EDUCAŢIA VIITORILOR PĂRINŢI

Disciplină opţionalăCLASA a X-a

SUPORT DE CURS

Programa şcolară pentru disciplina opţională "Educaţia viitorilor părinţi" şi suportul de curs au fost elaborate în cadrul proiectului “Programă şcolară pentru educaţia elevilor liceelor pedagogice ca viitori părinţi", finanţat de UNICEF – Reprezentanţa din România.

Asociaţia Română pentru Educaţie şi Dezvoltare2004

Programa şcolară pentru disciplina opţională "Educaţia viitorilor părinţi" şi suportul de curs au fost realizate în cadrul proiectului “Programă şcolară pentru educaţia elevilor liceelor pedagogice ca viitori părinţ", de:Mihaela Ionescu, cercetător ştiinţific principal, Institutul de Ştiinţe ale EducaţieiSimona Velea, cercetător ştiinţific, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

Au mai contribuit:Laura Grunberg (tema nr. 3)

Multumim pentru sugestii şi pentru sprijin doamnelor Steliana Fumărel, Cristiana Boca, Dana Mitea şi domnului Olimpius Istrate.

2

INTRODUCERE

A fi părinte este o provocare complexă, o misiune nobilă care necesită, pe lângă o pregătire anterioară în acest scop, voinţă, dăruire, entuziasm, perseverenţă, dragoste, înţelegere, muncă şi învăţare permanentă.

Proiectul Asociatiei pentru Educatie si Dezvoltare, finanţat de Reprezentanta UNICEF in Romania, încearcă să răspundă unei nevoi reale a societăţii noastre, şi anume educaţia tinerilor pentru statutul şi rolurile de părinţi. Propunerea unei discipline opţionale care să fie studiată în clasa a X-a, în cadrul curriculum-ului la decizia şcolii, beneficiind de o oră de studiu pe săptămână, s-a bazat pe următoarele aspecte: necesitatea pregătirii tinerilor adolescenţi pentru viitoarele roluri sociale de părinţi şi de

educatori; importanţa conştientizării de către tineri a responsabilităţilor specifice părinţilor şi a

implicaţiilor acestora asupra vieţii lor şi a celorlalţi; absenţa altor forme de educaţie pentru rolurile parentale în sistemul de educaţie formală; existenţa unor dificultăţi de adaptare a familiei la dinamica realităţilor sociale

contemporane.Această disciplină a fost proiectată din perspectivă interdisciplinară şi cu un pronunţat caracter practic, contribuind la dezvoltarea competenţelor pentru viaţă ale elevilor – o necesitate şi un deziderat al societăţii contemporane, reflectate şi de politicile educaţionale europene. Plasarea sa în ultimul an de învăţământ obligatoriu a urmărit, pe de o parte, asigurarea unui minimum de pregătire pentru viaţa de familie a tuturor elevilor, iar pe de altă parte, crearea condiţiilor optime pentru studiul acestei tematici, prin maturizarea cognitivă, socială şi afectivă a tinerilor. Premisele de la care s-a pornit au fost acelea că pregătirea mai bună pentru viaţa de familie şi pentru rolurile parentale va duce la o mai bună integrare socială a tinerilor şi la construirea unei vieţi de familie echilibrate şi armonioase.

Suportul de curs se adresează profesorilor care vor propune elevilor disciplina opţională "Educaţia viitorilor părinţi”, oferindu-le acestora câteva repere teoretice şi metodologice pentru organizarea activităţii didactice.

Proiectul curricular al acestei discipline urmăreşte dezvoltarea următoarelor competenţe generale:1. Explicarea şi interpretarea rolurilor şi a responsabilităţilor părinţilor din diferite

perspective: legislativă, istorică, socială, economică, culturală şi civică.2. Conştientizarea şi interpretarea rolurilor parentale şi a implicaţiilor acestora în viaţa de zi

cu zi. 3. Realizarea şi valorificarea corelaţiilor interdisciplinare, în vederea înţelegerii unitare a

vieţii de familie şi a dezvoltării şi educaţiei copiilor.

Transpunerea sa în situaţii de învăţare va promova un sistem de valori culturale, morale şi civice care să sprijine dezvoltarea armonioasă a copilului din punct de vedere cognitiv, socio-emoţional şi fizic. Sugestiile metodologice oferite de programa şcolară accentuează caracterul practic al disciplinei. Activităţile de învăţare vor constitui în primul rând un cadru pentru dezbateri, o oportunitate pentru reflecţie şi conştientizare a unor probleme/ aspecte legate de viaţa de familie, şi mai puţin pentru asimilare de informaţii. Prin urmare, activitatea

3

didactică va propune cu precădere metode active şi va valorifica experienţele de viaţă ale elevilor.

Disciplina "Educaţia viitorilor părinţi" abordează şi dimensiunea de gen a educaţiei şi a vieţii de familie, pornind de la premisa că familia este primul grup social (cronologic şi nu numai) în care se începe educaţia pentru o viaţă socială care să ia în considerare egalitatea de şanse şi să formeze atitudini critice faţă de toate formele de discriminare, inclusiv a celor de gen. Este important ca elevii să înţelegă evoluţia/dinamica de gen în contextul instituţiei familiei cu precădere; să înţeleagă cum se construieşte identitatea de gen, cum se învaţă rolurile, ierarhiile, practicile de gen.

Unităţile de conţinut prezentate în programă şi în suportul de curs au statutul de recomandări cu un caracter orientativ. Profesorul este cel care va determina cât şi ce se va studia, cât pot fi aprofundate anumite teme, în funcţie de interesele şi de specificul grupului de elevi. Prin urmare, profesorul este încurajat să manifeste creativitate şi flexibilitate în structurarea conţinuturilor.

În ceea ce priveşte evaluarea elevilor, se recomandă adoptarea unor metode complementare de evaluare, care să dezvolte elevilor motivaţia şi capacitatea de a analiza aspectele esenţiale ale vieţii de familie şi ale statutului de părinte. Astfel, proiectul, portofoliul, rezolvarea de probleme, simularea/jocul de rol, autoevaluarea sunt câteva sugestii de metode de evaluare care pot pune în evidenţă competenţele dezvoltate la elevi. Mai mult, aceste metode oferă profesorului informaţii evaluative despre procesul de învăţare, nu doar despre rezultatele finale. Este de dorit să se încurajeze dezvoltarea capacităţilor de autoevaluare la elevi: să îşi analizeze performanţele şi să îşi revizuiască strategia de învăţare. Sarcinile de evaluare să fie contextualizate, bazate pe legătura dintre experienţele concrete de viaţă şi ceea ce se învaţă la şcoală.

Ca principiu de bază în proiectarea şi organizarea activităţilor de învăţare, este de dorit ca experienţa personală a cadrelor didactice care vor preda aceasta disciplina optionala sa nu constituie un reper de baza in discutarea temelor, ci mai degraba experienta elevilor sa fie cea care sa constituie un punct de plecare in analizarea cit mai temeinca si complexa a temelor propuse. Vă invităm să folosiţi acest suport de curs şi vă rugăm să ne transmiteţi observaţiile dumneavoastră şi sugestii pentru ameliorarea acestuia.

4

1. Familia: definire, funcţii, tipuri

A. Competenţe specifice: Definirea familiei ca instituţie socială Caracterizarea familiei din punct de vedere istoric şi intercultural Analiza tipurilor de familii şi a caracteristicilor acestora din punct de vedere al educaţiei

şi dezvoltării copilului Explicarea principalelor funcţii ale familiei Identificarea prejudecăţilor privind familia, mai ales a celor de gen care stau la baza

mentalităţilor patriarhale

Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

1.1 Familia – definire şi funcţii

Familia – cea mai veche instituţie socială – a cunoscut în timp diferite definiţii, în funcţie de caracteristicile sale în anumite perioade socio-culturale.

Rose Laub Coser defineşte familia ca fiind ”un grup care manifestă următoarele atribute organizaţionale: îşi are originea în căsătorie, constă în soţ, soţie şi copii născuţi din căsătoria lor, deşi alte rude îşi pot găsi un loc aproape de grupul nucleu, iar grupul e unit prin drepturi şi obligaţii morale, legale, economice, religioase şi sociale (inclusiv drepturi şi restricţii sexuale, precum şi sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracţia, respectul faţă de părinţi şi admiraţia). (citat de Adina Băran Pescariu, p.13-14).

Stephens (idem, p.14): ”un aranjament social bazat pe căsătorie şi contract de căsătorie, care include recunoaşterea drepturilor şi a obligaţiilor părinteşti, reşedinţă comună pentru soţ, soţie şi copii, precum şi obligaţii economice reciproce între soţ şi soţie”.

Recensământul canadian defineşte familia ca fiind un grup de persoane format din ”soţ şi o soţie (cu sau fără copii care nu au fost niciodată căsătoriţi, indiferent de vârstă) sau un părinte singur cu un anumit statut marital, cu unul sau mai mulţi copii care nu au fost niciodată căsătoriţi, indiferent de vârstă, care împart aceeaşi locuinţă. Din motive de recensământ, persoanele care coabitează sunt considerate căsătorite”. (idem, p.15)

Definirea familiei: sintezăFamilia reprezintă un grup de persoane care:

5

Exerciţii:

Analizaţi definiţiile anterioare şi comparaţi caracteristicile evidenţiate ale familiei.

Definiţi familia, după propria voastră accepţiune.

Comparaţi tipuri de familii din literatura română din diferite perioade istorice şi din mediul urban şi rural.

Analizaţi influenţa contextului economic şi social asupra familiei în diferite perioade istorice.

este format din soţ, soţie, care au sau nu copii născuţi din căsătoria lor sau adoptaţi; se creează prin căsătoria sau prin coabitarea a două persoane, de regulă de sexe

diferite; au, de regulă, aceeaşi locuinţă; îşi asumă obligaţii sociale şi economice unii faţă de alţii; au legături de sânge, de iubire, de nume (legături de rudenie sau de căsătorie).

Funcţiile familiei: de asigurare a unui climat securizant pentru membrii săi: membrii familiei se sprijină

reciproc, creează sentimentul apartenenţei la un grup social; de reproducere – de perpetuare a speciei umane prin naşterea a unuia sau mai multor

copii; de socializare şi de educaţie a copiilor; de control social – transmite şi păstrează nişte valori sociale; de producere şi consum de bunuri şi servicii – funcţie economică (diviziunea

responsabilităţilor, se întreţin reciproc); de transmitere a modelelor culturale ale societăţii.

1.2. Familia în istorie. Tradiţie si conservatorism in viaţa familiei

Familia există din cele mai vechi timpuri, având diferite caracteristici, de la o societate la alta. Este instituţia care creează cele mai durabile legături între indivizi, în special între părinţi şi copii.

Familia transmite copilului primul model cultural, primele relaţii sociale, norme şi valori. Pe aceste baze se construieşte ulterior influenţa socială, culturală şi educativă a altor factori/ instituţii.

Copilul devine treptat centrul familiei sale: familia patrimonială este înlocuită de familia centrată pe copil, iar viaţa cotidiană gravitează în jurul femeii căreia îi revine sarcina educării lui. În societăţile contemporane sarcina de educare a copilului revine ambilor părinţi.

Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au construit treptat, unul pe baza celuilalt.

Apariţia şi dezvoltarea sentimentului familiei începând cu secolul al XVI-lea a avut ca bază progresul vieţii private, al intimităţii domestice. Reţelele de sociabilitate se rarefiază în direcţia familiei. O expresie particulară a acestui sentiment mai general care este sentimentul familiei este sentimentul copilăriei. Apariţia şi dezvoltarea lui s-a realizat în două etape:

a) Prima etapă datează din secolul al XVI-lea când se descoperă inocenţa şi naivitatea copilului. Se impune acum noţiunea de “inocenţă infantilă” şi imperativul respectării ei. Sensul inocenţei consta în protejarea copilului de aspectele mai puţin plăcute ale vieţii, de a-i dezvolta caracterul, raţionalitatea.

b) Începând cu secolul al XVII-lea apare cel de-al doilea sentiment al copilăriei care se caracterizează prin recunoaşterea şi ataşamentul familiei faţă de particularităţile individuale şi de vârstă ale copilului. Se înregistrează acum modificări în funcţia educativă a familiei, educaţia devenind foarte importantă.

Constituirea treptată a sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei implică asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii.

6

Sentimentalizarea relaţiilor părinţi – copii a fost mult timp identificată numai la clasele superioare al căror acces la educaţia şcolară a fost mai timpuriu; în familiile sărace sentimentul familiei şi sentimentul copilăriei s-au constituit mult mai lent.

În unele culturi, întemeierea familiei era decisă de părinţi, fără ca viitorii soţi să se cunoască sau să îşi exprime acordul sau dezacordul faţă de căsătorie. Interesele economice, politice, normele sociale erau mult mai importante. Modelele culturale pe care le transmite familia diferă de la o societate la alta. De asemenea, normele şi regulile referitoare la familie pot varia foarte mult de la o cultură la alta.

De ex., Francoise Zonabend descrie unele reguli ale familiei din Burkina-Faso: ”Tatăl şi fiul nu trebuie să împartă aceeaşi colibă, nici să mănânce împreună şi nici să stea unul lângă celălalt. Dacă lucrează pe acelaşi teren, trebuie să aibă grijă să nu stea unul lângă altul. (…) În aceeaşi situaţie, unchiul şi nepotul se întâlnesc şi merg împreună” (citat de Adina Băran-Pescaru, p. 7). Ce ne oferă familia? Siguranţă, protecţie, afecţiune, interacţiuni sociale, companie.

1.3. Tipuri de familie

Familiile au structuri diferite sau număr diferit de membri. De exemplu, în trecut, familiile aveau 4-6 copii, în medie. Acum, în societăţile industrializate, au în medie 1-2 copii.

Familia nucleară – formată din soţ, soţie şi copil/ copii

Este considerată ca fiind familia ”tradiţională”, cea mai longevivă şi mai des întâlnită formă de familie.

Familia extinsă – soţ, soţie, copil/ copii, bunici şi/sau alte rude

Era mult mai răspândită în trecut. În secolul XX, din cauza mobilităţii persoanelor legată de locuinţă şi de locul de muncă, dar şi de sistemul de asigurări sociale, a scăzut numărul familiilor extinse. Tinerii pleacă la studii în altă localitate, apoi se stabilesc acolo unde au un loc de muncă. Pe de altă parte, datoriile lor de a îngriji şi de a ajuta financiar părinţii în vârstă, s-au diminuat datorită sistemelor de pensii şi de asigurări sociale.

Familia ”amestecată” sau ”reconstruită” – formată din părinţi care au divorţat, s-au recăsătorit şi au construit o nouă familie. Mai este numită şi ”familie vitregă”.

Familia monoparentală – un părinte cu unul sau mai mulţi copii

Acest tip de familie derivă, de obicei, din familia nucleară care trecea printr-un divorţ sau în care unul dintre părinţi deceda. Ulterior, familiile monoparentale au apărut şi în afara căsătoriei: de regulă, mame care nu au fost căsătorite. Măsurile politice adoptate au diminuat

7

Exerciţii:

Comparaţi diferitele norme ale familiilor din diferite culturi.Căutaţi la bibliotecă în lucrări de sociologia familiei sau de antropologie noi exemple de culturi care au accepţiuni ale familiei diferite de cele ale culturii voastre.Căutaţi în Anuarul Statistic date privind familia din România şi interpretati-le.

etichetarea copiilor proveniţi din astfel de familii, au extins drepturile de moştenire ale acestora, au acordat măsuri de sprijin social.

Un nou mod de a întemeia o astfel de familie îl reprezintă femeile care nasc un copil prin fertilizare artificială, şi nu în urma relaţiilor cu un bărbat.

Familia fără copii – alcătuită din soţ şi soţie

Familii alcătuite dintr-o singură persoană

Sunt alcătuite dintr-o persoană care locuieşte şi trăieşte singură, fără copii: văduve, persoane divorţate etc.

Familii neconvenţionale – uniuni consensuale (persoane care coabitează, fără a legaliza legătura lor prin căsătorie), familii de homosexuali.

Obs. Familiile de homosexuali sunt recunoscute ca familii încă din 1972 (Institutul pentru Familie, Vanier).

Familiile de homosexuali sunt relativ recent recunoscute ca familii, în unele societăţi, deşi relaţii între homosexuali au existat dintotdeauna. Statul Hawai (SUA) a fost unul dintre primele state care au legitimat căsătoriile între persoane de acelaşi sex.

1.4. Căsătoria, uniunea consensuală, divorţul, moartea unuia dintre membrii familiei

Dragostea şi căsătoria

Dragostea – un complex de sentimente: prietenie, ataşament, pasiune, atracţie, tandreţe etc. Definirea dragostei diferă de la o societate la alta şi, mai mult, de la un individ la altul.

