1Curs1_2_FIZIO_2

Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi

FIZIOLOGIE II

CURS PENTRU STUDENŢII DIN ANUL II

Conf.dr. Geta PAVEL

„Medicina cere sacrificii mari, ea nu

admite împărţire. Ea cere anumitor

oameni sa-i consacre întreaga lor

existenţă, întreaga lor inteligenţă şi

întreaga lor muncă”

Charles Richet

MOTTO:

Cunoaşterea patologiei presupune cunoaşterea

fiziologiei unui organism (plantă, animal sau om).

Funcţiile organismelor animale sunt:

Funcţii pentru supravieţuirea individului - de

relaţie şi de nutriţie (clasificare clasică)

Funcţia pentru perpetuarea speciei – de

reproducţie.

Funcţiile de nutriţie şi funcţia de reproducţie fac

obiectul prezentului curs.

12.03.2013 MEDIUL INTERN - Geta PAVEL 3

O clasificare relativ nouă a funcţiilor de

nutriţie este următoarea:

• Funcţiile de transport şi apărare

(realizate de mediul intern, sistemul cardio-

vascular şi sistemul limfatic).

• Funcţiile de digestie, respiraţie,

excreţie (realizate de aparatul digestiv,

respirator, urinar, care impreună menţin

homeostazia mediului intern (energetică,

termică, hidrică, electrolitică, acido-bazică).


Cap.1. Mediul intern al organismului

animal. Circulaţia sângelui. Sistemul limfatic

Cap.2. Digestia

Cap.3. Respiraţia

Cap.4. Metabolismul energetic şi

termoreglarea

Cap.5. Excreţia

Cap. 6. Reproducţia


Cap.1. Mediul intern al organismului

animal.

Circulaţia. Sistemul limfatic

• Fiziologia sângelui:

• Fiziologia sistemului cardio-vascular

• Fiziologia sistemul limfatic


Noţiunea de mediu intern şi homeostazie

• Noţiunea de mediu intern – Cl. Bernard (1856) –

sânge şi lichid interstiţial.

• Ulterior, s-au inclus şi lichidele transcelulare

(lichidul peritoneal, lichidul pleural, lichidul sinovial;

LCR; umoarea apoasă) şi limfa.

• Noţiunea de homeostazie – Cannon (1932) –

menţinerea constantă a compoziţiei mediului intern.

• Lichidele organismului circulă în permanenţă pentru

a asigura funcţia normală a celulelor.

• La realizarea homeostziei participă : ap. digestiv,

pulmonii, rinichii, sist.circulator.


Echilibrul hidric al organismului

– Apa este indispensabilă vieţii, fiind:

• solvent şi mediu de desfăşurarea a reacţiilor de biosinteză

şi biodegradare;

• element esenţial în realizarea proceselor de excreţie şi

secreţie.

– Apa reprezintă 60 % din greutatea corpului (o

cantitate mai mare la organismele tinere) şi este

repartizată în două compartimente:

• Comp. intracelular – 40 %: citoplasma tuturor celulelor;

• Apa extracelulară – 20 %, reprezentată de :

– Apa mediului interstiţial – mediul de viaţă al celulelor;

– Apa intravasculară – plasma sanguină, limfa;

– Apa lichidului transcelular.


Echilibrul hidric al organismului

– Echilibrul hidric al organismului este factorul decisiv al

homeostaziei generale – osmolaritatea şi echilibrul ionic fiind dependente de menţinerea constantă a volumului de apă.

– Balanţa apei în organism)e asigurat (ă) de

• Aportul de apă

• Eliminerea apei

– Aportul de apă este asigurat de:

• surse exogene: apa ingerată şi din alimente

• endogene: apa metabolică (catabolismul nutrienţilor)

– Din 100 g lipide -119 g apă;

– Din 100 g glucide – 56 g apă;

– Din 100 g proteine – 45 g apă.

– Eliminarea apei – pe cale renală (controlată neuroumoral), dar şi digestivă, pulmonară, cutanată sau prin producţii.


Fiziologia sângelui

Sângele nu este numai un lichid, ci reprezintă un ţesut mezenchimal, alcătuit dintr-o parte lichidă (plasma) şi o parte celulara (elemente figurate).

Volumul sanguin (volemia)

Volemia constituie volumul total de sânge din organism (la 1 Kg revin 60-90 ml sânge).

