1995 - Stephen M. Phillips - Percepția Extrasenzorială a Particulelor Subatomice. Evidențe Istorice

Journal of Scientific Exploration, Vol. 9, No. 4, pp. 489-525, 1995 0892-33 10/95 1995 Society for Scientific Exploration

Percepția Extrasenzorială a Particulelor Subatomice. Evidențe Istorice

STEPHEN M. PHILLIPS

Flat 7, Grange Wood, 40 Norwich Ave. West, Bournemouth, Dorset BH2 6AW England

Rezumat – Aici este evaluată o revendicare, cu o vechime de un secol, făcută de doi lideri ai Societății Teosofice, de a fi utilizat o formă de PES pentru a observa particulele subatomice. Observațiile acestora, se constată a fi în concordanță cu dovezi ale fizicii nucleare și cu modelul quarc al fizicii particulelor, doar că presupunerea că ei au văzut atomi, este respinsă. Declarația lor despre forțele care leagă împreună constituenții fundamentali ai materiei, se arată că este de acord cu modelul coardă. Descrierea acestor particule de bază, are similitudini izbitoare cu ideile de bază ale teoriei super-corzilor. Implicațiile acestei remarcabile corelări între aceste aparent paranormale observații a particulelor subatomice și dovezi ale fizicii nucleare si a particulelor, este că quarcii nu sunt nici stări fundamentale nici hadronice ale super-corzilor, așa cum presupun momentan mulți fizicieni, ci, în schimb, sunt compuși din aceste trei stări subquarc ale super-corzilor.

Introducere Ce poate constitui o dovadă științifică, universal acceptată a fenomenelor

paranormale? Savanții insistă că testele repetabile, în dublu-orb, realizate în condiții controlate de laborator, reprezintă condițiile preliminare pentru o demonstrație obiectivă a existenței unui fenomen natural nou. Dar de așa natură sunt percepute implicațiile revoluționare pentru știință a capacităților psi, cum sunt PES și telepatia, încât chiar și dovezile statistice extrem de evidente ale acestor abilități, obținute în condiții stricte, controlate de calculator, nu satisfac unii critici ai parapsihologiei. Dacă aceștia nu pot învinui protocoalele experimentale care elimină înșelăciunile sau utilizarea inconștientă a indicilor senzoriali ai mediumului, scepticii pot, în ultimă instanță, elimina descoperirile impresionante, fie sugerând că cercetătorii și-au fabricat datele – o sarcină nu ușor de respins – fie prin dezvăluirea unor scandaluri despre viața acestuia, pentru a-i discredita caracterul și implicit, cercetările acestuia. Întradevăr, un sceptic poate întreba: “Cum poate un fenomen paranormal, efemer, adesea irepetabil, să poată fi primit ca o dovadă științifică, dacă el mereu trebuie să fie presupus, fără posibilitatea de a dovedi că cercetătorul nu a inventat sau modificat evidențele?” Pentru acest motiv - totuși, oricât de nerezonabil ar părea para-psihologilor – chiar rapoarte foarte evidente ale fenomenelor psi, vor rămâne neconcludente oricui care – decât să accepte genialitatea acestora – preferă să se îndoiască de onestitatea raportorului, chiar dacă nu are nici o evidență în sprijinul suspiciunii sale.

Și dacă, totuși, un medium a susținut că a văzut obiecte atât de microscopice

24/07/2012 tradus de SaDAng

490 S. M. Phillips

încât știința acelui timp nu știa nimic despre ele, și nici nu poseda capabilitățile tehnologice pentru a le studia? Presupunând că știința a verificat mai târziu, multe din observațiile acestuia, pentru a face plauzibil succesul său în descrierea acestor obiecte, aceasta s-a datorat oare doar șansei? Chiar dacă au fost aplicate protocoale suficient de riguroase, sau chiar dacă mediumul sau cercetătorul ar fi înșelat, nu ar mai exista probleme pertinente pentru credincioși și sceptici să argumenteze, deoarece absența informațiilor științifice despre lucrurile pe care mediumul a afirmat că le vede, ar fi făcut înșelătoria evident imposibilă, în principiu. Faptul că observațiile acestuia, nu au fost făcute în condiții de orb sau dublu-orb, sunt irelevante. Achiziționarea informațiilor despre lume pe cale paranormală, care sunt mulți ani mai târziu confirmate de avansul în știință, este cel mai convingător tip de PES, deoarece asemenea circumstanțe nu lasă loc de îndoială sau de explicații raționale scepticilor, dacă corelațiile între dovezile științifice și observațiile mediumului sunt atât de numeroase, încât să facă ghicitul norocos, extrem de necredibil. Acest articol v-a examina un asemenea caz rar, în care o descriere aparent paranormală a particulelor subatomice, publicată acum aproape 100 de ani, s-a dovedit a fi confirmată atât de dovezile fizicii nucleare cât și de fizica particulelor, și conformă cu câteva din teoriile și ideile științifice încă netestate.

Micro-Psi La opt puteri psihice, sau “siddis”, se face adesea referire în literatura

yoghină. Una din ele este “micșorarea – puterea de a fi atât de mic ca un atom, la voință” (Wood, 1965). În Yoga Sutras, marea autoritate în yoga, Patanjali (400 î.e.n.), afirma că un yoghin poate achiziționa “cunoașterea celor mici, a celor ascunse, sau la distanță, prin direcționarea luminii facultății super-psihice” (Taimani, 1965). Această siddhi are numele sanscrit de “anima”. În termeni parapsihologici (Puthoff și Targ, 1979) abilitatea de a achiziționa “cunoașterea celor ascunse și distante” se cheamă “vedere la distanță” a lumii, în întregime. Abilitatea de a obține “cunoașterea celor mici”, poate, asemănător, fi interpretată ca vedere la distanță a lumii microscopice. Acestei forme de clar-vedere i-a fost dat numele de “micro-psi” (Phillips, 1980). A primit puține studii în vest, deși Lyness (1959) a realizat investigații exploratorii cu bine cunoscutul clar-văzător și scriitor teosofic, Geoffrey Hodson. Micro-psi, reprezintă o formă alterată a conștiinței, care poate fi indusă și terminată la voință, prin anumite exerciții meditative, deși achiziția ei, care poate apărea fie spontan, fie prin antrenament deliberat, poate necesita ani de practică meditativă. Starea micro-psi, intens interactivă, este asemănătoare experimentării pe calculator a unei “realități virtuale” simulate a unui peisaj, în sensul că, fiind focalizat pe interiorul unui obiect fizic, un observator micro-psi are senzația de a fi suspendat într-un spațiu întunecat, în mijlocul unei abundențe de mișcări rapide, a unor modele geometrice de puncte de lumină, pe care le poate opri și mări, schimbându-și perspectiva, variind distanța și încetinind girația particulelor, pe care le păstrează în câmpul său de viziune, cât de mult dorește.


PES a Particulelor Subatomice 491

El poate crește puterea de mărire a propriei viziuni, prin “zborul” spre caracteristici mult mai mici al unui obiect, odată ce acestea devin observabile; remarcabil, această putere de rezoluție pare să fie limitată doar de priceperea observatorului. Mărirea puternică, pare că automat încetinește mișcarea imaginilor, dar necesită un efort mental mai mare. Imaginile micro-psi se super-imprimă ele însele peste câmpul vizual optic, și astfel mediumul nu trebuie să-și închidă ochii, deși aceasta ajută la concentrarea lui, prin eliminarea surselor de distragere a atenției. Deși în stare alterată de conștiință, observatorul micro-psi păstrează utilizarea simțurilor sale și a abilităților cognitive, fiind capabil să calculeze, să-și amintească lucruri și să mențină o conversație. Diferit față de imaginile plate întâlnite în clarviziune și telepatie, imaginile micro-psi persistă și au o viață dinamică proprie; ele nu pot dispărea la voință. Durata de timp pentru care acestea pot fi observate este limitată doar de cantitatea de efort mental pe care mediumul o consumă cu menținerea lor în câmpul său vizual, a căror exercitare se poate eventual dovedi extenuantă pentru el.

Investigații Micro-psi

Dintre cei puțini cunoscuți de autor, care au afișat capacități micro-psi, a fost Annie Besant (1847-1933) și Charles W. Leadbeater (1874-1934), doi lideri de început ai Societății Teosofice care, după o scurtă perioadă de intens antrenament yoga, au colaborat între 1895 și 1933 într-o serie de investigații sistematice (Besant și Leadbeater; 1908, 1919, 1951) a structurii microscopice a materiei, utilizând capacitatea micro-psi pentru a studia atomii tuturor elementelor. Leadbeater a privit prima dată la aur, dar găsind structura acestuia prea complicată, a examinat hidrogenul, azotul atmosferic și oxigenul. Pe durata unei vacanțe de vară, Leadbeater a vizitat un muzeu în Dresden, Germania, unde se zice că și-ar fi utilizat puterile lui micro-psi, pentru a studia multe minerale expuse acolo. Ei i-au cerut lui Sir William Crookes, faimosul chimist, să furnizeze mostre ale unor elemente dificil de obținut în stare pură. Începând cu 1907, ei au examinat alte 59 de elemente, observând variații în presupușii atomi de neon, argon, kripton, xenon și platină, chiar dacă savanții nu au suspectat la acea vreme, că un element poate avea mai mult de anumit tip de atom. De exemplu, Besant și Leadbeater au raportat în 1908 în jurnalul The Teosophist, descoperirea lor despre variația neon-ului - cu cinci ani mai înainte ca chimistul englez Frederick Soddy să dea numele de “izotopi” atomilor unui element cu masă diferită. Colegul acestuia, C. Jinarajadasa, care a făcut schițe și a luat notițe pe durata sesiunilor lor investigative, i-a scris în 1943 profesorului F.W, Aston, inventatorul spectrografiei de masă, de la Universitatea Cambridge din Anglia, informându-l că Besant și Leadbeater au descoperit în 1907, izotopul de neon cu masa 22, prin mijloace psihice, cu cinci ani înainte ca fizicienii să-l descopere. (Cum cei doi Teosofiști au identificat izotopii, v-a fi explicat mai târziu). Distinsul savant a răspuns că el nu este interesat de Teosofie!

Cartea lui Besant și Leadbeater, Chimia Ocultă, însumând cercetările lor, a fost publicată în 1908. În anul următor, ei au studiat alte 20 de elemente,


492 S. M. Phillips în special așa numitul “illinium”. Ei au observat că era al 61-lea element, indicând că acesta a fost elementul promețiu, descoperit de savanți în 1945. O a doua ediție a cărții Chimia Ocultă a apărut în 1919, dar nu a inclus nici un nou material. Pretinsa descriere a moleculei de benzen, metan și a altor compuși chimici, a fost publicată în 1924. Un an mai târziu, Leadbeater a publicat un model a structurii atomice a diamantului în The Theosophist. În 1926, a fost corect descris aranjamentul hexagonal al atomului de carbon din grafit. Mai mult material a fost publicat în 1932, incluzând descrierea presupușilor atomi a așa numitului “element 85” (numit “astatiniu” de știință în 1940), “elementul 87” (denumit “franciu” de știință în 1939) și “elementul 91” (izolat de chimiști în 1921 și denumit “protactiniu”). Besant și Leadbeater au înregistrat în 1909 un element pe care ei l-au numit “masurium” și l-au plasat corect în tabelul periodic al elementelor. Leadbeater l-a descris din nou în 1932, cu cinci ani înainte să fie detectat și denumit “technețiu” de către știință. În același an, Leadbeater a raportat (1951) descoperirea atomilor unui element cu o greutate atomică de 2. Teosofiștii au crezut (eronat, așa cum s-a dovedit), că era un element necunoscut științei, și nu l-au identificat corect ca fiind deuteriu, pe care Harold Urey și colegii lui l-au descoperit în anul anterior.

La final, Jinarajadasa a compilat toate materialele cercetărilor care s-au acumulat în peste 38 de ani, și le-a publicat în anul 1951 în a treia ediție, lărgită, a cărții Chimia Ocultă. Ea conținea pretinsa descriere a 111 atomi, incluzând 14 izotopi, moleculele a 29 compuși anorganici și a 22 compuși organici.

