P U T E R E A

1. Conceptul sociologic de putere

Puterea rezidã în capacitatea cuiva de a-ºi impune voinþa în cadrul unor relaþii sociale, în ciuda oricãror rezistenþe întâmpinate ºi indiferent de factorii care determinã aceastã capacitate.

Puterea este o dimensiune a anumitor relaþii de interdependenþã socialã, ceea ce face din ea un concept relaþional: nu se poate afirma cã cineva “are putere” fãrã a se specifica în relaþie cu cine ºi ce îi conferã acest atribut. În acest sens, orice conferã unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alþii au nevoie ºi doresc poate fi considerat ca o resursã a puterii.

La nivelul sociologic, legãtura esenþialã dintre fenomenul puterii ºi orice sistem social rezidã în faptul cã nu existã forme de agregare socialã ºi activitate umanã mai complexã - ºi care presupun organizare ºi coordonare - ºi care sã fie lipsite de putere. Existã astfel o relaþie de dependenþã reciprocã între societate ºi putere: puterea reprezintã liantul necesar între toate structurile ºi fenomenele care alcãtuiesc societatea ºi decurge, la rândul ei, din resursele ºi ierarhiile acestea din urmã.

Pe lângã caracterul relaþional, puterea este ºi asimetricã: relaþia socialã caracteristicã este conducere - supunere. Între cei care exercitã puterea ºi ceilalþi membri ai grupului/societãþii se stabileºte o relaþie specificã, în care una din pãrþi cautã sã determine comportarea celeilalte. În acest sens, B. RUSSEL definea puterea ca producerea de efecte scontate, semnul caracteristic al puterii unui agent este dat de corespondenþa dintre rezultatele obþinute ºi dorinþele sale proprii.

Puterea trebuie distinsã de alte fenomene prin care se pot obþine efecte scontate de la alþii. Analiza lui PARSONS - validã atât la nivel macrosocial cât ºi la nivel microsocial - este edificatoare. Astfel, Ego (sau o entitate socialã) doreºte de la Alter ( sau o altã entitate socialã) o comportare adecvatã proiectelor sale. Pentru aceasta, Ego dispune de douã moduri de presiune asupra lui Alter:

sã-i modifice situaþia; sã-i influenþeze intenþiile.

Intervenþia eventualã a lui Ego asupra lui Alter poate avea asupra acestuia din urmã douã tipuri de consecinþe:

consecinþe avantajoase (sancþiuni pozitive); consecinþe costisitoare (sancþiuni negative).

Integrând aceºti parametri. obþinem urmãtorul model:

Calea de acþiune referitoare laSITUAÞIE INTENÞII

Tip de POZITIVÃ 1. Condiþionare 3. Persuasiunesancþiune NEGATIVÃ 2. Coerciþie 4. Activarea angajamentelor

Dupã Parsons, un singur caz ar fi aici asociat puterii: cazul 2 - coerciþie. Tocmai de aceea puterea a fost definitã ºi ca probabilitatea pentru o unitate socialã A de a obþine supunerea la propria sa strategie a unei unitãþi sociale B prin reducerea gamei unor acþiuni deschise (permise)

1

acesteia din urmã, ca efect al unor sancþiuni situaþionale negative, fie invocate (ameninþare), fie aplicate efectiv (CHAZEL).

În concepþia autorilor menþionaþi puterea se bazeazã deci pe controlul resurselor: dacã o persoanã/ entitate are control asupra a ceea ce doreºte o altã persoanã (entitate), atunci A va manifesta putere în raporturile cu B.

Abordarea sociologicã a puterii se bazeazã pe analizele lui WEBER, care defineºte puterea drept capacitatea de atinge scopuri în ciuda opoziþiei altora.

Weber, ca ºi alþi autori, considerã cã puterea implicã, într-o mãsurã mai mare sau mai micã, un anumit tip de constrângere. Existã însã situaþii când ºi cei care o exercitã cât ºi cei asupra cãrora se exercitã percep ºi considerã normal, acceptat ca unii sã exercite puterea iar alþii sã se supunã. În acest sens se face distincþie între puterea legitimã (folosirea puterii de cãtre cei socotiþi ca având dreptul la ea) ºi puterea nelegitimã (folosirea forþei sau ameninþarea cu forþa pentru a obliga la consimþãmânt).

