, doc. nr. CVII, pp. 102-105, articolul XI la p. 104. 9 Ibidem, doc. nr. CCXXX, p. 337. 10 Ibidem, doc. nr. CCXL, p. 355. 11 Amănunte în acest sens vezi la: Costin Feneşan, Paul Cernovodeanu, „Pretenţii de anexare a Ţării Româneşti de către austrieci în 1698”, în Studii şi materiale de istorie medie, număr XVI, 1998, pp. 141-157.


65

Veterani, comandantul şef al trupelor imperiale din Transilvania, care recunoştea deja, din noiembrie 1688, cã numai izbucnirea rãzboiului împãratului cu Franţa şi deschiderea frontului de pe Rin l-a determinat sã renunţe la planul ocupãrii „nu numai a Valahiei, ci şi a Moldovei şi a Bugeacului”, neavând efectivele militare necesare pentru a-l înfrunta pe marele han al Crimeii. 12 Prin urmare scopurile militare ale Casei de Habsburg în zona carpato-danubiano-ponticã vizau în mod limpede înglobarea tuturor celor trei Ţãri Române în aria sa de stãpânire, atingerea gurilor Dunãrii şi fixarea graniţelor cu Imperiul Otoman şi vasalii sãi tãtarii din Crimeea pe cursurile naturale ale Dunãrii la sud şi ale Nistrului la est. Aceastã politicã de extindere înspre Europa de Sud-Est pe seama bolnavului de pe Bosfor a fost urmãritã de Curtea de la Viena cu conştiinciozitate pânã în secolul al XIX-lea, când însã în zonã apãruse un concurent nou, Rusia, care era mult mai favorizat atât prin poziţia sa geograficã, cât şi prin constituţia sa religioasã. Extinderea continuã a Rusiei ţarilor pravoslavnici spre Europa de Sud-Est a atras dupã sine o reorientare a politicii Cabinetului de la Viena care şi-a cristalizat un obiectiv nou: stãvilirea imperiului ţarist şi apãrarea poziţiei de mare putere în Europa de Sud-Est.13

Succesele înregistrate de imperiali pe câmpurile de bãtãlie în „marele rãzboi cu turcii” dintre 1683-1699 au fost rãsunãtoare, reculul puterii otomane fiind neaşteptat de puternic.14 Astfel, în anii 1683-1685 austriecii au cucerit Estergomul, Presovul, Uzgorodul şi Munkaciul din Ungaria superioarã, în septembrie 1686 au recuperat Buda, în 1687, dupã ce i-au zdrobit pe turci în bãtãlia de la Harsány în apropiere de Mohács, au eliberat Slavonia şi au pãtruns în Transilvania ocupând Sãtmarul, Chioarul şi zona Clujului. În anul urmãtor au procedat la fel cu celelalte oraşe importante silind astfel stãrile ardelene sã accepte protecţia împãratului Leopold I şi a urmaşilor sãi în calitate de regi ai Ungariei şi sã denunţe suzeranitatea otomanã, rupând legãturile cu Înalta Poartã. O datã cu instalarea în februarie 1688 a contelui Anton Caraffa ca general comandant al trupelor imperiale în Sibiu, Transilvania era împãrţitã în

12 Frideric Veterani către abatele Altoviti, Braşov, 29 noemvrie 1688, în Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, volumul XI. Acte şi scrisori (1661-1690), Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, pp. 299-300. 13 Harald Heppner, Austria şi principatele dunărene, pp. 21-25. 14 O retrospectivă analitică a istoriografiei europene dedicate războaielor austro-turceşti dintre secolele XVI-XVIII încă folositoare vezi la: Zygmunt Abrahamowicz, Vojtech Kopčan, Metin Kunt, Endre Marosi, Nenad Moačanin, Constantin Serban, Karl Teply, Die Türkenkriege in der historischen Forschung, [Forschungen und Beiträge zur Wiener Stadtgeschichte, Band 13], Wien, Franz Deuticke, 1983.


66

patru districte militare austriece (Sibiu, Cluj, Alba-Iulia şi Bistriţa), trupele imperiale asigurând de fapt din punct de vedere militar extinderea stãpânirii Casei de Habsburg în principatul intracarpatic. Diploma leopoldinã semnatã de suveran în 4 decembrie 1691 şi înmânatã delegaţiei ardelene în 21 ianuarie 1692 stabilea raporturile politice, economice şi juridice ale Transilvaniei cu Imperiul Habsburgic consfinţind de fapt din punct de vedere juridic integrarea principatului ardelean în domeniul ţãrilor ereditare ale Casei de Habsburg, care a încetat de atunci înainte sã mai joace un rol de actor pe scena politicã internaţionalã.15

Între timp, imperialii au continuat ofensiva antiotomanã cucerind Lipova, Caransebeşul şi Orşova, apoi au trecut Dunãrea şi au luat în stãpânire Petrovaradinul, Semendria, Banyaluka, iar pe 6 septembrie 1688 cetatea Belgradului, deschizând trupelor Ligii Sfinte calea spre Balcani. În toamna aceluiaşi an câteva unitãţi militare au pãtruns în Ţara Româneascã pe la Cerneţi, sub comanda generalului Veterani, pentru a determina trecerea fãţişã a lui Şerban Cantacuzino de partea Ligii Sfinte şi semnarea unui angajament politic cu Leopold I. Trimis la faţa locului Constantin Brâncoveanu a izbutit sã negocieze pãrãsirea Munteniei de cãtre Veterani care s-a îndreptat prin pasul Branului spre Braşov. În anul urmãtor imperialii au arãtat din nou aceleaşi intenţii cu privire la Ţara Româneascã, diferite unitãţi militare austriece trecând graniţa şi pãtrunzând pânã la Craiova şi Bucureşti. Concomitent armatele Casei de Habsburg au cucerit Vidinul, Nişul, Skopje şi Priştina, ocupând Serbia, o parte din Macedonia şi Albania, fiind primite de cãtre creştinii din Balcani ca nişte trupe eliberatoare. În acelaşi timp veneţienii au reuşit sã cucereascã Peloponezul şi Atena, astfel cã speranţele de izgonire a otomanilor din Europa pãreau cã vor deveni realitate. Însã sorţii nu le-au surâs întru totul imperialilor deoarece aliatul otomanilor şi duşmanul de moarte al Habsburgilor, regele Franţei Ludovic al XIV-lea, a redeclanşat rãzboiul la graniţa de apus a imperiului, ceea ce a frânat ofensiva balcanicã a austriecilor, aceştia fiind nevoiţi sã transfere trupe de pe frontul balcanic pe cel de pe Rin. Pe de altã parte, turcii au ieşit din defensivã reluând declanşarea ostilitãţilor, astfel cã au izbutit sã-i izgoneascã pe austrieci la nord de râul Sava şi de Dunãre, imperialii

15 Gerald Volkmer, Siebenbürgen zwischen Habsburgermonarhie und Osmanischem Reich, pp. 463-484; Magyari András, „Ocuparea militară a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVII-lea”, în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András (coord), Istoria Transilvaniei, volum II (de la 1541 la 1711), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005, pp. 345-356.


67

pierzând Belgradul şi periclitându-şi poziţiile din Transilvania, unde au suferit o înfrângere pe 11 august 1690 la Zãrneşti din partea oastei româno-turceşti comandate de Constantin Brâncoveanu.16

Cuceririle din Ungaria au putut fi apãrate datoritã victoriilor decisive ale austriecilor asupra turcilor în urma bãtãliilor de la Slankamen, din 19 august 1691, şi Zenta, din 11 septembrie 1687, care au determinat Suplima Poartã sã cearã deschiderea negocierilor pentru pace cu Liga Sfântã. Tratativele au început în iulie 1698, prin intermediul medierii oferite de ambasadorii englez şi olandez la Constantinopol, William Paget şi Jakob Coleyr, ducând la semnarea pãcii pe o duratã de 25 de ani, în 26 ianuarie 1699, reţinutã de istorie drept „Pacea de la Carloviţ”. Imperiul Otoman a fost reprezentat de Mehmet Efendi şi Alexandru Mavrocordat, iar partea habsburgicã de conţii Wolfgang D’Oettingen, Marsigli şi Kinsky. Condiţiile tratatului de pace au corespuns situaţiei militare favorabile aliaţilor creştini, Imperiul Otoman recunoscând de drept încorporarea Ungariei, a Transilvaniei, cu excepţia Banatului, a Slavoniei şi a Croaţiei pânã la râul Unna în Imperiul Habsburgilor. Sporirea teritorialã a posesiunilor Casei de Habsburg înregistrase, aşadar, în cursul a 16 ani, între asediul nereuşit al Vienei şi Pacea de la Carloviţ, o creştere spectaculoasã cu aproximativ 350.000 de km² confirmându-i Curţii de la Viena noul statut de mare putere în Europa Rãsãriteanã.17 Cedând, totodatã, Veneţiei peninsula Peloponez, insula Santa Maura şi largi fâşii ale coastei Dalmaţiei, transferându-i serenisimei republici a dogilor vasalitatea asupra Raguzei, recunoscându-i apoi Poloniei, în schimbul evacuãrii nordului Moldovei, anexarea Cameniţei şi Podoliei, iar Rusiei luarea în stãpânire a cetãţii Azovului din Crimeea, cuceritã în

16 Detalii despre contextul internaţional, situaţia Ţării Româneşti, bătălia de la Zărneşti şi urmările acesteia pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu vezi la: Constantin Rezachevici, Constantin Brâncoveanu: Zărneşti 1690, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Andreas, 2014. 17 După parafarea tratatului de pace cele două părţi au stabilit o comisie mixtă pentru fixarea în teritoriu a graniţei dintre cele două imperii, Viena dispunând totodată realizarea unei hărţi detaliate a întregii zone de frontieră. Protocolul comisiei de graniţă austro-turce şi impresionanta hartă a zonei au fost definitivate şi înaintate Consiliului Aulic de Război în 5 martie 1701. Regiunile cartografiate începeau la Marea Adriatică şi se încheiau pe arcul carpatic, unde era stabilită cu exactitate graniţa dintre Imperiul Habsburgic şi Principatele Române extracarpatice, vasale ale Înaltei Porţi. Vezi: Johann Christoph Müller, Atlas der Grenzen zwischen kaiserlichem und türkischem Gebiet, entsprechend dem Frieden von Karlowitz. Manuscris pe pergament constituit din 42 de planşe color, fiecare având dimensiunea 1150×563 mm. Se păstrează în colecţia de hărţi a Bibliotecii Naţionale a Austriei, a fost restaurată în anul 2007 şi poate fi vizualizată accesând pagina: http://data.onb.ac.at/rec/AL00159455, 8.IX.2016.

http://data.onb.ac.at/rec/AL00159455


68

iulie 1696, o parte din Ucraina pânã la Nistru şi extinderea spre Cuban, tratatul de la Carloviţ a confirmat începutul declinului politic internaţional al Imperiului Otoman. De acum înainte frontierele otomane au fost deschise incursiunilor şi influenţelor strãine, iar Sublima Poartã a încetat a mai impune decizii de politicã externã în mod unilateral, fiind dimpotrivã obligatã sã cadã la o înţelegere cu adversarii, atunci când nu a trebuit de-a dreptul sã se supunã cererii lor.18 În ceea ce priveşte Ţara Româneascã şi Moldova, ele au fost reîncadrate în mod clar în orbita politicã a Imperiului Otoman, ai cãrui reprezentanţi s-au strãduit sã respingã pretenţiile de stãpânire ale austriecilor şi ale polonezilor asupra lor.19

Succesul militar înregistrat de oştile otomane asupra celor ruso-moldoveneşti la Stãnileşti pe Prut în 7/18-10/21 iulie 1711 l-a îndemnat pe marele vizir Silâhdâr Alî Paşa sã denunţe tratatul de la Carloviţ şi sã atace, la 8 decembrie 1714, Veneţia, pe care o considera cea mai slabã membrã a fostei coaliţii antiotomane. Atacul principal s-a îndreptat asupra peninsulei Peloponez, care a fost recuceritã rapid, efortul militar concentrându-se apoi asupra insulei Corfu, care nu a putut fi smulsã veneţienilor datoritã rezistenţei dârze a flotei republicii. Veneţia a cerut ajutor împãratului de la Viena, care a intervenit pe cale diplomaticã la Înalta Poartã în favoarea republicii lagunelor. Respingerea acestor demersuri de cãtre Imperiul Otoman a fost urmatã de declaraţia de rãzboi a Austriei. Puse sub comanda prinţului Eugeniu de Savoia, „cel mai

18 Pentru evoluţia Imperiului Otoman între asediul nereuşit al Vienei şi încheierea păcii de la Carloviţ a se vedea: Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pp. 230-245; şi Robert Mantran (coord), Istoria Imperiului Otoman, traducere de Cristina Bîrsan, Bucureşti, Editura Bic All, 2001, pp. 206-225. 19 Jean Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, pp. 269-265; Erich Zöllner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, volum I, ediţia a VIII-a, traducere de Adolf Armbruster, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 309-315. Despre desfăşurarea lucrărilor de pace vezi: Paul Cernovodeanu, „Le journal des travaux du Congrès de Karlowitz (1698-1699)”, în Revue des études sud-est européennes, an XIX, număr 2, 1982, pp. 325-354; Mónika F. Molndr, „Der Friede von Karlowitz und das Osmanische Reich”, în Arno Strohmeyer, Norbert Spannenberger, Robert Pech (Hrsg), Frieden und Konfliktmanagement in interkulturellen Räumen: das Osmanische Reich und die Habsburgermonarchie in der Frühen Neuzeit, [Forschungen zur Geschichte und Kultur des Östlichen Mitteleuropa, Band 45], Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2013, pp. 197-122. O colecţie documentară din Arhiva de Război de la Viena referitoare la marele război cu turcii şi la pacea de la Carloviţ a fost publicată în volumul II al colecţiei „Războaiele prinţului Eugeniu de Savoia”, apărut la Viena în 1876. Vezi: Moriz Edlen von Angeli, Feldzüge gegen die Türken 1697-1698 und der Karlowitzer Friede 1699, [Feldzüge des Prinzen Eugen von Savoyen. Nach den Feld-Acten und anderen authentischen Quellen I. Serie-II. Band], Wien, Verlag des k.k. Generalstabes, 1876.


69

mare general care a slujit vreodatã Casei de Austria”, cum îl caracterizeazã istoricul american Robert A. Kann,20 beneficiind de o motivaţie puternicã şi o disciplinã serioasã, dar fiind mai ales dotatã cu ultimele tehnologii militare, armata imperialã a zdrobit la Petrovaradin, în 5 august 1716, oştile lui Silâhdâr Alî Paşa, care a pierit împreunã cu 30.000 de oameni, imperialii capturând 300 de cãruţe cu pradã. Prinţul Eugeniu şi-a condus apoi trupele spre capitala Banatului declanşând asediul Timişoarei începând cu 26 august. Cetatea a capitulat în 12 octombrie 1716, Banatul trecând pânã la sfârşitul anului în controlul total al austriecilor care au învins şi izgonit pe rând garnizoanele turceşti din Lugoj, Caransebeş, Cladova şi Orşova deschizând în acest fel noi direcţii de acţiune spre Belgrad, spre sudul Dunãrii şi spre Ţara Româneascã.21

Prima unitate militarã formatã din 200 de „cãtane austriace” a pãtruns pe teritoriul Valahiei pe la Orşova, punând pe fugã oastea serdarului Petru Obedeanu şi ocupând Cerneţiul. Din acest avanpost, imperialii au desfãşurat mai multe incursiuni în Oltenia reuşind, o datã cu capitularea Timişoarei, sã scoatã de sub controlul domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat întregul ţinut dintre Carpaţi, Dunãre şi Olt. Mai mult, pentru a-i „salva de la pieirea desãvârşitã pe locuitorii care suspinã sub jugul stãpânului lor tiran”, cum se justifica „înaintea lui Dumnezeu şi a lumii” generalul Steinville,22 câteva unitãţi ale armatei imperiale sub conducerea cãpitanului Ştefan Dettine au pãtruns din Transilvania pânã la Bucureşti. În 14 noiembrie 1716, dupã ce au decimat trupele de pazã alcãtuite din tãtari şi turci, imperialii l-au prins pe Nicolae Mavrocordat şi l-au dus în captivitate la Sibiu şi apoi la Alba-Iulia, unde a rãmas pânã în septembrie 1718. 23 Pentru cã nu dispunea de unitãţi militare suficiente comandamentul austriac sibian a dispus retragerea trupelor sale din Muntenia la nord de Carpaţi şi la vest de Olt, pãstrând doar douã capete de pod în centrele fortificate de la Mãrgineni şi Câmpulung. Interesant de amintit este modul în care cronistica sãseascã a vremii a înregistrat

20 Robert A. Kann, A history of the Habsburg Empire 1526-1918, New York, Bames&Books, 1992, p. 67. 21 Jean Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, pp. 300-301; Erich Zöllner, Istoria Austriei, pp. 326-327. Pentru amănunte despre luarea în stăpânire a Banatului de către trupele lui Eugeniu de Savoia şi integrarea provinciei în Imperiul Habsburgic vezi: Costin Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial 1716-1778, Timişoara, Editura de Vest, 1997. 22 Manifestul dat de Stainville contra lui Nicolae Mavrocordat, Deva, 8 noiembrie 1716, în C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austriaci I, 1716-1725, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg” Joseph Göbl, 1913, p. 52. 23 Detalii biografice despre acest voievod vezi la: Vasile Mărculeţ (coord), Evul mediu românesc, pp. 233-234.


70

implicaţiile româneşti ale rãzboiului austro-turc din anii 1716-1718. Mai mulţi cronicari saşi din Sibiu şi din Braşov, unde se refugiaserã masiv boierii români, au notat faptul cã trupele imperiale s-au dedat la raiduri de jaf atât în Moldova, cât mai ales în Ţara Româneascã de unde s-au întors cu prãzi bogate compuse din cai şi vite. Din aceleaşi surse aflãm cã imperialii au descins în ianuarie 1717 în Moldova încercând sã-l captureze pe domnitorul Mihai Racoviţã, care a scãpat refugiindu-se la mãnãstirea Cetãţuia de lângã Iaşi. Voievodul moldovean a rãspuns provocãrii printr-un raid de represiune desfãşurat cu trupe moldoveneşti şi turceşti în zona Rodnei, Nãsãudului şi Maramureşului, incendiind Bistriţa.24

Între timp boierii Ţãrii Româneşti deciseserã sã aşeze ţara sub suzeranitatea împãratului, o delegaţie formatã din doi boieri deplasându-se la Sibiu pentru a depune în faţa comandantului trupelor austriece „omagiul de supunere şi fidelitate” faţã de împãratul Carol al VI-lea, insistând totodatã în favoarea trimiterii unor contingente austriece pentru ocuparea Munteniei. Paralel cu refuzul comandamentului sibian de a retrimite forţe militare armate în Muntenia, turcii l-au numit domn pe Ioan Mavrocordat, care s-a instalat în Bucureşti la sfârşitul lui ianuarie 1717, alãturi de trupe turceşti şi tãtãrãşti.25 Imediat dupã descinderea sa în capitala ţãrii, noul domn a stabilit contactul cu comandamentul militar de la Sibiu, în scopul de a obţine retragerea tuturor unitãţilor austriece de pe teritoriul Ţãrii Româneşti. Negocierile s-au finalizat prin convenţia încheiatã la 24 februarie 1717 la Sibiu între generalul Steinville şi cinci boieri (logofãtul Grigorie Bãleanul, vistierul Ilie Ştirbei, stolnicul Panã Negoescul, postelnicul Dumitrache Vlasto şi logofãtul Şerban Greceanul), delegaţii voievodului Mavrocordat. Cele cinci puncte ale convenţiei stipulau: 1) încetarea violenţelor, menţinerea „bunei ordini” în provincia de la sud de Carpaţi şi trimiterea a 100 de pungi cu bani în cursul a douã luni cãtre comandamentul austriac ardelean ca despãgubire pentru cheltuielile trupelor; 2) evacuarea tuturor unitãţilor militare austriece din Muntenia; 3) recunoaşterea autoritãţii imperiale asupra „tractului Râmnic” şi a celor cinci judeţe situate în dreapta Oltului; 4) recunoaşterea indirectã a lui Ioan Mavrocordat şi a autoritãţii sale asupra celor 12 judeţe „de dincolo de Olt”; şi 5) posibilitatea reîntoarcerii în

24 Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica: cronicari români despre saşi, românii în cronica săsească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, pp. 257-258, 278-279; Vasile Mărculeţ (coord), Evul mediu românesc, pp. 302-303. 25 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpînirea austriacă (1718-1739), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971, pp. 13-19.


71

Ţara Româneascã a boierilor pribegi în Transilvania, boierii şi doamna Maria Brâncoveanu garantând plata celor 100 de pungi.26 În aceeaşi zi generalul Steinville a înaintat convenţia încheiatã Consiliului Aulic de Rãzboi. În 6 martie, în urma raportului favorabil înaintat împãratului de Eugeniu de Savoia, preşedintele Consiliului Aulic de Rãzboi, Carol al VI-lea a ratificat convenţia dintre Steinville şi Mavrocordat.27 Pe aceastã cale se realizase, cum bine a observat profesorul Şerban Papacostea, „primul pas în direcţia despãrţirii de drept a celor douã provincii”, prin separarea Olteniei din sânul Ţãrii Româneşti.28

Campania militarã împotriva Belgradului a fost organizatã în primãvara anului 1717, asediul oraşului fiind iniţiat pe 15 iunie, înainte de sosirea unei noi armate turceşti. Prins între cetate şi armata turcã venitã dinspre Balcani, prinţul Eugeniu a atacat oastea marelui vizir, care a fost înfrântã şi s-a retras spre Niş. În consecinţã, garnizoana otomanã a Belgradului a capitulat la sfârşitul lui august 1717 iar musulmanilor le-a fost acordat dreptul de a pãrãsi oraşul în mod liber. Victoria de la Belgrad i-a adus lui Eugeniu de Savoia o glorie şi un renume european biruinţa fiind imortalizatã printr-un cântec soldãţesc numit „Cântecul prinţului Eugeniu”, 29 figura sa devenind, o datã cu scurgerea timpului, una mitologicã înscriindu-se în fruntea panteonului eroilor Casei de Austria.30

26 Convenţiunea încheiată între Stainville şi Deputaţii lui Ioan Mavrocordat, Sibiu, 24 februarie 1717, în C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austriaci I, pp. 156-158. 27 Prinţul Eugeniu către Împăratul Carol VI, Viena, 6 martie 1717, în Ibidem, pp. 168-169. Pe larg despre evenimentele militare, politice şi diplomatice din anii 1716-1718 privitoare la Ţara Românească care au premers păcii de la Passarovitz vezi: Alexandru A. Vasilescu, Oltenia sub austriaci 1716-1739, volum I, Istoria politică a Olteniei sub austriaci, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1928, pp. 5-101. 28 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpînirea austriacă, p. 21. 29 Jean Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, pp. 301-304; Erich Zöllner, Istoria Austriei, pp. 327-328. Amănunte despre războiul austro-turc vezi la: Ludwig Matuschka, Der Türkenkrieg 1716-1718, [Feldzüge des Prinzen Eugen von Savoyen. Nach den Feld-Acten und anderen authentischen Quellen II. Serie, Band VII-VIII], Wien, Verlag des k.k. Generalstabes, 1891; Luigi Matuschka, Guerra contra i turchii 1716-18, campagne del 1717-18, [Campagne del Principe Eugenio Di Savoia, volume XVII], Torino, Tipografia Roux a Viarengo, 1900. 30 În jurnalul său transilvănean din 1773, împăratul Iosif al II-lea îl caracteriza pe Eugeniu de Savoia prin următoarele cuvinte: „acel om demn de cinstire, al cărui nume este nemuritor în plan militar, care a fost prinţul Eugen, ale cărui idei despre situaţie nu pot fi nesocotite” . Vezi: Iosif al II-lea, Raport final asupra călătoriei în Transilvania, Sibiu, 1-10 iulie 1773, în Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, volum II, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, p. 70. În cursul sistematizării Vienei dar mai ales pe fondul crizei de imagine a dinastiei de Habsburg în contextul tensiunilor austro-prusace privitoare la reorganizarea politică a Confederaţiei germane, s-a inaugurat cu fast, pe 18 octombrie 1865, statuia ecvestră monumentală a


72

Privit retrospectiv rãzboiul austro-turc din anii 1716-1718 a fost, aşa cum bine a subliniat Robert Kann, „prin obiectivele sale cel mai evident rãzboi imperialistic luptat vreodatã de Habsburgi, fiind totodatã un semn evident de manifestare a puterii”, care a arãtat eficienţa forţelor armate şi prestigiul recent dobândit al unei noi mari puteri.31

Epuizarea militarã a Imperiului Otoman şi dorinţa lui Carol al VI-lea de a deschide tratativele de pace pentru a putea face faţã provocãrilor politico-militare din Italia s-au aflat la originea negocierilor de pace. Împãratul l-a autorizat pe Eugeniu de Savoia sã înceapã tratativele care au fost mediate şi de aceastã datã de cãtre reprezentanţii diplomatici ai Angliei şi Olandei, lordul Sutton şi contele Colyer. Tratativele s-au desfãşurat de la începutul lunii mai pânã la sfârşitul lunii iulie 1718 la Passarowitz, Požarevać în sârbeşte, la vãrsarea Moraviei în Dunãre fiind conduse de cãtre Damian Hugo conte de Virmond şi Michael von Dalmann din partea împãratului, respectiv Ibrahim Aga şi Ahmed Aga din partea sultanului. Discuţiile referitoare la soarta Ţãrii Româneşti şi a Moldovei au fost aprinse, plecând de la cererile maximale ale imperialilor, care au cerut iniţial Ţara Româneascã întreagã şi Moldova pânã la Siret, şi refuzul dârz al turcilor, care nu au dorit sã renunţe nici mãcar la Oltenia, motivând cã nu ar fi fost cu adevãrat „în întregime în posesia austriecilor”, ci doar „sub o oarecare ocupaţie” a acestora. Cu toate acestea în cursul conferinţelor plenipotenţiarii turci au cedat, admiţând trasarea noilor frontiere pe baza principiului „uti possidetis” care prevedea cedarea posesiunilor cucerite pe calea rãzboiului. Izvoarele istorice din epocã indicã mijloacele mai puţin ortodoxe, de-a dreptul balcanico-levantine, la care au recurs austriecii pentru a-i convinge pe cei de la masa tratativelor sã accepte condiţiile pãcii dorite de Curtea de la Viena. Astfel, în cadrul negocierilor de la Passarowitz austriecii i-au mituit şi corupt financiar, prin bani şi cadouri scumpe, atât pe membrii delegaţiei otomane, cât şi pe mediatorii englezi şi olandezi, Curtea de la Viena punând la dispoziţia delegaţiei sale, încã din 20 aprilie 1718, „6000 de ducaţi, 12 ceasuri de buzunar şi 8 bucãţi de postav roşiu, verde şi galben” pentru a cumpãra bunãvoinţa şi „încrederea dragomanilor turci [...] şi a celorlalte persoane confidente de pe lângã plenipotenţiarii turci”. Doar interpretul ambasadei olandeze, Nicolae Theyls, „amicul sincer” al lui Ioan Mavrocordat, care l-a sfãtuit pe domn sã cedeze Oltenia, a primit de la austrieci, pentru serviciile sale în slujirea cauzei recunoaşterii de drept a

prinţului Eugeniu de Savoia în mijlocul Pieţei Eroilor (Heldenplatz) din faţa clădirii Hofburgului din Viena, statuie existentă şi astăzi. 31 Robert A. Kann, A history of the Habsburg Empire, p. 67.


73

anexãrii celor cinci judeţe din dreapta Oltului, pânã la sfârşitul tratativelor în total 1150 de ducaţi.32

Tratatul de pace semnat la 21 iulie 1718 preciza, în articolul I, cã în „hotarele ţãrilor Moldovei şi Valahiei [...] sã nu se facã vreo schimbare” cu excepţia pãrţilor „Valahiei aşezate dincoace de râul Olt, împreunã cu locurile şi întãriturile Severinului care sunt în puterea şi stãpânirea serenisimei maiestãţii sale imperiale, aşa cum glãsuieşte tratatul de pace încheiat, sã rãmânã în stãpânirea şi puterea acestuia, aşa cum se aflã şi sunt stãpânite, şi tot astfel malul de rãsãrit al râului zis mai sus (Olt n. n.) sã ţinã de Imperiul Otoman, iar cel dinspre apus sã ţinã de stãpânirea Austriei. Râul Olt, luându-şi apele din Transilvania pânã în locul unde şi le varsã în Dunãre, iar de acolo pe lângã malurile Dunãrii spre Orşova pânã la locul din pãrţile unde râul Timoc se varsã în Dunãre-acolo sã se tragã hotar aşa precum înainte se ţineau hotarele prin pãrţile râului Mureş”. Totodatã se stipula cã Oltul va fi folosit în comun pentru adãpatul vitelor, pentru pescuit şi pentru orice alte utilitãţi necesare, navigaţia şi comerţul desfãşurat pe cursul apei fiind liber doar pentru supuşii şi negustorii ambelor imperii. În ultima frazã a articolului era amintitã bejenia boierilor români, care erau încurajaţi sã se întoarcã la casele şi pe moşiile lor, prizonierii din timpul rãzboiului urmând a fi eliberaţi în timp de 61 de zile de la data semnãrii pãcii. Nicolae Mavrocordat împreunã cu copii şi servitorii sãi trebuia sã fie pus în libertate în timp de 31 de zile, urmând a fi schimbaţi la graniţa austro-otomanã cu baronii Petraş şi Stein, închişi la Constantinopol în închisoarea Edikule.33 În continuare, Sublima Poartã recunoştea cedarea de drept a Banatului, a Belgradului cu Serbia de nord şi a unei fâşii la graniţa de nord a Bosniei Imperiului Habsburgic. Veneţia pãstra Corfu şi recupera pãrţi din Albania şi Dalmaţia, dar ceda turcilor Peloponezul. O sãptãmânã mai târziu imperiul încheia cu otomanii un tratat comercial foarte favorabil prin care supuşii austrieci dobândeau dreptul de navigaţie pe toate fluviile şi râurile din Imperiul Otoman şi statele sale vasale. Pacea de la Passarowitz nu numai cã a consfinţit pe plan internaţional noile câştiguri teritoriale ale Imperiului Habsburgic şi a evidenţiat încã o datã declinul celui otoman, ci i-a confirmat Casei de

32 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, pp. 257-259; Alexandru A. Vasilescu, Oltenia sub austriaci 1716-1739, pp. 90-97. Vezi numele celor mituiţi şi sumele acordate la Al. Vasilescu în: Ibidem, pp. 95-96. 33 Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu caracter internaţional, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 204; Alexandru A. Vasilescu, Oltenia sub austriaci 1716-1739, p. 95.


74

Habsburg calitatea de mare putere europeanã, reprezentând maximul extensiei teritoriale pe care a cunoscut-o vreodatã.34

Dupã semnarea tratatului de pace de la Passarowitz, turcii şi austriecii au numit douã delegaţii care sã stabileascã cu exactitate hotarul dintre Oltenia („Valahia imperialã”) şi Muntenia („Valahia turceascã”) pe Olt, şi respectiv dintre Oltenia şi Imperiul Otoman pe Dunãre. Discuţiile au început în septembrie 1718 şi s-au desfãşurat în mod concret pe teren prin mãsurãtori efectuate de ingineri austrieci de-a lungul albiilor Oltului şi Dunãrii, însã nu au dus la un compromis acceptabil pentru ambele pãrţi, astfel cã decizia finalã a fost luatã abia în vara anului urmãtor dupã ample şi minuţioase negocieri politice între preşedintele Consiliului Aulic de Rãzboi, Eugeniu de Savoia, şi marele vizir, Nevşehirli Dâmâd Ibrahim Paşa. În urma acestor negocieri s-a încheiat un proces verbal în latineşte şi turceşte, în dublu exemplar, stabilindu-se cã toate ostroavele mari şi mici de pe Dunãre rãmân în posesia Imperiului Otoman, iar ostroavele de pe Olt se împart printr-o linie dreaptã, trasã pe mijlocul râului. Astfel ostroavele dinspre malul apusean, anume: Gârla, Piscul, Celieni, Scãrişoara, Milcovan, Plaşti, Tuba, Seccediu, Ioneşti, Boeşti, Furnigar, Buda, Budeşti, Fedeleşoi şi Cãlimãneşti au revenit Imperiului Habsburgic, iar ostroavele dinspre malul rãsãritean, anume: Romanaţi, Izbiceni, Comãneanul, Gurdianul, Ipoteşti, Viceşti, Poganul, Pueşti, Usturoeni, Criminal, Radul Guran şi micul ostrov din faţa mãnãstirii Cozia au rãmas în componenţa Ţãrii Româneşti. În continuare linia de demarcaţie mergea în sus pe Olt pânã la Valea lui Frate, pe unde curgea din munţi un pârâu, care despãrţea Transilvania de Ţara Româneascã. Excepţie o fãcea ţinutul Loviştei, revenit Imperiului Habsburgic în virtutea aceluiaşi principiu „uti possidetis” pe care-l reclamase cu asiduitate generalul Steinville din mai 1718.35

Pacea de la Carloviţ şi apoi tratatul de la Passarowitz au consfinţit rãsturnarea politicã majorã din Europa Centralã şi de Sud-Est şi au dus la

34 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord), Istoria Românilor, volum VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 598-604. Pentru amănunte despre calea către pacea de la Passarowitz, contextul european, urmările politice, economice şi culturale ale tratatului vezi recentul volum de studii: Charles Ingrao, Nikola Samardžić and Jovan Pešalj (eds), The Peace of Passarowitz, 1718, West Lafayette, Indiana, Purdue University Press, 2011. 35 Alexandru A. Vasilescu, Oltenia sub austriaci 1716-1739, pp. 97-98. Pentru poziţia lui Steinville vezi: Scrisoarea mareşalului Steinville către Plenipotenţiarii imperiali însărcinaţi cu încheierea păcii, Sibiu, 14 mai 1718, în Documente privitore la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki. Publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice, volum VI, 1700-1750, Bucureşti, Socecu Sander&Teclu, 1878, pp. 212-216.


75

o extindere spectaculoasã a stãpâniri imperiale în bazinul mijlociu al Dunãrii, confirmându-i, în acest fel, Curţii de la Viena noul statut de mare putere în Europa Rãsãriteanã. Turnura evenimentelor de dupã asediul Vienei, nu numai cã au stopat definitiv expansiunea Sublimei Porţi spre Mitteleuropa, ci au dus la o metamorfozã a puterii otomane din creştere în descreştere, dupã cum şi-a intitulat acum trei veacuri principele Dimitrie Cantemir una din operele sale istoriografice dedicate istoriei Imperiului Otoman. Din asediatori, turcii s-au trezit asediaţi de Habsburgii a cãror capitalã visaserã sã o cucereascã şi a cãrei catedralã goticã impunãtoare a Sfântului Ştefan doriserã sã o transforme într-o moschee în care numele lui Alah şi al marelui sãu profet Mohamed sã fie cinstite. Istoria şi oamenii epocii au decis însã altfel, evoluţia ulterioarã a evenimentelor transformând Curtea de la Viena în unul din actorii politici principali în Europa Central-Orientalã şi de Sud-Est între sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XX.


76


77

IOAN MOLDOVAN, PREOTUL MARTIR AL UIOAREI DE SUS DIN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848-1849 DIN

TRANSILVANIA Ioan Moldovan, the Martyred Priest of Upper Uioara During the

Revolution of 1848-1849 in Transylvania

Nicolae Dumbrãvescu Universitatea ,,1 Decembrie 1918” Alba-Iulia

Abstract: In this article I intend to bring in the attention of historians some

aspects of the life and work of the martyred priest Ioan Moldovan from Upper Uioara. He saw the light of day in a family of serfs in Sânt Paul. He perfected his studies in Târgu-Mureş, Cluj and Blaj. After completion of his theological studies, Ioan Moldovan is appointed priest in Upper Uioara and he remained there during the outburst of the 1848-1849 revolution in Transylvania. During the revolution, he was executed by a Hungarian officer, at the order of his godfather, Fejer Janos.

Keywords: martyr priest, revolution, advisor for tribunes, Upper Uioara.

În timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, cele douã

biserici româneşti, prin episcopii, protopopii şi mai cu seamã preoţii care le reprezentau, fãrã deosebire de confesiune, au fost mereu în fruntea mulţimilor. Din aceastã poziţie fruntaşã a preoţimii transilvãnene, s-au nãscut cunoscutele versuri ale poetului Andrei Mureşanu: „Preoţi cu crucea-n frunte, cãci oastea e creştinã”, iar curajul lor în luptã l-a determinat pe colonelul maghiar Kemeny Farkas sã exclame „Dracu sã se mai batã cu popii”.1

Versurile rostite de poetul Andrei Mureşanu, cât şi exclamaţia colonelului maghiar Kemeny Farkas, caracterizeazã foarte bine atât preoţii greco-catolici, cât şi cei ortodocşi, care s-au pus în fruntea poporului ocupând funcţiile de prefecţi sau viceprefecţi ai legiunilor româneşti constituite în toamna anului 1848 din iniţiativa lui Simion Bãrnuţiu, 2 dupã modelul de organizare roman, prin care românii transilvãneni încercau şi mai mult sã îşi legitimeze originea latinã şi vechimea în spaţiul intracarpatic, cât şi pe acei preoţi care din diverse motive nu au luptat efectiv cu sabia în mânã, însã, au fost de multe ori

1 Gelu Neamţu, „Religia Românã” în Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, p. 47; Idem, „Din martiriul bisericii greco-catolice în timpul revoluţiei de la 1848-1849”, în volumul 1848. Blajul şi amintirea revoluţiei, coordonat de Ioan Chindriş, Blaj, 1998, p. 292. 2 Nicolae Iorga, Historie des Roumains de Transilvanie et Hungarie, volum II, Bucureşti, 1915, p. 302.


78

sfetnici buni ai prefecţilor, viceprefecţilor şi ai întregului popor din comunitatea pe care o pãstoreau în general.

Un astfel de preot sfãtuitor al tribunilor a fost Ioan Moldovan, cel care pãstorea, în timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, parohia Uioarei de Sus. Cu siguranţã, şi el ar fi dorit sã i-a parte activã la revoluţie, însã, problemele familiale cu care se confrunta la acel moment (fiind vãduv şi cu doi copii mici), nu i-au permis sã facã acest lucru, aşa cum a fãcut-o fratele sãu mai mic, Vasile Moldovan, prefectul Legiunii a III-a de Câmpie.

Ioan Moldovan preotul din Uioara de Sus, a fost originar dintr-o familie numeroasã de ţãrani iobagi veniţi din Moldova pe moşia contelui Ignaţiu Haller. Din relatãrile care s-au pãstrat pe cale oralã, din generaţie în generaţie, aflãm cã înaintaşii lui proveneau dintr-o familie de boieri moldoveni, care, în timpul lui Mihai Racoviţã, au fost nevoiţi sã pãrãseascã Iaşiul, pribegind în Transilvania. Aceste evenimente se pare cã au avut loc în jurul anului 1717.3

Cãzuţi în dizgraţia domnitorului moldovean, şi din dorinţa de a-şi pãzi cu orice preţ capetele de securea cãlãului, cei patru fii de boier: Macarie, Nichifor, Toader şi Vasile, în pragul nopţii, dupã ce şi-au aşezat avutul pe spatele cailor, au pornit pe cãrãri numai de ei ştiute, ferindu-se de iscoade şi poteri, şi prin munţi au ajuns în Transilvania. Cei patru fraţi se stabilesc în Meheşul de Câmpie unde îl vor cunoaşte pe nobilul Haller Ignaţiu, cel care l-a adus pe Macarie în localitatea Sânpaul şi l-a numit administrator peste moşia sa. Din cãsãtoria cu Maria, Macarie a avut un fiu cu numele Vasile şi o fiicã, pe nume Catrina. Deşi, la început, situaţia materialã a familiei Moldovan era foarte bunã, totuşi, treptat, ea decade, fapt ce a fãcut ca fiii sãi sã ajungã slujbaşi ai nobilului maghiar. 4 În consecinţã, cel de-al doilea fiu al lui Vasile, Nichifor, sau Chifor, aşa cum i se mai spunea, a rãmas iobag pe moşia grofului din Sânpaul. Nichifor, tatãl lui Ioan Moldovan, pentru a pãstra vie amintirea originilor sale, şi-a luat numele de Moldovan.5

Rãmas la vatra pãrinteascã din Sânpaul, Nichifor se cãsãtoreşte în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, cu Teodora fiica iobagului Costea.6 În scurt timp, familia Teodorei şi a lui Nichifor Moldovan, a devenit numeroasã întrucât ei au avut 17 copii, însã condiţiile grele de trai şi lipsa de igienã care era prezentã la majoritatea familiilor de ţãrani

3 Paul Abrudan, Prefectul paşoptist Vasile Moldovan, Bucureşti, Editura Militarã, 1970, p. 11. 4 Ibidem, p. 12. 5 Ibidem, p. 13. 6 Ibidem, p. 14.


79

iobagi din Transilvania, au contribuit din plin la decesul a şapte copii ai soţilor Moldovan, la vârste foarte fragede. Astfel, au ajuns sã se cãsãtoreascã şapte fete (Sîia, Sofia, Gligeria, Maria, Tinia, Axinia şi Gatiţia) şi trei bãieţi (Ioan, Isaia şi Vasile).

Pentru a putea hrãni şi îmbrãca o familie numeroasã, aşa cum devenise a lor, soţii Moldovan încep sã facã negoţ cu cereale, din care obţin câştiguri bune, în special în timpul foametei dintre anii 1816-1817, când bucatele aveau un preţ fabulos, dupã cum aminteşte Isaia Moldovan în memoriile sale: „Îmi spunea tatãl meu cã ducea într-o joi zi de târg la Mureş-Vaşarheiu, decât 2 saci de secarã, 8 mierţe şi aducea acasã 40 fl. m. c. Mama acasã vindea cu cupa, o cupã un fl. unguresc”.7

Nichifor Moldovan din dorinţa de a-i asigura fiului sãu cel mare Ioan, un trai mai bun şi dispunând de o serie de resurse financiare pe care le dobândise în special din negoţul fãcut cu cereale, s-a hotãrât sã-l trimitã pe acesta sã înveţe carte la şcoala Cãlugãrilor Franciscani din Târgu-Mureş. Ager la învãţãturã, fiul de iobag din Chirileu s-a fãcut remarcat prin rezultate şcolare bune, fapt, ce i-a determinat pe pãrinţii sãi, sã-l trimitã la Cluj la Liceul Piariştilor pentru a continua studiile

În toamna anului 1834, îl gãsim în rândurile teologilor blãjeni, unde cel mai probabil a locuit împreunã cu fratele sãu mai mic Isaia, care între timp învãţa şi el în oraşul de pe Târnavã, într-o cãsuţã modestã a cãlţunarului Jieu Paleului.8

În anul 1838, Ioan Moldovan a absolvit studiile de teologie la Blaj, iar câţiva ani mai târziu primeşte parohia localitãţii Uioara de Sus. În anul 1846, Ioan Moldovan rãmâne vãduv, cu doi copii mici, Susana şi Alexandru.9

Izbucnirea revoluţiei în primãvara anului 1848, îl gãsea pe Ioan Moldovan preot în Uioara de Sus. Este informat despre cele hotãrâte la Blaj în primãvara acelui mãreţ an, de cãtre fratele sãu mai mic Vasile, care studia teologia în oraşul de pe Târnavã. El a fost unul dintre tineri teologi care au rãspândit proclamaţia lui Aron Pumnul în satele din Câmpia Transilvaniei între care amintim: Uioara de Sus, Noşlac, Bogata, Lechinţa, Orba, Iclodul Mare, Iclodul Mic, Vaidei, Cãpuşu, Petea, Şeuşa,

7 Isaia Moldovan, Din întâmplãrile vieţii. Note şi schiţe, ediţie îngrijitã şi studiu introductiv de Nicolae Dumbrãvescu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, p. 2. 8 Ibidem, p. 7. 9 Ibidem, p. 19.


80

Chirileu, Bernadia, Lepindeea, Daia, Lasleu, Solimoşiu, Odriheiu, Vaidacuta şi Tirimia Mare.10

Ioan Moldovan alãturi de fratele sãu Vasile, au ţinut în dimineaţa zilei de 9 aprilie 1848, o cuvântare în curtea bisericii din Uioara de Sus, prin care, îndemnau populaţia din aceastã localitate sã participe la adunarea de la Blaj din Duminica Tomii.11

A luat parte, cel mai probabil, ca toţi preoţii români transilvãneni, indiferent de confesiune, la adunãrile de la Blaj din primãvara şi toamna anului 1848 însã, fãrã a ieşi în evidenţã, prin vreun discurs sau vreo acţiune mobilizatoare, aşa cum a fãcut fratele sãu Vasile.

Înfrângerile suferite de legiunile româneşti din Câmpia Transilvaniei şi incendierea satelor de cãtre rebelii maghiari, l-au determinat pe Ioan Moldovan sã pãrãseascã localitatea Uioara de Sus şi sã se refugieze în casa preotului reformat din Bucerdea, fost conşcolar cu el la Cluj, lãsându-şi fiica în grija naşului sãu, Fejer Janos fost bucãtar al grofului Mikeş împreunã cu suma de ,,300 de zeceri, 100 florini”.12

În vara anului 1849, odatã cu sfârşitul revoluţiei, Ioan Moldovan pãrãseşte casa preotului reformat din Bucerdea şi merge la Ocnele Uioarei pentru a-l ajuta pe naşul sãu Fejer Janos la seceriş. Aici a mers mai multe zile la secerat de grâu, de unde a fost chemat de servitoarea naşului într-o zi la prânz acasã, fiind executat de un ofiţer maghiar dupã cum aflãm din memoriile fratelui sãu Isaia Moldovan preot în Chirileu: „Acum, venind secerişul, a venit la nãnaşul sãu la Ognele Uiorei, de aici mergea în toatã ziua la seceriş şi Fejer Janos îi trimetea servitoare amiaza. Într-o zi, reterezã mulţime de cãtane ungureşti, care se opresc în Ogne. Un ofiţer e încuartirat la Fejer Janos şi poate ca sã-i rãmânã lui suta de fl., a hotãrât sã piardã pe fratele meu. La amiazã nu i-a trimis, ca de altã datã, mâncarea ci a trimis servitoarea sã-l cheme acasã. Lucrãtorii şi alţi oameni care lucrau în vecinãtate, îl sfãtuiau sã nu se ducã la Ognã, ca sa nu i se întâmple ceva, el însã totuşi s-a dus. A prâzit cu ofiţerul şi dupã prânz a vrut sã îşi taie tabac. Ofiţerul i-a zis: „Nu mai tãia tabac, cã nu mai ai lipsã de el; vino cu mine” şi luându-l, doi soldaţi l-au dus la marginea Mureşului şi l-au puşcat. Fejer Janos n-a intervenit n-a protestat, copila a plâns s-a bocit, însã toate în zadar. Aşa i-a fost sfârşitul”.13

Prin urmare, observãm faptul cã Ioan Moldovan a fost executat fãrã a avea vreo vinã şi fãrã a fi judecat de un tribunal de sânge, singura

10 Vasile Moldovan, Memorii din 1848-49, Braşov, Tipografia A. Mureşianu, 1895, pp. 14-18. 11 Ibidem, p. 14. 12 Isaia Moldovan, Din întâmplãrile vieţii, p. 77. 13 Ibidem.


81

vinã fiind, precum aprecia George Bariţiu în cazul lui Vasile Pop cã „ţinea şi el la propaganda naţionalã şi învãţase la şcoale, ştia carte, ceea ce încã trecea de crimã în ochii tovarãşilor”.14 Cel mai probabil, la baza deciziei de executare a lui Ioan Moldovan a fost dorinţa naşului sãu de a pãstra suma de bani pe care o primise de la acesta în momentul refugierii sale în tomna anului 1848.15

Cazul executãrii preotului din Uioara de Sus, Ioan Moldovan, nu este unul singular în cadrul evenimentelor revoluţionare din anii 1848-1849, mulţi preoţi fiind executaţi de cãtre autoritãţile maghiare fãrã a se face vinovaţi de ceva şi de multe ori fãrã a fi judecaţi în prealabil. Astfel, pânã în prezent se cunosc biografiile celor mai importanţi preoţi executaţi în timpul revoluţiei, (Ioan Bucur Pop,16 Vasile Turcu17) însã, marea majoritate au rãmas uitaţi în negura timpului.

În concluzie, studiul de faţã, nu reprezintã decât o micã contribuţie la îmbogãţirea istoriografiei româneşti cu un nou medalion biografic al unui preot martir şi erou al Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. Prin urmare, consider cã ar fi necesar ca istoricii şi cu precãdere cei tineri, sã-şi aplece atenţia şi asupra biografiilor acestor preoţi care au fãcut posibilã, prin discursurile înflãcãrate pe care le-au ţinut în cadrul comunitãţilor, participarea populaţiei la adunãrile de la Blaj din primãvara anului 1848. Tot ei, mai târziu, au luptat cu sabia în mânã, sau au dat sfaturi înţelepte conducãtorilor legiunilor româneşti de pe teritoriul Transilvaniei, mulţi dintre ei îndurând umilinţele şi abuzurile autoritãţilor maghiare, de multe ori plãtind cu viaţa apartenenţa la idealul naţional.

Astfel, în încheiere, nu îmi rãmâne decât sã subscriu la ideea lansatã de reputatul istoric clujean Gelu Neamţu care sublinia faptul cã: „pe toţi cei persecutaţi, hãituiţi sau executaţi în frunte cu preoţi de ambele confesiuni,

14 George Bariţiu, Pãrţi alese din istoria Transilvaniei pe douã sute de ani din urmã, volum II, Sibiu, Tipografia W. Krafft, 1890. 15 Mircea Pãcurariu, Revoluţia româneascã din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu, 1995, p. 157. 16 Pentru mai multe amãnunte despre viaţa şi activitatea preotului Ioan Bucur Pop vezi: Gelu Neamţu, Religia românã, pp. 66-84; Idem, „Preotul Ioan Bucur Pop din Budiu de Câmpie, erou şi martir la 1848-1949”, în Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu, numãr XLIV, 2005, pp. 525-537. 17 Pentru mai multe amãnunte despre viaţa şi activitatea preotului Vasile Turcu vezi: Nicolae Dumbrãvescu, „Un izvor narativ mai puţin cunoscut despre tinerii ucişi în Cluj în timpul Revoluţiei de la 1848-1849”, în Astra Salvensis, an II, numãr 4, 2014, pp. 40-41.


82

trebuie sã-i considerãm astãzi adevãraţi martiri ai credinţei şi eroi ai luptei pentru libertatea românilor”.18

18 Gelu Neamţu, Religia românã, p. 30; Idem, „Persecuţii şi abuzuri împotriva unor preoţi ortodocşi din Transilvania în vara anului 1848”, în Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu, numãr XL, 2001, p. 290.


83

ELEMENTE ISTORICE DESPRE FUNCŢIONALITATEA CONSISTORIILOR DIECEZANE DIN TRANSILVANIA ŞI

BANAT ÎN PERIOADA STATUTULUI ŞAGUNIAN Historical Details Regarding the Way Diocesan Consistories Functioned in Transylvania and Banat during the Usage of

Şaguna’s Status

Lect. univ. dr. Daniel Aron Alic Universitatea ,,Eftimie Murgu” Reşiţa

Abstract: The Orthodox Church was always sensitive to the historical realities.

The Church expresses itself through doctrines and by the administrative management form that it promotes. In time, in strong connection with all social changes, Church‟s administrative norms of management have multiplied, and regulations and statutes were create. From a historical point of view, these regulations and statutes ruled all administrative-ecclesial life. Such is the example of Şaguna‟s Status, one of the most well known Status of all time. It is a Status from which some basic principles and some elements are still in use in contemporary ecclesial laws. The present study refers to the way in which Diocesan Consistories, or the executive management of a Diocese, functioned.

Keywords: The Romanian Orthodox Church, Ecclesial administration, Metropolitan Andrei Şaguna, Diocesan Consistory, Transylvania and Banat.

Încã din primele secole ale creştinismului, Biserica s-a organizat

în baza unui sistem ierarhic şi în concordanţã cu realitãţile teritoriale ale comunitãţilor creştine. Structurile administrative ale ierarhiei au suferit modificãri minore de-a lungul istoriei, întrucât nici modelul, nici fundamentul şi nici scopul Bisericii nu s-au schimbat.1 Din anul 1868, Biserica din Transilvania şi Banat a funcţionat în baza Statutului conceput şi propus de mitropolitul Andrei Şaguna.2 Statutul lui Şaguna continua linia ortodoxã a gândirii administrativ-ierarhice a Bisericii şi înlesnea comunicarea nedespãrţitã dintre credincioşii Bisericii şi slujitorii ei clerici.3

La nivelul Mitropoliei de la Sibiu, forumul decizional suprem în materie de probleme dogmatice, liturgice şi de naturã practico-teologicã era Sinodul episcopesc (adunarea tuturor ierarhilor), devenit dupã

1 Vezi şi Pr. Prof. Ioan G. Coman, ,,Organizarea sinodalã a Bisericii Ortodoxe în paralelã cu cezaro-papismul catolic”, în Studii Teologice, numãr 1-2, 1950, p. 41. 2 Dorel Cherciu, ,,Statutul Organic-expresia modernã a constituţionalismului bisericesc”, în Altarul Banatului, serie nouã, an XIII, numãr 7-9, 2002, pp. 159-162. 3 Vezi mai multe la Nicolae Bocşan, Marius Eppel, Ioan Vasile Leb, Gabriel Viorel Gârdan, Instituţiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (1850-1918): studii, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2009, pp. 83-84.


84

unificarea bisericeascã Sfântul Sinod, denumire pãstratã pânã în zilele noastre. Sinodul episcopesc era urmat, ca forum decizional, de Congresul Naţional al Bisericii, organism ce aduna reprezentanţi mireni şi clerici din întreaga mitropolie şi care impunea decizii cu caracter pastoral, economic şi social, fãrã a se pronunţa în materie de credinţã. Ambele organisme mitropolitane aveau ca preşedinte pe mitropolitul de la Sibiu, care le convoca în mod ordinar, sau extraordinar, în funcţie de necesitãţi.

Ca organ deliberativ, Congresul Naţional Bisericesc (C. N. B.), ce îşi continuã existenţa şi astãzi sub titulatura de Adunare Naţionalã Bisericeascã, colabora îndeaproape cu sinoadele eparhiale ale episcopiilor din subordine. Sinodul eparhial avea în componenţa sa şase comisii de lucru cu atribuţii deliberative şi legislative la nivelul unei eparhii şi era format din deputaţii sinodali aleşi pentru o perioadã de trei ani. Conform Statului şagunian, Sinodul eparhial se întrunea anual la Duminica Tomii, prima duminicã dupã sãrbãtoarea Paştilor şi lua în discuţie activitatea tuturor senatelor consistoriale, dar se putea întruni şi în şedinţe extraordinare, pentru alegerea episcopului.4 Sinodul eparhial, se întrunea anual şi, în cadrul mai multor şedinţe, desfãşurate pe mai multe zile, discuta problemele administrative ale eparhiei. În cadrul Sinodului se fãceau propuneri privind implementarea unor regulamente şi statute bisericeşti şi se cãutau soluţii pentru îmbunãtãţirea vieţii religios-morale şi cultural-naţionale.5

Sinodul eparhial era format din 60 de membri, din care 20 erau preoţi şi 40 erau mireni, iar, spre deosebire de alte eparhii, „în dieceza Caransebeşului în numãrul celor 40 de mireni, confiniul militar” alegea 10 deputaţi. 6 Observãm cã Statutul şagunian presupunea implicarea credincioşilor în existenţa Bisericii nu doar în virtutea unei transparenţe, ci şi pentru a dezvolta în credincioşi conştiinţa unitãţii dintre preoţi şi mireni, simţul naţional şi responsabilitatea moralã.

Legãtura dintre Sinodul eparhial, Sinodul episcopal şi C. N. B. s-a dovedit de-a lungul istoriei Bisericii Ortodoxe din Transilvania promotoare nu doar a unei solidaritãţi administrative bisericeşti, ci şi a unei nãzuinţe naţionale. Dacã Sinodul eparhial era simbolic aducerea-

4 Statutul organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania cu un suplement, Sibiu, 1881, § 89, p. 31. 5 Vezi mai multe la Prof. univ. dr. Ioan Munteanu, ,,Sinoadele eparhiale. Contribuţii la afirmarea spiritualitãţii ortodoxe în Dieceza Caransebeşului la începutul secolului XX”, în volumul Tainã şi comuniune, Caransebeş, Editura Episcopiei Caransebeşului, pp. 295-311. 6 Statutul organic al Bisericii greco-orientale, p. 31.


85

împreunã a întregii eparhii, 7 C. N. B. reprezenta adunarea întregii mitropolii, 8 iar Sinodul episcopesc, ca adunare a tuturor episcopilor ortodocşi din mitropolie, era dovada unitãţii dogmatice, spirituale, liturgice şi teologice. 9 Istoric, aceastã realitate este doveditã de întrepãtrunderea lucrãrilor decizionale ale celor trei forumuri sinodale.

Organismul executiv permanent al eparhiilor era Consistoriul diecezan, rolul lui fiind acela de a supraveghea şi dirija întreaga activitate a eparhiei. Trebuie precizat cã forma de conducere eparhialã, bazatã pe Sinodul eparhial ca organ deliberativ şi Consistoriu ca organ executiv, s-a pãstrat în linii mari pânã astãzi. Ca şi Sinodul eparhial, Adunarea eparhialã „este organism deliberativ pentru toate problemele administrative, culturale, social-filantropice, economice şi patrimoniale ale eparhiei”, 10 iar Consistoriul diecezan îşi gãseşte corespondenţã în Consiliul eparhial.11

Consistoriul diecezan era organul deliberativ, judecãtoresc şi administrativ al episcopiei, supus autoritãţii Sinodale şi prezidat de episcopul diecezan.12 Întrucât consistoriul eparhial se ocupa de probleme variate de naturã bisericeascã, economicã şi şcolarã, Statutul de organizare prevedea ca în componenţa consistoriului sã funcţioneze trei senate deosebite care sã judece aceste cauze: senatul bisericesc, senatul şcolar şi senatul epitropesc (economic). Statul şagunian prevederea existenţa separatã a celor trei senate, dar practica a impus împreunã-lucrarea şi colaborarea constantã dintre secţiile consistoriale. La un anumit nivel, colaborarea dintre senatele consistoriale este evidenţiatã de situaţiile în care o problemã era discutatã

7 Ibidem. 8 Ibidem, § 145, p. 48. 9 Ibidem, § 171, p. 56. 10 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2008, pp. 62-63. 11 Ibidem, pp. 65-67. 12 Vezi şi Nicolae Bocşan, Marius Eppel, Ioan Vasile Leb, Gabriel Viorel Gârdan, Instituţiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, p. 31.

SENATUL BISERICESC

SENATUL ECONOMIC

SENATUL ŞCOLAR


86

deopotrivã în senatul bisericesc şi şcolar, şcolar şi economic, economic şi bisericesc, respectiv în toate cele trei senate.

Consistoriul diecezan îşi desfãşura activitatea permanentã cu ajutorul cancelariei diecezane, care înainta cauzele cãtre senatele consistoriale, în funcţie de competenţa fiecãruia. Tot în cadrul cancelariei diecezane au funcţionat şi parte din asesorii senatelor Consistoriului, care supravegheau buna desfãşurare a activitãţii bisericeşti, culturale şi economice a Eparhiei.

În cadrul Consistoriului diecezan erau aleşi ca membri atât asesori ordinari, cât şi asesori onorifici, toţi având drept de vot. 13 Potrivit Regulamentului pentru organizarea treburilor bisericeşti, şcolare şi funcţionale, asesorii ordinari erau plãtiţi cu „o leafã cuviincioasã din visteria Eparhiei, pe care o hotãra Sinodul eparhial”.14

Membrii consistoriului şcolar şi economic erau aleşi pentru o perioadã de trei ani când, urmând alegerii de deputaţi sinodali, se propunea şi se vota o componenţã nouã a senatelor. Doar membrii Consistoriului bisericesc erau aleşi pe viaţã. Au existat cazuri în care şi asesorii senatelor economic şi şcolar au fost numiţi asesori pe viaţã şi declaraţi neschimbabili prin alegerile sinodale. Spre exemplu, în anul 1916, Aurel Moacã a înaintat Consistoriului diecezan din Caransebeş rugãmintea de a fi declarat „aplicat în mod definitiv în calitate de referent în senatul epitropesc”.15 Consistoriul diecezan, întrunit în şedinţã plenarã la 1 martie 1917, a discutat cererea şi a trimis-o spre analizã unei comisii constituite din asesorii consistoriali dr. Iosif Traian Badescu, dr. George Popovici, Constantin Burdea, dr. Nicolae Ionescu, fisc consistorial, şi dr. Cornel Cornean, secretarul consistorial. Rezoluţia comisiei a fost înaintatã Consistoriului abia în 28 august 1919, cu propunere de aprobare, iar Consistoriul a dispus ca asesorul sã fie instituit şi declarat definitiv „pentru ca astfel sã nu fie espus a suporta dupã un îndelungat timp de serviciu conştiincios eventualele rezultate electorale nefavorabile, ci prin aceastã instituire definitivã sã fie asigurat şi pe mai departe Consistoriului şi diecezei serviciile sale”.16

13 Statutul organic al Bisericii greco-orientale, p. 39. 14 Ioan Vasile Leb, Pavel Vesa, Marius Eppel, Gabriel Viorel Gârdan, Instituţii ecleziastice. Compendiu de legislaţie bisericeascã (secolul al XIX-lea), Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2010, p. 173. 15 Arhiva Episcopiei Caransebeşului (în continuare A. E. C.), Fond Prezidial (II), dosar 10/1916, nr. 7197/19 decembrie 1916. 16 Ibidem, Protocolul şedinţelor plenare pe 1916-1919, 28 august 1919, 5/1366.


87

Dupã alegerea ca asesori, membrii senatelor consistoriale depuneau un jurãmânt de credinţã şi de onestitate în interesul Bisericii.17 Atunci când unul din asesorii senatelor consistoriale era cercetat sau se afla în conflict de interes, în timpul dezbaterilor privitoare la cauza respectivã era înlocuit de un membru supleant şi scos din şedinţa senatului. De pildã, la 7 noiembrie 1911, în şedinţa de lucru a senatului bisericesc al Consistoriului diecezan din Caransebeş, datoritã unei plângeri împotriva asesorului bisericesc Andrei Ghidiu, protopop al Caransebeşului, în care se arãta cã acesta nu participã la şedinţele comitetului parohial din Caransebeş, acesta a fost nevoit sã pãrãseascã şedinţa. 18 De asemenea, atunci când unul dintre membrii senatelor consistoriale nu putea participa la şedinţele de lucru ale Consistoriului, acesta era înlocuit de un „supleant”.19

Conform Statului, preşedintele consistoriului diecezan era episcopul, 20 iar în lipsa acestuia, vicarul numit de episcop. 21 Tot la Caransebeş, în anul 1910 la şedinţele din 11 octombrie a senatului bisericesc22 şi senatului şcolar 23 şi din 19 iulie a senatului economic,24 când Miron Cristea nu a fost prezent, preşedinţia Consistoriului i-a revenit lui Filaret Musta.

Pentru cã venirea lui Miron Cristea ca episcop la Caransebeş a adus o modificare în bine a organizãrii Consistoriului şi cancelariei diecezane din episcopie, vom exemplifica cu mãsurile pe care viitorul patriarh le-a luat pentru eficientizarea administraţiei bisericeşti, mai ales a Consistoriului (perioada 1910-1919). În 1910 cancelariile diecezane operau în baza unui numãr de 12 oficiali permanenţi, obligaţi sã administreze şi supravegheze peste 400 de comune bisericeşti. 25 Nemulţumit de mersul administrativ, Miron Cristea a propus încã din 1910 elaborarea şi aprobarea unui proiect de organizare a Consistoriului diecezan.26 În acest context, Miron Cristea a instituit o comisie formatã

17 Ibidem, Fond Epitropesc (V), dosar 197/1910, nr. 4691/8 mai 1910. 18 Ibidem, Fond Bisericesc (III), dosar 131/1911, nr. 7112/20 octombrie 1911. 19 Ibidem, Protocolul senatului bisericesc din anul 1919, 9 februarie 1919. 20 Statul organic al Bisericii greco-orientale, p. 39. 21 Ibidem, pp. 40-41. 22 A. E. C., Protocolul senatului bisericesc din anul 1910, şedinţa din 11 octombrie, nenumerotat. 23 Ibidem, Protocolul senatului şcolar din anul 1910, şedinţa din 11 octombrie, nenumerotat. 24 Ibidem, şedinţa din 19 iulie, nenumerotat. 25 Protocolul Sinodului Eparhial al diecezei gr. or. române a Caransebeşului, periodicul XIV, sesiunea III, convocat la Caransebeş pe Duminica Tomii în 17 aprilie 1911, Caransebeş, Tiparul Tipografiei diecezane, 1911, p. 47. 26 A. E. C., Fond Epitropesc (V), dosar 200/1911, nr. 2222/1910.


88

din 12 membri ai sinodului, care sã ancheteze funcţionarea aparatului administrativ al eparhiei şi sã creeze un nou sistem administrativ. La 13 octombrie 1910 Miron Cristea i-a scris lui Valeriu Branişte despre aceasta: „plenul consistoriului nostru eparhial, ţinut la 19 iunie 1910 a aflat de bine a institui o anchetã de 12 fruntaşi ai eparhiei cari întrunindu-se sub prezidiul nostru sã se ocupe de regularea chestiunilor mai arzãtoare ale eparhiei croind directivele de lipsã pentru înaintarea intereselor bisericii şi a credincioşilor ei”.27

Proiectul de reorganizare al Consistoriului a fost prezentat Sinodului eparhial din 1911, când s-a şi aprobat şi a fost pus în aplicare dupã şedinţa plenarã a Consistoriului diecezan din 25 mai 1911.28 Proiectul de organizaţie a Consistoriului diecezan din 1911 prevedea angajarea ca oficiali permanenţi a unui „protocolist” care sã facã şi indexul şi sã completeze registratura, a unui expeditor-arhivar, a încã doi sau trei „cancelarişti”, a unui ajutor pentru fiecare referent al senatelor consistorial, a unui „esactor” consistorial, a uni casier şi a unui expert contabil. 29 Acelaşi proiect prevedea şi restaurarea contabilitãţii consistoriului pe criterii contabile moderne. În acest sens, a fost angajatã Otilia Frãţilã, fiica lui Moise Frãţilã din Rãşinari, cu studii de contabilitate la Viena, pentru a susţine contabilitatea la Librãria Diecezanã şi pentru a introduce partida dublã de evidenţã în contabilitatea consistoriului.30

Convocarea fiecãrei şedinţe consistoriale se anunţa prin ordine circulare care apãreau şi în ,,Foaia Diecezanã”. Începând din anul 1910, convocarea şedinţelor consistoriale s-au fãcut printr-o circularã ce cuprindea datele şedinţelor tuturor senatelor pe anul urmãtor. În acest scop, în 12 decembrie 1910, Miron Cristea a trimis un ordin circular cãtre toţi asesorii ordinari şi onorifici ai Consistoriului, prin care a anunţat datele şedinţelor consistoriale pentru anul 1911. Potrivit acestei circulare senatul bisericesc urma sã se întâlneascã în 3 ianuarie, 7 februarie, 7 martie, 2 mai, 6 iunie. 4 iulie, 1 august, 5 septembrie, 3 octombrie, 7 noiembrie şi 5 decembrie, senatul şcolar urma sã se întruneascã în 10 ianuarie, 14 februarie. 14 martie, 9 mai, 13 iunie, 11 iulie, 8 august, 12 septembrie, 10 octombrie, 14 noiembrie şi 12 decembrie, iar senatul epitropesc în 17 ianuarie, 21 februarie, 21 martie, 16 mai, 20 iunie, 18 iulie, 16 august, 19 septembrie, 17 octombrie, 22 noiembrie şi 19

27 Valeriu Branişte, Corespondenţã, volum III, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 268. 28 A. E. C., Fond Epitropesc (V) dosar 200/1911, nr. 3486/1911. 29 Ibidem, 2222/1911. 30 P. S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Episcopul Miron Cristea (1910-1919). Pastorale, ordine circulare şi corespondenţã administrativã, Caransebeş, Editura Diecezanã, 2007, p. 38.


