2 Regi 1:1 · 2019-08-11 · Orientul antic era ceva obişnuit să se revolte pentru independenţă după moartea unui împărat. Pentru continuarea naraţiunii privind Moabul, vezi

2 Regi 1:1 1. Moab se răzvrăteşte. A doua carte a Regilor continuă cu naraţiunea despre domnia lui Ahazia, începută în 1Regi 22.51. În felul acesta, despărţirea dintre prima şi a doua Regi în acest punct este cu totul arbitrară.

David adusese Moabul la vasalitate (2Samuel 8:2). După acest eveniment, Scriptura tace pentru un timp cu privire la soarta Moabului. Probabil că ţara şi-a recăpătat independenţa în timpul tulburărilor care au rezultat după moartea lui Solomon. Conform cu Piatra Moabită (vezi nota adiţională despre cap. 3), Omri şi Ahab au asuprit Moabul. Dar moartea lui Ahab şi boala lui Ahazia au dat Moabului ocazie să se revolte. În Orientul antic era ceva obişnuit să se revolte pentru independenţă după moartea unui împărat. Pentru continuarea naraţiunii privind Moabul, vezi 2Regi 3,4-23.

2 Regi 1:2 2. Ahazia a căzut. Probabil că împăratul privea pe fereastră, de la unul dintre etajele palatului său (vezi cap. 9:30). Pe acea vreme, în Răsărit, ferestrele erau închise prin zăbrele de lemn întreţesut, care se deschideau în afară; deci, dacă nu erau bine fixate, cineva care se rezema de ele, putea uşor să cadă în afară.

Baal-Zebub. În mod literal, „domnul muştelor”. În Orientul antic, zeilor-muscă li se aducea închinare. În NT, Baal-Zebub este prinţul demonilor (Matei 10:25; 12:24; Marcu 3:22; Luca 11:15, 18, 19). Majoritateamanuscriselor greceşti ale NT, conţin forma Beelzeboul Beelzeboul, care înseamnă „domnul este prinţ”. În textele de la Ras Samra (vezi Vol. I, pag 128), se găseşte o formă asemănătoare cu cea din NT, şi anume zbl b`l arş zbl b’l ars\. Amintirea acestei zeităţi în texte atât de vechi ca cele de la Ras Samra, mărturiseşte despre marea ei vechime.

Ecron. Cea mai nordică cetate din cele cinci cetăţi filistene. Zeul Ecronului se presupunea că dă informaţii despre evenimentele viitoare, astfel că era consultat pe scară largă.

2 Regi 1:3 3. Îngerul. Aceasta n-a fost prima apariţie a unui înger, lui Ilie. Cu ocazia fugii profetului de Izabela, îngerul Domnului i se arătase spre a-l mângâia şi întări pe fugarul descurajat (1Regi 19:5,7). Îngerul îl îndrumă să meargă să întâlnească pe solii împăratului suferind, care, în strâmtorarea lui, îi căuta pe zeii păgânilor. Ceva mai târziu, îngerul i se arată din nou lui Ilie, instruindu-l să se învoiască faţă de cererea lui Ahazia (2Regi 1:15).

De vă duceţi să întrebaţi. În timpul domniei tatălui său, Ahazia a fost martor la multele lucrări minunateale lui Dumnezeu. El cunoştea prea bine puterea lui Dumnezeu de a ajuta şi mai ştia şi că asupra păcătoşilor s-au abătut judecăţi teribile. A se întoarce acum la zeul Ecronului însemna pentru el a lepăda pe Iehova şi a invita ca judecăţi să vină asupra lui.

2 Regi 1:4 4. Ci vei muri. Aceia care se întorc de la adevăratul Dumnezeu spre zeii păgânilor, nu găsesc viaţă, ci moarte. Numai Dumnezeu este autorul vieţii şi stă în puterea Lui să vindece şi să refacă. Când Satana, prin sisteme de religie falsă, făgăduieşte să vindece, aceasta este numai pentru a aduce pe oameni sub stăpânirea voinţei lui crude, ca începând de aici înainte, să-i stăpânească cu o putere care pare imposibil de înfrânt.

2 Regi 1:5 5. Pentru ce v-aţi întors? Când solii s-au întors aşa de repede din misiunea lor, Ahazia ştia că ei n-au putut să-şi încheie călătoria lor până în Ecron şi dorea să cunoască motivul.

2 Regi 1:6 6. Un om. Solii fie că n-au reuşit să recunoască pe Ilie, fie că au socotit că e mai bine să nu-i spună împăratului cine a fost acela care trimisese avertizarea.

De trimiteţi să întrebe. Trimiterea de către Ahazia a unei delegaţii să întrebe pe zeul Ecronului a avut drept scop să arate deschis şi în public dispreţ pentru Iehova. Aceasta era o insultă adusă Maiestăţii cerului, care nu trebuia lăsată nemustrată. Israel trebuia să cunoască că zeii filistenilor erau fără putere spre a ajuta în

ceasul strâmtorării şi că Iehova încă se mai afla pe tronul Său.

2 Regi 1:7 7. Ce înfăţişare avea...? De îndată ce solia a fost prezentată, Ahazia putea să ştie că aceasta putea să vină numai de la Ilie, pentru că cine altcineva ar vorbi cu astfel de siguranţă şi curaj? Împăratul cunoştea bine înfăţişarea profetului, de aceea are nevoie de descriere spre a stabili identificarea.

2 Regi 1:8 8. Îmbrăcat cu o haină de păr. (În engleză, a hairy man = ”un om păros”.) Probabil cuvintele înseamnă un om cu bucle de păr, barbă deasă şi, în general, păr bogat sau se poate referi la îmbrăcămintea de păr a lui Ilie.

O curea. Aceasta era o îmbrăcăminte aspră, de piele. De obicei, evreii purtau îmbrăcăminte de lână sau in, care erau moi şi confortabile, dar acestea n-ar fi fost potrivite pentru Ilie, în situaţiile dificile în care el era obligat să trăiască. Ioan Botezătorul a purtat o îmbrăcăminte din păr de cămilă şi un brâu de piele (Matei 3:4),la fel ca înaintaşul său.

2 Regi 1:9 9. O căpetenie de cincizeci. Ahazia îl ura, dar se şi temea de profet. Solia de pedeapsă nu l-a adus pe împărat la pocăinţă. El ştia că era un om pe moarte, dar era plin de amărăciune şi mânie şi era hotărât să trimită după profet pentru ca, dacă era posibil, să îndepărteze judecata ameninţătoare. A fost trimisă o ceată de cincizeci de oameni înarmaţi spre a intimida pe profet.

2 Regi 1:10 10. Foc din cer. Ameninţarea lui Ahzia in efortul de a-l convinge pe Ilie să retracteze pronunţarea pedepsei era nebunească. Aceasta dovedeşte că el a îndrăgit aceea atitudine cum făcuse şi tatăl său. Ahab l-a făcut pe Ilie răspunzător pentru dezastruoasa secetă din Israel (1Regi 18:17). Acum Ahazia, prin acelaşi raţionament pervertit, l-a făcut răspunzător pe Ilie pentru consecinţele care el ştia că au să urmeze sigur, dupăcuvintele profetului. O astfel de încercare samavolnică de a dicta profetului şi de a revoca astfel planurile lui Dumnezeu nu putea rămâne nemustrată. Mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra cetei de ostaşi. Împotriva răzvrătirii lui Ahazia s-a descoperit maiestatea şi supremaţia lui Dumnezeu. Pentru aluzia NT la acest incident, vezi Luca 52-55.

2 Regi 1:11 11. O altă căpetenie. Prin trimiterea unei alte cete de 50, Ahazia a dat dovadă de perversitate şi încăpăţânare. El primise zdrobitoarea dovadă despre neplăcerea divină faţă de umblarea lui, dar el era hotărât să continue cu încăpăţânare, scopurile lui, rău îndrumate.

2 Regi 1:13 13. Şi-a plecat genunchii. Căpetenia peste a treia ceată de 50 s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. El s-a apropiat de Ilie pe genunchi, nu ca un închinător, ci ca un rugător. El ştia că, dacă va manifesta acelaşi spirit cum au făcut primele două căpetenii, el avea să aibă parte de aceeaşi soartă.

2 Regi 1:14 14. Să fie scumpă. În loc să-i poruncească lui Ilie să meargă la împărat, căpetenia l-a rugat pentru îndurare, pentru ca viaţa lui să fie cruţată. N-a mai fost un dispreţ îndrăzneţ faţă de profet, cum fusese în primele două cazuri, ci un respect şi o teamă care au fost acceptate de Dumnezeu.

2 Regi 1:15 15. Pogoară-te. Dumnezeu nu avea să îngăduie ca servul Său să fie constrâns de către împăratul cel păcătos. Ahazia avusese dovada unei minunate dovezi a puterii divine, dar el a refuzat să se umilească înaintea Celui Prea Înalt. El merita o mustrare aspră şi Ilie a primit sarcina să meargă cu ostaşii pentru a prezenta solia. Lui Ilie i s-a spus să nu-i fie frică. După ce a adus foc din cer pe Muntele Carmel, Ilie şi-a îngăduit să cadă de frică înaintea mâniei Izabelei. Acum el a fost în mod deosebit îndemnat să nu-i fie teamă de împărat, în ciuda acestor trei manifestări de mânie ale lui Ahazia.

2 Regi 1:16 16. Ci vei muri. Împăratul muribund se afla faţă-n faţă cu profetul pe care el a încercat să-l ameninţe. Totuşi n-a fost Ilie, ci Ahazia, cel care acum, îşi aştepta pedeapsa. Împăratul s-a întors de la Dumnezeul lui Israel, spre un josnic idol al unei cetăţi filistene. În loc să mărturisească despre puterea lui Iehova, să dea slavăNumelui Lui celui sfânt, el a defăimat Numele Domnului, înaintea vrăjmaşilor păgâni ai poporului lui Dumnezeu. Fără teamă, Ilie face cunoscut împăratului, teribilul preţ pe care trebuie să-l plătească pentru apostazia lui.

2 Regi 1:17 17. El a murit. Nepocăit până la sfârşit, urând pe Dumnezeu şi cu totul neputincios în faţa slujitorului Său, Ahazia a murit. Ca împărat al lui Israel, într-o vreme când Dumnezeu era gata să Se manifeste în astfel de căi minunate, Ahazia a avut în faţa lui o ocazie neobişnuită de a-şi conduce poporul de la căile lui cele rele,pe calea dreptăţii şi a păcii. Dar el a greşit. El a murit cu solia de mustrare divină răsunând în urechile lui. Acesta este sfârşitul celor ce se opun şi sfidează Duhul lui Dumnezeu.

Ioram. Un alt fiu al lui Ahab, numit, după cât se pare, după Ioram din Iuda, fiul lui Iosafat.

Al doilea an. În cap. 3:1 ni se spune că el a venit la tron în al 18-lea an al lui Iosafat. Această dublă datare a urcării pe tron a lui Ioram este vrednică de notat pentru că ea arată că Ioram din Iuda domnea înaintede moartea tatălui său, al 18-lea an al lui Iosafat fiind al doilea an al lui Ioram de domnie laolaltă. Astfel este evident că Ioram a început domnia lui împreună cu tatăl său în al 17-lea an al lui Iosafat.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–18PK 207–212

1 5T 191

2 CH 457; PK 207; 5T 192

2–45T 191

2, 6 CH 455

3 CT 255; Ev 608; 5T 197; 8T 69

3, 4 AA 290; PK 208

4 5T 195

7–13PK 208

15, 16 PK 209

16 PK 224

17 PK 210

2 Regi 2:1 1. Să ridice pe Ilie. Domnul îi dăduse lui Ilie o descoperire a faptului că El îl va lua la cer, dar, fără ca elsă ştie acest fapt, a mai fost descoperit şi lui Elisei şi fiilor profeţilor (vezi PK 225, 226). Înălţarea lui Ilie a avut loc după ce Ioram începuse domnia lui în Iuda (2Cronici 21:5,12).

Ilie pleca... cu Elisei. În mod literal, „Ilie şi Elisei au plecat.” Elisei era cel care însoţea pe Ilie. De pe vremea când a fost chemat, se pare că Elisei a fost prezent în mod continuu cu Ilie, pentru că el „a mers după Ilie” (1Regi 19:21). Tânărul profet era obişnuit să îndeplinească astfel de slujbe zilnice pentru stăpânul său,

precum turnarea de apă pe mâinile lui (1Regi 3:11), şi, făcând toate acele slujbe de amabilă şi personală slujire, precum un fiu poate să facă pentru un tată mai în vârstă.

Ghilgal. Probabil că nu Ghilgal din valea Iordanului, aproape de Ierihom, unde Israel a tăbărât după trecerea Iordanului şi unde Iosua a ridicat cele 12 pietre (Iosua 4:19,20). Comentatorii au scos în evidenţă două dificultăţi în această identificare: (1) ordinea în care sunt amintite cele trei centre ale şcolilor, Ghilgal, Betel, Ierihon (2Regi 2:1-4); comp. cu PK 225); (2) expresia „s-au pogorât” fiind folosită spre a descrie călătoria de la Ghilgal la Betel (2Regi 2:2). Cuvântul ebraic yarad yarad, din care este tradusă expresia, înseamnă „a coborî” şi nu este cuvântul care ar fi fost folosit în mod normal spre a descrie o călătorie de la Ghilgal, din valea Iordanului, de la o altitudine de circa 213 m sub nivelul mării, la Betel, la circa 900 m deasupra nivelului mării. Era un Ghilgal aproape de „câmpia” de lângă stejarii lui More (Deuteronom 11:30), care era lângă Sihem (Geneza 12,6). Acest Ghilgal a fost identificat cu satul modern Jiljilia yarad, din nordul Samariei, la 11,8 km nord-vest de Betel şi s-a sugerat ca localizare posibilă a Ghilgalului din această naraţiune.

2 Regi 2:2 2. Rămâi aici. Ilie ştia că el ajunsese la sfârşitul carierei lui pământeşti. Pentru Elisei, fiecare invitaţie dea rămâne şi a lăsa pe stăpânul său să meargă singur înainte era o punere la probă a scopului şi credincioşiei lui. Se va întoarce el acum înapoi de la lucrarea la care fusese chemat ca urmaş al lui Ilie, mergând înapoi la plug, sau va fi credincios chemării ca profet, continuând lucrarea de reformă atât de nobil şi de eficient începută de Ilie?

Mă trimite. Înainte de înălţarea lui Ilie, el trebuia să mai viziteze încă o dată şcolile profeţilor, spre a avertiza şi a întări pe cei care aveau să poarte răspunderi în lucrarea Domnului. Este semnificativ faptul că două dintre aceste centre importante de instruire spirituală erau aşezate în locuri unde se stabiliseră altare pentru falsa închinare care ajunsese atât de puternic fortificată în ţară. Aceste două şcoli erau la Ghilgal şi Betel (vezi cele despre v. 1) şi a treia şcoală era la Ierihon. Tinerii instruiţi în aceste şcoli trebuiau să aducă la îndeplinire în orice parte a ţării, lucrarea de instruire a poporului în căile lui Dumnezeu şi să combată influenţaidolatriei, căreia i de dăduse un sprijin atât de puternic de către Ahab şi Izabela. Ca rezultat al acestor eforturiserioase şi unite, au fost puse în acţiune influenţe puternice spre bine, iar cauza idolatriei a primit o lovitură hotărâtoare. Israel, care din cauza răutăţii lui, părea copt pentru nimicire, a fost salvat pentru un timp de pericolele care ameninţau să aducă naţiunea la ruină.

Viu este Domnul. Aceste cuvinte serioase au fost spuse de trei ani, la Ghilgal, la Betel (v. 4) şi la Ierihon (v. 6). Ele descoperă scopul hotărât al lui Elisei de a nu-şi părăsi încrederea, ci să continue până la capăt, împreună cu învăţătorul său, Ilie, în lucrarea la care fusese chemat. Tânărul fusese chemat de Dumnezeu să urmeze pe profetul mai vârstnic şi să primească de la el o instruire care trebuia să-l pregătească pentru grelele răspunderi pe care în curând urma să le poarte singur. Atâta timp cât era ocazia pentru slujire, Elisei a refuzat să părăsească pe învăţătorul său. El avea să fie un slujitor adevărat şi încrezător.

2 Regi 2:3 3. Fii proorocilor. Numai cu câţiva ani mai înainte, Ilie crezuse că în Israel numai el singur a rămas credincios lui Dumnezeu, dar el a primit asigurarea divină că Domnul avea nu mai puţin de 7000 în Israel, care nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal (1Regi 19:18). Mulţi dintre aceşti fii credincioşi ai lui Dumnezeu s-au unit cu şcolile profeţilor, pentru a se putea pregăti pentru o parte din aceeaşi lucrare de reformă la care fuseseră chemaţi Ilie şi Elisei. Multe şcoli ajunseseră la decădere în timpul apostaziei lui Israel,dar au fost restabilite de Ilie (PK 224). Acum Ilie găsea în toată naţiunea dovezi de credinţă şi curaj în Domnul şi inima lui se bucura văzând puternica lucrare pe care el o vedea că este continuată în şcoli.