8

Teme de reflecţie/ dezbatere:Este familia necesară? Ce ameninţă în prezent instituţia familiei?Exerciţiu:Contactaţi organizaţii neguvernamentale din localitatea voastră şi culegeţi date privind problemele cu care se confruntă familiile şi riscurile la care sunt expuşi copii.

Teme de discuţieCe îneamnă dragostea, după părerea voastră? Există mai multe feluri de a iubi?Cum ne dăm seama că iubim? Cum "alegem" persoana de care ne îndrăgostim?Multe cercetări arată că dragostea apare ca urmare a apropierii spaţiale de cineva. Cu alte cuvinte, începem să iubim persoanele pe care s-a întâmplat să le cunoaştem, cu care s-a întâmplat să petrecem ceva vreme împreună. Ce se întâmplă, în acest caz cu "dragostea la prima vedere"?

Dragoste, căsătorie, sexualitate

o Alegerea partenerului (în societăţile tradiţionale europene, ca şi în societăţile orientale din zilele noastre, căsătoriile sunt decise de către familie, uneori femeia şi bărbatul necunoscându-se în momentul căsătoriei absolut deloc).

o Simbioza dragostei şi sexualităţii sexualităţii – relaţie spirituală şi relaţie funcţională.o Poligamia şi poliandria în diferite societăţi.

Căsătoria ca instituţie socială a evoluat mult în istorie, pierzând treptat din importanţa şi

valoarea sa socială şi morală; ca relaţie de cuplu; ca rit de trecere (de la statutul de copil/ adolescent la cel de adult), a pierdut de

asemenea din semnificaţii; reprezintă o etapă distinctă în viaţa tinerilor;

Aspecte de discutat semnificaţiile căsătoriei: contract legal, începutul unei familii, uniune sexuală,

legături sociale etc.; încrederea socială în căsătorie semnificaţiile căsătoriei în timp evoluţia procedurilor de căsătorie; dezinstituţionalizarea căsătoriei; etc.

Uniunea consensuală (concubinajul)Unii oameni au considerat că, prin căsătorie, le sunt îngrădite unele libertăţi. Coabitarea cu partenerul de viaţă, fără a legaliza prin căsătorie, a fost una dintre cele mai convenabile soluţii, numită uniune consensuală sau concubinaj, termen care însă a moştenit din trecut conotaţii peiorative. Treptat, uniunea consensuală a devenit destul de răspândită, fiind concepută de unii oameni drept o formă preliminară a căsătoriei, un fel de ”căsătorie de probă”. Uniunea consensuală:

ca alternativă la căsătorie căsătorie de probă; ca relaţie de cuplu;

Aspecte de discutat: semnificaţiile sociale ale uniunii consensuale; adaptarea sistemului legislativ la evoluţia familiei şi a căsătoriei (recunoaşterea legală

a cuplurilor necăsătorite); problema copiilor în această formă de convieţuire; comparaţia căsătorie-uniune consensuală: avantaje şi dezavantaje; etc.

DivorţulEste o modalitate de desfacere legală a căsătoriei. Cei mai mulţi oameni acceptă divorţul ca soluţie în cazul cuplurilor a căror viaţă împreună a devenit dificilă.

9

Se spune că a forţa cuplurile care nu se înţeleg să rămână împreună (căsătorite) nu este o soluţie bună pentru copii. Oferiţi argumente pro şi contra.

Aspecte de discutat: semnificaţiile divorţului (evoluţie istorică); persoane afectate de divorţ: soţia, soţul, copiii, bunicii, prietenii de familie, rudele

etc. efectele divorţului asupra soţului şi soţiei; efectele divorţului asupra copiilor; etc.

Pregătirea psihologică a copiilor în cazul divorţului părinţilor oferirea de explicaţii simple şi sincere; asigurarea afecţiunii şi eliminarea percepţiei copiilor că ar constitui cauze ale

divorţului; neutralitatea copiilor (neatragerea lor de partea unuia dintre părinţi); participarea ambilor părinţi la discuţiile cu copiii; comunicarea alternativelor pentru viitor: cu cine vor locui etc. şi asigurarea că ambii

părinţi vor păstra legătura cu copiii; solicitarea unui specialist, dacă este cazul.

Moartea unuia dintre membrii familieiEste un eveniment care poate avea urmări grave asupra echilibrului familiei şi asupra modelului/ stilului de viaţă.

Riscuri: în cazul morţii copilului: efecte emoţionale puternice; pierderea rolurilor parentale; în cazul morţii unuia dintre părinţi: probleme emoţionale, modificări ale rolurilor

parentale, probleme economice, probleme de solidaritate etc.; în cazul sinuciderii: efecte emoţionale grave; sentimentul vinovăţiei etc. îngrijirea îndelungată a unui membru al familiei, bolnav grav: stres, tulburări

emoţionale, oboseală care generează iritare, nervozitate, teama etc.

Puncte de sprijin: bunicii – ca factor de coeziune, de solidaritate (reunirea familiei); comunicarea foarte bună între membrii familiei, comunicarea sentimentelor, a nevoii

de sprijin.

G. Kitson afirma că "în ciuda percepţiei noastre că moartea celui iubit ar trebui să fie mai dureroasă – din punct de vedere al adaptării – decât divorţul de cineva pe care l-am iubit anterior, datele asupra sănătăţii fizice şi mentale a femeilor văduve şi a femeilor divorţate arată că, în general, există o tulburare mentală şi fizică mai mare printre cele divorţate decât printre cele văduve" (Gay Kitson et al, Divorcees and Widows: Similarities and Differencies, în American Journal of Orthopsychiatry, vol 5, nr.2, 1980).

10

Exerciţii:Aflaţi ce cred copiii din grădiniţele de aplicaţie despre divorţ şi analizaţi răspunsurile lor.Cereţi-le copiilor să reprezinte în desen o familie fericită şi o familie necăjită. Analizaţi desenele copiilor .

2. Legislaţia familiei şi a copilului

A. Competenţe specifice: Identificarea principalelor documente legislative naţionale şi internaţionale referitoare la

copil şi la familie Analizarea principalelor prevederi legislative referitoare la copil şi la familie;

identificarea normelor legale care asigură şi apără drepturile fiecărui membru al familiei

Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

2.1. Codul familiei

Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954, modificat si completat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 si republicat in Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956. In timp, a suferit mai multe modificari, aduse prin: Decretul nr. 779/1966 Legea nr. 3/1970 Decretul nr. 174/1974 Alte modificări au fost aduse prin legi conexe. De ex., Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administratiei publice locale reglementează faptul că “primarul îndeplineste functia de ofiter de stare civilã (art. 43, lit. t)”. Ce cuprinde Codul familiei?

Despre căsătorie Este legală şi conferă drepturi şi obligatii de soti numai dacă este încheiatã în fata

delegatului de stare civilã. Vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani, pentu bărbaţi, şi de 16 pentru femei;

excepţiile, în cazul fetelor, sunt reglementate de codul familiei. Cei care sunt deja căsătoriţi nu mai au dreptul la căsătorie, decât după anularea sau

încheierea căsătoriei anterioare. Nu este acceptată căsătoria între rude apropiate (până la al patrulea grad inclusiv). Necesită dovedirea stării de sănătate corespunzătoare (există situaţii în care dreptul la

căsătorie al persoanelor care suferă de anumite boli este limitat). Încheierea căsătoriei se face prin consimtământul public al viitorilor soţi. Dovedirea căsătoriei se face prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului

întocmit în registrul actelor de stare civilă.

Despre drepturile şi obligaţiile soţilor Bărbatul si femeia au drepturi si obligatii egale în căsătorie. Ei hotărăsc de comun

acord în tot ceea ce priveste căsătoria şi contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale sotilor1. Ei administrează si folosesc împreună bunurile comune.

1 Si în ţara noastră forurile legislative discută posibilitatea legalizării contractului prenupţial şi considerarea separată a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

11

La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soti, potrivit învoielii acestora. Dacă sotii nu ajung la un acord asupra împărtirii bunurilor comune, va hotărî instanta judecătorească.

Obligatia de întretinere există între sot si sotie, părinti si copii, cel care adoptă si adoptat, bunici si nepoti, străbunici si strănepoti, frati si surori.

Căsătoria poate fi anulată, la cererea unuia dintre soţi, în cazul în care a fost în care a fost înşelat cu privire la identitatea celuilalt, prin viclenie sau prin violentă, în termen de 6 luni de la încetarea violentei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.

Dacă soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit si, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă.

Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinta copiilor, care îsi păstrează situatia de copii din căsătorie.

Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soti sau prin declararea judecătorească a mortii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divort.

Despre încredinţarea copiilor În cazul divorţului părinţilor, instanta judecătorească va hotărî căruia dintre părinti îi

vor fi încredintati copiii minori. În anumite circumstanţe, copiii pot fi încredintati unor rude, unor alte persoane sau unor institutii de ocrotire.

Părintele divortat, persoana sau institutia de ocrotire căreia i s-a încredintat copilul exercită cu privire la acesta drepturile părintesti.

Părintele divortat, căruia nu i s-a încredintat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, de a contribui la cresterea şi educarea sa, cu excepţia cazurilor în care nu afectează negativ sau nu pune în primejdie dezvoltarea si educatia copilului.

Despre filiaţia maternă şi paternă Filiatia fată de mamă rezultă din faptul nasterii şi se dovedeste prin certificatul de

naştere naştere. Dacă nasterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinti necunoscuti, mama poate recunoaste pe copil, prin fie prin declaratie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament. Recunoasterea nu se poate revoca.

Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe sotul mamei. Copilul născut după desfacerea, declararea nulitătii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul sot al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei si nasterea sa a avut loc înainte ca mama sa să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Paternitatea poate fi tăgăduită. Copilul conceput si născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său,

prin declaratie făcută la serviciul de stare civilă, odată cu înregistrarea nasterii sau după această dată, prin înscris autentic sau prin testament. Recunoasterea nu se poate revoca.

Despre numele copilului Copilul din căsătorie ia numele comun al părintilor. Copilul din afara căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilită prin recunoastere sau prin

hotărâre judecătorească are, fată de părinte si rudele acestuia, aceeasi situatie ca si situatia legală a unui copil din căsătorie.

Despre adopţieTermenul "adopţie" l-a înlocuit pe cel de "înfiere" în toate actele normative, prin Legea nr. 48 din 16 iulie 1991.

12

Înfierea se face numai în interesul celui adoptat. Pot adopta numai persoanele majore si care sunt cu cel putin optsprezece ani mai în

vârstă decât cei pe care voiesc să-i adopte. Adopţia se face cu acordul celui care adoptă, al părintilor celui adoptat, dacă acesta

este minor, precum si al celui adoptat, dacă a împlinit vârsta de zece ani. Cel care adoptă primeşte drepturile si îndatoririle părintesti.

Despre ocrotirea copiilor Ambii părinti au aceleasi drepturi si îndatoriri fată de copiii lor minori, pe care le

exercită de comun acord şi numai în interesul copiilor. Părintii sunt datori să îngrijească de copil. Ei au dreptul si obligaţia de a administra

bunurile copilului lor minor si de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineste vârsta de paisprezece ani.

Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv si comun asupra felului în care părintii îsi îndeplinesc îndatoririlor legate de persoana si bunurile copilului. Delegatii autoritătii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinta lor si să se informeze pe orice cale despre felul cum acestia sunt îngrijiti în ceea ce priveste sănătatea, dezvoltarea fizică şi educaţia lor.

Dacă sănătatea, dezvoltarea fizică sau educaţia copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintesti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenta gravă în îndeplinirea îndatoririlor părintesti, instanta judecătorească, la cererea autoritătii tutelare, va pronunta decăderea părintelui din drepturile părintesti. Decăderea din drepturile părintesti nu scuteste pe părinte de îndatorirea de a da întretinere copilului.

Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din drepturile părintesti să păstreze legături personale cu copilul, dacă nu afectează negativ dezvoltarea şi educaţia acestuia.

2.2 Documentele legislative care reglementează acţiunile de educaţie şi protecţie a copilului şi familiei

Constitutia RomanieiArt.49 (1) Copiii si tinerii se bucura de un regim special de protectie si de asistenta in realizarea drepturilor lor. (2) Statul acorda alocatii pentru copii si ajutoare pentru ingrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protectie sociala a copiilor si a tinerilor se stabilesc prin lege.(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise. (4) Minorii sub varsta de 16 ani nu pot fi angajati ca salariati.

13

Exerciţiul "Cât de bine ne cunoaştem drepturile?"

Elaboraţi o listă cu principalele acte legislative care protejează familia şi copilul. Care dintre acestea vă erau deja cunoscute? Întrebaţi câteva persoane adulte în ce măsură cunosc legislaţia familiei şi a copilului.

Exerciţiul "Participarea societăţii civile la cunoaşterea legislaţiei" Culegeţi informaţii privind proiecte locale de informare a cetăţenilor privind legislaţia.

(5) Autoritatile publice au obligatia sa contribuie la asigurarea conditiilor pentru participarea libera a tinerilor la viata politica, sociala, economica, culturala si sportiva a tarii.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, la 10 de septembrie 1948;

Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, adoptata de guvernele membre ale Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950;

Conventia cu privire la Drepturile Copilului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18-1990;

Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga;

Strategia Guvernamentală în domeniul protecţiei copilului în dificultate 2001-2004, construită în spiritul prevederilor convenţiilor şi tratatelor;

Pachetul legislativ privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, aprobat de Guvern în şedinţa din 11 martie 2004. Cuprinde reglementări necesare pentru realizarea reformei în domeniul protecţiei copilului şi promovării drepturilor copilului şi asigură alinierea legislaţiei interne la normele comunitare. Conţine:

Proiectul de Lege privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului Proiectul de Lege privind regimul juridic al adoptiei Proiectul de Lege privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român

pentru Adopţii Proiect de Lege privind modificarea Ordonanţei de Urgenţă nr.12 din 26 ianuarie

2001 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, aprobată prin Legea nr. 252 din 16 mai 2001.

Principalele noutăţi aduse de Pachetul de Lege▪ Reglementarea expresă a rolului părinţilor în creşterea şi dezvoltarea copiilor.

Legislaţia internă precizează pentru prima dată explicit că părinţii sunt primii responsabili pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului. Colectivitatea locală are o responsabilitate subsidiară iar statul iar statul intervine complementar fără a se substitui părinţilor.

▪ Înfiinţarea şi diversificarea serviciilor pentru copil şi familie, căt mai aproape de domiciliul acestora, cu scopul de a menţine familia unită şi d a o ajuta să-şi assume responsabilitatea faţă de creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copiilor.

▪ Înfiinţarea, la nivel central, a trei noi structuri: Autoritatea pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Oficiul Român pentru Adopţii şi Avocatul Copilului, care va funcţiona pe lângă Camera Deputaţilor.

▪ Garantarea, fără discriminare, pentru toţi copii, a drepturilor prevăzute de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.

Legea nr. 261/1998pentru modificarea şi completarea legii 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii.

Legea nr. 321/2001 privind acordarea gratuită de lapte praf pentru copii cu vârste cuprinse între 0-12 luni

Legea nr. 119/1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii. Legea nr. 416/2001privind venitul minim garantat Hotărârea nr. 859/1995 privind acordarea de burse şi alte facilităţi financiare şi materiale

pentru copiii, elevii, studenţii şi cursanţiin din învăţământul de stat. Ordonanţa nr.33/2001 privind acordarea de rechizite şcolare Ordin nr. 24/2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrele de zi.

14

Ordin nr. 25/2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrele de zi pentru copiii cu disabilităţi.

Ordin nr. 177/2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, precum şi a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului.

Hotărârea de Guvern nr 972/ 1995 privind aprobarea planului Naţional de Acţiune în favoarea copilului.

Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1957/995 privind Normele de igienă şi sănătate publică pentru unităţi de copii şi tineret.

Ordonanţa 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate

Legea nr. 108-1998 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă nr. 26/1997 Hotărârea Guvernului nr.90/2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi

funcţionare a serviciului public de asistenţă socială. Legea nr. 116/2002 privind prevenirea şi combatera marginalizării sociale. Legea nr. 208/ 1997 privind serviciile cantinelor de ajutor social. Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Ordonanţa nr. 68/2003 privind serviciile sociale, modificată şi completată de Legea

515/2003 privind modul în care serviciile sociale sunt acordate,de furnizorii şi beneficiarii de servicii sociale, finanţarea, monitorizarea, evaluarea şi controlul acestora.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie Legea nr. 646/2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural Legea nr. 15/2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinte

proprietate personala.

Egalitatea în drepturi şi egalitatea şanselor Constituţia României

Art. 16. (1) Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (3) Functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara. Statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea acestor functii si demnitati.

Legea nr. 48/2002 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de sanse intre femei si barbati

15

Sugestii pentru profesor:

Formaţi pe bază de voluntariat un grup de elevi care să ia legătura cu Reprezentanţa UNICEF în România, să procure broşura „ O lume demnă pentru copii”şi să pregătească referate de prezentare a conţinutului acestei broşuri. Elaboraţi împreună cu elevii un plan de acţiune prin care şcoala să participe la realizarea unora dintre prevederile cuprinse în această broşură.