Puterea legitimã sau autoritatea reprezintã relaþia prin care o persoanã acceptã ca legitim (“are dreptul”) faptul ca deciziile ºi acþiunile sale sã fie ghidate de o instanþã exterioarã. Puterea legitimã ºi care diferã astfel de acceptarea forþatã ºi de cea prin coerciþie) are urmãtoarele funcþii:

– impune interesele sociale în raport cu cele individuale;– simplificã ºi face posibil procesul de decizie socialã;– oferã un cadru unic pentru activitatea organizatã a unui grup, a

societãþii.Puterea legitimã are trei surse:1. autoritatea tradiþionalãProbabil, cea mai veche bazã a justificãrii puterii este tradiþia.

Autoritatea tradiþionalã se bazeazã pe datinã sau pe tradiþii culturale instituite de mult timp. Monarhii domnesc, moºtenind acest drept prin familiile lor, pe baza unor practici strãvechi ºi respectate. Chiar dacã un rege este considerat crud ºi nepotrivit pentru a domni ºi este forþatã sã abdice, sistemul este, de obicei, menþinut datoritã tradiþiei.

Industrializarea a manifestat tendinþa de a submina autoritatea tradiþionalã. Schimbarea socialã a fost atât de rapidã ºi vastã, cã vechile cãi pãreau mai puþin potrivite.

2. autoritatea raþional-legalãO altã sursã a autoritãþii, una mai compatibilã cu birocratizarea care

s-a dezvoltat o datã cu creºterea industrializãrii este un sistem de legi ºi reguli care investeºte, cu putere legitimã, o anumitã poziþie. Autoritatea raþional-legalã, aºadar, este puterea justificatã printr-un sistem de reguli ºi regulamente acceptat de societate. Deseori numitã autoritate birocraticã, ea este legatã de o anumitã poziþie mai degrabã decât de o persoanã.

Un motiv important pentru stabilirea autoritãþii raþional-legale la poziþii mai degrabã decât la oameni este asigurarea cã cei care ocupã acele poziþii îºi exercitã autoritatea doar în cursul obligaþiilor lor oficiale.

3. autoritatea charismaticãCele douã forme de autoritate discutate sunt impersonale; ele se

bazeazã pe tradiþie ºi poziþie. Autoritatea charismaticã, pe de altã parte, derivã din calitãþile personale extraordinare ale conducãtorului care inspirã angajament ºi insuflã ascultarea. În tot cursul istoriei au existat numeroºi conducãtori charismatici, deºi nu toþi au fost consideraþi forþe pozitive.

2

Moise, Iisus Christos, Ioana d’Arc, Gandhi, Hitler, Martin Luther King sunt exemple evidente de conducãtori charismatici ale cãror atribute personale unice le-au adus adepþi devotaþi ºi angajaþi.

Cele mai multe societãþi considerã conducãtorii charismatici periculoºi, deoarece, deseori, ei se simt mai puþin constrânºi de normele culturale ºi sociale. Astfel, ei pot submina bazele social derivate ale autoritãþii: tradiþia ºi poziþia.

Fãrã tradiþia sau poziþia care sã susþinã autoritatea, pierderea unui conducãtor charismatic ameninþã existenþa grupului. Weber susþine cã supravieþuirea continuã a unei miºcãri charismatice depinde de rutinizarea charismei, transformarea autoritãþii charismatice fie în formã tradiþionalã sau birocraticã, fie într-o combinaþie a celor douã. De pildã, miºcarea inspiratã de charisma lui Iisus Christos a supravieþuit atât de mult timp pentru cã autoritatea ei a devenit tradiþionalã ºi birocraticã.