Este regretabil că publicațiile celor doi Teosofiști, niciodată nu au dat detalii despre natura chimică a mostrelor pe care le-au examinat, pentru că aceasta ar fi făcut lumină asupra întrebării despre cum au putut ei detecta, înaintea științei, presupușii atomi de promețiu, astatiniu, franciu și technețiu – elemente instabile care apar în natură doar ca urme foarte diluate de contaminanți. Pentru a argumenta, totuși, că lipsa abundenței lor, ar fi făcut această muncă de detectare imposibilă, ridică întrebarea despre cum funcționează fenomenul micro-psi. De exemplu, în loc să fi fost ales mereu doar un singur atom, probabil mii sau milioane de atomi pot veni simultan sub viziunea focalizată micro-psi, iar selectarea finală a atomilor dintre toți aceștia, nefiind aleatorie. Alternativ, probabil că descrierea acestor elemente cu viață scurtă, nu a fost bazată doar pe o singură observație, ci pe mai multe asemenea observații ale aceluiași material, în care diferențele datorate dezintegrării radioactive a atomilor, a fost observată ocazional. Conform introducerii făcute de Jinarajadasa la ediția a treia a Chimiei Oculte, Leadbeater a mers des la Muzeul din Dresda pe durata vacanței din Germania, în anul 1907, și a înregistrat imagini ale atomilor din mineralele expuse acolo, mai târziu examinând înregistrările imaginilor mult mai detaliat. Probabil el a utilizat facilitatea de redare inversă pentru a se putea focaliza pe atomii cu viață scurtă. În absența oricăror informații despre modus operandi al micro-psi (dincolo de faptul că aceasta poate permite înregistrarea și redarea de imagini), ar fi greșit să existe idei preconcepute despre capacitatea acestora de detectare a atomilor elementelor foarte rare, cât de puțin probabil ar putea părea,



totuși, că asemenea atomi ar fi putut veni sub observarea micro-psi.

Având în vedere faptul că lipsurile din tabelul periodic reprezentate de aceste elemente nestabile anticipate, erau cunoscute lui Besant și Leadbeater, cum putem să fim siguri că descrierea acestora a fost bazată pe obiecte reale și nu a fost fabricată conform așteptărilor acestora? Cunoscând cărui grup din tabelul periodic aparțin aceste elemente nedescoperite, le-ar fi permis acestora să deducă ce formă ar fi putut avea atomii lor, și să se hotărască asupra unei reguli de a lega forma atomică de grupuri. Dar valoarea greutății atomice a acestor elemente era necunoscută științei din timpul când Besant și Leadbeater au publicat observațiile lor, și totuși “numărul de greutate” (definit pe scurt) pe care ei le-au calculat pentru aceste elemente, este de acord cu greutatea atomică chimică a lor în termen de o unitate. Este foarte improbabil, ca acest grad de potrivire, să fie o pură întâmplare, în fiecare caz. Mai mult, analiza (Phillips 1994) particulelor raportate ca fiind observate în presupușii atomi ai acestor elemente, nedescoperite de știință la acea vreme, relevă o atât de mare potrivire cu teoria prezentată în acest articol pentru a explica observarea micro-psi a atomilor, astfel încât nici fabricarea deliberată și nici halucinațiile influențate de cunoașterea lipsurilor din tabelul periodic, nu sunt explicații realiste pentru faptul că aceste elemente au fost examinate înainte de descoperirea științifică a lor. Aceste două considerații, sugerează puternic că descrierea făcută de Besant și Leadbeater, a presupușilor atomi ai acestor elemente, trebuie să fi fost bazată pe obiecte fizice, deoarece nu există alte alternative plauzibile care pot explica un asemenea grad de potrivire.

Atomii Micro-psi Besant și Leadbeater au descoperit că diferite specimene ale unui element,

sunt construite din obiecte similare. Presupunând că aceștia sunt atomi, ei au clasificat aceste unități structurale conform cu forma lor, în șapte grupe: vârf, ganteră, tetraedru, cub, octaedru, bare și stea (Figura 1). Ei au descoperit că forma unui “atom micro-psi” (MPA), corelat cu poziția elementului corespunzător din tabelul periodic, adică toate elementele din același grup din tabelul periodic (și prin urmare având proprietăți chimice similare) au MPA-urile cu forme similare (Tabelul 1). De exemplu, toate gazele inerte au MPA-urile de formă stelată, plasându-le în grupa stelată, în timp ce elementele bivalente, altele decât oxigenul, au MPA-urile constituite dintr-o gamă tetraedrică de patru pâlnii tetraedrice, centrate pe un glob central, plasându-le în grupul tetraedric (vezi Phillips, 1980).

Această corelație le-a permis celor doi Teosofiști să verifice propria lor identificare a MPA-urilor. Ea însăși, desigur, nu este o evidență a realității fizice a MPA-urilor, deoarece scepticii ar putea argumenta că ei ar fi putut cunoaște suficientă chimie, fie pentru fabricarea corelației, fie pentru a influența forma a ceea ce erau pure imagini halucinatorii ale MPA-urilor. Dacă, totuși, așteptările anterioare ale lui Besant și Leadbeater bazate pe cunoașterea de către aceștia a tabelului periodic, au determinat singure forma MPA-urilor, toată grupa a II-a de elemente ar fi în Grupa Tetraedrică A,


S. M. Phillips

Fig. 1. Cele șapte clase ale MPA-urilor.

în timp ce unul din aceste elemente – magneziu – este actualmente în Grupa Tetraedrică B, care conține MPA-urile a căror structuri sunt ușor diferite față de acelea din Grupa Tetraedrică A. Mai mult de atât, toate elementele din grupa IIIB, ar fi în Grupa Cubică A, întrucât - borul – este în Grupa Cubică A, în timp ce toate elementele din Grupa IVB ar fi fost în Grupa Octaedrică B, întrucât acestea apar în ambele subgrupe. Faptul că elementele din aceleași subgrupe ale tabelului periodic chimic nu apar întotdeauna în aceiași subgrupă a versiunii micro-psi a acestui tabel, nu este ceea ce ar fi de așteptat, dacă cei doi Teosofiști ar fi fost influențați de cunoștințele lor de chimie, care nu ar fi putut oferi nici un motiv pentru răspândirea misiunile lor în acest mod. Noțiunea de halucinație este, oricum, ne-sustenabilă în acest context, deoarece – așa cum va fi explicat mai târziu – halucinațiile nu ar fi putut genera o relație liniară între numărul constituenților fundamentali ai MPA-urilor, și numărul de masă al nucleului atomic corespunzător acestora – informație pe care savanții au început să o obțină doar în anul 1930, la mai mult de 20 de ani, după ce descrierea MPA-urilor celor mai multe elemente a fost publicată.

Hidrogenul, heliul, azotul și oxigenul nu se potrivesc cu clasificarea micro-psi. MPA-ul de hidrogen (Figura 2) a fost “văzut ca fiind compus din șase corpuri mici, conținute într-o formă de ou… Acesta se rotea cu mare rapiditate în jurul propriului ax, vibrând în același timp, corpurile interne făcând o girație similară.





Întregul atom se rotește și vibrează, și trebuie să fie stabilizat înainte ca observarea exactă să fie posibilă. Cele șase corpuri sunt aranjate în două seturi de trei, formând două triunghiuri care nu sunt interschimbabile” (Besant și Leadbeater, 1951). Fiecare corp (denumit un “triplet de hidrogen”) conținea trei “puncte de lumină”, aranjate într-un triunghi, în patru din corpuri, și într-o linie dreaptă în celelalte două. Mărirea mai puternică a relevat că aceste puncte erau imagini tridimensionale de particule (Figura 3). Deoarece acestea erau constituenții de bază ai tuturor MPA-urilor, Besant și Leadbeater le-au denumit “ultimii atomi fizici” (UPA-uri), susținând că ei erau constituenții fundamentali, indivizibili ai materiei. UPA-ul conține 10 curbe închise, separate, care nu se ating, sau “bucle”, din care trei (“buclele majore”) apar mai strălucitoare și mai groase decât celelalte șapte “bucle minore”. Buclele se răsucesc unele lângă celelalte, de 2 ori și jumătate în jurul suprafeței unei sfere, cele majore si minore separându-se la partea cea mai joasă a UPA-ului, și se răsucesc în sus spre capătul mai larg, în timp ce se răsucesc de 2 ori și o jumătate în jurul unui ax central, răsucindu-se unul în jurul celuilalt, ca și spirala dublă a moleculei de ADN. Fiecare buclă face astfel cinci revoluții, cele 10 bucle ale UPA-ului rotindu-se de 50 de ori în jurul axului acestuia. Particula cu formă de inimă, pulsează și se rotește cu rapiditate în jurul propriului ax, care de asemenea se rotește într-o mișcare spiralată spre vârf. În timpul acestei mișcări, una din buclele minore, poate vibra mult mai activ decât celelalte și poate radia – conform viziunii micro-psi – “nuanțe de culoare”, care se schimbă de la o buclă la alta, odată cu activarea fiecăreia. Besant și Leadbeater au observat două forme chirale de UPA, una fiind imaginea în oglindă a celeilalte: un tip “pozitiv” în care toate buclele acestui tip se răsucesc în sensul acelor de ceasornic (privind în jos dinspre capătul mai larg) și un tip “negativ” cu buclele răsucindu-se în sensul invers acelor de ceasornic.

POZITIV NEGATIV

Fig. 3. Două tipuri chirale de UPA-uri (din Chimia Ocultă (a 3-a ediție)).


498 S. M. Phillips

Așa cum indică și Figura 1, MPA-urile sunt agregate de diferite tipuri de

particule aranjate simetric, care conform lui Besant și Leadbeater, sunt realizate din multe clustere de UPA-uri. În general, același număr de UPA-uri creează același set de particule, care sunt prezente în, să zicem, fiecare din cele șase pâlnii ale MPA-ului aparținând grupei cubului, sau în fiecare din cele șase brațe ale MPA-ului din grupa stelelor. Deși un MPA poate conține multe tipuri diferite de particule, cu cel puțin una din ele fiind caracteristică elementului în discuție, ele apar în multe alte MPA-uri. Aceste două caracteristici ale MPA-urilor, au simplificat munca lui Besant și Leadbeater, de a descoperi cât de multe UPA-uri conținea un MPA, deoarece aceasta înseamnă că nu era necesar să le numere pe fiecare; ei au trebuit doar să identifice ce tipuri de particule conținând numărul anterior determinat de UPA-uri, erau prezente într-o pâlnie, să zicem, apoi numărau câte particule din fiecare tip conținea acesta, iar apoi multiplicau numărul de pâlnii cu numărul calculat de UPA-uri din interiorul unei pâlnii. Când ei au comparat UPA-urile care populau elementele, au descoperit că numărul era aproximativ proporțional cu greutatea atomică chimică a elementului adecvat (ei în mod normal știau dinainte ce element examinau). De exemplu, au observat că MPA-ul de hidrogen conține 18 UPA-uri, MPA-ul de heliu (cu greutatea atomică 4) are 72 de UPA-uri, de patru ori cât cel de hidrogen, MPA-ul de carbon (cu o greutate atomică de 12) are 216 UPA-uri, de douăsprezece ori mai multe decât cel al hidrogenului, iar MPA-ul de oxigen (cu greutatea atomică de 16) are 290 de UPA-uri, aproape de 16 ori mai multe decât cel de hidrogen. 39 din cele 111 MPA-uri pe care aceștia le-au înregistrat, s-a descoperit că au populații, care erau multipli întregi de 18. Această relație între populațiile de UPA-uri și greutatea atomică, a fost suficient de precisă, încât să le permită lui Besant și Leadbeater să verifice identitatea elementului corespunzător unui MPA, prin compararea “numărului de greutate” al acestuia, definit ca

număr de greutate = populația UPA / 18,

cu tabelul științific al greutății atomice, și prin extragerea elementului a cărui greutate atomică se potrivea cel mai bine cu numărul de greutate. Faptul că potrivirea este doar aproximativă este foarte important, deoarece este evident că Besant și Leadbeater nu au inventat această regulă pentru a născoci o corelație importantă cu chimia. Datele despre populații, publicate pentru 57 de elemente, cunoscute științei și examinate de Besant și Leadbeater, până în 1908, nu sprijină ipoteza unei fraude, deoarece, dacă se presupune că ei au utilizat formula inventată N = 18X pentru a fabrica populațiile (N) cu ajutorul unei liste cu greutățile atomice (X), date în prima ediție a cărții Chimia Ocultă, se v-a descoperi că cea mai bună potrivire este

N = (18,055 ± 0,014)X Datele lor, prin urmare, se potrivesc foarte puțin cu formula N = 18X, iar ipoteza



că ele au fost fabricate, trebuie să fie respinsă, deoarece este foarte puțin probabilă (<10-4).