89

decembrie. 31 Datele şedinţelor consistoriale plenare, precum şi datele şedinţelor extraordinare urmau sã fie comunicate urmând aceleaşi proceduri ca şi pânã la venirea lui Miron Cristea, prin circulare şi note oficiale.

O situaţie specialã privind întrunirea şi convocarea şedinţelor consistoriale a fost în perioada Primului Rãzboi Mondial. Potrivit ordinului Ministerial 5581/M. E. 1914, Episcopia trebuia sã anunţe autoritãţile locale despre convocarea şedinţelor. Pentru cã nu a respectat aceastã decizie, în anul 1916, dr. Cornel Cornean, secretarul Consistoriului, a fost somat sã transmitã cãpitanului orãşenesc datele şedinţelor consistoriale. 32 În acelaşi an, cãpitanul poliţienesc a anunţat Consistoriul diecezan cã şedinţele „ordinare se vor ţinea doar Luni începând dela 9 oare a. m. iar cele estraordinare Vinerea, începând de la 4 oare p. m.”.33

La şedinţele plenare ale Consistoriului diecezan de la Caransebeş participau membrii tuturor senatelor. În perioada anilor 1916-1919 aceştia au fost: Miron Cristea ca preşedinte ale şedinţelor, Filaret Musta, dr. Iosif Traian Badescu, dr. Iosif Iuliu Olariu, dr. George Popoviciu, Spiridon Sandru, Avram Corcea, Traian Oprea, Ioanichie Neagoe, dr. Petru Barbu, Andrei Ghidiu, George Petrescu, dr. Petru Cornean, Ioan Marcu, Aurel Moacã, Dominic Raţiu, Ştefan Jianu, dr. Valeriu Branişte, dr. George Dobrin, Petru Zepeniag, Petru Ieremia, Ioan M. Roşiu, Titu Haţieg, Mihail Gaşpar, Sinesie Bistrean, Pavel Şandru, Iosif Brebenar, Petru Bandu, dr. Timotei Radi, Alexandru Buţiu, Constantin Cãlţiuniun, Ilie Orzescu, Ioan Dobromirescu, Pavel Magherscu, dr. Nicolae Ionescu, Ilie Trãilã şi Ioan Pepa ca asesori consistoriali şi dr. Cornel Cornean ca notar al şedinţelor plenare.34 Trebuie specificat cã în cadrul unei şedinţe nu participau în chip necesar toţi membrii senatelor consistoriale, numãrul membrilor participanţi variind de la douãzeci şi doi de asesori35 la patrusprezece membrii.36

Numãrul întrunirilor Consistoriului diecezan de la Caransebeş în şedinţã plenarã a scãzut drastic odatã cu începerea Primului Rãzboi Mondial. În perioada 1916-1919, perioadã în care administraţia eparhialã de la Caransebeş a fost supusã unei presiuni din partea autoritãţilor

31 Arhiva Patriarhiei Române (A. P. R.), Fond Cabinetul Patriarhal, Patriarhul Miron Cristea, dosar 2/1910, fila 202. 32 A. E. C., Fond Bisericesc (III), dosar 152/1915, nr. 4763/1 septembrie 1916. 33 Ibidem, dosar 25/1916, nr. 6024/29 octombrie 1916. 34 Ibidem Protocolul şedinţelor plenare pe 1916-1919. 35 Ibidem, 13 februarie 1916. 36 Ibidem, 17 octombrie 1917.


90

maghiare de la Budapesta, Consistoriul diecezan s-a întrunit doar în 14 şedinţe plenare.37

Un aspect important al activitãţii Consistoriului diecezan întrunit în şedinţã plenarã a fost preocuparea pentru înlesnirea activitãţii parohiilor. În 1917 este discutatã în Consistoriu problema introducerii contabilitãţii duble la parohii. Propunerea aceasta a fost fãcutã încã din Sinodul eparhial din 1917, când deputatul Dr. Petru Barbu a precizat necesitatea „sã se introducã dupã posibilitate în toate comunele bisericeşti din eparhie purtarea socoţilor bisericeşti dupã contabilitate dublã începând de la 1 ianuarie 1918”.38 Cererea deputatului a fost discutatã în Sinod şi trimisã spre rezolvare Consistoriului diecezan care, dupã dezbaterea problemei în cadrul şedinţei plenare din 7 iunie 1917, a înaintat-o senatului consistorial epitropesc. 39 La 4 august 1917, senatul epitropesc al Consistoriul diecezan a delegat pe dr. Petru Barbu sã elaboreze un proiect de instrucţiune cu privire la introducerea contabilitãţii duble, proiect care sã fie revãzut de o comisie formatã din Sebastian Olariu, Dominic Raţiu, Constantin Cãlţiuniun, Ivan Dobromirescu şi Pavel Popa.40 Proiectul nu a fost finalizat nici mãcar în 1918, iar introducerea contabilitãţii duble la parohii nu s-a putut realiza în perioada lui Miron Cristea.

În cadrul Mitropoliei de la Sibiu, relaţiile dintre Consistoriile eparhiale şi Consistoriul mitropolitan de la era una de colaborare, iar în cazuri de judecatã, de subordonare administrativã. Senatul bisericesc al Consistoriului mitropolitan era responsabil de judecarea oricãror cauze de apel privind procesele disciplinare sau hotãrârile senatelor bisericeşti ale Consistoriilor diecezane. Deciziile disciplinare ale Consistoriului mitropolitan erau comunicate şi aplicate în eparhie, dar existau cazuri în care Consistoriul diecezan putea cere rejudecarea sentinţelor date de Consistoriul mitropolitan. În acelaşi timp, parte din apelurile de recurs trimise Consistoriului mitropolitan puteau fi refuzate de Consistoriul diecezan, care hotãra cã apelul este nefondat şi refuza sã înainteze actele Consistoriului mitropolitan.41

37 Ibidem, Protocolul şedinţelor plenare pe 1916-1919. 38 Protocolul Sinodului Eparhial al diecezei gr. or. române a Caransebeşului, periodicul VII, sesiunea II, convocat la Caransebeş pe Duminica Tomii în 19 aprilie 1917, Caransebeş, Tiparul Tipografiei diecezane, 1917, p. 24. 39 A. E. C., Protocolul şedinţelor plenare pe 1916-1919, 7 iunie 1917, 23/2043. 40 Ibidem, Fond Epitropesc (V), dosar 106/1917, nr. 3762/23 iunie 1917. 41 Ibidem, Fond Prezidial (II), dosar 8/1916, nr. 2832/11 mai 1916. La Caransebeş, în anul 1916 asesorul consistorial Titu Haţieg a depus plângere împotriva alegerii lui Nicolae Ionescu în funcţia de fisc consistorial şi a lui Cornel Cornean ca secretar consistorial la Caransebeş. Pentru cã plângerea nu s-a rezolvat în conformitate cu dorinţa lui, a înaintat


91

Raportul dintre Consistoriul diecezan şi Consistoriul mitropolitan se reflecta şi în problemele legate de populaţia eparhiilor, populaţie aflatã într-o continuã creştere.42 Anual Consistoriile diecezane trimiteau la Sibiu date statistice privind credincioşii episcopiei. În anul 1910 mitropolitul Sibiului, Ioan Meţianu, s-a adresat eparhiilor din jurisdicţie, precizând necesitatea ca datele statistice sã fie adunate de la oficiile parohiale subalterne şi sã conţinã informaţii „despre mişcãmintele şi starea poporaţiunei ortodocse române” pentru anul 1909.43 Din aceste situaţii se observã evoluţia populaţiei româneşti ortodoxe din mitropolie, şi se poate face o raportare la datele oficiale din recensãmintele oficiale.

Ca o concluzie, se poate afirma cã rolul Consistoriilor diecezane, aşa cum au fost ele organizate prin statutul şagunian, a fost unul decisiv nu doar pentru istoria Bisericii Ortodoxe Româneşti din Transilvania şi Banat, ci şi pentru cultura şi exprimarea naţionalã a românilor. Deciziile luate în şedinţele consistoriale au reprezentat, deseori, hotãrâri istorice majore de care a depins funcţionalitatea administrativã a Bisericii, cea mai reprezentativã instituţie româneascã a vremii.

recurs Consistoriului mitropolitan. Consistoriul diecezan de la Caransebeş, în şedinţa plenarã din 11 martie 1917 a luat în discuţie temeinicia acuzaţilor aduse de asesorul Titu Haţieg şi a dispus ca recursul sã nu se înainteze Consistoriului mitropolitan, „ci sã se restituie asesorului Titu Haţieg”. 42 Pentru informaţii detaliate, I. Munteanu, Banatul istoric. 1867-1918. Aşezãrile. Populaţia, volumul I, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2006, pp. 241-283. 43 A. E. C., Fond Bisericesc (III), dosar 932/1909, nr. 7672, 9/22 decembrie 1909. În acest context, Consistoriul de la Caransebeş a trimis o circularã specificând obligaţia oficiilor protopresbiteriale „ca datele statistice bisericeşti pro 1909 pentru Sinodul eparhial, se intre la Consistoriul diecezan cel mult pânã în 28 martie a. c.” şi sã conţinã „cele cuprinse în conscripţiunea preoţimei, în conscrierea bisericilor, apoi cele despre cãsãtoriilor bisericeşti şi curat civile, a pruncilor nãscuţi din cãsãtorii curat civile, a trecerilor confesionale, apoi şi a celor fãrã confesiune”. Odatã adunate, datele au fost trimise Consistoriului mitropolitan din Sibiu. Spre exemplu, în anul 1908, dupã datele culese de preoţi, Episcopia Caransebeşului a îngrijit de destinele a 401.649 credincioşi, în anul 1914, de 410.515 de suflete, iar în anul1917 de 397.538 de suflete.


92

SINODUL EPISCOPESC

Congresul Naţional

Bisericesc SINODUL

EPARHIAL Comisia de

verificare Comisia

bisericească

Comisa

petiţionară

Comisia

specială

Comisia şcolară

Comisia

financiară

Consistoriul

diecezan Senatul

bisericesc

Senatul

epitropesc

Senatul şcolar

PROTOPOPIA

TUL Sinodul

protopopesc

Epitropia

protopopească

Comitetul

protopopesc

Scaunul

protopopesc

PAROHIA

Sinodul parohia

Epitropia

parohială

Comitetul

parohial

● ● ●

ANEXA I

STRUCTURIILE

ADMINISTRATIVE ALE

STATUTULUI ŞAGUNIAN

● ● ●


93

INTERFERENŢE EUROPENE ÎN OPERA ISTORICÃ A LUI AARON FLORIAN

European Interference in the Historical Work of Aaron Florian

Marian Horvat, Raluca Şipoş Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: The present essay aims at analyzing several aspects of the historical

perspective of the Romanian historian Aaron Florian (1805-1887). The philosophical ideas of the time are reflected in the volumes published by the professor at Colegiul Sfântul Sava: the elightenment, the historicism, the romanticism and the positivism. Together with the national ideas of the age, they influenced the style, the topics and the language used by the Romanian historian. The importance of the works of Aaron Florian must be reconsidered and given a new place in the evolution of the Romanian historiography.

Keywords: Romanian historiography, national consciousness, cultural development, modernization.

Aaron Florian (1805-1887) este unul dintre istoricii români

paşoptişti, mai puţin cunoscuţi, care meritã o atenţie reînnoitã din partea mediului ştiinţific românesc. Deşi au fost publicate relativ numeroase studii şi articole despre activitatea lui istoriograficã, politicã şi pedagogicã, considerãm cã rãmâne unul dintre autorii români care necesitã abordãri noi, care sã completeze analizele de pânã acum şi sã le nuanţeze. În ultimele decenii au fost recunoscute meritele sale ştiinţifice în dezvoltarea concepţiei istorice româneşti, în contextul iluminismului european şi în formarea ideologicã a generaţiei paşoptiste. O atenţie specialã a acordat scrierilor lui istoricul Vasile Cristian şi Octavian Marcu, care au evidenţiat diverse aspecte ale ideologiei şi participãrii la revoluţia din 1848. Cu toate acestea, opera lui nu este atât de cunoscutã ca cele ale lui Nicolae Bãlcescu şi Mihail Kogãlniceanu. Considerãm cã lipseşte o abordare de profunzime a metodei folosite în cercetarea istoricã şi a viziunii sale despre trecut.

În privinţa metodologiei folosite, vom întreprinde o scurtã analizã a lucrãrilor Idee repede de istoria principatului Ţãrii Româneşti, volumele I-II, Elemente de istoria lumii. Pentru trebuinţa tinerimei începãtoare din aşezãmintele de învãţãturã publice şi private şi ,,Cuvântul ce s-au zis de D. Medelnicerul A. Florian”, pentru a înţelege perspectiva autorului asupra trecutului, felul în care percepe faptele trecutului în raport cu prezentul şi pentru metodele care trebuiesc folosite în scrisul istoric. De asemenea, vom încerca sã identificãm curentele de idei care l-au influenţat cel mai mult. În contextul rãspândirii iluminismului şi al romantismului în spaţiul


94

central-european, dar şi în Ţãrile Române, concepţia istoricã a cãrturarului transilvãnean a fost marcatã de ideologia acestora. Istorismul, iluminismul, romantismul şi chiar unele caracteristici ale viziunii pozitiviste sunt prezente în scrierile sale. O analizã minuţioasã a operei ar putea duce la evidenţierea unor aspecte prea puţin analizate pânã acum şi ar putea nuanţa unele opinii ale exegeţilor.

Cercetarea de faţã are ca scop reliefarea mediului cultural care a avut impactul cel mai puternic asupra conştiinţei istorice a profesorului de la Bucureşti: cel german sau cel francez. Vom încerca sã evidenţiem acele principii ale istorismului, iluminismului şi ale romantismului care sunt preponderente în opera acestuia. În centrul intereselor lui Florian se aflã necesitatea cunoaşterii individualitãţii naţiunii, legitimarea drepturilor naţionale şi a unificãrii românilor. Şi aceste caracteristici ale gândirii sale vor fi analizate în studiul de faţã.

Aaron Florian este un istoric transilvãnean, nãscut la Rod, lângã Sibiu, şi care s-a format în ambianţa culturalã a iluminismului Şcolii Ardelene. A intrat în contact cu studenţii români la Pesta şi cu tipografia româneascã de la Buda, urmând studii universitare în vechea capitalã a Ungariei. A fost profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, unde a predat istoria universalã. Pentru scurtã vreme, a fost profesor la Universitatea din Bucureşti. În 1837, a publicat ,,Cuvântul ce s-a zis de d. Medelnicerul F. Aaron vicedirectorul Colegiului Naţional şi profesorul de istorie generalã”, o lucrare marcatã de romantismul culturii româneşti din acea perioadã şi în care este susţinutã cu tãrie importanţa istoriei naţionale. Aceleaşi idei sunt dominante în ,,Precuvântare” la Idee repede de istoria Prinţipatului Ţãrii Româneşti (1835) şi în introducerile la alte volume. În ,,Introducţia” la Elemente de istoria lumii din 1845, profesorul de la Bucureşti se aratã influenţat de ideologia lui Voltaire, David Hume, August Ludwig Schlözer şi Johann Gottfried Herder (1744-1803).1

Iluminismul european al epocii a lãsat o amprentã puternicã asupra formãrii lui Aaron Florian. Acesta preia ideea iluministã a statelor puternice care au decãzut din cauza pervertirii moravurilor. 2 Este interesat de cultura şi valorile ei, de difuzarea culturii în societate, pentru crearea unei conştiinţe active. Este influenţat de Engel şi Gebhardi în

1 Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002, p. 112. 2 Octavian Marcu, Aaron Florian: între iluminism şi romantism, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, p. 217.


95

privinţa concepţiei etatiste în materie de periodizare. 3 Elementele iluministe din opera istoricului de la Bucureşti se estompeazã treptat, odatã cu dezvoltarea unor metode noi în cunoaşterea istoricã şi în abordarea criticã a acesteia, însã vor persista în viziunea sa despre necesitatea de a ajuta la formarea conştiinţei naţionale. Fundamentalã pentru formarea iluministã a lui Florian a fost preluarea de la Şcoala Ardeleanã a ideilor privind începutul, latinitatea şi continuitatea românilor.4

Pentru înţelegerea operei istorice a cãrturarului transilvãnean, este utilã cunoaşterea filosofiei epocii în care s-a format. Istorismul, ca revoluţie intelectualã, a dus la cristalizarea unui nou mod de gândire a procesului istoric. Hegel şi Schleiermacher, doi corifei ai filosofiei germane de dinainte de 1850, au contribuit la rãspândirea conştiinţei istoricitãţii în sistemele de culturã (limbaj, drept, mit, religie, poezie şi filosofie). 5 Conform lui Troeltsch, istorismul are ca înţeles ,,[...] istoricizarea a întregii noastre gândiri despre om, cultura şi valorile lui”. Totul este produsul proceselor particulare ale istoriei, al cauzelor istorice. Istorismul s-a nãscut în interiorul curentului de idei al iluminismului, însã pretindea sã se extindã domeniul cunoaşterii raţiunii. Existã elemente de continuitate, preluate de istorism de la iluminism, dar şi aspecte diferite, care marcheazã o nouã direcţie în istoria ideologiei europene.6

Ideile lui Herder au fost decisive în procesul de dezvoltare a istorismului şi al iluminismului. Acesta a elaborat teoria naţionalismului, care va avea un impact de profunzime şi de duratã asupra istoricilor români din secolele XVIII-XX. O altã teorie herderianã, foarte importantã pentru istoria ideilor europene, este cea a legãturii strânse dintre naţiune şi limbã, aceasta din urmã reflectând caracterul unic al unui popor.7 Filosoful german a susţinut necesitatea apãrãrii limbii şi a valorizãrii ei. Aceasta reprezintã elementul constitutiv fundamental al culturii, dreptul limbii condiţionând existenţa naţiunii.8 Are o puternicã

3 Pompiliu Teodor, ,,Contribuţia lui Aaron Florian la dezvoltarea istoriografiei naţionale”, în Acta Mvsei Napocensis, numãr V, 1968, pp. 579-580. 4 Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, Bucureşti, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1987, pp. 49-50. 5 Ioan C. Ivanciu, Filosofia istoriei: idei şi controverse, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine, 2007, p. 134. 6 Frederick C. Beiser, The German Historicist Tradition, New York, Oxford University Press, 2011, pp. 1-12. 7 Ibidem, pp. 98-127. 8 I. Wolf, ,,Herderianismul-componentã a ideologiei generaţiei române de la 1848 din Transilvania”, în Marisia, volum VIII, 1978, p. 151.


96

forţã unificatoare, fiind organul puterii noastre sufleteşti. 9 Poezia popularã este influenţatã de factori naturali şi psihologici etnografici, reprezentând un mare izvor istoric.10 În viziunea lui Herder, ca şi în cea a lui Fichte, istoria este chematã sã joace rol de pedagogie naţionalã. Unitatea distinctã a unui popor este marcatã de o forţã interioarã (Volksgeist).11 Opera lui Herder, pãrintele romantismului, se pare cã a influenţat profund opera lui Aaron Florian. În volumele istoricului transilvãnean nu existã trimiteri directe la scrierile lui Herder, dar este evident cã a consultat mult lucrãrile acestuia.12 Profesorul de la Colegiul Sfântul Sava considera cã limba este un element definitoriu al specificului naţional, militând pentru o literaturã originalã.13

Dreptul istoric, specific iluminismului, apare adesea în volumele publicate de Aaron Florian, în special în ,,Precuvântare” la Idee repede despre de Istoria Prinţipatului Ţãrii rumâneşti.14 Acest principiu este evident în fraza urmãtoare: ,,Nimic nu poate fi la o naţie mai scump decât începutul sãu, numele ce-l poartã, pãmântul pe care-l locuieşte, starea întru care se aflã acum şi grija de ceea ce poate sã fie în vremea viitoare”.15 Individualitatea naţiunii prezintã elemente care sã justifice pãstrarea lor în istorie şi în faţa vecinilor. Ideea dreptului istoric apare şi în legãturã cu domnia lui Mihai Viteazul, când românii s-au bucurat de drepturile care li se cuvin.16 Este evidenţiatã cunoaşterea adevãrurilor preţioase pentru naţiune: ,,[...] aflã civilizaţia la care a ajuns şi cu aceasta cumpãneşte fericirea lor de care se bucurã acum”.17

Cãrturarul transilvãnean a acordat o atenţie specialã domniei şi faptelor personale ale lui Mihai Viteazul. Unele dintre ideile expuse de acesta au fost preluate de Nicolae Bãlcescu: ,,Unind pe toţi rumânii într-un stat, fãcea o naţie mare, vrednicã de recunoaşterea altor naţii, destoinicã de a se apãra şi în stare de a se civiliza. Aceasta era vremea cea mai slãvitã pentru români, era o

9 Vasile Cristian, ,,Activitatea istoriograficã a lui Aaron Florian”, în Analele Ştiinţifice ale Universitãţii ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, numãr XVI, 1970, p. 152. 10 Zoe Dumitrescu Buşulenga, Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 26. 11 Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei universale, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2000, pp. 124-125. 12 Octavian Marcu, Aaron Florian, pp. 28-32. 13 Pompiliu Teodor, ,,Contribuţia lui Aaron Florian”, p. 583. 14 Aaron Florian, Idee repede de istoria Prinţipatului Ţãrii Româneşti, volum I, Bucureşti, Editura Librãriei Socec&Co., p. 317. 15 Ibidem. 16 ,,Istoricii români”, în Ibidem, p. 32. 17 Idem, ,,Cuvântul ce s-au zis de D. Medelnicerul A. Florian vice-directorul Colegiului Naţional şi profesor de istorie generalã”, în România, supliment la numãrul 180, 1837, p. 15.


97

epohã care prevestea pentru dânsa un veac de aur. Încã puţin şi rumânii s-ar fi fericit”. Scena cu Mihai Viteazul în faţa cãlãului, din Românii supt Mihai Voevod Viteazul a lui Bãlcescu, este aproape identicã cu cea din Idee repede a lui Florian, 18 dovadã a influenţei profunde pe care a avut-o asupra acestuia şi a admiraţiei pe care a purtat-o Bãlcescu faţã de profesorul sãu. Eruditul de la Colegiul Sfântul Sava evidenţieazã avantajele oferite de solidarizarea românilor: ,,Ce poate face o naţie unitã.19 Sã pãstreze în veacuri isprãvile acele minunate ale acestui Ahile românesc, demn de a-şi avea Omerul sãu”.20 Ideea de unitate apare deseori în scrierile sale, fiind strâns legatã de figura domnului Ţãrii Româneşti. Acesta ,,[...] s-a alãturat în rândul bãrbaţilor celor mari.21 Geniu rar al veacului aceluia şi care în admirarea isprãvilor lui celor minunate, nu-i tãgãduiau titlul de MARE”. 22 Acesta reprezintã un model pentru elevii români, care ,,[...] vor cunoaşte mai curat din ce strãlucitã viţã sînt nãscuţi şi mai ageri vor fi spre a urma strãmoşilor lor în deprinderea virtuţii.23 Era eroul, era idolul lor, era viaţa şi fericirea lor, era rumânul care fãcea cât toţii rumânii”.24 Eroii sunt, în viziunea romanticã, excepţionali, victorioşi şi virtuoşi, întruchipând un ideal mãreţ; din acest punct de vedere, Mihai Viteazul din viziunea lui Florian este înzestrat cu calitãţi tipic romantice. Acesta evidenţiazã acele momente şi personalitãţi istorice care au jucat un rol important în istoria provinciilor locuite de români, elaborând o istorie a conducãtorilor politici şi a marilor boieri.25 Mai mult, se aratã preocupat de relevarea foloaselor pe care istoria o poate aduce principilor.26

Autorul de manuale istorice a fost influenţat de ideea romanticã a Evului Mediu, ca perioadã eroicã a poporului-naţiune. Romanticii promovau ideea de mândrie patrioticã, pe care vroiau sã o popularizeze,27 şi au contribuit la formarea simţului istoric.28 Interpretarea istoricã a fost marcatã de reacţia faţã de raţionalismul iluminist, prin valorificarea

18 Alexandru Dobrescu, ,,Bãlcescu şi Aaron Florian”, în Viaţa româneascã, an CI, numãr 4-5, 2006, p. 57. 19 Aaron Florian, Idee repede, volum II, p. 198. 20 Ibidem. 21 Ibidem, p. 137. 22 Ibidem, p. 317. 23 Vasile Cristian, ,,Activitatea istoriograficã”, p. 43. 24 Aaron Florian, Idee repede, volum II, p. 320. 25 Octavian Marcu, Aaron Florian, p. 198. 26 Ibidem, p. 212. 27 Ibidem, p. 35. Pentru o mai bunã înţelegere a fenomenului romantic în ţinuturile locuite de români, vezi Dumitru Popovici, Romantismul românesc, Bucureşti, Editura Albatros, 1972. 28 Ioan C. Ivanciu, Filosofia istoriei, p. 137.


98

sentimentelor umane. Cãrturarul transilvãnean a fost interesat de istoria medievalã şi de mântuirea socialã a românilor, preocupãri specifice romanticilor.29 Istoria este vãzutã de acesta, în repetate rânduri, într-o manierã sentimentalã. Ideea providenţialismului apare în scrierile sale: ,,[...] greutatea soartei mai dinainte”, 30 iar unele personaje sunt eroizate. Florian pare sã fi considerat cã trecutul este şi obiectul inspiraţiei creatorilor de literaturã, fiindcã ,,[...] cuprinde o comoarã nemãsuratã de persoane şi fapte”.31

În lucrãrile lui, este acordatã o atenţie specialã credinţei creştine. Istoricul român a fãcut eforturi pentru educaţia religioasã a elevilor, predând la Colegiul Sfântul Sava catehism şi istoria sfântã.32 Una dintre lucrãrile sale, dovadã a interesului pentru religia creştinã şi pentru predarea ei elevilor, este Catehismul omului creştin, moral şi social. Promova ideea toleranţei şi înţelegerii între oamenii diferiţi, recomandând o iubire de patrie de inspiraţie creştinã.33 Imaginea lui Mihai Viteazul este însoţitã de ideea de creştinãtate, care trebuie apãratã de turci: ,,[...] a asigurat omenirei creştine pace şi linişte” 34 În ,,Precuvântare” la Idee repede de Istoria Prinţipatului Ţãrii rumâneşti, autorul face dese referiri la credinţa creştinã, legând-o de providenţialismul de tip romantic.

În centrul preocupãrilor istoriografice ale lui Florian se aflã principiul naţional. A participat la revoluţia din 1848 din Ţara Româneascã, susţinând drepturile naţionale ale românilor. Poporul cu tradiţiile şi cultura lui reprezintã pentru acesta un interes special. Specific istoriografiei paşoptiste a fost ideea cã pedagogia naţionalã oferã sentimente de demnitate şi de utilitate, întreţinând cultul naţiunii şi al patriei.35 Istoria unei naţiuni este ,,[...] oglinda aceea magicã a veacurilor trecute, icoana cea adevãratã a vremii de acum, şi cheia cea de mare preţ cu care se descuie oarecum şi adâncurile viitorului”. Prin cercetarea trecutului se poate lumina ,,[...] întunericul viitorului şi sã se apropie cu ideea de soarta ce aşteaptã pe acea naţie”. În secolul formãrii identitãţilor naţionale şi al construirii statelor moderne, Florian este interesat de individualitatea istoricã a unui popor. În viziunea naţionalistã, organizarea unei naţiuni trebuie sã porneascã de

29 Simona Nicoarã, Naţiunea modernã. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002, p. 120. 30 Aaron Florian, Idee repede, volum I, p. 322. 31 Vasile Cristian, ,,Activitatea istoriograficã”, p. 584. 32 Idem, Contribuţia istoriografiei la pregãtirea ideologicã a revoluţiei române de la 1848, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1985, p. 157. 33 Octavian Marcu, Aaron Florian, pp. 170-171. 34 Aaron Florian, Idee repede, volum I, p. 320. 35 Simona Nicoarã, Naţiunea modernã, pp. 172-176.


99

la tradiţiile şi caracteristicile istorice ale acesteia, iar cercetarea trecutului conduce cãtre conştientizarea identitãţii naţionale.36 În acest sens, a fost influenţat profund de Herder, care susţinea cã existã o strânsã legãturã între naţiune şi stat. A fãcut dese referiri la nevoia de unitate a românilor, la nevoia de a-şi câştiga independenţa37 şi de a ajunge prin culturã la libertate. Astfel, trebuie înţeleasã preocuparea istoricului transilvãnean în predarea istoriei naţionale elevilor: pentru a le forma o educaţie şi o conştiinţã civicã activã. Un fragment reprezentativ este acesta: ,,[...] tinerii trebuie sã-şi însuşeascã nişte sentimente sfinte de a-şi cunoaşte patria, de a o iubi, de a se umplea de un respect evlavios cãtre aceastã maicã de obşte a românilor, de a o iubi”. 38 A dedicat o lucrare întreagã acestor idei, Patria, patriotul şi patriotismul (1843), în care este subliniatã importanţa pe care istoria o are pentru popor.

În scrierile autorului existã elemente care reflectã o concepţie dezvoltatã asupra metodei şi înţelegerii istoriei. El este conştient de necesitatea unei abordãri critice a trecutului: ,,[...] înaintea tribunalului celui neîmblânzit al criticii istorice şi filosofice”. 39 Este conştient de nevoia de a interpreta critic izvoarele şi de nevoia de a le compara: ,,Dintr-o mulţime de hronografuri ce se aflã pe la unii alţii nu se potrivesc douã; istoriile streine, afarã cã nu conglãsuiesc nici decum cu hronografurile ţãrii, apoi şi ele singure îşi contrazic una altia”. În plus, înţelege care sunt dezavantajele lipsei surselor istorice.40 Mai mult, nu evitã sã se implice în polemici. De asemenea, se remarcã marele numãr al surselor folosite: volumele corifeilor Şcolii Ardelene, cronici interne, manuscrise şi articole ştiinţifice,41 având chiar o concepţie pozitivistã asupra tratãrii trecutului. De la Gatterer preia ideea necesitãţii cunoaşterii ştiinţelor auxiliare,42 fiind probabil primul istoric român care menţioneazã necesitatea folosirii acestora. Este atras de teoria ştiinţei istorice, de ideea evoluţiei culturilor, este conştient de influenţa statelor vecine asupra evoluţiei naţionale şi este preocupat de istoria economicã şi socialã.43 A folosit cercetarea geograficã în scrierile sale, a acordat atenţie tradiţiilor, oralitãţii populare, cântecelor ca sursã istoricã, statuilor,

36 Ibidem, pp. 112-113. 37 Aaron Florian, Idee repede, volum II, p. 198. 38 Ibidem, volum I, p. XXII. 39 Ibidem, p. XXIV. 40 Ibidem, p. 318. 41 Vasile Cristian, ,,Activitatea istoriograficã”, p. 46. 42 Octavian Marcu, Aaron Florian, p. 112. 43 Vasile Cristian, ,,Activitatea istoriograficã”, pp. 585-584.


100

monedelor, diplomelor şi altor acte publice. 44 Cunoştea bine limbile maghiarã, germanã, francezã, latinã, italianã, latinã,45 şi a citat inclusiv lucrãri strãine în scrierile sale.

Notabil este faptul cã a cunoscut foarte bine lumea medievalã româneascã sau a avut o intuiţie meritorie, atunci când a observat cã unirii ,,[...] nu îi lipsea decât ideea de a se forma un singur Stat consolidat, o putere mai mare”.46 Aceastã propoziţie aratã cât de bine cunoştea mentalitatea epocii medievale, fãrã a crede în existenţa unei conştiinţe naţionale în jurul anului 1600. A acordat o mare atenţie manierei de expunere istoricã, de clasificare a istoriei: geograficã, cronologicã, sinopticã, etnograficã, pragmaticã.47 Prima lucrare originalã din Ţãrile Române, care a abordat problematica patriotismului, a fost Patria, patriotul şi patriotismul (1843) a lui Aaron Florian, cu idei preluate de la Rousseau şi Haller.48 Nu are o viziune tipic pozitivistã atunci când îmbinã istoria cu arta şi naraţiunea romanţatã cu eroizarea personajelor istorice din trecutul naţiunii. Expunerea lui este în mare parte romanţatã, însã este clarã şi riguros sistematizatã. Este atent la detalii, la aspectele sociale şi politice, inclusiv la intrigile politice. Prin urmare, putem concluziona cã existã în opera lui elemente care anunţã pozitivismul şi istoria criticã de mai târziu din istoriografia româneascã şi cã plasarea sa în ansamblul istoriografiei româneşti trebuie reconsideratã.

În urma celor analizate mai sus, observãm cã Florian este tributar mai ales istoriografiei de limbã germanã, deşi nici cultura francezã nu i-a fost strãinã. Cunoaşterea filosofiei germane i-a fost uşuratã de perioada petrecutã printre studenţii români la Pesta şi prin contactele cu tipografia româneascã de la Buda. Sunt evidente principiile istorismului, iluminismului şi ale romantismului din opera lui şi în activitatea de profesor şi de revoluţionar. Şcoala Ardeleanã i-a insuflat ideea romanitãţii şi a începuturilor poporului român, iar scrierile lui Herder au avut, cu siguranţã, un impact considerabil asupra concepţiei sale istorice. A acordat o mare atenţie domniei şi faptelor personale ale lui Mihai Viteazul, prefigurându-l în parte pe Bãlcescu, a militat prin scris pentru ideea de unitate şi independenţã naţionalã şi a cãutat în trecut acele elemente care sã justifice dreptul istoric naţional. Însã, existã o

44 Aaron Florian, Elemente de istoria lumii. Pentru trebuinţa tinerimei începãtoare din aşezãmintele de învãţãturã publice şi private, Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântul Sava, 1845, p. 7. 45 Vasile Cristian, ,,Activitatea istoriograficã”, p. 43. 46 Nicolae Iorga, ,,Cursul de istoria românilor al lui Florian Aaron”, în Revista Istoricã, an XIII, numãr 7-9, 1927, p. 262. 47 Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei din România, p. 112. 48 Vasile Cristian, Contribuţia istoriografiei, p. 39.


101

caracteristicã definitorie a scrierilor mai târzii ale istoricului transilvãnean care nu a fost îndeajuns subliniatã pânã acum: pozitivismul. Din acest punct de vedere, profesorul de la Colegiul Sfântul Sava apare ca un veritabil istoric, care meritã sã fie numit astfel şi care este departe de a fi fost lipsit de originalitate, aşa cum au considerat unii istorici români. Contribuţia lui la dezvoltarea istoriografiei româneşti nu trebuie desconsideratã, cu atât mai mult cu cât a introdus numeroase metode în scrisul istoric românesc şi a beneficiat de o culturã considerabilã şi variatã.


102


103

ASPECTE PRIVIND ŞCOALA DIN SALVA Aspects Regarding the School from Salva

Dr. Dorin Dologa

Arhivele Naţionale ale României

Abstract: The school in Salva is a school with tradition. It‟s foundation is related in the same ways at others schools in the Nãsãud Area, by the the establishment of Romanian Border Regiment II of Nãsãud. The school was firstly established village school, then in 1858 it became confessional, and after it became a public school. Until 1918 it must be assessed from two perspectives, pedagogical and national. From a pedagogical point of view, the performances were weak, even reporting them to the standards of the era. Until the end of the First World War, it only had one room class and only one teacher. But from an ideological point of view, the school in Salva contributed in keeping a national unity feeling among the Romanians in Salva. During the Austro-Hungarian administration, the authorities tried to abolish it, but the school was protected by the church and supported by the Romanian community in Salva. After the end of the war, the number of teachers increased, as well the class rooms and the students began to obtain extraordinary results in the school competitions.

Keywords: school, teacher, students, exams, teaching materials, evaluation, Salva.

Şcoala a fost şi este o instituţie foarte importantã. Chiar dacã a

fost o şcoalã relativ micã, şcoala din Salva nu poate fi consideratã inferioarã prin concept, prin finalitate, prin intenţie, aceea de a pregãti, de a ridica, de a instrui.

Şi la Salva a existat un învãţãmânt începãtor care se desfãşura pe lângã bisericã. Primele şcoli au fost cele de slovenie şi erau organizate de bisericã. Câte un preot îi învãţa pe copii cititul şi scrisul cu ajutorul cãrţilor bisericeşti.

Documentele existente nu menţioneazã data întemeierii primei şcoli din Salva. Şcolile din zona nãsãudeanã s-au întemeiat în urma creãrii în anul 1762 a Regimentului II românesc de graniţã de la Nãsãud, prin mãsurile administrative luate de autoritãţile militare grãnicereşti în colaborare cu cele grãnicereşti.

În anul 1835 la Salva s-a construit şcoalã de zid.1 Aceasta avea douã încãperi, dintre care una era folositã ca salã de clasã, iar cealaltã ca locuinţã pentru învãţãtor. Sala de clasã avea lungimea de 7,5 m., lãţimea

1 Serviciul Judeţean Bistriţa Nãsãud al Arhivelor Naţionale, Fond Vicariatul Rodnei, dosar 392, f. 216v (în continuare S. J. B. N. A. N.).


104

de 6 m., înãlţimea de 3,25 m.2 şi o suprafaţã de 39 m. pãtraţi.3 În anul 1859 şcoala a fost reparatã.4 La început întreţinerea şcolii a fost dificilã. În anul 1838 în fiecare comunã grãnicereascã au fost create fonduri şcolare comunale.5 În anul 1868 mobilierul sãlii de clasã al şcolii din Salva se compunea dintr-o masã şi un scaun pentru învãţãtor, o tablã şi zece bãnci pentru elevi.6 Acelaşi mobilier şcolar exista şi în anul 1896.7 În anul 1914 pe lângã masã şi scaun pentru învãţãtor, mobilierul şcolar mai cuprindea 13 bãnci pentru elevi şi un dulap.8

Fiecare şcoalã avea o serie de materiale didactice necesare desfãşurãrii procesului instructiv educativ. În anul 1868 materialul didactic al şcolii din Salva era alcãtuit din 21 tãbliţe pentru elevi, 60 Abecedare de Vasile Petri, 20 Catehisme mici, câte un exemplar din Galeria icoanelor sfinte, Istoria biblicã, Testamentul Vechi şi Nou, Evangheliile şi epistolele de peste an, Amicul Şcolii pe anii 1862, 1863, 1864, 1865, 1866, Magazinul Pedagogic pe anii 1867, 1868 şi Protocolul ordinaţiunilor.9 În anul 1879 şcoala din Salva dispunea de 60 de exemplare din Întâia carte de lecturã de Popescu, 20 de exemplare din Catehismul de mijloc, 20 de exemplare din Catehismul mic scris de episcopul Alexi, 20 de tabele de perete de Roşu, 24 de tabele de perete editate de Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publicã, o hartã a Austro-Ungariei şi o hartã a Comitatului Bistriţa-Nãsãud.10

Primul învãţãtor al şcolii din Salva al cãrui nume îl cunoaştem a fost un fost subofiţer din Regimentul II românesc de graniţã de la Nãsãud.11 În anul 1850 învãţãtor la şcoala din Salva era Ilie Coruţ.12 În anul şcolar 1852-1853 acesta era apreciat ca având diliginţã13 şi aptitudini

2 Ibidem, dosar 769, f. 29. 3 Ibidem, dosar 483, f. 227. 4 Ibidem, dosar 897, f. 5. 5 Ibidem, Colecţia personalã Virgil Şotropa, dosar 62, f. 27. 6 Adrian Onofreiu, „Şcoala din Districtul Nãsãud în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea-între deziderat şi realitate”, în Mircea Prahase (coordonator), Studii şi cercetãri etnoculturale, numãr 14, 2009, p. 24. 7 S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 769, f. 29. 8 Ibidem, dosar 1138, f. 151. 9 Adrian Onofreiu, ,,Şcoala din Districtul Nãsãud”, p. 29. 10 S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 421, f. 24. 11 Dupã ce a urmat Şcoala Normalã din Nãsãud şi a fost încadrat în cadrul Regimentului II românesc de graniţã de la Nãsãud, Isidor Bodescu a fost numit la 1 noiembrie 1837 ca învãţãtor la şcoala comunalã din Salva. El a activat aici pânã în anul 1850. Ana Filip, Ioan Morariu (coordonatori), Salva. Repere monografice, Bistriţa, Editura „George Coşbuc”, 2005, p. 245. 12 S. J. B. N. A. N., Fond Şcoala Normalã Primarã din Nãsãud, dosar 22, f. 46 v. 13 Sârguinţã.


105

mari, moralitatea şi maniera cu pruncii14 bunã. El avea vârsta de 48 de ani, se afla în al 31-lea an de activitate didacticã, vorbea româna şi germana şi avea un salariu de 52 de florini. Obiectele de învãţãmânt studiate la şcoala din Salva erau: religia, istoria biblicã, scrisul frumos şi dictat,15 aritmetica, datoriile cetãţeneşti şi cântãrile bisericeşti. 16 În anul şcolar 1857-1858 la şcoala din Salva funcţiona învãţãtorul Simeon Pavelea, care avea vârsta de 18 ani, activase şi în anul şcolar anterior, avea un salariu de 40 de florini şi care era „nu prea abil”, dar care se aprecia cã „mai poate rãmâne fiindcã altul nu e”. 17 În anul 1859 la aceeaşi şcoalã funcţiona învãţãtorul provizoriu Doroftei Dedea, 18 în anul 1860 învãţãtorul George Mutu,19 iar în anul 1861 Isac Dãnilã.20

În anul 1858 şcolile comunale au devenit confesionale, adicã au fost plasate sub autoritatea bisericii. Dreptul de a numi învãţãtorii îl avea Episcopia Greco-Catolicã de Gherla. Comunitãţile erau cele care asigurau plata salariului învãţãtorului, cu care încheiau un contract şi care aveau şi ele un cuvânt de spus. La 20 octombrie 1862 comuna Salva a cerut episcopului greco-catolic din Gherla sã desemneze pe unul dintre cei trei candidaţi ai sãi spre a fi angajat ca învãţãtor în locul lui Dãnilã Isac, care nu era originar din Salva. Aceşti trei candidaţi erau: George Mutu, Gavrilã Morariu şi Teodor Melinteni. În cererea semnatã de cãtre preot, jude, notar şi trei bãtrâni şcoala era numitã „maica bisericii”.21 În anul 1863 la şcoala din Salva activa învãţãtorul George Mutu22.

Într-un raport înaintat la 6 septembrie 1866 Inspectoratului şcolar al Districtului Nãsãud, judele Ilie Belei, notarul23 Isidor Bodescu şi Teodor Pavelea Comornicu din Salva se plângeau din cauza „progresului slab ce l-au adus la zi toţi învãţãtorii dupã desfiinţarea Institutului militar, iar mai rãu cel de acum, care din an în an pare cã neglijeazã propunerea şi ca urmare a adus şcoala la cea mai ticãloasã stare”. Dupã pãrerea fruntaşilor localitãţii Salva, la examenul şcolar din vara anului 1866 dascãlul „a arãtat de tot neaptivitatea de a mai figura mai mult ca învãţãtor în şcoala de aici, care, în apropiere de institutele

14 Însuşiri pedagogice. 15 Caligrafia. 16 S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 43, f. 8 v. 17 Nu era un învãţãtor prea priceput; Ibidem, dosar 101, f. 19 v. 18 Ibidem, dosar 125, f. 33. 19 Ibidem, dosar 138, f. 35. 20 Ibidem, dosar 151, f. 331. 21 Simion Retegan, Satul românesc din Transilvania. Ctitor de şcoalã (1850-1867), Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1994, pp. 120-121. 22 S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 175, f. 5 v. 23 Secretarul.


106

de învãţãmânt ale capitalei districtuale24 ar trebui sã se afle într-o stare cu mult mai strãlucitoare, decât pe aiurea, prin cele vãi depãrtate şi ascunse”.25 În consecinţã aceştia cereau numirea unui nou învãţãtor. Ca urmare, la 7 septembrie 1866 s-a publicat concurs pentru ocuparea postului de învãţãtor la şcoala din Salva. Şi-au depus candidatura un numãr de trei învãţãtori: Ioan Miron din Bichigiu, Vasile Pop din Feldru şi Vasile Marcian din Ocna Dej. 26 Alegerea învãţãtorului, desfãşuratã la 20 octombrie 1866 în comuna Salva, sub conducerea lui Leon Pavelea, profesor la gimnaziul din Nãsãud şi asesor consistorial, nu a avut nici un rezultat. Locuitorii comunei Salva nu au vrut sã aleagã un învãţãtor din cauza faptului cã respectivul concurs pentru alegerea acestuia s-a desfãşurat fãrã ştirea lor. Vina ar fi aparţinut notarului Isidor Bodãşcãu, deoarece nu ar fi comunicat acest lucru locuitorilor comunei. Leon Pavelea era de pãrere ca Inspectoratul Şcolar Districtual „sã i-a mãsurile cuvenite în contra acelor oameni prea cutezãtori, care singuri de ei voiesc a guverna absolutist o comunã întreagã şi prin aceea poartã de nas chiar şi alte autoritãţi mai supreme şi sã pretindã satisfacţie pentru asemenea abuzuri”.27

În anul 1865 la şcoala din Salva erau înscrişi un numãr de 182 de elevi, dintre care 87 bãieţi şi 95 fete. Dintre aceştia frecventau şcoala un numãr de 95 de elevi. Frecvenţa şcolarã era aşadar de 52,19%, adicã puţin peste jumãtate. La aprecierea privind pe învãţãtorul George Mutu era notat faptul cã avea o „purtare moralã bunã, diligenţã destulã” şi cã „scrie şi vorbeşte nemţeşte”. El avea un salar lunar de 100 de florini. În ceea ce priveşte situaţia şcolarã ea înregistra „progres şi examen bunişor”.28

La 3 iulie 1869 a avut loc examenul de la şcoala din Salva. Acesta s-a desfãşurat sub conducerea lui Leon Pavelea, profesor la Gimnaziul din Nãsãud, în prezenţa judelui cercual 29 şi a antistiei comunale.30 Cu aceastã ocazie au fost examinaţi un numãr de 37 elevi şi 10 eleve. Rezultatele examenului nu s-au ridicat la nivelul aşteptãrilor. Dintre elevii examinaţi numai cei din cele douã bãnci din faţã au fost într-o anumitã mãsurã pregãtiţi, în timp ce restul elevilor nu au ştiut nici mãcar rugãciunile. Rezultatele examenului a fost diferit în funcţie de obiectele de învãţãmânt. Dintre elevii examinaţi numai opt au ştiut citi, în timp ce la geografie elevii au dat rãspunsuri bune. Cauzele rezultatelor relativ

24 Districtul Nãsãud a existat în perioada 1861-1875. 25 S. J. B. N. A. N., Fond Administraţia fondurilor grãnicereşti nãsãudene, dosar 897, ff. 5, 6. 26 Ibidem, Fond Vicariatul Rodnei, dosar 216, f. 216 v. 27 Ibidem, f. 246. 28 Ibidem, dosar 202, ff. 60 v., 61. 29 Conducãtorul cercului administrativ. 30 Primarului şi membrilor consiliului comunal.


107

slabe de la examen se datorau elevilor, dar şi învãţãtorului. În ceea ce îi priveşte pe elevi, aceştia au frecventat şcoala în mod neregulat. Dupã cum nota Leon Pavelea în raportul sãu înaintat cãtre Inspectoratul Şcolar al Districtului Nãsãud privind examenul de la şcoala din Salva, învãţãtorul „a pus diliginţã 31 întru a corespunde chemãrii sale”, dar „modul predãrii lipseşte, iar metoda o observã32 foarte puţin”. Grãdina şcolii33 era într-o stare bunã, iar în ceea ce priveşte pomãria 34 învãţãtorul merita toatã lauda.35 În anul 1870 grãdina şcolii din Salva avea o suprafaţã de 200 stânjeni pãtraţi şi cuprindea 150 de pomi.36 Rezultatele examenului din 7 iulie 1871 desfãşurat sub conducerea lui Maxim Pop, profesor la Gimnaziul din Nãsãud au fost „puţin îmbucurãtoare”. Acest lucru se datora pe de o parte multelor absenţe ale elevilor de la şcoalã, dintre care unii au lipsit chiar şi 79 de zile, iar pe de altã parte faptului cã învãţãtorul „nu posedã însuşirile naturale şi nu are nici cunoştinţele pedagogice-didactice”. Dintre „nenumãratele sminteli contra regulilor didactice”, Maxim Pop se referã doar la faptul cã „expresiile vulgare, cum sunt: pcele, pciciore, ceptu, încã nu s-au delãturat din şcoalã”. În ceea ce priveşte grãdina de pomãrit aceasta se afla într-o stare bunã.37

Diferenţa de apreciere a aceluiaşi învãţãtor, George Mutu, într-un interval atât de scurt este explicabilã. În calitatea lor de directori ai şcolilor, preoţii mergeau pe la şcoalã din când în când, dar nefiind pedagogi, iar unii dintre ei neavând nici o idee despre metodele de predare şcolare, erau mulţumiţi dacã vedeau cã învãţãtorii vorbesc cu elevii. Fãrã a avea o pregãtire pedagogicã, preoţii emiteau aprecieri favorabile în ceea ce îi priveşte pe învãţãtori. În cazul în care aceştia erau evaluaţi de cãtre profesori lucrurile erau diferite. Învãţãtorul George Mutu a urmat doar cursurile anului II al Preparandiei de la Nãsãud în anul 1862.38 Un singur an era prea puţin pentru formarea unui învãţãtor.

O mare problemã o constituia şi slaba frecvenţã şcolarã. În timpul existenţei Regimentului II românesc de graniţã de la Nãsãud şi a Districtului Grãniceresc Nãsãudean, dupã absolvirea şcolilor comunale şi apoi a Institutului militar de la Nãsãud elevii români puteau ocupa funcţii

31 S-a strãduit. 32 Respectã. 33 Lotul şcolar. 34 Pomicultura. 35 S. J. B. N. A. N., Fond Administraţia fondurilor grãnicereşti nãsãudene, dosar 927, f. 29. 36 Adrian Onofreiu, „Informaţiile statistice-importantã bazã de date pentru perioada Districtului Nãsãud”, în Arhiva Someşanã, numãr XIII, 2014, p. 49. 37 Ibidem, f. 29. 38 Ana Filip, Ioan Morariu (coordonatori), Salva. Repere monografice, p. 251.


108

de subofiţeri sau funcţionari. Dupã desfiinţarea Regimentului II românesc de graniţã de la Nãsãud în anul 1850, românii au pierdut aceste oportunitãţi. În cadrul Imperiului Austriac, apoi a celui Austro-Ungar ei erau excluşi de la ocuparea funcţiilor publice, iar meseriile constituiau apanajul saşilor şi evreilor. În aceste condiţii românii nãsãudeni şi-au pierdut motivaţia de a urma cursurile şcolilor. Acestea nu le ofereau nici un avantaj direct, în afara faptului cã îi învãţau sã scrie şi sã citeascã.

Fiecare şcoalã confesionalã trebuia sã îşi aleagã un senat şcolar confesional, compus din preot ca preşedinte, curator şi învãţãtor ca membrii, plus încã nouã membrii aleşi de locuitorii comunei. Preotul era cel care conducea şcoala, dar nu singur ci în colaborare cu mirenii, conform principiului sinodalitãţii. În acest fel, şcoala era apãratã în faţa oricãrui absolutism ierarhic. Acest organism de conducere avea mai multe drepturi şi obligaţii. Ele se refereau la personalul şcolar, la unele probleme şcolare propriu-zise şi la proprietãţile şcolare. Senatul trebuia sã aleagã învãţãtorii pe viaţã, alegere care trebuia apoi sã fie aprobatã de episcopie, dupã ce aceasta verifica dacã învãţãtorii au calitãţile cerute prin lege. Senatul se ocupa şi de frecvenţa şcolarã şi de administrarea şcolii. Acelaşi senat trebuia sã aleagã un controlor, care sã verifice modul în care curatorul bisericii 39 administreazã averea şcolarã. Anual senatul şcolar trebuia sã trimitã rapoarte despre starea învãţãmântului sinodului vicarial.40

La 31 octombrie 1869 a fost ales senatul şcolii din Salva. Ca preşedinte al senatului a fost ales preotul greco-catolic Sebastian Coşbuc, iar ca membrii învãţãtorul George Mutu, curatorul primar Teodor Pavelea, notarul George Belteag, profesorul de la gimnaziul din Nãsãud Leon Pavelea, Iacob Pavelea, Dorotei Cimbulea, Avacom Zãgrean, Isidor Bodescu, Ignat Morariu, Clement Zebale, Ciril Pascu şi Ştefan Vârtic.41 În anul şcolar 1913-1914 senatul şcolar era compus din preotul Iuliu Morariu ca preşedinte, învãţãtorul Nicolae Mihãese ca notar, învãţãtorul pensionat Gavril Finegar, învãţãtorul de la şcoala de stat Teodor Zegrean, Ştefan Onu, Ioan Vârtic, Vasile Pop, Moise Bodescu, Ioan Morariu, Dumitru Cimbulea, Vasile Pupezã, Nicolae Pop, Ilie Furcea, Irimie Oniţa, Ilie Naşcu, Dumitru Catarig şi Gavrilã Dedea ca membrii.42

39 Curatorul bisericesc ca administrator al averii confesionale era şi administratorul averii şcolare. 40 Organul care îl ajuta pe vicar sã conducã vicariatul. 41 S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 258, f. 166. 42 Ibidem, dosar 1138, f. 150.


109

Dupã instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867, Inspectoratul Şcolar maghiar a început sã hãrţuiascã şcolile confesionale româneşti, gãsindu-le mereu o serie de neajunsuri. Statul maghiar a încercat sã maghiarizeze populaţia româneascã prin intermediul şcolilor. În acest scop a creat o serie de şcoli comunale, sperând ca în timp acestea sã înlocuiascã şcolile confesionale. Şcolile comunale au fost create pe cale administrativã. Asemenea comunelor Telciu, Ilva Mare, Maieru şi Nepos, comuna Salva a primit ordin de la Comisia Administrativã a Comitatului Bistriţa-Nãsãud sã deschidã o şcoalã comunalã. În anul 1886 preotul greco-catolic din Salva, Ioan Catone, însoţit de notarul43 evreu şi de câţiva ţãrani s-a prezentat la judele din Nãsãud pentru depunerea jurãmântului ca preşedinte, respectiv membrii ai senatului şcolar al şcolii comunale din Salva. 44 În fruntea şcolii comunale din Salva se afla învãţãtorul Gavril Finegar.45 În anul 1889 şcoala comunalã din Salva era frecventatã de un numãr de 53 elevi.46 În anul 1898 s-a înfiinţat şcoala de stat din Salva, prin transformarea şcolii comunale.47

În anul 1886, Gyula Havás, inspectorul şcolar regal al comitatului Bistriţa Nãsãud, a publicat concurs pentru ocuparea postului de învãţãtor la şcoala din Salva şi la şcolile din Telciu şi Tiha Bârgãului. Şcolile confesionale nu erau susţinute de stat şi nu se gãseau sub autoritatea directã a acestuia. Vicarul greco-catolic Grigore Moisil a reacţionat, cerând Episcopiei Greco-Catolice de Gherla sã intervinã pentru ca inspectorul şcolar comitatens „sã rãmânã între marginile sferei sale de activitate şi sã nu se amestece în afacerile şcolare ale confesiunii greco-catolice”.48

Cu ocazia inspecţiei efectuate la începutul anului 1903 la şcoala din Salva inspectorul regal şcolar a cerut ca şcoala confesionalã sã fie reparatã din temelii, iar acoperişul sã fie refãcut, ameninţând cã în caz contrar va închide şcoala. În aceastã situaţie, la 10 mai 1903 a avut loc la Salva adunarea generalã a credincioşilor greco-catolici din Salva. Dupã ce a prezentat situaţia, „punând la inima fiecãruia interesul ce trebuie sã-l avem faţã de şcoalã şi cu deosebire faţã de şcoala confesionalã”, dupã cum spunea preotul greco-catolic Vasile Dumbravã, acesta i-a întrebat pe membrii adunãrii generale a credincioşilor ce este de fãcut ? Preotul a arãtat cã reparaţiile şcolii însemnau construirea unei noi sãli de clasã, înãlţarea pereţilor cu un

43 Secretarul. 44 Gazeta Transilvaniei, numãr 142, 26 iunie/8 iulie 1886. 45 S. J. B. N. A. N., Colecţia personalã Virgil Şotropa, dos. 62, f. 38. 46 Ibidem, Fond Vicariatul Rodnei, dosar 624, ff. 173, 236. 47 Ana Filip, Ioan Morariu (coordonatori), Salva. Repere monografice, p. 256. 48 S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 566, f. 56 v.


110

metru, schimbarea duşumelei, a podului, acoperişului, uşilor, ferestrelor şi vãruitul şcolii. Efectuarea acestor reparaţii ar fi costat peste 2000 de coroane, dupã calculul maistrului Moldovan. Membrii adunãrii generale au hotãrât sã solicite Consiliului Administrativ al Fondurilor Şcolare de la Nãsãud un împrumut de 2000 de florini din fondul şcolii din Salva, împrumut care urma sã fie restituit în termen de zece ani prin grija senatului şcolar. Adunarea generalã a credincioşilor greco-catolici a fost de acord ca pentru restituirea împrumutului în bugetul comunei Salva sã fie cuprinsã la cheltuieli în fiecare an suma de 200 de coroane.49 În şedinţa ţinutã la 22 septembrie 1903, Consiliul Administrativ al Fondurilor Şcolare Greco-Catolice din Vicariatul Rodnei a aprobat cererea senatului şcolar şi a adunãrii credincioşilor greco-catolici din Salva de a i se acorda un împrumut de 2000 de coroane, cu condiţia ca pentru împrumutul acordat sã se plãteascã o dobândã de 6%, contractul de împrumut sã fie semnat de un numãr de 10 proprietari de frunte din Salva ca şi garanţi, împrumutul sã fie restituit în termen de şase ani, iar acesta sã fie acordat în momentul începerii lucrãrii de reparaţie a şcolii.50 În anul 1904, cu ocazia reparãrii şcolii, s-a încercat transformarea acesteia într-o şcoalã cu douã sãli de clasã. În acelaşi an s-a încercat, de asemenea, crearea celui de-al doilea post de învãţãtor. Aceastã dublã realizare „cu greu se va realiza”, era de pãrere la 9 iulie 1904 vicarul greco-catolic Ciril Deac. 51 Vicarul avea dreptate. Şcoala a rãmas cu o singurã salã de învãţãmânt şi cu un singur învãţãtor pânã la sfârşitul Primului Rãzboi Mondial.

În anul şcolar 1903-1904 predarea la şcoala confesionalã din Salva se efectua timp de cinci zile pe sãptãmânã, dimineaţa şi dupã amiaza. Zilele de joi şi duminicã erau zile libere. Orele începeau de la ora 8 dimineaţa şi se desfãşurau pânã la ora 12. Ele reîncepeau la ora 14 şi durau pânã la ora 17 în zilele de luni, miercuri şi vineri şi pânã la ora 16 în zilele de marţi şi sâmbãtã. În total elevii aveau 32 de ore pe sãptãmânã. Elevii aveau pe sãptãmânã 9 ore de învãţãmânt intuitiv în legãturã cu învãţarea limbii maghiare, 7 ore de citire şi scriere în limba maternã şi maghiarã, 5 ore de calculaţiune,52 2 ore de limbã maternã, 2 ore de istorie şi geografie, 2 ore de religie, 2 ore de gimnasticã, 1 orã de istorie naturalã,53 1 orã de economie şi 1 orã de cânt.54

49 Ibidem, dosar 915, f. 374. 50 Ibidem, dosar 932, ff. 46, 47. 51 Ibidem, dosar 946, f. 16. 52 Aritmeticã. 53 Biologie.


111

În anul şcolar 1913-1914 programa şcolarã era structuratã pe urmãtoarele capitole: religia55 şi istoria biblical,56 învãţãmântul intuitiv în limba maternã şi maghiarã, 57 limba maternal-citit şi gramaticã, 58 limba maghiarã,59 calculul,60 geografia61 şi cântul.62

54 Muzicã; S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 924, f. 86. 55 În clasele I şi II ea urmãrea dobândirea cunoştinţelor despre sfânta cruce, rugãciunile Tatãl Nostru, Nãscãtoarea, Crezul, poruncile lui Dumnezeu (10) şi a bisericii (5), scopul omului, Dumnezeu în trei feţe, despre om, în clasele III-IV învãţarea corectã a rugãciunilor, despre lume, om, îngeri, naşterea, viaţa, moartea, învierea şi înãlţarea lui Isus şi repetarea cunoştinţele din anul anterior. 56 În clasele III-IV ea urmãrea dobândirea cunoştinţelor despre vestirea naşterii lui Ioan, vestirea naşterii lui Isus, naşterea lui Ioan, naşterea lui Isus, cercetarea Mariei, pãstorii la iesle, tãierea împrejur. 57 În clasa I se efectuau conversaţii cu elevii privind normele de comportament, rugãciunile, numele, locurile, se urmãrea dobândirea unor cunoştinţe despre şcoalã şi pãrţile ei, persoanele şi obiectele din şcoalã, obiectele din şcoalã dupã formã, culoare, loc, materie şi constructori, corpul omenesc cu pãrţile sale, simţurile şi organele lor, familia şi viaţa familialã, necesitãţile corpului omenesc: hranã, îmbrãcãminte şi adãpost, casa pãrinteascã împreunã cu obiectele şi pãrţile componente, curtea şi animalele domestice, grãdina cu flori, legume şi pomi, în clasa a III-a se repeta materia studiatã în anul precedent, iar la gramaticã în clasele III-IV se efectuau exerciţii privind rostirea, descompunerea cuvintelor şi se urmãrea dobândirea unor cunoştinţe privind pãrţile principale şi secundare ale propoziţiei, substantivul: numãr şi gen, pronumele personal, verbul cu timpurile sale, adjectivul şi conjugãrile, atributul, adverbul, felurile propoziţiei dupã cuprins şi înţeles. 58 În clasa I ea urmãrea dobândirea unor deprinderi de scriere, a unor cunoştinţe despre rostire, cuvânt, silabã, sunet, cunoaşterea şi dezvoltarea sunetelor originale şi derivate, privind citirea şi scrierea din manualul lui Solomon şi Muntean, în clasa a II-a se repetau cunoştinţele dobândite în anul anterior, se urmãrea dobândirea unor cunoştinţe privind sunetele mici şi mari, scrise şi tipãrite şi se parcurgeau capitolele VII-IX privind şcoala, casa pãrinteascã, animalele domestice şi pãrţile componente ale acestora, iar în clasele III-IV se parcurgea în întregime manualul lui Muntean şi Solomon. 59 În clasa a II-a ea urmãrea dobândirea capacitãţii de a dezvolta sunete mari şi mici scrise şi citite, citirea, traducerea şi explicarea unui numãr de 20 de deprinderi cu ajutorul pãrţii I din manualul lui Erödi Dariu, la clasa a III-a se parcurgeau un numãr de 60 de texte în prozã şi poezie din partea a II-a din manualul lui Erödi Dariu, iar la clasa a IV-a se parcurgea în întregime a II-a parte din manualul lui Erödi Dariu. 60 La clasa I-a se urmãrea dobândirea unor cunoştinţe despre numerele de la 1 la 10 şi se efectuau cele 4 operaţii cu aceste numere, la clasa a II-a se urmãrea dobândirea unor cunoştinţe despre numerele de la 1 la 100 şi se efectuau cele 4 operaţii cu aceste numere, iar în clasele III-IV se urmãrea dobândirea unor cunoştinţe despre numerele de la 100 la 1000, se efectuau cele 4 operaţii cu aceste numere şi despre mãsurile de lungime, volum, greutate, timp şi preţ. 61 În clasa a III-a ea urmãrea dobândirea cunoştinţelor despre şcoalã în general, locul naşterii, locuitorii comunei dupã limbã şi ocupaţie, despre comune, regiunile cereşti (noţiuni de astronomie), comuna Salva, suprafaţa pãmântului, apele, drumurile, cercul şi comitatul, iar în clasa a IV-a se repetau cunoştinţele din anul anterior şi se urmãrea


112

În anul şcolar 1921-1922 la şcoala primarã din Salva activau învãţãtorii Nicolae Mihãese, Ioan Mihãese şi învãţãtoarea Valeria Rus (mãritatã Bodescu). 63 În anul 1927 la şcoala din Salva funcţionau învãţãtorii Valeria Bodescu, Victoria Bartoş, Nicolae Mihãese şi Ioan Mihãese.64 În perioada 1924-1936 la şcoala din Salva au activat patru învãţãtori, iar în intervalul 1937-1940 cinci învãţãtori. În timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial dintre cei cinci învãţãtori patru s-au refugiat în România datoritã faptului cã Nord-Vestul Transilvaniei a fost ocupat de cãtre Ungaria. Cei patru învãţãtori s-au întors în Salva dupã eliberarea Transilvaniei de sub stãpânirea maghiarã. Dupã al Doilea Rãzboi Mondial şi pânã în anul 1948 şcoala din Salva a funcţionat cu şapte clase, dintre care patru primare şi trei complementare.65

În anul şcolar 1957-1958 şcoala din Salva funcţiona în douã localuri, dintre care unul avea patru sãli de învãţãmânt, iar celãlalt avea douã sãli de învãţãmânt. Localurile erau într-o stare bunã, însã nu existau suficiente sãli de învãţãmânt. Pentru rezolvarea acestei probleme Sfatul Popular al comunei Salva a luat hotãrârea de a etaja localul de şcoalã numãrul 1. Lucrãrile au început în primãvara anului 1958. Mobilierul şcolar era suficient, dar dupã terminarea etajãrii şcolii se aprecia cã ar fi fost nevoie de încã 102 bãnci. Materialul didactic era suficient. Materialul existent, pe lângã cel dat de cãtre Ministerul Învãţãmântului era completat cu material confecţionat de cãtre cadrele didactice, precum planşele intuitive, albumele. Elevii şcolii din Salva au participat la concursul pionierilor şi şcolarilor, faza pe raion şi regiune. Echipele de cor, de dans şi de recitatori s-au clasat pe locul întâi la faza raionalã.66

Şcoala din Salva este o şcoalã veche, care se bucurã de tradiţie. În cadrul acesteia au activat învãţãtori şi profesori care s-au remarcat prin merite deosebite. De asemenea şcoala s-a bucurat de susţinerea comunitãţii locale. Şcoala din Salva a rãspândit ştiinţa de carte printre românii de aici şi a pãstrat vie conştiinţa naţionalã în rândul acestora.

dobândirea unor cunoştinţe despre Ungaria: graniţe, munţi, râuri, lacuri, ţinuturi, comitate, locuitori şi despre Austro-Ungaria: munţi, râuri, ţãri. 62 La clasele I-IV ea urmãrea dobândirea cunoştinţelor privind cântãrile bisericeşti de la sfânta misã, cântece şcolare româneşti şi maghiare. S. J. B. N. A. N., Fond Vicariatul Rodnei, dosar 1138, ff. 193, 194. 63 Ioan Pavel, Starea învãţãmântului primar din judeţul Bistriţa-Nãsãud la finea anului şcolar 1921/22, Bistriţa, Tipografia naţionalã George Matheiu, 1922, p. 31. 64 Buletin Şcolar, numãr 6, 15 martie 1927, pp. 35-36. 65 Dionisie Piciu, Istoricul Şcolii elementare din comuna Salva (manuscris). 66 S. J. B. N. A. N., Fond Sfatul Popular al Raionului Nãsãud-Secţia învãţãmânt-culturã, dosar 13/1958, ff. 6, 9.