În psihologia contemporanã conceptul de charismã a devenit mai puþin ezoteric, liderul charismatic coborând la nivelele intermediare ºi de jos ale ierarhiei organizaþionale (HOUSE, 1977; BASS, 1998). Specialiºtii considerã cã autoritatea charismaticã constã în:

– consideraþie individualizatã;– motivarea superioarã a adepþilor/subordonaþilor;– împãrtãºirea scopurilor. În psihologie puterea este capacitatea de a condiþiona acþiunile

altuia (THIBAUT, KELLEY) ºi se manifestã sub urmãtoarele forme:– puterea informaþionalã;– puterea de referinþã;– puterea legitimã;– puterea de expert;– puterea de recompensã ºi coercitivã. Abaterea psihosociologicã încearcã sã identifice ºi factorii personali,

care, alãturi de cei sociali, favorizeazã accesul persoanelor la putere. În acest sens, motivaþia pentru succes, nivelul superior de aspiraþie, etc sunt considerate elemente importante.

Adler considerã cã toþi indivizii sunt motivaþi – într-o mãsurã mai mare sau mai micã – de dorinþa de putere. Adorno a identificat un tip special de personalitate orientat spre putere, anume personalitatea autoritarã, caracterizatã prin:

– acceptare ºi supunere necriticã la o persoanã, norme etc;– conservatorism ºi convenþionalism;– intoleranþã ºi agresivitate;– anti-introspecþie;– stereotipuri în gândire;– destructivism, cinism;– neacceptarea ambiguitãþii;– proiectivitate etc.Accesul la putere este condiþionat de o combinaþie subtilã de factori

personali ºi situaþionali.

2. Putere ºi dominaþie

În dominaþie comanda, ordinul, porunca, sfatul sunt acceptate, supunerea este legitimã, ascultarea reprezintã o datorie, dominaþia este

3

complementarã puterii legitime. Problema centralã în autoritate/dominaþie o reprezintã acceptarea acesteia, determinatã de o serie de factori:

– învãþarea socialã privind supunerea la autoritate (MILGRAM);– influenþa socialã (ASCH);– protejarea imaginii de sine;– avantajele psihologice ºi/sau materiale;– factorii de personalitate etc.

3. Puterea politicã

Puterea politicã este o relaþie socialã generalã ºi care implicã toate fenomenele de autoritate ºi conducere.

Caracteristici: se exercitã la nivelul global al unei colectivitãþi umane; are un caracter integrator: cuprinde în sine ºi îºi subordoneazã, ca

resurse ºi mijloace proprii, celelalte forme de putere (economicã, militarã);

are funcþia de dirijare a societãþii luate ca întreg, asigurând echilibrul diferitelor colectivitãþi ce alcãtuiesc societatea ºi compatibilitatea activitãþilor ce se desfãºoarã în interiorul ei; scopul puterii politice este deci acela de a asigura existenþa societãþii ºi posibilitatea dezvoltãrii ei;

în afara acestui determinism intern, puterea politicã are ºi unul extern: afirmarea/menþinerea trãsãturilor distincte ºi a intereselor comunitãþii pe care o reprezintã;

în societãþile împãrþite pe clase funcþiile generale sunt realizate de clasa care deþine rolul preponderent în sistemul puterii ºi în conformitate cu interesele sale fundamentale;

puterea politicã prezintã o laturã coercitivã, dar nu se rezumã la aceasta; ea are un caracter mixt, cuprinzând ºi alte aspecte (sancþiuni pozitive, supunerea acceptatã etc);

pentru puterea politicã este deci important caracterul legitim sau necesitatea legitimãrii pentru cei ce deþin puterea (CHAZEL);

puterea politicã este suveranã: nu existã o instanþã superioarã la care sã se poatã face apel pentru a-i contesta deciziile; este însã supusã limitãrilor constituþionale;

înþelegerea puterii politice ca o capacitate generalizatã (la nivelul societãþii globale) de a decide ºi controla determinã o altã caracteristicã: este permanentã ºi, ca atare, se regãseºte în diferite mijloace reale de înfãptuire a voinþei sale (controlul politic);

atunci când existã o disociere între valorile puterii ºi interesele majoritãþii sociale ºi când controlul puterii este maximal coercitiv în mod diferenþiat rezultã o scãdere a nivelului activitãþii sociale, ceea ce echivaleazã în fapt cu o scãdere a capacitãþii de control din partea puterii.

4