Ştii? Faptul că Ilie urma să fie mutat în acea zi fusese descoperit nu numai profetului, însuşi, ci şi lui Elisei şi fiilor profeţilor (vezi cele despre v. 1). Când un om are o descoperire de la Dumnezeu, nu este o indicaţie că acea descoperire nu a mai fost dată şi altcuiva.

Deasupra capului tău. Era în general recunoscut că Ilie deţinea poziţia de conducere în lucrarea de reformă a Domnului, care se aducea la îndeplinire atunci în Israel. Ucenicii din şcolile profeţilor recunoşteau acest fapt, şi tot aşa şi Elisei. Dumnezeu continuă să facă lucrarea Sa pe pământ, prin conducătorii aleşi de

EL. Adevăratul popor al lui Dumnezeu recunoaşte pe aceşti conducători aleşi pe cale divină şi urmează conducerii lor, fără invidie şi critică.

2 Regi 2:4 4. La Ierihon. De la Ghilgal din sudul Samariei (vezi cele despre v. 1), Ilie şi Elisei au călătorit spre est şi sud, spre Betel, şi, acum, ei continuă călătoria lor în aceeaşi direcţie generală, spre Ierihon, care se afla camla 21 km dincolo de Betel.

2 Regi 2:5 5. Fiii profeţilor. Centrele lucrări lui Dumnezeu sunt situate în locuri strategice. Întemeierea unei şcoli aprofeţilor la Ierihon n-a fost la întâmplare. Ierihonul se afla pe un drum de seamă pe care treceau mulţi călători din regiunile de peste Iordan. La oaza din Ierihon, ei puteau să se oprească pentru odihnă şi reînviorare. Aici ei puteau veni în contact cu ucenicii de la şcolile profeţilor şi să primească de la ei, solii de speranţă şi de încredere în Domnul, care Dumnezeu dorea să fie duse tuturor oamenilor de pretutindeni.

2 Regi 2:6 6. La Iordan. La râul Iordan, cei doi bărbaţi erau numai la vreo 16 km depărtare de „muntele Nebo” şi „Pisga”, adică în faţa Ierihonului (Deuteronom 34:1). Astfel că în aceeaşi regiune unde a murit Moise şi de unde a fost luat la cer, urma să fie transferat Ilie, cel mai mare dintre profeţi, de la Moise încoace.

2 Regi 2:7 7. Cincizeci de oameni. Aceasta constituie o indicaţie despre mărimea unei şcoli a profeţilor. Limbajul textului înseamnă că aceştia nu era toţi, ci numai o parte din cei care urmau la şcoala din Ierihon.

S-au oprit la o depărtare. Aceşti fii ai profeţilor ştiau că Ilie avea să fie luat de la ei şi înălţat la cer, şi căaceasta avea să fie ultima oară când ei vedeau pe iubitul lor conducător. Astfel că ei s-au oprit într-un loc favorabil, probabil pe înălţimile abrupte din spatele cetăţii, de unde puteau să aibă un câmp vizual al întreguluicurs al râului şi al ţărmului de dincolo, până la mulţi kilometri depărtare.

Pe malul Iordanului. Sub observaţia celor „cincizeci de oameni” care au ocupat poziţia lor, pe locul ales, Ilie şi Elisei au ajuns la Iordan. Aceasta era cam la 8 km, la cel mai apropiat cot, de Ierihon.

2 Regi 2:8 8. Şi-a luat mantaua. Mantaua lui Ilie devenise semnul slujbei sale profetice. Făcând-o sul, a lovit apele Iordanului, după cum şi Moise lovise apele Nilului, cu toiagul său (Exod. 7:20). Rezultatul a fost o despărţire miraculoasă a Iordanului care a făcut o cale pe care slujitorii lui Dumnezeu au trecut dincolo, pe pământ uscat. Aceasta este o comparaţie vădită cu despărţirea apelor la Marea Roşie, pe vreme Exodului (Exod. 14.21) şi cu oprirea Iordanului, pe timpul lui Iosua (Iosua 3:13-17). Acelaşi Dumnezeu care, prin puterea Sa, a scos pe Israel din Egipt şi l-a adus în Ţara Făgăduinţei, mai era cu ei, gata să Se descopere pe Sine, puterea Sa şi iubitoarea Sa purtare de grijă pentru poporul Său, în caz de nevoie.

2 Regi 2:9 9. Cere. Când Ilie era gata să-şi ia rămas bun de la credinciosul său slujitor şi ucenic, el a dat lui Elisei privilegiul de a cere după dorinţa inimii lui, oricare ar fi fost aceasta. Elisei ar fi putut cere o favoare vremelnică sau materială – bogăţie, renume, înţelepciune, onoare şi glorie lumească, un loc printre marii conducători ai pământului sau o viaţă uşoară şi plăcută, în contrast cu viaţa aspră şi de lipsuri a lui Ilie. Dar el n-a cerut nimic din toate acestea. Ceea ce el dorea cel mai mult era să ducă mai departe aceeaşi lucrare pe care o dusese Ilie, în acelaşi spirit şi putere. Pentru a face aceasta, el avea să aibă nevoie de acelaşi har şi acelaşi ajutor al Duhului lui Dumnezeu.

O îndoită măsură. Cererea lui Elisei ne aduce aminte de cererea lui Solomon. El nu cere avantaje lumeşti, poziţie sau câştig, ci cere puterea spirituală necesară pentru a se achita corect de solemnele răspunderi la care fusese chemat. Cerând o „îndoită măsură a duhului lui Ilie, Elisei nu cerea dubla putere a luiIlie. El nu cerea mai mult decât îi fusese dat lui Ilie. Expresia ebraică folosită este aceeaşi ca cea din Deuteronom 12:17, care înseamnă proporţia proprietăţii tatălui care trebuia să fie dată fiului celui mai mare. În felul acesta, cererea lui Elisei era numai ca el să poată fi tratat ca fiul cel mai mare, de profetul care pleca,

şi ca el să poată primi o dublă măsură a duhului lui Ilie, în comparaţie cu aceea care avea să fie dată oricăror alţi fii ai profeţilor. Ceea ce cerea el era o recunoaştere a dreptului de naştere spiritual, ca el să poată fi privit ca întâiul născut spiritual al bătrânului profet, pentru ca astfel să poată continua lucrarea începută de Ilie.

2 Regi 2:10 10. Greu lucru ceri. Nu greu pentru Domnul, ci greu să-l acorde, pentru Ilie. Un profet nu era chemat să-şi numească succesorul. Numai Dumnezeu poate alege pe acei care vor duce mai departe slujba profetică. Ilie ştia prea bine că nu era de competenţa lui să numească pe acela care avea să ducă mai departe lucrarea la care el însuşi fusese chemat de Domnul. Din această cauză, era imposibil pentru el, fără inspiraţie divină, să spună dacă cererea îi va fi sau nu îndeplinită.

Când voi fi răpit. Cuvintele „când sunt” (engl. I am) nu există în textul ebraic şi ar fi mai bine să fie omise. Sensul este „dacă mă vezi când sunt luat”. Dacă Elisei va fi martor ocular al transferării lui Ilie, atunci el va şti că Domnul a văzut potrivit ca cererea lui să fie împlinită.

2 Regi 2:11 11. Pe când mergeau ei. În mod literal, „ei umblau umblând”. Adică, ei mergeau mereu înainte, discutând în timp ce mergeau. Încotro mergeau, nu ne este spus, poate că spre vreo înălţime a munţilor din apropierea locului unde Moise a fost înviat din morţi şi luat la cer.

Un car de foc. „Carele Domnului”, evident că erau îngerii (vezi Psalmul 68:17). Îngerii sunt solii lui Dumnezeu, „trimişi să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14). Solii cereşti şi agenţii divini sunt reprezentaţi în diferite forme, privirii omeneşti, în vedenii profetice. Zaharia a văzut cai de diferite culori (Zaharia 1:8) care sunt declaraţi a fi soli „pe care i-a trimis Domnul să cutreiere pământul” (Zaharia 1:10). El a văzut cai şi care (Zaharia 6:1-3), interpretaţi a fi „vânturi (spirite) ale cerurilor care ies din locul în care stăteau înaintea Domnului întregului pământ” (Zaharia 6:5). Ezechiel a văzut „fiinţe vii”, arătate ca având înfăţişarea de „cărbuni de foc aprinşi” cu mişcările lor comparaţi cu lumina fulgerului (Ezechiel 1:13,14).

Caii şi carele sunt adesea folosite în Biblie ca simboluri ale puterii, maiestăţii şi slavei cu care Domnul nimiceşte pe oponenţii Lui şi ocroteşte şi salvează pe cei ce sunt ai Lui. Habacuc reprezintă astfel puterea lui Dumnezeu: „ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă” (Habacuc 3,8). Făcând o descriere avenirii Domnului, Isaia vorbeşte despre venirea Sa ca fiind în „carele Lui... ca un vârtej” (Isaia 66:15). Când slujitorul lui Elisei a fost cuprins de groază din cauza marii oştiri a sirienilor, cu caii şi carele lor (2Regi 6:14,15), Elisei s-a rugat ca ochii lui să fie deschişi după care tânărul „a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei” (2Regi 6:17).

Ilie a fost un simbol al sfinţilor care trăiesc în zilele de pe urmă care vor fi transferaţi fără să vadă moartea. La schimbarea la faţă, unde lui Petru, Ioan şi Iacov li s-a dat o vedenie anticipatoare a celei de-a doua veniri a lui Hristos, în slava şi puterea Sa (Luca 9:28–32; vezi DA 421, 422), Ilie a apărut ca reprezentant al sfinţilor care vor fi transferaţi la venirea lui Isus, iar Moise, ca reprezentant al drepţilor care mor şi vor fi înviaţi din mormintele lor, spre a însoţi pe Mântuitorul lor în ceruri.

Într-un vârtej de vânt. Teribila putere a furtunii prezintă minţii omului o reprezentare a înspăimântătoarei maiestăţi şi puteri a lui Dumnezeu. „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii” (Iov 38:1), prezentându-i un tablou despre insondabila înţelepciune şi putere a lui Dumnezeu (vezi şi Isaia 66:15; Na. 1:3). Ilie a făcut o mare lucrare şi a primit o răsplată măreaţă. În singurătate şi descurajare, în durere şi suferinţă, în pustiu sau pe înălţimile munţilor, Ilie a purtat mai departe sarcina lui cea grea de a da mărturie pentru Dumnezeu, într-o vreme când împăratul şi poporul au întors spatele lui Iehova. Dar Dumnezeu n-a îngăduit ca slujitorul Său să moară de mâna celor ce căutau viaţa lui şi n-a îngăduit nici ca el să încheie lucrarea lui în descurajare şi ruşine. După cum Ilie a onorat pe Dumnezeu, tot aşa Domnul îl va onora acum pe el, neîngăduind ca el să intre în mormânt, ci luându-l direct în slava şi pacea cerului.

2 Regi 2:12 12. Elisei se uita. (În engleză, l-a văzut.) În felul acesta a fost împlinit semnul dat de Ilie (v. 10). Elisei ştia acum că va avea o dublă măsură a duhului lui Ilie, lucru cerut de el, şi că în faţa lui era o mare lucrare de

făcut.

Părinte. Elisei privea pe vârstnicul profet ca pe un părinte spiritual. Ca fiu şi moştenitor, tânărul profet trebuia acum să preia răspunderile celui mai în vârstă. Lucrarea începută atât de nobil de Ilie avea să fie dusă de aici înainte de Elisei.

Carul lui Israel. Cuvintele au fost inspirate de felul uimitor în care a fost luat Ilie la cer, dar ele exprimă înţelegerea de către profet a faptului că adevărata apărare a lui Israel nu constă în puterea pământească, nu în oştiri, călăreţi şi care, ci în tăria şi puterea lui Dumnezeu. Un singur înger trimis de Dumnezeu să păzească pe copii Săi poate face mai mult decât cele mai puternice oştiri ale pământului.

Nu l-a mai văzut. Elisei a văzut pe învăţătorul său luat la cer, dar odată plecat, Elisei nu avea să-l mai vadă. Lui Elisei nu-i va mai fi îngăduit să-l vadă pe Ilie decât la înviere, când morţii credincioşi sunt înviaţi dinmormintele lor. Tot aşa va fi şi cu ucenicii care L-au văzut pe Isus înălţându-Se la cer şi „un nor L-a ascuns din ochii lor” (Fapte 1:9). La a doua venire, lor le va fi din nou îngăduit să-L vadă (Fapte 1:11). Chiar dacă suntem despărţiţi de cei dragi ai noştri pentru un timp şi în această lume de acum nu-i mai vedem, vine ceasul când îi vom vedea din nou – fericitul ceas când niciodată nu ne vom mai despărţi.

Le-a sfâşiat. Sfâşierea hainelor era, de obicei, un semn de adâncă durere şi descurajare (Numeri 14:6; 2Samuel 13:19; 2Cronici 34:27; Ezra 9:3; Iov 1:20; 2:12). În acest caz, totuşi, probabil că sfâşierea hainelor lui Elisei n-a fost un indiciu al marii lui dureri, cât a faptului că, de aici înainte nu mai avea nevoie de vechea sa îmbrăcăminte – el avea să poarte mantaua lui Ilie (2Regi 2:13).

2 Regi 2:13 13. Mantaua lui Ilie. Mantaua era semnul slujbei profetice a lui Ilie. Când Ilie l-a desemnat prima dată pe Elisei ca succesor al lui, el şi-a aruncat mantaua asupra lui (1Regi 19:19). Acum mantaua era lăsată pentru Elisei ca un testament din partea vârstnicului profet şi ca indicaţie că acum el trebuia să preia răspunderile conducerii care până aici au fost purtate de Ilie. Întorcându-se la popor cu acest semn de autoritate, el avea săfie recunoscut ca urmaş al lui Ilie.

Pe malul Iordanului. Iordanul era şi o barieră, dar şi o ocazie. Pentru individul obişnuit, el era o barieră.Pentru slujitorul lui Dumnezeu, el s-a dovedit a fi o ocazie de a manifesta puterea lui Dumnezeu. Elisei s-a oprit pe malul Iordanului, dar n-a ezitat mult.

2 Regi 2:14 14. Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie? Întrebarea nu pare a fi fost o întrebare a îndoielii sau a credinţei nedesăvârşite. Elisei, prin lovirea apelor cu mantaua lui Ilie, s-a dovedit a fi un bărbat al credinţei şiacţiunii. După cum puterea lui Dumnezeu se odihnise asupra predecesorului său, tot aşa Elisei avea încredere că ea se va odihni acum şi asupra lui. Ceea ce Dumnezeu făcuse pentru Ilie, Elisei se aştepta ca Dumnezeu să facă pentru el. Chestiunea probabil că era în natura unei rugăciuni şi chemări a lui Dumnezeu, de a Se descoperi pe Sine, mai degrabă decât la natura unei întrebări spre a se vedea ce va face sau ce nu va face Dumnezeu.

Elisei a trecut. Elisei a chemat pe Dumnezeu prin credinţă şi Domnul a onorat credinţa lui. Dumnezeu afăcut multe minuni ale harului Său pentru acei ai Săi care au mers înainte în credinţă şi ca răspuns la chemareadivină. Dificultăţile nu sunt bariere, ci ocazii pentru bărbaţii curajului şi ai credinţei.

2 Regi 2:15 15. Când l-au văzut. Elisei era supravegheat. Ochii fiilor proorocilor care erau la Ierihon erau asupra lui. Dacă n-ar fi reuşit, ei ar fi fost martori ai nereuşitei lui. Dar, având succes, ei au fost martori la succesul lui. Credinţa lui Elisei a inspirat credinţă, iar biruinţa lui a dus la multe biruinţe în lungul şi-n latul ţării.

Duhul lui Ilie. Minunea lui Ilie a fost repetată de Elisei şi a fost acceptată ca dovadă că ceea ce Dumnezeu a făcut prin bătrânul profet, El are să facă şi prin succesorul Său. Când un conducător, care a purtat grele răspunderi spirituale, trebuie să încheie lucrările lui, Dumnezeu dă ajutor şi tărie altuia care este ales ca succesor. Lucrarea lui Dumnezeu este mai mare decât oricare om. Ea nu trebuie să înceteze când o

persoană termină lucrările lui, ci să meargă înainte, din biruinţă în biruinţă, când mâini succesoare preiau însărcinările din mâinile predecesoarelor lor. Acelaşi Duh care a călăuzit şi întărit pe Ilie, avea să dea înţelepciune şi tărie succesorului lui. Multe fapte puternice aveau să fie îndeplinite de tânărul care avea credinţa şi curajul de a călca pe urmele învăţătorului lui.