113

DINCOLO DE OCEAN. EPAMINONDA LUCACIU ŞI ROLUL SÃU ÎN ORGANIZAREA PRIMELOR PAROHII GRECO-

CATOLICE ROMÂNEŞTI DIN STATELE UNITE ALE AMERICII

Across the Ocean. Epaminonda Lucaciu’s Role in Organizing the First Romanian Greek-Catholic Parishes in United States of

America

Georgel Marius Nistor Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: Epaminonda Lucaciu was the first greek-catholic missionary priest sent

in the United States of America. He is considered the promoter of the establishment of the first Greek Catholic parish in North America. In the autumn of 1905 he founded the greek-catholic church in Cleveland, Ohio. In the coming years, Epaminonda Lucaciu also founded parishes in the towns of Aurora, Tranton, Roebeling and Dayton. Lucaciu was actively involved in the cultural life of romanians. He published the first romanian newspaper: ,,Românul din America” (December 28, 1905), ,,Catolicul American” and ,,Românul din New York”. The priest took the initiative to open an emigration house in New York. The emigration house ,,Aurora” was intended to romanians who wanted to immigrate in the United States. In 1921, he ended his missionary work and returned home. On October 11, 1921, he became priest in village Şişeşti. Epaminonda Lucaciu died on July 29, 1960 and was buried with his parents in the church crypt in Şişeşti.

Keywords: Epaminonda Lucaciu, the Romanian Greek-Catholic Church, Unites States of America, organization, newspaper.

Epaminonda Lucaciu s-a nãscut la data de 25 februarie 1877 în

Eriu Sâncrai, comitatul Szolnok (azi localitate aflatã în judeţul Satu Mare). Era al doilea copil rezultat în urma cãsãtoriei dintre preotul dr. Vasile Lucaciu cu soţia sa Paulina Şerbac, fiica preotului Ioan Şerbac din satul Potãu (localitate aflatã azi în componenţa şi administraţia comunei Medieşu Aurit, judeţul Satu Mare).1

În ceea ce priveşte educaţia şi formarea sa intelectualã, Epaminonda Lucaciu a început studiile primare la Satu Mare, pe care le-a continuat ulterior la Nãsãud. Aidoma tatãlui sãu, Vasile Lucaciu, şi beneficiind de ajutorul acordat din partea cardinalului Ledochowshi, Epaminonda a urmat, începând din 1888, studiile teologice la Colegiul de Propaganda Fide din Roma, unde îşi ia bacalaureatul şi licenţa în teologie

1 Viorel Câmpian, Oameni şi locuri din Sătmar, volum I, Satu Mare, Editura Citadela, 2010, p. 87.


114

şi filosofie.2 Un an mai târziu, a obţinut titlul de doctor în teologie şi filosofie la acelaşi Colegiu de Propaganda Fide. Astfel, a fost hirotonit ca preot la Roma, Italia.3

Fondatorul ,,Colegiului Grecesc Sfântul Athanasius” (Propaganda Fide) din Roma, a fost papa Pius al XI-lea . Acestã instituţie se adresa elevilor români care trebuiau sã înveţe teologia şi filosofia în Colegiul de Propaganda Fide. 4 Tabelul de mai jos, ilustreazã datele extrase dintr-un protocol al Colegiului de Propaganda Fide, care cuprindea numele şi prenumele elevului, dieceza de care aparţine, precum şi ziua, luna şi anul jurãmântului pe care trebuia sã îl depunã fiecare elev, la aproximativ un an de la intrarea sa în Colegiu de Propaganda Fide.5

2 Ibidem. 3 Tribuna Poporului, Arad, an III, număr 3, 29 iunie 1899, p. 3. 4 Curierul Creştin, Gherla, an IX, număr 5, 1 martie 1929, p. 40. 5 Ibidem.

Nr. crt.

Prenumele şi numele elevului

Dieceza Data depunerii jurãmântului

1. Ioan Szabo Oradea Mare 29. VI. 1857

2. Victor Mihalyi Gherla 29. VI. 1859

3. Augustin Lauran Oradea Mare 29. VI. 1863

4. Vasile Lucaciu Gherla 1. XI. 1869

5. Ioan Ciceronescu Oradea Mare 1. XI. 1869

6. Iuliu Dragoşiu Gherla 1. XI. 1870

7. Ioan Ardeiean Oradea Mare 1. XI. 1870

8. Augustin Bunea Blaj 2. V. 1879

9. Demetriu Radu Blaj 14. V. 1882

10. Iuliu Raţiu Lugoj 8. V. 1884

11. Vasile Hossu Blaj 5. V. 1885

12. Ioan Sâmpãlean Blaj 23. I. 1887

13. Corneliu Bulcu Oradea Mare 23. I. 1887

14. Octavian Domide Gherla 23. I. 1887

15. Leontin Pallady Oradea Mare 27.V. 1888

16. Ioan Kerezsi Oradea Mare 27. V. 1888

17. Liciniu Pop Blaj 27. V. 1888

18. Iacob Radu Bucureşti 27. V. 1888

19. Iulian Luca Lugoj 27. V. 1888

20. Dãnilã Fireza Lugoj 16. XII. 1889

21. Vasile Suciu Blaj 3. VI. 1893

22. Epaminonda Lucaciu Gherla 3. VI. 1894

23. Paul Lauran Oradea Mare 3. VI. 1894

24. Victor Bojor Gherla 3. VI. 1894

25. Aron Lupşa Lugoj 6. XII. 1896


115

În perioada 1857-1896 au fost trimişi cu scopul de a studia teologia şi filosofia la Colegiul de Propaganda Fide din Roma un numãr de 25 de elevi români din diferite dieceze (Oradea Mare, Gherla, Lugoj, Blaj şi Bucureşti). Din dieceza Orãzii Mari au depus jurãmântul 9 elevi, 6 elevi aparţinând diecezei de Gherla, alţi 6 elevi au aparţinut diecezei de Blaj, 4 elevi aparţinând diecezei de Lugoj şi un singur student din Bucureşti a depus jurãmântul la Colegiul de Propaganda Fide între anii 1857 şi 1896. Printre ei s-a numãrat şi Epaminonda Lucaciu.

La întoarcerea acasã de la Roma, Lucaciu a fost repartizat ca preot greco-catolic în comuna Cenadul-Sârbesc (judeţul Timiş), începând cu data de 2/15 iulie 1901.6 Pãstorirea la Cenad avea sã fie de scurtã duratã, întrucât în 1905 a fost trimis drept preot misionar în Statele Unite ale Americii, în vederea organizãrii primelor parohii româneşti greco-catolice.

Este unanim cunoscut faptul cã la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, America a înregistrat un numãr crescând de imigranţi proveniţi din Europa. Printre ei s-au numãrat şi un numãr consistent de români proveniţi din Transilvania.

Lãsarea în urmã a locurilor natale şi implicit a familiior a fãcut în aşa fel încât, tristeţea şi frica punea stãpânire pe sufletul fiecãrui emigrant, indiferent de confesiune sau naţionalitate. Pornind cu ,,inima în dinţi‟‟ şi mintea bulversatã spre meleaguri cu totul necunoscute, majoritatea emigranţilor aveau un scop precis, şi anume şansa de a-şi crea o viaţã şi un trai mai bun decât cel din zona de origine. O parte din românii plecaţi din Transilvania erau de confesiune unitã sau greco-catolicã. Dupã gãsirea unui adãpost şi loc de muncã în diferite regiuni din America de Nord, românii greco-catolici au simţit lipsa unui duhovnic care sã le aline suferinţa şi sã îi întãreascã din punct de vedere spiritual. Astfel, aceştia trimit acasã nenumãrate scrisori în care descriu viaţa pe care o duc peste ocean, printre care cereau şi trimiterea de preoţi greco-catolici pentru a-i organiza din punct de vedere confesional.

Forurile ecleziastice au considerat cã în vederea organizãrii parohiilor greco-catolice româneşti din Statele Unite ale Americii era nevoie, de trimiterea celor mai serioşi si bine pregãtiţi preoţi. Pregãtirea lor pentru misiunea americanã consta în îndeplinirea anumitor condiţii bine stabilite de Congregaţia de Propaganda Fide. Congregaţia s-a dovedit a fi un factor decizional în ceea ce priveşte trimiterea de preoţi misionari în America. Aceastã instituţie, Congregaţia de Popaganda Fide

6 Tribuna Poporului, Arad, an V, număr 126, 7/20 iulie 1901, p. 2.


116

a trimis atunci Mitropoliei Române Unite de la Blaj, o serie de informaţii în limba italianã care însumau condiţiile pe care viitori preoţi misionari trebuiau sã le îndeplineascã. Prin urmare, trimiterea primilor preoţi misionari pentru parohiile româneşti greco-catolice din Statele Unite ale Americii au fost pe baza colaborãrii dintre ierarhia greco-catolicã din Transilvania şi Congregaţia de Propaganda Fide din Roma, forul pontifical de care depindea acordarea dreptului preoţilor de a aplica pentru misiunea americanã.

Instrucţiunile date la data de 12 iunie 1894 pentru episcopii orientali în cazul trimiterii de preoţi în Statele Unite ale Americii, trebuiau urmate cu rigurozitate. Potrivit acestora, preoţii trebuiau sã fie celibi sau vãduvi; sã declare înainte de plecarea lor in America care este locaţia de destinaţie pentru a primi o locuinţã permanentã; mãrturia superiorilor ierarhici ştampilatã de cãtre reprezentantul pontifical şi era interzisã sãvârşirea oricãrui act de cerşetorie.7

Cu prilejul şedinţei consistoriale ţinutã în data de 26 octombrie 1905, episcopul Lugojului, Vasile Hossu expedia o scrisoare adresatã mitropolitului greco-catolic de Alba-Iulia şi Fãgãraş, Victor Mihalyi de Apşa. Prin intermediul acesteia, i s-a fãcut cunoscut faptul cã episcopul de Cleveland, Ignatiu Frideric Horstmann, şi-a declarat printr-o scrisoare expediatã din America în 30 septembrie, disponibilitatea de a asigura susţinerea unui preot român unit pentru credincioşii români emigraţi în Cleveland, statul Ohio şi ,,urgitã trimiterea preotului, spre a se evita aşezarea acolo a unui preot neunit, prin ce sar periclita parochiei noastre‟‟.8 Iniţial, pentru scopul prezentat de cãtre episcopul Ignatiu Horstmann este desemnat sã porneascã spre America preotul Aron Lupşa, provenit din eparhia de Lugoj, dar acesta a fost denumit între timp preot curator sau ,,Curat Castreus la Serajevo‟‟. Astfel, ajunge sã fie desemnat pentru plecarea în America preotul Epaminonda Lucaciu. Însã, pentru a ajunge în America, a trebuit sã obţinã mai întâi de la Budapesta paşaportul necesar cãlãtoriei şi sã achite biletul de cãlãtorie în valoare de 800 de coroane.9

În preajma plecãrii în Statele Unite ale Americii, preotul Epaminonda Lucaciu s-a prezentat la Blaj, la mitropolitul Victor Mihaly, iar pe lângã binecuvântarea arhiereascã a primit toate cãrţile sfinte care aveau sã îi fie de mare folos misiunii sale în America. În ziua de marţi, 7 noiembrie, preotul Lucaciu a pornit din portul Bremen (Germania) cu

7 Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale, Fond Mitropolia Română Unită-Blaj, dosar 5973/1934, f. 10 (în continuare S. J. A. N.). 8 Ibidem, f. 2. 9 Ibidem, f. 1.


117

vaporul ,,Kronprinz Wilhelm” având destinaţia New-York, pentru a se stabili pentru o perioadã nedeterminatã în oraşul Cleveland, Ohio.10

În temeiul datelor gãsite pe platforma „The Statue of Liberty-Ellis Island”, am reuşit sã extrag câteva date importante despre preotul Epaminonda Lucaciu. Aceste date sunt extrase de pe listele cu numele pasagerilor care au cãlãtorit spre America (nume, prenume, naţionalitate, data sosirii la destinaţie, vârsta pasagerului, statut matrimonial, numele vaporului , ect.).11

First Name Epaminardos

Last Name Lu Kaes

Nationality Hungary, Magyar

Last Place of Residence Laczfaln

Date of Arrival November 15th, 1905

Age at Arrival 28y

Gender Male

Marial Status Single

Ship of Travel Kronprinz Wilhelm

Port of Departure Bremen

Manifest Line Number 0019

Epaminonda Lucaciu a fost primul preot misionar greco-catolic

din Transilvania trimis în America de Nord şi totodatã promotorul organizãrii şi înfiinţãrii primelor parohii româneşti greco-catolice din Statele Unite ale Americii. În toamna anului 1905, preotul Epaminonda Lucaciu a ajuns în Cleveland, statul Ohio. A inaugurat în data de 9 noiembrie 1905 prima parohie româneascã din America, parohia ,,Sfânta Elena’’ din Cleveland, iar la 1 septembrie 1906 a ţinut prima Liturghie de acolo. Dupã doi ani, în anul 1907, Epaminonda Lucaciu a pãrãsit oraşul Cleveland, cu scopul de a fonda şi alte parohii în statul Ohio şi în alte state învecinate.12 „Biserica româneascã era idealul românilor credincioşi. Iatã azi sã începe zidirea. Merite neşterse, merite vecinice au aceşti credincioşi înaintea lui Dumnezeu, înaintea omeniriei creştine. Darul Ceresc nu va rãmânea. Acolo unde îndoita lipsã avem cu toţi Românii de ajutor, de sprijin ceresc, acolo, unde viaţa noastrã în tot momentul este ameninţatã, acolo, unde suntem espuşi la toate rãutãţile, eventualitãţile, acolo unde nemãrginita putere dumnezeascã trebue sã o cerem

10 Revaşul, Cluj, an III, număr 45-46, 18 noiembrie 1905, p. 185. 11 www.libertyellisfoundation.org, accesat la data 3.III.2016, ora 18:11. 12 Dan Fornade, Românii din America-500 personalităţi din SUA şi Canada, ediţia a II-a, Bucureşti, Redacţia publicaţiilor pentru Sănătate, 2004, p. 250.


118

încontinuu, în locul cel mai potrivit, vedem întrupat idealul românilor vedem edificându-sã o casã Atotputernicului. Doamne! Doamne! Dumnezeule Ceresc! Dã putere, dã sprijinul Tãu, poporului Tãu fidel credincios! Doamne ajutã poporului Tãu purtat în lume, când Ţie sã închinã. Casã, bisericã Îţi ridicã, unde sã se roage, dreptãţii eterne, îndreaptã neamul Tãu la calea adevãratã a credinţei. Înãlţãtoarea faptã a credincioşilor Tãi în veci va fi pomenitã, în veci va fi în mintea urmaşilor noştri”.13

Biserica româneascã greco-catolicã din Cleveland, statul Ohio, cu hramul ,,Sfânta Elena’’ este prima parohie româneascã de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii înfiinţatã cu mari dificultãţi de cãtre preotul Epaminonda Lucaciu: ,,Cu multe greutãţi şi jertfe am zidit aceastã bisericã, corespunzãtoare timpului modern şi mãrimei oraşului. Pe lângã aceasta ne-am nizuit de am edificat o casã parochialã neescepţionabilã. Fiind poporul român greco-catolic din Cleveland, un popor tînãr în America şi neavând la îndemânã cheltuelile zidirei; am recurs la inimile generoase ale românilor, nu numei de aici ci şi din patria noastrã‟‟.14

Vasta corespondenţã trimisã din America ne anunţã prin rãndurile ei cã, preotul Epaminonda Lucaciu, ,,Cu ajutorul celui de sus am ajuns sã pot celebra în America primele Paşti!‟‟ (a se vedea anexa 1).15 Pentru adunarea fondurilor şi întreţinerii parohiei s-a apelat la diferite colecte, organizãri de petreceri şi reprezentaţii teatrale. Administrarea veniturilor a fost încredinţatã secretarului Iacob Moldovan, care a fost unul dintre cei mai vrednici ai bisericii.16 ,,Biserica asculã strigãtul copiilor sãi, chiar şi când îi desparte mii de lege de uscat ori mare. Românii gr.-cat. din Cleveland, urcându-sã la 2000 de suflete, aveau lipsã de biserica lor proprie, de serviţiu divin în limba lor, şi de un preot, care sã le poatã predica tot în limba lor. Am venit sã organizez şi înfiinţez aceastã bisericã, care va fi cea dintâi de soiul ei, care e de a se funda în Statele Unite. Din puţinul ce am observat despre Americani [...] notele lor caracteristice, principale, sunt activitate intensã şi afabilitate. Îmi venia curios de a mã afla dupã atâţa ani trãiţi în ţãrile latine pacinice, în vârtejul lumii nouã. Însã dânsa mi-e dragã. Trebue numai sã treacã omul prin Cleveland, ca sã vazã cã poporul e fericit şi în stare înfloritoare”.17

Un rol semnificativ pentru pãstrarea şi menţinerea continuitãţii limbii române peste ocean, l-a avut presa. În 28 decembrie 1905, apãrea primul ziar redactat în limba românã din America de Nord, ,,Românul

13 Unirea, Blaj, an XVI, număr 27, 30 iunie 1906, p. 209. 14 S. J. A. A. N., Fond Mitropolia Română Unită Blaj, dosar 3273/1910, f. 3. 15 Ibidem, dosar 5973/1934, f. 13. 16 Ibidem, dosar 3273/1910, f. 1. 17 Unirea, Blaj, an XV, număr 50, 16 decembrie 1905, p. 416.


119

din America”. Iniţiatorul ziarului a fost preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu.18 Ziarul era bilunar, iar consturile unui abonament pe un an valorau 2 dolari, iar pe 6 luni costau 1 dolar. De pildã, numãrul 7, anul 1, din 15 ianuarie 1910, ,,Românul din America” conţinea 15 pagini.

În ceea ce priveşte conţinutul ziarului, gãsim articole cuprinzând noutãţi din ,,ţarã’’, de exemplu, ,,Ştiri politice din Ungaria’’ cât şi articole despre ,,Societãţile de ajutorare’’, ,,Legile americane pentru muncitori’’. Tot în acest numãr aflãm despre ,,Librãria Aurora’’ care este cea mai bogatã librãrie româneascã din Statele Unite, conţine 18. 000 de volume. Sunt cuprinse informaţii cu privire la ,,Aurora Bell’’, unde se macinã cea mai bunã fãina. ,,La Carisma Româneascã’’ este locul în care se gãsesc mâncãruri tradiţionale româneşti, cuprinde camere şi paturi de dormit pentru cei care sunt în trecere prin New-York. În cadrul acestui numãr, suntem informaţi cã Dionisie Moldovan este avocatul bãncii ,,Aurora”, singurul avocat român din America: ,,sunt advocatul bãncii Aurora, şi am legãturi cu toţi advocaţii din patrie. Sum sîngurul advocat român din America, venit anume ca sã fiu la îndemâna celor cari au afaceri‟‟. Într-o altã rubricã se scrie despre farmacia privatã a românului Corneliu Lichirie: ,,Dacã suferiţi de cap, ochi, urechi, nas, gât, piept, plãmâni, inimã, stomac, intestine, rinichi, ficat, splicã etc. Cu leacurile mele vã vindecaţi. Leacurile le facem cu cea mai mare grije, şi împreunã cu sfaturile medicilor le trimit bolnavilor prin poştã ori prin espress, în orice parte a Americii, chiar şi în patria Veche‟‟.19

În numãrul 23, anul II, din 11 iunie 1910 cumpãrãtorii sunt anunţaţi cã, ziarul apare în fiecare sâmbãtã. În rubricile ziarului sunt transpuse informaţi cu privire la casa de economii, societate pe acţiuni, ,,Furnica’’: ,, primeşte depuneri spre fructificare, schimbã tot felul de bani americani, pe lângã cursul cel mai favorabil. Serviciu prompt şi cinstit!‟‟. În Philadelphia, s-a deschis ,,Salon Românesc’’: ,,dacã vrei sã mai uiţi de nãcaz, cerceteazã salonul românesc a lui Traian Mirci Albu, unde afli mâncãri şi bãuturi bune şi curate. În etagiul casei se aflã localul societãţii Bãnãţana‟‟. Jacob Pongracz şi-a deschis în Aurora: ,,unica prãvãlie unde se vorbeşte româneşte, fiind cã magazinul meu constã nu numai din marfã de calitatea primã, dar şi din cele mai proaspete, rog pe compatrioţii mei sã iee în considerare cã la mine în prãvãlie pot vorbi în limba lor şi orice pot cãpãta pe banii lor. Mare magazin de pipe şi ciuture, pipe de spumã, cãrţi de

18 Şerban Drutzu, Românii din America, Bucureşti, Ediura Cartea Românească, 1926, p. 221. 19 Românul din America, Aurora, an I, număr 7, 15 ianuarie 1910, p. 1-16.


120

rugãciune şi cãrţi de cetit; afarã de acest magazin de haine şi ghete, de calitatea cea mai bunã‟‟.20

Necesitatea trimiterii preoţilor români greco-catolici cu destinaţia America de Nord este vizibilã şi ilustratã de cãtre pãrintele greco-catolic Epaminonda Lucaciu. Eforturile şi greutãţile întâmpinate în America sunt descrise prin intermediul corespondenţei trimise de cãtre preotul Epaminonda Lucaciu, constituind un întreg izvor istoric, prin prisma cãruia sunt surpinse dificultãţile întâmpinate peste ocean.

În acest sens, mitropolitul Victor Mihalyi de Apşa primeşte în data de 12 aprilie 1906 o scrisoare din Cleveland de la preotul Lucaciu, prin care îi cere sã trimitã cel puţin doi preoţi greco-catolici în America de Nord: ,,Eu Vã spun sincer Excel. Domnule! De nu trimiteţi preoţi gr. catolici pentru poporeni noştri, am perdut tot, şi misiunea mea nu‟are nici un scop, cel mult are sã fie un blamaj, cãci e imposibil a administra, a ţine în ordine o parochie mare cât ţiara Ungureascã!‟‟. Printre altele, preotul Epaminonda Lucaciu pomeneşte numele a doi preoţi care sã fie trimişi în Statele Unite ale Americii: un anume pãrinte Man şi un alt preot celib din Iojib pe nume Constantin Lucaciu.21 Ca rãspuns la cererea adresatã, mitropolitul Victor Mihalyi de Apşa îi aduce la cunoştinţã preotului Lucaciu lipsa preoţilor care sã îndeplineascã condiţiile fixate de Sacra Congregaţie de Propaganda Fide: printre ele se numãrau aprobarea Ordinariatului, în dieceza în care trebuie sã meargã şi sã aibã domiciliul respectivul preot, precum şi aprobarea din partea Congregaţiei de Propaganda Fide.22

La 21 iunie 1906, Epaminonda Lucaciu îl informa pe mitropolitul Victor Mihalyi de Apşa cu privire la susţinerea trimiterii preoţilor greco-catolici în America. Aceste încurajãri au venit din partea episcopului din Pittsburg, pe nume I. F. Regis, a episcopului din Erie, John Fitz Maurice şi a episcopului din Trenton, potrivit cãruia aproape toţi românii greco-catolici care locuiesc în Trenton proveneau din Sãtmar.23 Susţinerile şi încurajãrile au avut loc cu prilejul vizitelor lui Epaminonda Lucaciu în diferite state din America Septentrionalã.

Printre dificultãţile sesizate de Lucaciu, în corespondenţa sa cu mitropolitul de la Blaj, se numãra şi concurenţa cu parohiile ortodoxe, pentru care Mitropolia Ortodoxã din Sibiu a trimis şi ea primii preoţi misionari. A fost cazul preotului Moise Bâlea, trimis în Cleveland relativ

20 Ibidem, an II, număr 23, 11 iunie 1910, p. 1-12. 21 S. J. A. A. N., Fond Mitropolia Română Unită-Blaj, dosar 5973/1934, ff. 13 -14. 22 Ibidem, f. 15. 23 Ibidem, ff. 16-21.


121

concomitent cu Lucaciu şi a cãrui comportament vis-a vis de comunitãţile greco-catolice atrãsese nemulţumirea acestora.

Preotul Bâlea a insultat Biserica Greco-Catolicã şi episcopatul chiar, a adus piedici în organizarea greco-catolicilor. Conform scriselor pãrintelui Lucaciu: ,,am fost provocat din partea jidovilor chiar, sã fac paşi energici, cãci nu sã mai poate suferi ce sã vorbeşte şi cum insultã beserica noastrã şi capi ei. Am fost provocat sã dau datele ca preotul greco-oriental în 24 de ore sã fie espulsat din America întreagã, şi m-am reţinut, ca sã nu zicã cineva cã mã tem de organisarea greco-orientalilor‟‟.24

În 18 martie 1909, preotul Epaminonda Lucaciu a înaintat o scrisoare arhiepiscopului, prin care îi cere trimiterea unui preot pentru conducerea parohiei greco-catolice din Aurora şi precizeazã faptul cã majoritatea românilor din aceastã regiune provin din Sãtmar şi Sãlaj, prin urmare, considera el, ar fi potrivit sã trimitã un preot din aceste pãrţi ale Transilvaniei. Îl propune în acest sens pe preotul Ioan Pop (a se vedea anexa 2).25 Ca rãspuns scrisorii trimise de preotul Lucaciu, mitropolitul Mihalyi de Apşa îl anunţã cã trimiterea preotului Ioan Pop, din dieceza Gherlei, la parohia greco-catolicã din Aurora, Illinois nu se poate realiza deoarece acest preot aparţine de dieceza Gherlei. 26 În urma şedinţei consistoriale care a avut loc la Blaj, în 20 aprilie 1909, Lucaciu este anunţat asupra faptului cã Ordinariatul Episcopal al Gherlei a acordat preotului Ioan Pop din Gherla documentele sau ,,literele testimoniale” spre a putea merge în America, iar în urma acestor acţiuni s-a propus Congregaţiei de Propaganda Fide ca pãrintele Pop sã fie trimis în Aurora, Illinois în locul pãrintelui Lucaciu, care doreşte sã meargã în New-York, ca sã-i organizeze pe credincioţii români greco-catolici.27

Dificultãţile ecnomice şi lipsa banilor au constituit o problemã majorã în cazul trimiterii preoţilor români greco-catolici pentru organizarea şi îngrijirea spiritualã a românilor emigraţi în America. Uneori, întârzierea acordãrii sumelor de bani necesare plecãrii spre America, a constituit o piedicã majorã în calea cãlãtoriei preoţilor spre misiunile americane, amânând plecarea pe termen lung, chiar dacã, aceştia dispuneau de toate actele necesare. În acest caz, dispunem de câteva exemple semnificative conturate în cadrul unor vaste corespondenţe, cuprinzând printre rânduri informaţii preţioase despre

24 Ibidem, f. 19. 25 Ibidem, f. 51. 26 Ibidem, f. 53. 27 Ibidem, f. 57.


122

plata achitãrii cheltuielilor de drum sau întreţinerea parohiilor înfiinţate în diferite state din America Septentrionalã.

În luna decembrie 1907, în locul pãrintelui Epaminonda Lucaciu venea sã pãstoreascã în biserica ,,Sfânta Elena’’ clericul Alexandru Nicolescu, viitorul mitropolit al Blajului. Pãrintele Nicolescu s-a remarcat de mai multe ori printre rândurile credincioşilor din Cleveland: ,,A fost un pãstor bun şi multã dragoste a râspândit în poporul de aici, a alergat zi şi noapte pentru interesele bisericei, a ajutat pe cei sãraci în timpul crizei, când mulţi n‟aveau nici cu ce sã‟şi cumpere o bucatã de pâine, colectând bani de la englezi şi alţi streini cu dare de mânã ca sã ajute pe cei nenorociţi, a lucrat pentru înfiinţarea societãţilor religioase, cari sunt cel mai bun sprijin pentru susţinerea bisericilor, precum şi alte fapte frumoase pe care le-a sãvârşit în timpul şederii‟‟.28

Biserica ,,Sfânta Elena’’ a acumulat o datorie de 6000 de dolari, echivalentul a 3000 de coroane.29 Pentru achitarea acestei datorii preoţii din Cleveland cer ajutor consistoriului arhiepiscopesc din Blaj şi implicit mitropolitului Victor Mihalyi de Apşa. Ajutorul cerut a constat în suma de 500-1000 coroane. În cazul în care parohia nu reuşea sã-şi plãteascã datoriile, risca sã fie confiscatã de autoritãţile americane aşa cum s-a întâmplat şi în cazul bisericii româneşti ortodoxe cu hramul ,,Sfânta Maria’’ din Cleveland.30

În anul 1909, pãrintele Epaminonda Lucaciu, a înaintat un raport prefectului Propagandei Fide, Hieronimo Maria Gotti, prin care a precizat faptul cã în America toţi preoţii trãiesc ca fraţii şi cã ar dori sã organizeze în New-York o casã de emigrare. În acest sens, l-a rugat pe prefectul Gotti sã binevoiascã a-i trimite o scrisoare de recomandare arhiepiscopului din New-York şi în ceea ce priveşte organizarea parohiei din Trenton, New-York (a se vedea anexa 3).31

De numele lui Epaminonda Lucaciu se leagã şi iniţiativa de a deschide în New-York o casã de emigrare, cunoscutã sub numele de ,,Aurora’’, sau ,,poarta de intrare în Statele Unite, pe unde se îmbulzesc încoace toţi românii‟‟. Casa de emigrare ,, Aurora’’ a avut un scop bine precis, acela ca toţi românii emigranţi sã aibã un loc de adãpost, sã poatã primi uşor îndrumãrile pentru asigurarea unui viitor în Statele Unite ale Americii. În acest fel, ,,toţi românii ar veni sub mâna noastrã şi i-am putea povãţui prin broşuri, cãrţi şi biserica ar avea un avantagiu foarte mare‟‟. De fricã sã nu acapareze tot

28 Ibidem, dosar 3272/1910, f. 4. 29 Ibidem, dosar 3273/1910, f. 3. 30 Ibidem, f. 5. 31 Archivio della Congregazione per le Chiese Orientali Roma, Fond Romeni, dosar 3077/28 (1), f. 1.


123

câştigul, E. Moldovan de la ,,Românul” a deschis la New-York o bancã şi o tipografie.32

Personalitatea preotului Epaminonda Lucaciu este strâns legatã şi de înfiinţatea altor parohii precum: parohia ,,Sfântul Mihail Arhanghelul” din Aurora (prima atestare documentarã a acestei parohii dateazã din anul 1906, moment în care preotul Epaminonda Lucaciu adreseazã o scrisoare episcopului Vasile Hossu cu privire la organizarea românilor greco-catolici); parohia ,,Sfântul Vasile” din Trenton (constituitã sub atenta îndrumare a preotului Epaminonda Lucaciu; în data de 4 aprilie 1912 a început construcţia lãcaşului de cult, iar în 28 mai 1916 a avut loc sfinţirea bisericii); în anul 1917 au fost finalizate lucrãrile de construcţie a bisericii cu hramul „Sfânta Maria”, din Roebeling, iar costurile edificãrii lãcaşului de cult au costat aproximativ 14. 000 de dolari; biserica a fost sfinţitã în acelaşi an de cãtre episcopul romano-catolic din Trenton, McFaul şi pãrintele Epaminonda Lucaciu;33 parohia ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Dayton, Ohio, a fost înfiinţatã în 20 noiembrie 1915 de cãtre preotul Epaminonda Lucaciu şi cu ajutorul preotului Aurel Voda. Aceastã bisericã greco-catolicã este prima parohie româneascã greco-catolicã din Statele Unite ale Americii care va fi desfiinţatã în urma luptelor confesionale dintre români şi maghiari.34

Activitatea preotului Epaminonda Lucaciu este strâns legatã şi de implicarea în viaţa culturalã a românilor din Statele Unite ale Americii. Mulţumitã zelului sãu, apar publicate în limba românã diverse ziare în diferite oraşe din America Septentrionalã: ,,Românul” (Cleveland, Ohio), ,,Catolicul american” şi ,,Românul din America” (Aurora, Illinois) şi ,,Românul din New-York”.35

În aproximativ cei 16 ani petrecuţi în Statele Unite ale Americii (1905-1921), preotul Epaminonda Lucaciu a întreprins o serie de acţiuni menite sã-i organizeze şi îndrumeze din punct de vedere spiritual pe românii greco-catolici emigraţi în America de Nord. Dupã întoarcerea definitivã din Statele Unite ale Americii, în anul 1921, Epaminonda Lucaciu a fost numit de cãtre Ordinariatul Episcop de Lugoj, ca preot în Chiuchici şi protopop al Oraviţei.36 Începând cu data de 11 octombrie

32 S. J. A. A. N., Fond Mitropolia Română Unită-Blaj, dosar 5973/1934, ff. 48-49. 33 Nicolae Mihail Petru Stânea, Biserica greco-catolică română din Statele Unite ale Americii 1904-1989, teză de doctorat, Universitatea ,,Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2011, pp. 80-95. 34 Ibidem, pp. 115-117. 35 Ibidem, pp. 120-121. 36 Unirea, Blaj, an XXXI, număr 44, 29 octombrie 1921, p. 4.


124

1924, Epaminonda Lucaciu a devenit preot în localitatea Şişeşti.37 Preotul Epaminonda Lucaciu s-a stins din viaţã la data de 29 iulie 1960 în Cluj. Conform dorinţei acestuia a fost înmormântat în cavoul bisericii din Şişeşti alãturi de pãrinţii lui.38

Aşadar, referindu-ne la rolul jucat de Epaminonda Lucaciu în organizarea românilor greco-catolici din Statele Unite ale Americii, se cuvin precizate urmãtoarele: Epaminonda Lucaciu a fost cel dintâi misionar român greco-catolic trimis în Statele Unite sã punã bazele primelor parohii româneşti unite; de numele lui se leagã nu doar înfiinţarea şi organizarea parohiei ,,Sfânta Elena” din Cleveland, ci organizarea celor dintâi reţele comunitare, sub patronajul bisericii, menite sã-i ajute pe românii emigranţi. Lucaciu a deschis un drum, ce avea sã fie urmat de alţi preoţi misionari, care au contribuit la fondarea primelor aşezãminte ecleziale, culturale, economice şi sociale ale comunitãţii româneşti din America. Este lesne de înţeles de ce pãstrarea identitãţii românilor greco-catolici emigraţi în America a fost realizatã şi susţinutã cu ajutorul preoţilor care, trebuiau sã se asigure de îngrijirea sufletelor credincioşilor. Parohiile au fost primele instituţii organizate de cãtre preoţii misionari pentru familiile de emigranţi români. Este locul în care fiecare credincios poate sã se ,,elibereze’’ sufleteşte de greutãţile întâmpinate la locul de muncã sau în familie. Principalul sprijin pentru funcţionarea parohiilor a fost asigurat prin donaţiile şi sprijinul credincioşilor din preajma parohiilor.

Prezenţa în numãr mare a copiilor emigraţi împreunã cu pãrinţii, a reprezentat necesitatea înfiinţãrii şcolilor. Aceste şcoli au fost puse în subordinea parohiilor. Predarea în limba românã a fost asiguratã de cãtre preot sau învãţãtor. Elevii învãţau sã scrie şi sã citeascã, dar şi sã se roage. În cadrul şcolilor se organizau serbãri la care participau întreaga comunitate. Pe lângã înfiinţarea parohiilor şi a şcolilor, ziarele au constituit o altã formã de organizare în rândurile comunitãţii. Unele ziare apãreau de douã ori pe sãptãmânã sau în fiecare sâmbãtã. La început, aceste ziare au intrat sub patronajul ecleziastic, iar mai apoi au trecut în cadrul unor persoane laice. Cititorii erau informaţi cu privire la cele mai importante evenimente atât din patria veche, cât şi din statele din America de Nord. Odatã cu dezvoltarea tipografiei au început sã se tipãreascã şi revistele de culturã.

Emigranţii români, în funcţie de posibilitãţile financiare au început sã îşi deschidã mici magazine sau ,,pensiuni’’ destinate românilor

37 Curierul Creştin, Gherla, an VI, număr 20, 15 octombrie 1924, p. 99. 38 Viorel Câmpian, Oameni şi locuri din Sătmar, p. 89.


125

şi nu numai, în care se vorbea limba românã. În aceste magazine se puneau spre vânzare produse tradiţionale româneşti. Cu toate cã dezvoltarea instituţiilor a avut un progres remarcabil, conflictele nu au încetat sã aparã. Aceste conflicte s-au amplificat în raport cu zonele de interacţiune dintre preoţii greco-catolici şi cei ortodocşi. Pe lângã îngrijirea sufletelor credincioşilor, preoţii urmãreau sã atragã spre parohia lor un numãr cât mai însemnat de enoriaşi. În cazul preoţilor greco-catolici, conflictele au fost conturate în jurul invidiei din partea preoţilor care nu îndeplineau condiţiile Congregaţiei de Propaganda Fide pentru a porni în misiunea americanã, faţã de preoţii emigraţi peste ocean.

Între 1980 şi 1917, au fost organizate parohii româneşti greco-catolice în diferite oraşe din America de Nord. Bisericile greco-catolice româneşti sunt prezente în oraşele Cleveland, Aurora, Erie, Trenton, Cincinnati, Youngstown, Sharon, Scalp Level, Canton, Indiana Harbor. Pe lângã întemeierea acestor parohii, preotul Epaminonda Lucaciu a înfiinţat casa de emigrare ,,Aurora”, precum şi ziare redactate în limba românã pentru emigranţii greco-catolici.


126

ANEXE DOCUMENTARE

Anexa 1 S. J. A. A. N., Fond Mitropolia Românã Unitã-Blaj,

dosar 5973/1934, ff. 13-14.

Excel. Domnule Arhiepiscope! Preagraţios Pãrinte!

Cu ajutorul celui de Sus am ajuns sã pot celebra în America

primele Paşti! Nu am cerut nici odatã ca providinţa D-zeascã sã se îndure a mã alege pe mine la o aşa mare misiune ca şi aceasta: organizarea Românilor în America. Pe cât este de uşor a sã zice acest cuvânt, spre atâta este de greu a sã îndeplini. Grea de tot şi este imposibil dacã Ecel. Voastrã nu sã va indura ca imediat dupã primirea acestor orduri sã dispunã şi sã trimitã cel puţin doi preoţi harnici şi deştepţi, ca lucrul de mine început sã-l edifice! Ar trebui şasã pânã în zece preoţi de e însã imposibil a avea acest numer, doi preoţi i puteţi afla în clerul nostru gr. cat., dacã apoi s-ar afla preoţi cari sã ştie cât de cât şi ruseşte toate greotaţile sunt învinse! Un atare este în diecesa Orãzi-Mari, tiner, cu numele Man de-mi aduc bine aminte eu nu-l cunosc mai de aprope, dar am auzit cã e preot harnic şi foarte bun.

Acolo e Constantin Lucaciu preot în Iojib, de care mai potrivit eu nu ştiu unde aţi afla. Acesta este şi celibe şi nu ar avea nici o greotate nicãiri. Vã sãrut mâna Excel. V. le şi cer binecuvântarea pãrinţascã asupre mea si a lucrãrilor mele!

A Excel. Vostre cel mai supus fiu Dr. Epaminonda Lucaciu, preot român

Eu Vã spun sincer Excel. Domnule! De nu trimiteţi preoţi gr.

catolici pentru poporenii noştri, am perdut tot, şi misiunea mea nu are nici un scop, cel mult are sã fie un blamaj, cãci e imposibil a administra, a ţine în ordine o parochie mare cât ţiara Ungureascã! Trebuie sã fii în toate pãrţile apoi nu eşti nicãieri, şi toatã oboseala, precum toatã munca mea este zadarnicã. Trebue sã avem unele centre, minimun trei, de unde sã sã poatã administra toate. Eu cutez a cere şi pe Fireza, sã fie convins D-le cã mai mult bine am putea face aici! Excel. Voastrã apoi sã binevoiascã a ţinea pregãtiţi spre scopul de a trimite în America cel puţin patru inşi.


127

Excel. D-le! Repet rugarea umilitã! Dupã primirea acestor orduri sã binevoiţi a

trimite imediat doi preoţi, şi de credeţi de bine me rog ca unul dintre dintre aceştia sã fie pãr. Constantin Lucaciu din Iojib.

Anexa 2 S. J. A. A. N., Fond Mitropolia Românã Unitã-Blaj,

dosar 5973/1934, f. 51.

Excellentissime Domnule Archiepiscope! Preagraţios Pãrinte!

Cu supunerea fiascã mã presentez înaintea Excel. Voastre rugându-Vã sã binevoiţi a loua în considerea umilita mea scriere.

1) Pentru conducerea parochiei gr. cat. din Aurora Ills ar fi de lipsã, ca urgent sã sã trimitã un preot. Poporul al acestei parochii este din pãrţile sãtmãrene şi sãlãgene, deci mai potrivit ar fi sã sã trimeatã un preot din acele pãrţi care sã ştie datinele poporului aceluia. Deja în rândul trecut a fost sã vinã în America preotul Ioan Pop din Sz.-Szèplak n. p. Sz.-Csek- Szilàgy m., care şi acuma are voinţa de a emigra în America.

2) Vã aşi ruga umilit sã binevoiţi a recerca pre tinerul Preot Victor Pop paroch în Silvaşul Român dacã ar fi aplicat a merge în Cleveland O. ca urmãtor Claris. Domn Dr. Alexandru Nicolescu, care are sã sã reîntoarcã ca la toamnã sã îşi reocupe postul de profesor.

3) Vã rog ca sã sã determine raporturile între preoţii noştri. Acest lucru este esenţial, indispensabil, dacã nu voim sã ajungem în chaosul acela, în care au fost şi sp. es. ruteni.

4) Vã rog sã binevoiţi a lua în considerare şi a da îndrumãrile cari le veţi crede mai potrivite, în afacerea emigrãrii de aici, şi a celor cari deja au emigrat, în raport cu casa noastrã de emigrare Aurora.

5) Fiecare preot care emigreazã în America pentru a fi pãstor sufletesc sã fie obligat a ţinea secret despre organisarea noastrã, şi numai superiorilor sã paotã arãta tot ce el cred de bine; este liber-dar faţã de laici cari nu totdeauna ne sunt favorabili, suntem cu mare reservã. Ear preotul care vine, sã fie îndatorat a contribui în aceaşi mãsurã la susţinerea causei bisericei noastre.

6)Vã rog umilit a binevoi a ajutora cu spese de drum pre respectivii preoţi!

Organisarea noastrã recerînd ca cu cât mai îngrabã sã fiu în New-York, de alta parte eu în Aurora cu greu pot sã fiu pre Paşţi, aşi ruga pre


128

Excel. Voastrã ca trimiterea pãrintelui Ioan Pop din Sãplac, sã sã binevoiascã a sã lua la considerare şi a sã termina, ca amintitul confrate sã poatã sã fie în Aurora pre sãrbãtorile sfinte.

Sãrutându-Vã umilit sf. dreaptã şi cerând binecuvântarea pãrinţascã, remân a D. Voastre umilit şi supus fiu, Dr. Epaminonda Lucaciu, preot gcat.

Blaş 18.III.1909

Anexa 3 A. C. C. O., Fond Romeni, dosar 3077/28(1), f. 1.

Eminentissimo Principe!

Oso presentarmi innanzi a Vostra Eminenza, e per la organizzazione degli emigrati Rumeni, La prego si degni di prendere in considerazione le proposte che umilmente Le faccio. Lei da pricnipio si determinerà bene e il rapporto che deve essere fra i sacerdoti, ed il rapporto che dovremo avere non solo coi superiori che sono in America, ma che abbiamo in Roma, non incorreremo in carti falli, nei quali sono incorsi altri di altra nazionalità. a) Fra poco saranno quatro i sacerdoti Romeni residenti in America del Nord, e non passerà molto dovranno venire altri, e questi non essendo tutti propagandisti sarà bene che uno fra i sacerdoti Romeni, sia eletto qual incaricato, che al meno una volta al anno, faccia il rapporto generale di tutta la missione del America del Nord, facendo a questo, rapporto gli altri sacerdoti. b) Tutti i sacerdoti vivono come fratelli, e che tutti, quanto è possibile, concorranno, al sostentamente, alla diffesa ed alla propagazione della s. fede, in equa proporzione, secondo la sua possibilità. c) Per potere organizare bene la casa di emigrazione, che coll’aiuto del Signore si è fondata a New-York. La prego chè vostra Eminenza si degni scrivere una lettera di raccomandazione a Sua Eccel. l’ Archivescovo di New-York. d) Rispetto alla organizzazione della parochia di Trenton N. Y., prego sia raccomandato al rispettive Mons. Vescovo diocesano. Vostra Eminenza si è degnata de ascoltare gli argomenti che mi sono preso la libertà di esporli oralmente, quindi non insisterò. Sono sicuro che la proposta che ancor in nome dei miei confratelli oso presentare, sarà bene ricevuta.


129

Prostrato al baccio della Sacra Porpora, domando umilmente la s. benedizione. Di Vostra Eminenza devmo ed umo servo Epaminonda Lucaciu, sacerdote romeno, Aurora Ills.


130


131

POZIŢIA CLERULUI ROMÂN DIN BANAT FAŢÃ DE EVENIMENTELE DIN ANUL 1916

Romanian Banat Clergy Position Towards the Events of 1916

Dr. Maria Alexandra Pantea Universitatea de Vest ,,Vasile Goldiş” Arad

Abstract: During the First World War the Romanian society has undergone an

accelerated process of transformation. The initial position of the Romanian clergy in the territories of Austria-Hungary was one of fidelity to the king, while politicians started talks with leaders in Bucharest and in other European capitals. In 1916, Romania‟s entry into war on the Entente side and the death of the Emperor were radical changes. This is demonstrated by the turmoil the higher Romanian clergy and Romanian society were going through. The events of 1916 clearly mark the crisis of the dynastic loyalism, which in 1917 made the church not to act so much in a spirit of dynastic loyalty and devote more to the social activity, helping wounded soldiers and widows.

Keywords: war, bishops, loyalty, Orthodox, Greek Catholics.

Izbucnirea Primului Rãzboi Mondial a afectat puternic societatea

româneascã. Iniţial poziţia clerului român din teritoriile Austro-Ungariei a fost una de fidelitate faţã de împãrat. Încã de la începutul conflictului înalta ierarhie bisericeascã a acţionat în spiritul loialitãţii dinastice, pentru cã avea unele interese prin care urmãrea în realitate sã contribuie la o schimbare în bine a situaţiei românilor din monarhie. Poziţia bisericii se datoreazã faptului cã nu a dorit a cãdea în dizgraţia autoritãţilor şi a urmãrit a feri credincioşii de unele mãsuri dure de maghiarizare. Pe parcursul celor patru ani de rãzboi poziţia bisericii s-a schimbat, ajungând sã fie instituţia care a contribuit la realizarea unitãţii naţionale, prin implicarea alãturi de liderii politici în evenimetele din toamna anului 1918. În aceastã evoluţie un rol important l-au avut evenimentele din 1916, intrarea României în rãzboi şi moartea împãratului de la Viena, considerate douã evenimente majore, care au marcat puternic societatea româneascã. Confruntaţi cu aceastã situaţie dificilã, ierarhii, atât cei greco-catolici, cât şi cei ortodocşi, au recurs la o politicã dualã, declarând de mai multe ori fidelitate faţã de coroanã, în timp ce unii dintre apropiaţii episcopilor acţionau în sens contrar, fiind apãrãtori ai interesului naţional şi împlicându-se în tratative cu liderii politici de la Bucureşti.

Fidelitatea a atins apogeul în vara anului 1916, atunci când înaltul cler, în numele credincioşilor pe care îi pãstorea, a condamnat intrarea României în rãzboi şi şi-a manifestat „credinţa” şi „iubirea” faţã de Tron


132

şi Patrie. Moartea suveranului în care mai credeau unii dintre ierarhi, dar şi dintre oamenii politici, a fãcut sã disparã „bunul împãrat” şi prin aceasta şi ultimele speranţe ale unor politicieni români. În acest context, tot mai mulţi intelectuali români se orientau spre clasa politicã de la Bucureşti. Toate acestea sunt dovada cã pentru români anul 1916 are o semnificaţie profundã, marcând un sfârşit, dar şi un nou început.

Intrarea României în rãzboiul de eliberare a românilor din Transilvania a scindat societatea româneascã transilvãneanã. Clasa politicã a salutat gestul fãcut de guvernul de la Bucureşti, iar unii dintre politicienii transilvãneni au trecut în România şi au contribuit la reorganizarea armatei ori au avut unele misiuni diplomatice, în timp ce biserica „s-a sacrificat”,1 a rãmas loialã împãratului, încercând sã ia o serie de mãsuri prin care se urmãrea salvarea monarhiei. Consider cã şi biserica, dar şi clasa politicã erau implicate în viaţa politicã, luptau împreunã pentru acelaşi scop, dar prin mijloace diferite.

Odatã cu intrarea României în rãzboi de partea Antantei situaţia clericilor s-a înrãutãţit, dar cele mai mari dificultãţi au apãrut dupã ce trupele române au fost înfrânte şi nevoite a se retrage. Atunci presiunile fãcute de Viena şi Budapesta au luat amploare şi s-au simţit atât în rândul ierarhiei superioare, cât şi a preoţilor de rând, mulţi dintre aceştia fiind condamnaţi şi ajungând în lagãrele din Ungaria.2 În acest context, ierarhia superioarã a Bisericilor Ortodoxã şi Greco-Catolicã a fost obligatã la sfârşitul anului 1916 şi începutul anului 1917 sã dea în scris declaraţii de fidelitate faţã de tron şi clasa politicã de la Viena şi Budapesta. Printre cei care au semnat aceastã declaraţie îi gãsim şi pe episcopii din Banat, Ioan I. Papp, Miron Cristea şi Valeriu Traian Frenţiu, care prin declaraţie au recunoscut cã românii sunt cetãţeni egali îndreptãţiţi ai patriei ungare şi nu existã nici o diferenţã între cetãţenii români şi cei maghiari în privinţa drepturilor.3

1 Maria Alexandra Pantea, „Episcopia Ortodoxã a Aradului de la fidelitate dinasticã la

unitate naționalã”, în volumul Misiune și propovãduire: anul omagial al misiunii parohiei şi mãnãstirii azi: anul comemorativ al Sfântului Ioan Gurã de Aur şi al marilor pãstori de suflete din eparhii: 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului, coordonat de Daniel Aron Alic, Lucian Zenoviu But, Cluj-Napoca/Caransebeş, Presa Universitarã Clujeanã/Editura Episcopiei Caransebeşului, 2015, p. 649. 2 Pentru mai multe detalii a se vedea: Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru Întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza şi Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoare/Editura Argonaut, 2015. 3 Ioan Rusu Abrudeanu, Pãcatele Ardealului faţã de sufletul Vechiului Regat, Bucureşti, Editura Cartea Româneascã, f. a., p. 278.


133

În acest context Bisericile Greco-Catolicã şi Ortodoxã româneascã din Banat au avut un rol important, luând poziţie în vara anului 1916 şi condamnând dur intrarea României în rãzboi. Ierarhii ortodocşi Ioan I. Papp, Miron Cristea, dar şi cel unit, Valeriu Traian Frenţiu, şi-au manifestat fidelitatea faţã de Tron şi Patrie şi au condamnat decizia luatã la Bucureşti, considerând cã se face o nedreptate istoricã, pentru cã România se alãturã Rusiei, a cãrei armatã a distrus de la începutul rãzboiului numeroase sate din Bucovina, fapt ce a adus şi numeroase suferinţe pentru români. Poziţia antirusã a apãrut pe fondul abuzurilor fãcute de trupele ruseşti, dar şi a implicãrii atât a episcopului Ioan I. Papp, cât şi a lui Miron Cristea, într-o serie de activitãţi prin care au fost adunaţi bani pentru refacerea satelor distruse de ruşi.

Intrarea României în rãzboi a fost dur criticatã de ierarhii bãnãţeni, care au emis circulare prin care i-au îndemnat pe preoţi, dar şi poporul, a rãmâne fideli „Tronului” şi „Patriei”. Ioan I. Papp, episcopul Aradului, a semnat în 24 august/6 septembrie o circularã adresatã tuturor credincioşilor Eparhiei Aradului, în urma „faptului întristãtor cã România a declarat rãzboi monarhiei noastre”. Episcopul condamna intrarea României în rãzboi şi declara cã rãmâne credincios tronului, cerând şi preoţilor sã facã acelaşi lucru. Textul circularei a fost dezbãtut în şedinţa Consistoriului din 24 august/6 septembrie 1916, când s-a discutat situaţia creatã, iar „Consistoriul a aderat întru toate la circulara sus amintitã a P. S. Sale pãrintele Episcop diecezan Ioan I. Papp şi a dat expresie credinţei sale neclintite cãtre Tron şi iubita noastrã patrie hotãrând a aduce aceasta la cunoştinţa Majestãţii Sale gloriosul nostru împãrat şi rege Francisc Iosif I prin Excelenţa Sa Dl. Ministru Preşedinte contele Ştefan Tisza”. 4 Consistoriul arãdean, întrunit în 24 august/6 septembrie, a elaborat şi o scrisoare adresatã contelui Ştefan Tisza, prin care condamna dur intrarea României în rãzboi, arãtând cã în monarhie, sub „scutul glorioasei dinastii a Habsburgilor”, trãiesc milioane de români. În acest context episcopul afirma cã „românii vor apãra cu sângele lor Tronul şi patria lor Ungaria şi acest Tron şi aceastã Patrie o vor apãra cu averea lor şi cu sângele lor şi cu toatã jerfa de care vor fi faţã de fiecare duşman din oricare parte ar veni acesta”. 5 Cei din conducerea Eparhiei Aradului recunoşteau autoritatea primului-ministru de la Budapesta, Ştefan Tisza, şi îi cereau a interveni pentru „tãlmãcirea înaintea Majestãţii Sale gloriosul nostru împãrat şi rege apostolic Francisc Iosif I în veci neclintita noastrã alipire şi omagialã supunere”.

4 Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale (în continuare S. J. A. A. N.), Fond Octavian Crişan, dosar 29, fila 118. 5 Ibidem.


134

O circularã asemãnãtoare a fost trimisã şi de episcopul de la Caransebeş. Acesta era mai puţin dur când vorbea de intrarea României în rãzboi, considerând gestul clasei politice de la Bucureşti ca fiind unul care aduce „mâhnie şi durere”,6 dar era mai categoric când se referea la fidelitatea soldaţilor din eparhia pe care o pãstorea faţã de rege, steag şi patrie. Episcopul aducea un omagiu celor care s-au evidenţiat pe front prin fapte de vitejie şi amintea de Regimentul 43 din Caransebeş, care prin „ţinuta vitejia şi isprãvile sale a fãcut cinste nu numai poporului român din Eparhia Caransebeşului ci şi întregii armate a Monarhiei”. Mai considera cã, prin vitejia demonstratã pe câmpul de luptã timp de doi ani, românii au „pecetluit fidelitatea cãtre tron şi patrie cu sângele lor”. Episcopul le cerea credincioşilor sãi ca pe viitor sã aibã „aceiaşi ţinutã bravã, loialã şi vrednicã de toatã încrederea” şi îi îndemna ca, în ciuda situaţiei create, „sã nu pãrãsiţi vechile voastre virtuţi militare şi sã ne facem şi pe viitor cu aceiaşi devotatã loialitate datoria cãtre patrie cari şi pânã acum ne-a ocrotit”. Mai cerea românilor sã rãmânã credincioşi faţã de rege, „fideli steagului şi credincioşi faţã de patria ungarã identificându-se cu toate interesele pãmântului pe care s-au nãscut”.7

Trimiterea acestor circulare a fost urmatã de o întâlnire la Oradea a liderilor Bisericii Ortodoxe, imediat dupã instaurarea noului mitropolit, Vasile Mangra. În urma întâlnirii de la Oradea, din 8/21 septembrie, a fost elaboratã o nouã circularã, prin care se confirmau şi chiar se întãreau poziţiile episcopilor Papp şi Cristea. Aceastã circularã este expresia nivelului maxim la care a ajuns loialitatea şi fidelitatea Bisericii Ortodoxe Române din monarhie. Documentul poartã semnãtura mitropolitului Vasile Mangra şi a episcopilor ortodocşi Miron Cristea şi Ioan I. Papp. În aceastã circularã liderii Bisericii Ortodoxe se adresau tuturor credincioşilor ortodocşi din monarhie şi se prezenta „poziţia oficialã faţã de politica guvernului de la Bucureşti”.8 În document se condamna intrarea României în rãzboi, pentru cã „ştirbeşte şi stricã hotarele patriei noastre”. 9 Cei trei ierarhi condamnau atitudinea guvernului român, considerând cã prin intrarea în rãzboi România a „cãlcat fãgãduinţa de credinţã şi a ridicat arma asupra patriei noastre, asupra înaltului nostru împãrat şi rege şi asupra acelor fraţi care de doi ani de zile luptã pe viaţã şi pe moarte cu o vitejie nemaipomenitã împotriva duşmanilor monarhiei”.10 Se cerea românilor sã lupte cu îndârjire vitejie şi credinţã pentru a apãra tronul şi patria „prin ascultarea

6 Bisericã şi şcoalã, numãr 36, 4/17 septembrie 1916, p. 1. 7 Ibidem. 8 Maria Alexandra Pantea, „Episcopia Ortodoxã a Aradului”, p. 694. 9 S. J. A. A. N., Fond Octavian Crişan, dosar 29, fila 119. 10 Ibidem.


135

voastrã necondiţionatã din care izvorãşte vitejia”. 11 Se considera cã prin atitudinea României nu s-a dat „o mânã de ajutor” românilor din monarhie, ci s-a îngreunat situaţia lor, pentru cã prin trecerea Carpaţilor de cãtre armatã, românii din Transilvania ajung „robi muscalior”, dar şi a „hoardelor ruseşti”, care de la începutul conflictului au distrus multe sate româneşti din Bucovina. România era consideratã „noul duşman”, care râvnea la „ştirbirea hotarelor patriei noastre”. Soldaţii erau sfãtuiţi a lupta cu aceeaşi îndârjire şi dragoste ca la Iwangorod. Cei trei ierarhi considerau cã românii trebuie sã rãmânã fideli împãratului, pentru ca la sfârşitul rãzboiului autoritãţile sã îi rãsplãteascã dupã „merit, credinţã şi vitejia cu care au apãrat Tronul şi patria”.12 În încheierea circularei se arãta cã nu s-a dorit un rãzboi cu România, iar Biserica Ortodoxã a „stãruit pentru înfãptuirea unei pãci şi bunei înţelegeri între români şi maghiari şi credincioşi chemãrii noastre nu vom înceta de a ruga pe Dumnezeu ca sã ne trimitã pacea de sus”.13

Aceeaşi poziţie de loialitate a adoptat-o şi Biserica Greco-Catolicã. În circulara din 5 septembrie 1916 episcopul Valeriu Traian Frenţiu vorbea de intrarea României în rãzboi. Ca dovadã a fidelitãţii dinastice episcopul critica dur decizia clasei politice de la Bucureşti, arãtând cã „Regatul vechi al României nu numai cã s-a înşirat între duşmanii iubitei noastre patrii ci pe neaşteptat a atacat comunele din graniţã”. Prin aceastã circularã episcopul urmãrea a-i „mângâia pe preoţii şi credincioşii refugiaţi”14 şi vorbea de situaţia creatã dupã ce armata românã a trecut Carpaţii, fapt ce a fãcut ca unii preoţii şi credincioşi sã se retragã, lãsând „bisericile şi tot avutul lor pradã duşmanilor”.15 Pentru a nu cãdea în dizgraţia autoritãţilor, dar şi pentru a-şi feri eparhia de unele mãsuri dure de maghiarizare, episcopul le cerea credincioşilor sãi sã fie fii loiali tronului şi împãratului şi arãta cã „pentru binele comun şi pentru înflorirea scumpei noastre patrii toţi trebuie sã suferim”. Cerea celor aflaţi pe câmpul de luptã, care „luptã pentru tron şi patrie”, sã îşi reînnoiascã „jurãmântul de credinţã şi fidelitate”, rãmânând credincioşi „steagului şi ascultãtori de mai marii voştri fãrã a da mâna cu nimicitorii ori care ar fi aceştia”. Mai cerea soldaţilor a-şi pãstra „sufletele curate” de orice pãcat pe câmpul de luptã, pentru cã de „curãţenia sufletelor voastre atârnã viaţa veşnicã a voastrã”. Cerea soldaţilor sã fie fideli şi sã apere cu toatã puterea „Înaltul Tron şi hotarele iubitei noastre patrii ca în timpul cel mai

11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Silviu Sana, Tiberiu Ciorba, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, Oradea, Editura Universitãţii din Oradea, 2015, p. 33. 15 Foaie Oficioasã, an III, numãr 17-18, 1916, pp. 115-116.


136

scurt Puterile Centrale sã poatã raporta o învingere glorioasã asupra tuturor duşmanilor”. 16 Episcopul considera cã are obilgaţia de a-i sfãtui pe cei rãmaşi acasã ca sã participe ca voluntari: „sã vã insinuaţi de bunã voie la serviciul militar ca sã apãraţi integritatea hotarelor iubitei noastre patrii”.17 În lunile care au urmat, episcopul Valeriu Traian Frenţiu, ca şi ceilalţi prelaţi ai Bisericilor Greco-Catolicã şi Ortodoxã a acceptat sã semneze declaraţia de loialitate faţã de autoritãţile maghiare.

Dupã intrarea României în rãzboi episcopii Valeriu Traian Frenţiu şi Miron Cristea s-au confruntat cu situaţii mai dificile, pentru cã armata românã a ajuns şi în câteva localitãţi din Banat. Datoritã acestei situaţiei create ca urmare a intrãrii României în rãzboi, episcopul de la Caransebeş a luat unele mãsuri care au fost comunicate preoţilor prin circulara din 10 octombrie 1916. Înaltul ierarh cerea preoţilor sã promoveze „toleranţa religioasã” şi sã permitã pastorilor sau preoţilor germani a face slujbe în bisericile ortodoxe, în cazul în care în localitate nu „existau biserici de confesiunea soldaţilor germani”. Tot episcopul îi îndemna pe preoţi a se purta cu toatã „prevenirea şi colegialitatea şi drept semn de atenţiune asistând chiar la slujbele lor şi fãcându-le toate înlesnirile”.18

Dacã pentru bisericã moartea împãratului a fost un moment de doliu, pentru clasa politicã a fost sfârşitul unei lumi, sfârşit care se arãta încã din 1914, când a fost ucis moştenitorul tronului, şi confirmat în noiembrie, prin moartea „bãtrânului împãrat”. Preluarea puterii de cãtre Carol a fãcut sã nu mai existe nişte relaţii între liderii români şi împãrat, iar mitul bunului împãrat sã disparã pentru totdeauna. Evenimentele politice din 1916 au avut impact şi pe front. Se poate constata cã pânã în vara anului 1916 românii au luptat cu devotament pentru tron şi patrie, fapt dovedit de numãrul mare al celor „distinşi cu ordine şi medalii imperiale-aproape 50 000”. 19 Dupã moartea împãratului Franz Joseph unii dintre românii care luptau pentru tron şi patrie s-au vãzut „eliberaţi de jurãmânt şi au început sã dezerteze trecând Carpaţii pentru a se înrola în armata românã”, 20 fapt ce a luat proporţii în 1917. Un mare impact l-a avut şi manifestul Marelui Stat Major al Armatei Române, prin care se cerea românilor din

16 Maria Alexandra Pantea, „Primul Rãzboi Mondial şi poziţia Episcopiei Greco/Catolice din Lugoj reflectatã în paginile publicaţiei Foaie Oficioasã”, în Restituiri Bãnãţene, numãr IV, 2016, p. 262. 17 Foaie Oficioasã, an III, numãr 17-18, 1916, pp. 115-116. 18 Daniel Alic, Eparhia Caransebeşului în perioada pãstoririi episcopului Miron Cristea 1910-1919, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2013, p. 279. 19 Liviu Maior, Hasburgi şi români de la loialitate dinasticã la identitate naţionalã, Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 2006, p. 127. 20 Ibidem.


137

armata austro-ungarã a „pãrãsi rândurile” şi a veni sub steagul român pentru a lupta împreunã „pentru fericirea noastrã şi a voastrã”, 21 pentru realizarea României Mari. În aceste condiţii mii de soldaţi români s-au predat ruşilor, fapt ce a fãcut ca în octombrie 1916 guvernul rus şi cel român sã semneze o înţelegere prin care se realiza un schimb de prizonieri, iar românii aveau şansa de a ajunge şi lupta în armata românã.

Situaţia creatã prin intrarea României în rãzboi, dar mai ales dupã retragerea trupelor române, i-a obligat pe ierarhii vremii a-şi manifesta fidelitatea faţã de autoritãţile de la Viena şi Budapesta, lucru realizat în noiembrie 1916, odatã cu moartea împãratului Franz Joseph. În cazul episcopului Aradului, Ioan I. Papp, moartea împãratului l-a determinat a realiza un „act de pietate”. Cu aceastã ocazie a avut loc o întrunire a membrilor Consistoriului, pentru a da „tributul recunoştinţei faţã de marele decedat”. Episcopul a evocat personalitatea regelui, insistând asupra grijei pe care a purtat-o Bisericii Ortodoxe şi arãtând cã aceasta „ne obligã la pioasã aducere aminte şi eternizare a memoriei Lui”. În timpul dezbaterilor a fost elaboratã şi o circularã prin care se arãta cã credincioşii „jelesc moartea regelui”. Episcopul cerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice a „exprima la locul mai înalt profunda mea durere şi a diecezei precum şi cea mai sincerã condoleanţã asupra trecerii la cele eterne a Majestãţii Sale împãratul şi regele Francisc Iosif I”. Episcopul vorbea pe acelaşi ton umil şi loial şi cerea ministrului a aduce la treapta tronului, „înaintea gloriosului domn împãrat şi rege apostolic Carol omagiul nostru iobagial neclintitor, fidelitate de supuşi şi nestrãmutata mea iubire fireascã a credincioşilor diecezei greco-ortodocse române din Arad”.22

Dacã în cazul episcopului Ioan I Papp moartea regelui a fost un „act de pietate” pentru episcopul greco-catolic de la Lugoj nu a avut aceleaşi valenţe, iar în ,,Foaie Oficioasã”, periodic oficial al episcopiei, a fost publicat doar ordinul ministrului prin care se anunţã decesul. Toate acestea demonstreazã frãmântãrile prin care trecea clerul superior românesc, dar şi societatea româneascã. Evenimentele din 1916 au produs schimbãri radicale şi marcheazã clar criza loialismului dinastic, fapt ce a fãcut ca în 1917 Biserica sã nu mai acţioneze atât de mult în spiritul loialitãţii dinastice şi sã se dedice mai mult activitãţii sociale şi de ajutorare a soldaţilor rãniţi şi a vãduvelor.

21 Ibidem, p. 133. 22 Bisericã şi şcoalã, numãr 47, 20 noiembrie/4 decembrie 1916, pp. 1-2.


138


139

ELEVI SÃLÃUANI LA GIMNAZIUL GRÃNICERESC NÃSÃUDEAN ÎN TIMPUL PRIMULUI RÃZBOI MONDIAL Students from Salva at Border Region Gymnasium from Nãsãud

during the First World War

Iuliu-Marius Morariu Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: In this research, the author analyses, using information provided by the

,,Yearly Report of the Border Region Gymnasium from Nãsãud”, published by the director of the institution and its professors, the school situation of the pupils from Salva village who were studying here. Their performances in education and morals, are highlighted and analysed, together with their confessional situation, the social situation of their parents, and the way in which the latter influenced their school progress. Also, the evolutions of Leon Silviu Daniello (who, later became professor at the University from Cluj and correspondent member of the Romanian Academy) and Vasile Finegar are being compared, the former being these on of a railway worker, while the latter the son of a retired teacher. Through this presentation, the author tries to rediscover an important episode from Salva‟s history and to emphasises a different part of the history of the First World War, behind the frontline. So, this research which presents an episode of the local history aims to recover the image of the ones who studied at the Border Region Gymnasium from Nãsãud between 1914-1918 an it is both a tribute to them and an article dedicated to the First World War, commemorated in this period.