Probleme Cu Știința

Besant și Leadbeater au stabilit două corelații între observațiile lor micro-psi și chimie, și anume, că MPA-urile din același grup din tabelul periodic al chimiștilor, au aceiași formă, și astfel că numărul de UPA-uri aparținând unui MPA, este aproximativ proporțional cu greutatea atomică a elementului corespunzător, constanta de proporționalitate - 18 - fiind aceiași pentru fiecare element. Dar acestea au fost aproximativ singurele descoperiri pe care Besant și Leadbeater le-au făcut, care par să nu intre în conflict cu știința. Unele din cele mai serioase probleme sunt:

1) Deși, atunci când compușii chimici au fost examinați, diferite MPA-uri combinate în unități mai mari, în același număr în care atomii corespunzători se știe că fac așa în moleculele acestor elemente, MPA-urile erau adesea văzute ca fiind sparte, iar constituenții lor amestecați cu cei ai altor MPA-uri – în total dezacord cu ceea ce este cunoscut în chimie. Leadbeater a înțeles că asemenea observații erau în conflict cu teoria atomică, atunci când studia compușii chimici cu capacitatea lui micro-psi, la mijlocul anilor 1920. Dar, aceasta nu la putut opri să afirme că MPA-urile erau atomi, o insistență care a făcut ca evaluarea muncii Teosofiștilor să pară a fi tot mai uimitoare, deoarece acesta nu este, desigur, comportamentul unui infractor psihic, care ar fi făcut cu siguranță ca observațiile lui să se potrivească cu ceea ce științific se știa la acel timp;

2) MPA-urile nu seamănă cu modelul atomic al lui Rutherford-Bohr. În timp ce Besant și Leadbeater ar putea fi iertați pentru că nu au observat mult mai micii electroni – ca particule discrete sau unde – deoarece viziunea lor micro-psi era automat focusată pe nucleul atomic, marea varietate de particule pe care ei au observat-o în interiorul MPA-urilor, este neconformă cu faptul stabilit în 1932, cum că nucleele atomice sunt agregate de doar două tipuri de particule – protoni și neutroni;

3) Leadbeater a descris (1951) molecula de benzen ca fiind de formă octaedrică, în timp ce chimiștii deja știau că aceasta este plată și hexagonală. Și mai rău încă, în loc să vadă trei MPA-uri întregi de oxigen în molecula de ozon, Leadbeater a raportat că unitatea de ozon era compusă din trei obiecte, fiecare din acestea fiind de fapt o jumătate de MPA de oxigen – adică 1 și ½ MPA în total!;

4) Situată în tabelul periodic între două seturi de elemente de tranziție, ruteniu, rodiu, paladiu, osmiu, iridiu, platină, și aparținând – ca și aceste elemente – grupei barelor, acestea sunt elemente pe care Besant și Leadbeater le-au denumit “X”,”Y” și “Z”, iar cele dintre xenon și radon sunt alte gaze inerte aparținând grupei stelelor, un element pe care l-au denumit “kalon”, descriindu-l în 1907 ca fiind foarte rar, în comparație cu


500 S. M. Phillips

alte gaze inerte. Aceste patru MPA-uri au numărul de greutate de 147,00, 148,55, 150,11 și 169,67, care diferă prea mult de numărul de masă al izotopilor vecinilor acestora din grupa barelor, pentru a fi posibil ca aceștia să fie identificați sub această formă. Dar tabelul periodic nu are nici un spațiu liber pentru trei elemente de tranziție necunoscute și un gaz inert necunoscut; conform cu teoria atomică, elementele X, Y, Z și kalon-ul, pe care Besant și Leadbeater credeau că vor fi eventual descoperite de știință, pur și simplu nu pot exista.

O asemenea sumă de probleme covârșitoare, sunt argumente irefutabile împotriva interpretării MPA-urilor ca și atomi, a celor doi Teosofiști. Nici o cantitate de pledoarii speciale sau modele adhoc de necrezut ale modus operandi a micro-psi, nu poate rezolva conflictul dintre faptele demonstrate științific și presupunerea lor greșită că, capacitatea lor micro-psi, le-a permis să observe atomii în stare naturală, nederanjată. Micro-psi este o formă de observare interactivă a particulelor, necesitând, conform lui Besant și Leadbeater, exersarea unei “forme speciale de putere a voinței” pentru a încetini mișcarea particulelor, suficient pentru ca imaginile micro-psi să devină vizibile. O asemenea încetinire va altera sau v-a destabiliza inevitabil, starea cuantică a ceea ce este selectat pentru observare. Dar, sunt MPA-urile, probabil, stări excitate ale nucleelor atomice, puternic deranjate de actul de observare a constituenților lor, prin intermediul micro-psi? Dacă este așa, MPA-ul de hidrogen, poate fi unul din barionii care aparțin octeților cu spin 1/2 sau decupleților cu spin 3/2, cunoscuți fizicii particulelor, fiind formați din unu din cei doi protoni dintr-o moleculă de hidrogen, care era supusă observației atunci când gazul a fost examinat. Dar acești barioni au durata de viață de ordinul a 10-10 secunde, în timp ce Besant și Leadbeater au raportat că MPA-ul de hidrogen este stabil. De altfel, de ce nu ar fi observat ei și alți protoni în molecula de hidrogen, care are același ordin de mărime ca și moleculele compușilor pe care ei le-au descris? Ei au afirmat categoric (1951), că “atomii de hidrogen nu au fost observați mișcându-se în perechi”. Indiscutabil, orice proces energetic care acompaniază observarea micro-psi, ar fi trebuit să disocieze molecula, lăsând doar un proton pe care să se facă focusarea. Dar de ce aceasta nu s-a întâmplat când aceștia au examinat apa, a cărei moleculă au descris-o corect ca fiind compusă din două MPA-uri de hidrogen și un MPA de oxigen?

O problemă mult mai fundamentală a interpretării MPA-ului de hidrogen ca fiind un barion, realizat din 18 UPA-uri, este următoarea: conform regulii mecanicii cuantice de însumare a momentului unghiular, momentul unghiular total al unui sistem având un număr par de particule identice – fie fermioni fie bosoni – este un multiplu întreg de A, constanta (redusă) a lui Planck. Deoarece 18 este un număr par, momentul unghiular de spin a MPA-ului de hidrogen trebuie să fie un multiplu întreg a lui A, și astfel nu poate fi unul din barionii cunoscuți aparținând celor doi octeți și decupletului, care au valoarea de spin jumătate de întreg. Dacă unele UPA-uri din MPA-ul de hidrogen aveau spinul 0 iar altele spinul 1/2, atunci ar fi posibil ca MPA-ul să conțină un număr par de UPA-uri. Dar posibilitatea ca unor UPA-uri să le lipsească momentul unghiular de spin, este în contradicție cu faptul că nu au fost observate niciodată UPA-uri



ne-rotitoare de către Besant și Leadbeater, conform cărora, fiecare UPA “se rotește neîncetat în jurul propriului ax, ca un titirez”. Când a re-examinat MPA-ul de hidrogen în 1932, Leadbeater trebuie să se fi uitat la fiecare UPA al acestuia, deoarece el a specificat dacă fiecare era pozitiv sau negativ (vezi Figura 2). Așa că el cu siguranță ar fi observat dacă unele UPA-uri din MPA-ul de hidrogen nu s-ar fi rotit. Posibilitatea ca UPA-urile din MPA-ul de hidrogen să aibă spin diferit este astfel nesusținută – nu poate fi un barion.

Astfel de probleme fac de nesusținut idea că MPA-urile sunt stări puternic excitate ale nucleelor atomice. Dar ce altceva ar fi putut Teosofiștii să vadă? În primul rând, dacă viziunile lor nu ar fi fost mai mult decât halucinații distribuite, care s-ar fi extins pe o perioadă de mai mult de 38 de ani (un scenariu neverosimil el însuși), de ce ar fi trebuit corelată forma MPA-ului cu poziția elementului din tabelul periodic, dacă el nu era un atom? Scepticii ar putea argumenta că, corelarea a fost fabricată fie conștient fie inconștient. Dar dacă acesta ar fi fost adevărul, s-ar putea aștepta ca toată grupa de elemente IIA să fie în Grupa Tetraedrică A, în timp ce MPA-ul elementului magneziu este de fapt în Grupa Tetraedrică B, care conține MPA-uri cu structură ușor diferită față de cele din Grupa Tetraedrică A. De asemenea, MPA-urile elementelor din grupa IVB ar fi de așteptat să fie plasate fie în Grupa Octaedrică A, fie în Grupa Octaedrică B – acestea nu ar putea fi puse în ambele subgrupe. Faptul că elementele din aceiași subgrupă a unei grupe a tabelului periodic nu apar întotdeauna în aceiași subgrupă a versiunii micro-psi a acestui tabel, este incompatibil cu ceea ce s-ar fi așteptat dacă Besant și Leadbeater au fost ghidați doar de către cunoștințele lor de chimie, pentru a fabrica corelațiile. În al doilea rând, cum ar fi putut halucinațiile, a căror cauză era localizată în întregime în creierul lor, și nu în afară între trilioanele de atomi din toate chimicalele pe care le-au examinat, să genereze populațiile de UPA-uri din MAP-uri, care întotdeauna sa dovedit a fi de aproximativ de 18 ori greutatea corectă atomică ale elementelor lor? Aceasta este adevărat, remarcabil, chiar și pentru elemente ca franciu și astatiniu, a căror greutate atomică trebuie să fi fost necunoscută lui Besant și Leadbeater, deoarece știința le-a descoperit în 1939 și respectiv 1940, după aproape șapte ani de la moartea celor doi Teosofiști. Cum, dacă MPA-urile nu sunt atomi, au putut ei să anticipeze în 1908 – cu cinci ani înainte ca savanții să suspecteze existența izotopilor – că dacă un element cum este neon-ul poate avea mai mult de un tip de atom, un MPA a cărui număr de greutate calculat de 22,33 este în concordanță cu detectarea izotopului de neon-22 făcută de aceștia utilizând micro-psi, înainte ca fizicianul J.J. Thomson să-l fi descoperit în 1913? Trebuie să ne întoarcem la fizica particulelor pentru răspunsuri.

Modelul Quarc

Conform bine cunoscutului model quarc, propus de Murray Gell-Mann și George Zweig în 1964, particulele subatomice care interacționează puternic, sunt compuse din particule fundamentale cu spin 1/2, denumite “quarci”. Așa zisul actual model, denumit “modelul standard” a fizicii particulelor, necesită


502 S. M. Phillips

existența a șase varietăți de quarci: up (u), down (d), charm (c), strange (s), top (t) și bottom (b). Aceste șase tipuri de quarci compun trei seturi, sau “generații”, sau perechi de quarci:

�𝑢𝑑� �𝑐𝑠� �𝑡𝑏�

numărul superior (inferior) al unei perechi având, în termenii unității unei sarcini electrice a electronului, o sarcină electrică de 2/3 (-1/3). Cel mai ușor quarc este quarcul up. Împreună cu partenerul acestuia, quarcul down, el realizează protonii și neutronii din interiorul nucleului atomic. Un proton este compus din doi quarci pozitivi up, un quarc negativ down, iar un neutron conține un quarc up și doi quarci down. Deoarece modelul standard, nu furnizează nici un motiv pentru care experimentele ar indica că există doar șase tipuri de quarci, unii fizicieni, incluzând autorul (Phillips, 1979), au presupus că quarcii nu sunt particule fundamentale, ci compuși din particule, încă și mai mici, indivizibile. Deși denumite “preoni” de către fizicieni, la aceste încă ipotetice entități se va face referire în acest articol sub numele de “subquarci”, un termen care nu face referire la nici o teorie particulară publicată și care nu are posibilele false implicații că leptonii sunt de asemenea compuși din preoni, așa cum normal necesită teoriile preonilor (vezi Harari, 1984).

Dacă quarcii conțin trei subquarci, protonii și neutronii vor conține fiecare nouă subquarci, legați împreună ca trei grupe de trei subquarci (Figura 4). Compară acest desen cu Figura 2, care arată cum Leadbeater a văzut MPA-ul de hidrogen în 1932. Un oval sub formă de ou, conținând două zone triunghiulare (“tripleții de hidrogen”), fiecare conținând la rândul lui un grup de trei UPA-uri1.

Fig. 4. Modelul subquarc al protonului sau neutronului.

1Acest desen este pur schematic și nu este desenat la scară.