Volumul de sânge se calculează în funcţie de greutatea corporală, reprezentând în medie 7,5 % din greutatea corpului, cu variaţii între 5,5-9,2 %

(în funcţie de specie, vârstă, stare fiziologică).


Volemia

Repartiţia volumului sanguin în organism:

• 85 % în rezervorul de joasă presiune: cord, vene, capilare, circulaţia pulmonară

• 15 % în rezervorul de înaltă presiune: sistemul arterial.

Dintre organe, ficatul şi splina constituie adevărate rezervoare sanguine.

In repaus, nu circulă întreaga cantitate de sânge, ci doar 55 %, restul de 45 % din volumul sanguin stagnează în sistemul venos.

In activitate, se produce o redistribuire sanguină, fiind mai bine irigate organele solicitate (active).


Volemia

Reglarea volemiei – menţinerea constantă a volumului sanguin se face prin:

• Mecanism presional (forţe ce acţionează intracapilar şi interstiţial):

• Mecanism renal (cresterea sau scaderea diurezei)

• Mecanism nervos (reflexe de refacere a volemiei, prin voloceptori cardiaci)

• Mecanism umoral (ADH-ul şi aldosteronul controlează volumul sanguin prin variaţiile osmolarităţii)


Compoziţia sângelui

• Componentele sângelui:

– Plasma:

» substanţe organice

» şi anorganice

– Elementele figurate:

» Hematii (eritrocite, globule roşii);

» Plachete sanguine (trombocite).

» Leucocite (globule albe);




Funcţiile sângelui

• Funcţiile sângelui:

– Transport (nutritie, respiratie, excretie)

– Homeostazie (termoreglare, echilibrul

hidro-electrolitic, acido-bazic, etc.)

– Apărare (prin elemente celulare - leucocite,

proteine - anticorpi)

– Reglare si control

– Hemostaza fiziologica


Proprietăţile fizico-chimice

ale sângelui

–Culoarea

–Gustul

–Mirosul

–Densitatea 1,042-1,060



ale sângelui

• Presiunea osmotică (osmolaritatea)

– menţinerea constantă a Pos reprezintă

izotonia.

5300 mmHg

• Presiunea oncotică (coloid-osmotică)

25-30 mmHg



ale sângelui

• pH sanguin 7,30-7,57

– Mentinerea constanta a pH-ului (ioni de H+)

se numeste izohidrie (echilibru acido-bazic)

– Sistemele tampon: ex. bicarbonat/acid

carbonic; hemoglobină redusă/hemoglobinat

de potasiu; proteine acide/proteine alcaline

• Raportul plasmă-elemete figurate (hematocrit)

• Vâscozitatea sângelui -de 3-5 ori a apei


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bicarbonat&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Acid_carbonic

http://ro.wikipedia.org/wiki/Acid_carbonic

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hemoglobin%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Proteine

Hematocritul (raportarea procentuală a volumului globular la volumul total

de sânge): A – normal; B – pacient cu anemie; C – pacient cu poliglobulie.

(E)

(L şi T)



Elementele figurate ale sângelui

• Eritrocitele (hematii, globule roşii)

• Leucocitele (globule albe)

• Trombocitele (plachete sanguine)


Eritrocitele

• Sunt esenţiale pentru viaţă, deoarece asigură

transportul gazelor respiratorii şi menţin

echilibrul acido-bazic.

– ERITROPOEZA

– ELEMENTELE FUNCŢIONALE ALE ERITROCITELOR

– FUNCŢIILE ERITROCITELOR


Eritropoeza

Pentru menţinerea relativ constantă a numărului de eritrocite, în organism există un echilibru dinamic între:

- eritropoeza

- eritroliza

• Eritropoeza este procesul de proliferare şi diferenţiere specifică a elementelor ce compun seria roşie.

• Procesul se desfăşoară în perioada prenatală în foiţa mezoblastică a sacului vitelin, ficat, splină şi măduvă osoasă, iar în perioada postnatală numai în măduva hematogenă care la adult persistă doar în corpul vertebrelor, coaste, stern şi cavităţile spongioase ale epifizelor oaselor lungi.


Eritropoeza

• Formarea eritrocitelor începe de la celula primordială suşă (stem), pluripotentă numită hemocitoblast .

– Din hemocitoblast se pot diferenţia celulele stem orientate pe una din liniile celulare sanguine:

• Eritrocitară

• Leucocitară

• Trombocitară

• Procesul de diferenţiere eritrocitară se desfăşoară sub acţiunea eritropoetinei, hormon produs de rinichi, ce acţionează asupra celulelor stem orientate eritroblastic.