Keywords: Salva (Bistriţa-Nãsãud), Border Region Gymnasium, First World War, pupils, secondary education.

Despre istoria localitãţii Salva în timpul primei conflagraţii

mondiale s-ar putea scrie destul de multe lucruri. La Serviciul Judeţean Bistriţa-Nãsãud al Arhivelor Naţionale se pãstreazã cu generozitate informaţii despre vãduvele şi orfanii de rãzboi, 1 sau statistici despre combatanţii proveniţi din localitate. 2 În ciuda bogatului material

1 A se vedea: Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Naţionale,Fond Invalizi, Orfani de Război, ,,I. O. V. R.” Bistriţa, dosar 40 (în continuare S. J. B. N. A. N.); Ibidem, dosar 454; Ibidem, dosar 505; Ibidem, dosar 896; Ibidem, dosar 900; Ibidem, Fond Invalizi, Orfani de Război, ,,I. O. V. R.” Bistriţa, Inventar, (1919-1961), f. 1-163. Despre acest aspect am vorbit însă cu altă ocazie. A se vedea: Iuliu-Marius Morariu, ,,Urmări ale Primului Război Mondial în localitatea Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud: orfani şi văduve de război”, în Astra Salvensis, an II, număr 4, 2014, pp. 81-84. 2 S. J. B. N. A. N., Fond Leon Bancu, dosar 1, f. 1. Acesta prezintă o statistică a tuturor localităţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud. Despre Salva, arată că, din această localitate au luat parte activ 329 de cetăţeni ai ei, au făcut parte din serviciile auxiliare sau au fost mobilizaţi pe loc 310 oameni, au fost internaţi 10, au murit pe câmpul de luptă 13 bărbaţi, au murit în temniţe sau spitale, în urma rănilor sau bolilor 13, s-au întors acasă


140

documentar care ne-ar putea servi ca suport pentru o cercetare, nu ne vom opri în rândurile urmãtoare asupra unui astfel de aspect.

Dimpotrivã, vom încerca sã aprofundãm un element din afara frontului, dintr-o perioadã contemporanã evenimentelor petrecute între anii 1914-1918, respectiv situaţia tinerilor sãlãuani care au studiat la Gimnaziul Grãniceresc Nãsãudean atunci. Pe lângã faptul cã ne va oferi informaţii despre situaţia şcolii pomenite în perioada investigatã, cercetarea ne va arãta, de asemenea, cum s-a rãsfrânt rãzboiul asupra tinerilor din localitatea nãsãudeanã şi ne va ajuta sã pãtrundem în universul policrom şi multietnic al satului de aici în prima parte a secolului trecut.

Înainte de a purcede însã la aceastã investigaţie, trebuie sã menţionãm faptul cã, perioada premergãtoare Primului Rãzboi Mondial aduce cu sine schimbãri şi în ceea ce priveşte şcoala nãsãudeanã. Începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Raportul anual al Gimnaziului va deveni bilingv, 3 iar calificativele ,,Excelent”, ,,Foarte destulitoriu”, ,,Destulitoriu” etc., vor fi încifrate în numere de la 1 la 6, respectiv: 1-,,eminent”, 2-,,bun”, 3-,,suficient”, 4-,,nesuficient”, 5-,,cu doi nesuficienţi”, 6-,,cu mulţi nesuficienţi”.4 Ulterior, în ultimul an de rãzboi, documentul ce conţinea statistica anualã va suferi o nouã modificare, numele localitãţii de provenienţã a elevilor fiind şters din paginile statisticilor anuale. Şi numãrul elevilor va suferi, în aceastã perioadã fluctuaţii, candidaţii din zona Nãsãudului scãzând în timpul celor patru ani de conflict. În acest context, ponderea lor se va menţine aproximativ aceeaşi doar datoritã faptului cã şcoala va începe sã admitã şi tineri din alte zone ale Transilvaniei.5 Astfel, dacã în perioada anterioarã aici erau admişi doar elevi din satele grãnicereşti, în perioada rãzboiului, probabil şi din pricina scãderii numãrului de elevi şi de şcoli româneşti, cei de aici

invalizi 14, iar alţi 13 s-au întors bolnavi, însănătoşindu-se ulterior. Dintre combatanţi, conform documentului, 225 au revenit complet sănătoşi, iar 57 au dispărut fără urmă. 3 Cf. Ioan Gheţie (ed.), XXXVIII. Ertesito a naszodi alapitvanyi fogyomnasiumrol 1900/1901. tanmevre (Reportul al XXXVIII-lea despre gimnasiul superior fundaţional din Năseud pentru anul

școlastic 1900-1901), Bistriţa, Tipografia Carol Csallner, 1901. 4 Idem, Raportul al LIV-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1916-1917, Bistriţa, Tipografia lui G. Matheiu, 1917, p. 56. 5 Pentru mai multe informaţii cu privire la istoria acestei şcoli, a se vedea: Virgil Şotropa, Nicolae Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani de existenţă (1863-1913) a gimnaziului superior fundaţional din Năsăud, Năsăud-Naszod, Tipografia lui Gh. Matheiu, 1913; Alexandru Dorel Coc (coord.), Monografia Colegiului Naţional ,,George Coşbuc” din Năsăud (1863-2013), Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2013; Aurelia Dan, Şcolile grănicereşti năsăudene, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012; Gheorghe Pleş, Şcolile Năsăudului(1635-2015), volum 1, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2016.


141

vor începe sã primeascã şi elevi din alte localitãţi, şi chiar din alte regiuni. Cu toate acestea, calitatea procesului didactic va rãmâne aceeaşi ca şi înainte, fapt dovedit atât de documentele publicate în perioada investigatã, cât şi de prestigiul corpului profesoral al instituţiei.

În ceea ce priveşte numãrul elevilor, media lor în perioada investigatã va fi de 4. Raportat la media de 250 de elevi ai şcolii,6 numãrul lor se situeazã sub douã procente, fapt ce nu este însã deloc îngrijorãtor, dacã avem în vedere performanţa ştiinţificã a acestora. 7 Rubrica ce conţine anual prezentarea situaţiei şcolare a elevilor gimnazişti din perioada avutã în vedere relevã, de asemenea, şi starea socialã a pãrinţilor lor, dar şi caracterul multi-etnic şi multiconfesional al şcolii nãsãudene, cãci, între sãlãuanii de aici se vor numãra, începând cu anul 1914, respectiv 1915, alãturi de Paşcu Arsente, Leon Silviu Daniello şi Finegar Vasile, români de confesiune greco-catolicã şi Berger I. Leib şi Zacharovics Izidor, evrei de confesiune mozaicã.8

La nivelul pregãtirii, situaţia se prezenta în felul urmãtor. Paşcu Arsente, pe care îl regãsim înmatriculat în clasa I în anul 1912-1913,9 având rezultate medii la învãţãturã (respectiv 1 la moralitate şi 3, adicã

6 Cf., de exemplu: Ioan Gheţie (coord.), Raportul al LIII-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1915-1916, Bistriţa,Tipografia G. Matheiu, 1916, pp. 66-79. 7 Aici, prin activitatea şcolară a unor elevi precum Leon Silviu Daniello, devenit ulterior membru al Academiei Române, sălăuanii se vor situa pe poziţii fruntaşe. Pentru mai multe informaţii despre biografia lui, a se vedea: Florea Marin, Vieţi dedicate omului. Personalităţi medicale clujene, volum 6, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, pp. 97-134; G. Petrescu, ,,Profesorul Leon Daniello (1898-1970). Evocare postumă la 35 de ani”, în Clujul medical, an LXXX, număr 1, 2007, pp. 208-209; Traian Pavelea, Năsăudul. Repere istorice şi culturale, Bistriţa, Editura George Coşbuc, 2001, pp. 199-201; Ionela Alis Seni, Ioan Seni, ,,140 de ani de la înfiinţarea Academiei Române. Academicienii năsăudeni şi spiritul cărturăresc năsăudean”, în Transilvania, an XXXIV, număr 3, 2006, pp. 43-53; Gheorghe Pleş, ,,Personalităţi formate în Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” din Năsăud, membri ai Academiei Române”, în Dorel Coc (coord.), Monografia Colegiului Naţional ,,George Coşbuc” din Năsăud la 150 ani de istorie (1863-2013), Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2013, pp. 504-506; Teodor Tanco, Academia Română (1866-2006). Academicienii năsăudeni şi bistriţeni, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2006, pp. 82-84; Virgiliu Moisescu, ,,In memoriam: Prof. dr. doc. Leon Daniello”, în Clujul medical, an LXIII, număr 3, 1970, pp. 461-463. 8 Ioan Gheţie (coord.), Raportul al LIII-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1915-1916, pp. 66-68. 9 Atunci, între elevii sălăuani, figura şi numele lui Bodescu Isidor, şi el greco-catolic şi fiu de mic proprietar, aflat în an terminal. Din nefericire însă, nu va promova examenul de maturitate din acel an. Ioan Gheţie (coord), Raportul al L-ea despre gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1912-1913, Bistriţa, Tipografia G. Matheiu, 1913, p. 94.


142

suficient la progresul în studiu) şi fiind clasat la mijlocul clasamentului celor 49 de elevi din clasa sa,10 îl va avea ca diriginte pe întreg parcursul celor opt clase urmate la Nãsãud pe Cornel Sânjoanul.11 În anul urmãtor, se va clasa pe aceeaşi poziţie şi va primi aceleaşi calificative, lucru lãudabil, dacã avem în vedere faptul cã 6 dintre colegii sãi (unii chiar cu rezultate mai bune decât el, vor abandona studiul).12 În anul şcolar 1914-1915, prestaţia sa şcolarã va cunoaşte o nouã scãdere, purtarea excelentã fiind dublatã de o apreciere generalã de insuficient,13 însã, se va redresa în cel urmãtor, când va reveni la calificativul de suficient.14 Cu toate acestea, din motive neprecizate, el va abandona la finele clasei a IV-a studiul, devenind probabil un ajutor constant tatãlui sãu în activitãţile sale de mic prorietar, activând în agriculturã.

Spre deosebire de el, atât Leon Daniello, cât şi Vasile Finegari, care erau cu câţiva ani mai în vârstã (în anul premergãtor debutului conflagraţiei erau deja în clasa a IV-a),15 vor fi consecvenţi cu pregãtirea lor şcolarã, ambii finalizând studiile la Nãsãud. Colegi de clasã, cei doi proveneau din familii cu statut social diferit (Daniello era fiul unui controlor al cãilor ferate pensionat,16 în vreme ce Finegar era fiul unui învãţãtor ce finalizase şi el activitatea propriu-zisã de dascãl, ambii fiind

10 Ibidem, p. 80. În cadrul rubricii ce conţine numele său se menţionează, de asemenea, că era fiu de mic proprietar. Statutul social al părinţilor va fi menţionat cu consecvenţă în paginile rapoartelor anuale, cu excepţia anului şcolar 1917-1918, el fiind important atât atunci, pentru că reliefa categoria socială a elevilor şcolii, cât şi astăzi, pentru că ne oferă informaţii cu privire la provenienţa familială a celor investigaţi. Statutul social relevă, de asemenea, şi bogăţia unui om. În cazul de faţă era importantă existenţa unei stări materiale bune a părinţilor, care trebuiau să plătească pentru achiziţionarea manualelor fiilor lor, dar şi pentru cvartir sau alte chestiuni similare. Cf. Aurelia Dan, ,,Perioada 1863-1918”, în Alexandru Dorel Coc (coord.), Monografia Colegiului Naţional ,,George Coşbuc” din Năsăud, pp. 13-65 11 Ioan Gheţie (coord), Raportul al L-ea despre gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1912-1913, p. 31. 12 Idem, Raportul al LI-lea despre Gimnaziul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1913-1914, Bistriţa, Tipografia lui G. Matheiu, 1914, p. 86. 13 Idem, Raportul al LII-lea despre Gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1914-1915, Bistriţa, Tipografia G. Matheiu, 1915, p. 46. 14 Idem, Raportul al LIII-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1915-1916, p. 74. 15 Idem, Raportul al L-ea despre gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1912-1913, p. 86. 16 Faptul că tatăl său activase la Budapesta face ca în documentele şcolare să fie trecut în dreptul numelui său acest loc de origine. Cercetările dedicate biografiei sale şi propriile sale mărturii certifică însă originea sa sălăuană, fapt ce ne-a permis să ne referim la el în cadrul investigaţiei noastre.


143

însã de confesiune greco-catolicã) şi vor avea parcursuri şcolare diferite. Spre deosebire de ceilalţi elevi sãlãuani care vor schimba dirigintele doar în contextul repetenţiei, cei doi îl vor avea alt diriginte în anul şcolar 1912-1913 pe Eugen Mera de la conducerea clasei lor, el fiind înlocuit în data de 12 noiembrie a primului an de Vasile Bichigean.17 Şi la nivelul performanţei şcolare, situaţia celor doi va fi diferitã. Astfel de exemplu, în timp ce, în clasa a IV-a, Leon va fi gratulat cu calificativul excepţional atât la purtare, cât şi la performanţa şcolarã, Vasile va primi calificativul maxim doar la purtarea moralã, performanţa sa şcolarã fiind apreciatã doar ca suficientã.18 În anul debutului conflagraţiei, în timp ce cel dintâi îşi va pãstra performanţele, cel de-al doilea va coborî o treaptã la învãţãturã, fiind evaluat cu un insuficient pentru performanţa sa şcolarã generalã,19 situaţia menţinându-se şi în primul an de rãzboi.20 Astfel, în timp ce Silviu Daniello se gãsea în fruntea celor 27 de elevi din clasa lui, Vasile Finegariu se plasa la mijlocul clasamentului,21 în ciuda prestaţiei sale şcolare destul de slabe.

Anul şcolar 1916-1917 îi va gãsi pe cei doi sãlãuani în postura de absolvenţi. Patru dintre colegii lor vor abandona studiile, neputând face faţã programului şcolar rigid, iar între cei 23 de elevi, cel dintâi pomenit va cunoaşte o scãdere la învãţãturã, fiind clasificat doar cu nota 2 (fapt ce nu-l va împiedica totuşi sã se numere între premianţi), 22 iar cel de-al doilea va creşte cu o poziţie, prestaţia sa şcolarã fiind apreciatã cu calificativul suficient.23 În acel an, Vasile Finegariu va şi susţine examenul de maturitate, promovându-l cu acelaşi calificativ ca şi cel cu care fusese declarat absolvent al clasei a opta,24 în timp ce, numele lui Daniello nu va apãrea în rândul celor care au susţinut acest examen, probabil pentru cã plecase între timp la Budapesta.

Alãturi de români, în perioada rãzboiului, Gimnaziul Grãniceresc Nãsãudean va cunoaşte, de asemenea, şi doi elevi evrei, dupã cum am

17 Ioan Gheţie (coord.), Raportul al L-ea despre gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1912-1913, p. 37. 18 Ibidem, p. 86. 19 Idem, Raportul al LI-lea despre Gimnaziul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1913-1914, p. 91. 20 Idem, Raportul al LII-lea despre Gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1914-1915, pp. 95-96. 21 Ibidem, pp. 95-96. 22 Idem, Raportul al LIII-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1915-1916, p. 83. 23 Ibidem, p. 81. 24 Ibidem.


144

arãtat anterior. Din pãcate, prestaţia lor şcolarã va fi departe de cea a celor doi tineri pomeniţi anterior. Cel mai în vârstã dintre ei, Berger Leib, fiu de comerciant, domiciliat în localitatea Salva, va intra în clasa I în primul an de rãzboi. Dirigintele lui va fi, în clasa întâi, Vasie Bichigean.25 Dacã din punct de vedere comportamental va fi remarcat pentru performanţele exemplare, din perspectiva pregãtirii, strãduinţele sale vor lãsa mult de dorit. Clasificat cu nota 6 la finele anului şcolar, adicã ,,cu mai mulţi nesuficienţi”,26 el va fi nevoit sã repete clasa, devenind astfel coleg de clasã cu un alt co-naţional, respectiv Isidor Zacharovics, care era cu un an mai tânãr decât el.27 Întrucât, şi în anul urmãtor va obţine aceleaşi aprecieri pentru strãdaniile sale la învãţãturã, 28 el va abandona şcoala nãsãudeanã. Celãlalt evreu, deşi nu va avea performanţe excelente, va reuşi totuşi sã promoveze în toţi anii şcolari din perioada rãzboiului. În clasa I, moralitatea lui va fi apreciatã cu calificativul maxim, iar performanţa sa în ştiinţã cu suficient,29 dirigintele Ştefan Scridon având motive sã fie mulţumit de el. 30 În clasele a doua şi a treia însã, performanţa sa şcolarã va scãdea cu un punct, ajungând sã fie clasificatã drept insuficientã atât în anul şcolar 1916-1917,31 cât şi în cel urmãtor.32

Plecarea absolvenţilor Leon Daniello şi Vasile Finegar din şcoala nãsãudeanã va fi suplinitã în anul 1918 cu înmatricularea în rândul elevilor de aici a lui Iuliu Morariu, 33 fiul preotului greco-catolic din localitate34 şi fratele viitorului geograf Tiberiu Morariu, devenit membru

25 Idem, Raportul al LII-lea despre Gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1914-1915, p. 84. 26 Idem, Raportul al LIV-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1916-1917, Bistriţa, Tipografia lui G. Matheiu, 1917, p. 56. 27 Idem, Raportul al LIII-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1915-1916, p. 68. 28 Ibidem, p. 66. 29 Ibidem, p. 68. 30 Ibidem, p. 20. 31 Idem, Raportul al LIV-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1916-1917, p 54. 32 Emil Domide (coord.), Anuarul liecului român grăniceresc din Năsăud-Anul şcolar 1918-1919, Bistriţa, Tipografia Naţională Gh. Matheiu, 1919, p. 51. În acest an, i se va schimba, de asemenea, şi dirigintele, noul responsabil al clasei a III-a fiind Valeriu Seni. Acest an, primul după război, este de asemenea, cel dintâi în care, în rândul elevilor Gimnaziului Năsăudean apar şi fete. 33 Pentru mai multe informaţii cu privire la biografia lui, a se vedea: Iuliu-Marius Morariu, ,,Preotul astrist Iuliu Morariu din Salva”, în Virgil Şerbu Cisteianu (coord.), Reporter prin Ţara Năsăudului, Alba-Iulia, Editura Gens Latina, 2012, pp. 66-72. 34 Emil Domide (coord.), Anuarul liecului român grăniceresc din Năsăud-Anul şcolar 1918-1919, p. 50. În anul anterior el nu apare, probabil dintr-o eroare în Raport.


145

corespondent al Academiei Române, care va avea o prestanţã şcolarã bunã, pãstrând astfel bunul nume al localitãţii.

Dupã cum se poate observa şi din paginile cercetãrii noastre, numãrul elevilor sãlãuani de la Gimnaziul Grãniceresc Nãsãudean, deşi mic, atât în raport cu cel al elevilor şcolii, cât şi cu cel al comunitãţii,35 se va menţine constant pe întreaga perioadã a Primului Rãzboi Mondial. Slaba prestaţie şcolarã a unora dintre cei care studiau la aceastã şcoalã se putea datora, nu doar lipsei de interes a elevilor, ci şi programei încãrcate, a numãrului mare de materii şi a exigenţei profesorilor,36 cãci, la clasa întâi, de exemplu, elevii trebuiau sã participe la 26 de ore pe sãptãmânã, studiind materii precum religia, limba românã, limba maghiarã, limba latinã, geografie, istorie naturalã, matematicã, geometrie sau caligrafie,37 sau abundenţei de limbi strãine predate, fie ele vii sau moarte (cãci, pe lângã limba maghiarã şi cea germanã, tinerii studiau şi limba latinã şi limba greacã, cea din urmã beneficiind şi de ore suplimentare de aprofundare). În plus, în cazul elevilor evrei, se poate sã fi fost vorba de o incapacitate de adaptare la mediul cultural şi social nou, de slaba cunoaştere a limbii române şi a celei maghiare, dar şi de alţi factori complementari.

În ciuda tuturor acestor elemente însã, analiza documentelor şcolare din perioada investigatã relevã preocuparea serioasã a profesorilor şcolii nãsãudene pentru pregãtirea tinerilor şi interesul acestora pentru formarea lor intelectualã. Remarcabil este faptul cã, în ciuda dificultãţilor provocate de rãzboi, gimnaziul a reuşit sã-şi pãstreze

35 Care, în jurul anului 1910, era estimat la aproximativ 1964 de locuitori şi nu a cunoscut fluctuaţii majore până la începutul războiului. Cf. Traian Rotariu (coord.), Recensământul din 1910. Transilvania, Bucureşti, Editura Staff, 1999, pp. 175-176; Idem, Recensământul din 1910. Transilvania, volum II, ,,Populaţia după ocupaţii”, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006, pp. 168-169; Iuliu-Marius Morariu, Comuna Salva în perioada 1880-1910. Studiu demografic”, în Arhiva Someşană, seria a III-a, număr 13, 2014, p. 75. 36 Fapt certificat şi de numărul de corigenţi şi repetenţi ce poate fi regăsit anual în paginile rapoartelor şcolii. 37 Ioan Gheţie (coord.), Raportul al LII-lea despre Gimnasiul superior fundaţional din Năsăud pentru anul şcolar 1914-1915, pp. 43-43; Idem, Raportul al LIII-lea despre gimnaziul superior fundaţional din Naszod-Năsăud pentru anul şcolar 1915-1916, pp. 20-22. Paradoxal, la clasa a V-a, numărul de ore era mai scăzut, materiile, respectiv limba română, religia, limba maghiară, limba germană, limba latină, istoria Ungariei, istoria naturală, matematica şi geometria fiind predate în doar 25 de ore pe săptămână (Ibidem, pp. 27-29), în vreme ce, la clasa a VIII-a, el ajungea la 29 de ore săptămânal, configurate astfel: religia greco-catolică-2 ore, limba română-3 ore, limba maghiară-3 ore, limba germană-3 ore, limba latină-4 ore, limba greacă-3 ore, suplimentul la limba greacă-2 ore, istoria Ungariei-3 ore, matematica-2 ore, fizica-4 ore, propedeutica filosofică-2 ore (Ibidem, pp. 39-41).


146

atât profesorii, cât şi calitatea procesului didactic, oferind în continuare o ofertã educaţionalã performantã şi formativã.

În concluzie, în timpul Primului Rãzboi Mondial, elevii sãlãuani, deşi puţini la numãr şi diferiţi ca performanţã şcolarã, s-au strãduit sã se numere între tinerii ce-şi doreau desãvârşirea în cele ale culturii şi educaţiei, unii dintre ei fãcând cinste prin prestaţia lor, localitãţii din care proveneau.


147

ASPECTE PRIVIND ÎNFIINŢAREA ŞI ACTIVITATEA CONSILIULUI NAŢIONAL ROMÂN DIN CUGIR

(NOIEMBRIE 1918-MARTIE 1919) Aspects Regarding the Establishment and the Activity of the

Romanian National Council from Cugir (November 1918-March 1919)

Mihai-Octavian Groza

Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Abstract: In this study we tried to make a brief introduction regarding the tense

atmosphere of the year 1918, marked by the collapse of the Austro-Ungarian Empire and the unification of Transylvania with Romania, as well as to put forward the contribution of the city Cugir to those events. Benefiting from a rich archive material, but also various specialized bibliographies, we tried to retrance and present all the steps that led to the creation of the National Council of Cugir, while focusing on its legal and political nature, the establishment of the Romanian National Guard, its contributions to the implementation of the Act of Union, as well as to the proper conduct to the Great National Assembly at Alba-Iulia.

Keywords: Cugir, war, revolution, National Council, National Guard.

Anul 1918 a reprezentat pentru Europa Centralã şi de Sud-Est

anul marilor cãderi, în sensul destrãmãrii imperiilor multinaţionale, dar şi anul marilor împliniri, pe ruinele imperiilor muribunde nãscându-se noi state naţionale, noi formaţiuni şi organisme politice (Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia, Austria, Ungaria, România).1 În cazul românilor transilvãneni şi bãnãţeni, organismul care a pregãtit realizarea actului unirii a purtat numele de Consiliul Naţional Român Central, un organism ce a realizat unitatea principalelor forţe politice româneşti şi care s-a fixat programatic pe temeiurile juridice ale dreptului de autodeterminare. 2 Constituit la sfârşitul lunii octombrie 1918, la Budapesta, pe baze de paritate (şase reprezentanţi ai Partidului Naţional

1 Mihai-Octavian Groza, ,,Dimensiunea violentã a revoluţiei transilvãnene şi bãnãţene de la finele Marelui Rãzboi reflectatã în memoria colectivã”, în Astra Sabesiensis, numãr 2, 2016, p. 159; Idem, ,,Transylvania and Banat in the Autumn and Winter of 1918. ,,The Revolutionary Violence” as Reflected in Memoirs”, în volumul World War I. The Other Face of the War, coordonat de Ioan Bolovan, Rudolf Gräf, Harald Heppner, Oana Mihaela Tãmaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitarã Clujeanã, 2016, p. 152. 2 Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 1997, p. 232.


148

Român 3 şi şase ai secţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria),4 mutat la Arad, din 2 noiembrie,5 Consiliul Naţional Român Central a dirijat întreaga acţiune de organizare a vieţii politice pe teritoriul Transilvaniei, care s-a concretizat prin crearea, la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor, a consiliilor şi gãrzilor naţionale. 6 Pe coordonatele trasate de Consiliul Naţional Român Central, prin circulara din 3 noiembrie 1918, de organizare a consiliilor naţionale comitatense şi locale,7 se înscrie şi înfiinţarea Consiliului Naţional Român din Cugir, organism ce a funcţionat în intervalul noiembrie 1918-martie 1919.

În anul 2012, sub atenta îndrumare a regretatului istoric Nicolae Bocşan, lansam un program de recuperare şi valorificare a activitãţii şi a documentelor emanate sau primite de consiliile naţionale româneşti de pe teritoriul actualului judeţ Alba, pânã în momentul de faţã fiind publicate mai multe studii, precum şi un volum de documente. 8

3 Vasile Goldiş, Aurel Lazãr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad. 4 Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Baziliu Surdu. 5 Anton Drãgoescu (coordonator), Istoria României. Transilvania, volum II, Cluj-Napoca, Editura ,,George Bariţiu”, 1997, p. 633. 6 Cornelia Gabãr, ,,Aspecte din activitatea Consiliilor Naţionale Române şi a gãrzilor naţionale române din judeţul Arad”, în volumul Marea Unire din 1918, ideal al tuturor românilor (1918-2003), coordonat de Alexandru Roz, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press, 2004, pp. 148-149. 7 Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale (în continuare S. J. A. A. N.), Fond Consiliul Naţional Român Alba-Iulia, numãr inventar 72, dosar 89, f. 1. 8 A se vedea: Mihai-Octavian Groza, Documente privind activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia, Sebeş, Editura Emma Books, 2012; Idem, ,,Blajul şi Marea Unire. Pagini din activitatea Consiliului Naţional Român din Blaj (noiembrie 1918-februarie 1919)”, în Astra Salvensis, an I, numãr 2, 2013, pp. 46-53; Idem, ,,Pagini de istorie româneascã. Activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia”, în Zilele Cercetãrii Ştiinţifice Studenţeşti din Universitatea ,,Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, Editura Academica Brâncuşi, 2013, pp. 260-269; Idem, ,,Alba-Iulia, permanenţã în optica naţionalã. Aspecte privind activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia (noiembrie 1918-ianuarie 1919)”, în volumul Imaginea în istorie. Tipologii în societatea de ieri şi de azi, coordonat de Anamaria Macavei, Roxana Dorina Pop, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, pp. 181-191; Idem, ,,Consiliul Naţional Român din Blaj versus Consiliul Naţional Român din Alba-Iulia. Rivalitate sau colaborare?”, în volumul Administraţie româneascã arãdeanã. Studii şi comunicãri din Banat-Crişana, IX, coordonat de Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press, 2014, pp. 126-136; Idem, ,,Sebeşul şi Marea Unire. Aspecte privind activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş (3 noiembrie 1918-13 februarie 1919)”, în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, pp. 126-155; Idem, ,,Activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş şi contribuţia sebeşenilor la Marea Unire (noiembrie 1918-februarie 1919)”, în volumul Sebeş, timp regãsit. Lucrãrile Conferinţei ,,100 de ani de la declanşarea Primului Rãzboi Mondial. Contribuţia sebeşenilor la rãzboi şi Marea Unire (5 decembrie


149

Continuând acest demers, prin prezentul material, ne propunem sã prezentãm activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir, având în vedere etapele înfiinţãrii consiliului şi gãrzii naţionale, structura de conducere, reinstaurarea ordinii şi completarea vidului de putere creat prin alungarea fostelor autoritãţi austro-ungare, activitatea organizatoricã, relaţia cu gruparea social-democratã localã (Cugirul fiind un important centru industrial), precum şi pregãtirea populaţiei în vederea participãrii la Marea Adunare Naţionalã de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918.

Cugirul a reprezentat la începutul secolului al XX-lea un centru economic puternic pentru comitatul Hunedoara atât datoritã zonelor de pãdure şi pãşune administrate, cât mai ales datoritã intensei activitãţi industriale (aici funcţiona o uzinã electricã, o fabricã metalurgicã, precum şi o serie de intreprinderi de stat şi particulare pentru exploatarea lemnului) şi bancare (aici funcţiona sediul bãncii ,,Cugireana”).9

Conform surselor studiate, mişcãrile revoluţionare în localitatea Cugir au debutat la sfârşitul lunii octombrie, continuând pânã în primele zile ale lunii noiembrie 1918, sub impulsul soldaţilor din fosta armatã austro-ungarã întorşi acasã. Mai întâi au fost dezarmate formaţiunile de jandarmi şi de grãniceri din localitate, fideli încã vechilor autoritãţi, cu aceastã ocazie desfãşurându-se adevãrate lupte de stradã, directorul şcolii româneşti amintind cã geamurile acesteia ,,[…] au fost sparte în timpul revoluţiei”. Apoi, manifestãrile revoluţionare au continuat cu atacarea oficiilor de stat, cu alungarea vechilor funcţionari, precum şi cu atacarea şi prãdarea marilor proprietãţi, inclusiv a domeniilor statului, documentele epocii semnalând ocuparea pãdurilor şi pãşunilor, împãrţirea animalelor de pe aceste domenii etc.10

În faţa acestor manifestãri anarhice, pentru reinstaurarea ordinii şi a completãrii vidului de putere creat în urma alungãrii vechilor autoritãţi austro-ungare, dupã modelul Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi în Cugir au luat fiinţã noile structuri de putere româneşti. Astfel, la 4 noiembrie 1918, în cadrul unei adunãri populare, a fost desemnatã o comisie formatã din 11 membrii ,,[…] care sã aleagã

2014)”, coordonat de Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2014; Idem, ,,Judeţul Alba în toamna şi iarna anului 1918. Memoria revoluţiei şi a violenţei revoluţionare”, în volumul Tinerii istorici şi cercetãrile lor, III, coordonat de Nicolae Dumbrãvescu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016, pp. 131-140. 9 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), Sibiu, Editura Polsib, 1993, p. 40. 10 Ibidem, pp. 41-42; Ioan Pleşa, ,,Constituirea şi activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir în perioada noiembrie 1918-martie 1919”, în Apulum, numãr XVI, 1978, pp. 467-468.


150

comitetul naţional, care va sã ieie dispoziţii pentru susţinerea ordinii în sat şi alimentarea poporului lipsit de hranã, dupã chibzuiala cea mai bunã”. 11 La propunerea lui George Micu, au fost desemnaţi urmãtorii: Ariton Migia, Romul Crişan (preoţi), Traian Lupea (învãţãtor), Simion Oltean (comerciant), George Mihaiu, George Şibotean, George Berian, Nicolae Olar, Nicolae Micu, George Bãluţ, Nicolae Tãnasã, Ivan Tãnasã, dintre aceştia fiind ales un comitet, format dintr-un preşedinte (în persoana preotului greco-catolic Ariton Migia) şi un notar (în persoana învãţãtorului Traian Lupea). 12 Conform protocolului acestei prime adunãri naţionale, preotul Ariton Migia ,,[…] mulţumeşte pentru alegere şi în numele lui D[umne]zeu deschide şedinţa şi roagã pe cei de faţã, ca cu chibzuialã şi fãrã pãrtinire sã-şi aleagã comitetul naţional”, propunând ca acesta sã fie format din 24 de membrii, dintre care 20 români şi 4 maghiari.13

În cadrul celei de-a doua adunãri naţionale, desfãşuratã în 5 noiembrie 1918, a fost desemnatã componenţa Consiliului Naţional Român din Cugir, respectându-se propunerea fãcutã în ziua precedentã, precum şi conducerea acestuia. Astfel, conducerea consiliului, în calitate de preşedinte, era asiguratã de preotul Ariton Migia, secondat de preotul Romul Crişan, în calitate de vicepreşedinte şi de învãţãtorul Traian Lupea, în calitate de notar. 14 La propunerea preşedintelui ales al consiliului, în cadrul acestuia au fost cooptaţi doi reprezentanţi ai intreprinderii metalurgice din comunã (în persoana lui Lorincz Ignácz şi Német János) şi doi ai jandarmeriei (în persoana sergenţilor Féder Heinrich şi Miesz).15

De la bun început, Consiliul Naţional Român din Cugir s-a proclamat ,,for suprem al comunei” şi a fãcut cunoscut instituţiilor austro-ungare rãmase în funcţiune cã ,,[…] a luat asupra-şi conducerea tuturor afacerilor comunale”. Curând, dupã înfiinţare, conducerea consiliului din Cugir a intrat în legãturã cu Consiliul Naţional Român din Orãştie

11 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 194, f. 1. 12 Ibidem. 13 Ibidem, f. 1-2 (au fost desemnaţi urmãtorii membrii ordinari: George Mihaiu, Ioan Calica, Simion Oltean, Traian Lupea, George Dencioiu, Ioan Mãrginean Mariţi, George Berian, Petru Derab, Iordan Cirlea, George Muntean, Vasile Mãrginean Roşanu, Ioan Aldea, George Bãluţ, George Micu, Ariton Migia, Romul Crişan, Nicolae Olar, George Streja, Avram Mãrginean, George Şibotean, Albert Csepely, Obholczer Béla, Tajty Zoltán, Szigeti Iános; pe lângã aceştia, au fost desemnaţi şi 6 membrii supleanţi: George Porumbar, George Berian, Ioan Mihaiu, George Suciu, Avram Mãrginean Şilica, Ioan Tuţa). 14 Ibidem, f. 5. 15 Ibidem, f. 3.


151

(consiliul cercual) şi s-a subordonat acestui organism condus de Aurel Vlad, membru fondator al Consiliului Naţional Român Central.16

Paralel, dupã anunţurile fãcute în comunã prin baterea dobei, a luat naştere şi garda naţionalã românã, formatã iniţial din 8 membrii: Ioan Muntean, Ioan Cirlea, George Mihai, Avram Bãluţ, Ioan Florinca, Petru Berian, George Gabor, Petru Iuga, cu toate cã un numãr de 15 tineri şi-au manifestat dorinţa de a intra în rândurile gãrzii naţionale.17 Pe parcursul lunii noiembrie numãrul gardiştilor a crescut constant, spre sfârşitul lunii numãrul acestora ajungând la 41, împãrţiţi în trei plutoane, comandate de sergentul-major Augustin Olariu.18 Din sursele cercetate rezultã cã în componenţa gãrzii naţionale au intrat atât foşti soldaţi ai armatei austro-ungare, cât şi intelectuali, ţãrani, muncitori ai uzinei electrice sau ai fabricii metalurgice, echipaţi şi înarmaţi cu armele confiscate unitãţilor de jandarmi şi grãniceri, cu armele preluate de la paza civilã a fabricii din oraş, precum şi cu cele rechiziţionate sau primite de la garda naţionalã din Orãştie. 19 În ceea ce priveşte salarizarea membrilor gãrzii naţionale, în şedinţa Consiliului Naţional Român din Cugir din 8 noiembrie 1918, s-a hotãrât ca fiecare gardist sã primeascã, zilnic, câte 10 coroane.20 În vederea menţinerii ordinii publice, Consiliul Naţional Român din Cugir a reuşit sã foloseascã cu abilitate garda naţionalã, pentru susţinerea ei fãcând numeroase colecte, împrumuturi la banca ,,Cugireana” sau la întreprinderile din comunã, precum şi de la persoanele particulare, care au beneficiat de asistenţa militarã a gãrzii. Pentru a se evita posibilele abuzuri, garda naţionalã românã a fost supusã unei discipline severe, cei care înregistrau abateri sau abuzau de calitatea lor în vederea obţinerii unor foloase materiale fiind imediat pedepsiţi şi scoşi din efective.21

În funcţie de necesitatea soluţionãrii unor probleme ale zonei aflate sub jurisdicţia sa, Consiliul Naţional Român din Cugir, încã din primele zile de activitate, a instituit douã comisii speciale (comisia alimentarã şi comisia silvicã), cu misiunea precisã a aprovizionãrii populaţiei locale. Structura şi componenţa Consiliului Naţional Român din Cugir, precum şi cea a gãrzii naţionale române nu s-a schimbat într-o

16 Ioan Pleşa, ,,Constituirea şi activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir”, p. 469. 17 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 194, f. 9. 18 Ibidem, f. 21. 19 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), pp. 42-43. 20 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 194, f. 9. 21 Ioan Pleşa, ,,Constituirea şi activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir”, p. 470.


152

formã radicalã pânã la încetarea activitãţii acestora, cu excepţia membrilor aparţinând minoritãţilor etnice, care dupã desfãşurarea adunãrii naţionale de la Alba-Iulia au cerut aprobarea pentru a trece linia de demarcaţie, în Ungaria.22

În data de 8 noiembrie 1918, în cadrul unei noi adunãri naţionale, începutã în biserica din localitate şi continuatã în incinta şcolii, în prezenţa trimişilor Consiliului Naţional Român din Orãştie, a avut loc festivitatea sfinţirii drapelului naţional, precum şi solemnitatea depunerii jurãmântului faţã de Consiliul Naţional Român Central. Acest eveniment a fost consemnat cu multã acribie în protocoalele Consiliului Naţional, descriere pe care ne permitem sã o inserãm şi în cadrul prezentãrii noastre: ,,Jurãmântul! E ziua sf[â]nt[ului] Gheorghe în 8 noiembrie 1918, cer cam nouros, dar fãrã ploaie, vreme plãcutã. Preoţii încep serviciul divin, iar tineretul […] cãlãri se întruneşte la vãtavul cãluşarilor în capul satului, îmbrãcaţi sãrbãtoreşte merg cãtre Vinerea, pentru întâmpinarea celor doi fraţi, trimişi din Orãştie, pentru a ne da directivele adevãrate. Fetele fac şi împodobesc stindardul tricolorului român în casa fratelui Mihaiu Georg. Stindardul e gata, îl ia în primire stegarul Georg Munteanu l. Ispas, în fruntea tineretului (feciori şi fete), îl aduc în sfânta bisericã spre a fi sfinţit. S-a început sfânta liturghie, când a sosit steagu, sã posteazã cu el în partea dreaptã a naei bisericii lângã stranã […] Mulţi au lãcrimat la vederea steagului tricolorului românesc. Vin delegaţii fraţilor din Orãştie, în persoanele d[om]nilor d[octo]r Octavian Sglimbea dir[ectorul] Ardelenei şi protopopul rom[ân] gr[eco]-cat[olic] Ioan Ienea. Dupã ce s-a gãtat sfânta liturghie, preotul Ariton Migia, dupã cântarea Docsologiei celei mari, ceteşte orânduiala sfinţirii steagului naţional românesc. Sfinţindu-se steagul, iese stegarul cu el afarã din bisericã, dându-i-se poporului ştirea cã jurãmântul gardei naţionale civile se va ţinea în liber, unde s-a ţinut prima adunare, de glorioasã amintire a renaşterii noastre naţionale, acolo de unde mai demult se dãdea poporului porunci […] Urmeazã jurãmântul gardei civile. Pe trepte se ridicã preşedintele şi preotul Ariton Migia, garda, în numãr de 8 inşi, vine lângã trepte, steagul le acopere, le fâlfâie în adierea linã a vântului peste capete, iar preotul Ariton Migia citeşte şi cu toţii zic urmãtorul jurãmânt: ,,Eu N. N. gardist naţional (civil) jur pe unul D[umne]zeu, cã întru toate voi sta la ordinul şi cu toatã puterea voi lucra pentru susţinerea ordinii. Aşa sã-mi ajute unul D[umne]zeu”. Aplauze. Sã trãiascã!”.23

Evenimentul a fost urmat de o adevãratã sãrbãtoare a comunei, prilej de manifestare a sensibilitãţilor naţionale româneşti, fiind recitate versuri din George Coşbuc, Vasile Alecsandri şi Octavian Goga şi

22 Ibidem, pp. 469-470. 23 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 194, f. 12-13.


153

intonate cântecele ,,Deşteaptã-te române!”, ,,La arme!”, ,,Drum bun!”, ,,Trei culori!”, ,,Hai sã dãm mânã cu mânã!”, ,,O fetiţã de român!”, însoţite de ,,horã, cãluşeriul, bãtuta”.24

Pe parcursul activitãţii Consiliului Naţional Român din Cugir, ca şi în cazul celorlalte consilii naţionale, distingem douã etape: o primã etapã merge pânã la 1 decembrie 1918, caracterizatã de o intensã activitate organizatoricã, de potolire a mişcãrilor cu caracter anarhic şi de mobilizare a tuturor factorilor pentru realizarea actului unirii, pentru ca cea de-a doua etapã sã debuteze dupã momentul adunãrii naţionale de la Alba-Iulia, caracterizatã de activitatea de consolidare a noii puteri româneşti, de instituire a noilor organisme administrative, de integrare în structurile noului stat.25

Încã din primele şedinţe, conducerea Consiliului Naţional Român din Cugir s-a arãtat preocupatã de potolirea mişcãrilor anarhice, de combaterea abuzurilor şi aplanarea conflictelor sociale,26 o primã mãsurã în acest sens constând în ,,închiderea crâşmelor”, considerate adevãrate focare de agitaţie, precum şi interzicerea comercializãrii bãuturilor alcoolice.27 Pe aceeaşi linie, s-a interzis locuitorilor comunei ca dupã ora 21:00 seara sã mai ,,[…] umble lãrmuind şi conturbând liniştea poporului” şi s-a stabilit supravegherea atentã a ,,şezãtorilor”, care trebuiau sã se desfãşoare ,,[…] fãrã lucruri slabe […] pânã la ceasul 11 noapte”.28

Apoi, Consiliul Naţional Român din Cugir s-a îngrijit de ,,afacerea pãdurilor şi a bunului comun” (în sensul identificãrii şi pedepsirii celor care au defrişat ilegal din pãdurile comunei, precum şi a prevenirii unor astfel de acţiuni), de ,,predarea armelor militare” (foştii soldaţi ai armatei austro-ungare, care s-au întors de pe front şi nu erau încadraţi în garda naţionalã românã fiind obligaţi sã îşi predea armele), de ,,alimentare a poporului lipsit” (în acest sens, cum afirmam în rândurile de mai sus, fiind instituitã o comisie formatã din cinci membrii, dupã cum urmeazã: Traian Lupea, Iordan Cirlea, Ioan Mihaiu, George Şibotean şi George Dencioiu, care au primit sarcina împãrţirii ,,bucatelor lor predate”, fiecare familie urmând sã primeascã 10 kilograme pe lunã).29

Secondat de garda naţionalã, Consiliul Naţional Român din Cugir a reuşit sã-şi aducã aportul şi la pãzirea averii şi la securizarea

24 Ibidem, f. 14. 25 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), p. 43. 26 Ibidem, p. 44. 27 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 194, f. 6. 28 Ibidem, f. 7. 29 Ibidem, f. 10-12.


154

intreprinderilor din localitate, 30 conştient fiind de faptul cã de buna funcţionare a acestora depind şi finanţele consiliului.

În a doua jumãtate a lunii noiembrie 1918, dupã ce Consiliul Naţional Român Central a fãcut publicã intenţia convocãrii, pe data de 1 decembrie, a adunãrii naţionale la Alba-Iulia, Consiliul Naţional Român din Cugir a luat mãsurile necesare pentru reprezentarea corespunzãtoare a localitãţii la acest eveniment, încã din data de 17 noiembrie unui meşter local fiindu-i comandatã o pancardã cu numele comunei şi o prãjinã pentru drapelul naţional de mãtase, care urmau sã fie purtate la Alba-Iulia de delegaţia comunei.31

Printr-o adresã confidenţialã, datatã la 24 noiembrie 1918, primitã din partea Consiliului Naţional Român din Sibiu, preşedintele consiliului din Cugir era informat în legãturã cu rezultatele demersurilor delegaţilor transilvãneni pe lângã guvernul român de la Iaşi pentru stabilirea modului de desfãşurare a adunãrii naţionale. Conform telegramei primite de la Sibiu, pe baza indicaţiilor guvernului României, transilvãnenii şi bãnãţenii erau sfãtuiţi sã continue organizarea gãrzilor naţionale ,,care vor avea sã-şi facã serviciul în coşul frontului”, precum şi sã participe, în numãr cât mai mare, la adunarea naţionalã, sã aibã ,,reprezentanţi din toate straturile poporului şi din toate clasele sociale”, sã îşi întocmeascã aşa-numitele ,,declaraţii de adeziune”, prin care sã îşi ,,arate voinţa nestrãmutatã de a se alipi la regatul român şi la dinastia românã”.32 O zi mai târziu, Consiliul Naţional Român din Cugir a intrat în posesia manifestului lansat de cãtre şeful Marelui Stat Major al armatei române, generalul Constantin Prezan, prin care era anunţatã intrarea trupelor române pe teritoriul Transilvaniei, populaţia provinciei fiind asiguratã cã ,,[…] fãrã deosebire de neam şi de lege, vom pãzi cu credinţã viaţa şi avutul tuturora”.

Pe aceeaşi linie, Consiliul Naţional Român din Cugir s-a îngrijit şi de rãspândirea manifestelor lansate de Consiliul Naţional Român din Cugir, prin intermediul cãrora era lansat îndemnul de participare la adunarea naţionalã de la Alba-Iulia şi erau combãtute acţiunile celor care doreau sã împiedice desfãşurarea adunãrii şi realizarea actului unirii. Un astfel de manifest este şi cel lansat, la 25 noiembrie 1918, de cãtre Aurel Vlad, preşedintele Consiliului Naţional Român din Orãştie, în care acesta preciza urmãtoarele: ,,Fraţi Români! Agenţi de-ai guvernului unguresc rãspândesc

30 Ibidem, f. 15. 31 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), p. 44. 32 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 23, f. 1-2.


155

proclamaţii între popor, fãcând propagandã în contra alipirii noastre cãtre România […] Fraţi Români! Îndemnurile acestea vin de la duşmanii neamului nostru, care cu orice preţ vreau sã împiedice unitatea şi fericirea neamului românesc. Tocmai de aceea toţi românii de omenie, într-un glas, trebuie sã strige sus şi tare: Trãiascã România Mare! Cãci noi cu toţii cerem şi pretindem alipirea noastrã la regatul român, veniţi darã în numãr mare duminecã la Alba-Iulia, ca toţi împreunã sã strigãm: Trãiascã România Mare!”.33

Pe parcursul ultimelor zile ale lunii noiembrie 1918 românii din Cugir au adoptat adeziunea de unire necondiţionatã cu Regatul României, document semnat de 499 de persoane.34

Datã fiind importanţa economicã a comunei Cugir pentru cercul Orãştiei, conducerea consiliului naţional a solicitat consiliului din Orãştie, în data de 26 noiembrie 1918, ca unul dintre cei cinci delegaţi ai cercului la adunarea naţionalã de la Alba-Iulia sã fie din aceastã comunã. Rãspunsul primit a fost unul negativ, conducerea Consiliului Naţional Român din Orãştie motivând cã cererea s-a fãcut mult prea târziu, cei cinci delegaţi fiind deja aleşi, conducerea consiliului din Cugir fiind îndemnatã sã îşi desemneze cinci delegaţi comunali pentru adunare.35 Astfel, în data de 30 noiembrie 1918, în cadrul unei adunãri naţionale, au fost desemnaţi cinci membrii ai consiliului naţional român (preşedintele Ariton Migia, vicepreşedintele Romul Crişan, notarul Traian Lupea şi membrii George Şibotean, Petru Roman) sã reprezinte comuna, în calitate de delegaţi oficiali, la adunarea naţionalã de la Alba-Iulia.36

În ceea ce priveşte participarea locuitorilor comunei Cugir la adunarea naţionalã, din sursele cercetate cunoaştem cã în data de 26 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român din Cugir a trimis o telegramã Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia, în care solicitã gãzduirea pentru preziua adunãrii a 30 de persoane, pentru ca dupã câteva zile, la 29 noiembrie, printr-o nouã telegramã, sã se solicite gãzduirea unui numãr de 100 de participanţi. Astfel, în ziua de 1 decembrie 1918, Cugirul a fost reprezentat la Marea Adunare Naţionalã de la Alba-Iulia, pe lângã cei cinci delegaţi cu drept de vot şi membrii gãrzii naţionale române, de circa 100 de participanţi din toate localitãţile aflate în zona sa de jurisdicţie.37

33 Ibidem, dosar 30, f. 1. 34 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), p. 44. 35 Ibidem. 36 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 37, f. 1. 37 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), pp. 44-45.


156

Dupã momentul unirii, Consiliul Naţional Român din Cugir şi-a concentrat acţiunile în direcţia consolidãrii poziţiei sale şi impunerea noilor organisme administrative româneşti. Din protocoalele şedinţelor, pãstrate în douã registre consistente, rezultã cã în aceastã perioadã Consiliul Naţional Român din Cugir a fost ocupat cu lãrgirea şi consolidarea gãrzii naţionale române, 38 cu protejarea avuţiei unor locuitori ai comunei,39 cu alimentarea populaţiei, cu stabilirea preţurilor maximale, 40 cu problema administrãrii pãdurilor şi a animalelor comunale, 41 precum şi cu alegerea unei noi conduceri a primãriei comunale.42 De asemenea, s-a continuat luarea unor mãsuri de siguranţã, instituindu-se un control riguros asupra armamentului şi muniţiei existente în comunã, acţiunea de sechestrare a armelor continuând, celor suspecţi fiindu-le refuzatã eliberarea armelor de vânãtoare, pânã la ,,[…] limpezirea definitivã a situaţiei”.43 Pentru a preîntâmpina scoaterea din comunã a bunurilor statului, a documentelor de stat şi a altor bunuri materiale, conducerea Consiliului Naţional Român din Cugir a instituit o adevãratã blocadã, consiliul fiind singurul în drept sã acorde concesiuni de transport pentru persoane şi mãrfuri. S-a aprobat trecerea peste linia de demarcaţie a unor foşti jandarmi şi a unor tehnicieni şi funcţionari ai fabricii şi ai unor oficii de stat, împreunã cu familiile şi toate bunurile lor.44

Din documentele cercetate, rezultã cã o delegaţie a Consiliului Naţional Român din Cugir, condusã de învãţãtorul Traian Lupea, alãturi de trupa cãluşarilor din localitate, au participat la festivitãţile organizate la Sibiu în cinstea generalului Berthelot. În cuprinsul protocolului şedinţei consiliului din data de 4 ianuarie 1919, este redat şi raportul învãţãtorului Traian Lupea referitor la acest eveniment, acesta precizând urmãtoarele: ,,[…] feciorii cãluşari, care prin jocul lor, prin îmbrãcãmintea lor pitoreascã şi mai ales prin strigãtele lor frumoase, a pus pe toţi în uimire, bãtând cel mai mare record în mãiestria jocurilor cãluşarilor, faţã de toate grupele de cãluşari, care au luat parte la aceste festivitãţi şi astfel a fãcut cea mai mare vazã Cugirului şi chiar a întregii Românii. În 1 ianuar 1919 au fost primiţi în audienţã de generalul Berthelot, cond[ucãtorul] Traian Lupea, vãtavul George Micu l. Nic[olae] şi George Bãluţ lui

38 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 195, f. 1. 39 Ibidem, dosar 65, f. 1. 40 Ibidem, dosar 195, f. 2. 41 Ibidem, f. 3. 42 Ibidem, f. 5. 43 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), p. 45. 44 Ibidem, p. 46.


157

Nicolae. Din partea ,,Asociaţiunii” au fost cinstiţi cu 1200 cor[oane], pre acelea zile, iar din partea imensului public cu cele mai cãlduroase gratulãri la adresa cugirenilor”.45 Din partea conducerii Consiliului Naţional Român din Cugir le-a fost adusã: ,,[…] cea mai mare mulţumitã protocolarã, pentru vada ce a fãcut-o cãluşarii la festivitãţile primirii generalului francez Berthelot în Sibiu şi li se voteazã suma de 1000 cor[oane], care sumã au sã o împartã proporţionat între ei”.46

Pentru a preîntâmpina eventualele tulburãri, Consiliul Naţional Român din Cugir, în şedinţa din 9 ianuarie 1919, a hotãrât ca orice întâlnire a socialiştilor din comunã (în special a organizaţiei socialiste a muncitorilor din fabrica metalurgicã) sã fie dinainte anunţatã, precum şi scopul şi programul acesteia.47 În faţa acestei decizii, organizaţia social-democratã din Cugir a intervenit, printr-o adresã, la Consiliul Dirigent, care la 20 ianuarie 1919, printr-un ordin al şefului resortului ocrotirii sociale, socialistul Ion Fluieraş, soma Consiliul Naţional Român din Cugir sã permitã desfãşurarea întrunirilor sãptãmânale ale muncitorilor.48 Conform istoricului Ioan Pleşa situaţia s-a aplanat, întrucât în şedinţa din 20 februarie 1919 Consiliul Naţional Român din Cugir a decis sã aprobe întrunirea organizaţiei social-democrate din localitate, care avea drept scop alegerea unor membri români în conducerea sa (pânã la momentul respectiv conducerea acestei organizaţii fiind asiguratã de persoane de naţionalitate strãinã).49 Cu toate acestea, Consiliul Naţional Român din Cugir a difuzat manifestul consiliului din Orãştie, prin care se atrãgea atenţia asupra acelora, care: ,,[…] uitaţi de sine ai neamului românesc urmând pilda afurisitã a bolşevicilor din Rusia prin jaf, furt şi volnicii nedemne de un popor cult compromit libertatea noastrã naţionalã şi prezintã poporul nostru înaintea lumii, ca nevrednic de-a fi pãrtaş de libertate”.50

În timpul activitãţii sale, Consiliul Naţional Român din Cugir a desfãşurat şi alte activitãţi importante, precum redresarea agriculturii din zonã, prin procurarea de seminţe, altoi şi alte materiale necesare, sprijinirea meseriaşilor în reluarea activitãţii lor, ajutorarea soldaţilor întorşi acasã de pe front, stimularea activitãţii culturale, mai ales a tineretului din comunã, care a început sã organizeze adevãrate ,,producţiuni teatrale”, urmate de dans şi repunerea în funcţiune a şcolilor din

45 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 195, f. 3. 46 Ibidem, f. 4. 47 Ibidem. 48 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), p. 46. 49 Ioan Pleşa, ,,Constituirea şi activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir”, p. 474. 50 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 24, f. 1.


158

comunã.51 Una dintre problemele cãreia Consiliul Naţional Român din Cugir nu i-a putut gãsi o soluţie viabilã a fost aceea a curentului electric, mai multe familii din comunã solicitând furnizarea curentului electric în locuinţele proprii. Conducerea consiliului naţional a apreciat cã uzina electricã din comunã, de capacitate mult prea micã, nu putea furniza mai mult curent electric decât era necesar fabricii şi iluminatului public al comunei.52

În condiţiile excepţionale ale stãrii de asediu, Consiliul Naţional Român din Cugir, alãturi de garda naţionalã românã, a procedat la arestarea membrilor din localitate ai fostei gãrzi naţionale maghiare din Teiuş, care au luptat împotriva armatei române la Brãnişca şi la Podul Mihalţului. 53 Conform ordinului primit ulterior, Consiliul Naţional Român din Cugir a dispus escortarea acestora la Deva şi apoi la Sibiu pentru a fi predaţi Marelui Stat Major al armatei române, nu însã înainte de a fi dat posibilitatea celor în cauzã sã-şi procure dovezi de nevinovãţie, prin declaraţii de martor.54

O ultimã acţiune de amploare coordonatã de Consiliul Naţional Român din Cugir a fost aceea a pregãtirii alegerilor pentru primul parlament al României Mari, în acest sens fiind instituite douã comisii, una de munte şi una de comunã, care urmau sã întocmeascã listele alegãtorilor.55

Pe fondul instituirii administraţiei româneşti şi a jandarmeriei locale, în şedinţa Consiliului Naţional Român din Cugir din data de 13 februarie 1919 s-a vorbit, pentru prima datã, despre dizolvarea consiliului,56 însã acesta îşi va continua activitatea pânã la mijlocul lunii martie, ultimul proces verbal fiind datat 15 februarie 1918, la finalul acestuia preotul Ariton Migia notând urmãtoarele: ,,[…] Sfatul naţ[ional] român din Cugir s-a desfiinţat prin 15/III 1919”.57

Prin întreaga sa activitate, Consiliul Naţional Român din Cugir s-a înscris pe linia inauguratã de Consiliul Naţional Român Central, demonstrând cã românii se pot organiza şi autoguverna pânã la nivelul cel mai de jos, al comunelor şi satelor. Prin autoritatea sa politicã şi

51 Ioan Pleşa, ,,Constituirea şi activitatea Consiliului Naţional Român din Cugir”, p. 474. 52 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), p. 47. 53 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 195, f. 9. 54 Elena Szappanyos, Aurel Voicu, Cugir-500 (1493-1993), p. 47. 55 S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Cugir, numãr inventar 1104, dosar 195, f. 17. 56 Ibidem, f. 20. 57 Ibidem, f. 21.


159

militarã, Consiliul Naţional Român din Cugir şi-a adus aportul la stingerea manifestãrilor cu caracter anarhic, la organizarea localitãţii şi la instalarea administraţiei româneşti, precum şi la întreţinerea unei relaţii echilibrate între membrii comunitãţii româneşti şi maghiare. În încercarea de recuperare şi valorificare a activitãţii organismelor naţionale româneşti ce au activat pe teritoriul actualului judeţ Alba, în toamna şi iarna anului 1918, prezentul demers propune un punct de vedere şi un model de analizã, în speranţa cã acesta va fi urmat şi aplicat şi de alţi cercetãtori pentru diferitele regiuni ale Transilvaniei şi Banatului.


160


161

LEGIONARISMUL ŞI ,,NOUA ORDINE” FASCISTÃ ÎN GÂNDIREA LUI ION I. MOŢA

The Legionary Movement and the New Fascist Order in Ion I. Moţa’s Thought

Rãzvan Ciobanu

Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: With the emergence of a new consensus in contemporary fascist studies, comparative analyses that approach mutual interactions between various expressions of the phenomenon have gained valuable ground in the past few years. Inspired by recent historiographical developments concerned with integrating national varieties of fascism into a wider transnational framework, the present article aims to bring the Legionary Movement closer to its ideological counterparts by uncovering the thought of one of its most representative figures, Ion I. Moţa. Following Moţa‟s intellectual and political evolution throughout the interwar years, hereby illustrated through publications, speeches, foreign contacts and direct involvement in international events, this article summarily reconstructs an intricate worldview in which the rebirth of the Romanian national community is perceived as inseparable from the establishment of a revolutionary fascist ,,new order” with international implications.

Keywords: the Legionary Movement, fascism, fascist internationalism, nationalism, antisemitism.

În decursul sinuosului parcurs urmat de studiile comparative

asupra fascismului vreme de aproape un secol, una dintre temele recurente pe agenda de cercetare a fost datã de ponderea componentei naţionale în înţelegerea fenomenului. Încã din perioada în care acesta constituia o realitate istoricã, au existat preocupãri legate de mãsura în care multiplele permutãri ale fascismului pot fi percepute fie ca manifestãri specifice spaţiilor lor originare, fie ca forme integrabile unui fenomen de anvergurã continentalã. Cu precãdere în ultimii ani, „dialectica sãnãtoasã dintre nomologic şi idiografic” pentru care milita Roger Griffin1 pare sã se fi structurat prin subordonarea echilibratã a dimensiunii din urmã în favoarea celei dintâi.

În lumina direcţiilor de studiu inovatoare deschise odatã cu agregarea unui nou consens istoriografic, prezentul demers îşi propune sã exploreze o serie de aspecte care reconfirmã apropierea mişcãrii legionare, deopotrivã la nivel ideologic şi în planul interacţiunilor concrete, de realitãţile fascismului european. Lucrarea de faţã are în

1 Roger Griffin, „The Primacy of Culture: The Current Growth (Or Manufacture) of Consensus within Fascist Studies”, în Journal of Contemporary History, vol. 37, nr. 1, 2002, p. 39.


162

vedere interpretarea unora dintre reperele gândirii lui Ion I. Moţa, personaj emblematic al fascismului românesc, al cãrui aport fundamental în coagularea eşafodajului ideatic al legionarismului a condus la caracterizarea sa în literatura de specialitate drept „eminenţa cenuşie” a Legiunii Arhanghelului Mihail. 2 Din viziunea sa adesea contradictorie asupra lumii, analiza va selecta indicii referitoare la maniera în care Moţa a imaginat transformarea ordinii interbelice sub acţiunea forţelor radicale din rândul cãrora el însuşi a fãcut parte. Dupã cum se va vedea, în cuprinsul edificãrii propriului Weltanschauung, Moţa a înscris fãrã echivoc mişcarea legionarã în componenţa fascismului european, la care s-a aflat în permanenţã racordat prin intermediul publicisticii şi al contactelor personale. Astfel, însuşi profilul sãu intelectual vine ca o confirmare a tezelor lansate în cercetarea contemporanã care afirmã imposibilitatea interpretãrii profunde a gândirii fasciste în absenţa contextualizãrilor adecvate.

Consideraţii istoriografice

Primele aplicãri ale unor cadre analitice comparative în receptarea

fascismului au fost contemporane fenomenului, al cãrui potenţial paneuropean a fost sesizat cu acurateţe în epocã de cãtre observatorii sãi cei mai atenţi. 3 Astfel, istoriografia fascismului a îmbrãţişat din faza embrionarã teza conform cãreia pleiada de mişcãri proclamând imperativul renaşterii naţionale în statele lor de origine împãrtãşeau o suitã de puncte comune, de la viziunea radicalã asupra lumii pânã la elemente de ordin stilistic sau organizatoric. Chiar în absenţa unui acord unanim, în condiţiile persistenţei abordãrilor care au ales sã trateze multiplele permutãri ale fascismului în cheia modelelor particulare de construcţie naţionalã, 4 ramificaţiile sale transnaţionale au fost recunoscute de cãtre o largã majoritate intelectualã în climatul interbelic.

Dupã încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, odatã cu definirea propriu-zisã a câmpului studiilor fascismului, un val de cercetãri

2 Constantin Iordachi, „Charisma, Religion and Ideology: Romania’s Interwar Legion of the Archangel Michael”, în John Lampe, Mark Mazower (eds.), Ideologies and National Identities. The Case of Twentieth-Century Southeastern Europe, Budapesta, Central European University Press, 2006, p. 29. 3 Idem, „Fascism, violenţã şi purificare. Spre o nouã agendã de cercetare”, în Constantin Iordachi (ed.), Fascismul european 1918-1945. Ideologie, experimente totalitare şi religii politice, Cluj-Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minoritãţilor Naţionale, 2014, pp. 17-20. 4 Ibidem, p. 20.


163

comparative, care a succedat scurta dominaţie a paradigmei totalitare, a fixat direcţiile majore ale istoriografiei fenomenului, conducând la deplasarea accentului înspre problematica ideologicã, la cãutarea unor modele ale „fascismului generic”, precum şi la extinderea substanţialã a spectrului cercetãrii.5 În ambientul intelectual al anilor ’60 şi ’70, cercurile academice au început sã fie preocupate de aportul trãsãturilor naţionale specifice sau a caracteristicilor regionale perene în definirea fascismului, studiile comparative glisând dinspre reperele tipologiei înspre parametrii topologiei.6 Chiar dacã anii ’80 au marcat o scãdere a interesului pentru potenţialul metodei comparative,7 demersurile care au vizat construirea de modele teoretice abstracte şi aplicarea acestora cazurilor istorice concrete nu au fost abandonate.8

Deceniul final al secolului XX a adus o veritabilã strãpungere istoriograficã, inaugurând o etapã descrisã cu acurateţe ca stând sub semnul „sinergiei şi convergenţei”.9 Inovaţiile teoretice marcante propuse de cãtre Roger Griffin la începutul anilor ’90 10 au atras un segment substanţial al mediilor academice în jurul „primului consens axiomatic” al câmpului de studiu,11 marcat prin acceptarea nucleului mitic de facturã palingenezicã drept fundament ideologic al fascismului. Deşi modelul teoretic al lui Griffin, aflat într-un continuu proces de rafinare, rãmâne unul ideal tipic în sens weberian, mai preocupat de problematizãrile conceptuale decât de investigaţiile empirice,12 acesta are meritul de a fi oferit un impuls decisiv amplelor reevaluãri teoretice ulterioare.

Fixarea locului fascismului românesc în cadrul acestui fluid peisaj academic apare ca o sarcinã dificilã, în contextul în care cercetarea istoricã autohtonã a avut parte de o serie complet diferitã de circumstanţe, impactul unei jumãtãţi de secol de hegemonie interpretativã totalitarã, urmatã de tranziţia disfuncţionalã înspre

5 Ibidem, p. 23. 6 Idem, „Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe: Toward a New Transnational Research Agenda”, în East Central Europe, vol. 37, 2010, pp. 167-169. 7 Arnd Bauerkämper, „A New Consensus? Recent Research on Fascism in Europe, 1918-1945”, în History Compass, vol. 4, nr. 3, 2006, pp. 536-537. 8 Mihai Chioveanu, Feţele fascismului: Politicã, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Bucureşti, Editura Universitãţii din Bucureşti, 2005, pp. 55-56. 9 Constantin Iordachi, „Charisma, Religion and Ideology”, p. 166. 10 Vezi Roger Griffin, The Nature of Fascism, Londra/New York, Routledge, 1993. Prima ediţie apare în 1991. 11 Mihai Chioveanu, Feţele fascismului, p. 57. 12 Roger Griffin, „Fascism’s New Faces (and New Facelessness) in the ‘post-fascist’ Epoch”, în Matthew Feldman (ed.), A Fascist Century. Essays by Roger Griffin, New York, Palgrave Macmillan, 2008, p. 187.


164

democraţie, resimţindu-se pânã recent în literatura de specialitate. Rãdãcinile îndepãrtate ale persistentului decalaj sunt identificabile în perioada instaurãrii comunismului în România, odatã cu inaugurarea stereotipurilor perene ale vulgatei marxiste privitoare la legionarism. În deceniile care au urmat, limitãrile şi restricţiile inerente istoriografiei subordonate regimului totalitar au condus la perpetuarea unei viziuni fundamental distorsionate asupra mişcãrii legionare, înţeleasã, pânã la momentul prãbuşirii regimului, ca un fenomen alogen, coloanã a cincea a nazismului, lipsitã de un fond ideatic propriu, promotoare a unei terori iraţionale şi a unei demagogii mistice prolixe.