Vezi o hartă a călătoriilor lui Elisei după înălţarea lui Ilie

2 Regi 2:16 16. Vrei să se ducă? Fii proorocilor văzuseră pe Ilie plecând împreună cu Elisei şi au fost martori oculari ai întoarcerii de unul singur a lui Elisei, îmbrăcat cu mantaua lui Ilie. Înainte de aceasta, ei au avut o descoperire din partea Domnului, că Ilie avea să fie luat de la ei. Probabil că Dumnezeu nu le-a descoperit felul exact în care avea să fie luat Ilie, şi poate că lor nu li s-a îngăduit să fie martori la toate amănuntele înălţării, cel puţin nu aşa de lămurit cum a fost pentru Elisei. Dar probabil că Elisei le-a spus ce s-a întâmplat şi aceasta trebuia să fie suficient pentru ei. Poate că ei n-au înţeles şi au crezut că se putea ca trupul lui Ilie să fi fost pus undeva, pe înălţimea muntoasă izolată sau în vreo vale din regiunea de peste Iordan.

2 Regi 2:17 17. Ei au stăruit ... de el. Fiii proorocilor au insistat în planul lor. Ei au stăruit atât de mult încât, în celedin urmă, lui Elisei i-a venit greu să mai refuze cererea lor. Sunt cazuri când stăruinţa este o virtute, dar sunt şi cazuri când ea este slăbiciune şi nebunie. Niciodată nu este înţelept şi drept să se stăruie în greşeală. Când Elisei a descoperit faptele, tinerii ar fi trebuit să le primească şi să fie mulţumiţi.

Şi el a zis: „Trimiteţi-i”. Când cineva insistă pentru planul lui, sunt cazuri când chiar un profet al Domnului sau Însuşi Dumnezeu nu va mai spune nu. Nu cu plăcere, ci în silă şi împotriva raţiunii lui celei mai bune, în cele din urmă, Elisei şi-a dat consimţământul. Prin propria lor cercetare, despre care Elisei ştia că avea să fie zadarnică, fii profeţilor aveau să afle pentru ei înşişi faptele în cauză. Cu mult mai bine ar fi fost să accepte acele fapte care le-au fost descoperite de Elisei.

Nu l-au găsit. Ei au căutat timp de trei zile, numai pentru a descoperi cât de greşiţi au fost şi cât de adevărat era cuvântul lui Elisei. Există căi uşoare pe care se ajunge la cunoştinţă şi înţelepciune, dar sunt şi căigrele. Niciodată nu ţine de înţelepciune sau prudenţă a refuza mărturia faptelor sau a merge împotriva sfatuluiunui profet al lui Dumnezeu.

2 Regi 2:18 18. Nu v-am spus. Trebuie să fi fost o grupă de tineri cu feţele pline de ruşine cei care s-au întors la Elisei, cu ştirea eşecului căutărilor lor. Atât cât spune raportul, Elisei nu le-a reproşat, ci doar le-a amintit de sfatul lui neluat în seamă de ei.

2 Regi 2:19 19. Din cetate. Adică Ierihon. După înălţarea lui Ilie, Elisei a rămas pentru o perioadă de timp la Ierihon, unde, într-o plăcută şi fertilă oază, fusese întemeiată una dintre şcolile profeţilor.

Este bună. Comparată cu regiunea dezolantă din jur, situaţia din Ierihon era într-adevăr plăcută. Aici era Pustia Iudeii, un deşert uscat şi gol, cu un soare care bătea asupra unui pământ sterp şi cenuşiu. Pe vremea intrării în Canaan, izvoare dătătoare de viaţă au întreţinut un loc verde, într-o parte a dezolantei văi. Existau pădurici de palmieri şi smochini, arbuşti aromatici şi câmpuri cu grâne. Ierihonul fusese un loc plăcut. Dar blestemul pronunţat de Iosua (Iosua 6:26) a lăsat mare parte din regiune, pustie.

Apele sunt rele. Apele Ierihonului, altădată atât de sănătoase şi reînviorătoare, deveniseră alterate şi stricate, iar ca rezultat, valea, altădată plăcută, a devenit stearpă şi nefertilă.

2 Regi 2:20 20. Puneţi sare în el. Elisei a cerut un vas nou, care nu mai fusese folosit niciodată şi sare, mijloace princare apa urma să fie făcută curată şi sănătoasă. Probabil că sarea a fost cerută pentru că era de obicei folosită ca mijloc de conservare, spre a preveni putrefacţia şi descompunerea. În sare nu era nici o virtute ca mijloc dereface a izvorului care nu era curat; ea nu era decât un simbol al puterii curăţitoare şi de refacere care purcede

de la Domnul, care avea să redea apelor, puterea lor dătătoare de viaţă de mai înainte.

2 Regi 2:21 21. În el. Acţionând în Numele Domnului, Elisei a aruncat sare în izvor. Prin această acţiune simbolică, a reprezentat înaintea poporului lucrarea pe care Domnul avea s-o facă prin curăţirea izvorului. Sarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie amestecată şi întru totul dizolvată în ceea ce trebuia să fie conservat. De aceea, sarea a fost aruncată în izvor, pentru a putea pătrunde şi face infuzie cu fiecare părticică ce fusese stricată. Aceasta ilustrează că credinciosul care este asemuit cu sarea (Matei 5:13), trebuie să vină în contact personal cu aceia la care doreşte să ajungă cu Evanghelia.

Vindec. Nu trebuie lăsată nici o îndoială în mintea oamenilor în ceea ce priveşte modul în care au fost vindecate apele. Aceasta nu a fost magia vreunui om, ci puterea miraculoasă a lui Dumnezeu.

2 Regi 2:22 22. Până în ziua aceasta. Refacerea efectuată atunci a fost permanentă. Un izvor numit ’Ain es-Sulţan, cunoscut şi ca Fântâna lui Elisei, încă mai aprovizionează cu apă abundentă, regiunea. În decursul tuturor anilor de la minunea lui Elisei, izvorul de la Ierihon a continuat să curgă, revărsându-şi apele vindecătoare şi susţinătoare de viaţă, făcând din acea parte a văii, o oază plăcută şi frumoasă. După cum Domnul, în mila Sa, a fost binevoitor să vindece izvorul de la Ierihon, tot aşa El este gata să vindece inimile şi vieţile oamenilor de bolile lor spirituale. După cum izvorul a fost refăcut, tot aşa putea fi refăcut şi Israel, dacă naţiunea ar fi acceptat lucrarea slujitorului ales al lui Dumnezeu. După cum apele de la Ierihon au continuat să curgă, ducând cu ele viaţă şi binecuvântare pentru regiunile din jur, tot aşa, din Israel putea să curgă ca un curent de viaţă spirituală şi de vindecare, aducând pace şi binecuvântările Cerului, tuturor popoarelor pământului.

Otrava păcatului este încă la lucru în inimile oamenilor. Izvoare de ură şi de amărăciune curg din ele în lume, când ar putea fi iubire şi bucurie. Puterile vindecătoare ale Evangheliei lui Hristos sunt necesare peste tot, pentru ca ele să poată face o infuzie de viaţă nouă şi putere în inimile oamenilor. În sufletul omenesc trebuie să vină viaţa Cerului pentru ca, astfel, curentul stricăciunii să poată fi oprit. Hristos a venit în lume să îndulcească vieţile oamenilor şi să reverse curent dătător de viaţă şi curăţie, de har şi putere spirituală. Inima care este transformată prin iubirea lui Dumnezeu, devine un curent de viaţă şi bucurie, de pace şi frumuseţe pentru lume. Oriunde ar curge acest curent, lumea devine mai bună şi un loc mai fericit pentru a trăi, o oază plăcută în mijlocul deşertului, disperării şi durerii. Astăzi, Hristos este lumina şi viaţa oamenilor şi binecuvântările Sale se revarsă asupra tuturor popoarelor pământului, din inimile acelora care au fost schimbaţi prin atingerea iubirii şi harului Său. Biserica lui Dumnezeu trebuie să fie pentru lume, o fântână carecurăţă, revitalizează inimile şi reface speranţa, dreptatea şi bucuria în regiunile care au pierdut legătura cu Cerul.

2 Regi 2:23 23. La Betel. Elisei se întorcea pe acelaşi drum pe care numai cu puţin timp în urmă, îl parcursese împreună cu Ilie. Acum, bătrânul profet era plecat, dar lucrarea pe care el o începuse în chip atât de minunat era dusă mai departe. Şcolile profeţilor, întemeiate de Samuel şi reînfiinţate de Ilie, după ce căzuse într-o starede prăbuşire, au continuat să funcţioneze, instruind pe tineri pentru lucrarea Domnului. Atât Ilie, cât şi Elisei, au văzut importanţa acestor şcoli ca o puternică mişcare înainte a lucrării lui Dumnezeu. Fără bărbaţi care să fie bine pregătiţi pentru lucrarea de reformă, aceasta avea să fie mereu handicapată şi se putea aştepta de la eadoar puţine progrese. Astfel că Elisei a făcut prima lui lucrare spre a întări şi încuraja aceste şcoli, pentru ca ele să poată avea un rol efectiv în marea lucrare de întemeiere a dreptei împărăţii a lui Dumnezeu în inima fiilor oamenilor de pe pământ.

Şi-au bătut joc de el. Elisei era un profet al păcii, cu o solie de pace. Lucrarea lui era una de a aduce viaţă şi bucurie poporului Israel. Când el a început această importantă misiune a sa, un număr de tineri au ieşitdin cetatea Betel să-şi bată joc de el şi să ia în râs lucrarea lui de trimis al lui Dumnezeu.

„Suie-te, pleşuvule.” Înălţarea lui Ilie fusese unul dintre cele mai solemne evenimente. Dumnezeu a luatpe servul Său credincios la Sine, fără să-l lase să guste moartea. Tinerii din Betel auziseră de transferarea lui Ilie şi ei au făcut din această ocazie, subiect de zeflemea şi batjocură. Ilie era plecat şi acum, ei s-au legat de Elisei, cerându-i în mod batjocoritor să se înalţe şi el şi să plece din mijlocul lor. Tinerii erau inspiraţi de

Satana, care căuta să facă tot ce se poate pentru a contracara solemnul eveniment care avusese loc şi care nu putea decât să lase o adâncă impresie asupra poporului ţării. Când Elisei şi-a început lucrarea, Satana a căutatsă zădărnicească planurile şi scopurile lui Dumnezeu. Dacă bătaia de joc a acestor tineri ar fi fost lăsată să treacă neobservată, lucrarea pe care Dumnezeu avea de gând s-o facă prin Elisei avea să fie mult întârziată, iar victoria ar fi fost câştigată pentru cauza celui rău. Ocazia cerea o acţiune grabnică şi hotărâtoare.

2 Regi 2:24 24. I-a blestemat. De la natură, Elisei era un bărbat al amabilităţii. Dar în lucrarea lui Dumnezeu există limite chiar şi în ce priveşte amabilitatea. Onoarea Numelui lui Dumnezeu trebuie păstrată şi faptele Sale solemne nu trebuie făcute subiect de glumă şi bătaie de joc de către mulţimea lipsită de evlavie. Un profet al lui Dumnezeu trebuie respectat şi autoritatea lui trebuie menţinută. Fermitatea, hotărârea şi acţiunea decisivă sunt semne de conducere la acei pe care Dumnezeu îi cheamă să poarte răspunderi pentru El. Acesta nu era un timp pentru slăbiciune şi nehotărâre. Întorcându-se spre mulţimea necioplită şi nelegiuită de tineri, Elisei, sub inspiraţia Cerului, a pronunţat asupra lor blestemul lui Dumnezeu.

Patruzeci şi doi. Judecata care a urmat venea de la Dumnezeu. Severitatea pedepsei era după măsura seriozităţii chestiunii în cauză. Era mare nevoie de un exemplu elocvent, spre a împiedica creşterea lipsei de credinţă şi spre a arăta poporului ce lucru teribil este ca cineva să-şi bată joc de lucrarea lui Dumnezeu sau să dispreţuiască pe servii aleşi de Cer. Bărbaţii sfinţi ai lui Dumnezeu trebuie trataţi cu respect şi reverenţă, pentru că ei sunt chemaţi să lucreze şi să vorbească în numele Domnului. Ei sunt aici ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi prin dispreţuirea lor, oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu. Dumnezeu ţine socoteală de tratamentul pe care ei îl acordă slujitorilor Săi aleşi. Teribila judecată care s-a abătut asupra tinerilor batjocoritori de la Betel dovedeşte cât de înspăimântător este să-ţi baţi joc de sfinţenie sau să arăţi lipsă de respect faţă de solii lui Dumnezeu.

2 Regi 2:25 25. Pe Muntele Carmel. Începându-şi lucrarea, Elisei se pare că mai întâi a făcut o inspecţie generală a ţării, căutând cale locuri în care lucrase Ilie şi unde se putea face lucrarea în continuare. Muntele Carmel păstra amintiri sfinte. Acolo era locul unde a fost câştigată victoria din cariera profetică a lui Ilie. Adesea glasul lui se înălţase în mustrare netemătoare, condamnând păcătoşenia împăratului şi a poporului şi chemându-i să se întoarcă de la cele rele şi să umble în căile Domnului. Acea lucrare n-a fost fără efect. Fără îndoială că Elisei a cugetat la acele zile agitate, în timp ce vizita scena acestei biruinţe de altădată şi el a fost inspirat din nou să depună toată inima şi spiritul său în lucrarea de împăcare încredinţată Lui. Mai târziu, în lucrarea lui, se pare că Elisei şi-a stabilit reşedinţa pe Muntele Carmel (cap. 4:23-25).

La Samaria. Samaria era capitala Regatului de Nord şi, acum, Elisei a pornit spre acest centru important. Mai târziu, el avea să depună mărturie pentru Cer înaintea conducătorilor ţării. Lumina care i-a fost dată era pentru împărat, cât şi pentru popor şi el a luat cu îndrăzneală asupra sa, răspunderile în cel mai important centru al naţiunii.


1–12Ed 151

1–25PK 225–237

2 Ed 59; PK 225, 226

6–9PK 226

6–15Ed 59

9 GW 116

9–11PK 227

10, 11 PK 342

11 Ed 151; EW 162; SR 206

12–15PK 228

19–21PK 230

21 PK 233

22 PK 231

23, 24 EW 248; PK 236; 5T 44

2 Regi 3:1 1. Al optsprezecelea an. Vezi cele despre cap. 1:17. Deoarece Ahazia a urmat tatălui său, Ahab, în al şaptesprezecelea an lui Iosafat (1Regi 22.51), moartea lui Ahab trebuie să fi avut loc în al 17-lea an al lui Iosafat. Ahab a murit în lupta împotriva Sirienilor (1Regi 22:34-37), o luptă la care Iosafat a luat parte împreună cu Ahab, viaţa lui însuşi fiind ameninţată (1Regi 22:29-33).

2 Regi 3:2 2. Nu ca tatăl său. Ahab, tatăl lui Ioram, a fost unul din cei mai răi împăraţi ai lui Israel. Cu privire la unele rele pe care le-a făcut el, vezi 1Regi 16:30-33. Ahazia, fratele lui Ioram, a făcut de asemenea rău şi Domnul a îngăduit să moară din cauza devoţiunii lui de a se închina lui Baal (2Regi 1:16,17). Totuşi, pe timpul lui Ioram, lucrarea de reformă a lui Ilie şi Elisei era evidentă, având un efect însemnat, astfel încât atunci când s-a făcut evaluarea domniei lui, departe de a fi dreaptă, despre el se spune că n-a fost „ca a tatăluisău”.

A răsturnat. Ahab a făcut un templu în cetatea Samariei, pentru închinarea lui Baal şi în el a ridicat un altar pentru Baal (1Regi 16:32). Probabil că el a pus în el un chip sau stâlp sacru pentru Baal, care acum a fost răsturnat de către Ioram.

2 Regi 3:4 4. Avea turme mari. Pe acea vreme, Moabul era aşezat drept la est de Iordanul inferior şi Marea Moartă. Regiunea era fertilă şi bine udată şi, în general, era o mare ţară cu păşuni. Chiar şi astăzi, ea este renumită pentru turmele şi cirezile ei. Împăratul Moabului din acele vremuri antice poate fi comparat cu un şeic arab modern, a cărui bogăţie este preţuită după mărimea turmelor sale şi a numărului de vite.

Plătea împăratului lui Israel. Acest raport al VT, despre servitutea Moabului faţă de Israel, pe vremea lui Meşa, este confirmat de Piatra Moabită (vezi vol. I, pag 120, 121). Acest raport vorbeşte despre asuprireaMoabului, timp de mulţi ani, de către Omri şi Ahab, şi despre revolta reuşită a lui Meşa. Pentru traducerea inscripţiei care apare pe Piatra Moabită, vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului.

Plata tributului în natură era obişnuită în Orient, în acele zile. Asirienii primeau adesea tribut de vite, cai, oi şi alte produse. Iosafat a primit tribut de la arabi, „şapte mii şapte sute de berbeci şi şapte mii şapte sutede ţapi” (2Cronici 17:11).