• Astfel, de la celulele imature, mari, nucleate reunite sub termenul global de eritroblaşti (rubricite) se ajunge prin procese de proliferare şi maturaţie la celulele mici, mature încărcate cu hemoglobină, numite eritrocite (hematii).


Hematopoeza globală

12.03.2013 26

Implicarea rinichiului în eritropoeză


Stadii de dezvoltare a eritrocitelor

(în MOH)

1. proeritroblast (rubriblast),

2. eritroblast (rubricit) bazofil

3. eritroblast (rubricit) policromatofil

4. eritroblast oxifil (metarubricit)

5. reticulocit

6. eritrocit (hematie)


1 2

3

4 5 6


Pe măsura dezvoltării liniei celulare eritrocitare, se

produc o serie de modificări:

1. celulele îşi reduc dimensiunile

2. nucleul acestora se micşorează

3. cromatina nucleară se condensează,

în final picnoză şi expulzare

4. Celulele pierd organitele şi se

încarcă cu Hb.


Sinteza Hb are loc în stadiile celulare intermediare


Eritropoeza normală

• Pentru o producţie normală de eritrocite este nevoie de un raport corespunzător de substanţe plastice şi coenzime:

• proteine,

• Fe, Cu, Zn,

• vitaminele B12, B6, B2, C, acid folic.

• Eritropoeza dureaza 7 zile, dintr-un proeritroblast formându-se aproximativ 16 eritrocite mature.

• Reticulocitul este o formă intermediară cu durata de viaţă de 1-3 zile, parte în maduvă şi parte în sângele circulant. Trecerea reticulocitului din măduvă în sânge – eritrodiabaza - se face prin mişcări active de diapedeză, cu ajutorul pseudododelor pe care le emit. Transformarea reticulocitului în eritrocit este urmarea procesului de maturare, caracterizat prin dispariţia mişcărilor, pierderea tuturor organitelor prin autofagie, umplerea suplimentară cu Hb.

• Numărul reticulocitelor din sânge este un indice al eficienţei eritropoiezei (procentul normal 0,5-2,5 %).


Structura morfofuncţională a eritrocitelor

• Eritrocitul este o celulă modificată profund pentru

indeplinirea cu eficienţă maximă a funcţiei sale principale: transportul gazelor respiratorii.

• Forma – Eritrocitul este celula nucleată şi elipsoidală la

amfibieni, peşti şi păsări şi lipsită de nucleu la mamifere la care are forma unui disc biconcav, cu grosime mai redusă în centru, iar din profil are forma unei haltere sau a unui piscot cu marginile îngroşate sau rotunjite.

– Forma este adaptată la funcţia de transport al gazelor, ea conferind celulei maximum de suprafaţă pentru un volumul redus.



Compoziţia chimică

– Citosolul eritrocitelor conţine apă 60%,

proteine, lipide, glucide, enzime, vitamine,

săruri minerale.

• Enzimele din citosolul eritrocitar, în număr de

peste 50 sunt reprezentate de: anhidraza

carbonică, fosfataze, catalază, peroxidază,

acetilcolinesterază, etc. Ele reglează diversele

procese metabolice, esenţiale pentru

supravieţuirea şi buna funcţionare a eritrocitului.

• Dintre proteine, cel mai important component este

hemoglobina (33-35%).


Hemoglobina

• Hemoglobina este principalul pigment respirator.

• Hemoglobina este o cromoproteină formată din globină 96% - componenta proteică - şi hem – o metaloporfirină în care fierul este bivalent.

• Globina - componenta proteică, este alcatuită din patru lanţuri polipeptidice, identice două câte două, care dau naştere mai multor tipuri de hemoglobină:

– hemoglobina adultului, formată din două lanţuri α cu câte 141 aminoacizi şi două lanţuri β cu câte 146 aminoacizi;

– hemoglobina fetală, formată din două lanţuri α şi două lanţuri γ;

• Hemul este o protoporfirină în care Fe2+ face ca molecula de hemoglobină să fie o structură dinamică, un fel de plămân molecular care realizează fixarea, transportul şi eliberarea oxigenului. Este deci partea fiziologică activă datorită proprietăţii de a se combina reversibil cu oxigenul – oxihemoglobina.