În spaţiul occidental, receptarea iniţialã a mişcãrii legionare a avut de suferit de pe urma unor tare asociate studiilor fascismului în perioada lor incipientã. Chiar dupã depãşirea clişeelor interpretative de tipul „fascismului de import”,13 majoritatea demersurilor lansate începând cu anii ’60 şi ’70 au operat, în siajul retoricii bipolare a Rãzboiului Rece, cu unitãţi de mãsurã distincte pentru versiunile „fascismului occidental” şi cele ale „fascismului oriental”. 14 Aceastã separaţie artificialã a condus la marginalizarea expresiilor dobândite de fenomen în jumãtatea rãsãriteanã a continentului, motivaţia fiind datã de presupusa lor naturã „minorã”, „deviantã” sau „falsã”, prin raportare la modelele „ingenue” din vest. 15 Ajustarea unghiului analitic a avut loc abia din anii ’80, atunci când nume importante ale istoriografiei occidentale au început sã includã mişcarea legionarã în cuprinsul sintezelor proprii, iar primele monografii dedicate legionarismului au consacrat locul fenomenului în cadrul european interbelic. Noile contextualizãri nu au mai fost întreprinse în baza generalizãrilor stereotipice proiectate asupra unor întregi regiuni, ci prin explorarea particularitãţilor locale şi prin evidenţierea elementelor de specificitate ale versiunii autohtone a fascismului european.16

Odatã cu prãbuşirea comunismului, cercetarea istoricã româneascã, deşi eliberatã de constrângerile severe impuse vreme de

13 Arnd Bauerkämper, „Transnational Fascism: Cross-Border Relations between Regimes and Movements in Europe, 1922-1939”, în East Central Europe, vol. 37, 2010, p. 233. 14 Constantin Iordachi, „Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe”, pp. 169-170. 15 Idem, „Fascism in Southeastern Europe. A Comparison between Romania’s Legion of the Archangel Michael and the Croatian Ustaša”, în Roumen Daskalov, Diana Mishkova (eds.), Entangled Histories of the Balkans. Volume Two: Transfers of Political Ideologies and Institutions, Leiden, Brill, 2014, pp. 358-359. 16 Marius Turda, „New Perspectives on Romanian Fascism: Themes and Options”, în Totalitarian Movements and Political Religions, vol. 6, nr. 1, 2005, pp. 143-144.


165

decenii, a continuat sã aibã de suferit de pe urma absenţei tradiţiei critice, etapa confuzã a tranziţiei spre democraţie furnizând un context propice atât pentru iniţiativele de reabilitare a mişcãrii prin supralicitarea dezideratelor utopice asociate proiectului sãu regenerativ, cât şi pentru proliferarea viziunilor tributare logicii demonizatoare a vechiului regim. Ulterior, faza ambiguitãţilor teoretice a fost gradual depãşitã, soluţiile venind dinspre modelele teoretice cristalizate în spaţiul occidental, a cãror pãtrundere în mediul autohton a asigurat aşa-numitul „echilibru istoriografic între nostalgie, mit şi cercetarea istoricã”.17

În perspectiva dezirabilã a estompãrii decalajului care încã separã realitãţile istoriografice româneşti de cele apusene, este imperativã continuarea demersurilor vizând integrarea cercetãrilor dedicate legionarismului în câmpul studiilor fascismului. Într-o notã concluzivã la capãtul acestui rezumativ preambul teoretic, analiza de faţã considerã necesarã asumarea deplinã a principiilor noului consens care au în vedere transcenderea „insularitãţii istoriografiilor naţionale”18şi îndreptarea mai fermã a atenţiei înspre contactele reciproce întreţinute în anii interbelici de cãtre versiunile aflate în perpetuã interacţiune ale fascismului european.

Ordinea internaţionalã sub semnul conspiraţiei

în publicistica lui Moţa

Într-un demers în cuprinsul cãruia contureazã profilul ideatic generic al fascismului, Umberto Eco include între „rãdãcinile psihologice” ale fenomenului „obsesia complotului”, concentrând deopotrivã o insidioasã componentã internã şi o ameninţãtoare dimensiune internaţionalã, generatoare ale unui acut „sentiment al asediului”. 19 În consonanţã cu trãsãturile paradoxale ale logicii conspiraţiei, construcţia alteritãţii în imaginarul fascist devine astfel una contradictorie, bazatã pe o abilã „deplasare a accentelor retorice”, întrucât atât agenţii dinãuntru cât şi exponenţii din afarã ai pretinsei conjuraţii apar concomitent ca forţe redutabile, respectiv ca entitãţi condamnate eşecului.20

Interpretarea semioticianului italian oferã un util punct de plecare analizei gândirii lui Ion I. Moţa, întrucât întreaga concepţie a ideologului

17 Idem, „«Fascismul clerical» în România”, în Mirel Bãnicã, Biserica Ortodoxã Românã, stat şi societate în anii „30, Iaşi, Editura Polirom, 2007, pp. 9-10. 18 Constantin Iordachi, „Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe”, pp. 193-196. 19 Umberto Eco, „Ur-Fascism”, în New York Review of Books, 22 iunie 1995, p. 7. 20 Ibidem.


166

legionar cu privire la realitãţile timpului sãu se leagã de reperele citate. Încã din faza timpurie a activismului sãu politic, publicistica tânãrului Moţa a fost animatã de preocuparea asiduã de a dezvãlui publicului larg existenţa unor sinistre jocuri de culise desfãşurate în cele mai înalte sfere economice şi politice ale lumii. Scriind într-un ambient ideatic volatil, în condiţiile în care pe scena intelectualã a întregului continent numeroase concepţii agregate în creuzetul antebelic-deziderate ale palingenezei colective, speculaţii de ordin rasial, teoretizãri biopolitice, aspiraţii transformiste structurate în cheie modernistã21-au revenit în prim-plan, amplificate de experienţa traumaticã a conflagraţiei mondiale, Moţa a dovedit o puternicã receptivitate pentru formele ideologice radicale ale timpului sãu. Pe fundalul resurgenţei în spaţiul autohton, la fel ca în majoritatea statelor europene, a unui puternic curent antiiudaic care a depãşit faza prejudecãţilor şi a clişeelor „antisemitismului popular, pasiv şi latent” de dinainte de rãzboi şi a pãtruns în etapa „antisemitismului politic, activ şi conştient”, 22 Moţa a identificat în mod facil alteritatea ostilã în comunitatea evreiascã, înfãţişatã ca atentând nu doar la integritatea naţiunii române în particular, ci la însãşi stabilitatea lumii.

În aceeaşi perioadã în care se fãcea remarcat ca unul dintre vârfurile de lance ale mişcãrii studenţeşti clujene, Moţa a tradus în limba românã, în paginile publicaţiei „Dacia Nouã”, una dintre operele de cãpãtâi ale mediilor antisemite occidentale, „Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, pretinsa demascare a complotului mondial orchestrat de evrei în încercarea acestora de a se instala la conducerea unei noi ordini internaţionale. Asumarea naraţiunii fictive ca revelaţie autenticã a fost însoţitã de o intensã activitate publicisticã, menitã sã deconspire proiectele oculte orchestrate de cãtre un monolitic bloc iudaic. Cultivarea reprezentãrilor demonizatoare ale identitãţii evreieşti, normativitatea retoricii defensive şi obsesia conspiraţiei s-au îmbinat, în articolele timpurii ale lui Moţa, cu îndemnuri la recuperarea valorilor fundamentale ale creştinãtãţii, deturnate de la sensul lor originar prin acţiunea forţelor maligne: „Sã nu se creadã-în urma faptului cã noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate şi frãţie, în felul cum le interpreteazã şi cautã sã le aplice Jidanii-cã noi am fi duşmanii acestor nobile idei în accepţiunea lor idealã. Toate aceste idei sunt derivate ale învãţãturilor lui Iisus. [...] E cu totul deosebit felul de

21 Marius Turda, „Conservative Palingenesis and Cultural Modernism in Early

Twentieth‐century Romania”, în Totalitarian Movements and Political Religions, vol. 9, nr. 4, 2008, p. 450. 22 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura românã. Studiu de imagologie în context est-central-european, Iaşi, Editura Polirom, 2012, p. 169.


167

interpretare şi aplicare ce-l dau Jidanii acestor idei pe care le-au batjocorit folosindu-le ca o armã pentru cucerirea puterii mondiale absolutistice jidãneşti [...] O reacţiune, o stavilã deci, se impune împotriva rãului stârnit de interpretarea perfidã a aceloraşi idei pentru a cãror realizare cuminte luptãm şi noi, adevãraţii iubitori de oameni, adepţi ai lui Cristos”.23

Printr-o ambivalenţã discursivã care confirmã validitatea observaţiilor lui Eco, Moţa a subliniat constant nu doar potenţialul distructiv, ci şi natura intrinsec inferioarã a alteritãţii antagonizate. Deplasarea argumentaţiei pe terenul axiologiei a oferit prilejul unei ambigue distincţii calitative între ethosul creştin, pe de o parte, descris oximoronic drept o îmbinare a înclinaţiilor belicoase cu spiritul paşnic, şi „morala mozaicã”, de cealaltã parte, cãreia îi era alocat apanajul violenţei: „Rãul din noi e cu mult mai mic decât rãul din Jidani, iar binele din noi, calitãţile noastre nobile, sunt cu mult superioare celor existente în sufletul Ovreilor [...] Sufletul creştinului, ori cât de viciat ar fi, e lipsit de veninul crimei, care e caracteristic sufletului ovreesc”.24

Proiectarea unei atare formule maniheiste, în a cãrei logicã binarã întreaga lume poate fi redusã la un conflict redat în termeni escatologici, purtat între douã entitãţi definite holist, explicã poziţia lui Moţa cu privire la probleme de actualitate ale perioadei interbelice; poate cel mai important exemplu în acest sens îl oferã raportarea sa la Societatea Naţiunilor. Odatã cu apariţia Legiunii „Arhanghelului Mihail”, Moţa a beneficiat de o platformã mai extinsã în vederea diseminãrii propriilor teze, situaţie favorizatã de atenţia deosebitã acordatã de mişcare presei ca vehicul ideologic. Întrucât mediul publicistic autohton era interpretat în optica legionarismului drept un câmp de luptã în sine, context în care combaterea energicã a propagandei „presei jidoveşti din Sãrindar” devenea o datorie moralã,25 un segment important al conţinutului ziarelor legionare a vizat expunerea ameninţãrilor identificate în interiorul sau în afara graniţelor ţãrii.

De la primele numere ale oficiosului mişcãrii, „Pãmântul Strãmoşesc”, Moţa a abordat în notã polemicã anumite episoade diplomatice, în încercarea de a dezvãlui influenţa nocivã a Societãţii Naţiunilor asupra relaţiilor internaţionale pe care ar fi trebuit sã le consolideze în spiritul cooperãrii între popoare. Colaborarea ingenuã a

23 Ion I. Moţa, „Necesitatea naţionalismului radical”, în Dacia Nouã, 20 ianuarie 1923. 24 Idem, „Disciplina jidãneascã”, în Dacia Nouã, 13 ianuarie 1923. 25 Valentin Sãndulescu, „«Sãmânţa aruncatã de diavol»: presa legionarã şi construirea imaginii inamicilor politici (1927-1937)”, în Studia Universitatis Petru Maior. Series Historia, vol. 7, 2007, pp. 153-155.


168

comunitãţilor naţionale, se afirma, ar fi fost posibilã, ba chiar se întrezãrea deja la momentul respectiv, însã nu sub egida structurilor care camuflau interese oculte, ci în formula unei alianţe spirituale a naţionalismelor radicale de pe întreg continentul, animatã de conştiinţa lucidã a inamicului comun: „Într-adevãr, un ferment deosebit de primejdios pentru jidani se observã în ultimul timp în Europa Centralã şi Orientalã: puternice mişcãri antisemite şi chiar încercãri de înţelegeri internaţionale pentru rezolvarea problemei jidãneşti [...] Fãrã a renunţa la nimic din drepturile noastre naţionale şi gata de a le apãra oricând, dorim pe mai departe o înfrãţire cu toate naţiunile împotriva Jidanilor, şi vom lucra pentru ea”.26

Ulterior, denunţarea în termeni similari a Societãţii Naţiunilor şi cãutarea unei formule radicale alternative aveau sã devinã laitmotive ale discursului doctrinarului legionar. Ca membru al elitistului nucleu intelectual structurat în jurul publicaţiei bucureştene „Axa”, în paginile cãreia au fost reluate şi dezvoltate multe dintre concepţiile care animaserã mişcãrile studenţeşti cu un deceniu în urmã,27 Moţa a continuat sã anunţe falimentul iminent al unui sistem edificat în baza pretinsei evaluãri iluzorii a datelor internaţionale la finalul celei dintâi conflagraţii mondiale. Încurajat de ascensiunea fulminantã a naţional-socialismului german, în aceeaşi mãsurã în care la momentul ’22 fusese stimulat de succesul fascismului italian, 28 intelectualul legionar a întrezãrit în conjunctura externã validarea deplinã a propriilor predicţii. În contextul reafirmãrii supremaţiei statului naţional, avansul extremei drepte a fost perceput ca lovitura decisivã datã aspiraţiei conform cãreia umanitatea ar fi tins spre unificarea armonioasã sub egida organismelor internaţionale, deziderat pe care Moţa îl considera cu atât mai ridicol cu cât însãşi Biserica se dovedise incapabilã sã îl transpunã în practicã dupã secole de încercãri: „Ceea ce singura forţã moralizatoare şi unificatoare a omenirii, Biserica cuvântului lui Dumnezeu, nu a putut înfãptui-înfrãţirea popoarelor în spirit de dreptate-s-a crezut a fi posibil prin opera omeneascã (şi încã ateist-masonicã) a Genevei, care n-a întârziat sã ridice «spiritul de la Geneva» la înãlţimi dogmatice”.29

26 Ion I. Moţa, „O vorbã ardeleneascã pentru «lordul» Rothmere”, în Pãmântul Strãmoşesc, 1 septembrie 1927. 27 Valentin Sãndulescu, „Generation, Regeneration, and Discourses of Identity in the Intellectual Foundations of Romanian Fascism: The Case of the Axa Group”, în Diana Mishkova, BalázsTrencsényi, Marja Jalava (eds.), „Regimes of Historicity‟ in Southeastern and Northern Europe, 1890–1945: Discourses of Identity and Temporality, New York, Palgrave Macmillan, 2014, p. 215. 28 Ibidem. 29 Ion I. Moţa, „Spiritul Genevei”, în Axa, 5 martie 1933.


169

Confruntatã cu metamorfozele radicale ale unor vremuri de rãscruce, România ar fi avut o singurã opţiune viabilã, datã de înscrierea fermã în cadrul ordinii fasciste aflate în plinã edificare. În scenariul anticipat de cãtre Moţa, comunitatea naţionalã a fost înzestratã cu o dublã sarcinã, subsumatã noii orientãri a cãrei asumare constituia garantul supravieţuirii sale istorice. Pe de o parte, a fost statuatã necesitatea colaborãrii cu statele care îşi luaserã angajamentul propriei transformãri revoluţionare, Germania naţional-socialistã reprezentând referinţa exemplarã: „[...] prevedem o accentuare a apropierii politice viitoare a României şi Germaniei-iar viitoarea rezolvire mondialã a problemei jidoveşti ca şi reconstrucţia fascistã a Statelor va da naştere unei strânse colaborãri şi frãţii a tuturor Statelor fasciste”; 30 pe de altã parte, a fost subliniat imperativul reconfigurãrii societãţii autohtone prin „reformarea structurii de bazã [...] a Statului”31 pe aliniamente etnice, religioase şi ideologice. În atare condiţii, apare drept fireascã percepţia favorabilã de care comunitatea germanã din România a avut parte în viziunea lui Moţa, aceasta devenind un veritabil etalon calitativ atribuit imaginii abstracte a minoritãţii. Astfel, instituirii raporturilor de strânsã conlucrare între România şi Germania urma sã îi corespundã, în plan intern, transformarea etnicilor germani în cetãţeni autentici, prin acceptarea conştientã a privilegiilor, dar şi a responsabilitãţilor asociate destinului excepţional al comunitãţii naţionale române: „E vorba, bineînţeles, despre Germanii din România cari sunt cetãţeni români. Şi când spunem cetãţeni Români, înţelegem nu numai o simplã încadrare juridicã de esenţã democraticã a unor Germani ca oricare alţii, ci înţelegem pe acei Germani cari, fiind sortiţi a trãi permanent în mijlocul nostru, nu mai pot fi Germani «ca oricare alţii», ci sunt şi trebue sã fie Germani a cãror soartã este indisolubil legatã de soarta ţãrii româneşti”.32

Perpsectiva diseminatã de Moţa în paginile „Axei” a constituit sinteza unor idei expuse in extenso în anii anteriori. Una dintre cele mai relevante mostre ale viziunii sale geopolitice, un vitriolic atac la adresa Societãţii Naţiunilor, a fost datã de o prelegere susţinutã în cadrul Cercului de Studii al Centrului Studenţesc Bucureşti, la finalul anului 1929.33 În grila conspirativã familiarã, expunerea sa oferã o descriere a spectrului disoluţiei identitare asociat acţiunii entitãţilor maligne dornice

30 Idem, „Hitlerismul germanilor din România”, în Axa, 15 octombrie 1933. 31 Idem, „Faza precoroporativã”, în Axa, 6 septembrie 1933. 32 Idem, „Hitlerismul germanilor din România”. 33 Idem, «Liga Naţiunilor. Idealul, viciile şi primejdia ei». Conferinţãţinutã la Cercul de Studii al Centrului Studenţesc Bucureşti în ziua de 15 decembrie 1929, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bica”, 1930.


170

sã imprime lumii o direcţie de evoluţie dictatã exclusiv de propriile interese, forţele vizate fiind oculta iudaicã şi masoneria, surprinse într-o colaborare simbioticã: „[...] un apocaliptic complot s-a urzit contra întregii lumi, a tuturor naţiunilor, mai ales creştine. El tinde a ataca cele douã temelii ale unei naţiuni: naţionalitatea şi spiritualitatea religioasã, creştinã. Iar urzitorii sunt, evident, cei ce profitã, cei ce se înstãpânesc în locul nostru, deasupra noastrã: Jidanii, ajutaţi de francmasonerie”. 34 Ilegitim în drept şi disfuncţional în fapt, complexul organism proiectat sã asigure pacea şi cooperarea internaţionalã este încã o datã descris ca simplã unealtã a complotului mondial: „Societatea Naţiunilor apare pe de o parte, ca o formã de atac contra naţiunilor, iar în pretenţiunile sale de activitate intelectualã, culturalã, ea se vãdeşte a fi o forţã de atac contra spiritului şi a culturii creştine, prin disolvarea culturilor naţionale spre a le înlocui cu un spirit de internaţionalism «umanitar», liber-cugetãtor, individualist. Dar ar fi sã fim incompleţi dacã nu am arãta aici cã în dosul acestei faţade se ascunde aceeaşi mânã neagrã, acelaş complot contra naţiunilor şi a creştinismului despre care am amintit la începutul expunerii noastre şi anume: francmasoneria jidoveascã”.35

Soluţia propusã în încheierea prelegerii armonizeazã convenabil orizontul de aşteptare asociat de intelectualul legionar României interbelice cu reconfigurarea ordinii internaţionale într-o manierã care sã permitã Volksgemeinschaft-ului autohton maxima valorificare a propriului potenţial. Astfel, Moţa vizualizeazã nu doar rãsturnarea unui statu-quo intolerabil, ci dislocarea întregului edificiu geopolitic prin canalizarea forţelor regenerative proprii naţiunii române. Într-un scenariu inspirat de escatologia creştinã, comunitatea naţionalã românã devine vehiculul salvãrii umanitãţii: „[...] În aceastã ţarã, izvoare de energie şi de mântuitoare jertfã, cari ştiu şi cred fãrã clintire cã se vor revãrsa mâine, inaugurând aceastã mare epocã de ascensiune a neamului românesc spre culmea îndrumãrii şi strãlucirii mondiale, demonul masonic va primi prima cruntã încleştare şi izbiturã pe acest pãmânt al Daciei, iar dupã aceasta sfârşitul sãu nu va mai fi departe”.36

Autorul rândurilor citate nu a putut aştepta pasiv deznodãmântul preconizatului Aufbruch-ruptura iminentã de vechea lumea şi inaugurarea unei noi faze a istoriei.37 Printr-o suitã de acţiuni care au variat de la cultivarea unor notabile contacte politice şi diplomatice externe, mergând pânã la asumarea unui angajament militar care i se va dovedi fatal, Moţa a

34 Ibidem, p. 5. 35 Ibidem, pp. 19-20. 36 Ibidem, pp. 22-23. 37 Roger Griffin, Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, New York, Palgrave MacMillan, 2007, p. 9.


171

menţinut mişcarea legionarã în poziţia unei prezenţe vizibile în peisajul extremei drepte europene interbelice.

Activismul internaţional al lui Moţa

Dincolo de afinitãţile reciproce sesizate la nivelul versiunilor

distincte ale fascismului european sau de sentimentul „destinului comun”,38 diferitele expresii ale fenomenului au tatonat posibilitatea instituirii unor forme pragmatice de colaborare, care sã faciliteze avansul propriilor cauze. Poate cele mai relevante iniţiative au aparţinut fascismului italian, ale cãrui ambiţii internaţionale îşi aveau originea în viziunile contradictorii ale lui Mussolini privitoare la direcţia de evoluţie a Europei. În concepţia „Ducelui”, chiar dacã mişcarea şi regimul sãu erau profund tributare circumstanţelor particulare ale spaţiului italian, exemplul acestora putea fi imitat cu succes de cãtre oricare naţiune dornicã sã suprime înãuntrul sãu dubla ameninţare a modernitãţii: „demo-liberalismul” şi comunismul. 39 Ulterior, odatã cu ascensiunea naţional-socialismului german, care a marcat apariţia unui al doilea model pentru pleiada formelor fasciste europene, cercurile decizionale ale regimului mussolinian au cãpãtat o motivaţie adiţionalã în vederea extinderii propriei formule palingenezice la scarã continentalã. 40 Astfel, poate fi explicatã materializarea unor proiecte precum Centrul Internaţional pentru Studiul Fascismului, înfiinţat în 1928 ca o contrapondere la influenţa malignã a internaţionalismului marxist, sau Comitetul de Acţiune pentru Universalitatea Romei (C. A. U. R.), fondat în 1933 cu scopul de a coordona toate activitãţile întreprinse sub egida universalismului fascist.41 Din perspectiva prezentului demers, relevanţa unor atare acţiuni rezidã în cooptarea mişcãrii legionare ca parte integrantã a prefiguratei „internaţionale fasciste”, context în care Moţa a jucat rolul de reprezentant al fascismului românesc pe scena continentalã, dupã cum o indicã semnificativul episod al Congresului de la Montreux.

Fãrã a fi fost cea dintâi manifestare de acest gen coordonatã de cãtre autoritãţile italiene, 42 momentul Montreux a constituit apogeul

38 Arnd Bauerkämper, „A New Consensus?”, p. 238. 39 Roger Griffin, „Europe for the Europeans. Fascist Myths of the European New Order 1922-1992”, în Matthew Feldman (ed.), A Fascist Century, p. 139. 40 Ibidem, p. 135. 41 Ibidem, pp. 144-145. 42 Vezi Paul Jackson, „The International Fascist Congresses”, în Cyprian P. Blamires, Paul Jackson (eds.), World Fascism. A Historical Encyclopedia, Santa Barbara, California, ABC Clio, 2006, p. 340.


172

aspiraţiilor universaliste ale regimului mussolinian. Desfãşurat între 16-17 decembrie 1934, congresul a fost proiectat de cãtre Eugenio Coselschi, preşedintele C. A. U. R., drept o oportunitate pentru adoptarea unui set de repere fundamentale de cãtre toate mişcãrile dornice sã asigure renaşterea propriilor naţiuni. 43 Chiar dacã a reunit reprezentanţi ai Danemarcei, Franţei, Irlandei, Norvegiei, Spaniei, Portugaliei, Greciei, Belgiei, Olandei, Austriei, Elveţiei şi României, întrunirea a fost afectatã de cãtre absenţa de neignorat a unei delegaţii germane, determinatã de incompatibilitatea teoriei rasiale naţional-socialiste cu direcţiile ideologice preferate de „ecumenismul fascist” în versiune italianã.44 De asemenea, lipsa fasciştilor italieni de la congresul pe care ei înşişi îl organizaserã este greu explicabilã, cu atât mai mult cu cât una dintre raţiunile primordiale ale întrunirii a fost datã de îngrijorãrile resimţite la nivelul elitei regimului mussolinian în legãturã cu perspectiva realinierii forţelor extremei drepte europene în jurul modelului nazist. 45 În plus, discuţiile propriu-zise, desfãşurate mai curând într-un ambient conflictual decât în spiritul cooperãrii, nu au putut conduce la adoptarea vreunei mãsuri concrete, singurul rezultat practic al acestora fiind dat de înfiinţarea unui comitet însãrcinat cu elaborarea proiectului internaţionalei fasciste, instituţie autodizolvatã doar câteva luni mai târziu.46

Totuşi, din perspectiva lui Moţa, în ciuda deznodãmântului sãu contraproductiv, congresul de la Montreux a constituit o oportunitate de a dobândi o imagine mai clarã cu privire la poziţia ocupatã de mişcarea legionarã în peisajul fascismului european. Liderul legionar era departe de a fi la primul contact cu mediile radicale din afara graniţelor României, acesta strãduindu-se sã cultive încã din perioada activismului studenţesc anumite conexiuni cu cercurile extremei drepte occidentale. Astfel, este ştiutã existenţa unei legãturi cu Charles Maurras, cãruia Moţa i-a adresat o serie de scrisori elogioase, gest care va apãrea mai târziu drept paradoxal prin prisma statutului liderului Action Française de exponent al dreptei franceze conservatoare,47 aflatã în conflict deschis cu orientãrile fasciste. În egalã mãsurã binecunoscutã este corespondenţa întreţinutã cu publicaţia nazistã Welt-Dienst („Serviciul Mondial”) condusã de cãtre

43 Ibidem. 44 Roger Griffin, „Europe for the Europeans”, p. 145. 45 Aristotle A. Kallis, „The ‘Fascist Effect’: On the Dynamics of Political Hybridization in Inter-War Europe”, în António Costa Pinto, Aristotle A. Kallis (eds.), Rethinking Fascism and Dictatorships in Europe, New York, Palgrave MacMillan, 2014, p. 27. 46 Paul Jackson, „The International Fascist Congresses”, p. 340. 47 Valentin Sãndulescu, „Generation, Regeneration, and Discourses of Identity”, pp. 220-221.


173

fostul diplomat Georg de Pottere şi aflatã în subordinea lui Alfred Rosenberg, confirmare adiţionalã a tezei potrivit cãreia Moţa aloca un rol esenţial mişcãrii legionare în cadrul noii ordini continentale anticipate.48 Nu întâmplãtor, în scrisorile trimise lui de Pottere, Moţa acordã spaţii întinse consideraţiilor pe marginea cooperãrii fascismelor europene, pãrând atras de poziţia redacţiei publicaţiei referitoare la eventuala constituire a unei „Uniuni Pan-Ariene” în structurile cãreia sã fie inseratã şi mişcarea legionarã.49

Astfel, în toamna lui 1934, atunci când membri ai înaltelor eşaloane ale C. A. U. R. l-au informat personal pe Corneliu Zelea Codreanu cu privire la organizarea congresului internaţional fascist, asigurându-se de participarea Legiunii,50 numirea lui Moţa drept delegat din partea acesteia a survenit în mod firesc, nu doar prin prisma poziţiei sale ierarhice sau a influenţei sale doctrinare, cât mai ales datoritã notabilelor sale contacte şi a abilitãţii de care dãduse dovadã în cultivarea legãturilor externe. În plus, angajamentul conducerii C. A. U. R. de a achita toate cheltuielile aferente deplasãrii rezolva impedimentul financiar care reprezentase în trecut o frânã majorã în calea mobilitãţii legionarilor, aspect pe care Moţa a ţinut sã îl sublinieze într-o notã cãtre de Pottere dintr-o dublã raţiune: în primul rând, pentru a justifica absenţa sa de la evenimente similare desfãşurate în trecut, cu precãdere de la o conferinţã organizatã chiar de cãtre Welt-Dienst în vara aceluiaşi an; în al doilea rând, pentru a nu lãsa pãrţii germane impresia eronatã potrivit cãreia prezenţa sa la Montreux ar fi echivalat cu asumarea cauzei universalismului fascist în versiune italianã.51

Desfãşurarea propriu-zisã a congresului a fost departe de a se ridica la înãlţimea aşteptãrilor lui Moţa, dupã cum reiese din cuprinsul unei alte scrisori adresate directorului „Serviciului Mondial”, în care îi este expus un rezumat al discuţiilor. Deşi utilitatea de principiu a întrunirii era afirmatã cu convingere, autorul critica maniera în care problema crucialã a antisemitismului fusese abordatã de cãtre participanţi: „nu mã pot plânge cã, în aceastã problemã de importanţã esenţialã

48 Mircea Platon, „The Iron Guard and the ‘Modern State’. Iron Guard Leaders Vasile Marin and Ion I. Moţa, and the ‘New European Order’”, în Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies, vol. 1, nr. 2, 2012, p. 68. 49 Ibidem, pp. 82-83. 50 Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”: mişcare socialã şi organizaţie politicã. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, pp. 307-309. 51 Ion I. Moţa, Corespondenţa cu Welt-Dienst (1934-1936), Colecţia Europa München, 2000, p. 74. Scrisoare din 6 decembrie 1934.


174

pentru noi am întâlnit rea credinţã, ci numai ignoranţã la unii, şi o insuficientã informaţie la alţii”.52 Rezumând propria sa intervenţie, care a avut efectul nefast de a diviza auditoriul în douã tabere aflate pe poziţii aparent ireconciliabile 53 -cei pentru care minoritatea evreiascã nu constituia o prioritate, respectiv cei în a cãror concepţie antisemitismul trebuia sã fie catalizatorul principal al acţiunii fasciste-Moţa nota: „M-am ferit de a cãuta sã impun o unitate de vedere filosoficã asupra fundamentului problemei (mai ales în chestiunea rasistã), ţinându-mã pe un teren de bun simţ practic: nu se poate contesta faptul cã Jidanii sunt un popor, cã existã popoare şi deci o problemã jidoveascã, fãrã a ne îngriji de a da acestei chestiuni a naţionalitãţilor, pentru moment cel puţin, o aceeaşi explicaţie, rasistã sau numai spiritualistã [...]”. 54 Îndemnul pentru adoptarea unei formule de compromis era fundamentat pe douã direcţii de evoluţie internaţionalã prefigurate în gândirea doctrinarului legionar: pe termen scurt, apãrea ca imperativã armonizarea intereselor fascismului italian şi ale naţional-socialismului german, întrucât, chiar în condiţiile menţinerii unor diferenţe ideologice, implementarea unui cadru unitar la nivelul acţiunilor politico-diplomatice era perceputã ca un punct de pornire esenţial pentru proiectele de mai târziu; în durata lungã, odatã depãşitã faza dialogurilor polemice, desãvârşirea proiectului internaţionalei fasciste ar fi constat în materializarea vechiului deziderat al „frontului mondial anti-iudaic”.55 Referitor la cel dintâi aspect, Moţa îi fãcea cunoscut directorului „Welt-Dienst” angajamentul sãu personal în acest sens: „Ştiţi cã am cerut ca la viitoarele adunãri germanii sã nu fie evitaţi, ci invitaţi. Am menţionat chiar o serie de organizaţiuni cu «Serviciul Mondial» în frunte [...] cerând sã fie invitate la viitoarele adunãri”56, spre satisfacţia lui de Pottere, la rândul sãu adept al instituirii unei agende comune bazate pe cooperare, care îi reamintea doctrinarului legionar drept rãspuns motto-ul ferm al viitoarei „Uniuni Pan-Ariene”: „Putere prin unitate!”.57

Legat de fezabilitatea proiectului internaţionalei fasciste, Moţa se vedea nevoit sã recunoascã instalarea unui impas ca urmare a eşecului congresului; cu toate acestea, obstacolele prezentului erau minimalizate ca simple impedimente conjuncturale, justeţea cauzei antisemite fiind invocatã drept garant al triumfului ulterior: „Am luptat din toate puterile sã ajut cauza antisemitismului, iar dacã n-am putut face minuni, cred totuşi cã am servit

52 Ibidem, p. 75. Scrisoare din 5 februarie 1935. 53 Mircea Platon, „The Iron Guard”, p. 82. 54 Ion I. Moţa, Corespondenţa cu Welt-Dienst, p. 75. 55 Ibidem, pp. 75-76. 56 Ibidem, p. 77. 57 Mircea Platon, „The Iron Guard”, p. 87.


175

cauza comunã, fixând stâlpii pentru viitoarele bãtãlii care vor putea da rezultate mai mulţumitoare [...] Chiar dacã în clipa de faţã concluzia este cã-i prea puţin de fãcut deocamdatã din punct de vedere practic în cauza apãrãrii anti-iudaice [...] surprizele plãcute ale viitorului nu sunt excluse deoarece eloquenţa tezei noastre este de aşa naturã cã nu i se poate rezista”.58

La doar un an dupã exprimarea acestor aşteptãri, evoluţiile epocii aveau sã confirme convingerea doctrinarului legionar conform cãreia potenţialul colaborãrii fasciste era încã viu, dupã cum izbucnirea şi desfãşurarea ulterioarã a Rãzboiului Civil din Spania au demonstrat-o. Angajamentul personal al lui Moţa pe frontul spaniol, o decizie naturalã în lumina concepţiilor sale, a avut o motivaţie ideologicã multiplã, descifrabilã prin analiza însemnãrilor sale cu valoare testamentarã. În esenţã, viziunea sa asupra conflictului iberic a fost articulatã prin suprapunerea peste interpretãrile maniheiste ale realitãţilor geopolitice ale timpului a unor proiecţii reprezentative pentru escatologia legionarã. Supralicitând semnificaţia spiritualã a întregului eveniment în dauna componentei pur ideologice, Moţa a instrumentalizat rãzboiul cãruia îi va cãdea victimã în scopul ranforsãrii imaginii mişcãrii legionare ca avangardã a unei armate creştine implicatã într-o cruciadã contra tuturor forţelor potrivnice,59 confruntate în variatele lor ipostaze (comunismul, oculta iudaicã, francmasoneria, elitele politice decadente etc.).

Retorica reactivã, simbolistica milenarã, reafirmarea mandatului divin, resemnificarea martiriului ca extensie a realitãţilor fizice înspre un plan superior, unde acţiunile mundane ar fi cãpãtat împlinirea lor desãvârşitã-toate aceste repere ideatice s-au îmbinat pentru a da naştere formei finale a Weltanschauung-ului lui Moţa, o concepţie care a transferat datele escatologiei creştine în planul evoluţiilor politico-militare ale Europei interbelice: „Niciodatã, de când a coborât Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii cu atâta urã şi pornire pentru a dãrâma aşezarea, rânduiala creştinã a lumii, ca în zilele noastre. Mor oameni cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sã dãrâme altarele Bisericilor lui Hristos, iar alţii pentru a le apãra. Comunismul este ca fiara cea roşie din Apocalips, care se ridicã pentru a izgoni pe Hristos din lume. Fiara roşie va fi biruitã, fãrãîndoialã, pânã la sfârşit [...] Iar pentru aceasta sã nu fugim din faţa jertfei pentru apãrarea Crucii! [...] Cãci fãrã luptã viteazã, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de oştile lui Lucifer, de

58 Ion I. Moţa, Corespondenţa cu Welt-Dienst, p. 79. Scrisoare din 15 iunie 1935. 59 Constantin Iordachi, „De la credinţa naţionalistã la credinţa legionarã. Palingenezie romanticã, militarism şi fascism în România modernã”, în Constantin Iordachi (ed.), Fascismul european 1918-1945, pp. 334-335.


176

oştile îngerilor rãsculaţi”. 60 . Pentru Moţa, momentul în care sacrificiul suprem pentru cauza unei palingeneze universale a fost asumat ca prerogativã personalã a coincis cu stadiul ultim al viziunii sale asupra lumii, în cadrul cãruia realitatea imediatã şi cea superioarã deveniserã planuri interşanjabile.

Concluzii

Deşi au oscilat între împrumuturi reciproce şi raporturi

concurenţiale, 61 expresiile fascismului european s-au aflat într-o comunicare neîntreruptã de-a lungul întregii perioade interbelice. Inspiratã de sugestiile interpretative lansate în ambientul cercetãrilor comparative contemporane, analiza de faţã a încercat sã schiţeze câteva dintre aspectele prin care mişcarea legionarã s-a apropiat în epocã de corespondentele sale din afara României, prin explorarea succintã a reperelor definitorii structurate în gândirea unuia dintre ideologii sãi exponenţiali. În urma unei priviri de ansamblu asupra activitãţii politice şi intelectuale a lui Ion I. Moţa, de la intenţia de a expune o vastã conspiraţie mondiale în publicistica timpurie pânã la cultivarea unor contacte notabile în mediile radicale occidentale, de la teoretizarea principiilor de urmat în vederea reconfigurãrii ordinii internaţionale pânã la implicarea directã în demersurile întreprinse sub egida universalismului fascist, culminând cu opţiunea fatalã de a abandona confruntarea ideilor în favoarea celei militare, profilul sãu apare ca o ilustrare a interesului proactiv manifestat de mişcarea legionarã pentru mutaţiile propriei epoci. Din perspectivã istoriograficã, concluziile demersului de faţã vin în confirmarea unei direcţii care capãtã deja contururi tot mai clare, vizând depãşirea orizonturilor restrânse ale paradigmei naţionale şi integrarea fascismului în cadrul unui model de lucru capabil sã valorifice implicaţiile internaţionale ale fenomenului. 62 Asumarea unei atare perspective în cazul studiilor dedicate legionarismului ar constitui un catalizator adiţional al avansului îmbucurãtor de pe urma cãruia câmpul cercetãrii beneficiazã în prezent.

60 Ion I. Moţa, Testamentul lui Ion I. Moţa, Bucureşti, Editura Sânziana, 2007, pp. 21-28. 61 Arnd Bauerkämper, „Transnational Fascism”, pp. 237-238. 62 Constantin Iordachi, „Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe”, pp. 193-196.


177

ETAPELE INSTITUŢIONALIZÃRII MODELULUI SOVIETIC ÎN POLONIA ANILOR 1944-1958

Stages of the Institutionalization of the Soviet Model in Poland Between the Years 1944-1958

Isabella Harţuche

Universitatea din Bucureşti

Abstract: The establishment of communist regime in Eastern Europe, in accordance with the directions set by Moscow, was a fluctuating process given the freedom of movement that the Soviet Union had in the region, but also a decisive step in structuring the relations between Moscow and popular democracies based of the center-periphery type. The working hypothesis of this research is represented by the existence of an initial plan thought by Stalin in order to create satellite states in Central and Eastern Europe. The Soviet Army was one of the main tools to implement this plan. And even if Stalin had not clearly delineated on a map the geostrategic boundaries of the Soviet model, there are indications that he deliberated triggered the process (forced actions in neighboring countries between 1939-1940) and had several major targets (Baltic, Poland, Romania). The plan existed, the only element of uncertainty regards the limits of Soviet ,,influence”. Moreover, at the inter-Allied negotiations, Stalin opposed any plan of Allied landing in Balkans which would have meant a limitation of action for the Red Army in the region. This minor clue, points out that Stalin‟s targets were not military (swift completion of military operations), but strategically.

Keywords: P. K. W. N.,1 A. K.,2 troups, Curzon line, USSR.

Armata Roşie a reprezentat un instrument de presiune pentru

impunerea voinţei Moscovei în ceea ce priveşte operarea unor modificãri teritoriale şi impunerea unor administraţii sovietice (Polonia, Transcarpatia, ţãrile baltice şi regiunea Kaliningrad), precum şi în consolidarea poziţiei partidelor comuniste pe eşicherele politice din statele est-europene în absenţa unei adeziuni largi la nivelul populaţiei (România, Ungaria). De altfel, revoltele populare din noile ,,democraţii populare”-din R. D. G., Polonia şi Ungaria, au fost înãbuşite ca urmare a intervenţiei active a trupelor Armatei Roşii staţionate chiar pe teritoriul acestora.

Cu excepţia Cehoslovaciei şi Bulgariei, unde acţiunile violente ale Armatei Roşii împotriva populaţiei au fost reduse ca volum, dar şi în intensitate, în celelalte state, Polonia, România, Ungaria şi R. D. G., regimul de teroare din timpul conflagraţiei s-a prelungit şi ulterior încheierii ostilitãţilor militare. Aceastã situaţie a limitat aderenţa populaţiei la ideologia comunistã, regimurile de ,,democraţie popularã” fiind instaurate

1 Comitetul Polonez de Eliberare Naţionalã. 2 Armia Krajowa.


178

prin mijloace şi acţiuni subversive, cu largul concurs al comandamentelor militare sovietice şi reprezentanţilor U. R. S. S. în Comisiile Aliate de Control.

Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul statelor est-europene a reprezentat pentru Moscova o garanţie suplimentarã a faptului cã liderii comunişti locali vor transpune în practicã directivele primite. Ca instrument de control, Moscova şi-a asigurat prezenţa în Birourile Politice ale partidelor comuniste, precum şi în structurile de forţã a unor foşti ofiţeri în Armata Roşie sau agenţi sovietici cu origini autohtone şi care şi-au asumat în mod formal şi cetãţenia statului de origine. Aceastã practicã a fost utilizatã pe scarã largã în Polonia şi Ungaria, şi la o dimensiune mai redusã în celelalte state est-europene.

Cel de-al Doilea Rãzboi Mondial a modificat major configuraţia geopoliticã a continentului european. Concentrându-şi energiile pentru distrugerea Germaniei, anglo-americanii au neglijat consecinţele consolidãrii puterii U. R. S. S. La sfârşitul conflagraţiei mondiale, ţãrile din Europa Centralã şi de Rãsãrit erau ocupate de armatele sovietice. În doar 5 ani, Moscova a impus regimuri ,,democrat-populare” în statele ,,eliberate” de Armata Roşie, printr-un amestec de forţã şi intimidare. Dupã consolidarea poziţiilor partidelor comuniste impuse la putere de U. R. S. S., tovarãşii de drum au fost înlãturaţi, iar comuniştii au preluat integral puterea şi au trecut în forţã la stalinizarea ţãrilor respective. De altfel, Francois Furet afirma: „Nu este suficient ca aceste state sã fie prietene ale Uniunii Sovietice. Nu este suficient nici mãcar ca ele sã-i fie supuse. Trebuie sã aibã acelaşi regim, aceleaşi instituţii şi sã utilizeze aceleaşi cuvinte ca sã mascheze aceeaşi realitate”.3

Constituirea Comitetului Polonez de Eliberare Naţionalã cu acordul Moscovei şi impunerea autoritãţii acestuia cu sprijinul

Armatei Roşii

Primul caz de implicare a U. R. S. S. în politica internã a unui stat est-european s-a înregistrat în Polonia, prin înfiinţarea, la Moscova, în 21 iulie 1944, a Comitetului Polonez de Eliberare Naţionalã (P. K. W. N.), care se dorea a fi un substitut la guvernul polonez aflat în exil la Londra.

Comitetul, condus de Edward Osobka-Morawski, avea în componenţã cinci membri ai Partidului Muncitoresc Polonez-P. P. R. (de orientare comunistã), patru foşti ţãrãnişti, trei din Partidul Socialist Muncitoresc Polonez, unul din Partidul Democrat, precum şi doi membri neafiliaţi politic. Diversitatea politicã a membrilor Comitetului

3 Francois Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 433.


179

era menitã sã scoatã în evidenţã larga susţinere popularã a acestuia şi sã legitimeze preluarea puterii de cãtre comunişti.

La 22 iulie 1944, a fost publicat ,,Manifestul P. K. W. N. cãtre poporul polonez”, în care se fãcea apel la luptã împotriva ocupantului fascist, se anunţa înfrângerea Germaniei Naziste şi se sublinia rolul Armatei Roşii în eliberarea ţãrii, alãturi de armata polonezã ce fusese constituitã sub controlul Moscovei. În ,,Manifest” se menţiona faptul cã P. K. W. N. este singura putere legalã din Polonia, în timp ce guvernul în exil era apreciat ca „uzurpator” şi „nelegal”. Prin formulãrile propagandistice (reforma agrarã; restituirea bunurilor capturate de ocupantul german; stabilirea graniţei vestice pe Oder, cu alipirea Pomeraniei şi a Sileziei Superioare la Polonia) sau ambigue (graniţa esticã urma sã fie bazatã pe „o linie de vecinãtate amicalã”), precum şi prin dezinformãri de genul (relaţii externe bazate pe alianţele cu U. R. S. S., Cehoslovacia, S. U. A., Anglia şi Franţa; necesitatea primirii de despãgubiri de rãzboi, din partea Germaniei), ,,Manifestul” era menit sã inducã, în mod fals, ideea cã P. K. W. N. continuã politica tradiţionalã polonezã şi cã reprezintã puterea legitimã.4

Recunoaşterea imediatã a P. K. W. N. de cãtre U. R. S. S. a determinat crearea a douã centre de putere poloneze: guvernul în exil de la Londra, care se bucura de sprijinul majoritãţii populaţiei şi care fusese recunoscut de puterile occidentale, respectiv P. K. W. N., cu o aderenţã redusã în rândul populaţiei, dar care era sprijinit de U. R. S. S. şi impus de Armata Roşie.

Pe mãsura „eliberãrii” teritoriului polonez de cãtre Armata Roşie, în localitãţile din spatele frontului se constituiau centre de putere controlate de P. K. W. N. Impunerea noului guvern şi a administraţiei locale a fost realizatã cu sprijinul direct al Armatei Roşii, dar şi al serviciilor speciale sovietice. Trupele sovietice au fost implicate deopotrivã atât în protecţia fizicã a membrilor administraţiei P. K. W. N., cât şi în eliminarea grupurilor din rezistenţa polonezã afiliate guvernului de la Londra.

O dovadã a implicãrilor forţelor militare sovietice în sprijinul P. K. W. N. o constituie instrucţiunile din partea guvernului sovietic, din 2 august 1944, cãtre Nikolai Bulganin, care traseazã sarcinile asociate noii funcţii a acestuia de reprezentant al U. R. S. S. pe lângã P. K. W. N. Pe de o parte, lui Bulganin i s-a ordonat sã ofere sprijin adminstraţiei şi aparatului de securitate al P. K. W. N. aflate în formare iar, pe de altã

4 Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor 1918-1989, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2007, pp. 312-314.


180

parte, acesta era însãrcinat cu eliminarea formaţiunilor politice şi militare pe care guvernul polonez aflat în exil le mai avea active în teritoriile ocupate de Armata Roşie.5

În strânsã conexiune cu însãrcinãrile lui Bulganin, ordinele de misiune, din 23 august 1944, cãtre trupele sovietice specificau în mod clar mãsurile urgente care trebuiau luate împotriva unitãţilor poloneze din Armia Kraiowa (A. K.) aflate la vest de linia Curzon şi care încercau sã ajungã la Varşovia pentru a sprijini revolta declanşatã, la 1 august 1944, în capitala polonezã împotriva trupelor germane.6

Acest ordin ilustreazã poziţia lui Stalin faţã de Insurecţia de la Varşovia, perceputã de liderul sovietic drept o ameninţare la adresa planurilor Moscovei de substituire a guvernului în exil de la Londra, cel care a iniţiat insurecţia, cu guvernul marionetã reunit în cadrul P. K. W. N. Revolta polonezã, declanşatã în momentul pãtrunderii, la 31 iulie 1944, a primelor trupe sovietice în periferiile Varşoviei (cartierul Praga, de pe partea de rãsãrit a Vistulei), a devansat planurile sovietice de ocupare a capitalei poloneze (atacul decisiv fusese stabilit pentru 8 august).7 Ulterior, Stalin a ordonat oprirea înaintãrii Armatei Roşii pe Vistula, a tergiversat discuţiile cu guvernul polonez în exil (desfãşurate la Moscova în intervalul 3-9 august) şi a refuzat sã admitã aterizarea avioanelor aliate ce paraşutau ajutoare pentru insurgenţi în zona aflatã sub controlul sovieticilor.

Astfel, deşi diviziile de partizani ai A. K. din regiunea Volîn luptaserã alãturi de unitãţile sovietice, în cursul lunii iulie, pentru eliberarea regiunilor Vilnius, Lvov şi Lublin, ulterior declanşãrii Insurecţiei de la Varşovia (1 august-2 octombrie), trupele sovietice au trecut la dezarmarea militarilor din A. K., urmatã de înrolarea acestora în Divizia Tadeusz Kosciuszko (creatã de sovietici din prizonieri polonezi) sau deportarea în Rusia a celor care se opuneau. În urma acţiunii militare sovietice, întreg statul major al forţelor poloneze de partizani din zona Lvov şi Lublin, precum şi câteva zeci de mii de militari polonezi au fost arestaţi şi deportaţi.8

Amploarea acţiunilor represive ale Armatei Roşii împotriva polonezilor în timpul insurecţiei de la Varşovia este ilustratã de raportul N. K. V. D. cãtre Stalin, din octombrie 1945, care menţioneazã cã, la

5 Leonid Gibianskii, Norman M. Naimark, The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, 1944-1949, Boulder, Westview Press, 1997, p. 11. 6 Ibidem, p. 12. 7 Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor, p. 315. 8 Ibidem, p. 309.


181

acea datã, în lagãrele N. K. V. D. se aflau mai mult de 27.000 de mii de polonezi, cei mai mulţi dintre aceştia fiind arestaţi în cursul anului 1944.9

Armata Roşie şi trupele N. K. V. D.-factori decisivi în eliminarea mişcãrii de rezistenţã din Polonia

În teritoriile poloneze încorporate la U. R. S. S., respectiv

regiunile Vilnius şi Lvov, Armata Roşie şi serviciile speciale sovietice au trecut la anihilarea partizanilor polonezi, care au iniţiat acţiuni de împiedicare a stabilirii administraţiei sovietice în aceste teritorii. Pentru eliminarea elementului polonez din regiunea încorporatã la U. R. S. S., în octombrie 1944, guvernul sovietic şi P. K. W. N. au semnat un acord privind relocarea populaţiei poloneze în teritoriile aflate în guvernarea P. K. W. N. În baza acestui acord, în termen de un an, cu sprijin sovietic, au fost relocaţi aproximativ douã milioane de polonezi.10

În urma eliberãrii ultimelor teritorii poloneze de sub ocupaţia germanã (ianuarie 1945), sovieticii au iniţiat noi acţiuni de eliminare a grupãrilor din A. K. polonezã din clandestinitate. Întrucât menţinerea A. K. a fost interpretatã de Stalin drept o activitate pro-germanã şi pro-fascistã, în februarie 1945, guvernul polonez de la Londra a decis dizolvarea oficialã a acesteia, facţiunile acesteia urmând sã acţioneze în conspirativitate. De altfel, majoritatea grupurilor din A. K. au tratat dizolvarea drept o mişcare tacticã, ele continuând lupta împotriva administraţiei controlate de comunişti.

Potrivit unor estimãri ale poliţiei secrete poloneze, existau aproximativ 300 de grupuri de partizani, cu un efectiv de pânã la 30.000 de membri.11 Majoritatea dintre acestea au fost anihilate în intervalul toamna lui 1945-decembrie 1946, ca urmare a acţiuniilor directe ale Armatei Roşii şi trupelor N. K. V. D. Trupele sovietice acţionau, de altfel, în baza clauzei secrete a ,,Acordului de frontierã polono-sovietic”, semnat la 16 august 1945, potrivit cãreia puteau iniţia acţiuni, fãrã a înştiinţa autoritãţile poloneze, împotriva mişcãrii de rezistenţã poloneze.12 Totodatã, 15 din cele 35 de regimente ale N. K. V. D. care acţionau pe

9 Leonid Gibianskii, Norman M. Naimark, The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, p. 13. 10 Rafal Wnuk, ,,History of the Anti-Communist Conspiracy in Poland after the Second World War (1944–1956)”, în Dorothy Rogers, Wheeler Joshua, Zavacká Marína, Casebier Shawna (eds.), Topics in Feminism, History and Philosophy, volum 6, Viena, IWM Junior Visiting Fellows Conferences, 2000, p. 3. 11 Ibidem, p. 6. 12 Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor, p. 358.


182

teritoriul statelor est-europene staţionau în Polonia, fiind implicate în acţiuni directe de eliminare a rezistenţei sau în antrenarea trupelor poliţiei secrete poloneze pentru lupta împotriva trupelelor de partizani.13

Contribuţia decisivã a trupelor sovietice la anihilarea mişcãrii de rezistenţã poloneze a fost perceputã ca atare de autoritãţile comuniste de la Varşovia, astfel încât în noiembrie 1946 când Stalin a iniţiat retragerea trupelor N. K. V. D. din Polonia, preşedintele Boleslaw Bierut i-a solicitat liderului sovietic sã amâne decizia pentru ca administraţia comunistã sã-şi poatã consolida poziţiile. 14 Urmare a acestui episod, trupele N. K. V. D. au participat în 1947 la anihilarea ultimelor tentative armate de amploare ale mişcãrii de rezistenţã poloneze, coagulate în jurul organizaţiei Uniunea Libertãţii şi Independenţei.

Consilierii sovietici militari-instrumentul folosit de Moscova în sovietizarea armatei şi a instituţiilor de forţã

Încã din 1944, în momentul intrãrii Armatei Roşii pe teritoriul

Poloniei, Moscova a desemnat o serie de consilieri pe lângã liderii comunişti polonezi. Sistemul a fost formalizat, la 20 februarie 1945, când Ministerul Apãrãrii din U. R. S. S. a lansat ordinul nr. 7558 privind consilierii de securitate sovietici în Polonia. În baza acestuia, generalul Ivan A. Serov a fost numit, la 1 martie 1945, consilierul principal al N. K. V. D. pe lângã Ministerul Securitãţii Publice din Polonia. Ofiţeri de securitate sovietici au fost detaşaţi atât pe lângã sediul central al M. P. S., cât şi în cadrul birourilor regionale. În 1953, existau 30 de consilieri în cadrul M. P. S. şi alţi 25 la nivel local.15

Similar, în cadrul armatei poloneze au fost detaşaţi mai mulţi ofiţerii de rang înalt din Armata Roşie, în frunte cu mareşalul sovietic de origine polonezã Konstantin Rokossowski, care a deţinut, în intervalul 1949-1956, funcţia de ministru al apãrãrii în guvernul polonez (membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi adjunct al comandantului trupelor Tratatului de la Varşovia din 1955).

Imediat dupã instalarea în funcţia de ministru al apãrãrii (noiembrie 1949), Rokossowski (la momentul numirii era comandantul

13 Rafal Wnuk, ,,History of the Anti-Communist Conspiracy in Poland after the Second World War (1944–1956)”, în Topics in Feminism, History and Philosophy, pp. 8-9. 14 Ibidem, p. 10. 15 Leszek W. Gluchowski, Edward Jan Nalepa, ,,The Soviet-Polish Confrontation of October 1956: The Situation in the Polish Internal Security Corps”, în Cold War International History Project, Working Paper no. 17, Washington, Woodrow Wilson International Center for Scholars, 1997, p. 4.


183

garnizoanei sovietice ce staţiona la Legnica lângã Varşovia) a iniţiat, cu sprijinul ataşatului militar sovietic generalul I. Kozak, un amplu proces de reformã a armatei poloneze. În realitate, acest proces a însemnat epurarea din serviciul activ a circa 10.000 de ofiţeri16 şi infiltrarea armatei poloneze cu ofiţeri sovietici, majoritatea agenţi ai serviciului de spionaj militar sovietic (G. R. U.). Ca urmare, în 1952, aproximativ 90% din funcţiile de comandã ale armatei poloneze erau deţinute de ofiţeri sau agenţi sovietici.17

Consilierii sovietici au fost retraşi în noiembrie 1956, ulterior conflictului sovieto-polonez din septembrie-octombrie. Memorandumul lui Hruşciov cãtre Gomulka, din 22 octombrie, evidenţiazã faptul cã desfinţarea instituţiei consilierilor sovietici din Polonia a avut la bazã o decizie a Comitetului Central al P. C. U. S., în timp ce decizia de eliminare a ofiţerilor sovietici din armata polonezã a fost lãsatã la latitudinea oficialilor polonezi.18

Octombrie 1956-conflictul sovieto-polon

Discursul lui Hruşciov la cel de-al XX lea Congres al P. C. U. S. de la Moscova (14-25 februarie 1955), urmat de declanşarea procesului de destalinizare în toate statele blocului comunist, precum şi dispariţia prim-secretarului Partidului Muncitoresc Unit Polonez-Boleslaw Bierut (12 martie 1946) au deschis un conflict la vârful partidului comunist polonez şi au alimentat speranţele societãţii poloneze într-o liberalizare a regimului politic.

Revolta muncitorilor de la Poznan (iunie 1956) a reliefat sentimentele antisovietice ale populaţiei şi a determinat autoritãţile comuniste sã intervinã în forţã împotriva manifestanţilor (28-29 iunie). Evenimentele de la Poznan au adâncit animozitãţile dintre facţiunile P. M. U. P. aflate în conflict, şedinţa Biroului Politic din 13 octombrie 1956 marcând intensificarea discuţiilor pe tema raporturilor polono-sovietice.

Discursul lui Wladyslaw Gomulka, reabilitat de puţin timp, cu privire la necesitatea „normalizãrii” relaţiilor polono-sovietice pentru „a

16 Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor, p. 391. 17 T. Rakowska-Harmstone, C. D. Jones, I. Sylvian, Warsaw Pact. The Question of Cohesion, volum II, Ottawa, Operational Research and Analysis Establishment, 1984, p. 63. 18 ,,Memorandum from Khrushchev to Gomulka Recalling Soviet Advisors”, disponibil electronic la http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/116957 (accesat la 16 octombrie 2016).

http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/116957


184

stãvili manifestãrile anti-sovietice ale populaţiei”, 19 a generat iritarea lui Rokossowski.

În contrapartidã, ambasadorul sovietic Panteleimon Ponomarenko, a comunicat, la 18 octombrie, primului secretar al P. M. U. P. Edward Ochab cã Kremlinul este iritat de starea de spirit antisovieticã din Polonia şi cã, a doua zi, avea sã soseascã o delegaţie sovieticã la Varşovia pentru a analiza situaţia la faţa locului.

În noaptea de 18-19 octombrie, la ordinul mareşalului Rokossowski, trupele sovietice staţionate în Polonia au început marşul cãtre Varşovia, fãrã o informare prealabilã a liderilor P. M. U. P. De asemenea, porturile poloneze la Marea Balticã au fost blocate de flota sovieticã, iar trupele Armatei Roşii de pe teritoriul U. R. S. S. din vecinãtatea graniţei cu Polonia au fost puse în stare de alertã. Partea sovieticã a mascat adevãratele intenţii ale acţiunii militare, susţinând cã trupele sovietice din Grupul de Armatã Nord desfãşurau un „exerciţiu militar”.20

Pe 19 octombrie s-au desfãşurat lucrãrile celei de-a VIII-a Plenare a Comitetului Central al P. M. U. P., cu participarea delegaţiei sovietice conduse de Nikita Hruşciov. Cu aceastã ocazie, în pofida rezervelor venite din partea sovieticã, Wladyslaw Gomulka a fost ales prim-secretar al P. M. U. P. Evenimentul a generat mari manifestaţii populare de susţinere a noului lider, determinându-l pe Hruşciov sã caute o soluţie de compromis, cu atât mai mult cu cât Gomulka a oferit asigurãri, inclusiv în declaraţii publice, cu privire la faptul cã Polonia rãmânea un membru loial al Pactului de la Varşovia.

Prelungirea exerciţiului militar sovietic pânã la 23 octombrie, indicã faptul cã sovieticii erau pregãtiţi oricând sã recurgã la opţiunea militarã şi sã formeze un grup pro-moscovit în cadrul P. M. U. P., similar modelului ce va fi utilizat în Ungaria în noiembrie 1956.21

În urma negocierilor polono-sovietice, Gomulka a reuşit sã obţinã, în schimbul rãmânerii trupelor sovietice pe teritoriul polonez, câteva avantaje de naturã politicã (o oarecare marjã de autonomie în raport cu Moscova; retragerea lui Rokossovski şi a câtorva zeci de consilieri militari sovietici-13 noiembrie 1956), respectiv avantaje de

19 Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prãbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 65. 20 Grupul Sovietic de Armatã Nord era staţionat în peste 35 de garnizoane în Nordul şi Vestul Poloniei, având în compunere inclusiv o divizie blindatã, una mecanizatã, precum şi forţe aeriene. 21 Leszek W. Gluchowski, Edward Jan Nalepa, ,,The Soviet-Polish Confrontation of October 1956”, pp. 64-65.


185

ordin economic şi financiar. 22 De alfel, opinia publicã polonezã a perceput retragerea lui Rokossovski drept un simbol al ieşirii Poloniei de sub dominaţia U. R. S. S. 23 Ulterior acestui episod prezenţa militarã sovieticã în Polonia a devenit tot mai discretã.

Armata Sovieticã a reprezentat unul dintre cele mai importante instrumente ale Moscovei în instaurarea regimului comunist în Europa Centralã şi de Est. Cu excepţia Cehoslovaciei şi Bulgariei, unde acţiunile violente ale Armatei Roşii împotriva populaţiei au fost reduse ca volum, dar şi în intensitate, în celelalte state, Polonia, România, Ungaria şi R. D. G., regimul de teroare din timpul conflagraţiei s-a prelungit şi ulterior încheierii ostilitãţilor militare. Aceastã situaţie a limitat aderenţa populaţiei la ideologia comunistã, regimurile de ,,democraţie popularã” fiind instaurate prin mijloace şi acţiuni subversive, cu largul concurs al comandamentelor militare sovietice şi reprezentanţilor U. R. S. S. în Comisiile Aliate de Control.

Încã din perioada 1944-1945, în plin rãzboi, Armata Roşie a reprezentat un instrument de presiune pentru impunerea voinţei Moscovei în ceea ce priveşte operarea unor modificãri teritoriale şi impunerea unor administraţii sovietice (Polonia, Transcarpatia, ţãrile baltice şi regiunea Kaliningrad), precum şi în consolidarea poziţiei partidelor comuniste pe eşicherele politice din statele est-europene în absenţa unei adeziuni largi la nivelul populaţiei (România, Ungaria). Chiar şi în Cehoslovacia şi Bulgaria, unde factorii interni au jucat un rol important în instaurarea comunismului, prezenţa armatei sovietice în aceste state a avut rolul de a asigura ireversibilitatea procesului. De altfel, revoltele populare din noile ,,democraţii populare”, din R. D. G., Polonia şi Ungaria, au fost înãbuşite ca urmare a intervenţiei active a trupelor Armatei Roşii staţionate chiar pe teritoriul acestora.

Armata Roşie a reprezentat un factor decisiv în consolidarea poziţiilor partidelor comuniste, prin anihilarea treptatã a principalelor puncte de rezistenţã instituţionalã (regalitatea în România; autoritatea preşedintelui Edvard Benes în Cehoslovacia; controlul asupra instituţiilor de forţã), politicã (fraudarea alegerilor, scoaterea în afara legii a partidelor care nu se conformau politicii Moscovei), militarã (acţiuni de epurare) şi socio-economicã (naţionalizarea mijloacelor de producţie; iniţierea unor reforme agrare). Aceste acţiuni s-au desfãşurat, în cele mai multe cazuri, cu

22 Ioan Scurtu (coord.), Structuri politice în Europa Centralã şi de Sud-Est (1918-2001), volum I, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, pp. 219-220. 23 Leszek W. Gluchowski, Edward Jan Nalepa, ,,The Soviet-Polish Confrontation of October 1956”, p. 11.


186

girul Kremlinului şi sub supervizarea trupelor Armatei Roşii sau a reprezentanţilor serviciilor secrete sovietice.

Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul statelor est-europene a reprezentat pentru Moscova o garanţie suplimentarã a faptului cã liderii comunişti locali vor transpune în practicã directivele primite. Ca instrument de control, Moscova şi-a asigurat prezenţa în Birourile Politice ale partidelor comuniste, precum şi în structurile de forţã a unor foşti ofiţeri în Armata Roşie sau agenţi sovietici cu origini autohtone şi care şi-au asumat în mod formal şi cetãţenia statului de origine. Aceastã practicã a fost utilizatã pe scarã largã în Polonia şi Ungaria, şi la o dimensiune mai redusã în celelalte state est-europene.

Înfiinţarea Tratatului de la Varşovia a asigurat cadrul pentru legitimarea prezenţei forţelor militare sovietice pe teritoriul Ungariei şi României dupã semnarea Acordului de Stat austriac (15 mai 1955), respectiv a controlului U. R. S. S. în materie de probleme militare prin desemnarea unei comandament unic.

Presiunea U. R. S. S. asupra Poloniei şi intervenţia militarã din Ungaria a accelerat procesul de redobândire, de cãtre statele est-europene a unor forme de suveranitate naţionalã. Majoritatea ofiţerilor sovietici care au activat în structurile militare ale statelor est-europene sau drept consilieri militari s-au reîntors la Moscova. Mai mult, a determinat U. R. S. S. sã revizuiascã politica staţionãrii trupelor sovietice în Europa de Est. Astfel, în 1956 şi 1957, Moscova a încheiat un acord cu Polonia, Ungaria, Români şi R. D. G. prin care se stabileau termenii staţionãrii forţelor militare sovietice pe teritoriul acestor state. Ultimul gest al schimbãrii de atitudine a fost decizia de retragere a forţelor Armatei Roşii din România în 1958.


187

ECOURI POLITICO-IDEOLOGICE ALE CONSFÃTUIRII PARTIDELOR COMUNISTE ŞI MUNCITOREŞTI

DIN IUNIE 1960 (I) Political and Ideological Echoes of the June 1960 Meeting of the

Communist and Workers’ Parties (I)

Lect. univ. dr. Mihai Croitor, Dr. Sanda Borşa Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: Following the Meeting of the Communist and Workers‟ Parties held in

Bucharest between June 24 and 26, 1960, a large part of the communist and workers‟ parties from the socialist countries expressed their views on this conference through secret letters. Of course, most parties will comply with the Soviet commandments on ,,the nature of the contemporary era”, ,,the forms of transition to socialism”, ,,the issue of war and peace” and ,,the peaceful coexistence”, criticizing the Chinese ideological ,,heresies”. In contrast, the Party of Labour of Albania will criticize the way the Bucharest conference was organized, thus adopting a different position from that of the majority of the communist and workers‟ parties from the socialist states.

Keywords: June 1960 Meeting of the Communist and Workers’ Parties, Sino-Soviet Split, Communism, Marxism-Leninism, ideological debates, Nikita S. Khrushchev.

Organizatã între 24-26 iunie 1960 la Bucureşti, consfãtuirea

partidelor comuniste şi muncitoreşti din iunie 1960 avea sã consacre profunda diviziune ideologicã a monolitului comunist. Contemporanii evenimentului în cauzã, însã, nu aveau sã perceapã aceastã rupturã ideologicã, o atare percepţie fiind determinatã de faptul cã principalele dezbateri care au jalonat aceastã consfãtuire s-au desfãşurat în spatele uşilor închise. În plus, comunicatul elaborat la finalul întâlnirii de la Bucureşti nu menţiona, în mod evident, amplele disensiuni ideologice manifestate pe parcursul acestei consfãtuiri, menţinând aparenţa unitãţii ideologice a lagãrului comunist. 1 Mai mult decât atât, inclusiv astãzi istoriografia naţionalã şi internaţionalã tinde sã neglijeze rolul consfãturii de la Bucureşti în cadrul conflictului sovieto-chinez, preferându-se analizarea acestei rupturi din perspectiva diferendelor ideologice dintre Partidul Comunist Chinez (PCC) şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) manifestate pe parcursul consfãtuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti covocatã în noiembrie 1960 la Moscova. Nu vom stãrui, însã, pe parcursul acestui studiu asupra divergenţelor sovieto-

1 „Comunicatul cu privire la întâlnirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste”, în Scânteia, XXIX, număr 4872, 28 iunie 1960, p. 1.