2 Regi 3:5 5. Moabul s-a răsculat. Moartea lui Ahab şi boala lui Ahazia aveau să constituie ocazia pentru revolta Moabului. Cât de reuşită a putut fi revolta, se poate aprecia după raportul de Piatra Moabită. Nu numai că Moabul şi-a recâştigat suveranitatea, dar au fost luate şi cetăţi israelite şi mulţi israeliţi au fost omorâţi. Astfel,Meşa vorbeşte despre luarea lui Nebo de la Israel, pe care „l-a luat şi i-a lovit pe toţi, 7000 de bărbaţi, tineri (?) femei, fete şi slujitoare, pentru că i-am consacrat lui Aştar-Chemoş” (vezi pag. 864, 865).

2 Regi 3:6 6. Atunci. Probabil chiar la începutul domniei lui şi la scurt timp după revolta lui Moab.

A numărat. Mai degrabă, „a adunat”. Ioram era hotărât să readucă pe Moab la supunere.

2 Regi 3:7 7. A trimis să spună lui Iosafat. Strânsa legătură dintre cele două împărăţii mai există încă. Probabil că nu trecuse decât un an de când Iosafat însoţise pe Ahab la atacul de la Ramot, din Galaad. Se pare că Ioram aştepta acelaşi ajutor, în războiul cu Moab, pe care-l primise şi tatăl său, în războiul cu Siria.

Voi merge. Când el a consimţit să meargă împreună cu Ahab, împotriva sirienilor, el a fost mustrat de profetul Iehu, pentru că da ajutor „celui rău”, iubind „pe cei ce urăsc pe Domnul” (2Cronici 19:2). Dar acum el dă din nou consimţământul faţă de o cerere asemănătoare, de data aceasta să meargă împreună cu Ioram împotriva moabiţilor. Motivul pentru bunăvoinţa lui Iosafat de a însoţi pe Ioram nu este arătat, dar probabil că el a fost mişcat de faptul că Ioram s-a dovedit a fi mai puţin înclinat să umble în căile cele rele decât Ahab, tatăl său, şi pentru că răsturnase stâlpii lui Baal. Probabil că cele două naţiuni mai erau încă legate în condiţiilealianţei lor de mai înainte, pentru că,chiar după moartea lui Ahab, Iosafat s-a unit cu Ahazia într-o întreprindere cu privire la construirea de corabii la Eţion-Eber, spre a se angaja în negoţ extern (2Cronici 35-37). Mai târziu, Ioram avea ajutorul lui Ahazia, nepotul lui Iosafat, într-un alt război împotriva Siriei.

2 Regi 3:8 8. Pe care drum? Erau două drumuri pe care împăraţii puteau să înainteze pentru atacul împotriva Moabului. Unul era să traverseze Iordanul şi să atace Moabul dinspre nord. Aceasta ar fi fost calea cea mai directă. Dar apărarea cea mai puternică era în partea de nord a frontierei care era şi cea mai deschisă pentru atac. Aşadar, dacă atacul urma să fie dinspre nord, aliaţii s-ar fi expus singuri atacului deschis de ariergarda sirienilor. O altă cale ar fi fost dinspre sud, pe la extremitatea sudică a Mării Moarte, prin ţara Edomului. Aceasta avea să fie o cale mai lungă şi grea, dar ei aveau să lovească Moabul, într-un punct unde el avea să fiemai vulnerabil pentru atac, şi Edomul, asociat atunci cu Iuda (v. 9) aveau să-l aibă ca aliat mai degrabă, decât un vrăjmaş posibil.

În pustie. Se pare că Iosafat a fost cel care a dat răspunsul la întrebarea lui Ioram (în versiunea engleză). Drumul sugerat cobora prin Iudeea spre extremitatea sudică a mării Moarte, unde aveau să treacă prin regiunile pustii şi uscate ale Edomului.

2 Regi 3:9 9. Şi împăratul Edomului. Numai cu puţin timp mai înainte de aceasta, „în Edom nu era împărat” (1Regi 22:47) şi Iosafat a avut acces prin ţara Edomului, până la Eţion-Gheber, în golful Acaba (1Regi 22:26). Actualul împărat al Edomului probabil că era un vasal al lui Iuda, numit de Iosafat.

După un drum. Adică au făcut un marş în circuit. Evident, condiţiile au fost de aşa natură în regiunea pustie şi sălbatică prin care treceau, încât ei n-au putut lua un drum direct spre destinaţia lor, ci au trebuit să meargă pe un drum ocolit, căutând cele mai favorabile trecători care se putea oferi la acea dată.

Şapte zile. Nici o informaţie nu este dată în ceea ce priveşte punctul de plecare al acestor şapte zile de drum. De la sud de Ierusalim la Hebron şi peste cea mai bine udată cale, avea să fie probabil o distanţă de vreo 160 km până la hotarele Moabului. Dar greutăţile călătoriei erau mari, condiţiile climaterice fiind probabil împotriva lor, iar marşul evident că era încet. În astfel de întreprinderi, chiar şi cele mai bune planuri pot să nu se potrivească. Din cauza terenului pe care trebuiau să-l traverseze, numărul lor era contra lor şi tocmai mărimea armatei le-a agravat suferinţa şi le-a mărit lipsurile.

N-au avut apă. Chiar în cele mai bune condiţii, apa în aceste regiuni sudice ale pustiului era rară. Fără îndoială că ei au ales un drum care promitea cea mai bună aprovizionare cu apă. Dar chiar râurile la care, în mod normal te puteai aştepta să curgă puteau fi secate în această regiune aridă.

Vitele. Ei aveau vite atât pentru hrană, cât şi pentru poveri (v. 17). O oştire condusă printr-o regiune unde te puteai aştepta ca vitele să fie din belşug, cum era cazul în Moab, probabil că nu avea să fie supraîncărcată luând cu sine un mare număr de vite pentru scopuri alimentare. Dar animale pentru bagaje aveau să fie necesare.

2 Regi 3:10 10. Domnul a chemat. Acum, deoarece oştile au ajuns la necaz, Ioram a fost gata să arunce vina pe Domnul. Întreprinderea se datora propriului său plan, unul cu care Domnul avea prea puţin a face. Dar întreprinzând campania şi găsindu-se în cea mai grea strâmtorare, Ioram a încercat mai degrabă să-L facă pe Domnul responsabil, decât pe el însuşi şi asociaţii lui.

Ca să-i dea. Oştile, după un marş fierbinte şi dificil prin deşert, au ajuns la un loc de cantonament unde se aşteptau să găsească apă, dar au constatat că provizia cu apă lipsea. Ei erau obosiţi, însetaţi şi extenuaţi dincauza marşului. Fără apă nu puteau merge mai departe şi nici animalele lor de povară. Erau o oştire descurajată şi de neconsolat. În faţa lor se aflau oştile Moabului, la acea dată probabil avertizate, alertate şi proaspete, gata pentru atac. Pentru Ioram situaţia părea deznădăjduită şi el a fost gata să învinuiască pe Domnul pentru adunarea oştilor acestor trei naţiuni spre a le da în mâinile lui Moab. Adevărata credinţă în Dumnezeu niciodată nu duce la disperare. Necredinţa nu are resurse pentru un ceas al greutăţii ca acesta, nici mângâiere pentru durere şi nici tărie pentru cei descurajaţi.

2 Regi 3:11 11. Iosafat a zis. Ioram a privit în jos, dar Iosafat a privit în sus. Împăratul lui Israel a privit la sine şi la slăbiciunea lui, dar împăratul lui Iuda a privit la Iehova şi la puterea pe care ştia că este la dispoziţia Lui. Ioram a găsit greşit pe Dumnezeu şi L-a învinuit pentru ceea ce el gândea a fi un dezastru fără speranţă. Iosafat a privit dincolo de dificultăţile prezentului şi a găsit mângâiere şi speranţă în Domnul.

Un profet. Iosafat a recunoscut că aici era vorba de o situaţie pentru care resursele umane nu erau suficiente. Pentru un astfel de timp de pericol extrem era nevoie de glasul unui profet. Numai o solie divină putea aduce sfatul şi călăuzirea care aveau să arate acum calea de ieşire din această vale a morţii.

Prin care să putem întreba. Fiecărui om îi este dat privilegiul rugăciunii şi al cererii personale de la Domnul, iar Dumnezeu alege felul în care se va da răspunsul divin. În înţelepciunea şi providenţa Sa, Dumnezeu a ales să vorbească poporului prin solii Săi, profeţii, ca să aducă solii de lumină, viaţă şi nădejde. Pentru acela care vrea să asculte de aceste solii se deschide o cale de lumină şi bucurie. Pentru acel care refuză să asculte, nu există decât întuneric, înfrângere şi disperare.

Unul din slujitorii împăratului lui Israel. Cât de înaltă sau cât de mică era poziţia acestui slujitor, nu ştim. Dar ştim că el a fost cel care a spus cu privire la bărbatul care putea fi găsit, de care era atât de mare nevoie în acest ceas critic. Poziţia are puţină importanţă în astfel de vremuri. Era nevoie de un profet şi era şi un slujitor care ştia unde putea fi găsit profetul. Cât de des, în lucrarea Domnului, îi este dat unui individ simplu să facă vreo sugestie care, în cele din urmă, duce la cele mai mari victorii. Dumnezeu lucrează prin orice om care se supune poruncii divine, fără a se ţine seama de cât de joasă poate fi poziţia unuia ca acesta.

Este aici Elisei. Se pare că Elisei era pe undeva prin apropiere. Evident că Ioram nu ştia că profetul se afla undeva pe aproape. Dar slujitorul ştia şi Dumnezeu ştia. Nu există niciodată o criză pentru Domnul. Dumnezeu a prevăzut această situaţie şi servul Său era disponibil, astfel ca lumina cerească să poată fi dată chiar la timpul când era atât de disperat necesară.

Turna apă. Acest amănunt interesant dezvăluie una din lucrările pe care Elisei era obişnuit să le îndeplinească atunci când însoţea pe vârstnicul profet. Elisei a făcut aşa cum trebuie umilele sarcini ce i-au fost încredinţate, iar acum, Domnul a pus asupra lui răspunderi de cea mai mare importanţă.

Obiceiul de a „turna apă pe mâinile” cuiva, ca semn al slujirii mai este încă foarte răspândit astăzi, în Orientul Apropiat. Apa este rară în cele mai multe ţări şi nu poate fi risipită. Înainte ca masa să fie servită într-un cort de beduin sau în satele în care nu există nici un sistem comunitar de aprovizionare cu apă, un servva pune un lighean în faţa stăpânului său şi a oaspeţilor. Ei vor lua o bucată de săpun şi vor ţine mâinile peste lighean. Apoi se toarnă peste mâinile lor un fir subţire de apă, dintr-un ulcior sau vas de metal care seamănă cu un ceainic. În felul acesta se spală mâinile înainte de a lua masa – fără a se folosi de linguri sau furculiţe. Cel care toarnă apa este întotdeauna un serv, iar nu bărbatul onorat.

2 Regi 3:12 12. Cuvântul Domnului. Lucrarea profetică a lui Elisei pare să fi fost mai mult în legătură cu Regatul de nord al lui Israel decât cu Iuda, dar împăratul lui Iuda ştia că Elisei era profetul lui Dumnezeu şi că el vorbea în numele Domnului. În lucrarea lui Dumnezeu, barierele naţionale au mică importanţă. Cuvântul Domnului era prin Elisei spre folosul poporului lui Israel, Iuda, Edom şi al tuturor celorlalţi care erau dispuşi să asculte.

S-au pogorât la el. Cei trei împăraţi s-au dus la Elisei, în loc să cheme pe profet la ei. În această ocazie,un singur profet era cu mult mai important decât cei trei regi. Ei s-au dus la el pentru sfatul pe care ei ştiau cănumai un profet adevărat îl putea da.

2 Regi 3:13 13. Elisei a zis. Umilinţa exterioară a lui Ioram nu l-a cruţat de mustrarea de care acesta avea nevoie. Este adevărat că împăratul luase unele măsuri de reformă în Israel, dar el încă a mai „făcut ceea ce este rău înaintea Domnului” (v. 2). El tocmai exprimase puţina lui preţuire faţă de Iehova, când s-a străduit să arunce asupra Lui vina pentru situaţia care se datora mai degrabă greşelilor judecăţilor omeneşti decât unui plan intenţionat din partea lui Dumnezeu (vezi v. 10).

Du-te la proorocii tatălui tău. Adică profeţii lui Baal şi a Astarteei. Pe vremea lui Ilie erau 450 de profeţi ai lui Baal şi 400 de profeţi ai „Astarteei”, aceştia din urmă fiind susţinuţi de împărăteasa Izabela (1Regi 18:19). Când Ahab a început războiul împotriva sirienilor pentru recucerirea Ramotului din Galaad, el a consultat pe cei 400 de prooroci ai curţii, o grupă de oameni care au vorbit în numele „Domnului” (1Regi 22:6,11) şi care totuşi se găseau departe de a face parte dintre adevăraţii prooroci ai lui Iehova, recunoscuţi de către împăratul lui Iuda (1Regi 22:7,8). Este adevărat că Ioram a luat anumite măsuri de reformă religioasăprin îndepărtarea „chipurilor” sau stâlpilor lui Baal pe care-i făcuse tatăl său (2Regi 3:2), dar el se găsea încă destul de departe de a accepta deplina închinare faţă de Iehova sau de înţelegerea adevăratei naturi şi scop al lui Dumnezeu. De aceea, Elisei l-a mustrat în public pe împăratul lui Israel pentru lipsă de încredere în adevăratul Dumnezeu şi pentru falsa învinuire a Domnului ca motiv de bază (v. 10).

2 Regi 3:14 14. Domnul oştirilor. Un termen aplicat lui Iehova de pe timpul lui Samuel (1 Samuel 1,3.11; 4,4; 15,2 etc.; vezi Vol. I, p. 173). Elisei se numeşte pe sine serv sau ambasador al lui Iehova, care stă înaintea Lui şi vorbeşte în numele Lui, aşa cum făcuse şi Ilie (1 Regi 17,1; 18,15).

Dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat. Împăratul lui Iuda era slujitorul lui Dumnezeu, „făcând ce este plăcut înaintea Domnului” (1 Regi 22,43). Pentru că Iosafat slujea Domnului şi Domnul l-a avut în vedere, iaracum faptul acesta a fost recunoscut public de către Elisei, ca profet al Domnului.

Nu te-aş băga deloc în seamă. Aceasta era o mustrare aspră, dar la timp şi necesară. În joc era onoarea lui Dumnezeu. Un împărat păcătos al lui Israel s-a străduit să dea vina pe Domnul, pentru dezastrul care se datora în mod direct nebuniei împăratului. Dacă Iosafat nu ar fi fost acum un participant la această întreprindere, Elisei ar fi refuzat să mijlocească în folosul împăratului lui Israel. Cei păcătoşi adesea se bucură de multe binecuvântări datorită prezenţei în mijlocul lor a servilor credincioşi ai Domnului, dar acest fapt este rareori recunoscut sau admis de ei.

2 Regi 3:15 15. Un cântăreţ. În decursul veacurilor şi în toate părţile lumii, puterea muzicii a fost şi este preţuită pentru efectele ei în liniştirea spiritului şi înălţarea sufletului. Sunt puţine mijloace mai eficace pentru înălţarea sufletului deasupra lucrurilor de pe pământ, în sferele cereşti, decât muzica cea potrivită. Ea are putere să învioreze cugetarea, să alunge melancolia, să promoveze curajul, să înfrâneze spiritele iritate şi să creeze o atmosferă de pace, bucurie şi speranţă.

A fost peste Elisei. Poporul lui Dumnezeu nu înţelege aşa cum trebuie valoarea muzicii care să-i ajute, să-i întărească în oboseală, să îndepărteze influenţele îngerilor răi sau să înalţe sufletul deasupra îngrijorării, îndoielii, mâniei, amărăciunii şi fricii. Cu cât se cântă mai multe imnuri sfinte în cămin, la locul de muncă sau la şcoală, cu atât mai apropiaţi vor fi copii lui Dumnezeu unul faţă de altul şi mai aproape de Dumnezeu.

Totuşi ar fi o greşeală a trage concluzia că de obicei, profeţii recurgeau la muzică, drept preludiu la profetizarea lor. Faptul că o ceată de profeţi din zilele lui Saul aveau cu ei diferite instrumente muzicale (1 Samuel 10,5), nu trebuie să însemne mai mult decât că muzica era preţuită în zilele profeţilor şi că ea era folosită de ei, după cum ar trebui să fie folosită de toţi copiii lui, pentru inspiraţie şi înălţare a sufletului şi pentru a înălţa cugetarea spre subiecte mai înalte şi mai nobile. Isus a recunoscut valoarea cântării (DA 73).

2 Regi 3:16 16. Faceţi gropi în valea aceasta. Adesea Dumnezeu alege lucrarea prin unelte omeneşti, îngăduind oamenilor să facă anumite lucrări pentru ei înşişi. Porunca de a săpa aceste gropi era o încercare a credinţei şi a ascultării faţă de poruncă, supunere dovedită faţă de voinţa divină.