Besant și Leadbeater făceau distincție între grupele de UPA-uri “pozitive” și

“negative”. Deși ei niciodată nu au explicat ce înțelegeau prin acești termeni2, au indicat această diferență schematic, prin reprezentarea grupurilor pozitive de UPA-uri cum este tripletul hidrogenului, cu UPA-urile sub formă de inimă indicând spre înafară față de centrul geometric al stării legate, în timp ce tripleții negativi erau reprezentați cu UPA-urile lor indicând înspre centru. Triunghiul de jos din Figura 2, conține doi tripleți pozitivi și un triplet negativ. Să comparăm aceasta cu faptul că un proton conține doi quarci pozitivi tip u și un quarc negativ tip d. Hidrogenul are o moleculă diatomică, conținând doi protoni legați împreună de atracția electrică a acestora prin partajarea a doi electroni. Să presupunem, așadar, că triunghiul de jos al hidrogenului este un proton aparținând unei molecule de hidrogen, care a venit sub observația lui Leadbeater. Apoi, conform teoriei quarcilor, fiecare triplet pozitiv va fi un quarc încărcat pozitiv de tip u, iar tripletul negativ va fi un quarc încărcat negativ de tip d, ceea ce implică faptul că UPA-ul este un subquarc. Triunghiul superior al hidrogenului conține un triplet pozitiv (quarc tip u), un triplet cu UPA-urile liniare care este negativ (quarc d), deoarece UPA-urile exterioare indică spre interior, și un triplet liniar a cărui polaritate (și prin urmare tipul de quarc) nu poate fi dedus, deoarece din motive necunoscute convenția grafică pentru reprezentarea tripleților, nu a fost urmată pentru acest triplet3. Aceasta înseamnă că triunghiul superior al hidrogenului, poate fi, fie un proton, fie un neutron. Conform lui Besant și Leadbeater, MPA-ul de hidrogen era stabil. Aceasta exclude protonul, deoarece diprotonul este cunoscut ca fiind instabil, deși nu se poate exclude posibilitatea că MPA-ul de hidrogen nu a fost observat în timp real, în care caz imaginea micro-psi ar fi putut fi o “redare a înregistrării” - care urmează să fie examinate la liber – a unui scurt moment din scurta viață a diprotonului. Neutron este posibil să fie, dacă intervenția observatorului micro-psi a indus, pentru un motiv oarecare, o coliziune neelastică între doi protoni din molecula de hidrogen, care a rezultat în schimbarea unuia din ei într-un neutron, care a devenit legat de un altul, creând un deuteron, care este stabil:

𝐻11 + 𝐻11 → 𝐻12 + 𝜋+,

pionul zburând și astfel scăpând observației. Având în vedere procesul de formare a MPA-urilor, la o scurtă presupunere, această posibilitate nu este atât de ad hoc așa precum pare. O observație a lui Besant și Leadbeater în conformitate cu faptul că MPA-ul de hidrogen ar fi un deuteron este aceasta “fiecare din cele trei grupuri care fac o jumătate de hidrogen, sunt legate unul de celălalt în spațiu de către linii de atracție”.

2Acești termeni pur și simplu nu pot indica, dacă starea legată a UPA-urilor constă în mai multe UPA-uri pozitive decât negative, sau mai multe UPA-uri negative decât pozitive, deoarece unul din tripleții (+) din triunghiul de jos al MPA-ului de hidrogen are două MPA-uri pozitive, în timp ce alt triplet (+) are două UPA-uri negative și unul pozitiv.

3Acest triplet este reprezentat la pagina 43 a primei ediții a Chimiei Oculte, nu ca o stare legată a UPA-urilor, ci ca un set de UPA-uri libere – o eroare evidentă pe care Leadbeater nu a corectat-o când a reexaminat în 1932, atomul de hidrogen dintr-o moleculă de apă, și care reapare în ediția a treia, editată de colegul lui, C. Jinarajadasa, fără a fi recunoscută de către acesta ca fiind o eroare.


504 S. M. Phillips

Aceasta poate fi pur și simplu forța nucleară care leagă protonul și neutronul împreună într-un deuteron. Faptul că leagă două structuri triunghiulare din trei quarci, înseamnă că acest MPA nu poate fi acel așa zis “deuteronul demon”, un dibarion realizat din trei diquarci u-d, care a fost sugerat de Fredriksson și Jandel (1982) pentru a explica anomaliile din coliziunile de înaltă energie a ionilor grei și a razelor cosmice.

Leadbeater nu a putut observa deuteronul la un capăt al unei molecule diatomice DH sau a unei molecule D2 a hidrogenului, datorită rarității acestora în comparație cu moleculele de H2, aceasta însemnând că el, normal ar fi văzut doar un triunghi al hidrogenului, de fiecare dată când a examinat hidrogenul, și astfel el ar fi raportat versiunea de MPA alcătuită din perechi de triunghiuri ca fiind rară, așa cum a făcut uneori, atunci când examina variații izotopice a altor elemente. Similar, MPA-ul de hidrogen nu poate reprezenta un capăt al moleculei de H2, deoarece Leadbeater ar fi observat atunci doar un triunghi/proton al hidrogenului. Nu poate reprezenta nici o moleculă întreagă de hidrogen, deoarece cele două triunghiuri de hidrogen au fost văzute ca intersectându-se unul cu celălalt, așa cum indică Figura 2, în timp ce distanța între doi protoni dintr-o moleculă de hidrogen, este de un ordin de mărime de 10-8 cm – aproximativ 100,000 de ori mai mare decât valoarea razei rms măsurată experimental, de 0,81x10-13 cm a distribuției sarcinii protonului.

Un Test Statistic

Este posibil, așadar, ca puterile micro-psi ale lui Besant și Leadbeater, să le fi permis să observe nu un singur atom de hidrogen – așa cum ei au presupus – ci, în schimb, un deuteron format din coliziunea acestor perechi de atomi. Presupunând că aceasta a fost adevărat pentru toate MPA-urile pe care ei le-au observat, MPA-ul fiecărui element conține subquarcii originali care compun protonii și neutronii în două din nucleele acestora, deoarece MPA-ul este format anterior observației micro-psi, din doi atomi ai elementului. Această generalizare face următoarea predicție testabilă: dacă quarcii conțin trei subquarci, atunci protonii și neutronii, care sunt compuși din trei quarci, trebuie să conțină fiecare nouă subquarci. Numărul de protoni și neutroni dintr-un nucleu este reprezentat de numărul de masă A. Așadar, numărul de subquarci dintr-un nucleu este 9A. Dacă, așa cum este cazul hidrogenului, două nuclee atomice ale unui element formează MPA-ul acestuia, identificarea UPA-urilor ca fiind subquarci, implică faptul că numărul de UPA-uri dintr-un MPA format din doi atomi similari a unui izotop a cărui masă A este

𝑁(𝐴) = 18𝐴

Numărul de greutate este așadar prezis a fi

𝑁(𝐴)/18 = 𝐴 Aceasta ar explica de ce Besant și Leadbeater au descoperit că numărul de greutate calculat de ei pentru un element, este aproximativ egal cu masa atomică a acestuia, multe elemente având izotopi stabili cu numărul de masă într-un domeniu de una



sau două unități din masa lor atomică. De fapt, 39 din cele 111 MPA-uri, înregistrate de Besant și Leadbeater, au populații de UPA-uri care sunt exact de 18 ori numărul de masă al (normal) celor mai abundenți izotopi al elementelor corespunzătoare acestora. Prima ediție a cărții lor Chimia Ocultă listează greutățile atomice care au fost publicate în așa zisa “Listă Internațională” din 1905, și au apărut într-o broșură științifică, la care au făcut referire cei doi Teosofiști, pe durata întregii lor colaborări. Exceptând hidrogenul, nici una din aceste greutăți atomice nu este un întreg, exceptând una care este un multiplu de 18. Aceasta înseamnă că ei nu aveau nici un motiv să facă numărul populației multipli de 18. Totuși, asemenea multipli apar într-o proporție importantă (33%) din toate MPA-urile. Dacă, intenționau să fraudeze, Besant și Leadbeater au decis pentru un motiv oarecare că MPA-ul de hidrogen ar trebui să aibă 18 UPA-uri, și – pentru a realiza cea mai bună potrivire între greutatea atomică și numărul lor de greutate – au născocit mărimea populațiilor alegând întregi apropiați de valoarea fracționară a produsului lui 18 cu greutatea atomică, este foarte improbabil că o asemenea mare proporție s-ar datora doar șansei ca să fie multiplu întreg de 18. Întradevăr, așa cum s-a indicat mai devreme, alegând 18 ca o constantă de proporționalitate într-o relație de proporționalitate între mărimea populației N și greutatea atomică X, rezultă o foarte slabă potrivire a datelor, existând mai puțin de o șansă la 10000, ca datele să fie fabricate în această formă.

Chiar presupunând că Besant și Leadbeater știau de ipoteza lui Prout, formulată la începutul ultimului secol, și (de atunci) mult discreditată de descoperirea greutăților atomice fracționare, că atomii sunt construiți din atomi de hidrogen, și că ei au conceput populațiile care erau adesea multipli ai lui 18, pentru a sprijini această idee, ar fi fost de departe mai ușor cât și mai consistent, să fabrice MPA-urile ca fiind realizate din perechi de triunghiuri de hidrogen – MPA-uri de hidrogen – decât să inventeze zecile de tipuri de constituenți ai MPA-urilor, într-un așa număr încât populația totală de UPA-uri să fie multiplu de 18. Oricum, de ce, dacă intenționau să fabrice observațiile pentru a fi conforme cu știința, ar fi creat Teosofiștii numere care să sprijine o idee, pe care orice carte de chimie contemporană le-ar fi spus că nu ar mai fi fost crezuți de chimiști? Faptul că MPA-ul de hidrogen și triunghiurile hidrogenului apar doar rar în cele 111 MPA-uri înregistrate de Besant și Leadbeater, și că datele populațiilor se potrivesc foarte slab cu ecuația de mai sus (mult mai puțin precis decât predicția N = 18A; vezi mai jos) argumentează puternic împotriva sugestiei că relația liniară dintre mărimea populației și greutatea atomică a fost născocită. Întradevăr, absența MPA-urilor de hidrogen din MPA-urile a aproape oricărui alt element, precum și prezența, în loc, a atât de multe și diferite tipuri de particule, este o evidență incontestabilă că MPA-urile NU sunt nici măcar atomi sau nuclee, ca să nu mai vorbim de reprezentarea fabricată a atomilor.

Diferența

𝑒 = 𝑁 −𝑁(𝐴)


506 S. M. Phillips

dintre populațiile UPA determinată de Besant și Leadbeater, și numărul prezis N(A) al UPA-urilor trebuie să reprezinte fie o eroare grosolană datorată uneia sau mai multor erori aleatorii de observare, sau – așa cum mult mai adesea se constată a fi cazul – o eroare netă datorată numărării a mai puține UPA-uri în unele componente ale unui MPA, și numărării a mai multe UPA-uri în altele. Tabelul 2 arată că discrepanțele dintre populațiile observate și cele prezise sunt foarte mici (normal sub 1%) comparativ cu primele4. Aceste criterii determină alegerea izotopului, ca formând cel mai probabil un anumit MPA:

1) Abundența. Izotopul care este cel mai probabil să fi format MPA-ul este acela care, dintre toți izotopii unui element, are cea mai mare abundență terestră;

2) Stabilitatea. În afară de cazul în care elementul este radioactiv, izotopul trebuie să fie stabil;

3) Probabilitatea erorii de observare. Mărimea lui “e” ar trebui să fie compatibilă cu simetria geometrică a MPA-ului. Aceasta deoarece, așa cum s-a explicat mai devreme, Besant și Leadbeater nu au numărat fiecare UPA dintr-un MPA, în schimb, au calculat numărul dintr-o componentă a MPA-ului, utilizând numărul stabilit anterior din grupele individuale de UPA-uri, iar apoi multiplicând acest număr cu numărul de componente identice, prin aceasta înrăutățind orice eroare de numărare efectivă a UPA-urilor. De exemplu, un izotop nu este un candidat plauzibil, dacă el prezice o eroare e = 3 pentru un MPA conținând patru părți identice,

Figura 5 demonstrează că datele despre populație din tabelul 2, se potrivește cel mai bine într-un grafic de linie dreaptă

N=(0,48±3,99)+(18,03±0,03)A,

care confirmă predicția teoretică N = 18A cu un nivel de încredere de 5%.

În cazul elementelor având doar un izotop stabil, nu există nici o incertitudine cu privire la care izotop a format MPA-ul. Un exemplu de 23 asemenea elemente cu un singur izotop furnizează cea mai bună potrivire

N=(18,042±0,044)A,

care diferă față de modelul prezis cu mai puțin de o deviere standard. Datele populației pentru MPA-urile elementelor având doar un izotop stabil, sprijină puternic ipoteza că MPA-urile sunt formate din două nuclee atomice ale elementelor corespunzătoare.