188

chineze manifestate pe parcursul consfãtuirii din iunie 1960, cantonându-ne, în schimb, atenţia asupra urmãrilor politico-ideologice ale întâlnirii de la Bucureşti.2

De la bun început trebuie subliniat faptul cã ecourile politico-diplomatice ale consfãtuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti din iunie 1960 au fost determinate de douã documente diseminate în rândul participanţilor la întâlnirea de la Bucureşti: o notã informativã sovieticã referitoare la diferendele sino-sovietice (elaboratã în 21 iunie 1960, aşadar înainte de debutul consfãtuirii) şi o declaraţie din 26 iunie 1960 a delegaţiei PCC prezentã la Bucureşti, referitoare la modul în care a fost organizatã întâlnirea de la Bucureşti.

Primul dintre ele, elaborat de cãtre CC al PCUS, reprezenta o amplã expunere a divergenţelor sino-sovietice, în paralel cu sublinierea ,,legitimitãţii” interpretãrilor Kremlinului. În cele ce urmeazã, fãrã a intra în detalii, ne vom focaliza atenţia asupra principalelor puncte divergente ilustrate în aceastã notã informativã sovieticã, structuratã în şapte capitole distincte. De la bun început, documentul sovietic sublinia sprijinul pe care PCUS îl acordase PCC încã înainte de proclamarea Republicii Populare Chineze (RPC), exprimându-şi dezamãgirea cu privire la apariţia unor interpretãri ideologice chineze contrare celor promovate de cãtre Kremlin. În aceastã ordine de idei, sovieticii condamnau diseminarea prin intermediul presei centrale chineze a trei articole („Trãiascã leninismul”; „Înainte, pe calea arãtatã de marele Lenin” şi „Sã ne unim sub steagul revoluţionar al lui Lenin!”), reunite ulterior în broşura intitulatã „Trãiascã leninismul”, 3 articole care promovau o

2 Pentru o perspectivă detaliată asupra dezbaterilor ideologice care au jalonat consfătuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti din iunie 1960 vezi: „Document 2: 24 iunie 1960, Bucureşti. Stenograma consfăturirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste, referitoare la divergenţele ideologice sovieto-chineze (fragment)”; „Document 3: 25 iunie 1960, Bucureşti. Stenograma consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, referitoare la divergenţele ideologice sovieto-chineze (fragment)”; „Document 4: 26 iunie 1960, Bucureşti. Stenograma consfăturirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste, referitoare la poziţia delegaţiei chineze faţă de semnarea comunicatului întâlnirii”; „Document 5: 26 iunie 1960, Bucureşti. Stenograma consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, referitoare la divergenţele ideologice sovieto-chineze (fragment)”, în Mihai Croitor (ed.), La Bucureşti s-a scris: „Sciziune!”. Consfătuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti din iunie 1960, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, pp. 66-306. 3 Vezi în acest sens: Long Live Leninism, Peking, Foreign Languages Press, 1960, passim.


189

viziune ideologicã distinctã comparativ cu cea sovieticã.4 În egalã mãsurã, sovieticii se declarau nemulţumiţi de comportamentul adoptat de cãtre reprezentanţii chinezi în cadrul celei de XI-a sesiuni a Federaţiei Sindicale Mondiale (FSM), desfãşuratã între 5-8 iunie 1960 la Beijing.5 „Tovarãşii chinezi-sublinia nota informativã sovieticã-s-au silit sã facã din punctele lor de vedere, diferite de linia generalã a mişcãrii comuniste internaţionale, o linie a mişcãrii muncitoreşti internaţionale în persoana FSM. Toate aceste acţiuni ale tovarãşilor chinezi au constituit în fond un apel, o chemare deschisã adresatã organizaţiei sindicale internaţionale, împotriva punctelor de vedere ale PCUS şi ale celorlalte partide comuniste în multe probleme internaţionale. Aceastã concluzie este confirmatã şi de faptul cã şedinţa Consiliului General al FSM a fost precedatã de publicarea în presa chinezã a unei serii de articole, în care poziţia PCUS în problemele de bazã ale dezvoltãrii internaţionale actuale şi în problemele teoriei şi tacticii leniniste a fost supusã în mod direct sau indirect unei critici. Dupã cum subliniazã înşişi tovarãşii chinezi, unele din aceste articole, şi anume: «Trãiascã leninismul» din revista «Hunţi», «Înainte, pe calea arãtatã de marele Lenin» din ziarul «Jenmin Jibao», precum şi raportul ţinut de membrul adjunct al Biroului Politic al CC al Partidului Comunist Chinez, tov. Liu Din-i la şedinţa solemnã închinatã aniversãrii a 90 de ani de la naşterea lui V. I. Lenin, oglindesc linia CC al Partidului Comunist Chinez. Tovarãşii chinezi rãspândesc stãruitor aceste articole în celelalte ţãri socialiste, fãcând aceasta adesea peste capul conducerii partidelor frãţeşti”.6

În esenţã, sovieticii identificau şase chestiuni disticte care formau obiectul divergenţelor ideologice sovieto-chineze. Prima dintre ele viza „caracterul epocii contemporane”, Kremlinul reproşând Beijingului unilateralismul promovat vis-a-vis de aceastã chestiune. Astfel, potrivit sovieticilor: „În ultimul timp însã tovarãşii chinezi vãd numai o singurã laturã a epocii contemporane şi subliniazã prin toate mijlocele cã epoca contemporanã este epoca imperialismului, rãzboaielor şi revoluţiilor. Ei considerã cã cine nu defineşte în felul acesta epoca contemporanã se abate de la aprecierea leninistã datã naturii imperialismului”.7 La polul opus, CC al PCUS, invocând Declaraţia de la Moscova din 1957,8 sublinia faptul cã: „Aprecierea epocii contemporane numai ca epocã a imperialismului, a rãzboaielor şi revoluţiilor nu prezintã o analizã

4 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A. N. I. C. ), Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar 33/1960, f. 6. 5 Pentru o perspectivă detaliată asupra divergenţelor sino-sovietice manifestate pe parcursul sesiunii FSM din iunie 1960 vezi: Ibidem, dosar 34/1960, ff. 1-13. 6 Ibidem, dosar 33/1960, f. 10. 7 Ibidem, f. 12. 8 Pentru o perspectivă detaliată asupra acestei declaraţii, vezi: „Declaraţia de la Moscova (noiembrie 1957”, în Mihai Croitor (ed.), În umbra Kremlinului: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2012, pp. 430-446.


190

marxist-leninistã multilateralã, nu ia în consideraţie întregul ansamblu al relaţiilor dintre toate clasele societãţii contemporane, deplasãrile sociale dintre cele mai mari şi schimbãrile în raportul de forţe pe arena mondialã în favoarea socialismului. Epoca noastrã nu este pur şi simplu epoca imperialismului şi rãzboaielor, aceasta este epoca imperialismului, epoca revoluţiilor, epoca trecerii de la capitalism la socialism, a formãrii şi consolidãrii sistemului socialist mondial”.9

Un alt punct contondent pe agenda disensiunilor ideologice sovieto-chineze era reprezentat de „problemele rãzboiului şi pãcii”. Astfel, catalogarea de cãtre comuniştiii chinezi a posibilitãţii preîntâmpinãrii rãzboaielor, promovate de cãtre sovietici, drept o „iluzie”,10 va determina o reacţie promptã din partea Kremlinului. Prin urmare, în cadrul notei informative sovietice din iunie 1960 se afirmau urmãtoarele: „Principalul şi cel mai hotãrâtor factor al pãcii care creeazã posibilitatea obiectivã de preîntâmpinare a rãzboiului este puternicul sistem socialist mondial. Socialismul mondial foloseşte pentru preîntâmpinarea agresiunii şi pentru întãrirea pãcii întreaga sa forţã materialã, care creşte neîncetat, uriaşa sa autoritate moralã. Tocmai de la aceasta a pornit, în primul rând, cel de al XX-lea Congres al PCUS (din februarie 1956-n.n.), când a tras concluzia asupra posibilitãţii de a se evita rãzboiul mondial în epoca noastrã”.11

Utilitatea concretã a principiului coexistenţei paşnice avea, de asemenea, sã formeze obiectul divergenţelor dintre PCUS şi PCC. Subliniind caracterul leninist al acestui principiu, liderii sovietici considerau coexistanţa paşnicã drept „singura alternativã a rãzboiului”.12 Mai mult decât atât, CC al PCUS adãuga urmãtoarele: „Partidele comuniste considerã cã principiul coexistenţei paşnice nu este o lozincã tacticã, de conjuncturã, ci linia generalã a politicii externe a ţãrilor socialiste”. 13 În atare condiţii, Kremlinul acuza liderii comunişti chinezi de faptul cã deşi în mod declarativ susţineau principiul coexistenţei paşnice, „pe de altã parte ei formuleazã astfel de teze care în practicã duc la negarea posibilitãţii de coexistenţã paşnicã şi posibilitãţii de a se preîntâmpina rãzboiul”. 14 Şi în privinţa

9 A. N. I. C., Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar 33/1960, f. 12. 10 Ibidem, f. 18. 11 Ibidem, f. 19. 12 Ibidem, f. 24. 13 Ibidem 14 În sprijinul acestei afirmaţii, sovieticii aduceau următorul argument: „«Jenmin Jibao» scria, de asemenea, la 25 aprilie anul 1960 că «Până la lichidarea complectă (sic!) a capitalismului şi imperialismului în toată lumea, alternarea războiului şi păcii va fi un fenomen permanent şi inevitabil.» Acelaşi punct de vedere a fost dezvoltat şi în cuvântarea tov. Liu Cian-şen la sesiunea din iunie a Consiliului General al FSM. La început el a declarat că China luptă pentru coexistenţa paşnică şi pentru dezarmare. Totodată oratorul a proclamat: ar fi absolut greşit să se creadă că în


191

„dezarmãrii generale şi totale” cele douã pãrţi se vor afla pe poziţii divergente. Astfel, potrivit notei informative sovietice din iunie 1960, în timp ce în mod formal se declarau de acord cu principiul în cauzã, totuşi liderii de la Beijing considerau imposibilã implementarea acestuia, subliinind faptul cã „cã dezarmarea rãmâne ca o iluzie de neîmplinit (sic!) pânã la victoria socialismului pe întreg globul pãmântesc”.15 De asemenea, „formele de trecere a ţãrilor la socialism” vor determina disensiuni între cele douã partide, partea chinezã acuzând Kremlinul de faptul cã acordã o importanţã mult prea mare aşa-zisei „revoluţii paşnice”. În replicã, CC al PCUS invoca faptul cã în toate documentele partidului (inclusiv în rezoluţia Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956), erau menţionate atât calea paşnicã de „trecere a ţãrilor la socialism”, cât şi cea violentã. 16 În fine, ultimul punct pe agenda diferendelor ideologice sovieto-chineze a fost reprezentat de acuzaţia formulatã de Kremlin cu privire la încãlcarea de cãtre partea chinezã a preceptelor Declaraţiei de la Moscova şi a Manifestului Pãcii din noiembrie 1957.17

Dupã cum aminteam anterior, un alt document care a determinat, ulterior Consfãturirii partidelor comuniste şi muncitoreşti din iunie 1960, o amplã dezbatere ideologicã este reprezentat de declaraţia delegaţiei PCC prezentã la Bucureşti. Elaboratã la 26 iunie 1960, aceasta se constituia într-un amplu rechizitoriu la adresa modului în care fusese organizatã Consfãtuirea de la Bucureşti, fiind structuratã punctual. De la bun început, delegaţia PCC, prezentã în capitala României, sublinia faptul cã pe parcursul desfãşurãrii întâlnirii, principiul consultãrilor fusese încãlcat de cãtre liderul PCUS, Nikita S. Hruşciov, care prin decizia adoptãrii unui comunicat al consfãtuirii uzase de „metoda atacului prin

condiţiile de existenţă a imperialismului, războiul poate fi exclus pentru totdeauna, iar teza privind posibilitatea de a se exclude războiul din viaţa societăţii înainte de victoria socialismului pe scară mondială a fost declarată drept absolut greşită şi necorespunzând realităţii” (Ibidem, ff. 25-26). 15 Pentru a-şi legitima propria viziune, sovieticii adăugau următoarele: „Înfăptuind principiul leninist al coexistenţei paşnice, PCUS a făcut propunerea de dezarmare generală şi totală. În problema dezarmării PCUS urmează neabătut poruncile lui Lenin, care a arătat că dezarmarea este un ideal al socialismului. Tocmai Lenin a formulat această idee după victoria Revoluţiei din Octombrie şi crearea statului nostru socialist” (Ibidem, f. 36). 16 Potrivit sovieticilor: „Din declaraţiile tovarăşilor chinezi se vede că ei nu sunt de acord cu concluziile PCUS privind posibilitatea în anumite condiţiuni a cuceririi paşnice a puterii de către proletariat. Totodată, în pofida adevărului, ei afirmă cum că, începând de la Congresul al XX-lea, PCUS se manifestă pentru cale (sic!) paşnică, ca singură cale de trecere de la capitalism la socialism. În realitate, însă, al XX-lea Congres al PCUS a arătat calea paşnică ca una din căile posibile alături de calea luptei armate, ca mijloc pentru doborârea puterii burgheziei şi pentru victoria revoluţiei” (Ibidem, f. 44). 17 Ibidem, ff. 52-60.


192

surprindere”, dat fiind faptul cã iniţial se dorise ca reuniunea de la Bucureşti sã se limiteze la un simplu „schimb de pãreri”.18 Recunoscând divergenţele ideologice sovieto-chineze şi asumându-şi legitimitatea propriilor interpretãri tot prin apelul la Declaraţia şi Manifestul Pãcii de la Moscova din 1957, delegaţia PCC denunţa atitudinea afişatã de cãtre Hruşciov la Bucureşti, reclamând, în egalã mãsurã, necesitatea egalitãţii între partidele comuniste şi muncitoreşti. „În ceea ce priveşte problemele asupra cãrora existã divergenţe-sublinia declaraţia delegaţiei PCC-orice marxist-leninist trebuie sã dea dovadã de seriozitate în abordarea lor, sã chibzuiascã cu toatã seriozitatea şi sã ducã o discuţie tovãrãşeascã, pentru ca sã se ajungã la concluzii unice. Însã, tovarãşul Hruşciov s-a situat pe o poziţie patriarhalã, samavolnicã şi arbitrarã. El, de fapt, priveşte relaţiile dintre marele Partid al Uniunii Sovietice şi partidul nostru nu ca relaţii între partide-frãţeşti, ci ca relaţii între un partid-tatã şi un partid-fiu. În timpul acestei consfãtuiri el încearcã, ca pe calea exercitãrii de presiuni, sã constrângã partidul nostru sã se supunã vederilor lui nemarxist-leniniste”.19 În finalul declaraţiei în cauzã, liderii PCC îşi exprimau regretul cã în cadrul comunicatului final al întâlnirii de la Bucureşti, revizionismul „ca principalul pericol în mişcarea muncitoreascã internaţionalã” nu fusese menţionat (aluzie la „revizionismul” iugoslav).20

Cele douã documente mai sus prezentate vor determina un amplu schimb epistolar în interiorul monolitului comunist, majoritatea partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele socialiste susţinând poziţia adoptatã de cãtre Nikita S. Hruşciov la Bucureşti, în iunie 1960. Astfel, la 11 iulie 1960, Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist din Cehoslovacia (PCCh) disemina în rândul partidelor comuniste şi muncitoreşti poziţia sa faţã de Consfãtuirea de la Bucureşti din iunie 1960. De la bun început, factorii decizionali cehoslovaci salutau convocarea întâlnirii de la Bucureşti, considerând-o „utilã şi necesarã”.21 Exprimându-şi consternarea cu privire la „tonul” declaraţiei delegaţiei

18 Potrivit declaraţiei delegaţiei PCC: „Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez consideră că şeful delegaţiei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, tovarăşul Hruşciov, a încălcat în întregime, în timpul acestei întâlniri, principiul consultării între partidele frăţeşti pentru rezolvarea problemelor comune, principiul care de multă vreme este practicat în mişcarea comunistă internaţională, a încălcat în întregime înţelegerea realizată până la întâlnire cu privire la faptul că întâlnirea se limitează numai la un schimb de păreri, fără luarea vreunor hotărâri, prin metoda atacului prin surprindere a prezentat proiectul comunicatului cu privire la întâlnire, fără să ceară dinainte părerea partidului frăţesc asupra conţinutului comunicatului şi fără să permită în timpul întâlnirii o dezbatere deplină şi normală”. Vezi în acest sens: Ibidem, dosar 35/1960, volum II, f. 234. 19 Ibidem, f. 235. 20 Ibidem, f. 237. 21 Ibidem, Alfabetic, dosar 2C/1948-1962, f. 162.


193

PCC, comuniştii cehoslovaci respingeau acuzaţiile formulate de reprezentanţii chinezi la adresa liderului PCUS. „Partidul nostru-sublinia CC al PCCh-respinge afirmaţiile cu privire la pretinsa poziţie «patriarhalã», «samavolnicã» şi «arbitrarã» a tovarãşilor sovietici, sau afirmaţiile în care poziţia principalã a PCUS este calificatã ca «cel mai urât» exemplu. Partidul nostru considerã cã aceste afirmaţii sunt neîntemeiate şi constituie atacuri dãunãtoare nu numai împotriva Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ci şi împotriva celorlalte partide frãţeşti, cât şi împotriva partidului nostru [...] CC al PC din Cehoslovacia trebuie sã-şi exprime de asemenea dezacordul sãu hotãrât cu acuzaţia adusã tovarãşului Hruşciov de a fi comis un «atac prin surprindere», prin propunerea lui de a se adopta un comunicat de încheiere, întrucât se ştie cã nu era vorba de formularea unor noi concluzii, ci doar de confirmarea justeţei şi valabilitãţii generale a principiilor Declaraţiei din 1957 pentru activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti prezente la consfãtuire; pe aceastã Declaraţie stã şi semnãtura Partidului Comunist Chinez”. 22 În egalã mãsurã, liderii comunişti de la Praga contestau afirmaţia delegaţiei chineze în virtutea cãreia ar exista divergenţe între PCC şi PCUS, subliniind faptul cã aceste diferende se manifestau, în realitate între PCC şi restul partidelor comuniste şi muncitoreşti.23 Deloc surprinzãtor, cehoslovacii caracterizau nota informativã sovieticã din 21 iunie 1960 drept „justã”, reprezentând „o analizã marxist-leninistã a concepţiilor nejuste ale Partidului Comunist Chinez, analizã cu care partidul nostru este cu totul de acord”.24

Câteva zile mai târziu, la 19 iulie 1960, CC al Partidului Comunist Bulgar (PCB) adresa o epistolã CC al PCC, pe parcursul cãreia îşi expunea propria poziţie vis-a-vis de nota informativã sovieticã din 21 iunie 1960, precum şi faţã de declaraţia delegaţiei PCC din 26 iunie 1960. De la bun început, factorii dezicionali de la Sofia îşi manifestau ataşamentul faţã de preceptele ideologice promovate de Kremlin: „Noi sprijinim fãrã rezerve poziţia expusã de CC al PCUS în nota informativã în legãturã cu greşelile sãvârşite de dv., precum şi concluziile trase de Consfãtuirea de la

22 Ibidem, ff. 162-163. 23 Potrivit liderilor comunişti cehoslovaci: „Comitetul Central al PC din Cehoslovacia apreciază întru totul iniţiativa Partidului Comunist al Uniunii Sovietice care a dat posibilitatea ca, în faţa unui auditoriu larg al partidelor comuniste, să fie dezbătute probleme principiale, în privinţa cărora PC Chinez manifestă vederi care se deosebesc de principiile Declaraţiei din 1957. Consfătuirea de la Bucureşti a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti a confirmat cu claritate că nu e vorba de divergenţe între Partidul Comunist Chinez şi PCUS, aşa cum afirmă neobosit tovarăşii chinezi, ci de divergenţe între PC Chinez şi toate partidele comuniste, întreaga mişcare comunistă, în problemele principiale de program şi în aprecierea fundamentală a caracterului şi perspectivelor dezvoltării mondiale actuale” (Ibidem, f. 164). 24 Ibidem, f. 167.


194

Bucureşti. În nota informativã se subliniazã în mod just cã în aprecierea situaţiei internaţionale şi a politicii de coexistenţã paşnicã dv. vã abateţi de la linia adoptatã de cãtre toate partidele comuniste în ceea ce priveşte caracterul epocii contemporane, ca epocã a trecerii lumii de la capitalism la socialism. Aprecierile dv. asupra imperialismului şi a epocii contemporane numai ca epocã de rãzboaie şi revoluţii, în care dv. nu luaţi în considerare schimbãrile hotãrâtoare intervenite în raportul de forţe în lume în favoarea socialismului, cât şi posibilitãţile de preîntâmpinare a unui nou rãzboi mondial, care decurg din aceste schimbãri, sunt rupte de realitatea contemporanã”.25 Condamnând acuzaţiile proferate la adresa sovieticilor în cadrul declaraţiei delegaţiei PCC prezentã la Bucureşti în iunie 1960, precum şi diseminarea în interiorul Bulgariei a broşurii „Trãiascã leninismul” fãrã acordul autoritãţilor locale,26 liderii comunişti de la Sofia, dupã cum procedaserã şi cei cehoslovaci, se vor grãbi sã sublinieze faptul cã divergenţele ideologice nu se manifestau între PCC şi PCUS, ci între PCC şi restul partidelor comuniste şi muncitoreşti.27

La rândul sãu, CC al Partidului Muncitoresc Român (PMR) disemina, la 2 august 1960, o amplã epistolã cu privire la poziţia PMR faţã de comportamentul adoptat de delegaţia PCC prezentã la Bucureşti în iunie 1960. Epistola în cauzã avea sã fie adresatã CC al PCC, fiind distribuitã şi unui numãr de zece partide comuniste şi muncitoreşti: CC al PCUS, CC al PCCh, CC al Partidului Muncii din Coreea (PMC), CC al Partidului celor ce muncesc din Vietnam (PMV), CC al Partidului Socialist Unit din Germania (PSUG), CC al Partidului Popular Revoluţionar Mongol (PPRM), CC al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU), CC al PCB, CC al PMA şi CC al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP). 28 Mult mai vastã, comparativ cu misivele anterioare, de la bun început scrisoarea CC al PMR informa factorii decizionali de la Beijing cu privire la şedinţa CC al PMR din 1 august 1960, şedinţã care avusese pe ordinea de zi analizarea declaraţiei delegaţiei chineze din 26 iunie 1960. Verdictul autoritãţilor române era unul tranşant: „Comitetul Central al Partidului nostru, al cãrui prim-secretar a

25 Ibidem, Alfabetic, dosar 4B, ff. 158-159. 26 Ibidem, f. 160. 27 Potrivit epistolei bulgare: „Doriţi să prezentaţi divergenţele dv. numai ca divergenţe între dv. şi tov. Hruşciov. Dar atacurile împotriva tov. Hruşciov sunt şi nu pot să nu fie decât atacuri împotriva liniei generale a PCUS, a mişcării comuniste internaţionale, deoarece concepţiile tov. Hruşciov sunt tocmai concepţiile lor. Dv. declaraţi chiar că poziţia tov. Hruşiov în problemele fundamentale ale situaţiei internaţionale, expuse în cuvântarea lui la Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, nu este marxist-leninistă. Aceasta este însă poziţia CC al PCUS, a întregii mişcări comuniste mondiale” (Ibidem, f. 161). 28 Ibidem, Alfabetic, dosar 7C/1960, f. 1.


195

prezidat şedinţele ce au avut loc, respinge, ca total necorespunzãtoare realitãţii, afirmaţiile cuprinse în declaraţia Partidului Comunist Chinez, dupã care în cursul întâlnirii s-ar fi «încãlcat principiul consultãrii între partidele frãţeşti», s-ar fi folosit «metoda atacului prin surprindere», s-ar fi «exercitat presiuni şi constrângeri» şi nu s-ar fi asigurat o «dezbatere deplinã şi normalã». Dupã cum se ştie, schimbul de pãreri a avut loc pe baza consultãrilor prealabile şi cu acordul tuturor partidelor frãţeşti din ţãrile socialiste, inclusiv al Partidului Comunist Chinez. În întrevederea avutã de reprezentanţii partidului nostru cu delegaţia chinezã, în ziua de 23 iunie a. c., tovarãşul Pîn Cijen a confirmat cã este împuternicit de conducerea Partidului Comunist Chinez sã participe la un schimb de pãreri”.29 Dupã cum procedaserã anterior şi celelalte partide comuniste şi muncitoreşti care expediaserã scrisori cãtre CC al PCC, şi liderii români vor „sancţiona” intenţia delegaţiei chineze de a prezenta divergenţele ideologice ivite în interiorul monolitului comunist drept diferende bilaterale, manifestate strict între PCC şi PCUS. Astfel, potrivit scrisorii CC al PMR: „În consfãtuirile de la Bucureşti, reprezentanţii partidelor frãţeşti au respins încercarea delegaţiei chineze de a prezenta deosebirile de vederi existente drept divergenţe numai între douã partide-Partidul Comunist Chinez şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice-care ar urma sã fie rezolvate prin discuţii bilaterale. A pune astfel chestiunea înseamnã a ignora celelalte partide, a subaprecia rolul lor şi a le trata de sus, a le înlãtura de la discutarea problemelor ce formeazã obiectul divergenţelor. Noi considerãm cã o asemenea poziţie faţã de celelalte partide comuniste este jignitoare şi necorespunzãtoare relaţiilor din mişcarea comunistã internaţionalã, unde toate partidele sunt egale în drepturi, fiecare aducându-şi contribuţia la dezbaterea şi rezolvarea problemelor de interes comun. Reprezentanţii tuturor partidelor frãţeşti au subliniat cã în realitate este vorba de divergenţe esenţiale [...] nu numai între Partidul Comunist Chinez şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, ci între Partidul Comunist Chinez, pe de o parte, şi toate celelalte partide comuniste şi muncitoreşti, pe de altã parte”.30

Interesant este faptul cã liderii PMR respingeau şi ideea potrivit cãreia divergenţele ideologice s-ar manifesta între PCC şi Nikita S. Hurşciov, idee care, în opinia factorilor decizionali de la Bucureşti, era

29 Totodată, liderii comunişti români adăugau următoarele: „Este de la sine înţeles că în cadrul acestui schimb de vederi tovărăşesc, nu putea fi vorba de vreun «atac prin surprindere» împotriva Partidului Comunist Chinez sau împotriva vreunui alt partid. Schimbul de vederi trebuia însă să se refere în mod inevitabil la problemele cele mai arzătoare ale politicii mişcării comuniste şi, îndeosebi, la problemele luptei pentru pace. Cu acest prilej nu au putut să nu iasă la iveală deosebirile de păreri principiale dintre toate partidele frăţeşti şi Partidul Comunist Chinez, care s-a îndepărtat în problemele luptei pentru pace şi coexistenţă paşnică, ca şi în alte probleme fundamentale teoretice şi practice, de la linia comună marxist-leninistă a partidelor comuniste şi muncitoreşti, exprimată în Declaraţia de la Moscova din 1957 şi în Manifestul Păcii” (Ibidem, ff. 3-4). 30 Ibidem, f. 9.


196

perceptibilã pe parcursul declaraţiei chineze din 26 iunie 1960.31 În egalã mãsurã, autoritãţile de la Bucureşti reiterau interpretãrile ideologice ale PCUS, prezente în cadrul notei informative sovietice din 21 iunie 1960, referitoare la chestiuni precum: coexistenţa paşnicã, „problemele rãzboiului şi pãcii”, „trecerea de la capitalism la socialism”, şedinţa Consiliului General al FSM din iunie 1960 etc.32

Câteva zile mai târziu, la 13 august 1960, CC al PCUS adresa o scrisoare CC al PCC referitoare la declaraţia chinezã diseminatã la 26 iunie 1960. Încã de la bun început, sovieticii repingeau ideile cuprinse în documentul distribuit de cãtre delegaţia chinezã: „Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a primit din partea delegaţiei dv. la cel de al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român o scrisoare pe care ea, referindu-se la indicaţia Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, a difuzat-o tuturor partidelor frãţeşti din ţãrile socialiste. CC al PCUS este extrem de uimit atât de tonul grosolan, netovãrãşesc al scrisorii, cât şi de lipsa de dorinţã a dv. de a examina în mod calm şi nepreconceput esenţa problemei. Bazându-se numai pe informarea unilateralã, neobiectivã primitã din partea reprezentanţilor dv., CC al PC Chinez trage concluzii nejuste, care merg departe, încercând sã ponegreascã activitatea delegaţiei CC al PCUS în timpul consfãtuirii partidelor frãţeşti de la Bucureşti”.33 În egalã mãsurã, CC al PCUS respingea „încercãrile” CC al PCC de înfãţişa divergenţele sovieto-chineze drept diferende ivite între PCC şi Nikita S. Hruşciov, adãugând faptul cã: „Atribuindu-i tovarãşului N. S. Hruşciov acţiuni şi pãreri nãscocite de delegaţie şi deschizând lupta împotriva lor, dv. încercaţi sã-l separaţi pe tovarãşul N. S. Hruşciov de Comitetul Central al PCUS, încercaţi sã contrapuneţi linia CC al PCUS liniei şi vederilor tuturor partidelor frãţeşti”. 34 În opinia factorilor decizionali de la Kremlin, Consfãtuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Bucureşti, din iunie 1960, demonstrase faptul cã existau o serie de divergenţe clare între PCC, pe de

31 De altfel, autorităţile române au văzut în scrisoarea în cauză posibilitatea de a-şi etala totala obedienţă faţă de Kremlin. Astfel, potrivit epistolei CC al PMR din 2 august 1960: „În declaraţia Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez se încearcă chiar să se prezinte lucrurile ca şi cum ar fi vorba de divergenţe între Partidul Comunist Chinez şi personal tovarăşul Hruşciov. Noi considerăm de neîngăduit atacurile personale împotriva tovarăşului Hruşciov, care este privit de către comuniştii din întreaga lume ca eminent fruntaş al mişcării muncitoreşti internaţionale, strălucit luptător pentru cauza lui Marx, Engels şi Lenin, ca încercat conducător al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în opera de construire a comunismului, adversar neînduplecat al imperialiştilor şi al tuturor duşmanilor socialismului.Activitatea sa neobosită pentru cauza păcii este preţuită de sute de milioane de oameni simpli din toate ţările, şi contribuie la sporirea prestigiului ideilor socialismului în întreaga lume” (Ibidem, f. 10). 32 Ibidem, ff. 11-23. 33 Ibidem, Alfabetic, dosar 10U/1959-1960, f. 326. 34 Ibidem, ff. 326-327.


197

o parte, şi mişcarea comunistã internaţionalã, pe de altã parte, exemplificând o atare afirmaţie prin publicarea de cãtre liderii comunişti chinezi a broşurii „Trãiascã leninismul”, diseminarea articolelor chineze în statele socialiste fãrã a cere în prealabil acordul autoritãţilor locale sau „acţiunile nejuste” sãvârşite de cãtre reprezentanţii chinezi în cadrul sesiunii FSM din iunie 1960.35 Cât priveşte raţiunile care determinaserã elaborarea notei informative sovietice din 21 iunie 1960, CC al PCUS sublinia urmãtoarele: „Pentru a informa în mod obiectiv partidele frãţeşti, contrar informãrii unilaterale a tovarãşilor chinezi, pentru a lãmuri esenţa divergenţelor apãrute şi a arãta netemeinicia vederilor exprimate în articolele amintite, publicate în presa chinezã, CC al PCUS a trimis partidelor frãţeşti din ţãrile socialiste cunoscuta notã informativã, bazatã pe fapte şi documente de necontestat”.36 De asemenea, deloc surprinzãtor, CC al PCUS sublinia faptul cã participanţii de la Consfãtuirea de la Bucureşti se pronunţaserã în „unanimitate” împotriva viziunilor ideologice chineze, manifestându-şi sprijinul faţã de poziţia PCUS. 37 Respingând acuzaţia PCC potrivit cãreia pe parcursul Consfãtuirii de la Bucureşti fusese încãlcat „principiul consultãrilor”, liderii sovietici catalogau declaraţia chinezã din 26 iunie 1960 drept „o dovadã a atitudinii de desconsiderare faţã de partidele frãţeşti care au participat la consfãtuirea de la Bucureşti, o încercare de a ponegri pãrerea lor unanim exprimatã”.38

La 27 august 1960, CC al PMA adresa o scrisoare atât CC al PCC, cât şi CC al PCUS. Spre deosebire de epistolele prezentate anterior, scrisoarea factorilor decizionali de la Tirana adopta un cu totul alt ton vis-a-vis de pretinsele „erezii” ideologice propagate de Beijing. Astfel, de la bun început, albanezii condamnau atitudinea duplicitarã a Moscovei care uzase de un pretext pentru convocarea consfãturii de la Bucureşti,

35 Ibidem, ff. 327-328. 36 Ibidem, f. 329. 37 Potrivit scrisorii CC al PCUS din 13 august 1960: „Schimbul de păreri între partidele frăţeşti, care a avut loc la Bucureşti, a arătat că reprezentanţii celor 50 de partide care au participat la Consfătuire s-au pronunţat împotriva vederilor nejuste ale tovarăşilor chinezi asupra dezvoltării sociale contemporane şi au condamnat acţiunile lor nejuste. Delegaţiile partidelor comuniste şi muncitoreşti din lagărul socialist, ca şi reprezentanţii partidelor frăţeşti din ţările capitaliste, au declarat în unanimitate că CC al PC Chinez, prin orientarea sa propagată în presă şi în cuvântările conducătorilor chinezi, îngreunează lupta comuniştilor din întreaga lume pentru slăbirea încordării internaţionale, pentru lărgirea influenţei asupra maselor, pentru cauza păcii şi socialismului [...] Participanţii la consfătuire au subliniat uriaşa însemnătate a activităţii PCUS şi a guvernului sovietic pentru întreaga mişcare muncitorească internaţională şi pentru mişcarea de eliberare, pentru lupta împotriva imperialismului şi a pericolului de război, pentru întărirea păcii în lume [...] La consfătuirile de la Bucureşti, delegaţia PC Chinez a rămas complect (sic!) izolată” (Ibidem, ff. 329-330). 38 Ibidem, ff. 331-332.


198

adevãratul scop rezidând, potrivit CC al PMA, în sancţionarea viziunilor ideologice promovate de cãtre PCC. 39 În ceea ce priveşte acuzaţiile formulate de cãtre sovietici la adresa PCC, albanezii nu vor adopta o atitudine tranşantã, susţinând faptul cã abia dupã o analizã „marxist-leninistã” realizatã în cadrul plenarei CC al PMA vor emite o poziţie proprie cu privire la aceastã chestiune.40 Tirana va adopta, însã, o poziţie tranşantã faţã de Consfãtuire de la Bucureşti, subliniind urmãtoarele: „Noi socotim cã a acţiona altfel, procedând aşa dupã cum s-a procedat la consfãtuirea de la Bucureşti, înseamnã «a condamna» un partid frãţesc, fãrã o analizã amãnunţitã şi calmã a tuturor faptelor care dau posibilitatea de a se ajunge la concluzia dacã au fost sãvârşite greşeli de cãtre partidul respectiv sau nu. În aceste cazuri graba este dãunãtoare. Tocmai pentru aceasta, la conferinţa de la Bucureşti delegaţia partidului nostru a arãtat cã aceste divergenţe s-au ivit între CC al PCUS şi CC al PC Chinez, şi cã pentru rezolvarea lor ar fi fost necesar sã se depunã eforturi, pe calea tratativelor, între aceste douã partide, iar în cazul în care acest scop nu ar fi fost atins, abia atunci aceastã problemã ar fi trebuit pusã în faţa tuturor partidelor frãţeşti, pentru ca ele sã-şi spunã pãrerea; cã consfãtuirea de la Bucureşti a fost prematurã şi neconformã cu normele leniniste”.41

În egalã mãsurã, scrisoarea CC al PMA condamna conţinutul epistolelor trimise de cãtre celelalte partide comuniste şi muncitoreşti cãtre CC al PCC, dupã Consfãtuirea de la Bucureşti, 42 contestând în acelaşi timp afirmaţia sovieticilor (şi nu numai!) cu privire la „unitatea” de opinii a partidelor comuniste şi muncitoreşti vis-a-vis de „ereziile” ideologice chineze. „În afarã de aceasta-sublinia scrisoarea CC al PMA-în toate aceste scrisori se subliniazã cã la Consfãtuirea de la Bucureşti s-a reafirmat «unitatea deplinã a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti» prin criticarea «greşelilor» PC Chinez. Aceastã afirmaţie face sã se înţeleagã cã Partidul Muncii din Albania, chipurile, a stat de asemenea în acelaşi rând cu majoritatea partidelor comuniste şi

39 Ibidem, Alfabetic, dosar 2A/1949-1960, ff. 165-166. 40 Ibidem, f. 166-167. 41 Ibidem. 42 În cadrul epistolei CC al PMA din din 27 august 1960 se afirmau următoarele: „După Consfătuirea de la Bucureşti, unele partide comuniste şi muncitoreşti din ţările lagărului socialist, printre care şi PCUS, au trimis Comitetului Central al partidului nostru copii după scrisorile pe care ei le-au trimis PC Chinez. În aceste scrisori s-au tras concluzii în conformitate cu care PC Chinez «s-a îndepărtat de la teoria şi practica marxist-leninistă», el a alunecat în «dogmatism», «procedează asemănător revizioniştilor iugoslavi», în acţiunile lui «îşi găseşte expresia şovinismul de mare putere» şi aşa mai departe. Aceste afirmaţii ne încredinţează şi mai mult că poziţia noastră la Bucureşti a fost într-adevăr absolut justă, marxist-leninistă. Aceste afirmaţii, după părerea noastră, confirmă că Consfătuirea de la Bucureşti nu s-a limitat la un simplu «schimb» de păreri «cu privire la greşelile PC Chinez» şi că «de fapt» partidele frăţeşti, care ne-au trimis nouă aceste scrisori, au condamnat PC Chinez” (Ibidem, f. 168).


199

muncitoreşti relativ la greşelile atribuite PC Chinez [...] Dacã vorbim despre unitatea «tuturor partidelor» referitor la divergenţele care au apãrut între PCUS şi PC Chinez, aceasta nu corespunde realitãţii, cel puţin în ceea ce priveşte partidul nostru, întrucât Partidul Muncii din Albania nu s-a alãturat majoritãţii celorlalte partide şi, aşa dupã cum a declarat de nenumãrate ori, pãrerea sa despre aceste divergenţe el şi-o va spune la apropiata Consfãtuire a partidelor comuniste şi muncitoreşti, care va avea loc în noiembrie a. c. (la Moscova-n. n.). A afirma cã la Consfãtuirea de la Bucureşti s-a manifestat «deplina unitate a tuturor partidelor» în critica «greşelilor» PC Chinez înseamnã, dupã pãrerea noastrã, a denatura faptele şi realitatea”.43

La 6 septembrie 1960, urmând exemplul celorlalte partide comuniste şi muncitoreşti din statele socialiste, CC al PSUG adresa o scrisoare CC al PCC. Încã de la debutul acestei epistole, CC al PSUG îşi exprima „adânca sa nelinişte” cu privire la „abaterile” liderilor PCC, „abateri” perceptibile în comportamentul adoptat de cãtre delegaţia chinezã în cadrul sesiunii Consiliului General al FSM din iunie 1960.44 În continuare, scrisoarea comuniştilor est-germani recurgea la un aspru rechizitoriu al viziunilor ideologice chineze propagate prin broşura „Trãiascã leninismul”, precum şi prin intermediul altor articole publicate în presa chinezã. Focalizându-şi discursul asupra unor chestiuni punctuale, precum „caracterul epocii contemporane”, „problemele rãzboiului şi pãcii” sau coexistanţa paşnicã (accentul cãzând pe analizarea diferendului dintre China şi India), comuniştii est-germani îi acuzau pe liderii PCC de încãlcarea principiilor Declaraţiei partidelor comuniste şi muncitoreşti din noiembrie 1957.45

În egalã mãsurã, dupã cum procedaserã şi celelalte partide comuniste şi muncitoreşti, CC al PSUG va respinge acuzaţiile formulate de cãtre chinezi în declaraţia din 26 iunie 1960, subliniind faptul cã divergenţele ideologice pe care Beijingul le acredita a fi între PCC şi PCUS, se manifestau, în realitate, între PCC şi mişcarea comunistã internaţionalã.46 De asemenea, la 8 septembrie 1960, CC al PMSU înainta CC al PCC o scrisoare similarã celorlalte epistole prezentate mai sus.47

43 Ibidem, f. 168. 44 Ibidem, Alfabetic, dosar 1G, ff. 219-220. 45 Ibidem, ff. 220-230. 46 Potrivit scrisorii CC al PSUG din 6 septembrie 1960: „CC al PSUG constată cu o mare părere de rău că delegaţia CC al PC Chinez a întreprins prin declaraţia scrisă difuzată la 26 iunie, la sfârşitul Consfătuirii partidelor comuniste din ţările socialiste, un atac împotriva PCUS şi a celorlalte partide comuniste, atac incompatibil cu internaţionalismul proletar. PSUG respinge acest document, având în vedere conţinutul său fals şi încercarea de a-l izola pe tovarăşul Hruşciov în cadrul conducerii PCUS, prin atacuri cu totul nefundamentate [...]Partidul nostru respinge cu toată hotărârea în primul rând afirmaţia din declaraţia dv. care contrazice întru totul adevărul, cum că divergenţele de


200

Câteva zile mai târziu, la 14 septembrie 1960, CC al PMUP adresa o scrisoare CC al PCC, pe parcursul cãreia îşi expunea propria poziţie cu privire la nota informativã sovieticã din 21 iunie 1960, precum şi faţã de declaraţia delegaţiei PCC din 26 iunie 1960. Într-o manierã similarã cu celelalte epistole mai sus prezentate (cu excepţia celei elaborate de CC al PMA), scrisoarea polonezã ilustra divergenţele sovieto-chineze drept diferende manifestate între PCC, pe de o parte, şi celelalte partide comuniste şi muncitoreşti. Pe cale de consecinţã, liderii comunişti polonezi afirmau urmãtoarele: „Regretãm profund cã CC al PC Chinez şi-a însãrcinat reprezentanţii din Bucureşti sã facã o asemenea declaraţie, a cãrei idee conducãtoare este încercarea-contrarã normelor leniniste ale vieţii de partid-de a contrapune persoana tovarãşului Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS, propriul sãu partid şi întregii mişcãri comuniste internaţionale. CC al PMUP constatã cã divergenţele care au apãrut nu sunt numai divergenţe între PC Chinez şi PCUS, aşa cum cautã sã prezinte situaţia tovarãşii chinezi, ci în aceeaşi mãsurã sunt divergenţe între PC Chinez şi partidul nostru şi toate partidele comuniste şi muncitoreşti, ceea ce a dovedit, de asemenea, şi consfãtuirea de la Bucureşti”.48 În ceea ce priveşte declaraţia chinezã din 26 iunie 1960, rãspunsul CC al PMUP era unul tranşant: „Conţinutul şi tonul declaraţiei delegaţiei dv.-afirmau liderii comunişti polonezi-nu sunt întemeiate şi nu sunt determinate nici prin poziţia delegaţiei PCUS, nici prin felul cum s-a desfãşurat consfãtuirea de la Bucureşti. Din aceastã cauzã noi le apreciem ca inadmisibile în relaţiile dintre partide marxist-leniniste, ca atacuri nejuste împotriva PCUS, a conducerii sale şi a tovarãşului Hruşciov personal”.49 În schimb, însã, factorii decizionali de la Varşovia, deloc surprinzãtor, se declarau pe deplin de acord cu ideile cuprinse în nota informativã sovieticã din 21 iunie 1960.50 În egalã mãsurã, CC al

păreri în principalele probleme ale politicii internaţionale ar exista numai între conducerea PC Chinez şi a PCUS. Reprezentanţii partidelor comuniste din ţările socialiste, precum şi din ţările capitaliste au constatat în mod unanim la Consfătuirea de la Bucureşti, prin critica lor la adresa concepţiilor greşite şi a metodelor inadmisibile folosite de conducerea PC Chinez, că este vorba de divergenţe de păreri serioase între PC Chinez şi întreaga mişcare comunistă internaţională” (Ibidem, f. 233). 47 Trebuie să menţionăm faptul că, până la acest moment, nu am identificat epistola în cauză în arhivele româneşti, informaţiile referitoare la aceasta parvenindu-ne din răspunsul CC al PCC adresat CC al PMSU la 23 septembrie 1960, răspuns care a fost diseminat de către liderii chinezi în rândul partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele socialiste. Răspunsul chinez trădează faptul că epistola PMSU se încadra în direcţiile ideologice asumate de către celelalte partide comuniste şi muncitoreşti (cu excepţia PMA). Vezi în acest sens: Ibidem, Alfabetic, dosar 8C/1960, ff. 312-314. 48 Ibidem, Alfabetic, dosar 3P, ff. 57-58. 49 Ibidem. 50 Astfel, în cadrul epistolei CC al PMUP se subliniau următoarele: „Critica concepţiilor partidului dv., expusă de către PCUS la consfătuire în materialul informativ difuzat, precum şi în


201

PMUP sancţiona comportamentul delegaţiei chineze la sesiunea FSM din iunie 1960, precum şi distribuirea unor materiale propagandistice al PCC pe teritoriul Poloniei fãrã a solicita acordul autoritãţilor de la Varşovia.51

În fine, la 26 septembrie 1960, CC al PPRM transmitea partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele socialiste propria sa poziţie vis-a-vis de nota informativã sovieticã din 21 iunie 1960 şi declaraţia delegaţiei chineze din 26 iunie 1960. Cum era de aşteptat, PPRM se va plasa pe poziţia susţinerii depline a viziunilor ideologice sovietice. În egalã mãsurã, dupã cum procedaserã şi majoritatea partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele socialiste, CC al PPRM sublina faptul cã divergenţele ideologice se manifestau între PCC şi întreaga mişcare comunistã internaţionalã.52

Prezentare epistolelor de mai sus ne permite formularea unor concluzii clare. Astfel, majoritatea partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele socialiste îşi vor declara, la unison, deplinul acord cu privire la nota informativa sovieticã din 21 iunie 1960, respingând, în paralel, ideile cuprinse în declaraţia chinezã din 26 iunie 1960. Pe cale de consecinţã, aceste partide se vor ralia comandamentelor ideologice promovate de Kremlin, o atare constatare fiind perceptibilã în condamnarea „ereziilor” ideologice chineze vis-a-vis de „caracterul epocii contemporane”, „problemele rãzboiului şi pãcii”, coexistenţa paşnicã sau „trecerea de la capitalism la socialism”. În plus, tot la unison, partidele în cauzã vor sublinia faptul cã divergenţele ideologice nu atingeau doar cadrul bilateral sovieto-chinez, ele manifestându-se între PCC şi întreaga mişcare comunistã internaţionalã. La polul opus, CC al PMA va expedia o scrisoare cu un conţinut radical diferit faţã de cele înaintate de cãtre celelalte partide. Deşi ezita în a formula o concluzie finalã, totuşi CC al PMA sublinia faptul cã în timpul Consfãtuirii de la Bucureşti din iunie 1960 se recursese la o condamnare a PCC fãrã ca, în prealabil, sã se fi desfãşurat o analizã adecvatã care sã stabilieasca dacã viziunile ideologice chineze erau contrare Declaraţiei partidelor comuniste şi muncitoreşti din 1957. În egalã mãsurã, CC al PMA critica şi epistolele trimise, pânã la acel moment, de cãtre partidele comuniste şi muncitoreşti din statele socialiste, misive care pretindeau faptul cã diferendele ideologice sovieto-

cadrul discuţiilor, a fost o critică principială, făcută de pe poziţii partinice. Această critică a fost dictată de grija pentru interesele socialismului şi păcii, pentru asigurarea şi adâncirea unităţii muncitoreşti internaţionale, pe baza principiilor marxism-leninismului. De pe aceleaşi poziţii a fost criticată poziţia PC Chinez şi de către reprezentanţii celorlalte partide” (Ibidem, ff. 58-59). 51 Ibidem, ff. 59-60. 52 Pentru o perspectivă detaliată asupra acestei epistole, vezi: Ibidem, Alfabetic, dosar 5M/1951-1964, ff. 24-32.


202

chineze invocate de cãtre Beijing se desfãşurau, în realitate, între PCC şi celelalte partide comuniste şi muncitoreşti. Desigur, CC al PCC avea sã rãspundã, ulterior, atât notei informative sovietice, cât şi epistolelor trimise de partidele comuniste şi muncitoreşti. Însã aceste chestiuni vor fi abordate în partea a doua a articolului de faţã.


203

O EPISTOLÃ UITATÃ: REFUZUL PMR DE A PARTICIPA LA O NOUÃ CONSFÃTUIRE A PARTIDELOR COMUNISTE ŞI

MUNCITOREŞTI (1965) A forgotten letter: RWP’s refusal to attend a new Meeting of the

Communist and Workers’ Parties (1965)

Lect. univ. dr. Mihai Croitor Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract: In 1964, the Kremlin proposed the convening of a new meeting of the

communist and workers‟ parties. At that time, Romanian Workers‟ Party sought to normalize its relations with the Chinese Communist Party, Bucharest‟s intention being to create the premises for a Sino-Romanian rapprochement. In such circumstances, although the Romanians will not directly refuse the Soviet proposal, they would stressed that RWP will attend a new conference only if three conditions shall be met: the Conference will be the result of unanimous willingness of the communist and workers‟ parties; the meeting will not resort to the ,,excommunication” of any party from the International Communist Movement; a new Preparatory Commission will be organized with a different structure from that of the 1960.

Keywords: Communism, Romanian Workers’ Party, Chinese Communist Party, Communist Party of the Soviet Union, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita S. Khrushchev, Leonid I. Brezhnev.

Pe ampla agendã a disensiunilor româno-sovietice de la sfârşitul

primei jumãtãţi a anilor ’60 ai secolului trecut s-a aflat şi refuzul liderilor Partidului Muncitoresc Român (PMR) de a participa la o nouã consfãtuire a partidelor comuniste şi muncitoreşti, iniţiatã de Moscova. Când apare ideea convocãrii unei atare consfãtuiri? Care erau raţiunile pentru care Kremlinul insista sã organizeze o asemenea întâlnire? De ce s-a lovit Moscova de refuzul Bucureştiului? Toate aceste întrebãri îşi vor gãsi rãspunsul în cele ce urmeazã.

De la bun început, trebuie sã subliniem faptul cã la momentul anului 1963 relaţiile sino-sovietice se deterioraserã într-un asemenea grad, încât polemica dintre cele douã pãrţi va primi profunde conotaţii publice. Bunãoarã, eşecul negocierilor sovieto-chineze, organizate la Moscova între 6-20 iulie 1963,1 precum şi publicarea, la 14 iulie 1963, de cãtre Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a unei vaste scrisori deschise cu privire la diferendele sovieto-

1 Pentru o perspectivă detaliată asupra stenogramelor aferente acestor negocieri vezi: Mihai Croitor, Sanda Borşa (ed.), Moscova 1963: eşecul negocierilor sovieto-chineze, Cluj-Napoca, Editura Mega/Editura Eikon, 2014, pp. 23-299.


204

chineze, 2 va determina o reacţie pe mãsurã a Beijingului. Astfel, în rãstimp de un an, Partidul Comunist Chinez (PCC) avea sã autorizeze publicarea unui numãr de nouã comentarii, pe marginea epistolei sovietice din 14 iulie 1963, în presa centralã chinezã: „Originea şi evoluţia diferenţelor dintre conducerea PCUS şi noi” (6 septembrie 1963); „În problema lui Stalin” (13 septembrie 1963); „Este oare Iugoslavia o ţarã socialistã?” (26 septembrie 1963); „Apologeţii neo-colonialismului” (22 octombrie 1963); „Douã linii diferite cu privire la chestiunea rãzboiului şi a pãcii” (19 noiembrie 1963); „Coexistenţa paşnicã-douã viziuni diametral opuse” (12 decembrie 1963); „Conducãtorii PCUS sunt cei mai mari scizionişti ai timpurilor noastre” (4 februarie 1964); „Revoluţia proletarã şi revizionismul lui Hruşciov” (31 martie 1964) şi „Cu privire la falsul comunism al lui Hruşciov şi învãţãturile sale istorice pentru lume” (14 iulie 1964).3

Deşi ideea convocãrii unei noi consfãtuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti şi-a fãcut simţitã prezenţa în cadrul polemicii sovieto-chineze începând cu anul 1962,4 totuşi niciuna dintre pãrţi nu a adoptat o poziţie fermã vis-a-vis de aceastã chestiune. Însã la 4 februarie 1964, dupã cum am afirmat anterior, presa centralã chinezã publica cel de-al şaptelea comentariu pe marginea scrisorii sovietice din 14 iulie 1963, comentariu intitulat „Conducãtorii PCUS sunt cei mai mari scizionişti ai timpurilor noastre”. 5 În atare condiţii, la 12 februarie 1964, liderii comunişti sovietici au elaborat o causticã epistolã (expediatã a doua zi cãtre un numãr consistent de partide comuniste şi muncitoreşti), pe parcursul cãreia denunţau comportamentul CC al PCC care, în opinia sovieticilor, refuza sã înceteze polemica deschisã.6 Pe cale de consecinţã, liderii sovietici afirmau urmãtoarele: „În prezent, conducãtorii chinezi se

2 Pentru o perspectivă detaliată asupra acestei epistole vezi: Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A. N. I. C.), Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar 61/1963, ff. 1-68 sau „Open Letter of the Central Committee of the Communist Party of the Soviet Union to all Party Organisations, to all Communists of the Soviet Union (July 14, 1963), în The Polemic on the General Line of the International Communist Movement, Peking, Foreign Languages Press, 1965, pp. 526-586. 3 Vezi: A. N. I. C., Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar 71/1963, ff. 1-76; dosar 73/1963, ff. 1-25; dosar 83/1963, ff. 1-49; dosar 90/1963, ff. 1-37; dosar 61/1964, ff. 2-64; dosar 65/1964, ff. 2-69; dosar 102/1964, ff. 2-77 şi The Polemic on the General Line of the International Communist Movement, pp. 55-480. 4 Vezi în acest sens: A. N. I. C., Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, Alfabetic, dosar 9C/1961-1964, ff. 34-54, 92-98; dosar 14U/1962, ff. 199-231; dosar 17U/1963, ff. 166-173; dosar 41/1963, ff. 8-15; dosar 47/1963, ff. 2-33. 5 Ibidem, dosar 61/1964, ff. 2-64. 6 Ibidem, Alfabetic, dosar 19U/1964, ff. 123-125.


205

strãduiesc sã tãrãgãneze data convocãrii consfãtuirii. Pornind pe linia scindãrii mişcãrii comuniste, ei doresc sã foloseascã timpul pentru crearea de grupuri, fracţiuni şi partide pseudocomuniste, pe care sã le opunã partidelor marxist-leniniste. Totodatã, ei vor sã frâneze lupta activã împotriva concepţiilor lor nejuste, antileniniste în rândurile partidelor comuniste şi sã rãspândeascã cât mai larg concepţiile lor. În prezent, conducãtorii chinezi şi-au concentrat principalele eforturi împotriva PCUS şi conducerii partidului nostru, folosind aceeaşi metodã pe care au folosit-o curentele antileniniste, îndeosebi troţkiştii, cu scopul de a dezorganiza mai uşor rândurile mişcãrii comuniste. Toate acestea cer o ripostã colectivã din partea partidelor marxist-leniniste. De aceea, amânarea pe multã vreme a consfãtuirii nu ar fi indicatã. Dupã pãrerea CC al PCUS, convocarea consfãtuirii capãtã o tot mai mare actualitate. Pãrerea noastrã cu privire la consfãtuire vã vom comunica-o mai concret ulterior”.7

Or, la momentul în care CC al PCUS disemina aceastã scrisoare, liderii comunişti români începuserã sã-şi reconfigureze relaţiile politice cu omologii lor chinezi. Pânã la începutul anului 1962, PMR s-a raliat în totalitate directivelor ideologice promovate de cãtre Kremlin, recurgând la o vãditã retoricã antichinezã. 8 Însã debutul viziunilor economice integraţioniste în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), viziuni sprijinite din plin de cãtre sovietici,9 va conduce la o repoziţionare radicalã a Republicii Populare Române în interiorul lagãrului comunist. Pe cale de consecinţã, începând cu a doua jumãtate a anului 1962, liderii PMR se vor abţine de la formularea de acuzaţii cu privire la viziunile ideologice chineze, militând, în paralel, pentru normalizarea relaţiilor dintre PCUS şi PCC. În secret, însã, atât la Bucureşti, cât şi la Beijing, vor fi organizate întâlniri între cele douã pãrţi, întâlniri menite a contribui, mai întâi, la normalizarea relaţiilor dintre PMR şi PCC şi, ulterior, la o apropiere româno-chinezã. În acest proces de apropiere româno-chinezã se înscrie şi „medierea” conflictului sovieto-chinez de cãtre liderii PMR (în martie 1964), ocazia fiind folositã de delegaţia românã pentru a-i convinge pe factorii decizionali de la Beijing cu privire la noua opticã de politicã externã ce survenise la

7 Ibidem, f. 126. 8 Ultima poziţie vădit antichineză adoptată de Bucureşti este reprezentată de scrisoarea CC al PMR din 3 martie 1962. Vezi în acest sens: „Document 2: 1962 martie 3. Scrisoarea CC al PMR adresată CC al PCC, cu privire la promovarea de către comuniştii chinezi a unor teze potrivnice Declaraţiei de la Moscova din 1960”, în Mihai Croitor (ed.), În umbra Kremlinului: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2012, pp. 21-28. 9 Pentru o perspectivă detaliată asupra divergenţelor economice româno-sovietice (şi nu numai!), vezi: A. N. I. C., Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar 28/1964, volum II, ff. 124-137.


206

Bucureşti. 10 Prin urmare, la începutul anului 1964, conducerea de la Bucureşti se afla în faţa unei dileme: fie va susţine iniţiativa Kremlinului privind convocarea unei noi consfãturi a partidelor comuniste şi muncitoreşti, fapt ce ar fi însemnat anularea tuturor eforturilor PMR în direcţia fundamentãrii unei apropieri româno-chineze, fie sã refuze convocarea unei atare întâlniri, acţiune ce ar fi condus spre o tensionare semnificativã a raporturilor româno-sovietice.

Într-un final, autoritãţile române aveau sã identifice o soluţie pe cât de ingenioasã, pe atât de simplã. În esenţã, Bucureştiul nu avea sã se opunã convocãrii unei noi consfãtuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti, însã condiţiona iniţierea acesteia de trei aspecte: în cadrul preconizatei consfãtuiri vor participa toate partidele comuniste şi muncitoreşti, întâlnirea în cauzã fiind rezultatul voinţei unanime exprimate de aceste partide; nu se va recurge la „excomunicarea” vreunui partid din mişcarea comunistã internaţionalã; sarcina pregãtirii noii consfãtuiri trebuie sã revinã unei comisii pregãtitoare cu o structurã diferitã de cea din 1960. Aceste trei aspecte, perceptibile în cadrul discuţiilor din iulie 1964 dintre delegaţia PCUS (condusã de cãtre Nikolai V. Podgornîi) şi delegaţia PMR (condusã de cãtre Gheorghe Gheorghiu-Dej),11 se vor regãsi pe tot parcurul anului 1964 în luãrile de poziţie ale liderilor comunişti români vis-a-vis de convocarea unei noi consfãtuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti. Fãrã a rãpi cititorului plãcerea de a parcurge rãspunsul final al autoritãţilor române cu privire la aceastã chestiune, trebuie sã menţionãm faptul cã cele trei aspecte, mai sus invocate, se regãsesc şi pe parcursul acestei epistole.

10 Pntru o perspectiva detaliată asupra acestei chestiuni vezi: Mihai Croitor, România şi conflictul sovieto-chinez (1956-1971), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2009, pp. 242-284. 11 Pentru o perspectivă detaliată asupra acestor discuţii vezi: „Document 28: 1964 iulie 27-28. Note de discuţie privind întâlnirea de la Eforie dintre delegaţia sovietică, condusă de Nikolai V. Podgornîi, membru al Secretariatului CC al PCUS, şi delegaţia română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC al PMR, referitoare la convocarea unei noi Consfătuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti”, în Mihai Croitor (ed.), În umbra Kremlinului: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, pp. 293-328.


207

ANEXÃ DOCUMENTARÃ: Scrisoarea CC al PMR adresatã CC al PCUS

(4 ianuarie 1965)

Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice

Dragi tovarãşi, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român doreşte sã-şi

exprime în cele ce urmeazã considerentele sale privind scrisoarea dv. din 30 iulie 1964 prin care aţi adus la cunoştinţã cã CC al PCUS convoacã la Moscova comisia redacţionalã formatã din cele 26 de partide care au elaborat proiectul de Declaraţie a Consfãtuirii din 1960-cât şi scrisoarea din 24 noiembrie (1964-n. n.) prin care informaţi de amânarea acestei convocãri de la 13 decembrie 1964 la 1 martie 1965.

Partidul Muncitoresc Român, ca şi alte partide frãţeşti, şi-a manifestat în repetate rânduri îngrijorarea faţã de adâncirea divergenţelor care au produs mari daune unitãţii mişcãrii comuniste internaţionale şi coeziunii ţãrilor socialiste. Punctul nostru de vedere asupra acestor probleme l-am expus în Declaraţia plenarei lãrgite a CC al PMR din aprilie 1964,12 precum şi în discuţiile bilaterale avute în deplinã sinceritate cu reprezentanţi ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cât şi ai altor partide comuniste şi muncitoreşti.

Pornind de la premisa cã în momentul de faţã sarcina internaţionalã cea mai arzãtoare a fiecãrui partid comunist este aceea de a depune cele mai mari eforturi pentru salvgardarea unitãţii mişcãrii comuniste şi muncitoreşti mondiale, Partidul Muncitoresc Român se pronunţã în favoarea organizãrii unei consfãtuiri internaţionale care sã prilejuiascã o dezbatere tovãrãşeascã a problemelor, având ca obiectiv fundamental restabilirea unitãţii şi coeziunii partidelor frãţeşti pe baza marxism-leninismului.

Dorim cu acest prilej sã subliniem din nou punctul nostru de vedere cã în interesul unitãţii, o consfãtuire internaţionalã trebuie organizatã pe baza acordului unanim 13 al partidelor comuniste şi

12 Vezi în acest sens: „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Munictoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din aprilie 1964”, Bucureşti, Editura Politică, 1964, pp. 7-61 sau „Declaraţia din aprilie 1964”, în Mihai Croitor (ed.), În umbra Kremlinului: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, pp. 511-549. 13 Subliniere în conformitate cu originalul.


208

muncitoreşti şi convocatã numai dupã ce va fi temeinic pregãtitã. Pãrerea noastrã este cã o consfãtuire la care ar participa numai o parte din partidele comuniste ar duce la adâncirea şi ascuţirea divergenţelor care frãmântã în prezent mişcarea comunistã şi muncitoreascã internaţionalã.

În problema restabilirii şi a întãririi continue a unitãţii mişcãrii comuniste mondiale, considerãm cã trebuie pornit de la realitatea obiectivã cã partidele marxist-leniniste, acţionând în spirit de unitate şi solidaritate şi acordându-şi sprijin reciproc în lupta pentru înfãptuirea ţelului comun, activeazã în condiţii social-economice şi politice deosebit de variate de la o ţarã la alta. În aceste împrejurãri, coeziunea mişcãrii comuniste mondiale trebuie conceputã în lumina cerinţei de a se asigura unitatea de gândire şi de acţiune a partidelor comuniste şi muncitoreşti în problemele mari, fundamentale, care determinã dezvoltarea societãţii. Aceastã unitate-care nu exclude pãreri diferite într-o problemã sau alta-poate fi numai rodul eforturilor şi al înţelepciunii tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti. În desfãşurarea procesului revoluţionar mondial, în condiţiile activitãţii extrem de variate şi de complexe a diferitelor detaşamente ale mişcãrii comuniste mondiale, ale maturizãrii crescute a partidelor comuniste, a devenit evident cã existenţa vreunui centru internaţional sau a vreunui partid conducãtor care sã elaboreze linia politicã sau sã ia hotãrâri pentru întreaga mişcare comunistã mondialã este perimatã şi ar constitui o permanentã sursã de erori şi de disensiune în relaţiile dintre partidele comuniste, dintre ţãrile socialiste. În aceastã ordine de idei, noi considerãm cã este de o importanţã hotãrâtoare sã se ţinã seama în mod riguros de faptul cã toate partidele, fie ele mari sau mici, sunt partide de sine stãtãtoare. În rândul partidelor comuniste şi muncitoreşti, niciun partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, toate sunt egale între ele şi fiecare îşi aduce aportul teoretic şi practic la îmbogãţirea tezaurului comun al experienţei revoluţionare a întregii noastre mişcãri.

Din pãcate, principiul neamestecului în treburile altor partide, normele de colaborare şi de rezolvare a problemelor comune ale mişcãrii comuniste mondiale, bazate pe consultãri reciproce şi dezbateri tovãrãşeşti, au fost adeseori încãlcate, cu serioase urmãri negative asupra relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti, asupra unitãţii şi coeziunii lor.

Nouã ne-a provocat o profundã amãrãciune faptul cã deosebirile de vederi şi de interpretare care au apãrut în mişcarea comunistã într-o serie de probleme nu au fost tratate în spirit tovãrãşesc, cu strãduinţa comunã de a se gãsi soluţii pe baza principiilor marxist-leniniste. Ne-am


209

exprimat, în repetate rânduri, dezaprobarea faţã de transformarea divergenţelor în subiect de polemicã publicã tot mai ascuţitã şi faţã de recurgerea la procedee cum ar fi: calificarea poziţiilor şi pãrerilor diferite de cea proprie drept abandonare a marxism-leninismului; declanşarea de atacuri la adresa altor partide comuniste de la tribuna congreselor, cât şi în documente de partid, în presã şi radio, prezentarea deformatã a poziţiei altor partide; folosirea de etichetãri şi aprecieri jignitoare, acuzaţii şi procese de intenţii; imixtiunile în treburile interne ale altor partide, îndemnurile la scindarea partidelor şi apelurile la înlãturarea sau schimbarea conducerii sau a unor conducãtori de partid; extinderea divergenţelor de pãreri dintre partide asupra relaţiilor dintre statele socialiste. Evoluţia lucrurilor a confirmat cã toate acestea n-au fãcut decât sã agraveze continuu divergenţele, sã învenineze raporturile dintre partidele frãţeşti, slãbind capacitatea de luptã a mişcãrii comuniste mondiale.

Convingerea noastrã fermã este cã înlãturarea unor astfel de practici constituie una din condiţiile fundamentale pentru restabilirea încrederii dintre partidele comuniste, pentru întãrirea frãţiei şi solidaritãţii lor internaţionaliste.

Fireşte, pentru aceasta este nevoie de eforturi stãruitoare, pline de rãbdare, din partea tuturor. Numai printr-o perseverentã muncã pregãtitoare, prin contacte şi consultãri multiple, duse cu stãruinţã şi în scopul obţinerii consensului unanim se pot crea condiţiile propice discutãrii problemelor în divergenţã la o consfãtuire internaţionalã cu participarea tuturor14 partidelor comuniste şi muncitoreşti.

Pornind de la aceste considerente, nu putem împãrtãşi punctul de vedere exprimat în scrisorile CC al PCUS din 30 iulie (1964-n. n.) şi din 24 noiembrie 1964 cu privire la modul de pregãtire a consfãtuirii internaţionale a partidelor comuniste şi muncitoreşti.