Hemoglobina

• Alte combinaţii ale Hb:

– Carbamat de hemoglobină sau carbhemoglobina (combinaţia cu CO2) – una din formele de transport al CO2 de la ţesuturi la pulmoni;

– Carboxihemoglobina este combinaţia hemoglobinei cu oxidul de carbon.

• Afinitatea hemoglobinei pentru CO este de 210 ori mai mare decât pentru O2. Prezenţa CO în aerul atmosferic în proporţie de 0,1% blocheaza 50% din cantitatea de hemoglobină. La o concentratie de 70-80%, produce moartea.

– Sulfhemoglobina este un produs de denaturare oxidativă a hemoglobinei, în care O2 se combină cu S din diverse toxice. Este un compus nedisociabil, bine suportat de organism care dispare din sânge prin liza eritrocitelor.

– Methemoglobina este o hemoglobină oxidată în care Fe2+ se transformă în Fe3+ şi compusul pierde capacitatea de a fixa oxigenul (intoxicaţii cu nitriţi, nitraţi, etc.).


Hemoglobina

• Sinteza hemoglobinei necesită:

– un aport suficient de proteine pentru a asigura cantitatea de aminoacizi ce compun lanţurile globinice

– Fe2+, care are rol de substrat şi catalitic;

– cupru, care favorizează absorbţia fierului, intreţine viabilitatea eritrocitelor şi hematopoeza;

– cobalt şi nichel care produc stări uşoare de anoxie care stimulează secreţia de eritropoetină ;

– acidul clorhidric din stomac, care acţionează indirect prin reducerea Fe3+ în Fe2+;

– vitamine: acidul folic, B12, C, PP şi B6, care participă atât ca stimulatori ai eritropoezei, cât şi ai activităţii enzimatice din eritrocitul adult;


Hemoglobina

• Cantitatea de hemoglobină variază în funcţie de

specie (vezi LP).

• In cadrul speciei, Hb prezintă limite de variaţie în

funcţie de:

– vârstă,

– stare fiziologică,

– sex,

– stare de intreţinere.

• In general, valorile Hb sunt cuprinse intre 8 – 18 g/dl

pentru majoritatea speciilor de animale.


Proprietăţile fizico-chimice ale E

1. Deformabilitatea este capacitatea de adaptare a formei eritrocitelor la forţele mecanice.

Această proprietate e posibilă datorită unei proteine specifice spectrina.

Circulaţia eritrocitelor în sectorul microcirculaţiei şi schimbul de gaze, apă şi electroliţi au la bază această proprietate.

2. Dispunerea în fişicuri sau rulouri sau agregarea eritrocitara este proprietatea eritrocitelor de a se lipi între ele sub formă de trenuri de eritrocite separate de boluri de plasmă, fiind forma de circulatie in capilare.

Dispunerea in fişicuri este o proprietate reversibilă şi depinde atât de eritrocite, cât şi de concentraţia plasmatică a albuminelor, globulinelor, fibrinogenului şi dextranilor.

Lungimea rulourilor influenţeaza semnificativ viteza de sedimentare a hematiilor (VSH-ul) – vezi LP.


Proprietăţile fizico-chimice ale

eritrocitelor

3. Rezistenţa globulară este capacitatea eritrocitelor de a rezista la agresiuni traumatice, chimice şi osmotice.

Rezistenţa globulară (osmotică) depinde de:

– vârsta celulei (durata normală de viaţă fiind cuprinsă între 20-150 zile în funcţie de specie);

– pH-ul mediului: în cel alcalin rezistenţa este mai mare decât în cel acid;

– tonicitatea mediului de suspensie (osmolaritatea) - in mediile hipotone eritrocitele se distrug, la început cele uzate şi îmbătrânite (rezistenţă osmotică minimă), iar când hipotonia este severă se distrug toate eritrocitele (rezistenţă osmotică maximă).


Proprietăţile fizico-chimice ale

eritrocitelor

4. Stabilitatea suspensiei eritrocitelor în plasmă Stabilitatea sistemului sanguin, adică tendinţa naturală a

eritrocitelor de a se opune sedimentării, depinde de următorii factori:

- circulatia sângelui, factor principal care menţine dispersia E.

- incărcătura electrică a celor două faze (lichidă şi solidă) şi diferenţa de potenţial dintre ele.

- E au la suprafată sarcini negative şi se resping reciproc, iar

- plasma are o încărcătură dependentă de raportul albumine/globuline.