495 din 111 MPA-uri înregistrate în a treia ediție a Chimiei Oculte sunt listate aici. Celelalte sunt fie MPA-uri cărora nu li se poate asocia nici un element și care pot să fie formate doar din izotopii a două elemente diferite, fie MPA-uri formate din doi izotopi diferiți ai aceluiași element, pentru amândouă cazurile posibilitatea ca formula N=18A este neadecvată.





Este doar de așteptat, că s-au strecurat erori în observațiile micro-psi, deoarece multe MPA-uri conțin câteva mii de UPA-uri, creând multe particule subatomice, toate legate împreună în clustere și mișcându-se pe orbite complexe. Aceasta dovedește precizia lui Besant și Leadbeater, că erorile de observație sunt atât de mici. Întradevăr, erorile actuale de numărare a UPA-urilor care aparțin particulelor individuale, trebuie să fi fost chiar și mai mici, deoarece metoda de determinare a populațiilor (mai mult treaba lui Leadbeater) a exagerat efectul oricăror erori de numărare. Mai mult de atât, dacă a fost făcută o eroare în numărarea UPA-urilor aparținând unei particule, prima dată când a fost observată, această greșeală ar fi fost perpetuată în determinarea populațiilor de UPA-uri, pentru toate elementele examinate mai târziu, a căror MPA-uri conțineau aceste particule, conducând la discrepanțe între observații și predicții, care ar fi fost mai mari decât erorile aleatorii efective de observare sau numărare. Analiza a 50 de MPA-uri (Phillips, 1982) relevă câteva exemple ale acestei compuneri de erori, care, atunci când au fost corectate prin luarea în calcul a greșelilor de numărare ale UPA-urilor prezise, în unele din particulele lor, se descoperă că mereu există populații de UPA-uri care se potrivesc exact cu predicția. Cu alte cuvinte, corecțiile rămân conforme cu alte MPA-uri conținând aceleași particule. Prin ne-numărarea tuturor UPA-urilor din fiecare nou găsit MPA, Besant și Leadbeater au introdus o sursă de erori sistematice în munca lor, deși această slăbiciune metodologică este de iertat prin prisma muncii uriașe pe care ei au întâmpinat-o în numărarea tuturor posibililor mii de UPA-uri dintr-un MPA. În ciuda acestui fapt, discrepanțele generale sunt relativ mici în mărime, datorită acurateței remarcabile cu care Leadbeater a descris aranjamentul complex de particule din MPA-uri.

Teste Calitative

Ipoteza că un MPA conține subquarci prezenți în două nuclee atomice similare (normal) ale unui element, a fost testat calitativ și cantitativ (Phillips, 1980), prin analizarea a 23 din 26 MPA-uri, pe care Besant și Leadbeater le-au descris pentru primele 20 de elemente ale tabelului periodic, incluzând câțiva din izotopii acestora. De dragul convenienței discuției, a fost angajat un model particular de subquarc (Phillips, 1979). Dar singura proprietate a acestui model, care a fost efectiv utilizat și testat cu succes, o reprezintă predicția compoziției subquarcilor pentru quarcii u și d:

𝑢 = (𝑋,𝑌,𝑍), 𝑑 = (𝑋,𝑌,𝑍),

unde X este un subquarc care este încărcat pozitiv, (+5/9, în modelul autorului) iar Y este un subquarc încărcat electric negativ (-4/9, conform acestui model). Utilizând doar predicția5 dependentă de acest model, un nivel

5Această predicție a modelului autorului rămâne validă, în ciuda faptului că ultima predicție greșită a numărului de generații de quarci și incompatibilitatea acesteia cu teoria super-coardă, care se bazează pe un grup unificat al indicatorilor de simetrie de rang inferior.


510 S. M. Phillips

remarcabil de înalt de potrivire a fost descoperit între datele elementare ale fizicii nucleare, modelul quarc și aproape fiecare din miile de detalii din acest exemplu de MPA-uri. Nu s-au potrivit exact doar populațiile de UPA-uri cu predicția, în peste 50% din cazuri, discrepanțele fiind posibil explicabile în termeni de erori observaționale mici, dar – chiar mult mai important – tipurile de particule, “pozitivitatea” sau “negativitatea” raportată a acestora, și chiar numărul fiecărui tip, s-a descoperit a fi conforme cu ipoteza că un MPA este format din două nuclee atomice ale unui element. Această confirmare extrem de detaliată a devenit posibilă, deoarece aproape jumătate din cele 111 MPA-uri publicate în cea de a treia ediție a cărții lui Besant și Leadbeater, Chimia Ocultă, au schițe realizate pentru fiecare particulă observată în aceste MPA-uri, la fel și pentru tripleții și perechile de UPA-uri care le compun. Convenția acestora de reprezentare în aceste schițe, a grupelor de UPA-uri “pozitive” și “negative”, s-a dovedit de neprețuit, deoarece a permis ca, corelarea între observații și știință să se facă nu doar la nivelul quarcilor, ci de asemenea și la nivelul subquarcilor. Întradevăr, schițele au eliminat complet toate libertățile de interpretare a particulelor din MPA-uri, în termenii constituenților X și Y ale acestora, deoarece, tripleții de hidrogen negativi și pozitivi, odată interpretați ca și quarci sus și jos, compoziția de subquarci a acestor quarci stabiliți mai sus, se poate, de fapt deduce, iar aceasta fixează compoziția de subquarci a particulelor, deoarece schițele afișează toți tripleții constituenți și perechile de UPA-uri ale acestora, indicând dacă acestea sunt grupe pozitive sau negative. În acest fel, analiza este total deductivă – tot ceea ce trebuie asumat pentru a putea face analiza MPA-urilor, este că triunghiul de hidrogen este un proton.

Alte 28 de MPA-uri au fost ulterior analizate (Phillips, 1982) într-o manieră auto-consecventă. Acestea sunt MPA-urile rămase, cărora le trebuie asignate schițe, permițând să fie făcute corelații detaliate între teorie și observație. Ele furnizează un test mult mai strict al ipotezelor autorului, că două nuclee atomice formează un MPA, decât cele 23 de MPA-uri anterior analizate, deoarece ele conțin mult mai multe variații de particule, toate acestea trebuind să fie identificate într-o formă care nu este doar compatibilă cu ipoteza însăși, dar de asemenea este conformă cu identitățile anterior stabilite pentru aceste particule, la fel precum, desigur, și cu tipurile lor de constituenți indicați în schițele lor individuale. Cu alte cuvinte, având mult mai multe UPA-uri, aceste 28 de MPA-uri reprezintă un test mult mai sever nu doar al ipotezei în sine, dar de asemenea, al auto-coerenței. În ciuda restricțiilor severe impuse de ipotezele și compoziția prezisă a quarcilor sus și jos, o potrivire perfectă a fost descoperită între compunerea (așa cum este indicat de schițe) particulelor, în termeni de subquarci X și Y și cele descoperite de analizele anterioare. Acest remarcabil înalt grad de conformare nu poate fi plauzibil accidental, datorită vastului număr al potrivirilor necesare în eșantionul total de 51 de MPA-uri, multe din acestea conținând mii de UPA-uri. De exemplu, MPA-ul de aur, care conține 3546 de UPA-uri, este cel mai populat din MPA-urile elementelor care au schița constituenților acestora. Cu toate acestea, fiecare detaliu al schiței acestuia – adică, compoziția tuturor sutelor de tripleți de hidrogen și perechilor de UPA-uri care alcătuiesc particule mai complexe – poate fi auto-coerent reprezentat,



acest MPA fiind demonstrat (Phillips, 1994) că se potrivește exact cu ipoteza, că era format din două nuclee atomice de Au – 197, singurul izotop stabil al acestui element. Dacă acesta ar fi fost greșit și/sau dacă unele particule din MPA-ul de aur, care apar în cele 23 de MPA-uri analizate în munca anterioară a autorului, au fost fizic interpretate greșit, ar fi fost obligatoriu să apară discrepanțe serioase între teorie și observație, sau între rezultatele analizelor inițiale și ulterioare. Faptul că nu există asemenea discrepanțe între teorie și numărul vast de detalii observaționale ale celor 51 de MPA-uri, exceptând ceea ce reprezintă mici erori aleatorii, foarte plauzibile, atribuite observațiilor, permit doar o singură concluzie rezonabilă, aceea că Besant și Leadbeater au descris cu acuratețe, folosind PES, sistemele de legătură, cvasi-nucleare ale particulelor atomice, create din perechi de nuclee atomice ale elementului aflat sub observație.

Probleme Rezolvate

Atunci când Besant și Leadbeater își focusau viziunea micro-psi asupra unui atom al unui element (fie în stare pură fie într-un compus chimic), se presupune că au făcut ca, din diferite motive, o pereche de nuclee atomice ale acelui element, să se ciocnească cu o energie suficient de mare, astfel încât quarcii sau subquarcii din compunerea lor să devina momentan liberi, particulele din fiecare nucleu grupându-se împreună ca și o plasmă, analog plasmei quarc-gluon, sau “cuagma”, care va putea fi creată curând prin experimentele de la CREN în Elveția, ce implică coliziuni de nivel energetic înalt ale ionilor grei (Greiner și Stocker, 1985). Odată cu răcirea acestei plasme, noile forme de materie quarcică, puternic cristalizată și interacționată, formează un sistem cvasi-nuclear compus din multe tipuri de constituenți stabili, legați împreună de către forțele electro-magnetice și tare, pentru a crea MPA-ul.

Fizicienii au sugerat că pot exista forme stabile ale materiei de quarci, conținând quarci necunoscuți, cât și quarci sus și jos. Probabil, așadar, quarcii necunoscuți sunt formați prin interacțiunea dintre quarcii constituenți eliberați din cele două nuclee atomice, prezența acestora stabilizând starea de legătură multi-quarc din MPA-ul rezultant. Aceasta nu ar fi în contradicție cu concluziile autorului, cum că cele două tipuri de subquarci creează MPA-urile, deoarece aceste tipuri se referă doar la sarcina lor electrică, nu la ceea ce fizicienii particulelor denumesc “starea de aromă” a quarcilor.

O asemenea imagine, înseamnă că, conflictul cu știința creat de interpretarea literală a MPA-urilor lui Besant și Leadbeater – cum sunt cele discutate mai devreme – încetează să existe. Să considerăm, pentru început, caracteristica anormală a descrierii făcută de aceștia a moleculelor compușilor chimici: împrăștierea în întreaga “moleculă” a părților diferitelor MPA-uri. Să presupunem că, atunci când moleculele au fost examinate cu micro-psi, transformarea nucleelor atomice ale acestora în MPA-uri, s-a întâmplat mai degrabă secvențial decât simultan. Asemenea transformări nu au loc în izolare. Pentru solide și lichide, atomii unei molecule stau apropiați cu atomii altor molecule. Când intervenția destabilizatoare a unui observator, inducea o schimbare de stare (de schimb) a perechilor de nuclee similare,


512 S. M. Phillips

procesele succesive de formare a MPA-urilor din perechi de atomi ale moleculelor învecinate, ar fi interferat unele cu celelalte, cu unele părți ale unui MPA trase către altele, MPA-uri deja formate de către forțele de atracție care au fost mai puternice decât acelea care păstrează MPA-urile împreună. Departe de a fi o absurditate științifică, caracteristica unor MPA-uri de a fi parțial sparte, atunci când sunt observate în compuși chimici, este ceea ce ar trebui să se aștepte, dacă formarea unui MPA a fost întreruptă de forțe locale, datorate apropierii MPA-urilor sau atomilor neaflați sub observația micro-psi. Apoi, să luăm în considerare faptul că MPA-urile nu au nici o asemănare cu modelul atomic Bohr: aceasta devine irelevant dacă MPA-urile nu sunt atomi. În al treilea rând, departe de a fi inexplicabil, discrepanțele dintre chimie și descrierea făcută de Leadbeater benzenului, metanului și ozonului, sunt actualmente de așteptat, deoarece, ca și sisteme cvasi-nucleare, MPA-urile vor interacționa prin intermediul forțelor nucleare, care vor crea stări de legătură ale MPA-urilor cu configurații destul de deosebite, cu acei atomi legați împreună într-o moleculă, de către forțele electro-magnetice. La final, cum rămâne cu cele patru elemente “imposibile” X, Y, Z și kalon-ul, care nu au loc în tabelul periodic? Dacă MPA-urile sau format din două nuclee, cele care corespund elementelor necunoscute pot exista doar, în principiu, dacă ele își au originea în nucleele a două elemente diferite. (Întradevăr, nici o teorie a MPA-urilor care le identifică cu un singur atom sau nucleu, nu poate explica aceste MPA-uri anormale.) Populațiile de UPA-uri ale acestora, sprijină această sugestie, așa cum demonstrează și exemplul următor:

1) MPA-ul elementului neexistent X din grupa barelor a elementelor de tranziție, conține 2646 de UPA-uri. Acesta este exact numărul pe care ar trebui să-l aibă, dacă a fost format din nucleele izotopilor Ru-102 și Os-192, respectiv, ruteniu și osmiu – elemente de tranziție a căror compuși ar fi putut fi prezenți simultan în mostrele impure examinate de Besant și Leadbeater

2) MPA-ul imposibilului gaz kalon, are 3054 de UPA-uri. El ar fi putut fi format din nucleele de Xe-124 și Em-220 sau ale izotopului Em-222, care conține, respectiv, 3096 și 3114 UPA-uri, implicând destul de plauzibil faptul că mai mult de șapte sau zece UPA-uri au fost observate atunci când unul din cele șase brațe al acestui MPA cu formă de pește stelat, a fost examinat.