3. Dimensiunea de gen a familiei

A. Competente specifice:- diferentierea semnificatiilor conceptelor sex/gen;- identificarea formelor de manifestare a genului in cadrul relatiilor de familie;- compararea din perspectiva de gen a diferitelor tipuri de familie;- evaluarea efectelor educatiei de gen in familie asupracomporatamentelor si optiunilor

de mai tarziu ale adolescentului;- explicarea mecanismelor prin care se transmit stereotipurile si prejudecatile de gen.

Continuturi si sugestii pentru activitatea de invatare

3.1. Distinctia natura/cultura; sex/gen; feminin; masculin

Sex : componenta biologica a identitatii noastre sexuale (aspecte hormonale, fiziologice, etc).

Gen : concept preluat din lingvistica; componenta culturala a identitatii noastre sexuale; gradul de feminitate/masculinitate al unui individ; aspectul relational al definitiei normative a feminitatii si masculinitatii

Sexul tine de „natura”. Ce gen avem/dobandim tine si de cultura. Simone de Beuvoir spunea „Nu ne nastem ci devenim femei”(Observatie: natura uneori comite „erori”: Oameni cu identitati sexuale ambuguu-hermafrodism, sindrom Turner, etc)

Genul este dinamic-se schimba, evolueaza (argumente putem gasi in istoria artei, modei, literaturii, etc); variaza de la o cultura la alta (perspective multiculturale/istorice );granitele de gen sunt uneori vagi, usor de trecut

Traim intr-o realitate plina de simbolistica de gen: cand vorbim, mergem, privim, conducem masina, ne alegem cariera, dam un interviu pentru angajare, etc - cream mesaje de gen, (re) producem diferente de gen. Marcam permanent, de cand ne nastem, mai ales diferentele de gen (exemplu: haine bleu pt baieti/roz pentru fetite) si nu asemanarile de gen dintre noi.

Ceea ce poate si trebuie sa dea de gandit este: - persistenta gandirii stereotip (dihotomice) despre gen (feminin vs. masculin cu evaluarea negativa a trasaturilor feminine in raport cu cele masculine. De fapt in fiecare individ exista un melanj de feminitate si masculinitate) - persistenta inegalitatilor de gen si nu a diferentelor de gen ( de exemplu lipsa femeilor in politica comparativ cu barbatii este o problema si nu faptul ca femeile pot naste si barbatii nu !)

16

Discutii de grup pornind de la exemple din : istoria modei, artei, literaturii-argumente pentru caracterul dinamic si evolutiv al genului.

3.2. Stereotipuri/prejudecati si discriminari de gen in familie

Stereotipuri: componenta emotionala a atitudinii (clisee, corelatii iluzorii); functioneaza ca predictii creatoare, isi au originile in cultura ideala (socializare) si in cea reala. Fiind intr-o mare masura componente automatizate, premargatoare comportamentului, ele se transmit si se asimileaza la nivelul constiintei comune.

Prejudecati: componenta cognitiva; credinta, convingere impartasita fara o examinare adecvata a temeiurilor ei (uneori chiar in dispretul acestora); atitudini preconceputeAu functie de integrare sociala prin crearea unei identitati colective intre cei ce impart aceleasi prejudecati; se transmit incepand cu mentalul colectiv promovat de familie. Setransmit prin forme variate de la cele mai inocente ca exprimari «plangi ca o fata» sau «gandesti ca un baiat» la cele grave de tipul «muncile casnice-sub demnitatea unui barbat» femeile nu participa la luarea deciziilor familiale, fetele nu au acces la forme superioare de educatie. Uneori imbraca forme perverse de tipul protejarii femeii, limitarii accesului la anumite profesii, prin mentaliati patriarhale care creaza barage psihologice. Difera si se sse schimba de la epoca la epoca si de la spatiu la spatiu.

Discriminare de gen (sexism): componenta actionala; tratament/comportament negativ in atribuire sau evaluare de rol; se manifesta prin practici, politici, limbaj. De cele mai multe ori in familie ele sunt consecinte ale stereotipurilor si prejudecatilor practicate si preluate de mebrii familiei de la o generatie la alta si prin intermediul altor institutii ce intervin si interactioneaza cu familia (scoala, mass media). Discriminarile de gen iau forme multiple. In cazuri extreme se pot transforma in acte de violenta (cazuri in istorie de tari -China -in care fetele nou nascute puteau fi abandonate/omorite pe motiv ca erau de sex feminin; violenta casnica-forma de sexism).

Discriminarile de gen explicite si implicite; Discriminare institutionala vs individuala: set de reguli, politici, legi aparent neutre dar care pot avea efect discriminatoriu Discriminare pozitiva (politici afirmative): de exemplu concediul parental pentru cresterea copilului

Joan Acker a introdus conceptul de „institutie genizata/institutie cu gen” (gendered institution” : totalitatea paternurilor relatiilor de gen (asteptari stereotip, plasare diferita in ierarhii sociale/economice/politice, etc); slujblele, organizatiile, instituiile (inclusiv institutia familie) nu sunt neutre la gen ci definesc, perpetueaza si mentaliati, inegalitati si discrepante de gen.

3.3. Socializarea de gen in familie

Socializarea de gen : proces prin care indivizii dobandesc identitatea bazata pe gen (imaginea despre sine bazata pe intelegerea a ceea ce inseamna a fi barbat sau femeie intr-un context dat. Genul se invata printr-un proces de adaptate la mediu. Un mediu dominat de prejudecati si discriminari de gen va produce, de regula, indivizi cu asemenea comportamente.

Socilaizarea de gen in familie nu apare intr-un vacuum, exista stranse legaturi cu tot ce se intampla in afara acestei institutii.

17

Asteptarile de gen sunt foarte puternice; presiunea sociala de conformare la normele de gen puternica. Prima intrebare cand se naste un copil : ce este, fata sau baiat? In functie de raspuns incepe presiunea sociala de conformare la normele prescrise de feminitate si masculinitate. Familia are un rol fundamental in acest proces (parintele imbraca in culori diferite fata sau baiatul, ii da jucarii diferite, ii transmite mesaje segregate pe gen, etc). Conformismul cu rolurile de gen traditionale intr-o societate moderna are si efecte negative (mortalitate mai mare la barbati datorata stresului legat de „a se realiza”, mai multe depresii la gospodine datorita nerecunoasterii valorii sociale a muncii lor si marginalizarii sociale).

Mecanisme de socializare de gen: recompense/pedepse; imitare, identificare, tratament diferentiat, manipulare, canalizare, apelatiuni verbale, afisare de comportamente.Parintii atribuie caracteristici diferite, incurajeaza o activitate sau alta, un comportament sau altul, creaza medii diferite, interactioneaza diferit cu fata sau baiatul. Copilul la randul sau vede-imita, se identifica cu sau din contra respinge un rol sau altul (discutie de grup bazata pe amintirile elevilor din perioada copilariei legate de modelele de feminitat/masculinitate din propria lor familie).

Socializarea de gen in copilarie: accent pe latura formala, pe cultura ideala; perioada in care socializatorul domina socializatul. De remarcat ca parintii (in calitatea lor de „altii semnificativi”) joaca in primii ani un rol cu totul special (dominant) in socializarea de gen a copilului.

Constructia sociala a genului incepe in familie prin asteptarile asociate cu a fi femeie sau barbat comunicate de parinti. De la baieti se asteapta mai ales cariere (si chiar un anumit tip de cariere in domenii considerate potrivite/masculine) si realizare publica, de la fete inca se astepata in primul rand casatoria. „asezarea la casa ei” si cariere «feminine”. Asemenea asteptari influenteaza ce devin copiii, sansele lor, perpetueaza inegalitatile de gen. Ele sunt apoi preluate de societate printr-un set de valori si norme.

Feminitatea/masculinitate (genul) se invata prin procesul de socializare dar se decid in cadrul institutiilor prin insusirea, asumarea rolurilor de gen deprinse prin procesele socializarii.

3.4. Evolutia si dinamica (in timp si spatiu) a relatiilor de gen in familie

- femeile si barbatii, parintii si copiii traiesc in familie experiente diferite, au asteptari diferite fata de aceasta institutie- familia ideala nu exista, relatiile de gen in familie sunt relatii de putere, implicit tensionate (vezi de exemplu violenta domestica, divorturile, etc) - relatiile de gen in familie au fost si sunt diferite in decursul istoriei si in zone geografice diferite. Se poate vorbi de o „geopolitica a genului”. Tema este complexa. Ca urmare profesorii se vor folosi de cunostintele lor generale pentu a prezenta dinamica fenomenului accentuand faptul ca schimbarea este posibila si depinde de fiecare din membru si de modul in care interactioneaza institutiile (familia, scoala, mass media, politica, economia) intre ele.

Sugestii de activitati de invatare/evaluare:

18

E de dorit ca intregul demers didactic sa vizeze captarea experientei elevilor (directe si indirecte) asupra careia sa se aplice instrumente teoretice. Oferim spre exemplificare cateva procedee :

Intrebari initiale sau pe parcursul desfasurarii dezbaterilor- Ce inteles dati notiunii de sex ? Dar de gen ? Exista deosebiri intre intelesurile celor 2

notiuni ?- Ati fost vreodata discriminati pe motive de sex/gen ? Ati asistat la asemenea

discriminari ?- Strada transmite mesaje de gen ?- Locuinta voastra are dimensiune de gen ? Exista camere/spatii dedicate anumitor

activitati si indirect anumitor membrii din familie? - Ce asemanari si deosebiri (de gen) exista intre: o familie obisnuita din Olanda si din

Romania; familia europeana si cea din SUA;  familia de romi si familia de romani; familia rurala-urbana ?

Problematizari :a) Reevaluarea muncii casnice

- Estimati timpul consumat in munca casnica in decurs de o zi/o saptamana (spalat, calcat, pregati mancare, facut cumparaturi, dat cu aspiratorul, sters praful, ingrijirea copilului); evidentiati eventualele costuri in cazul in care seangajeaza cineva (menajera, baby sitter) extrageti concluziile pentru familia voastra.

b) Violenta domestica- Statisticile releva faptul ca violenta in familie este o infractiune foarte putin raportata.

Femeile, barbatii, copiii nu au curajul sa reclame actele de violenta domestica. Identificati cauzele fenomenului si formulati solutii.

- Exista in principiu 2 tipuri de abordari ale fenomenului: modelul terapeutic (adaposturi pentru victime, terapii pentru agresori, asistenta sociala, etc) sau modelul penal (legi care sa pedepseasca actele de violenta domestica). Aduceti argumente pro si contra celor 2 modele.

c) In vremurile noastre mitul femeii casnice a fost inlocuit de femeia VIP. A disparut astfel discriminarea de gen ? (clasa poate fi impartita in microgrupuri. O grupa care sa formuleze argumente pro; alta care sa formuleze argumente contra; alta poate fi grup de moderatori)d) Legile din Romania prevad/stipuleaza egalitatea de sanse intre femei si barbati. Daca femeile si barbatii sunt diferiti ca rezultat al experientei lor sociale este drept sa fie tratati la fel?e) Exista in Romania legea concediului parental (tatii pot sta o perioada in concediu pentru ingrijirea copilului mic). Ati auzit de o situatie de acest tip in jurul vostru? Imaginati/va ca ati fi un cuplu de parinti. Ati apela la aceasta lege? Cand ? In ce conditii ? Argumentati. f) Un tata se adreseaza fiului sau „Nu ai ajuns sa castigi destul ca sa iti poti tine nevasta acasa”

- identificati mesajul transmis- comentati imprejurarea

g) Femeile poarta pantaloni si sunt acceptate. Barbatii daca ar purta fuste ar fi priviti cu ironie. Formulati judecati de valoare. Comentati

Comentati pe baza asertiunilor - Baietii sunt mai buni la matematica- Fetele sunt mai barfitoare

19

- Pentru educatia copiilor este mai bine ca mamele sa fie casnice- Poarta-te ca un barbat

Mici investigatii ca:- Observati timp de ½ de ora intr-un magazin alimentar cine face cumparaturi- Analizati (pe baza unei grile elaborate cu profesorul) situatia din 2 familii cunoscute

(cu accent pe identificarea asemanarilor si deosebirilor la nivelul rolurilor, responsabilitatilor de gen). Comparati

- Listati intr-o anumita perioada (o saptamana) expresii sexiste in vorbirea colegilor si profesorilor

- Identificati mesaje de gen transmise de reclamele comerciale pentru detergenti, aparatura casnica.

- Observati dimensiunea de gen a jucariilor (comentati din proprie experienta)

20

4. A deveni părinte – un risc sau o dorinţă?

A. Competenţe specifice: Conştientizarea importanţei deciziei de a deveni părinte Identificarea condiţiilor de bază pentru întemeierea unei familii Analizarea rolurilor specifice momentelor sarcinii şi naşterii din perspectiva ambilor

viitori părinţi

Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

4.1. Decizia de a deveni părinte. Planificarea familială

Planificarea familială

Oamenilor le este, de obicei, greu să vorbească despre contracepţie, din cauza asocierii cu discuţia despre actul sexual. Concepţia unui copil se realizează printr-un act sexual între persoane de sexe diferite. Oamenii pot însă avea contacte sexuale, prevenind apariţia unei sarcini, prin folosirea metodelor contraceptive: prezervativul, pastile sau injectii pentru femei, spume, geluri spermicide, sterilet, diafragma etc.

▪ Metode contraceptive de bariera, bazate pe blocarea intrarii spermatozoizilor in cavitatea uterina (prezervativele, diafragma si spermicidele, dispozitiv intrauterin - sterilet).

▪ Contraceptia hormonala (pastile pe care femeia le ia zilnic, timp de 21 de zile, plasture cu continut hormonal care se schimba o data pe saptamina, timp de 3 saptamâni; inel flexibil

21

Răspundeţi în scris la următoarele întrebări: Imi plac copiii? Îmi doresc un copil? De ce? Pot întreţine şi îngriji un copil? Cum mi-ar schimba un copil viitorul? Partenera/partenerul meu şi-ar asuma toate responsabilităţile? Cine mă va ajuta să cresc copilul? Sunt pregătit(ă) să am un copil acum? Cum pot preveni apariţia unei sarcini? Ce fel de metode există? Cine ne poate oferi informaţii corecte? Ce beneficii şi ce efecte secu ndare au metodele contraceptive? Care este siguranţa pe care o oferă din punct de vedere al prevenirii

sarcinii şi a bolilor cu tramitere sexuală?

Vizionaţi primul episod al filmului “Dezvoltarea copilului de la 0 la 6 ani” realizat de UNICEF şi comentaţi conţinutul lui.

transparent, instalat de medic, care eliberează estrogen si progesteron la nivelul uterului).

▪ Metode naturale de contraceptie (planificare naturala).

Obs. Metodele hormonale de contracepţie nu se recomandă femeilor care alăptează.

Sarcina

Durează nouă luni (aprox. 280 de zile), timp în care fătul uman se dezvoltă în uterul mamei.

Primele săptămâni de viaţă intrauterină sunt foarte importante. La o săptămână după concepţie, celulele încep să se specializeze: unele vor forma pielea, altele oasele, altele sângele etc. Prin urmare, este bine ca femeia să aibă grijă de ea chiar înainte de a sti că este însărcinată.

În timpul sarcinii, mama nu trebuie să ia nici un medicament care nu este prescris de medic.

Fumatul, consumul de droguri şi de alcool pot face rău copilului. La sfârşitul celei de-a doua luni, membrele fătului sunt deja conturate (desi sunt

foarte mici). El se mişcă şi reacţionează la stimuli. Fătul trăieşte în uter, în lichidul amniotic, care acţionează ca o pernă protectoare. El se aprovizionează cu oxigen prin cordonul ombilical, din placentă (nu îşi foloseşte plămânii pentru a respira, fiind înconjurat de lichid). Primeşte hrana tot prin cordonul ombilical.

În ultimele 3 luni de sarcină, fătul aude şi vede umbre prin peretele abdominal al mamei. Deci este conştient când este lumină sau întuneric.

Perioada sarcinii nu este potrivită pentru a ţine cure de slăbire. În perioada celor 9 luni de sarcină, fiecare organ din corpul viitoarei mame lucreaza mai mult si are nevoie de mai multa energie decat de oicei. Alimentaţia trebuie sa asigure numărul necEsar de calorii atât pentru mamă, cât şi pentru dezvoltarea copilului; de aceea, femeile însărcinate au un apetit mai mare si incep să mănânce chiar mâncăruri care altădată nu le plăceau. Important este să îşi asigure o alimentaţie variată şi suficientă şi să nu îşi facă griji pentru luarea în greutate, firească în această perioadă. Pe de altă parte însă, trebuie evitată şi extrema: alimentaţia excesivă. Fiecare îşi va doza hrana, în funcţie de nevoile proprii.