În scrisoarea din 30 iulie (1964-n. n.), CC al PCUS ne-a adus la cunoştinţã cã «deoarece în cursul schimbului preliminar de pãreri a ieşit în evidenţã faptul cã problema componenţei comisiei redacţionale poate deveni o nouã piedicã în calea convocãrii ei, noi15 vedem unica soluţie înţeleaptã în convocarea comisiei în aceeaşi componenţã în care ea şi-a desfãşurat lucrãrile în cursul pregãtirii Consfãtuirii din 1960 ...».16

Partidul nostru acordã o înaltã preţuire prestigiului de care se bucurã Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în rândul partidelor

14 Subliniere în conformitate cu originalul. 15 În conformitate cu originalul. 16 În conformitate cu originalul.


210

comuniste şi muncitoreşti, datoritã meritelor şi experienţei sale revoluţionare. Fãrã îndoialã însã cã acest prestigiu nu creeazã Partidului Comunist al Uniunii Sovietice prerogativa de a decide-singur sau cu consimţãmântul unui numãr de partide, chiar dacã acestea ar forma majoritatea-în probleme privind întreaga mişcare comunistã internaţionalã. Ţinând seama tocmai de necesitatea obţinerii consensului unanim, Hotãrârea Consfãtuirii din 1957, prin care s-a încredinţat PCUS sarcina de a convoca consfãtuiri internaţionale ale partidelor comuniste, menţiona cã aceastã convocare va avea loc numai prin consultarea partidelor frãţeşti.

Nu îşi poate gãsi nicio motivare valabilã punctul de vedere cã alcãtuirea comisiei pregãtitoare trebuie sã fie identicã cu aceea din 1960. Doar este bine cunoscut cã mandatul comisiei celor 26 de partide nu avea un caracter permanent, el era strict limitat la pregãtirea Consfãtuirii din noiembrie 1960, iar acest mandat a luat sfârşit odatã cu prezentarea în faţa Consfãtuirii a proiectului de Declaraţie.

Cu toate acestea s-a trecut în mod practic la convocarea comisiei şi la stabilirea atribuţiilor ei, fãrã a se ţine seama de pãrerile, propunerile şi obiecţiile exprimate de un şir de partide frãţeşti. Acest lucru este ilustrat şi prin faptul cã, în scrisoarea pe care ne-aţi adresat-o, ni se cere sã comunicãm componenţa delegaţiei partidului nostru la comisia redacţionalã, deşi era cunoscut punctul nostru de vedere, opus convocãrii acestei comisii. Mai mult, în scrisoare ne aduceţi la cunoştinţã cã chiar şi în cazul cã vreunul din cele 26 de partide convocate nu-şi va trimite reprezentanţi la data stabilitã de dv., comisia redacţionalã îşi va începe lucrãrile.

În scrisoarea dv. din 24 noiembrie 1964 se declarã cã «în problema convocãrii consfãtuirii internaţionale şi a comisiei redacţionale voinţa mişcãrii comuniste a fost exprimatã suficient de clar şi cã partidele frãţeşti care s-au pronunţat pentru convocarea comisiei redacţionale au dreptul sã treacã la pregãtirea practicã a şedinţei acesteia».

Nu putem împãrtãşi aprecierea dv. cã aceasta ar fi voinţa mişcãrii comuniste, când se ştie cã un numãr de partide au exprimat serioase rezerve, iar altele s-au pronunţat în mod categoric împotriva modului cum s-a procedat la alcãtuirea şi convocarea acestei comisii redacţionale. Ideia (sic!) cã un grup de partide, chiar majoritar, ar avea dreptul de a-şi asuma calitatea de exponent al «voinţei mişcãrii comuniste» şi de a-şi impune astfel voinţa asupra altor partide este incompatibilã cu normele de egalitate şi independenţã între partide şi genereazã serioase pericole pentru cauza unitãţii. Principiul supunerii minoritãţii faţã de majoritate,


211

valabil în interiorul fiecãrui partid comunist, nu este aplicabil în relaţiile dintre partidele comuniste şi muncitoreşti.

Este locul sã reamintim aici cã, la timpul sãu, într-o serie de documente oficiale ale CC al PCUS şi ale altor partide, se preconiza o «ripostã colectivã din partea partidelor marxist-leniniste» împotriva altor partide frãţeşti-ideie (sic!) faţã de care partidul nostru şi-a exprimat, în mod hotãrât, dezacordul. În legãturã cu aceasta, o deosebitã îngrijorare a provocat ideia (sic!) potrivit cãreia partidele care vor refuza sã participe la o astfel de consfãtuire, s-ar exclude singure din mişcarea comunistã.

Deşi în ultimul timp s-au fãcut declaraţii cã la proiectata consfãtuire nu se urmãreşte condamnarea sau excomunicarea vreunui partid, este evident cã o consfãtuire convocatã fãrã consimţãmântul unanim al tuturor partidelor şi îndeosebi fãrã participarea tuturor pãrţilor aflate în divergenţã, exclude posibilitatea confruntãrii şi dezbaterii deosebirilor de vederi existente, face cu neputinţã gãsirea în comun de soluţii pentru realizarea unitãţii în problemele fundamentale, duce în mod inevitabil la adâncirea în continuare a divergenţelor.

În legãturã cu aceasta, atrage atenţia faptul cã CC al PCUS, odatã cu amânarea convocãrii comisiei redacţionale, emite ideia (sic!) de a se încredinţa acestei comisii, alcãtuitã fãrã luarea în considerare a punctelor de vedere a o serie de alte partide, funcţia de a organiza consultãri cu partidele frãţeşti, în problemele privind pregãtirea viitoarei consfãtuiri internaţionale. Dupã pãrerea noastrã, aceasta ar constitui o formã de presiune colectivã asupra partidelor care au alte puncte de vedere, ceea ce ar agrava actuala stare de lucruri din mişcarea comunistã.

În convorbirile avute la Moscova în iulie 1964,17 la întâlnirile din România în luna iulie (1964-n. n.) cu tov. N. V. Podgornîi18 şi în august

17 Vezi în acest sens: A. N. I. C., Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar 35/1964, volum II, ff. 1-237 sau „4. 1964 iulie 7–14, Moscova. Stenograma discuţiilor dintre delegaţiile română şi sovietică referitoare la problemele sensibile ale relaţiilor bilaterale (sovromurile, statutul persoanelor de cetăţenie sovietică, agentura sovietică din România, Basarabia etc.), colaborarea în cadrul CAER şi a Tratatului de la Varşovia, evoluţia mişcării comuniste internaţionale etc.”, în Vasile Buga (ed.), O vară fierbinte în relaţiile româno-sovietice: convorbirile de la Moscova din iulie 1964, Bucureşti, INST, 2012, pp. 36-197. 18 Vezi în acest sens: „Document 28: 1964 iulie 27-28. Note de discuţie privind întâlnirea de la Eforie, dintre delegaţia sovietică, condusă de Nikolai V. Podgornîi, membru al Secretariatului CC al PCUS, şi delegaţia română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC al PMR, referitoare la convocarea unei noi Consfătuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti”, în Mihai Croitor (ed.), În umbra Kremlinului: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, pp. 293-328.


212

1964 cu tov. A. I. Mikoian,19 ca şi în discuţiile purtate la Moscova cu prilejul celei de-a 47-a aniversãri a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie,20 partidul nostru şi-a expus punctul sãu de vedere, arãtând motivele pentru care nu va participa la lucrãrile comisiei redacţionale alcãtuitã şi convocatã în aceste condiţii. Aceasta rãmâne şi în prezent poziţia Partidului Muncitoresc Român.

În cursul schimburilor de scrisori dintre PCUS şi PC Chinez, la începutul anului 1964, se ajunsese la anumite elemente care, dupã pãrerea noastrã, puteau servi drept punct de plecare pentru discutarea problemei pregãtirii unei consfãtuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti, deşi persistau deosebiri de vederi pronunţate în ce priveşte termenele consfãtuirii, componenţa comisiei pregãtitoare, data convocãrii ei. Regretãm cã nu s-a mers mai departe, cu perseverenţã, pe calea consultãrilor bi şi multilaterale, atât dintr-o parte, cât şi din alta manifestându-se spirit de conciliaţiune, maximum de rãbdare şi calm spre a se ajunge la un acord care sã poatã întruni consensul tuturor partidelor comuniste.

Dupã pãrerea noastrã, întâlnirea la Moscova, cu prilejul aniversãrii Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, a delegaţiilor de partid şi guvernamentale la nivel înalt din ţãrile lagãrului socialist oferea un prilej deosebit de prielnic pentru realizarea unui acord privind renunţarea la convocarea comisiei pregãtitoare în componenţa din 1960. Fãrã îndoialã cã aceasta ar fi constituit o contribuţie deosebit de apreciatã la crearea condiţiilor favorabile pentru cãutarea în comun a cãilor de restabilire a unitãţii.

Este regretabil cã lucrurile nu s-au petrecut aşa. Scrisoarea dv. din 24 noiembrie (1964-n. n.), aducându-ne la cunoştinţã amânarea întrunirii comisiei redacţionale de la 15 decembrie 1964 la 1 martie 1965, aratã cã CC al PCUS menţine la ordinea zilei convocarea comisiei redacţionale în componenţa din 1960. Trebuie sã constatãm cã aceasta face sã persiste

19 Vezi în acest sens: „Document 31: 1964 august 25. Notă privind convorbirea dintre delegaţia română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC al PMR, şi delegaţia sovietică, condusă de Anastas Mikoian, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, referitoare la divergenţele româno-sovietice, precum şi la convocarea unei noi Consfătuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti (fragment)”, în Ibidem, pp. 340-347. 20 Vezi în acest sens: „46. 1964 noiembrie 10. Stenograma discuţiilor avute de delegaţia de partid şi de stat a R. P. Române cu ocazia primirii sala la C. C. al P. C. U. S. de către L. I. Berejnev” şi „47. 1964 noiembrie 12. Stenograma discuţiilor avute de delegaţia de partid şi guvernamentală a R. P. R. cu conducători ai P. C. U. S.”, în Dan Cătănuş (ed.), Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez, volum I, 1957-1965, Bucureşti, INST, 2004, pp. 459-480.


213

un important factor de disensiune, un mare obstacol în drumul normalizãrii relaţiilor dintre partidele comuniste.

În discuţiile avute cu delegaţia Partidului Muncitoresc Român, conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, referindu-se la cauzele îndepãrtãrii lui N. S. Hruşciov, ne-a informat despre gravele sale abateri de la normele leniniste ale vieţii de partid, manifestate prin încãlcarea principiilor muncii colective, monopolizarea conducerii şi luarea hotãrârilor de unul singur în probleme deosebit de importante ale vieţii de partid, ale organizãrii şi conducerii economiei naţionale a URSS, proslãvirea propriei sale personalitãţi.

Desigur, acestea sunt probleme interne ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi el este singurul în drept de a stabili cãile rezolvãrii lor. Noi, tovarãşi, am reflectat foarte mult asupra factorilor care au format obiectul îngrijorãrii şi preocupãrilor dv., şi care au determinat înlãturarea lui N. S. Hruşciov. Trebuie sã vã spunem cã ne este cu neputinţã sã limitãm greşelile şi manifestãrile sale negative numai la viaţa internã de partid şi de stat a Uniunii Sovietice. Aceasta a şi determinat delegaţia partidului nostru, ca în discuţia avutã la Moscova în ziua de 10 noiembrie 196421 cu tovarãşul (Leonid I.-n. n.) Brejnev, sã-şi exprime pãrerea cã practicile dãunãtoare ale lui (Nikita S.-n. n.) Hruşciov pe plan intern nu pot fi despãrţite de activitatea sa în domeniul relaţiilor internaţionale. În aceastã ordine de idei am reţinut cu multã atenţie cele spuse de tovarãşul (Leonid I.-n. n.)Brejnev cã problemele externe la care s-a referit delegaţia noastrã sunt cea mai grea moştenire lãsatã de (Nikita S.-n. n.) Hruşciov.

Dupã pãrerea noastrã, N. S. Hruşciov acţiona şi în problemele mişcãrii comuniste şi ale sistemului mondial socialist ca exponent al unor concepţii şi metode incompatibile cu normele leniniste, rãmãşiţe ale practicilor nefaste din perioada cultului personalitãţii. Se încãlca principiul egalitãţii între partidele comuniste, se practicau imixtiuni în treburile interne ale altor partide şi state socialiste pentru a le impune un anumit punct de vedere în probleme de ordin intern şi internaţional; se foloseau presiuni economice şi politice împotriva lor; se crea o atmosferã de suspiciune şi neîncredere între partide frãţeşti; se preconiza şi se încerca introducerea în domeniul colaborãrii dintre statele socialiste a unui complex de forme şi metode care duceau la încãlcarea independenţei şi suveranitãţii naţionale a acestor state, cu implicaţii din

21 Vezi în acest sens: „46. 1964 noiembrie 10. Stenograma discuţiilor avute de delegaţia de partid şi de stat a R. P. Române cu ocazia primirii sala la C. C. al P. C. U. S. de către L. I. Berejnev”, în Ibidem, pp. 459-470.


214

cele mai serioase asupra relaţiilor dintre ţãrile socialiste şi a puterii de atracţie exercitatã de aceste relaţii pe arena internaţionalã. Hotãrâri de mare importanţã internaţionalã care priveau îndeaproape toate ţãrile socialiste şi le angajau în mod nemijlocit, au fost adoptate fãrã consultarea acestora.

Sunt bine cunoscute numeroasele fapte care aratã câte daune au adus mişcãrii comuniste, ţãrilor socialiste asemenea practici şi metode. În legãturã cu multe din acestea, v-am împãrtãşit pãrerile noastre încã în scrisorile noastre din 15 martie (1963-n. n.)22 şi 7 iunie 1963,23 13 ianuarie (1964-n. n.)24 şi 25 martie 1964,25 precum şi în convorbirile prilejuite de repetatele întâlniri din ultimii doi ani cu conducãtorii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Noi socotim cã cele arãtate mai sus meritã o temeinicã examinare, pentru a se curãţi terenul de orice fenomene care genereazã neîncredere şi dezbinare în mişcarea comunistã mondialã.

Constatãm cu satisfacţie cã în ultimul timp în relaţiile dintre partide are loc o atenuare a polemicii publice; tot mai multe partide comuniste se pronunţã pentru rezolvarea divergenţelor prin dezbateri tovãrãşeşti purtate cu perseverenţa şi tactul necesar elaborãrii unor poziţii comune.

Festivitãţile prilejuite de aniversãrile care au avut loc în a doua jumãtate a anului 1964 la Moscova, Pekin, Berlin, Bucureşti au demonstrat cã este pe deplin posibil ca reprezentanţii partidelor între care existã divergenţe de pãreri, sã se întâlneascã în spirit de respect reciproc.

22 Vezi în acest sens: „Document 43: 1963 martie 15. Scrisoarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC al PMR, adresată lui Nikita S. Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS, referitoare la respingerea de către partea română a propunerii sovietice privind construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier pe o «bază multilaterală»”, în Mihai Croitor, Sanda Borşa (ed.), Triunghiul suspiciunii: Gheorghiu-Dej, Hruşciov şi Tito (1954-1964). Documente, volum II, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014, pp. 237-244. 23 Vezi în acest sens: „Document 49: 1963 iunie 7. Scrisoarea adresată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC al PMR, lui Nikita S. Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS, referitoare la divergenţele româno-sovietice”, în Ibidem, pp. 306-327. 24 Vezi în acest sens: „Document 64: 1964 ianuarie 13. Scrisoarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC al PMR, adresată lui Nikita S. Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS, referitoare la refuzul părţii române de a accepta convocarea de două ori pe an a unor Consfătuiri ale miniştrilor Afacerilor Externe din statele membre ale Pactului de la Varşovia, precum şi la unele disfuncţionalităţi în activitatea Comitetului Politic Consultativ”, în Ibidem, pp. 463-466. 25 Vezi în acest sens: A. N. I. C., Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, Alfabetic, dosar 19U/1964, ff. 198-208.


215

Cãlãuzindu-se dupã tezele fundamentale elaborate şi adoptate în comun la Consfãtuirile internaţionale de la Moscova din 1957 şi 196026 şi preocupat de grija pentru restabilirea unitãţii şi coeziunii mişcãrii comuniste, Partidul Muncitoresc Român propune sã se renunţe la convocarea comisiei redacţionale a celor 26 de partide, sã se desfãşoare contacte şi consultãri bilaterale şi multilaterale, depunându-se eforturi perseverente pentru normalizarea relaţiilor dintre partidele comuniste, dintre statele socialiste, pentru crearea climatului favorabil constituirii, pe baza acordului unanim, a unei comisii pregãtitoare în vederea unei noi consfãtuiri internaţionale.

Ne reafirmãm convingerea cã mai presus de toate divergenţele, mai puternic decât orice este ceea ce uneşte partidele comuniste şi muncitoreşti în lupta comunã împotriva imperialismului, pentru pace, libertate naţionalã şi socialism, pentru înfãptuirea sarcinilor istorice puse de epoca noastrã în faţa mişcãrii comuniste mondiale.

Cu salutãri tovãrãşeşti, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român

Sursã: A. N. I. C., Fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, Alfabetic, dosar 21U/1965, ff. 67-77.

26 Vezi în acest sens: „Declaraţia de la Moscova (noiembrie 1957)” şi „Declaraţia de la Moscova (noiembrie 1960)”, în Mihai Croitor (ed.), În umbra Kremlinului: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, pp. 430-490.


216


217

INTERPRETING GAINS MOMENTUM. WORDS-THE NEW WEAPON OF THE 21ST CENTURY

Interpretarea câştigã teren. Cuvintele-noua armã a secolului al XXI-lea

Mihaela Tãlpaş


Abstract: As promised in the 3rd issue of this magazine, we shall continue our analysis of the current situation of interpreters in the war theatres of Iraq and Afghanistan. Before offering an inside-out perspective we shall look at the position adopted by a series of N. G. O.s and officials who want to give a helping hand to those whose services proved vital for the international coalition forces.

Keywords: interpreter, conflict, Afghanistan, Iraq, language, culture.

After conflict stage. ,,Helping those who helped us”

This is the guiding motto of The List Project to Resettle Iraqi Allies,1

a project founded in 2007 and aimed at helping the Iraqi allies get to America. The project contributed to the passing of the Refugee Crisis in Iraq Act, which allocated 25.000 Special Immigrant Visa (S. I. V.) slots to Iraqi interpreters. However, by 2013, only 5.500 had been granted and the situation of the Afghan interpreters is even grimmer, with merely 20 cases resolved per month.

In these conditions, President Obama was urged, in a letter signed by several congressmen, to address the problem in a prompt and efficient manner. The signers of the letter underlined the fact that the National Defense Authorization Act for Fiscal Year 2008 and the Afghan Allies Protection Act of 2009, which are to expire by the end of 2013 and 2014, respectively, have failed to meet the expectations and should, therefore, be renewed.

Another point was made with reference to the incongruity between the two acts: while the former allows the applicant to be accompanied to the U. S. by his/her spouse and children under the age of 21, the same does not hold true for the latter. This poses the applicants’ families under danger of revenge on the part of the local insurgents.

The members of Congress stressed America’s responsibility towards those who ,,have risked their lives to aid our troops and protect

1 For more information see www.thelistproject.org, accessed in 12.12.2016.


218

America‟s security” and prompted to changes at the level of paperwork and bureaucracy, in order to ,,improve efficiency and effectiveness”.2

The position of officials with respect to visa granting

,,Another program, different from the two mentioned above, is the Special Immigrant Visas (S. I. V.s) for Iraqi and Afghan Translators/Interpreters program, which allowed for 50 annual visas for Iraqi and Afghan interpreters in 2006. An amendment to the act increased the number to 500 S. I. V.s/year for 2007 and 2008, but the number reverted to 50 in 2009. In order to gain access to the program, one ,,must be a national of Iraq or Afghanistan”, ,,must have worked directly with the U. S. Armed Forces or under C. O. M. authority as a translator or interpreter for a period of at least 12 months” and must have obtained a favorable written recommendation from a General or Flag Officer in the chain of command of the U. S. Armed Forces unit […] or from the Chief of Mission from the embassy […]”.3

The United States is not the only country facing the problem of immigrant visas, though in its case it is more poignant; the number of interpreters used was significantly superior to any other participating country. Britain, the second in order as far as the number of deployed troops is concerned, lacks a resettlement program.4 On a B. B. C. Radio broadcast of 2007, a Major of The Devonshire and Dorset Light referred to one of his interpreters: ,,His interpreting was invaluable in allowing us to do things such as starting development projects, rebuilding schools, conducting joint patrols with the Iraqi Army and joint vehicle check points with the Iraqi police and carrying out arrest operations against well known terrorists. Loay put himself in considerable danger to do all of this, not only did he take the same risks as me and my men whilst on patrol but he was also working in an atmosphere of intimidation and fear”.5

Nonetheless, while the Ministry of Defence claims that ,,The UK government takes very seriously its responsibility towards local employees on operations” and that ,,In Iraq, as in other theatres of operation, we consider any specific request for assistance from serving our ex-employees on their individual merits”, the aforementioned interpreter had to flee Iraq because of life threats and moved to Damascus. Norway and Denmark are a

2 www.blumenauer.house.gov, accessed 12.12.2016. 3 See the Travel. State. Gov Department of State website: www.travel.state.gov, accessed 12.12.2016. 4 Alexandra Zavis, Hashmat Baktash, ,,Afghan support staffers for NATO seeking a lifeline”, 2013. www.latimes.com, accessed on 30.03.2013. 5 B. B. C. Radio 4, Transcript: Face the Facts-20 July 2007, 2007. www.bbc.co.uk, accessed on 01.06.2013.

http://www.travel.state.gov/


219

counterexample, in the sense that they provide visas for their interpreters and their families. 6 Australia and France have also promised to implement resettlement programs7 and Canada is easing the admission rules.8

Lobbying for the rights of interpreters

RedT, a non-profit organisation whose mission is to provide assistance for translators and interpreters working in conflict zones and ,,any other adversarial settings”, together with A. I. I. C., F. I. T. and I. A. P. T. I. share the belief that the powers that be hold a responsibility towards the translators and interpreters who worked for the coalition forces in Iraq and Afghanistan.9 It is why they addressed a public letter to the U. S. Department of Homeland Security, in which they denounced the cumbersome process of granting S. I. V.s to the Iraqi and Afghan interpreters working for the U. S. They highlighted their crucial role in the field and condemned the rush with which they are now labelled as potential terrorists. Another letter was directed to the Swedish Prime Minister, asking for asylum to be granted to Afghan interpreters who served the country.

RedT, A. I. I. C. and F. I. T. are also authors of a series of letters which aimed at obtaining the release of SoleimaniNia, an Iranian literary translator and developer of a professional networking site, held in the Tehran-based Elvin prison. The signers addressed their letters to the Presidency of the Islamic Republic of Iran, to the Head of the Judiciary and to the Office of the Supreme Leader, and defended the translator’s right to freedom, which is in accordance with the International Covenant on Civil and Political Rights, to which Iran is a signatory. The Covenant states that ,,Everyone shall have the right to freedom of expression; this right shall include freedom to seek, receive and impart information and ideas of all kinds, regardless of frontiers, either orally, in writing or in print, in the form of art, or through any other media of his choice”.10

Other organisations are also sensible to the fate of linguists who provided help in the war theatres of Iraq and Afghanistan. The Iraqi

6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Stephanie Levitz, ,,Rejected Afghan interpreters get second chance to come to Canada”, 2012. www.theglobeandmail.com, accessed on 01.06.2013. 9 For more information, visit www.red-t.org, accessed 12.12.2016. 10 www.red-t.org, accessed 12.12.2016.


220

Refugee Assistance Project11 is a case in point, providing legal support in the resettlement in the U. S. A. of the Iraqi refugees. The Checkpoint One Foundations is another example; it is a non-profit organisation whose mission is ,,to repay a debt of gratitude, and to honour a brave group of people who have risked and sacrificed for, with, and alongside our [American] men and women in uniform”.12

Interpreters-an inside-out perspective

,,When I was a high school sophomore, the United States invaded my country to depose Saddam Hussein. Ten years later, I have lost scores of family members and friends. I am viewed as a traitor by many of my compatriots, and I was forced to leave Iraq-probably for the rest of my life”. This is how the interview of Yasir Abbas for the Washington Post starts.13 He was an interpreter for the American forces in Baghdad and Taji for four years and is now living and studying in the United States. His beginning statement is not only a resume of the implications the 2003 invasion had upon his life, but also a general description of the situation of other Iraqi interpreters. The job they undertook would change their life in ways they did not anticipate.

The interpreters’ motivations

Probably the main motivation for joining the coalition forces was money. The monthly salary for an interpreter ranged from $600 to $1.000 per month, according to the type and difficulty of the mission. This was a big incentive, considering that the living standards of an average Iraqi fit in a margin of $100 a month. Moreover, in case of death, his/her family would benefit from compensations of $300 to $700 monthly.14

Nonetheless, at the beginning of the war, though still reasonable according to Iraqi standards, the salary was not as substantial as it would become later; an interpreter gained an average of $15 a day, in the context of increasing life threats and lack of protection-they did not even wear bullet vests while on patrol. In addition, as far as remuneration is concerned, there was plain discrimination between the locals and the

11 See the official website: www.refugeerights.org, accessed 12. 01. 2017. 12 The official website is: www.cponefoundation.org, accessed 12.12.2016. 13 To read the full interview see: www.washingtonpost.com, accessed 12.12.2016. 14 Jim Krane, ,,The most dangerous civilian job in Iraq. Dozens of translators for U.S. military have been killed”, 2005. www.nbcnews.com, accessed on 01.06.2013.


221

American interpreters, be them of Arab origin. Thus, the former received a mere fifth of the money cashed by the latter. As for cases of injury, while Americans were taken to Germany in order to be attended by professional personnel and then sent back to the U. S., their local counterparts were sent to Jordan for medical care.15

Money, however, was not the only drive for interpreters in offering support to the invading troops. Mr. Ali, an interpreter who worked for the British forces, traded his $800 a month for little more than $200, in order to help defeat the regime of Saddam Hussein and build a new future for his country. ,,I believed Iraq will progress with the help of the coalition, I help the British coalition to help my country”, declared Ali in a B. B. C. interview.16

When asked about the reasons behind her joining the American army, a woman interpreter declared the following: ,,It started by the feeling I wanted to help. I‟m young enough. I felt I have the skills that is needed to help. But then when I started working with them-I was with the civil affairs-I just loved my team. I was their interpreter. And I cared about them enough, I did not trust anyone else to go out with them”.17

Her testimony provides us with an example of the bond created between the two opposing parties and about their collaboration under the common goal of reshaping life in Iraq. There was of course-as it often happens-idealism taken to the extreme and the results were dramatic. Such is the example of David J., chief interpreter of the American army, who died only six months after the beginning of war. He was an American who had grown somewhat too fond of the local Iraqis and tried to integrate their own lifestyle; his attempts were met several times with hostility on the part of locals, who denounced his home visits. The story ended tragically, with David’s death in combat.18

But there were other motivations for the interpreters’ choice. While Yasir claims that ,,My decision to work with the U. S. military as an interpreter was not easy, but for me it was the only choice”, adding the fact that ,,the U. S. military was the only actor with sufficient resources to resolve the intensifying conflict”, he does admit the presence of personal interest as well:

15 Mathieu Guidère, Irak in Translation-De l ‟art de perdre une guerre sans connaître la langue de son adversaire, Paris, Éditions Jacob-Duvernet, 2008. 16 B. B. C. Radio 4, Transcript: Face the Facts-20 July 2007, 2007. www.bbc.co.uk, accessed on 01.06.2013. 17 National Public Radio, ,,Despite Incredible Loss, Iraqi Refugee Thankful For Her Life”, 2013. www.npr.org, accessed on 01.06.2013. 18 Mathieu Guidère, Irak in Translation-De l ‟art de perdre une guerre sans connaître la langue de son adversaire.


222

,,Siding with the Americans also spared me from societal pressure to join a militia and take part in the violence”.19

In the same vein, some interpreters sought to perfect their English skills, with a view to getting a job in private American companies, others secretly hoped to be granted a visa for the United States in reward for their service. There were also those who were motivated by strong ideological beliefs or by the desire to be of help to their co-nationals.20

Interpreting in the war theatre-walking on quicksand

The casualties in figures

According to the Associated Press Agency, in 2005, the profession of the translator-generic term which also includes interpreters-was considered to be the most dangerous in the least safe country in the world, namely Iraq. Therefore, it was estimated that, out of the civilian victims registered by the American Department of Labour, 40% were interpreters and the numbers are far from being complete. This is due to the fact that very few of these victims were Americans and, consequently, they were not registered. Even more, private contractors were reluctant to declare all their casualties, for fear that the number of candidates would drop considerably.21 The Iraqi interpreters who served the British forces were no luckier: 250 were killed, nearly a hundred more than in the case of British soldiers.22

The high number of victims has two causes. The first one has to do with the complexity of the interpreters’ professional responsibilities. Their cultural and linguistic mediation did not resume to the safety of the Green Zone. Instead, they had to accompany the soldiers in their missions and, consequently, they underwent almost the same risks. When asked about the dangers of her job, one interpreter admitted it was so dangerous she had to lie to her father and tell him she worked for a communication company in Baghdad. She added, though somewhat ashamed, that this was the reason why she fled the country in 2008: ,,This

19 Yasir Abbas, ,,The U. S. invasion of Iraq cost me my country and my family”, 2013. www.washingtonpost.com, accessed on 05.04.2013. 20 Mathieu Guidère, Irak in Translation-De l ‟art de perdre une guerre sans connaître la langue de son adversaire. 21 Ibidem. 22 B. B. C. Radio 4, Transcript: Face the Facts-20 July 2007, 2007. www.bbc.co.uk, accessed on 01.06.2013.


223

will make me sound like a coward. We had a lot of attacks on our own vehicle. And in every attack, we survived, nobody got killed. But in the latest attack, it was a very complex ambush. And two interpreters got killed, an American soldier. It was so bad. We literally were picking up his pieces from the street. And another soldier was shot in the face. Two other soldiers got burnt. And all of that happened right in front of me. And I kept going out with them on missions but I just could not function. The whole time I‟m thinking: the I. E. D. is going to go off now. We‟re going to get attacked now. It got to a point I felt I‟m just being a burden on them. I just had to leave”.23

Another Iraqi interpreter claimed: ,,I saw an American soldier killed right in front of me”.24 Even more, getting to work was just as dangerous as going out on mission. Because of the risk of falling into an ambush, many interpreters altered their route, regularly changed the house they stayed in and wore masks to hide their identity.25 The situation of Afghan interpreters is just as serious. Twenty Afghan interpreters working for the British troops were killed in the province of Helmand and dozens were injured. Yusuf, who lost his eye and teeth in an explosion, was sent to an army hospital in Kandahar.26

Earlier we saw examples of interpreters who joined the coalition forces eager to assist them and full of confidence in their help. However, little afterwards, they felt they were not provided with the necessary safety conditions and considered themselves mistreated. ,,I‟m thinking they just treat us like a slave”, argued an Afghan interpreter working for the Britons.27 This is mostly because, at first, no armour body or helmet was provided for local interpreters. ,,You look around and see the soldiers and the international press with you, and they‟re all wearing the proper protection. What about me? I‟m one of the team”, said one Iraqi interpreter.28

Later, not only were they given vests and helmets, but they were also allowed to carry and use ammunition, regardless of their lack of training in this respect. These ,,interpreters at war” gradually undertook the job of a soldier and were often put in the position of shooting at

23 National Public Radio, ,,Despite Incredible Loss, Iraqi Refugee Thankful For Her Life”, 2013. www.npr.org, accessed on 01.06.2013. 24 Jim Krane, ,,The most dangerous civilian job in Iraq. Dozens of translators for U. S. military have been killed”, 2005. www.nbcnews.com, accessed on 01.06.2013. 25 Ibidem. 26 PressTV, ,,Britain fails to support Afghans working with troops as translators”, 2013. www.presstv.ir, accessed on 01.06.2013. 27 Ibidem. 28 Jim Krane, ,,The most dangerous civilian job in Iraq. Dozens of translators for U. S. military have been killed”, 2005. www.nbcnews.com, accessed on 01.06.2013.


224

insurgents in order to save their own lives or those of the team members they accompanied.29

The second cause of the high casualties toll is the insurgents’ retaliation. The local interpreters find themselves at a crossroads of interests and influences: on the one hand, those of the community they belong to and, on the other hand, those of their employers. It is why they are subject to a double pressure. Their collaboration with the coalition forces made them liable to accusations of treason on the part of local insurgents, who now hunt them for retaliation.

The process of intimidation

They undergo an entire process of intimidation: it starts with warning messages and bullets fired upon their home residence, then a colleague or a relative is abducted and videos of their executions are made public to serve as example of what awaits them in case they continue their job. The worst punishment consists in having their head severed with a blunt weapon.30

Overnight the friends you knew turned against you, giving information about your whereabouts to insurgents and terrorists. Two of my friends who worked with Americans were beheaded, there murders caught on camera and sold in the open markets, labelled ,,Punishment of Traitors”, claimed FadyAqrawi, an interpreter who served the American army in Iraq.31

,,If the insurgents catch us, they will cut off our heads because the imams say we are spies”, said another Iraqi interpreter for N. B. C. News. ,,I‟ve been threatened like fifteen times, but I won‟t quit. A neighbor saw me driving and said, I am going to kill you”. In the case of one of his fellows, threats became reality and his beheading was filmed and posted on the Internet.32 The prices put on their heads, sometimes even by their own family, make interpreters a visible target.

If differences of affiliation and ideology do not occur within the same family, then the friends and relatives of interpreters working for the invading troops become themselves targets to insurgent attacks. Ali’s

29 Ibidem. 30 Mathieu Guidère, Irak in Translation-De l ‟art de perdre une guerre sans connaître la langue de son adversaire. 31 The List Project to Resettle Iraqi Allies. ,,Iraqi Voices: FadyAqrawi”. www.thelistproject.org, accessed on 01.06.2013. 32 Jim Krane, ,,The most dangerous civilian job in Iraq. Dozens of translators for U. S. military have been killed”, 2005. www.nbcnews.com, accessed on 01.06.2013.


225

house was overtaken and his family threatened by the local militia; fortunately, their lives were spared. He described his experience for B. B. C.: ,,I saw my son lying on his stomach with a hood on his head with a gun behind his back. My wife-I saw her blindfolded also. I couldn‟t sleep for a long time. The only thing I can tell you is God moves in a mysterious way. He just-our time was not up”.33

Many civilians fell victims in the clash between locals and foreigners and the interpreters, due to the nature of their profession, often witnessed the death of people they knew. Yasir Abbas said he had to trace eighteen of his relatives, tortured and executed by members of al-Qaeda, and twenty-five others killed in a U. S. misguided air strike. Though an American major apologized to him for his loss, officially, the victims were labelled as ,,terrorists”. This was a difficult moment for Yasir, but he continued to provide the American troops with his services, although he experienced extreme vicarious traumatisation.34

Loay, another Iraqi interpreter with the British army, also spoke of the psychological strain he underwent: ,,Two of my interpreters have been assassinated and I got a threat text message from them saying that if I‟m not going to stop working with British I will be killed”. He feared he would be next and left the country.35

The job has finished, but its consequences still linger for interpreters

,,If the Americans leave this country, I will be the first target” declared an

Afghan interpreter for N. A. T. O., expressing his concern for the future lying ahead after the retreat of American troops from the country. He claimed he trusted neither his family-former government officials during the Taliban rule-, nor the local security forces in providing him with protection: ,,their right hand is with the Taliban and their left hand is with the government”.36

Ghafar, another Afghan interpreter who worked for the Americans for six years, shared the unrest of his compatriot and declared

33 B. B. C. Radio 4, Transcript: Face the Facts-20 July 2007, 2007. www.bbc.co.uk, accessed on 01.06.2013. 34 Yasir Abbas, ,,The U. S. invasion of Iraq cost me my country and my family”, 2013. www.washingtonpost.com, accessed on 05.04.2013. 35 B. B. C. Radio 4, Transcript: Face the Facts-20 July 2007, 2007. www.bbc.co.uk, accessed on 01.06.2013. 36 Alexandra Zavis, Hashmat Baktash, ,,Afghan support staffers for NATO seeking a lifeline”, 2013. www.latimes.com, accessed on 30.03.2013.


226

he had been living in anguish for a long while: ,,I‟m a dead man walking. I feel like I‟m not living in this world. My soul is walking around”.37 Apart from the worries of their post-retreat situation, these interpreters, as well as most of their conationals and their Iraqi counterparts have a common goal, namely to leave their country and obtain visa for the U. S. A., the U. K. or any other of the countries they served during conflict. For many it is a matter of life or death, not only for themselves, but also for their families.

Nonetheless, their desire is more often than not met with a refusal which hides behind bureaucratic formalities. While some officials claim that the safety of their former interpreters represents a ,,moral obligation” for state governments, the accusations of bias and treason tend to foil the process of visa granting.38

Tariq, an Afghan interpreter for the U. S., was denied visa application by the State Department, which motivated its decision stating that he ,,may be a terrorist or may have provided material support to a terrorist organization”. Tariq was puzzled by the denial, which came while he was still collaborating with the American forces: ,,My question is, if I am involved in terrorist activities, why am I still working for U. S. Army?”. The same frustration is felt by Jasmid, another Afghan interpreter for the U. S., who declared: ,,I was helping people getting aid and support from United States. And now they consider me a terrorist here. It‟s a painful and frustrating way to live”.39

Ali, the interpreter who was threatened together with his family, was also denied visa by the British government; the Home Office response to his application reads as follows: ,,Although it is accepted that incidents like you have described do happen in Iraq it is not accepted that this happened to you. Therefore you would not be able to justify a well-founded fear of persecution. It is believed that the Madhi Army were only targeting your son and you exaggerated the risk to include yourself and your wife. In the light of all the evidence available it has been concluded that you do not qualify for asylum”.40

It is true that there were situations in which the interpreters used unethically the power given to them by the understanding of both English and the local language. While acting as intermediaries between

37 Ibidem. 38 B. B. C. News U. K., ,,Former army chief in Afghan interpreters asylum appeal”, 2013. www.bbc.co.uk, accessed on 01.06.2013. 39 Mikhail Galustov, ,,Alleged terrorism ties foil some Afghan interpreters’ U. S. visa hopes”. www.washingtonpost.com, accessed on 01.06.2013. 40 B. B. C. Radio 4, Transcript: Face the Facts-20 July 2007, 2007. www.bbc.co.uk, accessed on 01.06.2013.


227

the American soldiers and local merchants, some of the Iraqi interpreters gained money for themselves by telling the Americans the price of products was higher than in reality. There were even cases of Iraqi female translators who practised prostitution for only $20. Even more, ideological engagement resulted at times in intentional mistranslation of information and in innocent individuals being denounced during interrogations.41

Nonetheless, this was not the rule and all interpreters should not be put under the same label. While the codes of ethics and practice demand of interpreters to be impartial and to perform in accordance with professional standards, without seeking to obtain personal benefits, crisis situations such as those involved by conflict are highly demanding and place interpreters at the limit of their becoming the community’s advocates.

Doubtlessly, the role of interpreters in the field was influential, both linguistically and culturally. The American Female Engagement Team relied heavily on their female interpreters in Afghanistan in order to communicate with local women, who were not allowed to look at or speak to men, other than their relatives.42

The above testimonies serve us in framing the complex situation of translators and interpreters who are working in the conflict areas of Iraq and Afghanistan. The puzzle we created is far from being exhaustive, as there are many missing pieces. However, it does offer an insight into some problematic aspects and hints to possible ways of addressing them.

41 Mathieu Guidère, Irak in Translation-De l ‟art de perdre une guerre sans connaître la langue de son adversaire. 42 Nancy Montgomery, ,,American interpreter takes a stand in Afghanistan”, 2011. www.stripes.com, accessed on 01.06.2013.


228


229

Cronicã/Chronicle


230


231

ADUNAREA GENERALÃ A ASOCIAŢIUNII ASTRA GÃZDUITÃ DE CETATEA MARII UNIRI

(7-9 OCTOMBRIE 2016) The General Assembly of Astra Association

Hosted by the Great Union’s Fortress (7-9th of October 2016)

Mihai-Octavian Groza Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Activitatea Asociaţiunii Transilvane

pentru Literatura Românã şi Cultura Poporului Român-ASTRA se desfãşoara coerent an de an, cu douã momente de-o importanţã capitalã: şedinţa Comitetului Central, din care fac parte şi preşedinţii de despãrţãminte, întrunitã, de obicei, la începutul anului în Sibiu şi Adunarea Generalã, întrunitã la începutul fiecãrei toamne, de fiecare datã în altã locaţie. Anul acesta, cea de-a 111-a Adunare Generalã a fost gãzduitã de cetatea Marii Uniri, Alba-Iulia, fiind pusã sub semnul comemorãrii celor 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, a celor 150 de ani de la prima Adunare Generalã desfãşuratã la Alba-Iulia şi a celor 150 de ani de la participarea lui Mihai Eminescu la aceastã adunare, desfãşuratã în anul 1866.

Conform statutului Asociaţiunii ASTRA, la aceastã adunare au participat reprezentanţii biroului de conducere (10 delegaţi), reprezentanţi ai despãrţãmintelor din ţarã (Abrud-cu 4 delegaţi, Aiud-cu 2 delegaţi, Alba-Iulia-cu 11 delegaţi, Bacãu-cu 3 delegaţi, Beclean-cu 2 delegaţi, Blaj-cu 6 delegaţi, Botoşani-cu 1 delegat, Braşov-cu 2 delegaţi, Bucureşti-cu 4 delegaţi, Buzãul Ardelean-cu 3 delegaţi, Carei-cu 4 delegaţi, Cluj-Napoca-cu 3 delegaţi, Codlea-cu 3 delegaţi, Harghita-cu 4 delegaţi, Dej-cu 4 delegaţi, Fãgãraş-cu 2 delegaţi, Gherla-cu 1 delegat, Iaşi-cu 4 delegaţi, Miercurea Sibiului-cu 2 delegaţi, Nãsãud-cu 6 delegaţi, Orãştie-cu 2 delegaţi, Oţelu-Roşu-cu 3 delegaţi, Reghin-cu 4 delegaţi, Sãcele-cu 2 delegaţi, Sângeorgiu de Pãdure-cu 2 delegaţi, Sebeş-cu 2 delegaţi, Sibiu-cu 3 delegaţi, Târgu-Mureş-cu 2 delegaţi, Târnãveni-cu 2 delegaţi, Teiuş-Stremţ-cu 2 delegaţi, Zãrneşti-cu 2 delegaţi, Zlatna-cu 2 delegaţi), dar şi din strãinãtate (Republica Moldova-cu despãrţãmintele Aneni Noi-cu 2 delegaţi, Cahul-cu 4 delegaţi, Criuleni-cu 3 delegaţi, Gura


232

Cãinarului-cu 2 delegaţi, Edineţ-cu 2 delegaţi, Feştiliţa-cu 1 delegat, Floreşti-cu 3 delegaţi, Grigoriopol-cu 1 delegat, Ialoveni-cu 4 delegaţi, Oniţcani-cu 2 delegaţi, Strãşeni-cu 2 delegaţi, Tighina-cu 2 delegaţi, Zubreşti-2 delegaţi, Serbia-cu despãrţãmântul de la Pancevo-cu 2 delegaţi, Ucraina-cu 2 delegaţi, Italia-cu 1 delegat), precum şi o serie de personalitãţi ale vieţii academice (academician Ionel Valentin Vlad-preşedintele Academiei Române, academician Alexandru Surdu-vicepreşedintele Academiei Române, academician Emil Burzo-preşedinte al Filialei Cluj a Academiei Române, prof. univ. dr. Daniel Breaz-rectorul Universitãţii ,,1 Decembrie 1918” Alba-Iulia), religioase (I. P. S. Irineu, Arhiepiscop al Albei-Iulia), politice (Ion Dumitrel-preşedintele Consiliului Judeţean Alba, Mircea Hava-primarul municipiului Alba-Iulia), culturale (Aurel Pantea-preşedintele filialei Alba-Deva a Uniunii Scriitorilor din România, Matei Drâmbãrean-director al Direcţiei Judeţene de Culturã, Culte şi Patrimoniu Alba, Gabriel Tiberiu Rustoiu-directorul Muzeului Naţional al Unirii Alba-Iulia, Gheorghe Berghian-directorul Centrului de Culturã ,,Augustin Bena” Alba-Iulia, Victor Bercea-preşedintele Societãţii Cultural Patriotice ,,Avram Iancu”, Ioan Strãjan-preşedintele Fundaţiei ,,Alba-Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României”).

Programul celei de-a 111-a Adunãri Generale a Asociaţiunii ASTRA a debutat, în data de 7 octombrie 2016, cu primirea şi înregistrarea participanţilor, cu vizitarea Catedralei Reîntregirii, a primei şcoli de stat înfiinţate dupã Marea Unire din 1918 (Colegiul Naţional


233

,,Horea, Cloşca şi Crişan”), precum şi cu vizitarea cetãţii Alba Carolina, emblematicã pentru municipiul Alba-Iulia.

În dimineaţa zilei de 8 octombrie 2016, în Amfiteatrul Mare al Universitãţii ,,1 Decembrie 1918” Alba-Iulia, a avut loc deschiderea festivã a celei de-a 111-a Adunãri Generale a Asociaţiunii ASTRA prin intonarea imnului de stat al României, a imnului ASTRA şi prin oficierea unui scurt moment de Te-Deum. Cuvinte de întâmpinare şi de salut au fost adresate adunãrii de cãtre preşedintele Despãrţãmântului ASTRA ,,Eugen Hulea” Alba-Iulia, primarul municipiului Alba-Iulia, preşedintele Consiliului Judeţean Alba, preşedintele Asociaţiunii ASTRA, presedintele Academiei Române, rectorul Universitãţii ,,1 Decembrie 1918” Alba-Iulia. A urmat, apoi, vernisarea expoziţiei de carte a astriştilor şi o serie

de comunicãri în plen (academician Ionel Valentin Vlad, academician Alexandru Surdu, academician Emil Burzo, profesor doctor Traian Cepoiu, profesor universitar doctor Elena Macavei, profesor universitar doctor Ioan Buzaşi). În cea de-a doua parte a zilei s-au desfãşurat lucrãrile sesiunii de comunicãri a Adunãrii Generale, împãrţitã pe trei secţiuni: ,,Asociaţiunea ASTRA şi Mihai Eminescu” (unde au susţinut comunicãri profesor universitar doctor Mircea Pop, profesor Liviu Dârjan, profesor Dana Pãun, profesor Oliviu Iacob, profesor Ion Popa, profesor Silvia Pop, profesor Victor Fãt), ,,Perspective şi strategii în activitatea Asociaţiunii ASTRA” (unde au susţinut comunicãri profesor universitar doctor Mircea Cosma, profesor doctor Vasile Tutula, profesor Ion Onuc Nemeş, Floarea Pleş, profesor Leon Catarig, profesor


234

Mircea Daroşi, profesor Gabriela Herţa, profesor doctor Luminiţa Cornea, profesor universitar doctor Nicolaie Georgescu, profesor universitar doctor Liviu Alexandru Sofonea, Ioan Strãjan, profesor Sevastian Bazilescu) şi ,,Contribuţiile ASTREI şi Academiei Române la fãurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918” (unde au susţinut comunicãri profesor doctor Vasile Tutula, profesor doctor Ligia Dãnilã, profesor universitar doctor Mircea Popa, profesor Corina Bãrãgan, profesor Ioan Seni, profesor Ioan Mititean, profesor Ionel Covrig, profesor Marin Şara, Dumitru Borţan, profesor Ana Hinescu, profesor Maria Cioica).

A urmat Adunarea Generalã propriu-zisã, cu prezentarea raportului de activitate pe anul 2015, a planului de activitate pe anul 2017, cu prezentarea raportului contabil pe anul 2015 şi a raportului comisiei de cenzori, precum şi cu alegerea noului comitet de conducere al Asociaţiunii ASTRA format din opt membrii, domnul profesor universitar doctor Dumitru Acu fiind reconfirmat pe poziţia de preşedinte.

Ultima zi a Adunãrii Generale, 9 octombrie 2016, a fost rezervatã şedinţei de închidere, în care s-a stabilit ca urmãtoarea adunare sã se desfãşoare la Carei, o zonã nãpãstuitã, în care românii şi românismul au mult de pãtimit.

Trãim şi activãm într-o societate aflatã sub zodia tehnologiei, a internetului, care, paradoxal, pare cã involueazã din punct de vedere cultural. Într-o societate politizatã, decadentã, a falşilor oameni de culturã, cea de-a 111-a Adunare Generalã a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Românã şi Cultura Poporului Român a dovedit, încã o datã în plus, cã aceasta este o asociaţie puternicã, care ocupã un rol important în viaţa culturalã a românilor transilvãneni, dar şi a celor din Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia. Stãruim pentru continuarea activitãţilor astriste, precum şi pentru extinderea acestora în zonele unde încã nu existã filiale şi subfiliale ale asociaţiunii. Vivat, floreat, crescat ASTRA!


235

EDIŢIA A III-A A COLOCVIILOR ,,VASILE MOGA” DE LA SEBEŞ (26 NOIEMBRIE 2016)

The Third Edition of Colloquium ,,Vasile Moga” from Sebeş (26th of November 2016)

Iuliu-Marius Morariu


În data de 26 noiembrie a anului 2016, Despãrţãmântul ASTRA ,,Vasile Moga” Sebeş, prezidat de Mihai-Octavian Groza, a organizat cea de-a treia ediţie a colocviilor dedicate ierarhului patron al instituţiei. Manifestarea, organizatã în parteneriat cu Institutul de Istorie Ecleziasticã ,,Nicolae Bocşan” din Cluj-Napoca, Centrul Cultural ,,Lucian Blaga” Sebeş, firma ,,Elis-Pavaje” Petreşti, Asociaţia ,,Enformation” Bucureşti, Biblioteca Municipalã ,,Lucian Blaga” Sebeş, Muzeul Municipal ,,Ioan Raica” Sebeş şi Colegiul Naţional ,,Lucian Blaga” Sebeş, a fost plasatã sub auspiciile evenimentelor comemorate în acest interval, respectiv Primul Rãzboi Mondial, fiind intitulatã: ,,Românii în anii Marelui Rãzboi (1914-1919). Experienţã şi memorie”.

În cadrul ei, s-au alternat prezentãrile de apariţii editoriale şi revuistice cu susţinerea de referate şi comunicãri. Astfel, în debutul evenimentelor a avut loc lansarea celui de-al doilea numãr al anuarului Astra Sabesiensis, apãrut prin grija membrilor despãrţãmântului astrist organizator, şi a volumelor: Mystique and autobiography from Romanticism to nowadays. Studies in Orthodox Spirituality, apãrut la Lambert Academic Publishing (Germania), în anul 2016 şi Preoţii nãsãudeni şi ASTRA (1861-1918), apãrut la Cluj-Napoca/Bistriţa, Editurile Argonaut/Charmides, în anul 2016, ambele ale subsemnatului, prezentãrile fiind realizate de cãtre Mihai-Octavian Groza, Ioan Opincariu şi Iuliu-Marius Morariu.

Apoi, a urmat susţinerea referatelor, pe trei paneluri. În cadrul acestei activitãţi, s-au întâlnit şi au dialogat specialişti de la Bucureşti, Cluj-Napoca, Alba-Iulia şi Sibiu, valorificând aspecte mai puţin cunoscute cu privire la prima conflagraţie mondialã. Între conferenţiari


236

s-au numãrat: doamna conf. univ. dr. Valeria Soroştineanu (Universitatea ,,Lucian Blaga” Sibiu), cu referatul intitulat ,,O anchetã a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului din anul 1915”, domnul dr. Mircea-Gheorghe Abrudan (Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca), cu lucrarea ,,Amintiri din viaţa preoţeascã. Experienţele Marelui Rãzboi în memoriile preotului ortodox transilvãnean Ioan Broşu”, masterandul Ionuţ Mircea Marcu (Universitatea Bucureşti), cu lucrarea ,,Participarea României la Primul Rãzboi Mondial în istoriografia din timpul regimului comunist”, masterandul Corneliu Columb şi studentul Aurelian Perdeleanu (Universitatea Bucureşti), cu lucrarea ,,Considerente strategice şi implicaţii militare ale ofensivei lui Bruşilov. O perspectivã a impactului asupra Regatului României”, cercetãtoarea Gabriela-Margareta Nisipeanu (Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca/SNSPA Bucureşti), cu lucrarea ,,Manifestãri incipiente ale ajutorului umanitar în România. Activitatea Bisericii în timpul Primului Rãzboi Mondial”, doctorand Daniela-Maria Stanciu (Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca), cu lucrarea ,,Spaţii publice în Sibiu în timpul Primului Rãzboi Mondial”, domnul dr. Ioan Popa (Colegiul Naţional ,,Samuel von Brukenthal” Sibiu), cu lucrarea ,,Ancheta ASTREI privind jertfele românilor transilvãneni în Primul Rãzboi Mondial. Noi valorificãri metodologice”, doctoranzii Nicolae Dumbrãvescu şi Mãdãlina Mãrginean (Universitatea ,,1 Decembrie 1918” Alba-Iulia), cu lucrarea ,,Douã texte memorialistice mai puţin cunoscute privitoare la intrarea trupelor române în Transilvania în vara anului 1916”, doctorand Iuliu-Marius Morariu (Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca), cu lucrarea ,,Douã perspective inedite asupra Primului Rãzboi Mondial: jurnalul lui Gustav Zikeli şi însemnãrile lui Vasile Mãgheruşan”, doctorand Andrei Pãvãlean (Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca), cu lucrarea ,,Frontul italian al Marelui Rãzboi între memoria colectivã şi experienţa personalã a românilor transilvãneni şi bãnãţeni (1916-1918)”, şi doctorand Mihai-Octavian Groza (Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca), cu lucrarea ,,Lucian Blaga: memorialist al Primului Rãzboi Mondial şi al evenimentelor premergãtoare Marii Uniri”. Fiecare prezentare a fost urmatã de frumoase discuţii şi dezbateri, cercetãtorii având astfel posibilitarea realizãrii unui amplu schimb de idei şi descoperirii unor noi şantiere de cercetare.

Dupã finalizarea sesiunilor, invitaţii au vizitat Muzeul Municipal ,,Ioan Raica”, beneficiind de o incursiune în istoria urbei sebeşene, de o vizitã la biserica sãseascã din localitate, precum şi de un tur ghidat al oraşului.


237

Întreaga manifestare, plasatã sub auspiciile ierarhului român originar din Sebeş, patron al Despãrţãmântului ASTRA de aici, şi evenimentelor mai ample cãrora le sunt dedicate, în aceşti ani, toate evenimentele istoriografice, s-a constituit într-o frumoasã întrunire culturalã ce a reunit specialişti din mai multe centre importante, oferind un cadru propice dezbaterii şi schimbului de idei. De aceea, nu putem decât sã felicitãm iniţiativa preşedintelui despãrţãmântului, domnul Mihai-Octavian Groza, care a fãcut o tradiţie din întrunirile anuale de aici, şi membrii instituţiei pomenite, pentru eforturile depuse, şi sã sperãm cã vor exista multe zeci de ediţii ale acestor întruniri.


238


239

SIMPOZIONUL ,,CONVERGENŢE ŞI DIVERGENŢE ÎNTRE ŞTIINŢÃ ŞI RELIGIE ÎN LUMEA CONTEMPORANÃ”,

PETROVA, MARAMUREŞ, 21 OCTOMBRIE 2016 Symposium ,,Converging and Divergind Between Science and Religion in the Contemporary World”, Petrova, Maramureş,

21st of October 2016

Ana Filip, Iuliu-Marius Morariu Asociaţiunea ASTRA, Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Din iniţiativa domnului profesor doctor Ion Petrovai 1 şi a

Fundaţiei ,,Prof. univ. dr. Gheorghe Bilaşcu”, din Petrova (judeţul Maramureş), în data de 21 octombrie a anului 2016, în localitatea pomenitã s-a desfãşurat simpozionul intitulat ,,Convergenţe şi divergenţe între ştiinţã şi religie în lumea contemporanã”. Manifestarea a reunit de asemenea, eforturile Asociaţiei ,,Bogdan-Dragoş” a urmaşilor nobilimii maramureşene, ale Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sãtmarului şi cele ale primãriei localitãţii Petrova.

Moderatorul evenimentului a fost domnul conferenţiar universitar doctor Radu Preda, directorul executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (I. I. C. C. M. E. R.), iar invitatul de onoare a fost Preasfinţitul Pãrinte Iustin Hodea Sigheteanul, arhiereu-vicar al pomenitei eparhii ortodoxe.

Discuţiile au reunit, de asemenea, specialişti din diferite centre culturale ale ţãrii, şi din diferite domenii, dezbaterile fiind, datoritã acestui aspect, interesante. În debutul prezentãrii, domnul profesor doctor Ion Petrovai a prezentat anumite aspecte importante din istoricul localitãţii gazdã, evocând personalitãţile a doi mari oameni ai plaiurilor petrovene, profesor universitar doctor Gheorghe Bilaşcu şi pãrintele profesor universitar doctor Alexandru Filipaşcu, doctor în teologie la Roma şi Livov, victimã a ,,ciumei roşii”, şi a lansat câteva provocãri de discuţii.

Au urmat apoi comunicãrile invitaţilor, care au abordat diferite laturi ale convergenţelor şi divergenţelor dintre ştiinţã şi religie în lumea

1 Cunoscut peisajului publicistic românesc prin lucrãri precum: Ion Petrovai, Multiculturalism în Ţara Maramureşului-valori culturale ucrainene, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007; Idem, Mihai Eminescu (1850-2010)-160 de ani de la naşterea poetului naţional al românilor, Petrova, Editura ,,Ţara Maramureşului”, 2010; Idem, Eminescu în şcoalã-portofoliu Didactic, Petrova, Editura ,,Ţara Maramureşului”, 2011; Idem, Petrova 600 (1411-21 aprilie 2011), Petrova, Editura ,,Ţara Maramureşului”, 2011; Idem, Glasul tinereţii-album aniversar sãtmãrean (1967-2012)-promoţia Liceului ,,Mihai Eminescu” Satu Mare, Petrova, Editura ,,Ţara Maramureşului”, 2012.


240

contemporanã şi cea nu de mult apusã. Astfel, de exemplu, domnul profesor universitar doctor Ştefan Marinca de la Baia Mare a susţinut comunicarea intitulatã: ,,Convergenţe şi divergenţe între ştiinţã şi religie în opera lui Mihai Eminescu”, profesor universitar doctor Vasile Nãsui a prezentat câteva ,,Aspecte privind interacţiunea dintre religie şi ştiinţã”, preot doctor Ştefan Cristian, consilierul cultural al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sãtmarului a susţinut referatul ,,Teologie şi ştiinţã: adversitate sau complementaritate”, preotul Vasile Dunca ,,Pseudo-realitatea Matrix sau alienarea lumii post-informaţionale”, domnul general doctor Alexandru Leordean a vorbit despre ,,Religia dincolo de ştiinţa secolului XX”, doctor inginer Vasile Coman despre ,,Convergenţele şi divergenţele dintre ştiinţã şi religie în secolul XX”, profesor doctor inginer Ioan Petruţ despre ,,Soarta inventicii româneşti în ultimii 100 de ani”, preot doctorand Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, despre ,,Relaţia dintre teologie şi ştiinţã reflectatã în hotãrârile Sinodului Pan-Ortodox din Creta (2016)”, doctorand Vlad Toma, în colaborare cu pãrintele anterior menţionat, doctorand Cãtãlin Hãdadea şi student Darius Echim, toţi de la Universitatea ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca au susţinut conferinţa intitulatã ,,Omul dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu-concordanţe între biologie şi ,,facerea” biblicã”, iar domnul Vasile Nicorici a vorbit despre ,,Sprijinirea prin ştiinţã a autenticitãţii ilustraţiilor biblice”.

Fiecare prezentare a fost urmatã de discuţii şi de sesiuni de întrebãri, moderate cu pricepere şi echilibru de domnul conferenţiar universitar doctor Radu Preda, care a asigurat cadrul unor dezbateri fructuoase şi a contribuit la realizarea unui fructuos schimb de idei şi opinii, dat şi de intervenţii ale organizatorilor. În cadrul discuţiilor s-au remarcat întrebãrile şi propunerile domnului profesor doctor Ion Petrovai, ale unor profesori din localitate, dar şi cele ale invitaţilor. Astfel, de exemplu, referatul coordonat de doctorandul Vlad Toma a dat startul unor intense dialoguri, ce au presupus atât detalierea unor chestiuni privitoare la concepţia cosmogonicã susţinutã de biologi, cât şi corelarea acesteia cu cea biblicã şi modul în care se reflectã ea în lucrãrile specialiştilor contemporani din ambele domenii, autorul referindu-se atât la autori celebri din spaţiul laic, precum Darwin sau Hawkins, cât şi la cei din spaţiul teologic (Lazarus Puhalo, Alexandru Kalomiros, Basarab Nicolescu, sau autori patristici) şi valorificarea aspectelor de actualitate ale problematicii.


241

La final, organizatorii au promis cã vor încerca sã sigure publicarea tuturor referatelor în paginile unui volum, spre a oferi o mãrturie a dimensiunii culturale a evenimentului.

Datoritã domnului profesor doctor Ion Petrovai, dar şi a colaboratorilor sãi, instituţionali (a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sãtmarului, a primãriei şi consiliului local al comunei Petrova), sau personali (o contribuţie aparte aparţinându-i domnului Vasile Nicorici), evenimentul s-a constituit într-o frumoasã manifestare, ce poate sluji drept pildã şi unor tentative similare organizate de instituţii specializate.


242


243

Recenzii/Book reviews


244


245

Florian Dudaş, Prefectul-general Avram Iancu şi Legiunea Auraria Gemina, Oradea, Editura Metropolis, 2016, 501 p.:

Florian Dudaş este unul dintre reputaţii

istorici transilvãneni care s-au distins în special prin studiile dedicate vechii culturi româneşti scrise, începând din epoca medievalã pânã în secolul luminilor (a se vedea, selectiv: Carte veche româneascã în Bihor, sec. XVI-XVII (catalog), Oradea, 1977, 241 p.; Vechile tipãrituri româneşti din bisericile Bihorului sec. XVI-XVII, Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1979, 220 p.; Vechi cãrţi româneşti cãlãtoare, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1987, 242 p.; Memoria vechilor cãrţi româneşti: însemnãri de demult, Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1990, 410 p.; Însemnãri pe bãtrâne cãrţi de cult, Bucureşti, Editura Albatros, 1992, 208 p.; Cazania lui Varlaam în Timişoara. Studiu istoric şi Bibliografic, Timişoara, Editura de Vest, 2005, 414 p.).

În preocupãrile sale istoriografice a intrat şi Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania şi, mai cu seamã, conducãtorul ei: Avram Iancu (a se vedea: Avram Iancu în tradiţia poporului român, Timişoara, Editura Facla, 1989, 332 p.; Avram Iancu. Eroul românilor, Oradea, Editura Lumina, 1993, 143 p.; Avram Iancu în tradiţia românilor, Timişoara, Editura de Vest, 1998, 360 p.). Prin urmare, în continuare ne propunem sã recenzãm cea mai recentã lucrare ce poartã semnãtura lui Florian Dudaş, despre Revoluţia de la 1848-1849, din Transilvania şi conducãtorul ei, craiul Munţilor Apuseni, Avram Iancu.

Istoricul Florian Dudaş, în lucrarea sa intitulatã Prefectul-general Avram Iancu şi Legiunea Auraria Gemina atinge un subiect puţin valorificat de istoriografia româneascã, mai exact constituirea şi funcţionarea Legiunii Auraria Gemina, în timpul Revoluţiei de la 1848-1849.

Lucrarea istoricului Florian Dudaş este structuratã pe douã capitole la care se adaugã o interesantã relatare memorialisticã scrisã de Nichifor Crainic, pe care istoricul transilvãnean a preferat sã o insereze în loc de prefaţã, cât şi un consistent argument în care reliefeazã importanţa şi necesitatea apariţiei unei astfel de lucrãri în istoriografia româneascã.

Primul capitol al lucrãrii Prefectul-general Avram Iancu şi Legiunea Auraria Gemina, intitulat: ,,Colecţii de documente istorice privind Prefectura şi Legiunea Auraria Gemina” este împãrţit la rândul sãu în nouã subcapitole. Primul subcapitol este intitulat ,,Prefectura şi Legiunea


246

Auraria Gemina” şi cuprinde pe lângã o succintã prezentare a organizãrii legiunilor româneşti din toamna anului 1848, o micromonografie a legiunii lui Avram Iancu, care prin poziţionarea pe care o avea era cea mai importantã legiune dintre cele 15 constituite pe tot întinsul Transilvaniei. În cel de al doilea subcapitol intitulat ,,Documentele Revoluţiei şi ale Rãzboiului Naţional. Arhiva Prefecturii şi Legiunii Auraria Gemina. Arhiva Prefectului-general Avram Iancu”, istoricul Florian Dudaş a realizat o scurtã radiografie a principalelor documente care au fost emise de Legiunea Auraria Gemina şi de prefectul ei, Avram Iancu în timpul revoluţiei, încercând în acelaşi timp, sã ne prezinte felul în care dupã acest sângeros eveniment de la mijlocul secolului al XIX-lea arhiva prefecturii s-a destrãmat, multe dintre documentele legiunii fiind distruse şi pierdute, din punct de vedere istoric, pentru totdeauna. De asemenea, ne prezintã felul în care o parte din aceste documente au fost salvate de diverşi cãrturari transilvãneni, prin intermediul cãrora acestea au ajuns într-o serie de colecţii şi fonduri arhivistice, dintre care amintim: „Colecţia de documente de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, constituitã prin contribuţia cãrturarilor Alexandru Roman, Alexandru Papiu-Ilarian, Iosif Hodoş, George Bariţiu şi Silviu Dragomir; ,,Colecţia de documente din casa lui Avram Iancu. Lãsãmântul Astrei. Contribuţia lui Silvestru Moldovan şi Eugen Hulea”; ,,Colecţia de documente rãmase de la Ioan Buteanu şi Avram Iancu”, ajunse în pãstrarea Societãţii de Istorie şi Arheologie din Deva, ulterior la Muzeul Judeţean Hunedoara din Deva; ,,Documentele Prefecturii şi Legiunii Auraria Gemina rãmase de la Avram Iancu”, ajunse în colecţia istoricului Ioan Lupaş şi a omului politic Petru Groza; ,,Arhiva Administraturii Albei Inferioare de la Alba Iulia din anii 1848-1849”; ,,Colecţia de documente rãmasã de la Ioan Bãlaş”, viceprefect al Prefecturii şi Legiunii Auraria Gemina (pp. 20-21).

În subcapitolele trei-nouã istoricul Florian Dudaş face o interesantã radiografie a documentelor pãstrate în fondurile arhivistice amintite anterior, prezentând în acelaşi timp şi contribuţia unor oameni de culturã transilvãneni, printre care amintim pe Alexandru Roman, Alexandru Papiu-Ilarian, Iosif Hodoş, George Bariţiu, Silviu Dragomir, Silvestru Moldovan şi Eugen Hulea la pãstrarea acestor documente, care au provenit din arhiva Prefecturii şi Legiunii Auraria Gemina şi de la prefectul ei, Avram Iancu.

Cel de al doilea capitol al lucrãrii lui Florian Dudaş reprezintã de fapt un corpus de documente ale Prefecturii şi Legiunii Auraria Gemina, pe care istoricul transilvãnean le-a adunat la un loc din fondurile


247

arhivistice amintite mai sus şi din alte surse edite. Acest corpus de documente este deschis de o serie de precizãri analitice în care istoricul Florian Dudaş prezintã felul în care a organizat şi redactat aceste documente. Urmeazã apoi rezumatele documentelor ce au fost integrate în aceastã lucrare, iar apoi sunt redate integral, în ordine cronologicã, cele 249 documente care provin din arhiva Prefecturii şi Legiunii Auraria Gemina şi de la prefectul ei, Avram Iancu. Corpusul de documente este încheiat de raportul prefectului Avram Iancu, redactat în toamna anului 1849, la cererea expresã a curţii de la Viena, raport pe care istoricul Florian Dudaş îl considerã pe bunã dreptate ultimul document ce a fost emis de Prefectura şi Legiunea Auraria Gemina (p. 11).