Dar dacă MPA-urile puteau fi formate din nucleele a două elemente diferite, se ridică întrebarea, de ce asemenea hibrizi au fost rar observați. Motivele pot fi speculate, dar nu vor fi discutate aici.

Cromo-dinamica Cuantică Conform cromo-dinamicii cuantice (QCD) – teoria curentă acceptată a

forțelor tari dintre quarci – fiecare din cele șase tipuri de quarci există în trei stări cuantice, denumite “culori”; roșu, albastru și verde. Fiecare culoare de stare este caracterizată de “sarcina culorii” – o proprietate care este o generalizare matematică a conceptului de sarcină electrică. Așa cum prima este sursa câmpului electromagnetic, transmisă de fotonul cu spin 1, la fel culoarea



sarcinii este sursa forței tari care leagă quarcii împreună. Această “forță colorată” este transmisă de opt particule cu spin 1, denumite “gluoni”. Doi quarci aflați în stări colorate diferite, interacționează puternic prin schimbarea oricăruia din acești gluoni, emisia acestuia de la un quarc și absorbția lui de către altul, rezultă în schimbarea culorii stării. Conform QCD, barionii cum sunt protonii și neutronii, conțin trei quarci aflați în diferite stări colorate, în timp ce mezonii conțin un quarc colorat și un anti-quarc, omolog al culorii stării partenerului acestuia. QCD permite existența doar a asemenea stări de legătură “fără culoare” ale quarcilor. De exemplu, biquarcii – stări legate a doi quarci în stări colorate diferite – nu pot exista deoarece ei ar poseda o culoare netă.

Culoarea forței se crede că, crește fără limită, odată cu creșterea separării dintre quarci, izolându-i permanent în barioni și mezoni. La distanțe mici, aceasta devine atât de redusă, încât quarcii se mișcă aproape liberi. La energii suficient de mari, sau la densități suficient de mari datorate compresiei, nucleele atomice sunt prezise de QCD (Satz, 1986) a suferi o fază de tranziție, în care quarcii încetează să fie izolați în nucleoni, ci se mișcă și interacționează unul cu celălalt, prin schimbul de gluoni, în întreg volumul nucleului. Această plasmă quarc-gluon, sau “cuagma”, la care ne-am referit mai devreme, se crede că a existat la 10-3 secunde după Big Bang. Momentan se cunoaște puțin, despre cum, când fie temperatura, fie densitatea cuagmei coboară sub valoarea critică, quarcii acesteia regrupându-se în hadroni. S-a speculat (Greiner și Stocker, 1985) că clusterii de quarci, alții decât stările barionice de trei quarci ale stărilor mezonice quarc-antiquarc cunoscute fizicii particulelor, ar putea să condenseze cuagma. Dacă UPA-urile sunt subquarci, MPA-urile trebuie să reprezinte asemenea forme exotice ale materiei. Reprezintă, așadar, MPA-urile o fază excitată a materiei nucleare, care este formată anterior observării micro-psi, de către coliziunea de mare energie a două nuclee atomice? Dacă asta sunt, ce condiții locale, fizice, care acompaniază observațiile micro-psi ar putea stabiliza stările legate de multi-quarci și multi-subquarci, împotriva descompunerii în stări legate de trei quarci, mult mai familiare fizicienilor? Problemă rezidă în a explica cum atât de multe tipuri diferite de particule pot coexista în MPA-uri. Acest aspect este legat de problema fundamentală a naturii fizice a interacțiunii culegătoare de informații dintre observatorul micro-psi și particulele subatomice, despre care încă puțin se cunoaște.

Mai degrabă decât a fi formate din coliziunea de înaltă energie a două nuclee, MPA-urile ar trebui să rezulte din devenirea extrem de de-localizată a constituenților acestora, așa cum sugerează următorul argument mecanico-cuantic: Besant și Leadbeater au susținut că au fost capabili să exercite un anumit tip de forță de frânare asupra mișcării particulelor, prin exercitarea “unei forme speciale de puteri a voinței”. Dacă o asemenea încetinire datorată forțelor micro-PK, avea loc automat în timp ce ei își focusau viziunea micro-psi asupra unui atom, înseamnă că ei încetineau nu doar momentul atomilor și al constituenților nucleelor acestora, în timp ce pregăteau atomul pentru observație, ci de asemenea și domeniul acestora de valori. Ceea ce practic au făcut, ar fi fost să reducă incertitudinea Δp în momentul fiecărei particule dintr-un nucleu, această forță de


514 S. M. Phillips

frânare aducând fiecare particulă în repaus, creând în fiecare o stare cunoscută de moment (zero). În conformitate cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg:

∆𝑥∆𝑝 ≥ 12� ℎ,

acesta a crescut incertitudinea în poziție ∆𝑥 a acesteia, lărgindu-i pachetul de unde. Dacă forța de frânare a redus enegia cinetică a acesteia, cu un factor de 108, ∆𝑥 ar fi amplificat cu un factor de 104, de la scala razei nucleare de 10-12 la scala atomică de 10-18cm, adică fiecare particulă va deveni atât de de-localizată, încât acum, acolo, vor exista atâtea șanse de a o găsi în apropierea unui nucleu atomic, cât a fost și în găsirea ei în spațiul mult mai mic ocupat de nucleu, înainte de a o aduce sub observație. Dacă toate particulele, în perechi de nuclee, au fost încetinite automat înaintea observației, funcțiile lor de undă eventual se vor suprapune semnificativ, conducând la o probabilitate de ne-dispariție a interacțiunilor lor mutuale tari. Asocierea particulelor înalt de-localizate din vecinătatea nucleului cu aglomerarea lor în stări legate mai mari, va conduce la formarea unui sistem cvasi-nuclear de stări legate de multi-subquarci și de multi-quarci – exact ceea ce analiza MPA-urilor relevă. Un asemenea scenariu va explica de ce nu există, în general, nici o urmă a unui nucleu atomic, intact, ușor de recunoscut, în nici un MPA, în afară de câteva excepții, cum este MPA-ul de hidrogen, despre care analizele relevă (Phillips, 1980) că acesta conține un cluster de șapte neutroni, furnizați de unul din cele două nuclee părinte de azot.

Modelul Coardă Descrierea făcuta de Besant și Leadbeater despre forța care leagă împreună

UPA-urile, oferă dovezi suplimentare izbitoare pentru obiectivitatea caracterului observațiilor acestora. Sute de schițe publicate în cartea lor Chimia Ocultă descriu grupuri de UPA-uri legate prin “linii de forță” asemănătoare corzilor. Această caracteristică sprijină modelul coardă, a formulare sigură a QCD. Acest model va fi revăzut și apoi comparat cu unele din numeroasele schițe din Chimia Ocultă care sunt conforme cu ea (pentru mai multe exemple, vezi Phillips, 1980).

Multe metale nu prezintă rezistență la trecerea curentului electric, când sunt răcite la temperaturi apropiate de zero absolut – cea mai mică temperatură posibil de atins. Când un câmp magnetic este aplicat materialului în această stare super-conductoare, fluxul magnetic, în loc să penetreze interiorul, așa cum se întâmplă atunci când prezintă rezistență electrică, este expulzat aproape complet din interiorul materialului. Acest “efect Meissner” este cauzat de completa transformare la temperaturi sub o valoare critică, a unui număr mare de perechi de electroni slab legate (“Perechi Cooper”), mișcarea acestora în câmpul magnetic extern producând un câmp magnetic local care se opune si efectiv anulează câmpul pretutindeni aplicat, cu excepția zonei apropiate suprafeței materialului, rezultând în penetrarea redusă a fluxului în interiorul acestuia. În tipul 1 de



super-conductor există o completă expulzare a fluxului magnetic; în tipul 2 de super-conductor regiunile normal conductoare ale materialului se separă în zone filamentoase, aranjate paralel față de câmpul extern, și înconjurate de materialul super-conductor rămas. Aceste filamente sunt legături extinse ale liniilor de flux, care au fost expulzate din materialul super-conductor prin intermediul efectului Meissner, și sunt prinse în interiorul vortexurilor cilindrice ale circulațiilor de electroni de densitate variabilă a curentului. Cantitatea de flux dintr-un vortex este cuantificată în multipli întregi de unități Dirac hc/2e=2x10-7 gauss cm2. Miezul tubului de flux conține cel mai mult din flux, care se extinde cu descreștere exponențială în regiunea super-conductoare la o distanță caracterizată de “adâncimea de penetrare London” λL=(mc2/4πne2), unde m este masa electronului, e este sarcina electrica a acestuia, iar n este densitatea electronilor super-conductori.

Efectul Meissner ar trebui să fie interpretat în termeni de fotoni care acumulează masă în interiorul super-conductorilor, și este un exemplu a așa numitului “mecanism Higgs” de rupere spontană a simetriei, unde câmpuri gauge fără masă – în acest caz câmpul electromagnetic – poate acumula masă, rezultând o interacțiune de scurtă durată între sursele particulelor acestor câmpuri. Neilsen și Olesen au indicat în 1973 un remarcabil paralelism între, pe de o parte, modelul Higgs și teoria London-Ginsberg a super-conductibilității, și pe de altă parte, între liniile de flux în super-conductorii de tip 2 și interacțiunile tari ale modelului corzilor duble, care a fost dezvoltat ca să explice de ce proprietățile de împrăștiere ale hadronilor interacționând puternic cu alți hadroni, variază cu energia și cu momentul transferate între ei. Modelul coardă al izolării quarcilor, exploatează această analogie după cum urmează: vacuumul este considerat ca fiind starea fundamentală a câmpului Higgs, un conductor de tip 2, în care quarcii sunt încorporați ca și surse monopolare ale forței colorate. Liniile de flux ale unui monopol încărcat pozitiv, izolat, în spațiul gol se împrăștie în toate direcțiile (Figura 6(a)). În vacuumul Higgs, totuși, acestea devin strânse împreună ca și legături cuantificate, într-un flux tubular îngust, infinit de lung (Figura 6(b)), fiind expulzat din vacuumul super-conductor de către efectul Meissner.

Fig. 6. Liniile de flux ale unui monopol magentic în (a) spațiu gol, și (b) vacuumul Higgs.


q

516 S. M. Phillips

Un monopol magnetic ideal este capătul unui tub de flux, care este un vortex în câmpul Higgs, compus din curenți de bosoni Higgs de densitate variabilă care se rotesc în jurul miezului vortexului, miez în care sunt strânse cele mai multe linii de flux. Liniile de flux diverg din monopol dacă sunt încărcate pozitiv și converg dacă monopolul este încărcat negativ. Ca și starea legată a unui quarc și a unui antiquarc, mezonii sunt considerați în modelul coardă, ca fiind niște tuburi de flux, sau “coarde”, de lungime finită (Figura 7(a)), un capăt al coardei fiind quarcul, iar celălalt fiind antiquarcul. Ca stări legate de trei quarci, barionii sunt desenați de către teoreticienii corzilor sub formă de corzi Y, terminate pe monopoli magnetici sau ca și corzi singulare, două corzi fiind expulzate din fiecare monopol (Figura 7(b)). Ambele tipuri de hadroni sunt înconjurate de un nor de gluoni virtuali extinzându-se la distanța A=h/mvc, unde mv este masa gluonului. Conform modelului coardă, quarcii sunt permanent legați împreună, deoarece cu cât este mai lungă coarda,

MODELUL COARDĂ

MODELUL MICRO-PSI

MEZON

linie de forță

BARION

Fig. 7. Schițe din prima ediție a Chimiei Oculte arătând liniile de forță care leagă două sau trei UPA-uri și care sunt similare cu desenele modelului coardă ale mezonilor și barionilor.

quarc

coardă

antiquarc

linie de forță UPA

coardă

quarc



cu atât este mai puternică forța care acționează între ele.