Puterea lui Dumnezeu este în stare să facă să izvorască râuri de apă în deşert şi să facă pustia să înflorească precum trandafirul. În acelaşi fel, când Spiritului lui Dumnezeu Îi este îngăduit să vină în inimile oamenilor, vieţi, care altădată au fost neproductive, devin fertile cu lucrările iubirii. Totuşi, omul are partea luide îndeplinit în pregătirea căii pentru primirea Spiritului lui Dumnezeu.

2 Regi 3:17 17. Nu veţi vedea vânt. Motivul pentru care Dumnezeu aranjează evenimentele într-un anumit fel deosebit poate să nu fie totdeauna evident. Dumnezeu uşor ar fi putut să aducă o furtună şi o ploaie, satisfăcând astfel nevoia de apă. Dar El n-a ales să aducă apa în acest fel. Dacă ar fi făcut-o, moabiţii ar fi putut să conchidă că bălţile erau umplute cu apă, iar nu cu sânge şi victoria asupra Moabului n-ar fi fost câştigată în acea zi.

2 Regi 3:18 18. Puţin lucru. Lucruri care sunt cu neputinţă pentru om sunt o nimica pentru Domnul. Îndestularea cu apă avea să fie privită de Israel ca o minune suficient de mare în sine însăţi. Dar Dumnezeu avea să meargămai departe şi face ca apa să îndeplinească două scopuri: să salveze propriile lor vieţi şi să procure mijloacele pentru înfrângerea inamicului.

În mâinile voastre. Lui Ioram i se părea că Dumnezeu avea să dea pe Israel în mâinile lui Moab şi el s-aexprimat puternic în sensul acesta (vezi v. 10). Acum avea să se vadă că reversul era adevărat, că Dumnezeu avea să dea pe Moab în mâinile lui Israel.

2 Regi 3:19 19. Toate cetăţile alese. Cetăţile întărite ale Moabului nu aveau să aibă nici o apărare împotriva oştirilor lui Israel, ci urmau să cadă înaintea lor.

Veţi tăia. Uneori se crede că, în desfăşurarea acestei acţiuni, Israel făcea contrar instrucţiunilor date în Deuteronom 20,19.20. Dar acolo, Moise avea de-a face cu asedierea de cetăţi de pe vremea cuceririi, şi motivul pentru care s-a opus ca pomii să fie tăiaţi este ca Israel să poată mânca din rodul lor. Prevederea era mai mult chibzuită în spiritul ei, decât binevoitoare, pentru că Israel trebuia să ocupe ţara şi dacă ei tăiau pomii fructiferi, n-ar fi făcut altceva decât să-şi facă rău lor înşile.

Veţi astupa toate izvoarele. Astuparea izvoarelor era o practică obişnuită în războaiele Orientului antic.Pe vremea lui Isaac, filistenii au astupat fântânile săpate de Avraam (Geneza 26,15-18).

Cu pietre. Ei trebuiau să arunce atâtea pietre pe ogoare până le vor face nepotrivite pentru culturi.

2 Regi 3:20 20. Când se aducea jertfa. Probabil că aceasta se referă numai la ceasul din zi când era adusă jertfa (arsă). Vezi 1 Regi 18,29.36, unde ceasul este marcat printr-o aluzie asemănătoare la serviciul de la Templu. Jertfa de dimineaţă probabil că era adusă la răsăritul soarelui, în zorii zilei (vezi Vol. I, pag. 698 şi cele despreLevitic 16,4).

Drumul Edomului. Cum a venit apa din Edom, raportul nu arată, dar el arată clar că apa n-a izvorât din

pământ.

2 Regi 3:21 21. Moabiţii, auzind. Scriitorul se întoarce înapoi în timp, spunând cum moabiţii s-au adunat pentru luptă, de îndată ce ştirea despre venirea împăraţilor a ajuns la ei.

Toţi cei în stare. Adică toată populaţia bărbătească ce era în stare să lupte, de la cel mai tânăr până la cel mai în vârstă. Aceasta era o înrolare generală a tuturor celor care erau în stare să poarte sabia.

2 Regi 3:23 23. Împăraţii au scos sabia între ei. Prietenia la popoarele din Palestina nu era totdeauna puternică şi alianţele nu durau mult. confederaţii de diferite rase puteau astfel să renunţe la ele şi să se întoarcă una împotriva celeilalte. Având în vedere geloziile mutuale care existau între Iuda, Israel şi Edom, lui Moab i s-a părut probabil ca cei trei împăraţi care au venit la atac asupra Moabului să se fi întors unul împotriva celuilalt.

La pradă, moabiţi. Crezând că vrăjmaşii lor au reuşit să se nimicească unul pe altul, moabiţii s-au avântat înainte, dornici de pradă. Probabil că ei nu mai erau o oştire disciplinată, ci o mulţime sălbatică, dezordonată, cu un singur gând în minte, anume jefuirea celor morţi.

2 Regi 3:24 24. Au bătut pe moabiţi. Nepregătiţi pentru luptă, moabiţii au căzut uşor pradă în faţă vrăjmaşilor lor. Cu puţină sau fără nici o rezistenţă, forţele aliate s-au revărsat înainte, cu toată ţara Moabului larg deschisă în faţa lor.

2 Regi 3:25 25. Au sfărâmat cetăţile. În lucrarea de pregătire a pământului pentru cultură, mai întâi era necesar să se îndepărteze pietrele. Pietrele îndepărtate au fost acum aruncate înapoi, pe ogoare, de către invadatori, lăsând fiecărui proprietar de ogor greaua sarcină de a curăţa ogorul.

Chir-Haraset. Se crede că este acelaşi cu Chir-Hareş (Isaia 16:11) şi Chir-Heres (Ieremia 48:31,36), şi probabil şi Chir-Moab (Isaia 15:1). Numele lui modern este el-Kerak. Această cetate era fortăreaţa principală a Moabului, situată într-o poziţie strategică pe înălţimea imediat la est de partea sudică a Mării Moarte, şi controla calea comerţului spre Marea Roşie. Ea a fost construită pe vârful unui deal stâncos, înconjurată din toate părţile de o vale adâncă şi îngustă, care la rândul ei era complet închisă de un cerc de munţi care se ridicau mai înalţi decât cetatea. Fortăreaţa a fost socotită practic de necucerit. Pe timpul cruciadelor, era un loc de mare importanţă, cruciaţii făcând eforturi eroice pentru a o lua. Această fortăreaţă este cea mai mare construcţie antică de acest fel, care încă mai există şi se foloseşte.

Prăştiaşii au înconjurat. Evident că prăştiaşii au găsit poziţii pe munţii din jurul cetăţii, de unde au pututsă arunce pietre în ea.

2 Regi 3:26 26. Înfrânt în luptă. Chiar în această fortăreaţă, Meşa a văzut că lupta era împotriva lui.

Să-şi croiască drum. S-a făcut o încercare să iasă din cetate printr-o ieşire unde staţiona împăratul Edomului, dar fără succes.

2 Regi 3:27 27. L-a adus ca ardere de tot. Moştenitorul, evident că a fost oferit ca jertfă păgână, fără îndoială spre a îmblânzi pe Chemoş, zeul naţional (vezi cele despre v. 4). Prin această jertfă solemnă spera să-şi asigure favoarea lui Chemoş şi ajutorul lui împotriva atacatorilor. Jertfele omeneşti erau una din urâciunile religiei Palestinei.

Pe zid. Probabil în văzul asediatorilor, în speranţa de a trezi groaza în inimile lor. Evident că moabiţii au sperat ca prin această jertfă, la care ei simţeau că Chemoş nu putea să reziste, să pună în mişcare temerile superstiţioase ale atacatorilor.

Mânie. Ebraicul qeşeph qes\eph. În general, deşi nu totdeauna, folosit ca act al lui Dumnezeu (vezi Numeri 1:53; 18:5; Iosua 9:20; 22:20; 1Cronici 27:24; 2Cronici 19:10; 24:18; etc.), dar cu greu poate fi înţeles aici astfel pentru că nu este nici o menţiune despre vreo vină specifică din partea lui Israel. Dar qeşeph qes\eph şi verbul înrudit qaşaph qas\aph sunt de asemenea folosite pentru a indica mânia omenească (Geneza 40,2; Exod. 16,20; 1 Samuel 29,4; 2 Regi 5,11; Estera 1,12.18). Natura exactă a acestei mânii împotriva lui Israel nu este descrisă şi amănuntele felului în care ea a operat împotriva lor nu sunt descoperite. Dacă asediula fost ridicat din cauza rezistenţei crescânde din partea apărătorilor, inspiraţi de jertfa supremă din partea împăratului lor, sau dacă marea indignare s-a făcut simţită în vreun alt fel, nu putem şti cu certitudine. Septuaginta redă metamelos metamelos, „regret”.

S-a depărtat. Asediatorii au renunţat la eforturile lor de a lua cetatea, lăsând-o împăratului şi apărătorilor ei şi s-au întors în propria lor ţară, fără să-şi fi atins deplin obiectivul, dar, totuşi, cu răsplata unei considerabile victorii.


1–3PK 212 11 Ed 59; PK 222

NOTĂ ADIŢIONALĂ ASUPRA CAPITOLULUI 3

Unul dintre cele mai importante documente în legătură cu istoria lui Israel este inscripţia împăratului Meşa pe faimoasa Piatră Moabită, care datează de prin sec. al IX-lea î.Hr. Pentru ilustraţie şi un scurt raport despre piatră, vezi Vol. I, pag. 120, 121. divizarea pe paragrafe pentru traducerea care urmează nu există în inscripţia originală, ci este adăugată din motive practice. Cuvintele din paranteză sunt inserate spre a lămuri înţelesul inscripţiei. Golurile arată ruperi în inscripţie, unde contextul nu dă nici o cheie cu privire la ce ar fi putut fi. Cuvintele urmate de semnul întrebării din paranteză sunt puse pentru a umple golurile dintre cuvinte, aşa cum sunt sugerate de context.

PIATRA MOABITĂ

„Eu sunt Meşa, fiul lui Chemoş... împărat al Moabului. Tatăl meu a domnit peste Moab, 30 de ani, iar eu am domnit după tatăl meu. şi eu am făcut această înălţime pentru Chemoş din Qorchab... pentru că el m-a salvat de toţi împăraţii şi m-a făcut să triumf asupra tuturor vrăjmaşilor mei. Omri, împărat al lui Israel, a asuprit Moabul mulţi ani, pentru că Chemoş s-a mâniat pe ţara lui. Şi lui i-a urmat fiul său şi a spus şi el: „Am să asupresc Moabul”. Astfel a vorbit el în vremea mea , dar eu am triumfat asupra lui şi asupra casei lui, iar Israel a dispărut pentru totdeauna. Şi Omri a ocupat ţinutul lui Medeba şi (Israel) a locuit acolo în zilele lui şi jumătate din zilele fiului lui, patruzeci de ani, dar Chemoş a locuit acolo în timpul zilelor mele.

„Şi eu am clădit Baal-Meon şi am făcut un bazin în el şi am clădit Qiryathan [Kiryathaim]. Acum oamenii din Gad au locuit în ţara Aţaroth At\aroth din vechime şi împăratul lui Israel zidise Aţaroth At\aroth pentru ei, dar eu am luptat împotriva cetăţii, am luat-o şi am lovit pe toţi oamenii cetăţii ca o beţie pentru Chemoş şi pentru Moab. Şi am adus de acolo înapoi pe Orel, căpetenia lui, târându-l înaintea lui Chemoş din Cheriot, şi am aşezat acolo oameni din Şaron şi oameni din Maharat.

Şi Chemoş mi-a spus: „Du-te şi ia Nebo de la Israel”, şi eu am mers noaptea şi m-am luptat împotriva lui, de la revărsatul zorilor până la amiază şi l-am luat şi am lovit pe toţi cei din el, 7000 de bărbaţi, băieţi, femei, fete şi slujnice, pentru că eu îi consacrasem pentru Aşatar-Chemoş. Şi am luat de acolo vasele lui YHWH (Iehova) şi le-am dus înaintea lui Chemoş. Şi împăratul lui Israel zidise Yahaş-ul şi a locuit acolo în timp ce se lupta cu mine. Dar Chemoş l-a alungat dinaintea mea şi eu am luat din Moab 200 de oameni, toţi căpetenii, şi i-am aşezat împotriva lui Yahaş şi l-am luat pentru ca să-l alătur la Dibon.

Eu am zidit Qorcha, zidul de lemn şi zidul cetăţii, am zidit şi porţile ei şi am clădit templul ei şi am clădit palatul şi am făcut cele două bazine pentru apă, dinăuntrul cetăţii. Şi înăuntrul cetăţii Qorcha nu era niciun bazin. Şi eu am tăiat lemn de construcţie pentru Qorcha, cu prizonieri din Israel.

Eu am zidit Aroerul şi am făcut şoseaua în Arnon. Am zidit Bet-Bamat, pentru că fusese distrus. Am zidit Beser pentru că zăcea în ruine cu 50 de oameni din Dibon, pentru că tot Dibonul era supus. Şi eu am stăpânit peste 100 de cetăţi pe care le-am adăugat la ţară. Şi am clădit Medeba şi Bet-Diblaten şi Bet-baal-meon şi am aşezat acolo ţarcurile pentru oile ţării. Şi cât despre Hauronen, a locuit în el... Dar Chemoş mi-a spus: „Coboară-te şi luptă împotriva lui Hauronen. Şi am coborât şi l-am luat şi Chemoş a locuitîn el,în zilele mele.”

2 Regi 4:1 1. Din nevestele. Aceasta este o descoperire importantă cu privire la natura „fiilor profeţilor”. Ei nu erau tineri necăsătoriţi, trăindu-şi viaţa în singurătate, în instituţii monahale; ei erau oameni din popor. Ei eraudin popor, trăiau împreună cu poporul şi lucrau pentru popor. În loc să se intereseze numai de ei înşişi, trăind împreună, în comunităţi ascetice şi căutând ca acolo să ajungă la sfinţenie, ei trăiau pentru binele poporului, căutând nu propriul lor câştig, ci binele comun pentru toţi cei din jurul lor.

Se temea de Domnul. Acest bărbat era un credincios închinător al lui Iehova. Influenţa lui Ilie şi Elisei făcuse mult spre a promova închinarea la adevăratul Dumnezeu, în cuprinsul întregii împărăţii a lui Israel.

Cel ce l-a împrumutat a venit. Legea lui Moise recunoştea servitutea pentru datorie, nu ca un „rob”, ci ca „un om tocmit cu ziua şi ca un venetic”, şi cerea ca cel vândut astfel să slujească numai până la anul de veselie (Levitic 25:39-42). În cazul de faţă s-ar părea că creditorul n-a impus dreptul său asupra fiilor în timpul vieţii debitorului, dar la moartea lui, el a pretins slujirea lor, pentru a putea fi împlinită obligaţia tatălui.

2 Regi 4:2 2. Ce pot să fac? Întrebarea descoperă spiritul amabil al profetului. Elisei era un bărbat care se interesa de popor, totdeauna prietenos, totdeauna simpatic şi totdeauna gata să ajute. Când împăratul i-a făcut o vizită, el a fost gata să împlinească nevoia întregii oştiri, când a fost vizitat de o biată văduvă neajutorată, el n-a alungat-o.

Ce ai? Dumnezeu foloseşte ce avem. El nu este limitat în resursele sau puterile Sale şi uşor ar fi putut să împlinească nevoile ei, fără vasul de untdelemn. Dar El a luat ceea ce avea şi l-a binecuvântat. Tot aşa este şi cu slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Ei poate că n-au multă capacitate naturală sau resurse materiale, dar dacă ei consacră lui Dumnezeu şi slujirii Sale ceea ce au, cerând binecuvântarea Lui, puţinul pe care-l au este înmulţit de multe ori. Omul, în eforturile sale de a ajuta pe cei săraci, ar face bine să cugete în sensul că, ajutându-i pe aceştia, se ajută pe ajută pe el însuşi. Cei săraci să fie învăţaţi să folosească acele resurse pe careei înşişi le posedă. Dacă aceasta nu se face, iubirea poate sărăci şi poate face mai mult rău decât bine.

Decât un vas de untdelemn. Vasul de untdelemn nu era mult, dar în mâinile lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea Lui, era suficient pentru a acoperi nevoile ei. Talentele noastre pot să nu fie multe şi bogăţia noastră pământească poate să nu fie mare, dar Dumnezeu poate să folosească şi să înmulţească orice Îi este consacrat. Vasul de untdelemn era semnul celei mai mari sărăcii a văduvei, dar el a mai fost şi mijlocul folosit de Domnul pentru acoperirea tuturor nevoilor ei.

2 Regi 4:3 3. Nu cere puţine. Răspunsul văduvei avea să fie măsura credinţei ei şi, de asemenea, şi măsura a ceea ce urma să primească de la Domnul. Cu puţină credinţă ea avea să primească puţin, cu multă credinţă avea să primească mult.

2 Regi 4:5 5. Va turna din untdelemn. Femeia n-a şovăit din cauza necredinţei. Ea a răspuns imediat instrucţiunilorprofetului şi a antrenat şi colaborarea fiilor ei. Dacă fiii urmau să fie scăpaţi de viaţa de robie, ei trebuiau de asemenea să facă ceva pentru ei înşişi. Credinţa şi ascultarea ei au dat naştere la credinţă şi ascultare la fiii ei. Credinţa face să se ivească credinţă şi ascultarea din partea unuia încurajează ascultare din partea altora.