Creşterea în greutate începe, de regulă, din cel de al doilea-lea trimestru de sarcină. In primul trimestru, creşterea în greutate este mai puţin vizibilă. În general, femeile adaugă în perioada sarcinii aproximativ 11-13 kg. Ritmul creşterii în greutate diferă în funcţie de momentele sarcinii: este mai mic în primul trimestru, mai mare în lunile 4-8 (0,5-1 kg saptamanal) şi descreşte în luna a 9-a (circa 0,25 kg pe saptamana). Din această greutate, copilul cântăreste doar la 2,75-3,5 kg. Restul aparţine mamei pentru a asigura condiţiile interne de creştere a copilului (placenta, lichidul amniotic,

22

Exerciţiu:

Analizaţi fiecare categorie de metode de contracepţie, după următoarele repere: 1. cum actioneaza2. avantaje3. dezavantaje.

Dacă ar fi să folosiţi o metodă contraceptivă, pe care o veţi alege? Argumentaţi.

cresterea tesutului mamar, grasimea acumulata pentru lapte, largirea uterului si volumul de sange extra).

Unii copii se nasc prematur (inainte de saptamina 37 de sracina) şi au nevoie de îngrijiri speciale.

Posibile cauze ale naşterii premature: ▪ boli cronice ale mamei, infecţii;▪ consumul de droguri;▪ dezvoltarea anormala sau scazuta a placentei, pozitionarea joasa a acesteia;▪ dezlipirea placentei sau ruperea prematura a membranelor (sacul amniotic)▪ cantitatea pre mare de lichid amniotic;▪ sarcina multipla (gemeni, tripleti etc).

Caracteristici şi probleme ale nou-născuţilor prematuri:▪ sunt mici, cântarind de obicei sub 2.5 kg;▪ piele subţire, lucioasă, roz sau roşie▪ plânsul nu este puternic şi tonusul este scazut▪ incapacitatea de a-şi păstra o temperatură constantă a corpului, datorită greutăţii scăzute;▪ apnee (oprirea respiraţiei);▪ anemie;▪ hrănire dificilă etc.

OBS. Naşterea prematură nu afectează iremediabil copilul. Ideea că un copil născut prematur nu se poate dezvolta absolut normal este doar o prejudecată.

Prevenirea prematuritatii▪ îngrijirea prenatală adecvată; ▪ identificarea riscului de travaliu prematur şi adoptarea măsurilor necesare;▪ regimul alimentar corespunzător;▪ evitarea muncii obositoare şi a statului în picioare mult timp.

Reguli de bază

1. Control medical regulat, în funcţie de recomandările medicului.2. Mişcarea – stimulează circulaţia şi relaxează organismul. 3. Odihna – femeia însărcinată are nevoie de mai multă odihnă, de relaxare şi de somn. 4. Sprijinul emoţional. Pe durata sarcinii, femeia suferă unele tulburări emoţionale care trebuie înţelese de cei din jur. Poate deveni irascibilă sau neliniştită. Sprijinul soţului şi al familiei este foarte important pentru a evita tulburări emoţionale grave, de tipul depresiei, respingerii copilului etc. 5. Alimentaţie sănătoasă va pregăti mama pentru perioada de hrănire a copilului la sân. S-a observat că alăptarea copilului favorizează dezvoltarea sa sănătoasă, fizică şi psihică. De asemenea, reduce riscul apariţiei cancerului la sân.

Sfaturi pentru alimentaţie mese mai dese pe zi (5-6); alimente bogate în:

o carbohidrate (fibre) – din pâinea integrală, cereale, orez, cartofii, mazare, fasole boabe etc.;

23

o proteine - carne rosie (conţine fier), lapte, iaurt, brânză, ouă, alune, nuci, unt de arahide, proteine vegetale din mazare, fasole boabe sau linte;

o vitamine - legume si fructe proaspete, carnea, pestele, produsele lactate cerealele si nucile/alunele.

Obs. Vitaminele B si C nu sunt stocate la nivelul organismului, prin urmare, trebuie zilnic consumate. Vitamina D se afla in untura de peste si poate fi stocata de organism doar in prezenta soarelui (se recomanda expunerea zilnica de cel putin 40 de minute la lumina solara pentru a produce cantitatea necesara de vitamina D). Acidul folic este important pentru prevenirea spinei bifida si trebuie luat ca supliment cu trei luni inainte de conceptie si de-a lungul primului trimestru de sarcina. Se recomandă evitarea ficatului şi a pateului de ficat deoarece au continut mare de vitamina A care poate cauza probleme fatului.

o minerale – brocoli, lapte praf si conserve de peste cu os, zarzavat, produse lactate (se recomandă ca dieta să fie bogata in calciu inainte de sarcina; pentru absorbţia calciului, organismul are nevoie de vitamina D.

o fier - carne rosie, oua si organe (mai puţin ficatul), peste, fasole boabe, caise, stafide si prune sau supliment de fier din tablete sau injecţii prescrise de medic, pentru a preveni anemia.

De evitat:o Evitarea alimentelor care pot contine agenti patogeni nocivi (de ex., ouăle sau carnea

de pasăre insuficient fierte pot transmite salmonela; produsele care contin lapte nepasteurizat, ficat si carne cruda sau insuficient procesata pot conţine o bacterie (listeria) care poate provoca avortul sau moartea copilului la nastere).

o Igiena zilnică riguroasă. Spălarea mâinilor după atingerea unui animal şi evitarea curăţeniei adăposturilor de animale sau utilizarea mănuşilor.

Pregătirea psihologică şi materială a naşterii

Asistenţa prenatală include: Supravegherea stării de sănătate a mamei şi a copilului; Educaţia mamei pentru naştere şi pentru îngrijirea sugarului Informaţii despre planificarea familială (pentru viitorii copii); Consiliere familială.

Pregatirea psihologica pentru nastere

Pregatirea mamei Pregatirea tatalui Pregatirea celorlalti copii ai cuplului (daca este cazul).

Pregatiri materiale pentru naştere Achiziţionarea bunurilor necesare: scutece, biberon, halat pentru spital, alimente etc.; Amenajarea camerei copilului: lucruri, mobilier, jucarii etc.;

24

1. Elaboraţi o listă cu lucrurile necesare pentru perioada imediat urmatoare nasterii.2. Realizati un plan al camerei copilului.

Pregatirea psihologică pentru perioada post-natală:

stresul, oboseala; alăptarea; modificări ale dispoziţiei; stări depresive datorate pe de o parte modificărilor

hormonale, fiziologice ale organismului, iar pe de altă parte, datorate situaţiilor noi de viaţă, stresului, noilor responsabilităţi, temerilor etc.

Sunt foarte importante: alimentaţia; odihna, somnul, relaxarea; comunicarea cu ceilalţi membri ai familiei, solicitarea de spirihin; spirijinul

emoţional şi sprijinul în activităţile curente; avitarea consumului de alcool, cafea (excitanţi ai sistemului nervos).

25

5. Îngrijirea şi creşterea copilului de la 0-7/8 ani

A. Competenţe specifice:

Conştientizarea rolului primordial pe care îl are creşterea şi îngrijirea corespunzătoare a copilului sugar şi a copilului mic pentru dezvoltarea lui psihosomatică normală.

Identificarea riscurilor pe care le comportă alimentaţia şi îngrijirea necorespunzătoare Proiectarea unui parcurs de dezvoltare pentru o perioadă determinată din viaţa

copilului sugar şi mic

Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

Pentru primii ani din viaţa copilului este foarte important ca părinţii să cunoască îndeaproape caracteristicile dezvoltării fizice normale pentru fiecare an din viaţa copilului şi cum pot interveni pentru a facilita evoluţia lui armonioasă. Mulţi părinţi greşesc din lipsa de informaţii, din teamă sau din prea multă grijă. Există exigenţe ale îngrijirii şi creşterii la vârsta mică, exigenţe care, dacă nu sunt luate în consideraţie, pot avea repercusiuni asupra dezvoltării lui de mai târziu cu riscul de a nu mai putea fi depăşite vreodată. Carenţele în alimentaţie, organizarea unui program inadecvat de activitate şi somn, lipsa stimulării senzoriale, cognitive duc la o dezvoltare încetinită sau chiar la apariţia unor disfuncţii organice sau cognitive care uneori cu greu pot fi recuperate.

Viitorii părinţi trebuie să fie familiarizaţi cu câteva dintre caracteristicile de bază ale dezvoltării copilului, pentru a şti ce este normal pentru fiecare perioadă de vârstă şi a şti cum pot stimula procesul de dezvoltare a acestuia. Asigurarea condiţiilor optime dezvoltării fizice, mai ales în primii ani de viaţă reprezintă o premisă sine qua non pentru sănătatea copilului şi pentru evoluţia în parametri normali a dezvoltării pe toate planurile. Disconfortul copilului poate fi uşor creat prin lipsa de informaţii a părinţilor şi prin teama de a interveni pentru a nu greşi. Totodată disconfortul fizic creează premise pentru acumularea de frustrări şi reacţii agresive pe care uneori părinţii nu şi le pot explica. A cunoaşte nevoile copilului reprezintă sursa rezolvării multora dintre problemele cu care se confruntă părinţii, mai ales când copiii sunt foarte mici şi limbajul verbal încă nu este dezvoltat. Iată câteva dintre caracteristicile de bază cu care trebuie familiarizaţi viitorii părinţi.

Caracteristici ale dezvoltării fizice a copiilor de la 0-8 ani

A) de la naştere la 1 an:- copilul cunoaşte o dezvoltare fizică foarte rapidă; se dezvoltă muşchii de susţinere a

capului pînă la a ajunge să ţină capul sus în jur de 4 luni;- activitatea de somn trece de la dormit şi trezire din cauza foamei sau a a altor motive

de disconfort către dormitul cu două-trei momente de trezire;- ochii încep să focalizeze şi copilul începe să exploreze mediul;- la patru luni începe să apuce obiectele, la şase luni le poate da şi drumul, la opt luni

poate ţine o sticlă mică;- se rostogoleşte cu intenţie pe la patru-şase luni, stă în sezut bine singur, se poate

întoarce şi menţine echilibrul pe la şase-opt luni;- poate fi capabil să se ridice în picioare la nouă luni;

26

- începe să se tîrască la şase luni şi să meargă de-a buşilea la nouă luni;- primul dinte poate să apară pe la şase luni

B) de la 1 an la 2 ani: - se dezvoltă musculatura, poate să se târască bine, poate sta singur în picioare;- poate să meargă în jurul vârstei de 1 an şi trei luni, dar uşor nesigur până spre 1 an şi

jumătate;- se dezvoltă abilităţi motorii precum: introduce şi scoate o minge în şi dintr-o cutie, dă

drumul unei mingi la aruncare, întoarce paginile unei cărţi, ţine paharul cu o singură mână, deschide uşile şi sertarele, pune un cub peste altul (clădeşte cel puţin şase cuburi), începe să utilizeze lingura, către un an şi jumătate zgârie cu un creion linii verticale şi orizontale ş.a.;

- aleargă, dar se loveşte de lucruri, poate să sară, urcă şi coboară scările, merge fără ajutor în cel de-al doilea an;

- începe controlul scaunului zilnic.

C) de la 3 ani la 4 ani:- se multiplică abilităţile fizice: aleargă cu uşurinţă, se caţără, merge pe tricicletă,

împinge un cărucior, poate sări cu ambele picioare, urcă scările utilizând alternativ ambele picioare, poate sta în echilibru pe un singur picior;

- menţine ritmul muzicii pe care o ascultă;- îşi dezvoltă controlul lucrului cu foarfeca, ţine hîrtia cu o mână în timp ce desenează

cu cealaltă;- utilizează fermoarul, chiar nasturii;- are controlul scaunului peste noapte.

D) de la 5 ani la 6 ani - poate sări într-un picior sau alternativ, pe ambele;- mişcare constantă şi bine controlată;- merge uşor pe bicicletă, ca şi pe tricicletă;- control crescut al abilităţilor motorii fine: începe să utilizeze periuţa de dinţi,

foarfece, creioane, ace de cusut, ştie cu ce mână scrie şi desenează;- se poate îmbrăca singur, dar întâmpină probleme cu legatul şireturilor;- începând de la şase ani pierde dinţii de lapte.

E) de la 7 ani la 8 ani- procesul de creştere scade în intensitate, dar cunoaşte o largă variaţie în înalţime şi

greutate; cunoaşte schimbări fizionomice, în special la faţă;- are izbucniri bruşte de energie;- utilizează abilităţile fizice pentru joc şi îi plac jocurile de echipă;- poate desena corect un romb, forme grafice, litere; - continuă pierderea dinţilor şi apar dinţii permanenţi.

27

28

Activitate Organizarea clasei în grupuri mici şi alegerea de către fiecare grup a unei perioade de vârstă a copilului sugar sau mic pentru:

- a stabili caracteristicile importante ale dezvoltării de ordin fizic ale copilului din perioada aleasă;

- a identifica problemele de dezvoltare care pot apărea în perioada respectivă;- a formula cîteva modalităţi prin care părinţii pot sprijini dezvoltare normală a

copilului în perioada aleasă.

Activitate

Organizarea clasei în două grupuri care vor dezbate greşelile pe care le fac părinţii privitor la dezvoltarea fizică a copilului în perioade diferite din intervalul 0-8 ani (programul zilnic de alimentaţie şi somn, alternarea perioadelor de somn cu cele de activitate, plânsul şi semnificaţiile lui – reacţiile părinţilor etc.)

6. Învăţarea la copilul sugar / Învăţarea la copilul mic. Principii de bază

A. Compentenţe specifice Identificarea principiilor de bază pentru crearea contextelor de învăţare specifice

copilului sugar şi copilului mic. Determinarea rolurilor specifice ale părinţilor în construirea de situaţii de stimulare a

învăţării. Crearea de situaţii şi saricini de învăţare specifice copilului sugar şi copilului mic.

B. Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

Fiecare perioadă de vârstă din copilărie este importantă pentru achiziţiile în plan cognitiv şi socio-emoţional pe care copilul le dobândeşte prin interacţiunea cu cei din jur şi cu mediul. Prin stimularea continuă a copilului, sunt realizate acumulări treptate, decisive pentru a asigura dezvoltarea normală a acestuia în plan cognitiv. Nu toţi părinţii acordă atenţie sporită stimulării dezvoltării proceselor psihice încă de la naştere, considerând că această preocupare începe odată cu vârsta de trei ani, când copilul poate merge la grădiniţă. Din acest motiv, un curs de formare a viitorilor părinţi trebuie să aibă în vedere familiarizarea cu caractisticile dezvoltării cognitive a copilului încă de la naştere, perioadă ce reprezintă fundamentul acumulărilor de mai târziu. Toate procesele psihice se dezvoltă treptat prin crearea de situaţii de stimulare, de reacţie, de intervenţie, de rezolvare de probleme. Un mediu precar din punct de vedere al stimulilor cognitivi atrage după sine un ritm lent de dezvoltare şi apariţia unor blocaje în achiziţiile copilului. Toate acestea vor influenţa în mod decisiv pregătirea lui pentru a interacţiona cu lumea şi a învăţa.

Caracteristicile prezentate mai jos ajută viitorii părinţi să cunoască mai bine copilul în fiecare an al copilăriei mici, pentru a şti ce trebuie să facă pentru a stimula dezvoltarea lui normală în plan cognitiv şi a nu greşi fiind derutaţi de unele comportamente ale copiilor.

Caracteristici ale dezvoltării cognitive la sugar şi copilul mic: a) de la naştere la 1 an - explorează lumea prin vedere, ducere la gură, strângere de mână;- primele semne de cunoaştere – protestul la dispariţia lor- descoperă abilitatea de a face anumite lucruri şi îşi manifestă plăcerea de la face

repetându-le de mai multe ori; cercetează mult lucrurile;- îşi deosebeşte mama de ceilalţi, apoi persoanele familiare de străini (de la cinci-opt luni);- devine din ce în ce mai curios în privinţa mediului înconjurător, începe să tragă obiectele

spre sine şi înlătură obstacolele pentru a lua un obiect;- între şase şi un an copilul începe să dezvolte ideea de permanenţă pe măsură ce un obiect

este luat şi ascuns, căutând locul unde a fost ascuns.- în privinţa limbajului: între două şi patru luni murmură, susură, râde şi gâlgâie; către şase

luni apar primele ma-ma şi da-da; flutură mâna în semn de pa-pa; începe să imite nereuşit vorbe, intonaţii; emite sunete din mediu; recunoaşte denumirile unor lucruri comune.