Confirmarea Micro-psi a Modelului Coardă Besant a fost responsabil pentru informarea despre cum grupurile de UPA-uri

au fost legați împreună, în timp ce Leadbeater era interesat el însuși de structura pe scară mare a MPA-urilor. În sute de schițe publicate în cartea lor Chimia Ocultă, acesta descrie UPA-urile legate de “linii de forță”, care aveau caracter “magnetic”. Între acestea erau schițe arătând linii de forță singulare cu câte un UPA la fiecare capăt (Figura 7(c)), configurații sub formă de Y a trei linii de forță, fiecare terminându-se cu câte un UPA, precum și configurații circulare legând trei UPA-uri (Figura 7(d)). Observă asemănarea lor în Figura 7(a) și 7(b). Această similaritate face așadar naturală interpretarea liniilor de forță ale lui Besant ca și corzi sau tuburi de flux. Aceste dualități și tripleți de UPA-uri au fost înregistrate cu peste șase ani înainte ca schițe similare să fi apărut (Tze și Ezawa, 1975) în literatura de cercetare a fizicii particulelor. Acestea și multe alte schițe din Chimia Ocultă arătând linii de forță singulare, terminate cu UPA-uri în exact același mod în care modelul coardă concepe tuburile de flux colorate terminate cu quarci, constituie evidențe remarcabile în sprijinul modelului coardă, și indică faptul că UPA-urile posedă o sarcină magnetică, chiar dacă de un tip similar cu acel cunoscut ca fiind asociat mai degrabă cu forța colorată decât cu magnetismul ordinar. Întradevăr, tipurile pozitive și negative ale UPA-urilor au polaritate magnetică opusă (Phillips, 1980). Conform lui Besant și Leadbeater, în primul tip “forța iese afară” iar în cea de-a doua “dispare înăuntru”. Aceasta este conformă cu idea elementară a polilor magnetici nord și sud ca generatori și consumatori al câmpurilor magnetice.

Perechile, tripleții și alte grupuri de UPA-uri s-a observat că sunt înconjurate de suprafețe sferice sau ovoidale. Când acest “perete sferic” a fost investigat, el apărea a fi “compus din forțe care radiau din centru, care după ce traversa o anumită distanță, se întorceau la centru”. A fost propus că aceste forțe sunt simple fluxuri colorate, datorate norului de gluoni virtuali, care se extind o distanță A față de miezul unui tub de flux, în vacuumul ambiental Higgs. În special, descrierea micro-psi a liniilor de forță dintr-un triunghi de hidrogen (nucleon), indică faptul că cele nouă UPA-uri ale acestuia sunt legate de coarde sub formă de Y, gluonii schimbați între subquarci în diferiți quarci, trecând prin joncțiunile acestor coarde, odată cu propagarea de-a lungul fiecăreia din acestea. Funcția de undă a trei UPA-uri legate într-o stare fundamentală de moment unghiular orbital zero, este o sferă simetrică, deoarece absența unui asemenea moment unghiular înseamnă că nu există nici o direcție spațială preferată. Peretele sferic arătat în Figura 7(d) este așadar, anvelopa liniilor de flux colorate, create de simetria sferică a probabilității funcției de undă ale celor trei UPA-uri. Suprafața ovoidală, adesea raportată ca înconjurând perechile de UPA-uri (vezi Figura 7(c)), este suprafața exterioară a norului de rază mică de gluoni de mărime A. Despre fiecare UPA s-a spus de asemenea că ar fi “înconjurat de un câmp”. Acesta poate fi câmpul Higgs, a cărui cuante (bosonii Higgs) circulă în jurul miezului tubului de flux emanând din monopolul UPA. Cele mai multe grupe de UPA-uri


518 S. M. Phillips

au fost văzute ca legate cu linii de forță intrând în capătul larg și ieșind prin capătul ascuțit al UPA-ului cu formă de inimă (vezi Figura 3). Mai mult de atât, această forță a fost “schimbată în caracter la trecere”. Aceasta sugerează că UPA-ul este sursa de monopol a două tipuri de fluxuri colorate, fiecare strânse în propriul tub de flux, indicând că forța colorată a QCD, trebuie să fie generalizată la un câmp gauge “hipercolorat”, opt cuante ale acestuia fiind gluoni care mediază interacțiunea puternică dintre subquarcii aparținând de diferiți quarci, celelalte cuante fiind hipergluoni care transmit forța care leagă subquarcii împreună, în interiorul aceluiași quarc.

Două concluzii importante pot fi trase din descrierea făcută de Besant a liniilor de forță care leagă UPA-urile dintr-un MPA de hidrogen: 1) trei subquarci sunt legați împreună într-un quarc u și d, de o coardă sub formă de Y, adică subquarcii sunt menținuți în interiorul quarcilor prin același mecanism ca acela care menține quarcii în interiorul barionilor; 2) un subquarc din fiecare quarc dintr-un proton este, este punctul de capăt al unei coarde de formă Y, mult mai mari, cum de altfel este adevărat și pentru ceilalți doi subquarci. Cu alte cuvinte, trei quarci sunt menținuți împreună de către trei coarde concentrice sub formă de Y, trei tuburi de flux emanând din fiecare quarc. Pentru mai multe detalii, vezi Phillips, 1980.

Structura unui UPA

Conform lui Leadbeater, care a realizat un studiu special al UPA-ului, fiecare din cele zece bucle ale acestuia, reprezintă o bobină elicoidală (Figura 8) care se răsucește de 1680 de ori în jurul suprafeței unui tor (conform celei de a treia ediții a Chimiei Oculte, Leadbeater a verificat acest număr prin numărarea buclelor din 135 de UPA-uri luate din diferite MPA-uri). Fiecare spiră circulară, sau așa zisa “spirală de ordin 1”, este o altă bobină realizată din șapte mici spire circulare, sau așa zise “spirale de ordin 2”, înfășurate în jurul unui tor (Figura 9). Fiecare din aceste spirale de ordin 2, este o altă bobină elicoidală cu șapte spire, sau “spirală de ordin 3”, și așa mai departe. Există șapte ordine de spirale, fiecare mai fină decât cea anterioară, și făcute din câte șapte spire circulare, care formează fiecare spiră a următorului nivel de spirală. Fiecare spirală este înfășurată într-un cerc, a cărui plan este la unghi drept față de direcția în care ordinul anterior al spiralei se înfășoară în acel punct. Spirala de ordin șapte este formată din șapte bule sferice de mărime egală și spațiate egal de-a lungul circumferinței unui cerc. Viziunii micro-psi a lui Leadbeater i-a apărut ca și cum spațiul însuși este un plenum și că UPA-ul este compus în cele din urmă din bule sau goluri sferice în această substanță, pe care el a denumit-o “koilon”, un cuvânt Grecesc, care înseamnă “gol”.

Super-corzi

Anumite probleme cu modelul coardă al hadronilor, a condus la mijlocul anilor 1970 la abandonarea acesteia. În primul rând, pentru a fi potrivite cu mecanica cuantică, fără rotație, sau “bosonice”, corzile trebuiau să aibă 26 de dimensiuni, în timp ce corzile rotitoare care reprezentau fermioni, necesitau doar 10 dimensiuni. Fizicienii nu au văzut nici o cale de reconciliere a teoriilor, necesitând diferite dimensiuni de spațiu-timp. În al doilea rând,


PES a Particulelor Subatomice

Fig. 8. Cele trei bucle majore ale unui UPA (din Chimia Ocultă (a 3-a ediție)).

Fig. 9. Înfășurările toroidale ale spirelor de ordin 5, 6 și 7 (Din Chimia Ocultă (a 3-a ediție)).


520 S. M. Phillips

modelul coardă conținea particule fără masă cu spin 1 și 2, nici un hadron nefiind descoperit. Chiar dacă cel din urmă era graviton, particula transmițând forța gravitațională – de ce această particulă ar trebui să se manifeste într-o teorie a forțelor tari – teoria a prezis că corzile trebuiau să fie de 20 de ori mai mici decât mărimea tipică a hadronilor, cât și să aibă modul vibrațional excitat, de 19 ori mai greu decât masa tipică de rezonanță a hadronilor. Fizicienii au început atunci să studieze teoriile câmpului particulelor punctiforme, care au incorporat “supersimetria”, adică o simetrie matematică care le permitea fermionilor și bosonilor să fie înrudiți ca și membri ai unui singur “super-câmp”. Schwarz și Green (1981, 1982) au generalizat acest studiu prin investigarea proprietăților super-simetrice, a particulelor punctiforme, sau a “super-corzilor”. Ei au făcut (1984) importanta descoperire despre așa numitele “anomalii cuantice” – o îndelungată problemă tehnică afectând teoriile câmpului particulelor punctiforme – că acestea au dispărut, dovedind că forța unificată a super-corzilor era transmisă de către 496 de bosoni de spin 1. Totuși, munca lor nu a explicat cum apar toate aceste particule. Freund a sugerat (1985) că o super-coardă ar trebui să rezulte din contracția la scale infinitezimal de mică a 16 din cele 26 de dimensiuni, inițial prezise de mecanica cuantică a coardelor bosonice. Simetriile acestui spațiu dimensional înalt, ar putea atunci genera acești bosoni. În vechiul model coardă, quarcii și sarcinile acestora, erau identificați cu capetele coardelor deschise (Figura 10a). În modelul coardă heterotic, dezvoltat de Gross, Harvey, Martinec și Rohn (1985, 1986) super-coarda este considerată ca o coardă închisă (Figura 10b) cu moduri de vibrație și mișcare independente la stânga și dreapta, sursele de sarcină a bosonilor gauge descoperite de Schwarz și Green fiind distribuite continuu pe întreaga coardă.

Fig. 10. Super-coardă deschisă și închisă.



Compactificarea Teoria super-coardă necesită ca șase din cele nouă dimensiuni spațiale ale

spațiu-timpului, să se extindă pe o scară infinit de mică. Ea nu poate încă specifica geometria și tipologia acestui spațiu cu șase dimensiuni, “compactificat”. Aceste proprietăți determină cum simetria exactă, originală, a forței super-coardă în cele 10 dimensiuni spațiu-timp, se sparge în simetriile cunoscute ale forțelor tari și electro-slabe. Deoarece simetria unificată este atât de mare, comparativ cu ultima, există multe căi în care aceasta poate fi ruptă. Prin urmare, multe tipuri de spațiu cuantificat ar trebui să fie conform cu modelul standard al fizicii particulelor. Un spațiu, pe care teoreticienii coardei l-au considerat inițial, datorită simplității acestuia, este torul cu șase dimensiuni, generalizarea 6-dimensională a familiarei gogoașe inel, în care fiecare din cele șase dimensiuni este un cerc 1-dimensional. Super-coarda este văzută aici ca înfășurare în jurul fiecărei dimensiuni circulare, toate fiind perpendiculare una la cealaltă, și pot avea sau nu aceiași rază. Numărul de spire pe care aceasta le înfășoară unei dimensiuni date este denumită “număr de înfășurare”.

UPA-ul ca Stare Subquarc a Super-corzii

Să comparăm descrierea buclelor dintr-un UPA cu imaginea super-corzilor închise sau corzilor bosonice și cu modelul 6-dimensional al spațiului compactat al super-corzilor. Următoarele similarități remarcabile există între considerațiile teoretice ale constituenților de bază ai materiei conform micro-psi și coardă:

Buclă Coardă

Curbă închisă; Curbă închisă;

Spirala circulară de ordin (n+1) se înfășoară de 7 ori în jurul fiecărei spirale de ordin n (n = 1,2,3,4,5,6) Spirala de ordin n+1 se înfășoară în cercuri a căror plane sunt la unghi drept față de planul conținând spirala circulară de ordin n (n = 1,2,3,4,5,6).

Se înfășoară de Nn ori în jurul a n dimensiuni circulare (n = 1,2,3,4,5,6) Nn este numărul pentru dimensiunea compactată n. Torul compactat 6-dimensional are șase dimensiuni circulare perpendiculare.

Aceste corespondențe sugerează:

1. O buclă este o coardă bosonică închisă, având 26 de dimensiuni (prezența “bulelor sferice în koilon” în cel de-al șaptelea ordin al spiralei, implică faptul că buclele se extind dincolo de cea de a șasea dimensiune, compactată, astfel încât ele trebuie să fie coarde cu 26 de dimensiuni, nu cu 10);

2. Ordinele spiralate de la 2 la 7 reprezintă înfășurarea unei coarde închise de 26 de dimensiuni, de aproximativ 6 dimensiuni circulare ale unui tor 6-dimensional, înfășurarea numărul Nn=7 fiind independentă față de dimensiunea compactată n;


522 S. M. Phillips

3. UPA-ul este o stare de subquarc a unei super-coarde compusă din 10 coarde, adică super-coarda este ea însăși un obiect compus.