Lucrarea istoricului Florian Dudaş intitulatã Prefectul-general Avram Iancu şi Legiunea Auraria Gemina se încheie printr-o consistentã bibliografie şi printr-o serie de ilustraţii reprezentative pentru legiunea Auraria Gemina.

Prin urmare, în aceastã lucrare Florian Dudaş adunã la un loc toate documentele pãstrate din arhiva prefectului-general Avram Iancu şi a Legiunii Auraria Gemina, realizând astfel cea mai complexã lucrare despre organizarea şi activitatea Legiunii Auraria Gemina, în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, din Transilvania. Într-o altã ordine de idei, corpus-ul de documente mai cuprinde, alãturi de multe acte revãzute, transcrise critic şi o serie de documente inedite, în mãsurã sã întregeascã arhiva Legiunii şi sã ilustreze mai nuanţat scene ale Rãzboiului Civil din Munţii Apuseni. Laolaltã, toate aceste documente oglindesc, alãturi de desfãşurarea cunoscutã a evenimentelor, cronica scrisã a faptelor şi întâmplãrilor care, timp de un an, au avut loc în Munţii Apuseni.

În concluzie, lucrarea Prefectul-general Avram Iancu şi Legiunea Auraria Gemina aduce o importantã contribuţie la istoria Legiunii Auraria Gemina, în special, şi la istoria Revoluţiei de la 1848-1849, în general, astfel completând un mare gol din istoriografia româneascã. Aşadar, cu riscul de a mã repeta afirm cã lucrarea domnului Florian Dudaş beneficiazã de un nivel ştiinţific şi informaţional remarcabil. Calitatea scriiturii, a punerii în paginã şi a tipãririi la imprimeria „Metropolis” din Oradea este, de asemenea, excelentã. Prin urmare, în încheiere, nu îmi rãmâne decât sã subscriu la ideea reputatului istoric clujean Gelu Neamţu care afirma cã „O carte scrisã din cãrţi nu rezistã. Rãmân doar cãrţile scrise pe bazã de documente” (Gelu Neamţu, „O carte care va rãmâne” cuvânt înainte la lucrarea Drama Ardealului 1848-1849. Mãrturii. Pierderi umane şi materiale în timpul Revoluţiei şi Rãzboiului Civil în Transilvania centralã, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2012, p. X) astfel cã aceastã carte întruneşte toate


248

argumentele sã rãmânã de referinţã pentru istoriografia româneascã şi, de ce nu, şi pentru cea strãinã.

Nicolae DUMBRÃVESCU

Per Anders Rudling, The Rise and Fall of Belarusian Nationalism, 1906-1931, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 2015, 436 p.:

Monografia cercetãtorului suedez, profesor al Universitãţii din Lund, Per Anders Rudling, apãrutã sub auspiciile prestigioasei colecţii ,,Pitt Series in Russian and East European Studies”, constituie o aplicare pe cazul belarus a paradigmei ,,comunitãţilor imaginate” propusã de Benedict Anderson acum mai bine de trei decenii, în 1983. Chiar şi reacţiile negative din partea unor specialişti, cum ar fi de exemplu, cercetãtorul de la Institutul pentru Politici Globale din Washington, DC, Marek Jan Chodakiewicz, denotã impactul pe care-l are lucrarea asupra studiului naţionalismelor din secolul XX în tot ansamblul sãu. Textul se preteazã unei lecturi fluide, autorul dezvãluind la începutul fiecãrui capitol punctele esenţiale ce vor fi supuse analizei.

Autorul celebru datoritã polemicilor repetate cu reprezentanţii diasporei ucrainene din Canada, sensibilã la menţinerea memoriei colective a celui de-al Doilea Rãzboi Mondial într-un spirit favorabil ideologiei organizaţiilor pro-germane ce au activat în vestul RSSU, încearcã sã prezinte constituirea fenomenului naţionalismului belarus ab initio, plasându-l în contextul transformãrilor dramatice ale vieţii politice şi sociale din regiune în primele decenii ale secolului XX, care au permis ,,inventarea identitãţii belaruse” şi transpunerea imaginarului în practicã prin multiplele acte de declarare a independenţei, construcţia propriilor simboluri, instituţii şi doctrine etno-naţionale (p. 3). Justificarea ideii de a dezvãlui un subiect a priori uşor contestabil porneşte de la premisa aflãrii permanente într-un „con de umbrã” a cazului belarus, datoritã specificului sãu. În primul rând, belaruşii au fost printre ultimele naţiuni din estul şi centrul Europei care au obţinut o delimitare clarã a hotarelor în concordanţã cu aspiraţiile naţionale, dialecte codificate şi, implicit, forma literarã majoritar acceptabilã a limbii, ritualuri, însemne proprii ale puterii de stat. Deşi, calea iniţialã a curentului belarus, cu mici sincope, s-a înscris în registrul general al mişcãrilor ,,întârziate” de revigorare naţionalã


249

din regiune, fiind similarã cu naţionalismele popoarelor de la periferiile occidentale ale Imperiului Rus: ucrainean, baltic, secular evreiesc (sionist) etc., situaţia din prezent este cu totul diferitã. Spre deosebire de vecinii sãi din vest, nord sau sud, majoritatea populaţiei republicii belaruse independente este reluctantã faţã de nuanţarea specificului etnic, acceptând supremaţia limbii ruse în cadrul aspectelor complexe ale vieţii publice (p. 1).

Referindu-ne la compoziţia structuralã a lucrãrii, punctãm utilizarea într-o manierã sincreticã a criteriilor tematice şi cronologice, marcându-se, în egalã mãsurã, episoadele considerate a fi decisive şi fenomenele de lungã duratã, precum ,,Belarusizatsiia” ca parte componentã a politicii ideologic manipulante a „indigenizãrii” [Korenizatsiia] în toate republicile ne-ruse ale URSS-ului din primii ani ai deceniului al treilea al secolului precedent.

Primele douã capitole ale lucrãrii au valoarea de a iniţia modelarea conceptelor teoretice, propunând marcarea clarã dintre naţionalismele etnice şi civice, bazându-se pe modelul ,,tripartit” al cercetãtorului ceh, Miroslav Kroch (p. 15-16). Autorul a subliniat caracterul eminamente rural, ţãrãnesc al fenomenului ,,naţionalizãrii” din fostele Gubernii de Nord-Vest, întrucât cel mai mare oraş-Minsk, era locuit în proporţie de 51, 2 % de vorbitori de limbã idiş (conform singurului recensãmânt general al Rusiei imperiale din 1897). În marea majoritate, locuitorii satelor belaruse se identificau, mai curând, dupã categorii socio-profesionale în detrimentul unor sensibilitãţi etnice. O altã dificultate majorã rezida în faptul absenţei quasi-totale a intelectualitãţii naţionale, dispariţia limbii proto-belaruse din Uniunea Polono-lituanianã şi utilizarea exclusivã a limbilor elitelor administrative şi nobiliare: rusã şi, respectiv, polonezã. Ideologia imperialã ruseascã, inclusiv şi prin intermediul vocilor istoriografilor oficiali, de la Nikolai Karamzin şi pânã la Vasili Kliuchevsky, au dezavuat posibilitatea existenţei unor identitãţi etnice proprii ale ucrainenilor şi beloruşilor, astfel influenţând cursul dezvoltãrii doctrinelor în cadrul spaţiului de frontierã (p. 33).

Capitolul 3, ce evocã semnificaţiile celor şase declaraţii de suveranitate şi statalitate din anii 1917-1920 din perspectiva creãrii primei mitologii naţionale complexe, are rolul de a fixa experienţa traumaticã a Primului Rãzboi Mondial şi a conflictului sângeros dintre ,,roşii” şi ,,albi” ce i-a succedat cu repeziciune.

Secţiunile urmãtoare sunt dedicate experimentului specific din republicile URSS, particularitatea cãruia a constat în derularea simultanã a mai multor tipuri de „indigenizãri” şi acordarea statutului oficial celor mai


250

uzitate 4 limbi: rusã, belarusã, polonezã şi idiş, în anul 1920. Statul sovietic încerca sã atragã într-o „politicã afirmativã” toate minoritãţile, dezvoltându-le artificial culturi naţionale ca formã, dar socialiste în profunzime (p. 125).

În anii 1927-1931, statul stalinist întrerupe cu brutalitate derularea comunismului cu tentã naţionalã din RSSB, motivele principale, în accepţiunea lui Rudling, fiind dictate de douã evenimente majore: lovitura de stat din Polonia al lui Pilsudski din 1926 şi ,,frica de rãzboi imperialist” din 1927, întreţinutã artificial de liderul de la Kremlin, care a rezultat o primã manifestare a nemulţumirii generale a cetãţenilor sovietici faţã de ordinea ,,roşie” de dupã încheierea rãzboiului civil. Cele douã valuri succesive de teroare: din 1933 şi 1937-1938 au decapitat clasa relativ subţire a intelectualitãţii naţionale, iar populaţiaa fost îndreptatã spre adoptarea identitãţii pan-sovietice.

Concluzionând, lucrarea lui Per Anders Rudling reprezintã o deschidere a ,,dosarului belarus” pentru istoriografia occidentalã, marcându-i punctele forte ce îl pot propulsa în atenţia cercetãtorilor fenomenului naţionalismelor est-europene. În esenţã, monografia combinã abordarea ,,generalistã” şi particularitãţile studiului practic de caz, propunându-şi, în mod deliberat, sã atragã şi cititorii mai puţin versaţi.

Dionisie LIBONI

Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu (coordonatori), Sebastian Stanca (1878-1947). Un cleric cãrturar din Sebeşul de altãdatã, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016, 234 p.:

Un grup de tineri intelectuali, membri ai reputatei comunitãţi academice transilvãnene, plãnuiesc un proiect menit sã ofere contribuţii salutare istoriografiei biografice. Cercetãtorii intenţioneazã sã readucã în atenţia publicului ,,Personalitãţi marcante ale Sebeşului”, dupã cum este înscris în însuşi ,,Argumentul” lucrãrii pe care o tratãm. Dorinţa declaratã a autorilor este aceea de a oferi perspective cât mai diverse unor personaje care şi-au lãsat amprenta asupra vieţii sociale, culturale, economice sau politice, urmãrind nu numai sã le restaureze amintirea, ci sã le ofere o portretizare justã şi


251

multidimensionalã. Punctând faptul cã ,,orice comunitate are nevoie de memorie” (p. 10), coordonatorii proiectului disting personalitãţi care au afectat în mod pozitiv nu numai cultura transilvanã, ci pe cea româneascã. Se poate afirma, cu siguranţã, faptul cã un astfel de proiect este oricând binevenit şi benefic literaturii de specialitate şi celei publice deopotrivã.

Viitoarea colecţie este inauguratã de un volum dedicat venerabilei figuri a lui Sebastian Stanca (1878-1947), cleric şi cãrturar. Fundamentul alegerii se distinge cu uşurinţã. El însuşi un pilon al comunitãţii, Sebastian Stanca a fãcut parte dintr-o familie remarcabilã, atât înaintaşii, cât şi urmaşii sãi rãspunzând cu demnitate şi abnegaţie chemãrii de a îmbogãţi spiritul naţional. Nu este pentru prima datã când autorii reuniţi în aceastã lucrare i s-au înclinat personajului. Profunzimea cunoştinţelor se discerne atât din discurs, cât şi din sursele atent alese.

Faţã bisericeascã, filolog, istoric şi scriitor, Sebastian Stanca a fost un intelectual veritabil. Meritele i-au fost recunoscute, de altfel, inclusiv prin primirea celei mai înalte certificãri academice în douã domenii diferite. A prezidat societãţi literare, a înfiinţat periodice şi a publicat în multe altele. Luând aminte de aceastã vastã activitate, o colecţie a lucrãrilor sale este binevenitã ca primã contribuţie în seria articolelor. Iuliu-Marius Morariu şi Gabriela-Margareta Nisipeanu au întocmit o listã (selectivã) a textelor semnate cu numele lui Sebastian Stanca. Autorii menţioneazã în mod precis cã s-a ales omiterea materialelor publicate sub pseudonimul ,,Ibis”, cu riscul însã ca cititorului neiniţiat în activitatea lui Sebastian Stanca sã nu îi fie clare motivele acestei distincţii. Altfel, publicul este ghidat în parcurgerea unei înregistrãri minuţioase a cãrţilor şi articolelor publicate de Stanca, un impresionant registru cu 156 de intrãri pe subiecte variind de la literaturã la lucrãri biografice, istorii colective şi studii sociale sau istorii ecleziastice. Amploarea cantitativã, cât şi gama extinsã de domenii care au prezentat interes pentru autorul lor ilustreazã calitatea caracterului sãu intelectual. Pentru orice cercetãtor al activitãţii lui Sebastian Stanca, lista bibliograficã întocmitã cu precizie de Iuliu-Marius Morariu şi Gabriela-Margareta Nisipeanu reprezintã un instrument fundamental de lucru; ea ilustreazã nu numai gama intereselor academice, dar şi parcursul sãu „profesional” efectiv. Mai mult decât atât, inaugurarea volumului prin acest periplu scriitoricesc oferã cititorului şansa de a aprecia, încã de la început, meritul activitãţii de-o viaţã a personajului. Iuliu-Marius Morariu va reveni ulterior pentru a întreprinde o explorare detaliatã a scrierilor publicate de Sebastian Stanca în periodice. Urmãrind locurile alese pentru publicare, tipologiile scrierilor,


252

teme şi subiecte, evoluţia lor cronologicã, frecvenţa, reacţia publicului vizat, cercetãtorul se angajeazã într-o analizã atentã asupra interesului profesional sau personal al lui Stanca pentru anumite subiecte. Contactului lui Stanca cu ,,Revista Teologicã”, publicaţia Mitropoliei din Sibiu unde acesta a publicat 20 de studii, articole, recenzii şi eseuri despre subiecte legate de teologie, istorie sau istoria Bisericii, Iuliu-Marius Morariu i-a alocat un studiu separat. Examinând articolele cu pricina, cercetãtorul este atent la subiectele alese, maniera de abordare, consistenţa şi precizia ştiinţificã şi metodologicã, relevanţa lor istoriograficã.

Ţinând seama de modul în care firul unei vieţi este ţesut pornind de la rãdãcini, Mihai Muntean îşi opreşte atenţia asupra înaintaşilor familiei Stanca. În mod precis, preotul Avram Stanca, tatãl lui Sebastian, care timp de 41 de ani s-a dedicat semenilor sãi ,,într-o perioadã plinã de frãmântãri” (p. 38). Pretutindeni respectat ca fiind un om înţelept şi drept, un pacifist şi un ecumenist, Avram Stanca şi-a transformat cãminul într-un refugiu pentru comunitate. Putem, desigur, intui spiritul în care pãrintele Avram şi-a educat copiii şi principiile care i-au fost cultivate lui Sebastian Stanca.

Urmând, firesc, tatãlui sãu, protopopul Sebastian Stanca primeşte ,,Un medalion bio-bibliografic” oferit de cãtre Mihai-Octavian Groza. Nu este pentru prima datã când tânãrul istoric scrie despre acest personaj, oferind cititorului siguranţa unei prezentãri temeinice. În afara relevanţei biografice, articolul lui Mihai-Octavian Groza prezintã douã coordonate importante. În primul rând, autorul explicã veritabila valoare ştiinţificã pe care o prezintã douã dintre lucrãrile lui Stanca. Prima, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Rãsboiul pentru Întregirea Neamului, publicatã în 1925, este un autentic jurnal socio-cultural, mãrturie a greutãţilor materiale şi spirituale suportate de populaţia româneascã din Transilvania în timpul Primului Rãzboi Mondial. Memorialistica pãrintelui Sebastian va fi ulterior examinatã şi de cãtre Mircea-Gheorghe Abrudan, care se apleacã asupra naraţiunii urmându-l pe autor de-a lungul greutãţilor fizice şi presiunilor psihologice pricinuite de încarcerare şi arest la domiciliu. Pe durata acestui tumult, Sebastian Stanca a ţinut nu numai un jurnal personal, înregistrând propriile gânduri asupra evenimentelor, dar a întreprins şi o adevãratã analizã statisticã a celor afectaţi de situaţie (p. 97). Într-o anexã, Mircea-Gheorghe Abrudan pune la dispoziţie un fragment substanţial din lucrarea lui Sebastian Stanca, un supliment binevenit pentru cititor care are ocazia contactului direct, personal cu autorul. Întorcându-ne la analiza lui Mihai-Octavian Groza,


253

cea de-a doua lucrare indicatã de cercetãtor este teza întocmitã de Sebastian Stanca asupra vieţii episcopului Vasile Moga (1774-1845). Se pare cã investigaţia solidã a lui Stanca a fost cea care a fãcut cu adevãrat posibilã discutarea unei alte perspective asupra imaginii episcopului Moga (p. 69), personaj deosebit de controversat la momentul publicãrii lucrãrii. Iatã, aşadar, cum cãrturarul a adus (încã) o însemnatã contribuţie istoriografiei naţionale. Într-un articol ulterior, Mihai-Octavian Groza va aminti şi activitatea de monografiere pe care Sebastian Stanca a întreprins-o asupra Bisericii Ortodoxe din oraşul Sebeş. Cum cercetãtorul atrage atenţia asupra faptului cã textul original al lucrãrii nu se mai aflã de timpuriu la îndemâna publicului, obiectivul pe care şi-l stabileşte este acela al unei reeditãri critice. Menirea unui astfel de demers, acela de a facilita lectura cititorului modern, este pe deplin îndeplinitã.

Activitatea intelectualã deosebitã a pãrintelui Sebastian Stanca trebuie privitã şi din perspectiva alãturãrii sale la mişcarea culturalã ,,Luceafãrul”. Andreea Dãncilã Ineoan discutã relaţia dintre Stanca şi ceilalţi membri, urmãrind parcursul lor educaţional, demonstrând importanţa pe care anumite oraşe, şcoli sau magiştri au avut-o în formarea lor (p. 78). Demonstrând felul în care personajul central este afectat de toate elementele enumerate, dar subliniind şi modul în care el îşi aduce propria contribuţie, obiectivul cercetãtoarei este de a stabili poziţia şi rolul lui Stanca în cadrul colectivului.

Moştenirea acestei personalitãţi remarcabile este ilustratã de Adina Sorohan, Georgeta But şi Tereza Cândea, care completeazã volumul prin biografiile lui Horia (1909-2002) şi Radu (1920-1962), fiii lui Sebastian Stanca. Ducând mai departe moştenirea culturalã a generaţiilor anterioare, Horia şi Radu au fost ei înşişi figuri de o valoare deosebitã. Primul, supravieţuind epurãrii comuniste, reuşeşte sã întreţinã o activitate literarã fructuoasã. Cel de-al doilea, perceput peste ani drept un adevãrat pionier în teoria şi arta literarã.

Ajuns la final, volumul dedicat pãrintelui-cãrturar Sebastian Sebastian Stanca reuşeşte sã îi ofere acestuia o reprezentare binemeritatã. Pãstrând mereu în vedere principiul conform cãruia nimic din ceea ce este fundamentul sufletesc al unui om nu vieţuieşte în singularitate, cã trecutul ne modeleazã, ne dicteazã alegerile şi preîntâmpinã ceea ce vom lasã în urma noastrã, cartea aduce la viaţã personalitatea lui Sebastian Stanca. În mod practic, intenţia oferirii unei imagini complete, neştirbite a unui personaj insuficient explorat este întregitã de colecţia de documente fotografice pe care coordonatorii au ales sã o includã.


254

O lecturã plãcutã şi facilã pentru cititorul de rând, volumul este bine întocmit şi constituie o sursã ştiinţificã bine documentatã pentru cercetãtor. Fie înspre beneficiul celor pasionaţi de istoria localã, fie înspre acela al specialiştilor, cartea completeazã lipsa anterioarã a unor informaţii structurate, ceea ce îi dã un caracter oportun. Publicarea sa reprezintã o contribuţie binevenitã pentru memoria naţionalã.

Oana-Maria MITU

Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Soah”-ului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 156 p.:

Discipol al celebrului Raymond Aron, Alain Besançon devine printre cei mai traduşi istorici francezi în ţara noastrã. Printre cãrţile sale regãsim şi lucrarea Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Soah”-ului. Scrisã în 1998, ea a fost tradusã în România la mai puţin de un an, cunoscând pânã acum trei ediţii, dovadã a unei bune receptãri de care s-a bucurat în rândul românilor. Besançon este un specialist în istoria comunismului, în general, şi în cea a Rusiei, în particular. Chiar dacã vorbeşte şi despre nazism şi despre politica de exterminare a evreilor, lucrarea de faţã scoate în evidenţã tot comunismul. De ce era nevoie de o astfel de carte? La acest rãspuns ne vorbeşte chiar autorul în introducere, precizând cã istoria şi memoria istoricã nu trateazã egal nazismul şi comunismul. Plecând de la analiza spaţiului occidental, el sesizeazã cã nazismul stârneşte, cu foarte mici excepţii, o repulsie aproape generalã. Nu la fel vorbim şi despre comunism, care, deşi a cãzut relativ recent, se bucurã, în continuare, de o mare popularitate atât în zona intelectualitãţii, cât şi în sfera celor tineri. Dovadã stã faptul cã în 1997, când a fost lansatã Cartea neagrã a comunismului de cãtre S. Courtois, a declanşat un imens scandal şi acuze, toate venite, mai ales, dinspre stângã şi simpatizanţii comunişti francezi. Din punctul nostru de vedere nu este deloc întâmplãtor cã lucrarea de faţã a apãrut dupã doar un an de la aceste evenimente. E greu de înţeles de ce existã încã o imagine bunã despre regimul comunist. De fapt, dacã am începe sã întrebãm pe românii noştri despre


255

comunism şi ce pãrere au despre acesta, nu puţini vor fi cei care vor spune cã a fost o perioadã bunã, superioarã celei de azi, mai ales în privinţa vieţii de zi cu zi. Interesant este cã percepţia pozitivã este una împãrtãşitã şi de occidentali. Dacã în cazul nostru aceastã opinie pozitivã poate fi explicatã prin diseminarea acestei idei de cãtre generaţiile mai vechi, altul este motivul pentru care în Europa vesticã comunismul este încã la modã. Ei nu l-au experimentat ca noi şi se considerã cã ţãrile din fostul lagãr socialist au greşit punerea în practicã a comunismului, acesta nefiind rãu în sine. Cartea este formatã din cinci capitole (la care se adaugã o introducere şi o anexã). Primul dintre acestea, intitulat ,,Distrugerea fizicã”, vorbeşte atât despre cea pusã în practic de cãtre nazism, cât şi de distrugerea sub forma comunistã. Mãcelul l-a care au fost supuşi evreii au fãcut din Şoah un lucru unic, dar, aşa cum aratã autorul francez, aceastã unicitate nu a intrat în conştiinţa publicã decât la un timp dupã evenimentul în sine şi dupã formarea statului Israel. Pornind de la aserţiunea lui Hilber, care arãta ca distrugerea evreilor europeni s-a realizat în cinci etape: expropriere, concentrare, operaţiunile mobile de ucidere, deportarea şi centrele de exterminare, istoricul francez considerã cã regimul comunist le cunoaşte pe primele patru, la care se adaugã execuţia judiciarã şi foametea, elemente asupra cãrora acesta se opreşte şi le detaliazã. ,,Distrugerea moralã”, care este capitolul al doilea, este unul care începe cu o idee a autorului, care considerã cã distrugerea minţilor şi a sufletelor este poate cea mai dureroasã formã de distrugere realizatã de aceste regimuri. Vorbeşte mai departe despre falsificarea nazistã a binelui şi apoi tot despre falsificare, dar de aceastã datã despre cea realizatã de cãtre comunism. Astfel, pentru nazism, avem evidenţiatã ideea cã binele este reprezentat de rasa blondã, în timp ce rãul este portretizat de rasa evreiascã. Pentru comunism, care crede şi el cã restaureazã binele, folosind cuvinte precum dreptate sau egalitate şi altele din aceastã categorie.

Capitolul al treilea ne vorbeşte despre ,,distrugerea politicului”. Observãm cã atât nazismul, cât şi comunismul, utilizeazã regulile jocului politic. În momentul în care ajung la putere, ele distrug partidele politice. Desigur cã nu sunt singurele elemente ce trebuie sã fie eliminate. Existã şi ţeluri nelimitate ale ambelor regimuri. Nazismul, prin distrugere, vizeazã o reamenajare a lumii. Comunismul doreşte o mutaţie radicalã în ceea ce priveşte cultura, societatea şi indivizii din aceasta. Existã, fãrã îndoialã, o teologie a celor douã regimuri, fapt detaliat de Alain Besançon în urmãtorul capitol, intitulat ,,Teologie”. Pornind de la analiza unor concepte precum rãul, demonul, mântuirea


256

(termeni specifici teologie), introduce douã sintagme extrem de interesante: biblismul nazist şi biblismul comunist. Astfel, primul oferã o interpretare proprie a Vechiul Testament, dar comunismul nu rãmâne mai prejos şi are în vedere o falsã imitaţie nu doar a Vechiului, ci şi a Noului Testament. Comunismul a propus un mântuitor propriu, a avut o relaţie pozitivã cu evreii dar se arãta necruţãtori cu creştinii. Desigur, ambele „religii” pot sã aibã (şi au avut) şi forme eretice. Astfel, istoricul francez vorbeşte şi despre gnosticism, marcionism şi milenarism, fiecare cu o formã specificã celor douã regimuri autoritare. Ultimul capitol, ,,Memoria”, vorbeşte despre uitarea (fiecare cu o formã specificã), respectiv de memoria regimurilor analizate. El asociazã comunismului o uitare pãgânã, dar şi o uitare creştinã, de neînţeles, mai ales prin prisma faptului cã sub acest regim am avut cei mai mulţi martiri. Comunismului i se asociazã şi o uitare evreiascã a comunismului, adicã o evitare a realitãţii cã mulţi comunişti importanţi erau evrei. Despre nazism, el vorbeşte despre memoria evreiascã şi despre memoria creştinã a acestuia. Despre prima, este clar îngrijorat despre curentele de negare a Holocaustului, dar şi despre banalizarea Şoah-ului, memoria umanã considerând sinonime termenele de masacru şi genocid, chiar dacã ele sunt lucruri diferite şi cu caracteristici bine delimitate. Vorbeşte şi despre elementele mai puţin pozitive ale acestei memorii evreieşti referitoare la Holocaust, detaliindu-le şi explicându-le pe larg. Vorbind despre memoria creştinã a nazismului, istoricul sesizeazã cã existã diferenţe de abordare a memoriei de facturã creştinã faţã de cele douã regimuri autoritare. Dacã asupra comunismului putem vorbi de un fel de amnistie, situaţia este radical opusã când vine vorba de nazism. Sub acest regim, Biserica Catolicã, dar şi cele bisericile protestante, au acţionat constant şi cu rezultate notabile în salvarea cât mai multor evrei. Lucrarea se încheie cu un discurs pe care Alain Besançon l-a susţinut, în toamna anului 1997, cu prilejul unei şedinţe publice ale celor 5 academii. Acesta vorbeşte despre memoria şi uitarea bolşevismului, în care analizeazã comunismul, pornind de la compararea acestuia cu nazismul. Acesta poate fi considerat un punct de plecare al cãrţii, mai ales cã ea a apãrut la un an dupã susţinerea acestui discurs. În concluzie, aceastã lucrare se adreseazã celor interesaţi atât de istoria comunismului, cât şi de cea a nazismului. Fãrã a face abuz de cuvinte, Alain Besançon reuşeşte sã aducã în faţã o carte care se adreseazã deopotrivã cunoscãtorilor, dar şi celor care ştiu mai puţine despre aceste regimuri. Nu doar cã vom vedea asemãnãrile dintre acestea,


257

ci şi faptul cã ele sunt tratate diferit de memoria contemporanã, lucru care nu ar trebui sã se întâmple.

Adrian-Cosmin IUŞAN Kurt Horedt, Şi ce a dispãrut mi-a devenit aievea: amintiri, traducere de Ioana Velica, Andra Pîrvu, Carmina Ungureanu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, 197 p.:

Amintirile profesorului Kurt Horedt (1914-

1991) au fost publicate pentru întâia oarã în anul 1988 la Bonn, pe atunci în Republica Federalã Germanã, unde autorul a emigrat încã din anul 1981. Traducerea în limba românã a vãzut lumina tiparului în anul 2014, la editura clujeanã Argonaut, fiind efectuatã de cãtre doamnele Ioana Velica, Andra Pîrvu şi Carmina Ungureanu. Volumul a beneficiat de o prefaţã a reputatului istoric şi arheolog Ioan Piso, profesor emerit la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în care a fost evocatã atât personalitatea autorului acestor memorii, cât şi marea contribuţie a saşilor la cultura transilvãneanã. Prezentul volum aduce în faţa cititorilor români figura unui savant important al Universitãţii Babeş-Bolyai, cunoscut prin lucrãrile sale dedicate Antichitãţii şi Evului Mediu timpuriu în Transilvania: Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII (1958), Istoria comunei primitive (1970), Siebenbürgen im Frühmittelalter (1986) etc.

Kurt Horedt s-a nãscut la Sibiu în data de 30 martie 1914, în familia profesorului Hermann Horedt. A urmat studiile primare şi gimnaziale în oraşul natal, iar dupã susţinerea examenului de Bacalaureat, în anul 1931, s-a înscris la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, unde a urmat studii de Litere şi Drept. În anul 1936 tânãrul sas a absolvit ambele facultãţi şi s-a orientat spre un doctorat în strãinãtate. Studiile doctorale au fost efectuate la universitãţile din Leipzig, Kiel şi Bonn, sub îndrumarea profesorului Kurt Tackenberg (1899-1992), fiind dedicate culturii Wietenberg, descoperite chiar de bunicul sãu, Carl Seraphin (1862-1951).

În anul 1939, Kurt Horedt a devenit doctor în filosofie al Universitãţii din Bonn şi a trebuit sã revinã în România pentru satisfacerea serviciului militar. Pânã în anul 1940 tânãrul istoric a fãcut parte din comitetul de redacţie al revistei Siebenbürgische Vierteljahresschrift


258

(Revista trimestrialã transilvãneanã). Din nefericire, memoriile sale nu aratã cu exactitate ce a fãcut pânã în anul 1944, însã a specificat cã a putut evita intrarea în rândul trupelor Waffen-SS datoritã legãturii sale cu preotul reformat al Sibiului, vicarul episcopal Friedrich Müller. Fratele sãu mai mic, Paul, a fost înrolat în rândul trupelor SS, precum mulţi alţi saşi şi şvabi transilvãneni, şi a murit în timpul bãtãliei pentru Normandia din anul 1944. Kurt Horedt s-a cãsãtorit în luna iulie a aceluiaşi an, iar dupã începerea rãzboiului contra Germaniei naziste a servit ca interpret pe front. Ambii soţi au reuşit sã evite deportarea în Uniunea Sovieticã pe care au îndurat-o atât de mulţi etnici germani din România: autorul a fost ascuns pe proprietatea unui om de afaceri şi fost militar austro-ungar, Erwin de Krawiecki, alãturi de alţi conaţionali, iar soţiei sale i s-a permis sã rãmânã în ţarã deoarece nãscuse de curând.

Dupã încheierea rãzboiului, istoricul a lucrat vreme de câţiva ani la prestigiosul Muzeu Brukenthal din Sibiu, pentru ca în anul 1949 sã devinã profesor asociat la Universitatea ,,Victor Babeş”, la chemarea istoricului Constantin Daicoviciu. Amintirile sale prezintã aceastã perioadã într-un mod poate nu suficient de detaliat, însã destul de sincer, nefiind trecutã cu vederea amestecul regimului comunist în scrierea şi predarea istoriei. Legat de acest aspect fundamental, caracteristic regimurilor totalitare, memorialistul a prezentat câteva aspecte privind modul în care arheologia a fost ideologizatã, dar şi despre supravegherea la care a fost supus din partea Securitãţii, dificultatea de a participa la congrese ştiinţifice etc. Kurt Horedt a asistat la falsificarea rezultatelor cercetãrilor arheologice de la Moreşti, de care Mihail Roller a dorit sã se foloseascã pentru a-şi întãri poziţia în Comitetul Central al Partidului Munictoresc Român, dar a participat şi la alte descoperiri care au trebuit interpretate nu atât dupã standardele ştiinţifice, cât mai ales dupã cerinţele ideologice ale momentului. Istoricul a oferit de asemenea şi o importantã mãrturie despre implicarea Securitãţii în munca savanţilor, atât prin supravegherea sãpãturilor arheologice care scoteau la ivealã obiecte preţioase, prin rapoarte care trebuiau predate cu privire la congresele ştiinţifice din strãinãtate sau chiar prin întâlniri regulate cu personalul. Autorul a considerat cã supravegherea sa se datora rudelor sale din strãinãtate şi a încercat sã uşureze munca securiştilor printr-un program regulat, având grijã sã evite situaţiile care atrãgeau mult prea tare atenţia lor asupra sa (pp. 93-94). De altfel, aşa cum a mai precizat de-a lungul acestor amintiri (p. 81), Kurt Horedt nu a dorit niciodatã sã iasã în evidenţã în faţa autoritãţilor şi a evitat acest lucru pe cât a fost posibil.


259

O parte foarte interesantã a acestui volum o reprezintã portretele celor mai importanţi arheologi din România vremii sale. Istoricul şi arheologul Constantin Daicoviciu (1898-1973), unul din cei mai importanţi istorici români din timpul regimului comunist, a beneficiat de un portret amãnunţit, pe care profesorul Ioan Piso l-a considerat corect. Au mai fost evocaţi arheologii Ion Nestor (1905-1974), Márton Roska (1880-1961) şi Nicolae Vlassa (1934-1984). Cel din urmã arheolog a fost un discipol apropiat al lui Kurt Horedt şi totodatã descoperitorul controversatelor tãbliţe de la Tãrtãria. Din pãcate, memorialistul nu s-a pronunţat decât extrem de sumar asupra acestor artefacte, deşi alte descoperiri ale lui Nicolae Vlassa au fost comentate mai pe larg.

Cea din urmã parte a acestor amintiri este dedicatã emigrãrii în Republica Federalã Germanã, care a avut loc în anul 1981. Din pãcate, autorul nu ne-a dezvãluit motivele care l-au determinat sã facã acest pas exact atunci şi nici formalitãţile care au trebuit îndeplinite în acest sens. Profesorul Ioan Piso a precizat, în prefaţã, cã plecarea soţilor Horedt a fost determinatã de condiţiile de viaţã precare din România comunistã. Memoriile nu insistã nici asupra stabilirii familiei la München, unde savantul a reuşit sã obţinã un post universitar şi sã elaboreze o serie de lucrãri importante. În acest oraş reputatul arheolog s-a stins din viaţã în data de 19 decembrie 1991.

Amintirile profesorului Kurt Horedt aduc informaţii deosebit de interesante cu privire la viaţa cotidianã şi istoria saşilor transilvãneni în secolele XIX-XX, întrucât cuprind şi referiri consistente la strãmoşii sãi, temeinic susţinute de un text memorialistic al strãbunicii sale. Din acest motiv, considerãm cã acest volum meritã citit de toţi cei interesaţi de istoria saşilor şi de istoria Transilvaniei din ultimele douã secole, deoarece relevã aspecte deosebit de importante. Cu toate acestea, de-a lungul acestor memorii putem constata lipsa unor date biografice semnificative, legate nu atât de viaţa personalã a autorului, cât mai ales de cea profesionalã. Câteva astfel de date din biografia sa, precum data pensionãrii (1978), sau alte informaţii privind proiectele asumate sau distincţiile dobândite, pot fi obţinute din necrologul publicat de cunoscutul arheolog Radu Popa (1933-1993) în anul 1992 (a se vedea: Radu Popa, „Kurt Horedt (1914-1991)”, în Studii şi cercetãri de istorie veche şi arheologie, tomul 43, numãr 3, 1992, pp. 241-243). Acest volum conţine o listã cu toate publicaţiile lui Kurt Horedt precum şi o serie de fotografii care ilustreazã foarte bine cele povestite în filele sale, însã considerãm cã ar fi fost necesar un studiu biografic temeinic asupra autorului, care sã completeze pe cât posibil omisiunile din amintiri şi totodatã sã


260

contextualizeze opera sa în cadrul istoriografiei româneşti din secolul al XX-lea. Sperãm cã acest neajuns va putea fi completat într-o viitoare ediţie a acestei cãrţi.

Andrei Sabin FAUR Liliana Corobca, Controlul cãrţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Bucureşti, Editura Cartea Româneascã, 2014, 376 p.:

În ultimele decenii au fost publicate o serie

de studii cu privire la cenzura în perioada comunistã şi despre rolul acesteia în cucerirea şi menţinerea puterii. Asemenea tuturor regimurilor totalitare, şi cel comunist a avut ambiţia de a controla ceea ce se scria ori se publica, în acest fel cenzura constituind o instituţie-mamut, cu sedii în toatã ţara şi sute de funcţionari plãtiţi pentru a fi vigilenţi. Subiectul cãrţii de faţã este reprezentat de cenzura în România comunistã, o maşinãrie extrem de complexã cu care, timp de aproape cinci decenii, s-a confruntat o însemnatã parte a scriitorilor. Lucrarea Lilianei Corobca are meritul de a fi intrat puternic în concretul acestui mecanism de care majoritatea scriitorilor se temeau în epocã, aducând în faţa cititorului nume, chipuri, suprafeţe şi profunzimi nebãnuite. Cartea reprezintã o radiografie complexã a intervalului 1944-1989, cenzura din România fiind deseori urmãritã în strânsã legãturã cu cea din Uniunea Sovieticã. În ciuda subtitlului, Liliana Corobca nu face referire doar la beletristicã, aşa cum, poate, am fi tentaţi sã credem, ci se referã şi la o serie de lucrãri neartistice care s-au confruntat cu sistemul cenzurii. Volumul este structurat în patru capitole, dupã cum urmeazã.

Capitolul întâi, ,,Primele structuri. Procesul de epurare a cãrţilor”, este dedicat celor mai importate etape ale desfãşurãrii procesului epurãrii cãrţilor, cum a fost coordonat şi cine au fost cei care au dirijat acest proces, precum şi evoluţia modului de interzicere a cãrţilor. Lucrarea debuteazã cu o prezentare a structurilor cenzurii începând chiar cu perioada imediat postbelicã şi anume felul în care a evoluat instituţia cenzurii, mergând de la Cenzura Centralã Militarã, Comisia Aliatã de Control şi pânã la trecerea acestui organ în subordinea Ministerului Propagandei, o relativã stabilizare putând fi sesizatã odatã cu înfiinţarea


261

Direcţiei Generale a Presei şi Tipãriturilor, care a funcţionat pe lângã Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române. Sub pretextul „defascizãrii” au avut loc primele acţiuni de epurare a cãrţilor începând cu anul 1945, într-o atmosferã haoticã, autoarea fiind de pãrere cã au avut loc excese şi cã se poate sesiza deseori o lipsã a responsabilitãţii acestei acţiuni, probleme cauzate de teama faţã de ofiţerii sovietici care exercitau presiuni pentru respectarea noilor convenţii, dar şi de excesul de zel al unor funcţionari, acestea producând cea mai mare distrugere a fondului de carte din istoria României. Un aspect important pe care Liliana Corobca reuşeşte sã îl surprindã este reprezentat de caracterul adeseori arbitrar şi absurd al cenzurii, cuvenindu-se menţionatã, spre exemplu, retragerea din circulaţie în 1945 a unor traduceri ale lui Liviu Rebreanu (inclusiv Pãdurea spânzuraţilor) pe motiv de caracter profascist.

În scopul înţelegerii mecanismului de epurare a cãrţilor, autoarea urmãreşte cele mai importante faze ale acestui proces în Uniunea Sovieticã, o ţarã în care cãrţile trecuserã prin valuri succesive ale epurãrilor. În fond, acest capitol pune în oglindã situaţia epurãrii cãrţilor din România cu cea din Uniunea Sovieticã, cititorul putând înţelege mai bine care a fost sursa şi felul în care s-au aplicat directivele privitoare la epurarea cãrţilor.

De asemenea, autoarea prezintã modul în care s-a constituit şi evoluţia înregistratã de fondul special de carte, înfiinţat cu scopul de a salva din calea distrugerii unele exemplare din cãrţile epurabile pentru a putea fi puse la dispoziţia anumitor cercetãtori ştiinţifici, persoane atent verificate în prealabil şi care deveneau pasibile de încãlcãri ale legii în cazul întreprinderii unor cercetãri referitoare la foşti demnitari, scriitori ori ziarişti.

Pentru o mai bunã înţelegere a rolului şi diversitãţii atribuţiilor Direcţiei Generale a Presei şi Tipãriturilor, al doilea capitol, ,,Departamentele Direcţiei Generale a Presei şi Tipãriturilor care exercitau cenzura cãrţii”, se concentreazã asupra problematicii structurii şi principalelor atribuţii ale instituţiei de sorginte sovieticã. Conform autoarei, activitatea DGPT în domeniul cãrţii din primii ani era axatã pe „autorizarea cãrţii (lecturarea şi avizarea manuscriselor)” şi „controlul cãrţii”, adicã epurarea cãrţilor din biblioteci şi din reţelele de carte (p. 99). Astfel, Liliana Corobca prezintã principalele direcţii şi servicii care funcţionau în cadrul DGPT, printre care Direcţia Literaturã, Serviciul „Autorizarea cãrţii”, Serviciul „Controlul cãrţii” (cu secţiile „Control teren”, „Semnal”, „Exportul de tipãrituri”, „Control Biblioteci-Anticariat”), precum şi evoluţia ulterioarã a acestora. În acelaşi timp, autoarea constatã, pe


262

fondul unei nevoi de specializare, o schimbare a structurii DGPT, în locul unitãţilor care urmãreau etapele publicãrii unei cãrţi, de la forma manuscrisã pânã la cea tipãritã, apar douã departamente noi: „Literaturã-Ideologie”, respectiv „Ştiinţã şi Tehnicã”.

Foarte elocvent este prezentatã Direcţia Import-Export din cadrul DGPT, o ramurã cãreia regimul comunist i-a acordat o însemnãtate deosebitã, care a împiedicat rãspândirea unor cãrţi ce ar fi putut face cunoscute lumii condiţiile din România şi care, în sens invers, ar fi putut informa populaţia asupra situaţiei din Occident. Totodatã, capitolul abundã de exemple de intervenţii cenzoriale care au permis autoarei sã înţeleagã şi sã redea modul de funcţionare a DGPT, precum şi criteriile de cenzurare conform specificului fiecãrui departament şi tematica generalã a cãrţilor interzise.

Al treilea capitol, „Bun de tipar. Etape, criterii”, analizeazã procesul cenzurãrii unor lucrãri. Astfel, Liliana Corobca prezintã în detaliu paşii efectuaţi, sistemul extraordinar de complex al vizelor prin care trecea fiecare manuscris pentru a primi dreptul de publicare, îndatoririle cenzorilor, precum şi tipologia intervenţiilor. Un aspect important este redat prin citarea opiniilor unor cenzori, prin care cititorul îşi poate forma o idee despre cum îşi percepeau cenzorii înşişi munca, deseori putând fi observatã grija acestora pentru protejarea clasei muncitoare de ideile „duşmãnoase” şi apãrarea „puritãţii teoriei marxist-leniniste”. Principala misiune a lectorilor era subliniatã deseori în documentele consultate de autoare: aceea de a citi lucrãrile şi de a întocmi un referat politic cu un punct de vedere clar şi cu concluzia asupra avizãrii lucrãrii, rezolvarea competentã şi operativã a materialelor depinzând de felul în care lectorul citea materialul (p. 157).

În acelaşi timp, este analizatã situaţia cãrţilor clasicilor, cenzurate sau interzise, care uneori erau însoţite de comentarii ori sentinţe. Cenzurarea operelor clasicilor s-a efectuat în trei etape: 1944-1948, s-a manifestat prin interzicerea şi arderea masivã a cãrţilor publicate pânã la 23 august 1944. A doua etapã, 1949-1958, poate fi caracterizatã prin „reabilitarea” unor clasici în ediţii cu prefeţe ideologizate şi cu numeroase intervenţii în texte. De remarcat cã aceastã acţiune avea loc concomitent cu epurarea ediţiilor anterioare anilor ‘50. În fine, ultima etapã, care începe în 1958 şi se încheie în 1965-1968, este perioada în care reabilitarea este aproape totalã, dar duplicitarã: pe de o parte se editau lucrãri nerecenzate, dar în tiraje mici (destinate specialiştilor în domeniu), iar pe de altã parte erau publicate ediţii în tiraje uriaşe, pentru mase, dar care reclamau unele intervenţii cenzoriale în texte. Tot aici sunt


263

prezentate problemele din jurul Basarabiei, orice aluzie la Basarabia putând leza interesele Uniunii Sovietice (autoarea sesizeazã paroxismul acestei stãri de fapt când un autor pe nume Basarabeanu este interzis). De asemenea, literatura minoritãţilor (maghiarã, germanã ori evreiascã) s-a aflat la rândul ei sub lupa cenzurii.

Capitolul se încheie cu „desfiinţarea” cenzurii, din anul 1977. Deşi autoarea constatã cã DGPT intrase într-un relativ declin încã din anul 1973, dorinţa lui Nicolae Ceauşescu de a fi perceput de Occident drept un promotor al pãcii internaţionale, precum şi datoritã „spiritului Genevei” (în fond, aceasta a fost o condiţie pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate) au fãcut ca acesta sã ia decizia de desfiinţare a instituţiei care, de altfel, se presupunea cã nu ar fi trebuit mãcar sã existe, din moment ce comunismul pretindea a oferi libertatea individualã. Astfel, momentul 1977 este considerat de specialişti drept momentul de naştere a „New Censorship”, atunci când guvernul a înlocuit cenzura directã cu un sistem mai subtil al „responsabilitãţii diluate”, anume autocenzura. În fapt, desfiinţarea instituţiei cenzurii nici mãcar nu a clintit întregul edificiu. Din analiza unor articole ale autorilor vremii rezultã cã aceasta a devenit chiar mai asprã deoarece din acel moment, pentru a fi publicat, un autor nu se mai confrunta cu o instituţie, ci cu mai mulţi cenzori. Toţi cei implicaţi în procesul creator şi cel al publicãrii generau un sentiment universal al fricii (erorile fiind aspru pedepsite).

Ultimul capitol (,,Ierarhia cenzurii”) se concentreazã asupra analizãrii ierarhiei cenzurii, la baza cãreia autoarea plaseazã autocenzura. Fiind un fenomen generalizat la nivelul întregului bloc sovietic, autocenzura a presupus un anumit grad de pierdere a originalitãţii şi alunecare spre plafonare ori sporirea dorinţei de publicare cu orice preţ, fapt care a dus la instrumentalizarea creatorilor şi transformarea lor în simpli pioni ai mecanismului comunist. Citând o serie de autori precum Paul Goma, Ana Blandiana, Norman Manea, Eugen Negrici ori Marta Petreu, care au scris fie în exil, fie dupã prãbuşirea regimului comunist, ne sunt înfãţişate efectele nocive ale autocenzurii, cel mai periculos fiind considerat acela al aplatizãrii modului de gândire, riscând producerea unui mod de gândire uniform.

În acelaşi timp, autoarea constatã cã existã şi efecte benefice ale autocenzurii, constituind un „ferment” al procesului literar, o ocazie de exploatare a potenţialului unei noi opere. Astfel, prin încercarea de eschivare a mesajului transmis prin intermediul operei, autorul este obligat sã producã permanente inovaţii literare şi cãutãri stilistice. Toate aceste situaţii au favorizat apariţia unui limbaj esopic, un sistem prin


264

intermediul cãruia autorul şi cititorul se înţeleg reciproc, dar evitã cenzorul. În aceastã situaţie, Liliana Corobca prezintã opiniile specialiştilor, unii dintre ei fiind de pãrere cã autocenzura a reprezentat un câştig pentru dezvoltarea limbajului plurisemantic, în opoziţie cu cei care considerã cã aceste eschivãri în raport cu cenzorii au crescut riscul unei perimãri rapide a operei, dacã cititorul nu cunoaşte toate detaliile epocii.

Autorii care erau nevoiţi sã se autocenzureze sunt surprinşi de Liliana Corobca în ipostaze de împãcare cu ideea atotputerniciei cenzurii, ajungând sã îşi impunã o autocenzurã tot mai intensã. Iatã un citat relevant pentru relaţia de simbiozã instalatã între mulţi dintre lectori şi autorii textelor: ,,Cine merge în arhiva cenzurii sã caute fie opere anticomuniste, fie articole din presã cu critici vehemente la adresa sistemului, va rãmâne decepţionat. De obicei, cãrţile ajunse la instituţia cenzurii erau deja cenzurate; în majoritatea cazurilor, nu aveau nimic subversiv sau „epurabil”. Cenzorii au ajuns, cu timpul, nişte sperietori simbolice atât pentru autori, cât şi pentru redactori şi, ca sã îşi merite banii primiţi, ca sã-şi motiveze activitatea, tãiau câte ceva, pro forma, din materialele primite, fãrã ca greşelile descoperite de ei sã constituie un pericol sau sã afecteze cu adevãrat interesele naţionale ori politice ale statului” (pp. 270-271).

Totodatã, Liliana Corobca prezintã numeroase exemple în care Securitatea şi-a asumat atribuţii dintre cele mai generoase în domeniul cenzurii, ajungând sã concureze la acest capitol, în special dupã desfiinţarea DGPT, doar cu activitatea organelor de partid. Rolul Securitãţii este analizat de autoare într-o modalitate limpede, fiind prezentate o serie de cazuri în care autorii au fost arestaţi din motive precum trãdare, complot împotriva statului, care nu erau conforme cu realitatea. De asemenea, personalitãţi culturale marcante precum Constantin Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt au suferit din cauza activitãţilor ştiinţifice întreprinse. Au existat şi cazuri în care oameni de culturã au fost arestaţi şi condamnaţi din cauzã cã citiserã ori discutaserã cãrţi ale lui Mircea Eliade şi Emil Cioran, aşa cum s-a întâmplat cu Arşavir C. Acterian, care a fost condamnat la 18 ani de muncã silnicã.

Cu aceastã ocazie aflãm cine se afla în fruntea sistemului de cenzurã în accepţiunea autoarei. Referindu-se la autocenzurã, redactori şi editori, DGPT, Securitate şi uniuni de creaţie, autoarea considerã cã deasupra tuturor se afla Partidul Comunist Român, care a înfiinţat şi a dirijat în permanenţã activitatea cenzorialã.

Finalul volumului propune o concluzie la care se poate reflecta, fiind ridicatã problema cenzurii în postcomunism: ,,Dacã despre cenzura în totalitarism s-a putut spune cã <<îndeplineşte funcţia de observator unic>> şi


265

<<asigurã vizibilitatea actorului cultural: fie pe lista autorilor interzişi, fie pe cea a autorilor editaţi>>, cenzura în democraţie funcţioneazã pe baza altor principii, pentru cã ceea ce în regimul totalitar este impus, în cel democratic este sugerat. Ideologia totalitarã înainteazã fãrã mascã, cea democratã-mascatã” (pp. 351-352).

Un neajuns al cãrţii ar putea consta în faptul cã nu întotdeauna suntem plasaţi în contextul epocii, condiţie care, dacã ar fi fost îndeplinitã, ne-ar fi ajutat sã înţelegem mai bine resorturile care i-au fãcut pe liderii politici sã adopte unele mãsuri mai mult sau mai puţin favorabile scriitorilor.

Având acces la numeroase documente sovietice şi acoperind un material vast, autoarea a putut face dese trimiteri cu privire la cenzura sovieticã pe care o considerã model pentru varianta sa româneascã. Lucrarea Lilianei Corobca are un caracter pronunţat comparativ, referindu-se aproape în permanenţã la instituţii ale cenzurii din ţãrile blocului comunist, mai ales Glavlit-ul sovietic, cu care autoarea pare mai bine familiarizatã.

Prin parcurgerea numeroaselor lucrãri de specialitate şi a unui vast material arhivistic, Liliana Corobca a dovedit o bunã înţelegere a subiectului şi o remarcabilã capacitate de analizã şi sintezã, realizând ceea ce pare a fi scopul cãrţii: a da o înfãţişare şi o voce documentelor oficiale şi surprinderea multor probleme cu care se confruntau deopotrivã autorii şi cenzorii.

Ionuţ FILIPESCU

Mingjiang Li (ed.), Soft Power. China’s Emerging Strategy in International Politics, Lanham, Maryland, Lexington Books, Rowman&Littlefield, 2009, 275 p.:

Secolul al XXI-lea reprezintã punctul de cotiturã în care supunem unui proces riguros întregul sistem al relaţiilor internaţionale. Şi nu datoritã nostalgiei trecutului, ci datoritã curiozitãţii omenirii de a stabili circumstanţele unui proces ireversibil de distorsionare a puterii. Altfel spus, omenirea se aflã într-o constantã expectativã, iar scopul este definirea acelui proces propriu ce stabilieşte ,,scara actorilor excepţionali” care au dominat sau dominã actualmente actul politic, cel guvernamental, diplomatic, economic sau cultural de la începuturi şi pânã în prezent.


266

Tehnologia avansatã şi tot mai modernã concretizeazã în mod direct diverse concepte. Unul dintre acestea este globalizarea, fapt pentru care schimbul invariabil de informaţii raţionale sau iraţionale dintre indivizi devine extrem de accesibil. Toate aceste constatãri deschid calea spre a aprecia şi proiecta arhitectura dinamicã a interacţiunilor dintre entitãţile statale ale prezentului.

Unul dintre cele mai elocvente exemple ale dinamicii globale este China. Parcursul remarcabil al acestei ţãri în ultimele decenii demonstreazã faptul cã sistemul relaţiilor internaţionale nu este un monolit, iar interacţiunile constante dintre entitãţi nu fac altceva decât sã întãreascã sau sã înlesneascã poziţia acestora în concordanţã cu o scarã de valori, principii şi norme multiplexe. Având în vedere actualele tendinţe, dar şi empiricele geopoliticii şi istoriei, succintele considerente enumerate anterior reprezintã o parte dintre motivele pentru care acest material îşi propune sã recenzeze una dintre lucrãrile generice editate de sinologul Mingjiang Li.

,,Soft Power. China’s Emerging Strategy in International Politics” (în traducere ,,Soft Power. Strategia emergentã a Chinei în politica internaţionalã), reprezintã conglomeratul dezbaterilor şi examinãrilor flexibile în ceea ce priveşte potenţialul Chinei orientate spre ,,soft power”.

Totalizând treisprezece capitole, cartea oferã posibilitatea cititorului de a pãtrunde analizele desãvârşite ale originilor, evoluţiei şi reprezentãrilor tridimensionale sinice de ordin strategic. Constanta narativei este flexibilã, pentru cã nu pierde din vedere chestiuni de ordin politic, economic sau cultural. Însã aceste ramificaţii reprezintã, în esenţã, conduite complexe, caracterizate de o anumitã gradualitate fãrã precedent. Acestea nu trebuie percepute dintr-un punct de vedere amalgamat, ci dintr-o perspectivã care se succede şi care devine complinitoare.

Lucrarea îmbinã elemente cu caracter transdisciplinar, proiectând o varietate aparte de perspective, practici implementate, abordãrile Chinei concentrate în multiple direcţii sau ,,discursul de soft power” domestic şi internaţional (partea întâi, capitolele 2-3). ,,Cea de a doua parte (capitolele 4-8) analizeazã potenţialele resurse, punctele forte şi punctele slabe ale puterii soft a Chinei din perspective diferite, cum ar fi strategia externã politicã, economie politicã, culturã, istorie şi educaţie” (p. 10).


267

Cea mai robustã secţiune, din punctul meu de vedere, este construitã în jurul pãrţii a treia. De pildã, Zhiqun Zhu, profesor la Universitatea Bucknell din Pennsylvania, încearcã sã identifice ,,potenţiale probleme ale Chinei în relaţia cu Coreea de Sud” (p. 191). Perspectiva multilateralã este evidenţiatã de caracterul global al abordãrii: ,,Cum va afecta Statele Unite legãturile în creştere ale Chinei cu Coreea de Sud şi Australia?” sau ,,Sunt Coreea de Sud şi Australia adevãraţi aliaţi şi devotaţi ai Statelor Unite?” (p. 202) reprezintã în acest punct doar câteva reflecţii ale autorilor care au scopul, în prima instanţã, de a evidenţia sau contracara ,,statutul mondial” (p. 30) al Chinei. În a doua instanţã, aceste cugetãri sunt, în opinia mea, fundamentele plurivalente de a iniţia dezbateri pe marginea acestor subiecte. De asemenea, aceastã secţiune a analizei reprezintã apogeul lucrãrii, având ca puncte de reper, printre altele, şi studiile de caz extrem de elocvente atunci când vine vorba de soft power, respectiv China, şi anume Africa şi Asia de Sud-Est.

Dacã pe pacursul lucrãrii existã o serie de interogative de ordin extern, autorii oferã posibilitatea de a afla rãspunsuri la întrebãri şi de ordin intern. ,,De ce este un interes atât de profund pentru soft power, în China, în ultimii ani?”, sau ,,Ce rol atribuie elita chinezã soft power-ului în strategia internaţionalã a Chinei în XXI?” (pp. 21-38) sunt doar câteva dintre acestea. Rãspunsurile, care pot fi gãsite în lucrare, reprezintã rezultatul unor cercetãri care ,,examineazã diferite documente oficiale, scrieri academice importante, precum şi cele mai influente rapoarte mass-media la nivel naţional şi analize” (p. 10) Se ating subiecte precum ,,tradiţia chinezã a gestionãrii relaţiilor interstatale” (p. 88), ,,agenda neoliberalã în Asia de Sud Est” (p. 207) sau diplomaţia Chinei referitoare la climã şi protecţia mediului înconjurãtor (p. 225). Cartea ,,descrie câteva limitãri ale puterii soft a Chinei” (p. 263), fapt pentru care trebuie privitã.

Ultima parte a lucrãrii este pilonul întregii analize şi, cu toate cã ar trebui sã reprezinte apogeul materialului, cred cã analiza în sine umbreşte rezoluţia acestuia. Observ o relaţie de simbiozã între ideea principalã şi rezultatele analizei, mai ales dat fiind faptul cã lucrarea este foarte bine structuratã, având la bazã argumente raţionale şi ipoteze pertinente. Desigur, dezbaterile pe marginea acestui subiect sunt abia la început: o strategie emergentã concretã nu era definitã încã de cãtre chinezi la momentul publicãrii acestei cãrţi, iar dezbaterile vizavi de puterea soft a Chinei rãmân aprinse şi într-o mişcare continuã.

În concluzie, Mingjiang Li editeazã un volum care reprezintã unul dintre punctele de reper care iniţiazã o anumitã platformã de dezbatere în ceea ce priveşte puterea soft a Chinei în secolul XXI. Este un


268

raport echilibrat, omnidirecţional care ţine cont de unul dintre cele mai preţuite valori ale filozofiei chinezeşti: virtus et labor. Pilonul este reprezentat, în adevãratul sens al cuvântului, tocmai de acest punct de reper care stârneşte curiozitate şi interes în direcţia sinologiei şi a studiilor Est Asiatice.

Ionuţ-Eugen Radu SAVA Daniel Alic (coordonator), Slujire şi educaţie. Lucrãrile Simpozionului Internaţional-Caransebeş, 9-10 mai 2016, Caransebeş/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Caransebeşului/Presa Universitarã Clujeanã, 2016, 768 p.: Continuând o frumoasã tradiţie, Episcopia Caransebeşului a editat şi în anul 2016, volumul conferinţei desfãşurate aici în luna mai. Coordonatã de pãrintele Daniel Aron Alic, consilierul cultural al diecezei, lucrarea beneficiazã de o prefaţã semnatã de Preasfinţitul Pãrinte Lucian Mic, ierarhul locului, care aratã cum se pliazã tematica ce circumscrie lucrãrile reunite în paginile ei pe tematica sinodalã generalã şi reliefeazã modul în care, instituţia pe care o conduce, se particularizeazã în cadrul naţional prin activitatea ,,Foii Diecezane”, editatã încã de la înfiinţarea eparhiei, prin grija Preasfinţitului Ioan Popasu. Urmeazã apoi cele douã mari secţiuni, cea de teologie şi cea de istorie. Ambele reunesc un numãr mare de lucrãri, ce poartã semnãtura unor cercetãtori cunoscuţi în peisajul cultural naţional datoritã abordãrilor interesante ale unor subiecte relevante pentru cercetare. Cea dintâi dintre ele beneficiazã atât de lucrãrile unor ierarhi importanţi ai Bisericii noastre, cât şi de cercetãri semnate de dascãli cunoscuţi ai mediului teologic românesc. Între ierarhii semnatari de studii se numãrã pãrintele episcop Lucian, cu cercetarea intitulatã: ,,Istoria Bisericii ilustratã în paginile Foii Diecezane (1886-1890)” (pp. 15-24), Preasfinţitul Pãrinte Daniil Stoenescu, cu textul ce poartã titlul: ,,Teologie si teologhisire-reflecţii şi paradigme” (pp. 25-29), Preasfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei, cu ,,Rolul şi importanţa credinţei şi a Bisericii Ortodoxe în viaţa tânãrului şi a omului contemporan” (pp. 30-46), şi Preasfinţitul Pãrinte Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, cu cercetarea intitulatã: ,,Tipografia de la


269

Mãnãstirea Neamţ în lumina culturii bisericeşti: memoria trecutului ancorat în istorie” (pp. 47-59). Urmeazã, apoi, cercetãri canonice, istorice sau liturgice, precum: ,,Voturile monahale dupã legislaţia canonicã a primelor cinci secole” a pãrintelui Constantin Rus (pp. 60-89), ,,De la mãnãstire la catedralã-piramida spre credinţã a noilor generaţii”, a domnului profesor universitar doctor Gheorghe Popovici (pp. 90-97), textul dedicat Sfântului Antim Ivireanul, semnat de pãrintele conferenţiar Teodor Baba de la Universitatea ,,Aurel Vlaicu” din Arad (,,Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, viaţa şi opera sa teologicã, literarã şi artisticã”, pp. 98-100), o prezentare a principalelor aspecte ale uceniciei ce se desprind din lectura Evangheliei de la Matei (pp. 101-113), o analizã a liturghierului tipãrit în anul 1713 de cãtre Mitropolitul Antim Ivireanul, semnat de pãrintele conferenţiar universitar dr. Lucian Farcaşiu (pp. 114-135), şi multe alte cercetãri similare. Cea de-a doua secţiune cuprinde, apoi, atât prezentarea unor aspecte istorice din arealul bãnãţean, cât şi din cel naţional. Astfel, pãrintele profesor Vasile Muntean propune ,,O nouã lecturã a Liturghierului românesc” (pp. 425-437), domnul profesor Ioan Munteanu vorbeşte despre diferitele ,,Structuri confesionale în Timişoara la începutul secolului al XX-lea” (pp. 438-451), pãrintele conferenţiar Florin Dobrei aratã cum revista ,,Altarul Banatului” din Caransebeş a fost, între anii 1944-1947 ,,o tribunã teologicã a Banatului de Munte” (pp. 452-486), domnul profesor Dumitru Tomoni evocã personalitatea, biografia şi activitatea lui Sabin Evuţianu (1889-1977), un dascãl de elitã al Caransebeşului (pp. 487-499), domnul colonel Liviu Groza prezintã

activitatea lui Cornel Corneanu în calitate de redactor și colaborator al revistei ,,Foaia Diecezanã” (pp. 500-508), iar pãrintele lector universitar dr. Daniel Alic analizeazã ,,Reuniunile învãţãtoreşti din Episcopia Caransebeşului la începutul secolului al XX-lea” (pp. 749-757). Alãturi de ei, mulţi alţi cercetãtori oferã ample cercetãri dedicate unor personalitãţi eclesiastice importante precum Vasile Moga (pp. 652-666) sau Antoniu Sequens (pp. 758-768), unor instituţii sau activitãţi eclesiastice cu valenţe culturale din zonã sau din cuprinsul Transilvaniei. Prin bogãţia şi dinamica tematicã a materialelor, volumul intitulat Slujire şi educaţie, ce reuneşte lucrãrile simpozionului desfãşurat între 9 şi 10 mai 2016 la Caransebeş, apãrut în duplex editorial la Editura Episcopiei Caransebeşului şi Presa Universitarã Clujeanã, se constituie, aşadar, într-o operã valoroasã, utilã atât teologilor, cât şi istoricilor, ce-şi va gãsi în mod cert locul în biblioteca oricãrui cercetãtor interesat de istoria bisericeascã şi cea culturalã a Banatului, şi nu numai. E meritul


270

pãrintelui Daniel Aron Alic, cercetãtor cunoscut mediului cultural românesc (prin lucrãri precum: Eparhia Caransebeşului în perioada pãstoririi episcopului Miron Cristea (1910-1919). Bisericã şi societate, Cluj-Napoca/Caransebeş, Presa Universitarã Clujeanã/Editura Episcopiei Caransebeşului, 2013), de a fi creat şi susţinut o astfel de tradiţie editorialã, ce are la bazã o frumoasã şi amplã manifestare culturalã cu frecvenţã anualã. Sperãm ca acesta sã fie doar unul dintre volumele ce vor încununa ampla serie de antologii ce vor reuni cele mai bune dintre lucrãrile susţinute la conferinţa anualã a eparhiei Banatului Montan şi vor contribui la consacrarea editorului între ctitorii de activitãţi culturale din spaţiul teologic.

Iuliu-Marius MORARIU


271

LISTA AUTORILOR/CONTRIBUTORS

Mircea-Gheorghe ABRUDAN, PhD., ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Daniel Aron ALIC, PhD. Lecturer, ,,Eftimie Murgu” University, Reşiţa, Romania; e-mail: [email protected]. Sanda BORŞA, PhD., ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Rãzvan CIOBANU, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Cãtãlina-Tatiana COVACIU, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Mihai CROITOR, PhD. Lecturer, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Diana-Maria DÃIAN, PhD., ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Florin DOBREI, PhD. Associate Professor, ,,Eftimie Murgu” University, Reşiţa, Romania; e-mail: [email protected]. Dorin DOLOGA, PhD., National Archives, Bistriţa-Nãsãud Service, Romania; e-mail: [email protected].


272

Nicolae DUMBRÃVESCU, PhD. Candidate, ,,1st December 1918” University, Alba-Iulia, Romania; e-mail: [email protected]. Andrei Sabin FAUR, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Ana FILIP, Transylvanian Association for Romanian Culture and Literature of Romanian People-ASTRA, Nãsãud Department, Romania; e-mail: [email protected]. Ionuţ FILIPESCU, PhD. Candidate, University of Bucharest, Romania; e-mail: [email protected]. Mihai-Octavian GROZA, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Isabella HARŢUCHE, MA. Candidate, University of Bucharest, Romania; e-mail: [email protected]. Marian HORVAT, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Adrian-Cosmin IUŞAN, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Dionisie LIBONI, PhD. Candidate, ,,Alexandru Ioan Cuza” University, Iaşi, Romania; e-mail: [email protected]. Oana-Maria MITU, PhD. Candidate, ,,Dunãrea de Jos” University, Galaţi, Romania; e-mail: [email protected].


273

Iuliu-Marius MORARIU, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Georgel Marius NISTOR, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Maria Alexandra PANTEA, PhD., ,,Vasile Goldiş” West University, Arad, Romania; e-mail: [email protected]. Ionuţ-Eugen Radu SAVA, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Raluca ŞIPOŞ, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Mihaela TÃLPAŞ, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected].


274

ISSN 2393-4727

ISSN-L 2344-1887

Documents

-RevistãCentury”), la istoria românilor (Florin Dobrei: ,,The Expansion of Hungarians in the South-West of Transylvania in the 10th-13th Centuries. Historical Reference Points”,