29

b) De la 1 an la 2 ani - imagine mentală: caută lucruri ascunse, îşi reaminteşte şi anticipează evenimente, începe

orientarea spaţială şi temporală; - raţionament deductiv: caută lucrurile în mai mult decât într-un singur loc;- memorie: imitaţie ulterioară – vede un eveniment şi îl imită mai târziu, îşi reaminteşte

numele obiectelor;- distinge între alb şi negru şi poate utiliza numele unor culori spre doi-trei ani;- distinge între unu şi mai mulţi; utilizează mecanic numărătoarea 1,2,3.- desface lucrurile şi încearcă să le refacă.- are simţul timpului prin amintirea evenimentelor şi cunoaşte termenii de astăzi şi mâine,

dar îi încurcă.- în privinţa limbajului: vorbeşte fluent într-un grai imperfect, răspunde la întrebări simple,

cuvintele însoţesc sau înlocuiesc gesturile care exprimă necesităţi sau dorinţe; către un an jumătate deţine un vocabular de douăzeci până la cincizeci de cuvinte, iar la trecerea de la doi spre trei ani se produce dezvoltarea rapidă a limbajului, cunoscând de la 300 la 1000 de cuvinte; dezvoltă propoziţii simple de două-trei cuvinte; îi place să asculte de mai multe ori anumite povestiri; începe să folosească pronumele „eu”, „al meu”; se joacă cu cuvintele.

c) de la 3 ani la 4 ani - apar abilităţi de rezolvare a problemelor;- învaţă să utilizeze abilităţile de ascultare ca mijloc de a învăţa despre lume;- abundă întrebarea „de ce”;- persistă gândirea egocentrică;- începe separarea fanteziei de realitate; - desenul la trei ani este doar o mâzgăleală, iar la patru ani copilul desenează doar ceea

ce cunoaşte şi consideră important;- în privinţa limbajului: se dezvoltă rapid mai ales spre sfârşitul anului, utilizând

propoziţii corecte şi gramatică complexă; la trei ani vorbeşte în monologuri şi joacă rolurile adulţilor în timp ce îşi fac propriile activităţi; la patru ani copilul stăpâneşte 90% din fonetica şi sintaxa limbii şi poate susţine o conversaţie; descoperă cuvintele vulgare şi le foloseşte pentru a şoca.

d) de la 5 ani la 6 ani - începe conştientizarea sumelor şi lungimilor; interes pentru cifre şi numere, încep să

copieze litere şi cifre;- cunoaşte cele mai multe dintre culori;- recunoaşte că poate exista un înţeles în cuvântul tipărit;- are simţul timpului (mai ales cel propriu), ştie când au loc evenimentele, în cursul

zilei sau săptămânii;- îşi recunoaşte spaţiul şi se poate deplasa de unul singur în zone familiare;- spre şase ani începe să citească, să scrie şi să calculeze, sfera abilităţilor în aceste

domenii este largă;- există fenomenul rotacismului la citire şi scriere; - în privinţa limbajului: foarte articulat (peste 2500 de cuvinte în vocabular), dificultăţi

în pronunţarea unor consoane; greşeşte frecvent înţelesul cuvintelor şi le foloseşte într-un mod hilar; vorbeşte foarte mult; trece de la fantezie la realitate.

e) de la 7 ani la 8 ani

30

- capacitatea de concentrare a atenţiei destul de lungă, îşi extinde cunoştinţele şi interesele, citeşte bine, iar către opt ani îi place să citească;

- poate planifica şi menţine o sarcină sau un proiect pe o perioadă lungă; - este conştient de trecerea timpului exprimată în luni şi ani;- este conştient de munca sa şi de a altora; - conştient de comunitate şi lume; - este un bun ascultător, face conversaţie şi exprimă comentarii cu privire la ce face;- se poate exprima şi oral şi scris.

Sugestii de oferire a unui mediu stimulativ pentru învăţare

Copiii îşi dezvoltă potenţialul de gândire creativă dacă le sunt furnizate spaţiu, materiale potrivite şi timp. Părinţii ar trebui să-i ajute când este necesar, însă să le permită să crească şi să înveţe independent.

Copiii nu au nevoie de jucării scumpe. O varietate de jucării simple, materiale uzuale şi libertatea de a experimenta cu ajutorul lor într-un mediu sigur/ securizant – sunt cu mult mai importante.

Materialele ar trebui să fie la îndemâna copiilor, pentru a se putea juca cu ele când doresc. Toate materialele potenţial periculoase trebuie să fie ţinute departe de zona lor de acţiune.

Unde învaţă copiii?

1. Majoritatea abilităţilor şi atitudinilor sunt învăţate de către copii de acasă.2. Acestea sunt adesea suplimentate de instituţii din cadrul comunităţii: de exemplu, biserică, grădiniţă, clubul copiilor etc.3. Orice program de dezvoltare timpurie a copilului trebuie să pornească din familie şi să aibă ca puncte de sprijin în primul rând influenţa părinţilor.

31

Teme de discutat in microgrupuri si apoi cu intregul grup.Ce înseamnă învăţarea la copilul sugar/copilul mic?

Identificaţi comportamente care indică acumulări în planul dezvoltării cognitive la copilul sugar/copilul mic.

Care sunt cele mai frecvente greseli pe care le fac parintii in privinta crearii situatiilor de invatre?

7. Jocul în viaţa copilului

A. Competenţe specifice Identificarea principalelor valenţe de ordin socio-psiho-pedagogic pe care la are jocul

în dezvoltarea copilului Identificarea efectelor diferitelor tipuri de jocuri asupra dezvoltării fizice, cognitive şi

afective a copilului.

B. Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

7.1. Importanţa jocului în viaţa copilului – perspective socio-psiho-pedagogice.

Cercetătorii au descoperit că experinţa jocului se află în strânsă legătură cu numeroase funcţii şi operaţii psihologice precum:

- gîndirea creativă;- rezolvarea de probleme;- abilitatea de a face faţă tensiunilor şi anxietăţilor;- achiziţionarea de noi perspective, semnificaţii ale lucrurilor;- abilitatea de a utiliza instrumente;- dezvoltarea limbajului (Christie & Johnson, 1983).

În 1990, Asociaţia Internaţională pentru Dreptul copilului de a se juca a prezentat importanţa jocului în procesul de educaţie. Participanţi din 15 ţări au afirmat de comun acord că:

- jocul este important pe întregul parcurs al procesului de educaţie;- jocul spontan este important pentru dezvoltarea copilului;- climatul natural, cultural şi interpersonal trebuie să fie îmbunătăţit şi extins pentru a

încuraja jocul; - interacţiunile copil-adult în activităţi corespunzătoare de joc ale copilului sunt o

componentă importantă a procesului învăţării.

Tipuri de jocuri şi relevanţa lor pentru dezvoltarea copilului

Jocuri practice (specifice sugarilor)Jocurile manipulative (specifice celor de 1-2 ani)Jocuri simbolice (specifice preşcolarilor)Jocurile cu reguli (specifice şcolarilor mici)

Evoluţia jocului în funcţie de dezvoltarea copilului:

- Comportament de neimplicare – copilul se plimbă de la o activitate sau de la o situaţie la alta fără a se implica;

- Supraveghetor – copilul urmăreşte ceilalţi copii cum se joacă pentru perioade lungi de timp. Uneori pune şi întrebări sau are sugestii, dar nu se implică.

32

- Jocul paralel – copilului îi place să se joace singur cu jucăriile pe care el şi le alege şi nu pare deloc interesat de ce se joacă ceilalţi copii.

- Jocul asociativ – copilul se joacă cu ceilalţi, se implică în unele activităţi. Au tendinţa de a îi exclude pe alţii, limitânbd numărul celâor cu care sejoacă la 2 sau 3 parteneri. Jocul cunoaşte evoluţii numai cu acordul fiecăruia implicat cu oarecare sau fără negociere.

- Jocul cooperativ – copiii îşi organizează singuri jocul, îşi desemnează rolurile, îşi împart responsabilităţile şi negociază regulile. Deseori, unul sau doi copii domină jocul.

Valoarea jocului

1. Copiilor între 4 şi 6 ani le place în mod special: să joace jocuri în care sunt antrenaţi şi alţi copii; jocurile de rol; jocurile cu reguli inventate de ei; alergatul, jocurile active; jocurile în care trebuie să construiască.

2. Pe lângă plăcere şi distracţie, jocurile îi ajută pe copii să-şi dezvolte noi abilităţi, să-şi însuşească cunoştinţe şi să exerseze comportamente cum ar fi:

abilităţi sociale (de exemplu, activităţi în cooperare, să înveţe să îşi aştepte rândul, să câştige sau să piardă);

abilităţi intelectuale/cognitive (să gândească, să vorbească, să numere, să se concentreze şi să memoreze);

abilităţi fizice/ motorii (să arunce, să prindă, să ţintească, balans, ritm şi coordonare motrică);

comportament moral (cum ar fi corectitudinea, onestitatea).

3. Adesea, copiii se joacă cu materiale din natură (bucăţi de lemn, frunze, pietre, scoici) sau cu materiale refolosibile, pe care transformă în obiecte noi prin aport de imaginaţie şi creativitate.

4. Prin multe dintre jocurile tradiţionale se învaţă abilităţi şi se transmit informaţii necesare copiilor în viaţa de zi cu zi.

7.2. Rolul părinţilor în stimularea jocului şi dezvoltarea de jocuri pentru copii.

Posibile roluri ale părinţilor: - observator: părinţii îşi pot cunoaşte mult mai bine copii dacă asistă la modul în care

se joacă, în funcţie de vârsta pe care o au. - planificator sau organizator: aceste roluri pot fi asumate mai ales în cazul jocului

cu reguli, când şi părinţii pot participa la joc.- supraveghetor: în condiţiile în care jocul reprezintă şi un teritoriu al imaginaţiei şi

fanteziei copilului, uneori este necesară asumarea acestui rol pentru a preveni unele acţiuni ce pot dăuna copilului.

33

- partener de joc: prin asumarea acestui rol, părintele poate să se familiarizeze îndeaproape cu reacţiile copilului în contexte diferite oferite de desfăşurarea jocului: fericire, supărare, frustrare, agresivitate etc. Totodată poate crea anumite situaţii care să îl stimuleze pe copil în extinderea jocului, trecând astfel către alte experienţe de învăţare.

- evaluator: uneori rolul de evaluator este necesar pentru a oferi copiilor un feedback în privinţa reuşitei lor, prin acest rol poate fi încurajată autoevaluarea, dar şi stimularea reuşitei, a încrederii în sine.

Corespunzător vârstei pe care o are copilul, părinţii pot să-şi asume roluri diferite cu unicul scop de a îl ajuta pe acesta ca prin joc să aibă loc învăţarea. O intervenţie nepotrivită sau un rol nepotrivit poate opri jocul. Întrucât este o activitate specifică micii copilării ce favorizează învăţarea, jocul trebuie să ocupe locul central în viaţa lor. Însă este foarte important ca prin desfăşurarea unui joc care place foarte mult copiilor, să se creeze de către părinţi condiţii pentru învăţare. Aceasta trebuie să aibă loc spontan şi într-un context natural tocmai pentru a avea o mai mare eficienţă. Intervenţiile părinţilor trebuie să fie adaptate vârstei şi specificului jocului (manipulativ, simbolic, cu reguli etc.)

34

Exerciţiu

Listarea jocurilor pe care cursanţii şi le amintesc că le jucau atunci când erau mici şi a perioadei când le jucau. Care jocuri le făceau cea mai mare plăcere? La care jocuri participau părinţii? Ce roluri jucau părinţii? La care jocuri nu participau părinţii şi de ce?

Activitate

Organizarea clasei pe grupuri cu alegerea de către fiecare grup a unei perioade de vârstă a copilului în care jocul comportă aspecte specifice. Dezvoltarea de jocuri care ajută dezvoltarea copilului sub aspect cognitiv şi socio-emoţional .

Exercitii: Analizaţi jocurile clasice ale copiilor din punct de vedere al contribuţiei la dezvoltarea lor fizică, psihică şi socială. (“Baba Oarba”, “Păsărica îşi schimbă cuibul”, etc.)Descrieţi şi comparaţi jocuri ale copiilor din zone rurale şi urbane; analizaţi valenţele lor educative.Vizionaţi episodul III al filmului „Dezvoltarea copilului de la 0 la 6 ani” şi comentaţi conţinutul lui.

8. Statutul şi rolurile părinţilor. Tipologii ale părinţilor

A. Competenţe specifice Definirea statutului de părinte Identificarea şi caracterizarea diferitelor tipuri de părinţi Explicarea consecinţelor asupra socializării copilului ale comportamentelor diferitelor

tipuri de părinţi

B. Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

Pe lângă rolul de soţie sau de soţ, odată cu naşterea primului copil se dobândesc status-uri şi roluri noi: rolurile parentale. Extinderea rolurilor de cuplu spre cele de mamă şi de tată înseamnă colaborarea în direcţia unor obiective comune – creşterea copilului – şi împărţirea timpului şi a responsabilităţilor materiale şi afective.Rolurile parentale au ocupat în istoria familiei un rol central, deşi concepţiile privind rolurile parentale şi modul lor de exercitare au diferit de la o societate la alta, de la o epocă la alta. Multe studii au evidenţiat şi au criticat rolul slab al părinţilor în educaţia copiilor, în mod direct, conştient. De ex., în societăţile aristocratice din Europa Occidentală, sec. XVIII, rolurile părinţilor în educaţia copiilor erau reduse. Multe familii îşi încredinţau copiii altor familii, pentru a fi crescuţi şi educaţi. Grija pentru creşterea şi educarea copiiilor este o caracteristică a societăţilor moderne.

C. Lewi-Strauss evidenţiază rolul familiei în pregătirea copiilor pentru viaţa de familie: părinţii transmit modele pentru formarea propriei familii. Funcţia educaţională a familiei este considrată drept funcţie vitală specifică, prin care familia ăşi asigură continuitatea în timp (T. Parssons, B. Malinowski). Modificări ale concepţiei culturale privind rolul familiei au determinat modificări ale rolurilor de tată şi/sau mamă. În funcţie de modul în care părinţii îşi distribuie sarcinile şi responsabilităţile parentale, pot fi identificate patru tipuri de familie:1. Familiile de tip paralel –în general închise faţă de exterior, autonome, bazate pe încredere, cu roluri şi activităţi clar diferenţiate, rare activităţi comune, neplanificate, spontane.2. Familia de tip bastion – legături slabe cu exteriorul, predominant închisă. 3. Familiile de tip tovărăşie – foarte deschise spre comunitate, comunicative, interacţiuni strânse între membri, valorizează consensul.4. Familiile de tip asociaţie – grad ridicat de autonomie şi de independenţă a membrilor, foarte deschisă către exterior, având o mare capacitate de autoreglare.

Rolurile parentale se conturează concomitent cu îngrijirea şi educarea copiilor. Fiecărui rol social i se asociază nişte comportamente aşteptate, considerate fireşti. Statutul economic, social şi cutural al familiei influenţează mult dezvoltarea şi evoluţia copilului/ tânărului. Cercetările arată că în familiile în care există o stabilitate a veniturilor şi a relaţiilor sociale, copiii au tendinţa de a se orienta către activităţi complexe, de a stabili aspiraţii îndrăzneţe. Copiii preiau modele comportamentale specifice claselor sociale din care părinţii lor fac parte, prin modul de viaţă şi valorile transmise. În familiile defavorizate social, care se confruntă cu problema şomajului, a sărăciei, a conflictelor între membri/chiar a violenţei, copiii sunt mult mai orientaţi spre prezent, au trebuinţe şi aspiraţii concentrate spre prezent. Melvin L. Kohn a arătat tendinţa ,,taţilor” care au un statut profesional înalt de a-şi asuma roluri parentale în acord cu poziţia lor socială şi invers. Muţi autori evidenţiază clar rolul

35

părinţilor în alegerea profesiei copiilor (aşa cum, tradiţional, se practica transmiterea unei profesii/ ocupaţii "din tată-n fiu").

Stilul educativ şi dezvoltarea personalităţii copiluluiDezvoltarea personalităţii copilului începe în familie, fiind influenţată, pozitiv sau negativ, de stilul educaţional al părinţilor. Stilul educativ al familiei influenţează dezvoltarea cognitivă a copilului. Deşi nu se poate stabili cu precizie corelaţia certă între un nivel înalt al dezvoltării şi un anume stil educativ, s-ar părea totuşi că stilurile “liberale”, “democratice” aduc mai multe beneficii în plan cognitiv. Lautrey (1980) consideră că familiile cu o structură flexibilă, care practică un stil educativ ce le oferă copiilor posibilitatea de a-şi manifesta individualitatea, sunt cele care oferă condiţii optime pentru dezvoltarea lor din punct de vedere cognitiv.Un stil caracterizat printr-un grad înalt de acceptare, de afecţiune şi înţelegere a copilului de către persoana care îl îngrijeşte, indiferent dacă persoana respectivă este mama, tatăl sau altcineva, favorizează dezvoltarea personalităţii şi, implicit, disponibilitatea copilului de a face faţă exigenţelor vieţii cotidiene. Aceşti copii îşi fac prieteni şi întreţin cu uşurinţă relaţii “orizontale”, cu egalii, şi fac de asemenea faţă relaţiilor pe “verticală”, relaţii care presupun respectarea unor norme exterioare şi a unor ierarhii. Dimpotrivă pentru copiii care trăiesc într-o familie rigidă, care impune norme irevocabile, control parental şi supunerea copilului, acesta din urmă va manifesta puţină încredere în cei din jur şi, implicit, va întâmpina dificultăţi în a-şi face prieteni, va fi încapabil să se adapteze unui mediu pe care îl percepe ca ostil. Severitatea excesivă a părinţilor, rigidităţile, interdicţiile, comenzile ferme însoţite de ameninţări, privaţiunile de tot felul, îşi lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalităţii copilului, determinând modificări serioase în una din cele mai importante dimensiuni ale personalităţii, şi anume latura atitudinal – relaţională.

o Supraprotejarea – menajarea exagerată, afecţiunea manifestată exagerat sau dimpotrivă, limitarea excesivă a libertăţii şi independenţei de acţiune a copiilor.