A fost arătat mai devreme, în acest articol, că descrierea micro-psi a materiei, făcută de Besant și Leadbeater este conformă cu UPA-urile ca fiind subquarci. Natura raportată a buclelor din UPA-uri ca fiind asemănătoare corzilor, precum și înfășurarea toroidală a acestora de aproximativ șase ordine superioare de spirale, sugerează că UPA-urile pozitive și negative sunt stări de subquarci ale super-corzilor de chiralitate opusă. Dacă această interpretare este corectă, o super-coardă cu 10 dimensiuni este rezultatul compactării a 16 dimensiuni, nu a unei singure coarde cu 26 de dimensiuni, așa cum se concepe actualmente de către unii teoreticieni, ci a unui buchet de 10 asemenea corzi. Pentru unii fizicieni, această diferență prezisă trebuie să pară prea radicală pentru a fi încurajată. Dar ar putea fi prematur să respingem această posibilitate, deoarece teoria super-corzilor este încă în fază incipientă, neavând încă nici o formulare fundamentală, astfel încât conexiunea teoretică dintre super-corzi și corzile bosonice nu a fost încă stabilită. Până va fi, oricum, identificarea UPA-ului ca o super-coardă trebuie să rămână provizorie.

Referindu-se la fiecare buclă a unui UPA ca la un “fir”, Leadbeater a remarcat:

"Dacă unul din aceste fire este îndepărtat din atom6, și este desfășurat din forma lui spiralată, și întins pe o suprafață7 plată, se va vedea că el este un cerc complet – ca o bobină fără capăt înfășurată strâns. Această bobină este ea însăși o spiră conținând 1680 de spire; ea poate fi de-bobinată, și va face un cerc mult mai mare. Există în fiecare fir, șapte seturi de asemenea bobine sau spirale, fiecare mai fină decât precedenta, a căror proprii axe se află la unghiuri drepte. Procesul de de-bobinare succesivă a lor, ar trebui continuată până când vom obține un cerc enorm din cele mai mici imaginabile puncte, așezate ca și perlele pe o coardă invizibilă.”

Punctele la care se face referire aici sunt bulele care apar în koilon. Importanța cuvintelor subliniate de autor în acest citat din Chimia Ocultă este în primul rând, că, așa cum corzile închise sunt cercuri, topologic vorbind, așa sunt și buclele, în al doilea rând, că axele ordinelor succesive de spirale sunt perpendiculare, la fel ca și dimensiunile a șase toruri, iar în al treilea rând, că Leadbeater, pe bună dreptate a utilizat în 1907, metafora extremă de “coardă”, care apare frecvent în paginile jurnalelor actuale de cercetare a fizicii teoretice! Este improbabil ca asemenea corespondențe puteau apărea din coincidență, dacă descrierea unității fundamentale de materie ar fi fost născocită.

Fizicienii au renunțat la idea compactării torului 6-dimensional, deoarece ea dă naștere la grupuri simetrice gauge nerealiste și reprezentarea materiei în patru dimensiuni. Cercetările micro-psi ale lui Besant și Leadbeater, totuși, au indicat că quarcii nu sunt particule fundamentale, așa că ceea ce este nerealist la nivelul quarc, nu e necesar să fie la fel și la nivel subquarc, unde reprezentarea materiei și grupurile de simetrie gauge, care guvernează forțele subquarc nu trebuie să fie compatibile cu modelul fenomenologic standard, care se aplică

6O referire la “ultimul atom fizic”, sau UPA. 7Leadbeater desigur, vorbește metaforic aici.



forțelor dintre quarci. Așadar, faptul că structura spiralelor de nivel înalt ale UPA-urilor se conformează unui model de spațiu compactat, pe care teoreticienii corzilor îl consideră ca nerealist, nu pune nici o problemă, deoarece existența subquarcilor ar însemna că modelul standard actual și grupurile gauge asociate ale acestuia, nu sunt mai fundamentale decât teoria originală a lui Gell-Mann, care era bazată pe trei din șase quarci preziși de acest model.

În ciuda acestor încercări, Leadbeater nu a reușit examinarea unui electron, prin intermediul puterilor lui micro-psi. Motivul posibil pentru aceasta este în primul rând, că el ar fi putut cu ușurință să nu detecteze electronii, dacă aceștia au ordinul de mărime mai mic decât cel al subquarcilor, iar în al doilea rând, chiar și presupunând că el ar fi avut șansa să se focuseze pe electroni, el le-ar fi confundat cu UPA-urile, dacă, ca și stări diferite ale unei super-corzi, electronii și subquarcii, amândoi sunt alcătuiți din 10 bucle care apar la o inspecție micro-psi superficială, a fi aranjate similar.

Concluzii

Acest articol a prezentat evidențe (însumate în Tabelul 3) despre cum dovezile fizicii particulelor și a fizicii nucleare, sunt conforme cu pretinsa descriere psihică a particulelor subatomice. Datorită faptului că Besant și Leadbeater și-au încheiat observațiile lor cu mulți ani înainte ca cunoștințe științifice pertinente să devină disponibile, face ca munca lor să nu poată fi respinsă ca frauduloasă, odată ce această concordanță este acceptată. Nici criticii nu pot interpreta observații lor ca viziuni pre-cognitive ale ideilor și descoperirilor fizice viitoare. Dacă acesta ar fi fost cazul,

TABELUL 3 Câteva Anticipări Micro-Psi ale Ideilor și Descoperirilor Științifice.

Micro-Psi

1895: tripleți de hidrogen negativi și pozitivi observați în MPA-uri;

1908: meta neon (număr de greutate=22.33); axele UPA-urilor aliniate de câmpul electric; UPA-urile descrise ca buchete de “linii de forță” de “natură magnetică”; unele UPA-uri arătate ca și capete ale unei singure linii de forță; configurații de linii de forță sub formă de Y terminându-se pe UPA-uri; UPA-ul este compus din bucle închise; Spirala de ordin 1 formează aproximativ șase mici cercuri succesive;

1909: “illinium” (numărul de greutate = 146.66); ”masurium” (numărul de greutate = 100.1 );

1924: mișcarea precesională a “triunghiurilor de hidrogen” (protoni);

1932: „elementul 85” (numărul de greutate = 221.00); „elementul 87” (numărul de greutate = 222.55);

Știință

1964: modelul quarc propune compunerea nucleului din quarci pozitivi u și negativi d

1912: descoperit neon-22; 1933: monopolii magnetici discutați

de Dirac; 1970: modelul coardă al hadronilor;

quarcii considerați ca și capete ale corzilor sau tuburilor de flux;

1975: barionii considerați ca corzi sub formă de Y cu quarci la capetele ei;

1982: sugerare super-corzi închise; Studiat torul 6-d ca model de spațiu compactat;

1945: descoperit promețiu - 147; 1937: descoperit technețiu - 99; 1924: sugerare spinul nucleelor;

1940: descoperit astatiniu - 219; 1939: descoperit franciu - 223.


524 S. M. Phillips

ar fi fost de așteptat ca Besant și Leadbeater să descrie atomii conform modelului Rutherford-Bohr. Modelul nuclear al atomului a fost formulat de Rutherford în 1911, la doi ani după ce aceștia au încheiat investigația principală a MPA-urilor. Cu toate acestea, nici una dintre caracteristicile lor nu pot fi găsite în publicaţiile lor. În loc de a fi atomi, așa cum ar fi de așteptat dacă capacitatea micro-psi ar fi una actuală, MPA-urile sunt obiecte mult mai exotice, care așa cum se vede și în Figura 5, au compoziții și populații de UPA-uri, indicând că aceștia sunt compuși din quarci și subquarci sau din două nuclee atomice ale unui element. Aceasta le face mult mai asemănătoare cu ceea ce fizicienii nucleari numesc “nuclee compuse”, care sunt formate în laboratoarele de fizica înaltelor energii, prin coliziune și fuziune scurtă a două nuclee mișcându-se foarte repede. În plus, pre-cunoașterea nu i-ar fi condus pe Besant și Leadbeater să descrie anumite molecule chimice cum sunt cea de metan și benzen, sub o forma care intră în conflict cu chimia. Dacă ei au utilizat doar pre-cunoașterea, nu ar fi observat niciodată patru MPA-uri pentru care teoria atomică nu poate furniza nici un corespondent; ei ar fi înregistrat doar MPA-uri ale elementelor cunoscute. Faptul că cele mai multe din descrierile MPA-urilor făcute de ei, au fost publicate cu câțiva ani înainte ca fizicienii măcar să suspecteze că atomii au nuclee, exclude posibilitatea utilizării frauduloase de către aceștia a cunoștințelor științifice despre compoziția nucleelor, în termeni de protoni neutroni și număr de masă, deoarece atunci nu existau asemenea informații, Chadwick descoperind neutronul abia în 1932, douăzeci și patru de ani după ce a apărut prima ediție a Chimiei Oculte. Nu pare a exista nici o explicație normală sau alternativ paranormală a corelației dintre fizica modernă și observațiile lor aparent vechi de 100 de ani, ale particulelor subatomice, alta decât cea că Besant și Leadbeater cu adevărat au descris aspecte ale lumii microscopice prin intermediul PES, chiar dacă acestea a fost deranjate de activitatea de observație paranormală.

Bibliografie

1 - Besant, A. & Leadbeater, C. W. (1908). Occult Chemistry (1st edition). Adyar, India: Theosophical 2 - Publishing House. 3 - Besant, A. & Leadbeater, C. W. (1919). Occult Chemistry (2nd edition). London: Theosophical Publishing House. 4 - Besant, A. & Leadbeater, C. W. (1951). Occult Chemistry (3rd edition). Adyar, India: Theosophical Publishing House. 5 - Fredriksson, S. & Jandel, M. (1982). Diquark deuteron. Physical Review Letters, 48, 14. 6 - Freund, P. G. 0. (1985). Superstrings from 26 dimensions. Physics Letters, 151B, 387. 7 - Green, M. B. & Schwarz, J. H. (1981). Supersymmetric dual string theory. (11): vertices and trees, Nuclear Physics, B198,252. 8 - Green, M. B. & Schwarz, J. H. (1982). Supersymmetrical string theories. Physics Letters, 109B, 444. 9 - Green, M. B. & Schwarz, J. H. (1984). Anomaly cancellations in supersymmetric D = 10 gauge theory and superstring theory. Physics Letters, 149B, 117. 10 - Greiner, W. & Stocker, H. (1985). Hot nuclear matter. Scientvic American, 252, 1,58. 11 - Gross, D. J., Harvey, J. A., Martinec, E. & Rohm, R. (1985). Heterotic string theory (I). Free heterotic string. Nuclear Physics, B256,253.



12 - Gross, D. J., Harvey, J. A., Martinec, E. & Rohm, R. (1986). Heterotic string theory (11). The interacting heterotic string. Nuclear Physics, B267,75. 13 - Jinarajadasa, C. (1946). Occult Chemistry Investigations. Adyar, India: Theosophical Publishing House. 14 - Lovelace, C. (197 1). Pomeron form factors and dual Regge cuts. Physics Letters, 34B, 500. 15 - Lyness, D. D. & Hodson, Geoffrey (1959). Clairvoyant Investigations (unpublished). 16 - Phillips, S. M. (1979). Composite quarks and hadron-lepton unification. Physics Letters, 84B, 133. 17 - Phillips, S. M. (1980). Extrasensory Perception of Quarks. Wheaton, Ill., USA.: Theosophical Publishing House. 18 - Phillips, S. M. (1994). ESP of Quarks and Superstrings (to be published). 19 - Puthoff, H. E. & Targ, R. (1979). Mind-Reach. New York: Delacorte. 20 - Satz, H. (1986). The quark plasma. Nature, 324, 116. 21 - Taimni, I. K. (1965). The Science of Yoga. Adyar, India: Theosophical Publishing House. 22 - Tze, H. C. & Ezawa, Z. F. (1975). Triality monopoles, hadronic vortices and the Yang-Mills connection. Nuclear Physics, B 100, 1. 23 - Tze, H. C. & Ezawa, Z. F. (1976). Global signatures of gauge invariance: vortices and monopoles. Physics Review, D14, 1006. 24 - Wood, Ernest (1965). Yoga. England: Penguin Books.


Documents

1995 - Stephen M. Phillips - Percepția Extrasenzorială a Particulelor Subatomice. Evidențe Istorice