2 Regi 4:6 6. N-a mai curs untdelemn. Dumnezeu nu mai poate da când omul nu este pregătit să primească. Miraculoasa provizie de untdelemn n-a încetat să curgă decât după ce ultimul vas fusese umplut.

2 Regi 4:7 7. Plăteşte-ţi datoria. Văduva primise de la Domnul mai mult decât ceruse ea. Cererea ei fusese numai ca fii ei să fie scăpaţi de viaţa de robie. Dar, în sărăcia ei, ea mai avea multe nevoi. El dă mereu oamenilor binecuvântări mult mai mari decât cer pentru ei înşişi.

2 Regi 4:8 8. Sunem. O cetate în valea Izreel, cam la 8 km nord de muntele Ghilboa şi circa 26 km de muntele Carmel, unde se pare că, pe acea vreme, Elisei şi-a stabilit locuinţa (v. 25). În călătoriile lui încoace şi-ncolo, prin împărăţie, Elisei trecea adesea prin acest sat. Astăzi este cunoscut ca Solem.

O femeie bogată. [Great, KJV] Adică o femeie bogată (vezi 1Samuel 25:2; 2Samuel 19:32) sau una de rang mare.

A stăruit de el. Pentru Elisei, ospitalitatea acestui cămin confortabil a fost extinsă. Oamenii lui Dumnezeu au aceleaşi nevoi de hrană şi adăpost, ca semenii lor şi ei apreciază binecuvântările prieteniei şi împreunei-simţiri creştine. Viaţa vreunui serv credincios al lui Dumnezeu adesea este făcută fericită şi plăcută prin amabilitatea arătată lui de către cei pe care-i slujeşte.

2 Regi 4:10 10. O mică odaie. Adesea bogăţia îl face pe posesor să fie egocentric şi să uite de nevoile şi dorinţele altora. Dar nu acesta a fost cazul cu această femeie nobilă din Sunem. Ea era o femeie de rang mare, dar ea n-a pierdut contactul obişnuit. Ea nu trăia numai pentru sine, ci se străduia să facă pe alţii fericiţi. Având propriile nevoi satisfăcute, ea se îngrijea de nevoile altora. Ea avea grijile şi răspunderile propriei gospodării, dar n-a îngăduit ca îndatoririle căminului ei să o facă să uite de nevoile şi confortul lui Elisei şi, poate, al multor altora. În călătoriile sale, adesea Elisei privea cu plăcere plăcutele ceasuri de odihnă şi relaxare din faţasa, de care urma să aibă parte când ajungea în localitatea Sunem. Ospitalitatea amabilă ajută să fie adusă printre fiii oamenilor, puţină pace şi prietenie cerească.

2 Regi 4:12 12. Cheamă pe sunamita aceasta. Sunamita fusese amabilă faţă de Elisei şi el avea să fie amabil faţă de ea. Dar ce ar putea face el ca să răsplătească favorurile pe care ea i le-a acordat? Ea n-avea nevoie de lucruri materiale. Dar Elisei a dorit să-i arate un semn al aprecierii lui. O inimă nobilă nu e mulţumită să primească o favoare, fără să dea ceva în schimb.

2 Regi 4:13 13. Ce putem face pentru tine. Întrebarea a fost o întrebare de încercare, pentru că ea avea să descopere exact ceea ce era în inima femeii. A primit ea pe profet în numele unui profet sau avea o dorinţă tainică pentru a fi răsplătită cumva?

Să vorbim pentru tine împăratului. Elisei a recunoscut faptul că el avea o oarecare influenţă la curte şi la autorităţile cele mai înalte. Putea să fie vreo chestiune în care Elisei ar fi putut angaja pentru femeia din Sunem influenţa împăratului?

În mijlocul poporului meu. Răspunsul exprimă ideea că ea era pe deplin mulţumită. Ea trăia în pace împreună cu poporul ei şi nu avea nici o ceartă cu vecinii ei şi nici vreo altă problemă care să nu poată fi aranjată cu prietenii. Aceasta era o comunitate paşnică şi fericită şi nici împăratul, nici slujitorii lui nu puteau face nimic spre a face viaţa mai fericită.

2 Regi 4:14 14. Ce să fac pentru ea? A face ceva pentru o persoană care era deja deplin fericită şi care dispunea de tot ce avea nevoie din bunurile acestei lumi nu era lucru uşor, dar Elisei a stăruit în încercarea de a descoperi ceva cu care el să o servească.

Ea n-are fiu. Lucrul acesta era privit ca o nenorocire şi ca o ruşine (vezi Geneza 30,23; Deuteronom 7,13.14; 1 Samuel 1,6.7.11; Psalmul 128,3.4; Luca 1,25).

Bărbatul ei este bătrân. Mai mult decât ar putea să-şi dorească un copil ea a crezut că nu mai era nici o speranţă, pentru că soţul ei era bătrân.

2 Regi 4:15 15. La uşă. Poate din modestie şi maniere bune, pentru că nu era potrivit ca ea să intre în odaia lui Elisei.

2 Regi 4:16 16. Vei ţine în braţe un fiu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni, nu este imposibil la Dumnezeu. Dacă ea dorea un fiu, Dumnezeu putea să facă posibil acest lucru pentru ea. Făgăduinţa lui Elisei de a avea un fiu laanul era cu mult mai mult decât o speranţă zadarnică pentru ea.

Nu mă amăgi. Nu mă amăgi prezentându-mi speranţe care nu pot fi realizate. Compară cu neîncrederealui Avraam (Geneza 17,17), a Sarei (Geneza 18,12) şi a lui Zaharia (Luca 1:20) când le-a fost făgăduit un copil.

2 Regi 4:17 17. Pe vremea aceea. Un adevărat profet al lui Dumnezeu nu face preziceri false în numele Domnului. Cum a făgăduit Elisei, aşa s-a întâmplat.

2 Regi 4:19 19. Capul meu. Probabil un caz de insolaţie. Seceratul era o lucrare istovitoare, adusă la îndeplinire pe cea mai caldă vreme a anului.

2 Regi 4:20 20. Apoi a murit. Întristare şi bucurie, plâns şi râs, viaţă şi moarte nu sunt prea îndepărtate una de alta, în trecerea omului muritor prin această lume a păcatului. Fiul sunamitei adusese bucurie în cămin, dar tot el a fost mijlocul prin care s-a adus chin în inimă. El a fost dat sunamitei de Domnul, dar acum moartea îl pretindea ca fiind al ei.

Trimite-mi.Era un sezon de producţie, foarte ocupat, şi toţi oamenii şi animalele acelei aşezări se aflau pe câmp. Dar ea a cerut folosirea imediată a unuia dintre animale şi pe un slujitor.

La omul lui Dumnezeu. Ca soţie conştiincioasă, femeia şi-a informat soţul despre călătoria pe care şi-a propus s-o facă şi despre faptul că a plănuit să se întoarcă repede, dar n-a explicat motivul călătoriei ei. Poate că, dacă ea l-ar fi informat despre intenţia ei de a chema profetul să-i învie fiul, care deja era mort, el putea să considere călătoria ca nefolositoare şi putea să facă o încercare de a o abate de la scopul ei. Cazul era o chestiune de credinţă şi se părea că ea a păstrat-o între ea şi Dumnezeu.

2 Regi 4:23 23. Nici lună nouă, nici Sabat. Amândouă erau zile sfinte, ocazii pentru jertfe şi adunări solemne (2 Cronici 2,4; Isaia 1,13; Osea 2,11; Amos 8,5). Evident că, în astfel de zile trebuie să fi fost obişnuit ca poporul să se adune în scop de închinare sau pentru instruire şi edificare religioasă. Dacă ar fi fost lună nouă sau Sabat, călătoria femeii la profet n-ar fi fost privită ca ciudată, dar aşa cum era, soţul n-a putut înţelege scopul ei.

Fii pe pace. În mod literal, „pace”. Răspunsul a fost un răspuns al credinţei şi al speranţei. Copilul era mort, dar ea n-a dat curs durerii şi disperării. Dacă prima dată omul lui Dumnezeu a putut să mijlocească la Dumnezeu să îi dăruiască cu un copil, el putea să aibă şi putere de la Dumnezeu să-i redea copilul. Oricât de grea ar putea fi problema, când încredinţăm o chestiune în mâinile lui Dumnezeu, putem avea deplină siguranţă că va fi bine. Poate că răspunsul nu va fi întotdeauna exact ceea ce dorim, dar putem avea pace şi neputem pleca cu smerenie şi supunere faţă de voinţa Sa.

2 Regi 4:24 24. Să nu opreşti. Ea a zorit pe slujitor să meargă cu toată viteza posibilă, oricât de neplăcut ar putea fi

pentru ea. Drumul călare avea să fie de vreo 26 km şi nu avea să fie uşor, dar ea avea un singur gând şi acestaera să ajungă la profet cât mai repede posibil.

2 Regi 4:25 25. A văzut-o. Locuinţa profetului probabil că era pe o înălţime de unde se putea vedea o mare parte a văii de jos. Elisei a văzut văduva în depărtare şi a recunoscut-o.

2 Regi 4:26 26. Aleargă înaintea ei. Elisei a ştiut de îndată că s-a întâmplat ceva rău şi, fără să aştepte să se apropie de el, a trimis pe slujitorul lui să o întâmpine spre a afla, dacă era posibil, motivul venirii ei.

Bine. Din nou, răspunsul ei a fost în mod literal, „pace”. Povara inimii ei avea să fie descoperită numai profetului, nu slujitorului lui.

2 Regi 4:27 27. I-a îmbrăţişat picioarele. Biblia raportează numeroase cazuri de conduită asemănătoare, cu ocazia cererilor stăruitoare (Matei 18:29; Marcu 7:25; Luca 8:41; Ioan 11:32; etc.).

S-o dea înapoi. Insensibilul slujitor n-a reuşit să înţeleagă situaţia şi a încercat în mod grosolan s-o dea la o parte.

Căci este tare amărâtă. Elisei a văzut de îndată că o durere nestăpânită a umplut inima femeii şi inima lui a fost cuprinsă de simpatie faţă de ea. Adevăratul copil al lui Dumnezeu, a cărui inimă este umplută cu iubire şi simpatie, va fi mişcată de compasiune faţă de toţi cei greu împovăraţi şi, întocmai ca Învăţătorul său, el se va strădui să le dea odihnă. Adevărata iubire este tandră şi amabilă şi răspunde la apelurile acelora care se află în nevoi.

Mi-a ascuns lucrul acesta. Uneori Domnul a găsit potrivit să descopere slujitorului Lui împrejurările speciale ale unei persoane, dar nu totdeauna. Nici un profet nu posedă toată cunoştinţa. Descoperirile sunt făcute numai în acord cu voinţa lui Dumnezeu. Faptul că un profet nu cunoaşte toate faptele în legătură cu o situaţie specială, nu este o dovadă că nu este profetul adevărat al Domnului. Profeţii sunt şi ei oameni, şi cunoştinţa şi judecata lor sunt limitate, întocmai ca în cazul celorlalţi oameni. Numai când Domnul le dă descoperiri speciale şi înţelepciune, cuvintele lor au autoritate unică. Ideea că în astfel de cazuri, un profet ar trebui să deţină toate datelor este nejustificată.

2 Regi 4:28 28. Am cerut eu, oare… un fiu? Femeia nu reproşează aşa de mult profetului în timp ce îşi vărsa amărăciunea durerii sufletului ei. În primul rând, ea n-a cerut acest copil; el era rezultatul făgăduinţei. Dar, copilul dăruit ei astfel, îi era luat acum de la ea. Ea n-a spus aceasta în cuvinte multe şi nici nu era nevoie s-o facă, pentru că Elisei înţelegea acum deplina însemnătate a durerii ei. Cuvintele ei descoperă amărăciunea necazului ei. Ea ştia doar că acest fiu, pe care ea nu l-a cerut, a murit şi că durerea ei este infinit mai mare decât dacă nu i-ar fi fost îngăduit niciodată să cunoască iubirea lui.

2 Regi 4:29 29. Încinge-ţi mijlocul. Elisei ştia că femeia era sleită de puteri din cauza călătoriei grăbite şi că o călătorie de întoarcere va fi cu mult mai grea şi mai penibilă. El însuşi nu s-a ferit de călătorie, dar, de îndată ce el a aflat că fiul era mort, el a trimis pe slujitorul său cu instrucţiuni cu privire la desfăşurarea acţiunii.

Ia toiagul meu. Toiagul era semnul slujbei profetice a lui Elisei şi,ca şi toiagul lui Moise (Exod 4,17; 17,5.9; Numeri 20,8.9), era simbolul puterii lui Dumnezeu cu care aveau să se facă minuni în Numele Domnului.

Să nu-l întrebi de sănătate. Nu în sensul că slujitorul să fie grosolan sau nepoliticos, ci pentru că el nu trebuia să piardă timp pe drum. În Orient, salutările sunt lungi şi ceremonioase şi politeţea îţi lua mult timp.

2 Regi 4:30

30. Nu te voi părăsi. Femeia avea mai multă credinţă în Elisei decât în slujitorul lui. Ea cunoştea puterea slujbei şi a rugăciunilor lui Elisei, şi şi-a pus toată încrederea în el. Domnul putea să restituie copilul numai printr-un cuvânt de cerere rostit de Elisei. El putea să aleagă să privească la toiagul profetului şi la slujitorul lui şi să readucă astfel la viaţă, pe copil. Dar femeia greu lovită de durere a privit la Elisei ca la solul prin care Domnul avea să-Şi arate puterea Sa, iar Domnul a văzut potrivit să onoreze credinţa ei şi să o trateze în acord cu dorinţa sufletului ei.

2 Regi 4:31 31. Nici un glas, nici semn de simţire. Cuvintele acestea înseamnă că Ghehazi se aştepta ca Dumnezeu să onoreze punerea toiagului pe faţa copilului. Pentru ce n-a fost readusă viaţa, nu ni se spune. Poate că, dacăfemeia ar fi avut credinţă că Domnul putea să-i răspundă cu ajutorul toiagului lui Elisei şi a slujitorului lui, Ghehazi, răspunsul ar fi venit pe calea aceea. Sau poate că erau unele slăbiciuni în viaţa lui Ghehazi care îl împiedicau să fie un mijloc de aducere la îndeplinire a minunatelor fapte ale puterii divine. Nu-i este dat omului să cunoască motivele pentru care Domnul alege sau nu alege să lucreze într-un anumit fel.

Nu s-a trezit. Aceasta nu înseamnă că era doar adormit copilul, pentru că el decedase la amiază în poala mamei sale (v. 20), iar în versetul 32 el este declarat mort. În Biblie, moartea este privită ca un somn (Deuteronom 31,16; 1 Regi 2,20; Daniel 12,2; Ioan 11,11-14; Fapte 13,36).

2 Regi 4:33 33. S-a rugat. Prin cea mai serioasă rugăciune a credinţei, „femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi” (Evrei 11,35).

2 Regi 4:34 34. S-a culcat pe copil. Nu este arătat motivul pentru care Elisei a folosit a folosit acea metodă în readucerea copilului la viaţă. El a putut fi instruit pe cale divină de Domnul să folosească aceste mijloace, sau el a putut imita procedeul lui Ilie (1 Regi 17,21). Rugăciunea nu exclude folosirea altor mijloace. Corpul profetului putea, într-adevăr, să transmită căldură corpului mort al copilului, dar nu aceasta a fost ceea ce a redat copilului viaţă. Hristos, care a dat de prima dată viaţă, a fost Acela prin care băiatul a fost readus dintre cei morţi. După cum Domnul a redat viaţa acestui copil mort, tot aşa, la a doua venire, El va învia pe toţi credincioşii Lui, care acum dorm în mormintele lor (Isaia. 26,19; Ioan 5,28.29: 1 Corinteni. 15,52; 1 Tesaloniceni 4,16; Apocalipsa 1,18).

2 Regi 4:36 36. Ia-ţi fiul. Când copilul fusese readus la viaţă, mama a fost chemată să intre şi să-şi ia fiul .Când Ilie a înviat pe fiul văduvei, el l-a dus la mama lui (1 Regi 17,23) şi întocmai ca şi Isus, când El a înviat pe fiul văduvei din Nain, El l-a redat mamei sale (Luca 7,15). Inima lui Isus simte cu fiecare mamă care plânge pierderea unui copil, şi în ziua fericitei învieri, copiii care dorm acum în mormintele lor vor fi din nou aduşi la viaţă, spre a fi duşi de îngeri şi puşi în braţele mamelor lor (GC. 645).

2 Regi 4:37 37. S-a închinat. Cuvintele mamei nu sunt redate. Mulţumirea ei era prea mare pentru cuvinte. În adâncă recunoştinţă, ea s-a aruncat la picioarele profetului, revărsându-şi, fără îndoială în lacrimi de bucurie, mulţumirile inimii unei mame care şi-a reprimit dintre cei morţi pe copilul ei înviat. Credinţa arătată de ea în Dumnezeu şi în profetul Său, n-a fost fără folos.