Consecinţe: diferenţa între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copilului; supraevaluare, egocentrism, atitudini dominatoare faţă de alţii sau, dimpotrivă, slab spirit de iniţiativă, teamă, incapacitatea de a lua decizii şi de a-şi asuma consecinţele, subevaluarea de sine. La copiii suprapotejaţi întâlnim o vulnerabilitate relaţională exagerată, o dependenţă faţă de părinţi, tendinţa de “a rămâne mic”, lipsa de interes pentru viitor, un egocentrism manifestat prin incapacitatea de a se distanţa de sine însuşi.

o Subprotejarea - atitudine parentală negativă care se manifestă concret fie prin pasivitate, neglijenţă, indiferenţă evidentă, fie prin dominare agresivă, severitate, exigenţă excesivă, ostilitate. Copilul este perceput ca o povară, ca un lucru neplăcut. Copilul nu este dorit fie în acel moment, fie deloc. El este lăsat pradă dificultăţilor, e părăsit în faţa şocurilor. Familia nu ia în considerare reala vulnerabilitate a copilului, nu îl protejează.

Posibile cauze ale subprotejării:a. personalitatea părinţilor – copilul limitează libertatea părinţilor; b. trecutul părinţilor care s-au bucurat de o copilărie plină de afecăiune şi nu au experimentat sentimentul de responsabilitate; c. conflictele conjugale în care copilul este un “ţap ispăşitor”; d. mama vede în copil rodul unei iubiri nefericite;

36

e. situaţia economică a familiei – copilul apare ca o povară de nesuportat.

Consecinţe: sentimentul de respingere trăit de copil, suferinţă, frustrare, teamă, lipsa de autovalorizare şi de încredere în sine, sentimentul de încapacitate şi de inferioritate, devierile de comportament (agresivitate, revoltă, ostilitate, vagabondaj, furt, minciună), lipsa de interes pentru şcoală.

Contribuţia părinţilor la formarea personalităţii copiilor depinde de o multitudine de factori: modul în care este perceput şi cunoscut copilul de către familie; modul de relaţionare a părinţilor faţă de proprii copii; strategiile educaţionale utilizate; interrelaţiile dintre soţi.

37

Vizionaţi episodul II al filmului “Dezvoltarea copilului de la 0 la 6 ani” şi comentaţi conţinutul lui.

Alte sugestii pentru profesor:Elaboraţi cu elevii trei întrebări pentru părinţi din care să se poată trage concluzii cu privire la tipurile de părinţi.

Formaţi ( pe bază de voluntariat) un grup de levi care să realizeze interviuri cu părinţi din şcoala, înregistrate pe bandă magnetică şi analizaţi răspunsurile părinţilor cu întraga clasă de elevi. Realizaţi o broşură cu concluziile reieşite din aceste inteviuri şi distribuiţi-o părinţilor.

9. Cariera de elev

A. Compentenţe specifice1) Identificarea mecanismelor prin care atitudinea faţă de şcoală, aspiraţiile şi aşteptările

părinţilor faţă de copil influenţează performanţele şcolare ale elevului.2) Analizarea condiţiilor care asigură un debut de succes al carierei de elev3) Crearea unui profil al părintelui care asigură succesul în cariera de elev

B. Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

9.1. Pregătirea pentru şcoală – atitudinea faţă de şcoală, aşteptările şi aspiraţiile părinţilor

Cultura vieţii de zi cu zi a familieiFiecare familie are o identitate proprie determinate de cultura vieţii de zi cu zi a familiei. Cultura unei familii este conturată asemeni unei micro-organizaţii de câteva elemente. Acestea se constituie ca o consecinţă a experineţei de viaţă a fiecărui membru al familiei. Ele sunt expresia convingerilor fiecăruia despre viaţa de familie, despre oameni şi despre viaţă, în general. Iată care sunt câteva dintre acestea:

- regulile unei familii (acestea de obicei sunt instituite de adulţii din familie)- ritualurile unei familii (micul dejun, masa de duminică, modul de petrecere a

Crăciunului, a Paştelui, a weekend-ului etc)- miturile unei familii (persoane care au marcat istoria familiei – bunica, bunicul sau

alţi membri care au rămas ca personalităţi cu o semnificaţie aparte pentru membrii familiei)

- prejudecăţile, convingerile membrilor familiei (despre căsătorie, despre fete/femei, despre băieţi/bărbaţi, despre copii, despre muncă, despre şcoală, despre oameni, în general etc.)

Atitudinea faţă de grădiniţă/şcoalăToate elementele mai sus prezentate sunt expresia modului în care moştenirea culturală a fiecărui membru se regăşeşte în viaţa cotidiană a familiei. Ea reflectă atitudinea faţă de viaţă în general, dar şi faţă de anumite aspecte specifice, precum grădiniţa/şcoala.

38

Exemple de sarcini:

Care sunt elementele culturii familiei voastre care îi conferă identitate? Enumeraţi câteva simboluri, mituri, ritualuri, reguli ale familiei voastre? Cât de mult v-au influenţat viaţa? Care dintre aceste elemente v-au influenţat cel mai mult?

Atitudinea faţă de grădiniţă/şcoală a părinţilor (care are o istorie individuală pentru adulţii din familie) determină un anumit tip de aşteptări, de proiecţii, de ambiţii în privinţa copiilor lor. Aceste atitudini se pot orienta pe următoarele direcţii:

- indiferenţă : părinţii consideră că nu este atât de importantă reuşita şcolară, ci mai degrabă cea socială, prin supravieţuirea situaţiilor şi găsirea soluţiilor pe termen scurt. În consecinţă, nu sunt interesaţi de ce se întâmplă la grădiniţă/şcoală şi nu sprijină copilul în activitatea lui de învăţare. Sunt interesaţi doar de deprinderile de bază citit, scris, socotit. Acest tip de atitudine dezvoltă aşteptări reduse faţă de performanţele copiilor şi implicit o lipsă de motivaţie a acestora faţă de activităţile desfăşurate în special la şcoală.

- interes moderat : în acest caz părinţii sunt de părere că este nevoie de puţină pregătire şcolară, dar nu de performanţe înalte. În consecinţă, intervin doar în situaţii limită, pentru a se asigura că a fost atins cel mult nivelul mediu de pregătire a copiilor. Prin atittudinea lor, părinţii transmit copiilor mesajul că e bine să înveţe, dar nu trebuie să se străduiască prea mult, în acest mod determinând o motivaţie redusă a acestora faţă de învăţare

- interes crescut: acest tip de atitudine este cea care determină la copii o motivaţie crescută, considerând-o o activitate interesantă şi plăcută, care le va aduce satisfacţii. Ambiţiile părinţilor nu sunt percepute ca presiuni, ci mai degrabă stimulează copii să dorească să înveţe, tocmai prin interesul arătat faţă de ceea ce desfăşoară fie la grădiniţă, fie la şcoală.

- interes exagerat: o astfel de atitudine determină în multe cazuri o reacţie opusă în rândul copiilor sau o exagerată teamă de a nu reuşi, de a greşi, de a nu face faţă aşteptărilor părinţilor, sfârşind prin eşec. Unii parinti ajung chiar sa le faca temele pentru acasa din dorinta exgerata de a-i ajuta pentru a depasi eventualele esecuri. Prin acest mod ei nu fac decit sa adinceasca problema de adaptare la cerintele scolare ale copiilor.

Fiecare din aceste atitudini deţine un bagaj de aşteptări ce exercită o influenţă puternică asupra motivaţiei copilului faţă de învăţare şi faţă de grădiniţă/şcoală, în general. Ea poate fi simulată sau inhibată printr-o atitudine a părinţilor care nu corespunde particularităţilor fie de vârstă fie individuale ale copilului, dorind fie prea mult fie prea puţin faţă de ceea ce copilul este capabil şi este interesat să facă.

Pregătirea pentru şcoală trebuie să reprezinte un parcurs în care să fie respectată individualitatea copilului, cu toate nevoile, trebuinţele şi interesele lui. Ignorarea acestor particularităţi determină discontinuităţi în evoluţia copilului. Debutul şcolarităţii este, în acest context, un pas important în crearea premiselor necesare progresului în ritmul propriu al copilului şi nu în ritmul pe care părintele şi-l doreşte.

9.2. Cînd începe pregătirea pentru şcoală?

Mulţi părinţi consideră că anul pregătitor din grădiniţă este suficient pentru ca debutul şcolarităţii să fie realizat cu succes, anii anteriori fiind petrecuţi de către copil acasă. Desconsiderarea avantajelor frecventării unei grădiniţe încă de la vârsta de 3 ani, atrage după sine întâmpinarea unor probleme la debutul şcolarităţii, care de obicei sunt de ordin socio-

39

afectiv şi moral. Majoritatea părinţilor sunt în primul rând preocupaţi de achiziţiile în domeniul limbajului, al cunoştinţelor, al cititului şi socotitului şi mai puţin de modul în care un copil se subordonează regulilor unui program strict, ale unui colectiv, de modul în care face faţă situaţiilor problemă, situaţiilor conflictuale sau a celor de maximă reuşită. Pregătirea pentru şcoală începe de la naştere prin asigurarea tuturor condiţiilor pentru dezvoltarea normală a copilului sub toate aspectele: fizic, cognitiv, socioa-afectiv. Iar apoi asigurarea unui ritm de dezvoltare adecvat vârstei şi ritmului individual reprezintă un mod de a asigura premisele acumulărilor din clasele primare.

Pregătirea pentru şcoală vizează: - atenţie încă de la naştere pentru dezvoltarea fizică normală a copilului pentru a avea

putea face efortului şcolar;- preocupare permanentă pentru socializarea copilului, prin lărgirea cercului de

persoane cu care interacţionează, de la copii de aceeaşi vârstă până la adulţi de vârste diferite;

- urmărirea dezvoltării intelectuale corespunzătoare vârstei, prin stimularea constantă a învăţării în care sunt angajate toate procesele psihice.

9.3. Rolul părinţilor în construirea carierei de elev.

Cultura familiei, cunoaşterea temeinică a particularităţilor copilului, nivelul aşteptărilor şi proiecţiile privind viitorul copiilor sunt câteva dintre elementele care determină spectrul comportamentelor părinţilor faţă de reuşita sau eşecul şcolar al copilului. Cel puţin două dimensiuni sunt importante în crearea premiselor pentru reuşita şcolară:

- în domeniul cognitiv: stimularea şi satisfacere curiozităţii specifice copilului, oferirea de contexte de învăţare cât mai diverse pentru a acumula experienţe variate;

- în domeniul socio-afectiv: dezvoltarea încrederii în sine, a stimei de sine, a încrederii în propriile forţe, evitând dezvoltarea temei de a greşi şi încurajând dorinţa de încerca, precum şi considerarea celorlaţi drept parteneri şi nu adversari, prin intermediul cărora poate acumula experienţe utile.

Colaborarea familiei cu instituţia (pre)şcolarăGrădiniţei îi revine sarcina de coordonare a relaţiilor ce se stabilesc cu familia. Din punct de vedere pedagogic această coordonare presupune, pe de o parte, selectarea şi valorificarea influenţelor pozitive care se exercită în familie, iar pe de altă parte, îndrumarea familiei în vederea exercitării acţiunii educative în concordanţă cu idealul educativ.

O calitate profesională de bază a cadrului didactic este priceperea de a conlucra cu familia. Un rol însemnat îl are şi stilul corect de comunicare a educatoarei cu părinţii, stil ce presupune îmbinarea respectului, tactului, bunăvoinţei şi exigenţei faţă de ei. Un alt aspect la fel de important ca şi cele amintite anterior este şi necesitatea cunoaşterii de către cadrul didactic a trăsăturilor şi potenţialului educativ al familiei.

Dacă cunoaşte aceste aspecte, se poate trece la stabilirea unui program comun de educaţie, al grădiniţiei/scolii şi al familiei, program în care acţiunile se întreprind să se completeze reciproc.Unul din argumentele principale în favoarea implicării părinţilor în educarea copiilor mici a fost exprimat de către Urie Bronfenbrenner (1975): “…programele care pun accentul pe implicarea directă a părinţilor în activităţi care stimulează dezvoltarea copilului au o influenţă pozitivă la orice vîrstă, dar cu cît aceste activităţi încep mai devreme şi continuă

40

mai tîrziu, cu atît este mai mare beneficiul pentru copii.” Legăturile puternice între familie şi programele pentru copiii (pre)şcolari pot facilita dezvoltarea în cel puţin două moduri:

în primul rând, fiind facilitată dezvoltarea, programele vor putea răspunde mai prompt problemelor şi priorităţilor familiei;

în al doilea rând, implicarea familiei în program va întări sprijinirea ţelurilor educaţionale şi de dezvoltare a programului de către familii.

Astfel, abordarea programului este susţinută pozitiv acasă atunci când părinţii desfăşoară activităţi care promovează deprinderile conţinute de programa grădiniţei.Părinţii şi educatorii copiilor preşcolari exercită o influenţă vitală asupra educării copiilor chiar dacă ei acţionează în contexte sociale diferite. Pentru a-i sprijini pe copii în mod responsabil, atât părinţii, cât şi educatorii trebuie să creeze un parteneriat educaţional bazat pe respect reciproc, pe înţelegerea punctului de vedere al celuilalt, pe acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite, pe eficienţa comunicării între parteneri, pe colaborare şi cooperare.Tot pentru a-i implica pe părinţi în activitatea educativă din grădiniţă/scoala, cadrul didactic îi poate încuraja pe aceştia să joace diverse roluri în clasă (sala de grupă), oficiale sau neoficiale. Voi enumera câteva din posibilele roluri:

Părinţii pot veni în clasă (sala de grupă) pentru a-şi observa copiii sau pentru a se juca cu ei.

Părinţii pot ajuta voluntar în cadrul activităţilor speciale, pot asigura transportul la diferite evenimente, pot procura materialele necesare desfăşurării activităţilor, pot ajuta la aranjarea sau decorarea sălii, etc.

Se pot forma “grupuri de consultanţă pentru părinţi”, grupuri formate din părinţi. Aceste grupuri se pot întâlni regulat pentru a discuta anumite aspecte legate de copii, sau pentru a discuta cu educatoarea despre anumite strategii şi practici.

Pentru o mai bună funcţionare a programului de implicare a părinţilor organizat de instituţia preşcolară, se conturează o serie de idei de colaborare cu părinţii, idei care trebuie luate în considerare:

Stimularea respectului reciproc între cadru didactic şi părinţi. Oferirea unor idei de implicare a părinţilor de către cadrul didactic. Folosirea unei diversităţi de strategii de implicare a părinţilor deoarece familiile au

interese şi resurse diferite. Stabilirea, încă de la începutul programului, a modalităţilor în care se va menţine

legătura grădiniţă/scoala – familie. Accentuarea calităţilor familiei şi, implicit, ale copilului. Asigurarea unei relaţii strânse cu familia copilului prin organizarea unor întâlniri

săptămânale. Şedinţele trebuie fixate în perioade convenabile părinţilor. Păstrarea anonimatului cu privire la informaţiile despre familie. Încrederea este un

element esenţial în relaţiile de colaborare.

Dacă cel puţin aceste idei sunt luate în considerare de către educatori, se poate crea un grup de consultanţă familială. Kurt Lewin spunea că “Cu cât sunt mai implicaţi în deciziile care îi privesc în mod direct, cu atât oamenii vor fi mai interesaţi în impunerea lor”. Deşi educatoarele sunt competente în domeniul lor, părinţii ştiu ce-şi doresc din partea copiilor. S-a demonstrat că familiile orientate clar pot îmbunătăţi programul prin sugestiile lor.Se poate deduce din cele prezentate anterior că pedagogul instituţiei (pre)şcolare este nu numai educator al copiilor, ci şi educator al părinţilor. Cea mai importantă problemă în munca cu părinţii este apropierea individuală de fiecare familie, îndeosebi de familiile care întâmpină dificultăţi în educaţia copiilor. Numai atunci când se vor stabili contacte de

41

încredere reciprocă între educatoare şi familie se poate trece la acordarea ajutorului propriu-zis prin sfaturi sau consultaţii.