(Albuminele au sarcini negative şi măresc stabilitatea sistemului prin respingere, iar globulinele au sarcini pozitive, măresc încărcătura pozitivă a plasmei)

Valorile crescute ale parametrilor sanguini precum: Ht, vâscozitate, măresc si stabilitatea sistemului sanguin, opunându-se astfel sedimentării.


Eritremia. Constantele eritrocitare

derivate

• Numărul eritrocitelor (eritremia) este de ordinul milioanelor pe mm3 de sânge, – Variază în funcţie de:

• Specie: 2,9 mil/mm3 sânge la găină şi 11 mil/mm3 la ovine şi caprine,

• Sex : hormonii androgeni stimulează eritropoeza, iar estrogenii diminuă eritropoeza (eritremia este mai mare la masculi decat la femele).

• Vârsta, stare fiziologică, variaţiile presiunii atmosferice

– Creşterea temperaturii mediului ambiant, efortul fizic, emoţiile determină

creşterea eritremiei prin mărirea citodiabazei şi golirea depozitelor prin splenocontracţie.

• Constantele eritrocitare derivate sau indicii eritrocitari oferă relaţii asupra mărimii, formei şi încărcăturii cu hemoglobină a hematiilor. – VEM,

– HEM,

– CHEM (vezi LP).


Reglarea eritropoezei

• Reglarea eritropoezei la necesităţile de oxigen ale organismului se face predominant prin mecanisme umorale.

• Reglarea umorală a eritropoezei este realizată printr-un mecanism de "feed-back" care acţionează între rinichi şi maduva osoasă, mecanism dominat de eritropoetină.

• Stimulul fiziologic cel mai puternic care determină sinteza renală de eritropoetină este hipoxia tisulara renală. Prin acest mecanism, eritropoeza creşte de 7-8 ori în caz de pierderi mari de eritrocite.

• La aceste procese participă concomitent, cu acţiune secundară hormonii androgeni, glucocorticoizi, tiroidieni, ACTH, STH şi prolactina.


Reglarea prin feed-back a eitropoezei

Rinichiul percepe

hipoxia si sigura

producerea sporită a

eritropoetinei

Eritropoetina

acţionează asupra

precursorilor

eritrocitari din MOH –

creşte nr.de E Rinichiul percepe

creşterea oxigenării

tisulare

Rinichiul reduce

producţia de

eritropoetină


Altitudine,

reducerea O2

atmosferic


Eritroliza

• Eritrocitele circulante au o durată de viaţă cu variaţii foarte largi, în funcţie de specie, cuprinse între 20-160 zile. – După această vârstă ele se hemolizează.

– Distrugerea eritrocitelor se produce în interiorul circulaţiei generale, cât şi în afara acesteia, sediul extravascular reprezentat de sistemul reticuloendoterial (splină, ficat, maduvă osoasă) unde procesul de hemoliză fiziologică este preponderent.

• Eritrocitele uzate fiziologic sau cele lezate patologic (modificări ale membranei eritrocitare) sunt fagocitate.


Distrugerea celulelor roşii. Hematiile

batrâne sau anormale sunt fagocitate

de macrofage în splină şi ficat. Hb se

separă în globină şi hem. AA rezultati

din globină, ca şi Fe din hem sunt

produşi reutilizabili, iar pigmenţii biliari

(bilirubina) rezultaţi prin catabolizarea

Hb sunt excretaţi prin bilă.


Funcţiile eritrocitelor

1. Funcţia de transport a gazelor, realizată cu ajutorul hemoglobinei care transportă O2 şi o parte din CO2 rezultat din arderile tisulare (detalii la cap. Fiziologia aparatului respirator).

2. Funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic, datorită aproape exclusiv hemoglobinei care prin sistemele tampon minimalizează fluctuaţiile mari ale ionilor de hidrogen şi carbonici. Tamponarea CO2 are loc în cea mai mare parte în eritrocit.

3. Eritrocitele au rol în realizarea grupelor sanguine.


Grupele sanguine

• Pe mambrana eritrocitelor se găsesc diverse tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice. Se numesc

– aglutinogeni

• Acestora le corespund anticorpi plasmatici specifici, care aparţin Ig M, mai rar Ig G. Se numesc

– Aloanticorpi naturali sau aglutinine, iar uneori hemolizine.