2 Regi 4:38 38. La Ghilgal. Vezi cele despre cap. 2,1. Ilie făcuse mult pentru întărirea lucrării Domnului prin interesul arătat de el faţă de aceste centre importante de instruire, unde tinerii puteau să primească o pregătirepentru viaţa de slujire a semenilor lor. Elisei a continuat să arate interes faţă de aceste şcoli. El le vizita spre a da încurajare şi sfat necesar.

Bântuia o foamete. Foametea era obişnuită în Palestina antică şi aducea multă suferinţă şi adesea moartea (vezi cele despre Geneza 12,10).

Şedeau înaintea lui. Probabil că ocazia aceasta era o oră de instruire spirituală. După cum Maria şedea

la picioarele lui Isus, tot aşa aceşti tineri şedeau înaintea lui Elisei şi aflau de la el învăţăturile lui Dumnezeu. Acestea erau privite ca ore preţioase şi prezent avea să fie şi Duhul Sfânt care aducea la cunoştinţă tinerilor învăţăturile credinţei şi încrederii în Dumnezeu. Ei învăţau să preţuiască lucrurile Duhului mai mult decât hrana lor zilnică.

Pune oala cea mare. Hrana spirituală este importantă, dar şi trupul are nevoie să fie hrănit. Probabil că Elisei a fost impresionat când a văzut în figurile slabe ale elevilor, efectele foametei care pustia ţara. Interesat de bunăstarea lor spirituală, el a arătat interes şi faţă de nevoile lor fizice. S-a dat dispoziţie să fie pusă oala cea mare, ca astfel toţi să poată fi hrăniţi.

2 Regi 4:39 39. Pe câmp. Probabil că şcolile profeţilor erau toate situate în localităţi rurale, unde elevii aveau ocazia să cultive propria lor hrană şi să primească o instruire în lucrările agricole (vezi PP 593; PK 230). Din caua lipsei de hrană, elevii din şcolile profeţilor evident că erau obligaţi să iasă la câmp s-o caute.

Viaţă sălbatică. Soiul exact de plantă amintită aici n-a fost identificat exact. Unii socotesc că ea se referă la un fel de castravete sălbatic sau dovleac, având forma de ou şi cu gust amar. Când este mâncat, produce durere şi curăţire forţată. Probabil că tinerii au luat aceşti castraveţi sălbatici drept castraveţi obişnuiţi care erau foarte mult apreciaţi ca hrană (Numeri 11,5). În Palestina, se mai afla o plată căţărătoare, cunoscută sub numele de colocynt, cu frunze înguste de culoare verde deschis şi cu fructe asemănătoare cu pepenii, care pot avea efecte fatale. Septuaginta şi Vulgata le socotesc a fi colocynţi.

Nu le cunoştea. Faptul că un om este profet, nu-l face atotcunoscător, nici nu-l scuteşte de la exercitarea oricărei griji şi precauţii. Acest tânăr, necunoscând natura acestor verdeţuri din faţa lui a adunat otravă şi a pus în pericol viaţa tuturor care s-au împărtăşit de roadele muncii lui.

2 Regi 4:40 40. Moartea este în oală. Probabil că gustul amar a descoperit de îndată faptul că hrana era otrăvitoare.Aceasta a putut fi amestecată cu alte verdeţuri care erau pe deplin nutritive, dar curcubeţii şi-au răspândit otrava lor în oala întreagă. Păcatul este otrava morţii. Influenţa lui se răspândeşte. În o mie de forme diferite, el este pus în faţa noastră spre a ne aduce suferinţă şi durere. Singura cale de siguranţă este în înlăturarea păcatului şi a greşelii de orice fel, oriunde s-ar afla acesta. Altfel, rezultatul inevitabil va fi moartea.

2 Regi 4:41 41. Luaţi făină. Nu este descoperit dacă făina era antidotul natural pentru ierburile otrăvitoare. Ea putea să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi sarea care a fost aruncată în apele rele de le Ierihon (cap. 2,20-22). Făina era nutritivă, o sursă de viaţă şi sănătate pentru cei care o consumau. În mâna profetului, ea a devenit un simbol al vieţii care a contracarat efectele cele rele ale seminţelor morţii. Aici se află o învăţătură spirituală. Evanghelia lui Hristos este pâinea vieţii pentru cei ce se află sub condamnarea morţii. Nu are importanţă cât de îndelungat timp sau cât de mult a luat parte păcătosul la relele roade ale morţii, în Evanghelie există putere de vindecare şi refacere. Tot răul făcut de păcat, Duhul Sfânt are putere să-l desfacă.Dumnezeu are antidot pentru orice formă de rău. Hristos este izvorul vieţii veşnice pentru orice om care vrea să trăiască (Ioan 6,27; 33,35).

2 Regi 4:42 42. Baal-Şalişa. Nu există date suficiente spre a localiza în mod sigur această cetate. S-ar putea să fie aceea a districtului Şalişa (vezi c. despre 1 Samuel 9,4). Unii o identifică cu satul modern Kefr Thilth, cam la 24 km nord de Lyda şi cam la 21 km nord-vest de Ghilgal (2 Regi 2,1), unde se afla profetul Elisei la data aceasta (PK 241), care vizita şcoala profeţilor.

Din cele dintâi roade. După legea lui Moise, orice întâi rod al secerişului trebuia oferit lui Dumnezeu, şitrebuiau date profeţilor (Numeri 18,12.13; Deuteronom 18,4). În acest caz, un oarecare închinător credincios al lui Iehova a adus primele lui roade lui Elisei „omul lui Dumnezeu”. Preoţii levitici se retrăseseră cu mult timp înainte de aceasta din regatul de nord (2 Cronici 11,13.14) şi unii dintre cei evlavioşi din Israel probabil că au recunoscut în profeţi pe reprezentanţii lui Iehova cărora ei puteau să le aducă darurile cerute de lege, spre a fi date preoţilor.

De orz. Orzul se folosea de obicei în Palestina ca hrană pentru animale, dar uneori se făcea din el turte sau pâini (Judecători 7,13; Ioan 6,9) şi mâncate de oameni, deşi era socotit ca ale doilea după grâu.

Spice noi. Ebraicul karmel „fruct”, „rod”. Grăunţe sau probabil vreun produs de grădină. Cuvântul ebraic tradus „învelitoare” şi în marginală „sacoşă” sau „îmbrăcăminte” nu se află nicăieri în altă parte în Scriptură. Sensul lui este nesigur. Unii sugerează ca fiind „sac” sau „pungă”.

Dă oamenilor. Era un timp de lipsă, chiar şi pentru profet şi pentru cei ce erau împreună cu el. Oameniierau flămânzi şi în lipsă de hrană. Elisei s-ar fi putut gândi la sine şi la propriile lui interese, dar în loc de aceasta, el s-a gândit la acelea ale oamenilor. Tot aşa şi Isus, când cu ucenicii Lui în locuri pustii „a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea” (Matei 14,14). Când s-a făcut seară, ucenicii au dorit să-i lase să plece, pentru ca să-şi poată găsi de-ale mâncării pentru ei înşişi, dar cuvintele Domnului au fost: „N-au nevoie să plece; daţi-le voi să mănânce” (Matei 14,16). Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi copiilor Lui, când ei privesc asupra gloatei obosite şi în lipsă, de pe pământ. „Daţi-le oamenilor ca să aibă ce mânca.”

2 Regi 4:43 43. Slujitorul. Ebraicul meşaret, un serv, dar în general de un rang mai mare decât înseamnă ebeb, cuvântul obişnuit pentru „serv”. Astfel Iosua este numit meşaret de Moise (Exod 24,13), iar îngerii sunt numiţi meşaretim, slujitori (Psalmul 104,4).

Slujitorul a privit la primele roade cu ochii unui om, dar Elisei a privit asupra aceluiaşi dar de hrană cu ochiul credinţei şi al lui Dumnezeu. Pentru slujitor, porunca profetului a părut aproape nebunească şi imposibil de adus la îndeplinire. Cum ar putea cele 20 de turte mici de orz şi câteva grăunţe să satisfacă foamea a 100 de oameni? Cam de acelaşi fel a fost şi întrebarea lui Andrei, fratele lui Simon Petru, când Isus urma să hrănească mulţimea cu cinci pâini de orz şi 2 peşti. „Ce sunt aceştia la atâţia?” (Ioan 6,9). Astăzi mulţimile sunt flămânde din lipsă de credinţă din partea acelora care cheamă a fi copii ai lui Dumnezeu.

2 Regi 4:44 44. După cuvântul Domnului. Elisei a vorbit prin inspiraţie. Un profet care vorbeşte în numele Domnului, vorbeşte totdeauna cuvintele lui Dumnezeu. La Dumnezeu există putere fără margini. Resursele Sale pot să împlinească nevoile tuturor. Atingerea mâinii Sale poate face să înmulţească cea mai mică provizie. Puterea lui Dumnezeu a fost aceea care a făcut ca acele câteva pâini să se înmulţească până ce toţi cei prezenţi au avut din destul spre a satisface nevoile lor. Necunoscutul gospodar a adus darul lui din primeleroade lui Elisei, ca un dar pentru Dumnezeu. Domnul a acceptat acel dar şi a lăsat binecuvântarea Sa asupra lui. Tot aşa primeşte şi binecuvântează Dumnezeu şi astăzi darurile noastre. Oriunde este vorba de o lucrare de făcut, copiii lui Dumnezeu nu trebuie să privească la ei înşişi şi la propriile lor lipsuri, ci la Dumnezeu şi la nemărginitele Lui provizii pentru toţi. Ceea ce ei deţin pot să pară cu totul nepotrivit spre a satisface nevoile celor lipsiţi; dar cu binecuvântarea lui Dumnezeu acestea se pot dovedi mai mult decât suficiente.

Cerul este mai aproape de pământ decât cred mulţi. Dumnezeu este întotdeauna interesat de copiii Lui în nevoie de pe pământ şi El este totdeauna gata să îndestuleze nevoile lor. Nu există ţară sau popor pe pământ unde puterea lui Dumnezeu să nu fie la lucru, îndeplinind lipsurile celor în nevoie. Orice produs al grădinii sau al ogorului dă mărturie despre puterea care lucrează miraculos a lui Dumnezeu şi despre nemărginita Lui iubire. Dumnezeu este totdeauna la lucru, privind la interesele plăpânzilor lui copii de pe pământ. Manifestările iubirii Sale pot să nu fie văzute astăzi într-un fel atât de deosebit cum au fost în zilele lui Elisei, dar dacă ochii noştri ar putea fi deschişi, am recunoaşte mult mai lămurit şi mult mai adesea decât o facem că Dumnezeu încă mai este de faţă şi că El încă mai lucrează din iubire şi îndurare cu copiii nevoiaşi de pe pământ. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu pot să mai aducă încă Domnului darurile lor, şi cu puterea şi binecuvântarea Lui, micile lor provizii pot fi înmulţite de multe ori spre a îndestula nevoile fizice şi spirituale ale mulţimilor pământului. Lumea are nevoie astăzi este o pătrundere spirituală şi credinţă mai mare, curaj şi împreună simţire, tărie şi spiritul profetului Elisei.

COMENTARIILE LUI E. G. WHITE

1 – 44 PK 235-243 38 – 41 PK 240

8 – 10, 14 – 17 PK 237 39, 40 Ev 127

18 – 22, 25 – 31 PK 238 42 – 44 PK 241; GT 466

32 – 37 PK 239 43 PK 243

2 Regi 5:1 1. Naaman. Siria era adesea în război cu Israel, dar evident că acesta era un timp de pace. Numai cu puţin timp înainte, Ahab fusese ucis în lupta împotriva lui Ben-Hadad (1 Regi 22,34-37). Numele împăratului lui Israel nu este dat, dar se crede că evenimentele au avut loc pe timpul domniei lui Ioram, fiul lui Ahab. Naraţiunea descoperă fericita schimbare a naţiunilor şi redă un tablou interesant al legăturilor internaţionale şi al obiceiurilor vremii.

Un om tare. Naaman era un personaj de seamă în Siria. El câştigase onoare şi faimă prin victoriile pe care le-a purtat pentru Siria, dar avea nefericirea să fie lepros. El a păstrat poziţia lui de căpetenie a oştirii, cu toate că putea fi serios handicapat de teribila boală de care era lovit.

2 Regi 5:2 2. În cete. Erau raiduri de frontieră frecvente conduse de cete de prădători, de obicei întreprinse cu scopul de a jefui.

Adusă roabă. Războiul este crud. Fetiţa fusese luată şi dusă din căminul ei şi acum se afla într-o ţară vrăjmaşă, după câte se părea, părăsită de Dumnezeu fără mângâiere şi speranţă. Se pare că pentru ea, viaţa îi aduce puţin bine, şi se poate că ea devenise amărâtă şi posomorâtă, dar nu şi-a îngăduit să-şi concentreze gândurile asupra sa şi asupra nefericitei ei situaţii. Chiar într-o ţară străină, Dumnezeu avea o lucrare pentru ea.

În slujba nevestei lui Naaman. Fetiţa roabă îşi duce viaţa de roabă, obligată să slujească în căminul căpeteniei oştirii care înfrânsese pe Israel. Dar, trebuia că ea a fost credincioasă în slujba ei, căci altfel n-ar fi fost folosită într-un cămin ca acesta.

2 Regi 5:3 3. La proorocul. Cu toate că era captivă, fetiţa n-a uitat patria ei şi nici pe Dumnezeu. Nici nu avea cugete rele despre acei care o luaseră în robie şi a obligat-o la servire involuntara. Plină de iubire faţă de Dumnezeul ei, inima ei a dovedit iubire faţă de stăpânul ei bolnav şi soţia lui. În loc să dorească pe Naaman bolnav deoarece din cauza nenorocirii care fusese adusă asupra ei, ea dorea ca el să fie sănătos şi spera în vindecarea de boala lui teribilă. Aducându-şi aminte de minunatele lucrări ale lui Elisei din patria ei, ea avea credinţă că proorocul putea să-l vindece pe Naaman de lepra lui. Ceea ce Dumnezeu a făcut prin servul Său înIsrael, ea crede că El poate face şi pentru unul din altă rasă.

Proorocul l-ar tămădui. Lepra era socotită ca o boală incurabilă. Dar fetiţa evreică a fost învăţată de părinţii ei că la Dumnezeu, nimic nu este cu neputinţă. Părinţii s-au achitat bine de răspunderile lor, iar rezultatul a fost această minunată mărturie în favoarea Dumnezeului lui Israel într-o ţară care nu-L cunoştea. Naaman a aflat despre o putere dincolo de puterea oamenilor pentru că un tată credincios şi o mamă din Israel au crescut pe copilul lor să iubească şi să se încreadă în Domnul.

2 Regi 5:4 4. S-a dus. Adică Naaman a intrat la stăpânul său, împăratul Siriei şi i-a spus cuvintele fetiţei captive. Puţin a înţeles fetiţa importanţa cuvintelor despre credinţa ei în Dumnezeu. Naaman a crezut pentru că fetiţa acrezut, şi el a dus mărturia înaintea împăratului Siriei. În felul acesta, a aflat Ben-Hadad că Dumnezeul lui Israel era un Dumnezeu al puterii şi un Dumnezeu al iubirii. El învinsese oştile lui Israel în luptă, şi putea fi făcut să creadă că zeii Siriei erau mai puternici decât Iehova. Dar el trebuia să afle că Dumnezeul lui Israel face ceea ce era peste puterea oamenilor şi peste puterea zeilor Siriei. Cea mai mare mărturie care poate fi adusă în favoarea Dumnezeului cerurilor este mărturia inimii care are încredere în El.

2 Regi 5:5 5. Voi trimite. Mărturia credinţei tinerei fete nu numai că stârnise încrederea căpeteniei oştirilor siriene,ci într-o anumită măsură, ea a creat credinţă şi în inima împăratului Siriei. Credinţa dă naştere la credinţă şi iubirea dă naştere la iubire. Credinţa este un cerc care se măreşte mereu ,care merge de la inimă la inimă şi dintr-o ţară în altă ţară, până ce cuprinde globul. Numai veşnicia poate măsura rezultatele acelei mărturii ale încrederii în Dumnezeul lui Israel depusă de fetiţa captivă înaintea stăpânei ei dintr-o ţară străină. Regii lucrează cu regii, şi oferindu-şi serviciile sale lui Naaman, Ben-Hadad a considerat că ar fi mai bine să ia legătura prin împăratul lui Israel decât direct cu Elisei. În acele timpuri, scrierea de scrisori era o procedură obişnuită, multe exemplare din astfel de scrisori ajungând până în zilele noastre.