Modalităţi de colaborare între grădiniţă şi familie Comunicarea dintre educatoare şi părinţi se poate realiza în două moduri:

direct, prin comunicare orală; indirect, prin comunicare scrisă.

În ceea ce priveşte comunicarea directă, aceasta presupune ca educatoarea şi părinţii să se cunoască şi să schimbe informaţii. În acest sens trebuie create condiţii şi trebuie să se acorde timp discuţiilor cu familiile, lăsând întotdeauna timp părinţilor pentru întrebări. Vom enunţa, în continiare, o serie de activităţi utile: (N. Socoliuc, 1994)

Vizite iniţiale ale părinţilor la grădiniţă. Înainte ca un copil să înceapă grădiniţa familia poate să viziteze centrul pentru a observa şi cunoaşte educatoarele şi copiii.

Vizite la domiciliu. Un membru al echipei de educatori poate efectua o vizită la domiciliul copilului pentru a-i cunoaşte familia în ambianţa sa.

Ducerea şi aducerea copilului la grădiniţă. Aceste momente pot fi un prilej pentru o comunicare apropiată cu familia.

Mesajele telefonice sunt importante pentru păstrarea unei legături de rutină cu familia copilului.

Şedinţe oficiale pentru discutarea progresului copilului şi pentru planificarea în comun a activităţilor specifice.

Când lipsa de timp împiedică întâlnirile directe, sau când lipseşte telefonul, câteva forme de comunicare în scris pot ajuta familiile şi educatoarea să păstreze legătura.

Astfel pot fi trimise părinţilor note săptămânale pentru a-i informa asupra unor progrese făcute de copil sau asupra unor evenimente speciale.

O altă formă ar putea fi mapele individuale prin care se poate realiza cu familia un schimb de informaţii. Aceste mape pot circula periodic între casă şi grădiniţă.

De asemenea, mulţumirile si nemulţumirile ambelor părţi pot fi făcute cunoscute prin intermediul unor note neoficiale trimise prin intermediul copilului.

Toate aceste modalităţi de colaborare a instituţiei preşcolare cu familia este necesar să conducă la principiul unităţii cerinţelor în educaţie. Acest principiu presupune nevoia unei comuniuni în ceea ce priveşte obiectivele propuse actului aducativ, se referă la acţiunea în acelaşi sens: ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu măsurile instituţiei, iar ceea ce educatoarea face să nu fie negat de părinţi. Astfel relaţia familie – educatoare – copil devine o relaţie de paterneriat bazată pe o conducere democratică şi flexibilă în luarea deciziilor

42

Alte sugestii pentru profesor:Formaţi, pe bază de voluntariat, o grupă de elevi care să filmeze situaţii relevante din prima zi de şcoală a elevilor înscrişi în clasa I, prima zi de şcoală a elevilor din clasa a V-a, a XI-a şi a X-a; analizaţi, comparativ, comportamentul copiilor şi al părinţilor.

10. Aspecte psiho-sociologice ale relaţiilor dintre membrii familiei

A. Compentenţe specifice Descrierea dimensiunii de gen în relaţiile dintre generaţii în familie Caracterizarea relaţiilor dintre părinţi şi copii din perspectiva raporturilor dintre generaţii Identificarea motivelor care pot crea blocaje de comunicare între părinţi şi copii

B. Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

Familia – cadru relaţional bogat (părinte-copil/ copii, copil-copil, soţ-soţie, bunici-părinţi, bunici-copii).

Conflictele între generaţii : cauze, manifestări, soluţii.

Libertate şi autoritate – perspectiva copilului şi perspectiva părintelui. Diverse tipuri de autoritate în familie

Autoritatea parentală reprezintă raportul psihosocial dintre părinţi şi copii, caracterizat prin comportamentul de supunere al copiilor faţă de părinţi.

În orice relaţie psihosocială există o anumită autoritate. Specialiştii critică autoritatea parentală, atunci când ia forma autoritarismului şi duce la abuzuri care au efecte negative asupra dezvoltării psiho-sociale a copiilor.

Opiniile despre valoarea unei educaţii fondată pe principii autoritare, sau a unei educaţii liberale relevă mai mult presupuneri filosofice decât rezultatele concrete ale unor cercetări. Paul Osterrieth (1973) nota că evoluţia raporturilor adulţi–copii constă în ascensiunea copilului la statutul de partener, de la cel de simplu obiect al educaţiei: “Totuşi, partizani ai autorităţii şi partizani ai liberalismului continuă să se înfrunte, fără a se axa, de altfel, pe consecinţele uneia sau alteia dintre metode. Aceste consecinţe nu sunt apreciate decât prin ideologii prestabilite". El consideră că relaţiile părinţi–copii sunt organizate în jurul unei axe care are la o extremă acceptarea afectivă, iar la cealaltă respingerea afectivă a copilului de către părinte.

Axa autoritate – libertateÎn general, în familie se pot identifica trei stiluri de control parental:

43

Este necesară autoritatea în raportul părinţi – copii? Oferiţi argumente pro şi contra.

Daţi exemple de conflicte între membrii familiei, datorate diferenţelor de concepţii socio-culturale? Analizaţi amploarea pe care aceste conflicte o pot avea. Identificaţi posibile soluţii.

a.stilul autoritar: părinţii impun anumite reguli, fără a discuta cu copilul argumentele care le susţin; b.stilul democratic: regulile sunt stabilite, modificate sau negociate prin dialogul părinţi – copii; c.stilul permisiv: părinţii nu impun reguli şi adoptă o atitudine “laisser - faire” în relaţiile dintre membrii familiei.

Unii consideră că autoritarismul părinţilor va duce la educaţia unor tineri conştienţi de valoarea ierarhiei şi a supunerii, încă din copilărie. Relaţia de autoritate astfel interiorizată asigură perpetuarea unui model de funcţionare socială fondat pe accentuarea unei relaţii de inegalitate. Pentru alţii însă, educaţia în stil autoritar ar putea determina revolta interioară a copilului şi dezvoltarea sa în opoziţie cu autoritatea. În sens contrar, educaţia liberală în care copilul nu vede impunându-i-se nici o normă ar duce, după unii, la folosirea unei libertăţi generatoare de nelinişte şi angoasă; în timp ce pentru alţii, această libertate poate permite copilului să-şi exprime propriile opţiuni, să-şi dobândească mai uşor autonomia. Majoritatea opiniilor converg spre aceea că stilul democratic este cel care favorizează autonomia şi cooperarea socială, în detrimentul autorităţii şi liberalismului care pot împiedica pe copil să ia contact cu experienţele necesare adaptării sociale. Dar trebuie menţionat faptul că stilul democratic nu elimină total autoritatea parentală, ci el presupune un alt mod de manifestare a acesteia.

În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii parentale, Kellerhals şi Montandon (1991) consideră că aceasta se manifestă în trei forme:a. autoritatea coercitivă, bazată pe convingerea părinţilor că vârsta mai înaintată implică o mai mare competenţă; se pune accent pe precizia indicaţiilor date copilului şi pe forţă, pe necesitatea de a asigura supunerea imediată şi necondiţionată a acestuia; b. autoritatea persuasivă sau negociatoare, care utilizează fermitatea parentală punându-se accent pe necesitatea de a oferi copilului explicaţii privind motivaţia deciziei parentale; c. autoritatea structurantă sau "parteneriatul", când părintele este un ghid pentru copil, oferindu-i acestuia repere care să-l orienteze în contruirea autonomiei personale.

44

Alte propuneri pentru profesor:

Invitaţi un psiholog clinician să le vorbească elevilor despre influenţele negative, pe termen lung, ale îngrijirii necorespunzătoasare, a abuzului şi neglijării. asupra dezvoltării copiilor

Prezentaţi elevilor manualul şi caseta video utilizate de Fundaţia Copiii Noştri pentru predarea cursului pentru părinţi „Educaţi aşa”; analizaţi conţinutul acestor materiale.Organizaţi o întâlnire a elevilor cu un grup de părinţi care au urmat cursurile „Educaţi aşa”.

Sugestii pentru profesor:Propuneti elevilor un joc de rol pentru a ilustra şi apoi a reflecta asupra stilurilor educative. Alegeţi 3 elevi care vor juca rolul de mama sau de tata, cărora le veţi înmâna câte un bileţel pe care au indicat câte un stil (autoritar, democratic, permisiv). Desemnaţi 3 elevi care vor juca rolul copilului care tocmai a încălcat o regulă (stabiliţi şi regula şi imaginaţi contextul). Cele 3 perechi părinte-copil vor simula o situaţie de viaţă. Ceilalţi elevi – observatori sunt rugaţi să identifice stilul fiecăruia dintre părinţi şi să interpreteze implicaţiile sale educaţionale: avantaje, dezavantaje, riscuri.

11. Climatul familial. Situaţii de criză/conflicte familiale

A. Compentenţe specifice Analiza importanţei climatului familial pentru dezvoltarea personalităţii copilului. Identificarea cauzelor şi a etapelor unui conflict familial, a tipologiei şi a cauzelor

violenţei domestice Interpretarea consecinţelor situaţiilor conflictuale asupra tuturor membrilor familiei Identificarea soluţiilor de deblocare a conflictelor pentru armonizarea climatului familial

B. Conţinuturi şi sugestii pentru activitatea de învăţare

11.1. Climatul tensionat; cauzele conflictului familial. Gestionarea conflictelor

Climatul familial este foarte important pentru dezvoltarea copilului: un climat echilibrat, cald va favoriza dezvoltarea armonioasă a copilului. Acesta sime nevoia de sprijin parental, mai ales la vârstele mai mici.

Conflict - starea de tensiune creată într-o formă de interrelaţii sau în confruntarea de opinii diferite, individuale sau de grup.

Aspecte de discutat, relativ la conflicte: cauze căi de evoluţie posibilităţi de soluţionare efectele directe şi indirecte tipurile şi aria de cuprindere negocierea sau rezolvarea conflictelor.

Tipuri de conflicteDupă conţinut:

cognitiv - stare de oscilare între două concepte, reguli sau moduri de rezolvare discordante ori incompatibile pentru una şi aceeaşi problemă;

intercultural - divergenţe de coduri, de credinţe, de valori legate de interacţini dintre grupuri diferite, care determină apariţia subculturilor şi izolarea, confruntarea sau negocierea, în scopul recunoaşterii identităţii specifice;

psihologic (dorinţe antagonice, trebuinţe exagerate etc); social - situaţie de interacţiune, caracterizată de interese divergente, competiţii de

putere, antagonisme de scopuri; devine social când se referă la structuri şi organizaţii, opune grupuri şi categorii de actori sociali, divizează indivizii în grupuri sau instituţii sau când indivizii între ei împedică exercitarea rolurilor şi statutele lor pun problema ierarhiei şi poziţiei lor;

familial – stări tensionate între membrii unei familii.

45

După durata şi modul de evoluţie: spontan, acut, cronic.

Alte tipuri: Conflictul de cumul – apare atunci când se acumulează treptat tensiuni datorate unor

frustrări, nemulţumiri, lipsuri, nedreptăţi percepute ca atare de membrii familiei; Conflictul de orgolii –atunci când ego-ul fiecaruia dintre cei aflaţi în conflict este

exacerbat; aceştia nu cred prea mult în propriile afirmaţii dar orgoliul îi împiedică să –şi retragă afirmaţiile sau să-şi reconsidere opiniile, să-şi tolereze reciproc faptele.

Conflictul de idei – o dispută pe marginea unei idei/principiu. Conflictul de interese – indivizii au interese diferite, mergând de la diferenţe minore

până la contrapuneri polare.

Cauzele conflictului inegalităţi de statut, competiţia între membrii familiei violenţa domestică incapacitatea de a ajunge la un compromis reciproc acceptat dorinţa de putere, de prestigiu lipsa de comunicare sau interpretări greşite ale unor gesturi, afirmaţii etc. gelozia.

Exemple de conflicte între părinţi şi copii Compararea propriului copil cu alţii, ai altor familii cu care intră în contact. Părinţii

îi folosesc pe acei copii ca etalon de comparaţie pentru copilul lor, iar acesta simte acest fapt în defavoarea lui. Părinţii nu reuşesc să modifice comportamentul copiilor lor cu replici de genul: “vezi ce cuminte este vărul tău, tu de ce nu eşti ca el ă” sau “cum de vecinul nostru a luat 10 la lucrare, şi tu nu ai luat?”. Ei trebuie să conştientizeze unicitatea copilului lor şi să-l aprecieze aşa cum este el, nu în comparaţie cu alţi copii. Când un copil este comparat cu un altul, când răbdarea, iubirea şi înţelegerea părinţilor fluctuează în funcţie de această comparaţie, mesajul receptat de copil este că el nu are nici o valoare intrinsecă, că nu poate fi iubit pentru el însuşi. El există numai comparativ sau numai în cazul în care îndeplineşte anumite condiţii şi simte că iubirea părinţilor este condiţionată şi că se află în situaţia de a “merita această iubire”, sesiza Stephen R. Covey.

Lipsa de comunicare părinţi-copii, părinţii considerând copii ca fiind prea mici pentru a înţelege diferite situaţii.

Indisciplina copiilor, considerată de părinţi ca rea-voinţă şi nu ca nevoie de acţiune sau ca modalitate de a atrage atenţia asupra lor, cum se întâmplă de multe ori.

etc.

Conflicte între copii sentimentul unuia dintre copii că părinţii îl preferă pe unul dintre copii, mai mult

decât pe el; tedninţa de a obţine supremaţia – atenţia, aprecierea, recompensele din partea

părinţilor. gelozia; etc.

46

Tipuri de caracter uşor de recunoscut în manifestările conflictuale: colericul - generează conflicte cusurgiul - nu ajută pe nimeni, dar reproşează că i-a prevenit pe ceilalţi plângăreţul - se vaietă tot timpul, deşi îşi face treaba bârfitorul - inventează şi colportează zvonuri, poate declanşa conflicte perplexul - încurcă-lume, iritabil, disculpându-se mereu, provoacă iritare şi confuzie încăpăţânatul - lipsit de flexibilitate, apelează la soluţii unice vorbăreţul - are tot timpul o replică, pentru orice.

Gestionarea conflictelor - implicarea a cel puţin două părţi care stabilesc relaţii voluntare, adesea secvenţiale, pentru a rezolva un conflict dintre ele.

Etapele gestionării conflictelor:a) recunoaşterea existenţei conflictului; conştientizarea de către cei implicaţi a problemei, a divergenţelor;b) decizia de confruntarec) confruntarea propriu-zisă : identificarea cauzei conflictului, comunicarea - schimbul de informaţii orientate de scopul comun; d) specificarea soluţiei reciproc acceptabile;e) evaluarea rezultatului parţial şi a etapelor de urmat.

Alte modalităţi: medierea prin reprezentanţi sau prin confruntare directă evitarea aplanarea compromisul colaborarea înăbuşirea conflictului prin amplificarea autorităţii stabilirea unor obiective comune extraordinare şi/sau identificarea unui duşman

comun.

47

Exerciţiu:Vizionaţi episodul IV al fimului „Dezvoltarea copilului de la 0 la 6 ani”. Comentaţi conţinutul filmului.

Brainstorming: ce înţelegem prin conflict?Joc de rol: simularea unui conflict şi dramatizarea acestuia.Lucru în echipe: identificarea de soluţii pentru diferite situaţii conflictuale.Joc de rol: simularea unor conflicte, pe grupuri sau perechi şi a medierii conflictelor.Joc de rol : tipurile de caracter în manifestări conflictuale

11.2. Violenţa domestică

Violenţa în familie şi interacţiunile familiale disfuncţionale devin dăunătoare pentru copil chiar dacă ei nu fac decât să asiste la acte violente îndreptate către fraţii sau mamele lor. Copiii care cresc într-o familie violentă sunt mult mai predispuşi la violenţă şi agresiune decât ceilalţi copii. Există într-adevăr un raport foarte strâns între abuzul asupra persoanelor în vârstă, abuzul asupra partenerului de viaţă şi abuzul asupra copilului în sensul că părinţii care se lovesc sau care sunt violenţi cu rudele lor mai în vârstă sunt mult mai predispuşi să abuzeze de copiii lor decât ceilalţi (Browne and Hamilton, 1998; 1999).Forme de violenţă domestică

1. violenţă fizică (bătaie, pedepse, abuz fizic etc.);2. violenţă psihologică sau emoţională (teroare, teamă, ameninţare, interdicţia de a comunica cu

diferite persoane, de a spune anumite lucruri, izolare, neglijarea emoţională, lipsa de comunicare, lipsa de afecţiune)

3. violenţă verbală (cuvinte urâte, jignitoare, înjurături etc.)4. neglijarea psihologică/emoţională

Printe factorii care sporesc riscul producerii violenţei domestice, sunt: izolarea socială, din cauza lipsei constrângerii sociale şi a controlului asupra celor care sunt

martori ai violenţei; sărăcia, din cauza condiţiilor stresante în care trăiesc părinţii şi a lipsei de comunicare în

familie; familiile monoparentale (s-a observat o creştere a cazurilor de violenţă asupra copiilor; lipsa

unuia dintre părinţi conduce la preluarea în parte sau în totalitate a rolurilor celuilalt partener, ceea ce consumă timp şi energie care ar trebui centrate pe socializarea şi educarea copilului)

tipul locului de muncă disponibil şi structura acestuia (părinţii îşi desfăşoară activitatea profesională în locuri de muncă cu mare solicitare fizică şi neuropsihică, condiţii de muncă cu noxe care pot afecta sistemul nervos central cu repercusiuni asupra comportamentului, condiţii de muncă cu risc de accidente, contaminare sau pericol de moarte. Aceste condiţii de muncă pot cauza un stres puternic care, dacă nu este bine controlat, se poate exprima print-un comportament abuziv în familie şi societate. De asemenea, trebuie menţionate situaţiile în care unul dintre părinţi sau ambii nu au loc de muncă, ceea ce generează stress maxim.

spaţiul de locuit şi condiţiile de trai (locuinţa inadecvată prin aglomerare, spaţii/locaţii nesănătoase, lipsa condiţiilor de studiu, sanitare, a apei sau a încălzirii).

comunităţile sărăce, caracterizate prin violenţă sau comportamente antisociale ale locuitorilor.