• Aglutinogenii sunt determinaţi de factori genetici (gene) şi pe baza lor se face clasificarea grupelor sanguine.

• La acelaşi individ nu coexistă simultan aglutinogenul şi aglutinina corespunzatoare pentru că se exclud reciproc.

• Apartenenţa la o grupă sanguină este aceeaşi pentru toată viaţa. Aglutinogenii se transmit la descendenţi, ceea ce este util în selecţia animalelor, stabilirea paternităţii, a originii raselor de animale etc

• In imunohematologie, transfuziile şi gestaţia sunt considerate modalităţile de introducere de noi substanţe antigenice în organism. Apar astfel anticorpi impotriva celorlalte antigene de grupă, proces numit izoimunizare sau aloimunizare.


Grupele sanguine la om:

- sistemul AB0 : 4 grupe (tipuri) sanguine

- sistemul Rh: Rh +; Rh -


Sistemul Rh. In populaţia umană, 85 % dintre indivizi au antigenul

Rh pe suprafaţa hematiilor – Rh pozitivi, restul de 15 %, fiind Rh

negativi. Antigenul Rh se moşteneşte exclusiv de la tată.

In mod normal nu există anticorpi anti-Rh. In două situaţii, se pot

produce aceşti anticorpi:

- în transfuzia de sânge de la Rh + la Rh - ; persoana Rh

negativă produce anticorpi anti-Rh.

- în gestaţie, când produsul de concepţie este Rh pozitiv, iar

mama Rh negativă; mama sintetizează anticorpi anti Rh (de regulă

la naştere, datorită fisurilor placentare). In acest caz, pericolul îl

constituie apariţia unei reacţii Atg-Atc la următoarea gestaţie, când

mama poartă un nou fetus Rh+. Apare astfel boala numită

eritroblastoză fetală.


Grupele sanguine la animale

• La câine se întâlnesc 8 grupe sanguine (15 factori antigenici) denumite astfel:

– DEA 1 - 8 (Dog Erythrocyte Antigens) în sistemul de identificare european;

– A 1 – A 8, în sistemul de identificare american.

Mai nou, s-au identificat 9 grupe sanguine, după sistemul japonez.

Anticorpii naturali sunt la un titru extrem de scăzut (sub 1/8). De aceea la o primă transfuzie nu apar accidente hemolitice.

Se produce însă izoimunizarea, ceea ce explică accidentele la o a doua transfuzie.

Grupa A este cea mai complexă şi cea mai imunogenă, având 3 subtipuri: A1, A2, A3.

Cele mai multe accidente transfuzionale la câine s-au observat cu antigenii A1 şi A2.



• La pisică, s-au identificat pe suprafaţa hematiilor doar două

antigene: A şi B, care determină 3 fenotipuri (grupe): A (cea mai

frecventă); B (rară); AB (f. rară).

– Ca şi la om, pisicile au anticorpi naturali, impotriva celorlalte

grupe sanguine (aloanticorpi).

• Pisicele din grupa A au anticorpi anti-B la un titru scăzut

(sub ½);

• Pisicile din grupa B au anticorpi anti-A la un titru ridicat

(peste 1/64), cu efect aglutinant si hemolizant.

• Pisicile AB nu au aloanticorpi.

Accidentele transfuzionale se produc la pisica de la prima

transfuzie, chiar a unei cantităţi mici de sânge, dacă

primitorul şi donatorul sunt din grupe diferite.

La pui din grupa A, cu mama din grupa B, apare izoeritroliza

neonatală (deoarece anticorpii anti A trec în colostru).



• La taurine, s-au identificat peste 84 aglutinogeni care au fost sistematizaţi în 12 sisteme de grup sanguin. Serul sanguin conţine aglutinine în număr redus şi în concentraţie mică. – Suportul factorilor este o singura genă pentru fiecare grup sanguin.

Sistemul de grup sanguin este caracteristic rasei şi prezintă corelaţii semnificative cu indicii de producţie.

• La cabaline, există 16 aglutinogeni, sistematizaţi în 8 grupe sanguine.

• La ovine s-au descoperit 35 de aglutinogeni, sistematizaţi în 7 grupe sanguine, iar la caprine există 5 grupe sanguine.

– La mânji, viţei şi purcei s-au întâlnit boli hemolitice neonatale, datorită

existenţei unor antigeni hematici asemănători celor de tip Rh de la om.


Documents

1Curs1_2_FIZIO_2