Factorii de risc parentali (Browne şi Herbert, 1997) pot fi: lipsa de educaţie; şomajul părinţi vitregi; părinti indiferenţi, intoleranţi sau foarte agitaţi – părinţi cu aşteptări nerealiste şi

atitudini/percepţii negative faţă de comportamentul copilului lor părinţi cu personalităţi rigide, incapabili să răspundă afectiv la nevoile celorlalţi membri ai

familiei; părinţi adolescenţi - imaturi afectiv, dependenţi de partener; numĂrul mare de copii – stresul responsabilităţii de părinte consumul de alcool sau droguri copilăria dificilă a părinţilor, traume din copilărie (tulburări de ataşament care afectează relaţiile

lor cu cei din jur şi abilitatea lor de a-şi manifesta afecţiunea faţă de ceilalţi; tulburări psihice – părinţi cu tulburări psihice: nevroze, psihoze sau psihopatii.

48

Factorii de risc referitori la copiiCercetatorii au identificat unele caracteristici ale copiilor, care au o incidenţă mare asupra violenţei domestice (Browne and Herbert, 1997): copiii nedoriţi (nu îndeplinesc aşteptările şi aspiraţiile părinţilor lor, născându-se într-un

moment nepotrivit; copilul poate fi nedorit din cauza unei crize temporare în relaţia părinţilor sau din cauza faptului că noul născut este rezultatul unui act sexual forţat, violent. De asemenea, copiii cu dizabilităţi fizice/psihice sau cei care nu au sexul dorit sunt mult mai expuşi abuzului şi neglijenţei).

copiii bolnavi întârzieri în dezvoltare.

Consecinţele violenţei domestice consecinţe fizice şi psihologice la nivelul victimei (tulburări de ataşament disfuncţii

emoţionale, boli psihice, automultilare, consum de alcool şi droguri, personalitate antisocială, comportament agresiv etc.);

consecinţe grave asupra dezvoltării, sănătăţii şi educaţiei copilului, pe termen lung şi scurt;

disfuncţii de comunicare în familie (teamă, secrete etc.); disfuncţii ale relaţiei de cuplu. Etc.

Din nefericire, pedeapsa fizică rămâne şi acum o practică des întâlnită în rândul părinţilor. Una din cele mai folosite metode de “educare” sau disciplinare a copilului, menţionată de către două treimi dintre părinţi, este pălmuirea. Trasul de ureche sau alte părţi ale corpului mai este folosit de un număr mic de părinţi (9%). De asemenea, 13% dintre părinţi admit că nu îşi lasă copiii să urmeze cursurile unei şcoli. Insuficienta comunicare dintre părinţi şi copii, conflictele de familie, certurile şi violenţele frecvente apărute între părinţi, au fost identificate ca factori majori de risc familial pentru abuzarea şi neglijarea copiilor din România. Organizaţia “Salvaţi Copiii” a estimat că 35,42% dintre copiii străzii îşi părăseau căminele datorită violenţei din familie, iar 2% datorită abuzurilor sexuale din familie. În plus, 39% dintre copiii străzii au declarat că cel puţin unul dintre părinţi este alcoolic. De asemenea, 40% dintre ei proveneau din familii disfuncţionale.

11.3. Servicii sociale destinate familiei servicii medicale (asistenţă prenatală, medicină de familie etc.); servicii de asistenţă socială (alocaţii, pensii, ajutoare sociale etc.) servicii de protecţie a copiilor servicii de protecţie a femeilor victime ale violenţei domestice (adăposturi, consiliere,

terapie) servicii de informare, de consiliere şi de terapie servicii de educaţie (programe pentru părinţi) telefonul copilului.

Lege nr. 705, din 3 decembrie 2001, privind sistemul national de asistenta socialaArt. 23. - (1) Serviciile de asistenta sociala au drept obiectiv refacerea si dezvoltarea capacitatilor individuale si ale celor familiale necesare pentru a depasi cu forte proprii situatiile de dificultate.

49

(2) Serviciile de asistenta sociala sunt servicii profesionalizate si sunt efectuate de persoane cu calificare în domeniu.(3) Serviciile de asistenta sociala se realizeaza prin metode si tehnici specifice de diagnoza a nevoii de asistenta si de interventie sociala si constau, în principal, din informare, consiliere, terapie individuala si colectiva.

50

Alte sugestii pentru profesor:

Elaboraţi cu elevii trei întrebări pentru mame şi copii vicitme ale violenţei în familie.Formaţi ( pe bază de voluntariat) un grup de levi care să realizeze interviuri cu aceste mame şi copii, înregistrate pe bandă magnetică şi analizaţi răspunsurile lor cu întraga clasă de elevi. Realizaţi o broşură în care să prezentaţi concluziile reieşite din aceste inteviuri şi consecinţele violenţei domestice asupra dezvoltării copiilor. Distribuiţi broşura părinţilor din şcoala voastră.

12. Economie casnica

A. Compentente specifice :- Constientizarea necesitatii de a repatiza echitabil responsabilitatile intre membrii

familiei- Analizarea rolului fiecarui membru i stabilirea regulilor, responsabilitatilor si a

prioritatilor in viata familiei - Identificarea aspectelor de gen in gestionarea responsabilitatilor si sarcinilor in viata

de familie

B. Continuturi si sugestii pentru activitatea de invatare.

Bugetul familiei – asumarea comuna a responsabilitatilor

Bugetul familei reprezinta un bun al intregii familii si din acest motiv fiecare membru trebuie sa participe prin propriile puteri atit la constituirea lui cit si la administrarea lui. Deseori insa el reprezinta monopolul unuia dintre mmebri, de regula al celuia care contribuie mai mult la constituirea lui. Conceptia asupra familiei care pledeaza pentru egalitatea in drepturi si respectul intre membri ei, implicit presupune si o implicare egala (dupa posibilitati) in constituirea bugetului si administrarea lui. De obicei, parintii sunt cei care detin ”puterea” in administrarea bugetului intrucit ei sunt cei care, pina la o anumita virsta a copiilor, contribuie la constituirea lui. Exercitiul de paticipare la administrarea bugetului familie insa trebuie sa inceapa din copilarie, tocmai pentru ca si cei mici sa privesca cu responsabilitate cheltuirea banilor si importanta stabilirii prioritatilor in administrarea lor. Unul din motivele pentru care parintii deseori se confrunta cu probleme privind indeplinirea dorintelor/nevoilor copiilor este ca acestia nu inteleg ca nu este posibil. Desigur, si varsta copilului este un parametru important, dar incepind de la virsta de 3 ani, copilul incepe sa inteleaga valoarea banilor si, pe masura posbilitatilor lui, este bine sa simta ca participa la deciziile privind administrarea bugetului. Astfel va intelege ca unele decizii nu pot fi luate sau ca e mai bine sa fie aminate. De asemenea, bugetul trebuie sa fie exclusiv o problema a familei care consuma resursele bugetului si nu a altor membri din familia largita, care nu participa zilnic la viata familei. De regula, implicarea altor persoane duce la conflicte si la delegarea unor responsabilitati, cu riscul de a se ajunge la un impas in luarea deciziilor majore.

Participarea copiilor la deciziile privind gestiunea resurselor materiale si de timp

Pentru a pretui si valoarea banilor si a timpului, copiii trebuie sa fie implicati de mici in deciziile privind acesti doi parametri impotanti ce dau sanatate mediului familial. De regula copiii sunt lasati in afara discutiilor privind achizitionarea unor obiecte in casa sau in modul de organizare a programului zilnic sau saptaminal al familie. Exercitiul de gestionare a resuselor atit materiale cit si de timp reprezinta un mod prin care copiii vor intelege si

51

valoarea lor si cum pot fi ele mai bine gestionate, mai alea atunci cind vor fi pusi in situatia de a alege cea mai buna cale de-si organiza viata. Este foarte important sa fie consultati si sa constate ca uneori parerea lor a contat sau a fost chiar cea mai buna.

Atribuirea rolurilor tuturor membrilor familiei in economia casnica

Sentimentul de familie este deseori consolidat prin modul in care fiecare membru participa la viata de zi cu zi a familiei. Cel mai important lucru este ca rolurile sa fie distribuite in asa fel ca fieare sa poata duca la indeplinire ceea ce are de facut. In caz contrar, fie ca fac mai putin decit pot, fie ca fac mai mult decit pot, apar discutii si conflicte, se instaleaza, de fapt, un dezechilbru, care daca ajunge sa devina rutina, cu greu poate fi reconditionat. Principalele atributii privesc:

- curatenia casei- aprovizionarea cu cele necesare consumului zilnic- platirea facturilor lunare- achizitionarea de bunuri pentru fiecare membru si pentru casa la perioade de timp- rezolvarea sarcinilor specifice fiecarui membru in functie de activitatile lor in afara

casei. Toate aceste zone de activitate presupun asumarea unor responsabilitati care trebuie sa tina cont de :

- virsta fiecarui membru al familie;- tipul de activitate pe care il desfasoara in afara casei;- timpul pe care il are la dispozitie;- abilitatile pe care le are pentru a duce sarcinile la bun sfirsit.

Atribuirea in mod eronat a unui rol unuia dintre membri, duce la instalarea unei disfunctii in viata microorganizatiei. Un management corespunzator atribuie sarcinile potrivite persoanelor potrivite, adica gestioneaza corect resursele.

Timpul familial si cariera profesionala a parintilor

Gestionarea timpului este una dintre problemele cele mai serioase ale secolului XXI. Din cauza optiunii pentru o cariera profesionala plina de satisfactii, multi parinti ajung sa nu mai poata face fata responsabilitatilor ce tin de familie. Cei care au cel mai mult de suferit in acest caz sunt copii. Parintii se invirt intr-un cerc vicios, considerind ca un serviciu bun atrage dupa sine o salarizare mai buna si, deci, conditii de viata mai bune pentru copii, putind sa le ofere acestora ceea ce in alte conditii profesionale nu ar putea. In acelasi timp insa timpul pe care nu il petrec alaturi de copii la virsta la care acestia au cea mai mare nevoie de ei, conduce spre o relatie defectuoasa si o evolutia a acestora nu tocmai in directia pe care si-au dorit-o. Cel mai important pentru parinti este sa constientizeze ce inseamna timpul pe care nu reusste sa il acorde copilului pentru dezvoltarea acestuia sub toate aspectele si mai ales in planul personalitatii. Relatia copil-parinte depinde foarte mult de timpul pe care acesta il aloca copilului in viata lui. Tipul de relatie care se naste reflecta intru totul masura in care copilul a simtit ca este important in viata parintelui. De aceea pe un continuum de la timp dedicat exclusiv copilului pina la timp nealocat deloc copilului putem distinge citeva tipuri de parinti :

52

Parintele absent Parintele „himeric” (vine si pleaca, nu isi petrece timpul cu copiii decit foarte putin) Parintele prezent doar in momentele importante din viata copilului Parintele prezent in majoritatea situatiilor cind copilul are nevoie Parintele casnic.

53

Teme de discutie:

La ce virsta au inceput sa participe la deciziile privind bugetul familiei ?Cine ar trebui sa detina rolulul de manager al familiei in gestionarea resurselor umane, materiale si de timp ?Care sunt cauzele pentru care apar, de regula discutii in familie prinvind bugetul familiei ? De ce apar aceste discutii ?Care este/ar trebui sa fie rolul copiilor in deciziile privitoare la buegtul familiei ?

Exercitiu - Joc de rolUn grup joaca rolul unei familii extinse cu trei copii ( de 3, 7 si 12 ani) si o bunica. Jocul de rol exemplifica modul inegal in care sunt distribuite rolurile in familie si discutiile care au loc din acest motiv. Dupa derularea jocului de rol – discutii centrate urmatoarele aspecte :

- cine a gresit in atribuirea rolurilor si de ce - ce ar fi facut ei daca ar fi fost in locul vreunuia dintre membri

ce solutii exista pentru indreptarea situatiei.

Exercitiu - Studiu de caz 

- o familie cu doi copii scolari cu probleme de adaptare si socializare, parinti implicati foarte mult in activitatile profesionale, bunici cu probleme de sanatate, nivel de trai ridicat, lipsa timpului pentru rezolvarea sarcinilor de familie. Riscuri, posibile probleme, posibile solutii pe termen scurt, mediu si lung.

Alte sugestii pentru profesor:Elaboraţi cu elevii trei întrebări pentru părinţi (mame şi taţi) din care să reiasă modul în care administrează bugetul familiei.Formaţi (pe bază de voluntariat) un grup de elevi care să realizeze interviuri cu aceşti părinţi (înregistrate pe bandă magnetică), analizaţi răspunsurile lor cu întreaga clasă de elevi, comparaţi familiile care au buget asemănător şi nivel de trai diferit şi trageţi concluzii cu privire la cauzele care determină situatiile diferite din aceste familii.

Recomandări bibliografice

Alba, Anca et. al., Te interesează cariera copilului tău? Ghid pentru părinţi, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2003.

Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis, 2004.Ciohodaru, Elena, Succesul relaţiei între părinţi şi copii acasă şi la şcoală, Bucureşti, Ed.

Humanitas Educaţional, 2004.Dragomir, Otilia, Miroiu, Mihaela (ed.), Lexicon feminist, Polirom, Studii de Gen, 2002.Giddens, Anthony, Sociologie, capitol 5, Genul si sexualitatea, Editura All, Bucuresti, 2000.Grunberg, L., Good Practice in Promoting Gender Equality in Higher Education in Central

and Eastern Europe. Bucharest: UNESCO-CEPES, 2001.Grunberg, L., Miroiu, M. (coord.) Gen si educatie. Egalitate prin diferenta : program de

educatie non sexista. Bucuresti, ANA, 1997.Grunberg, L., Stefanescu, D. O., Integrare versus separare: ghid prietenos la gen. Bucuresti:

ANA, 2004.Hardy, Stephen, Adnett, Nick (2001). The Parental Leave Directive: Towards a ‘family-

friendly’ Social Europe? http://www.staffs.ac.uk/schools/business/economics/papers/ec2001-09.pdf

Hass, L. Hwang, Ph. and Russell, G. Organizational Change and Gender EquityInternational Perspectives on Fathers and Mothers at the Workplace. Sage Publicationshttp://www.sagepub.com/book.aspx?pid=4860

Irvine, Margaret, Early Childhood Education. A Training Manual, Bernard van Leen Foundation/ UNESCO, 1999.

Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Bucureşti, Ed. Universităţii, 1999.Moraru, C., Petrovai, D., Start pentru succesul învăţării, Bucureşti, Humanitas Educaţional,

2004. Nauck, Bernhard, Value of Children in Six Cultures. A Replication and Extension of

the'Values-of-Children-Studies' with regard to Generative Behavior and Parent-Child-Relationships, 2001, http://europa.eu.int/comm/employment_social/eoss/downloads/proj_familyrelation.pdf>

Rădulescu, Sorin, Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994.Sanders, Jo. Teacher Education and Gender Equity. ERIC Digest. ERIC Clearinghouse on

Teaching and Teacher Education Washington DC. http://www.ericfacility.net/ericdigests/ed408277.html

Seefeldt, Carol, Nita Barbour, Early Childhood Education. An introduction. Third Ed., Macmillan College Publishing Company, New York, 1993.

Stănescu, Maria-Liana, Instruirea diferenţiată a elevilor supradotaţi, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

Vlasceanu, L. (coord.) Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum-ul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Polirom, Iaşi, 2002.

Vrăsmaş Ecaterina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002.***, AnaLize, Revista de Studii Feministe, AnA.***, Barometrul de Gen, FSD, 2000..

54