Zece talanţi de argint. Naaman nu căuta vindecare fără să fie dispus să plătească. Necunoscând pe proorocul lui Israel şi nici pe Dumnezeul lui Israel, el a luat cu sine suficientă comoară spre a putea da profetului ca recompensă frumoasă. Puţin a înţeles el că Domnul era gata să-L vindece şi că nu dorea nici argint, nici aur în schimb. Puţin ştia el că Elisei slujea lui Dumnezeu şi semenilor săi, nu dintr-un spirit de câştig lumesc, ci pentru binele pe care era în stare să-l facă. În acele vremuri banii nu erau sub formă de monedă, şi barele (de metal) sau inelele de aur sau argint aveau valoare în funcţie de greutate. Un talant de argint era echivalentul a cca. 43,68 kilograme. Exprimat în valori moderne, 10 talanţi de argint ar avea valoarea de circa 6.349 de dolari, dacă s-a folosit siclul uşor (vezi vol. I p. 168). Nu erau 6000 de bucăţi separate de aur, ci aur având greutatea de 6000 de sili, sau 2 talanţi de aur. O astfel de greutate de aur ar aveaastăzi valoare de aproximativ 55.272 de dolari, în cazul siclului uşor. A se nota faptul că aceste calcule arată doar valoarea de astăzi a acestor metale şi nu prezintă nici o idee despre puterea de cumpărare a acestor bani în vremurile antice. Faptul că Naaman a luat cu sine o comoară atât de mare era o indicaţie despre starea serioasă în care se ştia că se află şi despre marea lui dorinţă de a fi vindecat.

2 Regi 5:6 6. Să-l vindeci. Împăratul Siriei evident că a crezut că proorocul, care era cunoscut că făcea astfel de minuni, era un membru al ordinului religios sub controlul statului şi la porunca împăratului.

2 Regi 5:7 7. Oare sunt Dumnezeu? Lepra era privită ca o moarte vie. Împăratul lui Israel a înţeles că aceasta era o boală pe care numai Dumnezeu putea să o vindece şi aceasta era dincolo de credinţa lui în Dumnezeu să creadă că omul ar putea fi folosit ca unealtă în mâinile Domnului să refacă pe cineva care era lovit de o boală ca aceasta.

Caută prilej de ceartă. În loc să vadă în cererea lui Ben-Hadad o ocazie de a descoperi puterea minunată a lui Dumnezeu, împăratul lui Israel a privit numai la partea întunecată a tabloului. Desigur, el a crezut că scrisoarea de la împăratul sirian nu putea fi scrisă în termenii bunei credinţe, ci era numai un pretext de a căuta ceartă cu el. probabil că el şi-a închipuit că Ben-Hadad a trimis în mod intenţionat o cerere faţă de care era imposibil a se supune, pentru ca el să poată folosi ocazia pentru război. Decât să se gândească la Domnul sau la proorocul Elisei, Ioram s-a gândit mai degrabă numai la sine însuşi şi la completa lui neputinţă de a face faţă situaţiei (vezi cele d.v.i.).

2 Regi 5:8 8. Omul lui Dumnezeu. Nu ni se spune cum a ajuns la Elisei ştirea despre sosirea lui Naaman la curtea lui Ioram. Dar Dumnezeu conducea lucrurile aşa fel ca să răsplătească credinţa căpeteniei siriene.

Pentru ce? În ceea ce Ioram a văzut o catastrofă, Elisei a văzut o ocazie. Ceea ce împăratul lui Israel nu putea aduce la îndeplinire, proorocul avea să fie fericit să întreprindă cu ajutorul Domnului. În timp ce împăratul era cuprins de disperare, profetul a privit în sus cu nădejde. În ceasurile grele şi de nenorocire se cuvine să ne amintim că există un Dumnezeu în ceruri care priveşte cu iubire şi îndurare în jos, asupra slabilor copii de pe pământ.

Lasă-l să vină la mine. Ioram s-a temut, dar Elisei a spus: „bun-venit” vizitei căpeteniei oştirilor Siriei. Împăratul n-a avut pentru Naaman nici o solie de bucurie şi nici un cuvânt de nădejde. Dar Elisei a cerut ca el să vină la el, ca să afle vindecarea trupului şi refacerea sufletului. Proorocul era nerăbdător ca Naaman să ajungă să facă cunoştinţă cu iubirea şi puterea Dumnezeului lui Israel şi, la întoarcere, să ducă poporului său o

solie de mângâiere referitoare la speranţa pe care toţi o pot avea în El. Căminul fiecărui copil al lui Dumnezeuar trebui să fie un loc de odihnă pentru toţi acei care se află în nevoie.

2 Regi 5:9 9. Cu caii lui. Însoţitorii lui Naaman călăreau pe cai, dar Naaman însuşi călătorea într-un car.

La poarta casei lui Elisei. Fără îndoială o locuinţă umilă. Aceasta nu era palatul unui rege, dar în acest cămin Naaman avea să afle ceva ce palatul unui împărat nu putea să ofere. Poarta căsuţei umile era pentru Naaman o uşă spre viaţă şi nădejde.

2 Regi 5:10 10. Scaldă-te… în Iordan. Aceste directive către Naaman amintesc de porunca Domnului Isus către omul cel orb: „Du-te şi spală-te în lacul Siloamului” (Ioan 9,7). În ambele cazuri, s-a dat o poruncă ce probează credinţa destinatarului. Vindecarea avea să fie găsită numai în ascultare fără rezerve. Apele Iordanului aveau să fie pentru Naaman apele vindecării şi ale vieţii. Există înţelepciune în ascultarea de poruncile Domnului.

2 Regi 5:11 11. Eu credeam. Naaman avea propriile lui cugete, dar acestea nu erau gândurile lui Dumnezeu. El auzise despre un om care putea să-l vindece de lepra lui şi de îndată ,el a ajuns la propriile lui concluzii referitoare la felul exact cum avea să fie adusă această lucrare la îndeplinire. El şi-a făcut propriul lui plan, şi apoi s-a aşteptat că Dumnezeu va lucra în conformitate cu acel plan. Dar ideile preconcepute ale omului in privinţa modului de acţiune al Domnului sunt adesea eronate. Când schiţăm cu anticipaţie calea Providenţei, ne putem aştepta la decepţii. Dumnezeu a ales să scoată pe Israel din Egipt, trecându-l prin Marea Roşie, dar aceasta nu era şi ceea ce gândea omul. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să se nască într-un grajd şi legănat într-o iesle, dar aceasta n-a fost în acord cu ideile celor mari şi puternici de pe pământ. Dumnezeu a lăsat pe Fiul Său să trăiască printre oameni ca serv al celor în nevoie, dar aceasta nu era în acord cu părerea iudeilor cu privire la Mesia, care trebuia să vină. Cel care vrea să fie mântuit şi umblă în căile Domnului trebuie să înveţe că planurile lui Dumnezeu sunt infinit mai înalte şi mai bune decât căile oamenilor. (Isaia 55,8.9).

2 Regi 5:12 12. Abana şi Parpar. În ochii omului fără îndoială că aceste râuri erau mai bune decât toate apele din Israel. Apele Damascului erau plăcute şi făceau ca regiunea să fie înflorită ca un trandafir. Comparat cu acesterâuri dătătoare de viaţă din propria lui ţară, Iordanul era pentru Naaman un râu mic care l-a dezamăgit. Totuşidacă el dorea să fie vindecat de lepra lui, trebuia ca Iordanul să fie râul, iar nu Abana, în care el trebuia să se scalde. Abana se crede că este identic cu Amana din Cântarea cântărilor 4,8, râul fiind numit după muntele din care izvora. Acesta era râul cel important al Damascului. Parpar se crede că a fost un râu la sud de Damasc, care îşi avea izvorul în înălţimile muntelui Hermon.

2 Regi 5:13 13. Slujitorii lui. Cât de adesea slujitorii se dovedesc a fi mai înţelepţi decât stăpânii lor, şi supuşii decâtîmpăraţii. Luând seamă la cuvintele slujitorilor lui Naaman avea să afle viaţa şi refacerea.

Un lucru greu. Naaman era un mare bărbat de la care se aşteptau lucruri mari. El era semeţ şi arogant, şi a se scălda în apele Iordanului ar fi fost o experienţă umilitoare. Dar el era încercat de Dumnezeu pentru propriul lui bine. Numai prin completă ascultare de instrucţiunile Domnului, putea spera să afle favoare înaintea Domnului. Inima lui mândră trebuia supusă şi el trebuia să câştige biruinţă asupra propriei lui voinţe încăpăţânate şi egoiste. El trebuia să recunoască pe Dumnezeul lui Israel ca fiind mai puternic decât idolii boschetelor, iar instrucţiunile lui Elisei erau superioare faţă de propriile lui gânduri şi dorinţe.

2 Regi 5:14 14. După cuvântul omului lui Dumnezeu. Naaman trebuia să fie adus în situaţia de a recunoaşte pe Elisei ca om al lui Dumnezeu şi ca purtător de cuvânt al Cerului, mai înainte ca el să poată spera să-şi asigure binecuvântarea pentru care venise. N-ar fi avut loc nici o vindecare dacă el n-ar fi văzut lumină în cuvintele proorocului. Dar când el a procedat după instrucţiunile profetului, lepra lui a fost îndepărtată. Când Dumnezeu vorbeşte printr-un profet, întotdeauna se cade să punem deoparte propria noastră părere şi să

acceptăm solia Domnului. Numai aşa putem merge în căile lui Dumnezeu şi să avem părtăşie de binecuvântările Lui.

2 Regi 5:15 15. S-a întors. Naaman şi-a dovedit recunoştinţa sa întorcându-se la Elisei spre a-i oferi o răsplată. Făcând aşa, probabil că el s-a abătut mult din drumul lui, dar aceasta era o călătorie care n-a fost făcută în zadar. În toată purtarea sa, Naaman s-a dovedit a fi mai mult în acord cu adevăratul spirit al unui copil al lui Dumnezeu decât o fac acei care pretind a fi poporul Său. Când Mântuitorul a fost pe pământ, cu ani mai târziu, El S-a referit la faptul că erau mulţi leproşi în ţara lui Israel pe vremea lui Elisei, dar „nici unul dintre ein-a fost curăţit, afară de Naaman, Sirianul” (Luca 4,27). Israel nu preţuia prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu. Căpetenia oştirii unei naţiuni păgâne a dovedit credinţă şi recunoştinţă care erau străine pentru poporul care mărturisea a fi al lui Dumnezeu. Domnul este aproape şi binevoitor faţă de acei care apreciază binecuvântările sale.

Cunosc acum. Naaman auzise despre Dumnezeu prin mărturia fetiţei evreice, dar acum el făcuse cunoştinţă cu El prin propria sa experienţă. Credinţa devenise cunoştinţă. În mărturia lui era acum un răsunet de siguranţă care niciodată n-ar fi existat ,dacă n-ar fi primit această minunată binecuvântare de la Dumnezeu.El ştia acum că, în afară de Israel, nicăieri nu existau dumnezei. Dumnezeii cărora li se aducea închinare în Siria şi pe înălţimile din jur erau numai idoli făcuţi de mâinile omului. Dar Dumnezeul lui Israel era Creatorul omului şi al pământului, Domnul care a dat omului viaţă şi speranţă. Dacă fiecare copil al lui Dumnezeu ar fi fost atât de credincios în a da mărturie pentru El, ca fetiţa captivă, toate popoarele pământului ar fi ajuns să cunoască minunata iubire şi purtare de grijă a lui Dumnezeu şi mulţi ar fi fost conduşi să dea slavă şi să-I mulţumească.

2 Regi 5:16 16. Nu voi primi. Un proroc al Domnului nu slujeşte pentru câştig sau răsplată. În noua viaţă care începea pentru Naaman şi credinţa care a încolţit în inima lui, Elisei îşi avea răsplata Sa. Un muncitor este vrednic de plata lui şi aceia care primesc binecuvântări de la Dumnezeu pot să-I aducă jertfe de mulţumire dar, în aceste împrejurări, era cel mai bine pentru Elisei, să refuze darul oferit. Naaman nu trebuia să rămână cu impresia că profeţii adevăratului Dumnezeu lucrează din motive egoiste sau că binecuvântarea lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani.

2 Regi 5:17 17. Pământ cât pot duce doi catâri. Naaman a crezut despre Dumnezeul lui Israel că este o divinitate căreia trebuie să i se aducă închinare pe pământul lui Israel. În acele zile, fiecare naţiune îşi aducea propria ei divinitate, şi multe cetăţi îşi aveau proprii lor zei locali. Cu toate că Naaman a recunoscut faptul că, în afară de Israel nu exista nici un Dumnezeu in nici o altă parte; el nu renunţase întru totul la părerea că Dumnezeul lui Israel era într-un fel deosebit ataşat de ţara lui Israel şi în propria lui ţară el a dorit să se închine acestui Dumnezeu pe pământ israelit.

Altor dumnezei. Când Naaman a făcut cunoştinţă cu Dumnezeu, el şi-a predat Lui inima sa şi s-a hotărât să renunţe la închinarea adusă dumnezeilor Asiriei pe care el îi cunoscuse din tinereţea lui. În fiecare ţară sunt oameni care sunt tot atât de serioşi şi sinceri ca Naaman şi care doar aşteaptă după o mărturie credincioasă şi viaţa de sfinţire a poporului lui Dumnezeu pentru a-şi preda Lui inimile lor.

2 Regi 5:18 18. Domnul să ierte. În timp ce Naaman şi-a propus să servească lui Dumnezeu, el ştia că în propria lui ţară, care era devotată închinării la idoli, lucrul acesta nu avea să fie uşor. Împăratul Siriei se mai închina la zeul Rimon, şi, în această slujire, Naaman avea să fie un însoţitor al împăratului. Naaman nu avea de gând să părăsească slujirea adusă împăratului său pământean, deşi el se hotărâse că de aici înainte avea să slujească numai Domnului. Dar,în timp ce împăratul se apleca spre închinare adusă la Rimon, el avea să se sprijine pe braţul lui Naaman (vezi cap. 7,2.17). Naaman nu dorea a se înţelege că şi el se închina dumnezeului păgân. Predându-şi inima sa lui Iehova, el nu avea intenţia să compromită credinţa sa prin închinarea şi la Rimon, nicisă ajungă la Elisei ştirea că el făcea aşa. El era un bărbat cu conştiinţă sensibilă şi, înainte de a pleca din Israel a dorit să lămurească situatia Sa.

2 Regi 5:19 19. Du-te în pace. Cuvintele acestea nu trebuie să fie socotite ca exprimând aprobarea sau dezaprobarea cererii de plecare a lui Naaman. El trebuia să plece în pace, nu în îndoială sau nesiguranţă neliniştită. Dumnezeu a fost bun cu el, şi el trebuia să afle fericire şi pace în cunoaşterea şi închinarea adusă luiDumnezeu. Naaman era un nou convertit, un bărbat cu principii ,care avea să crească în tărie şi înţelepciune dacă se ţinea de credinţa găsită de curând. Dumnezeu conduce pe noii convertiţi pas cu pas şi cunoaşte momentul potrivit în care să cheme la o reformă, într-o anumită chestiune. Acest principiu trebuie avut totdeauna în vedere de către acei care lucrează la salvarea sufletelor. Elisei ştia că acesta nu era momentul potrivit spre a insista la o schimbare drastică în această privinţă de comportament deosebit. El era un bărbat cu vedere spirituală ageră şi, în tratarea de către el a lui Naaman, el dorea să fie cu tact şi prudent. Astfel că ell-a trimis să plece, nu cu un cuvânt de mustrare, ci cu o solie de pace asemănătoare cu aceea cuprinsă în cuvântul de rămas bun al lui Isus către ucenici Săi (Ioan 14,27).

2 Regi 5:20 20. Ghehazi. Scriitorul biblic tocmai prezentase un frumos tablou al unui important slujbaş sirian care părăsea Israelul ca un nou convertit la Iehova, cu bucurie şi pace în inima lui, vindecat de lepră şi pocăit în spirit. Dar scena se schimbă brusc prin cuvintele „dar Ghehazi”. Când Dumnezeu dă oamenilor fericire şi pace, Satana încearcă să introducă tulburare. În fiecare simfonie el încearcă să introducă o notă discordantă. Aici slujitorul profetului se lasă să devină unealtă în mâna vrăjmaşului numai şi numai spre a strica tabloul lui Ghehazi. El îl socotea pe Naaman nu ca pe un nou convertit la Dumnezeu, ci ca pe un ostaş dintr-o ţară vrăjmaşă. Sirienii au prădat Israelul; de ce să-l cruţe acum un israelit, pe unul din ei? Probabil că Ghehazi l-a socotit pe Elisei ca fiind slab şi lipsit de rafinament când a refuzat să ia de la Naaman darul pe care el voia să-ldea.

Viu este Domnul. Cuvintele acestea sunt un jurământ profan, rostit de un om care încearcă să se convingă că el face ceva în slujba lui Dumnezeu, în timp ce el ştie foarte bine că face rău. Orbit de avariţie, Ghehazi voia să fie plătit pentru servicii pe care el nu le-a făcut, de un om de la care Elisei a crezut că nu trebuie să primească nimic.

2 Regi 5:21 21. S-a dat jos. Acesta era un semn de respect oriental. La urma urmei, Ghehazi nu era decât slujitorul lui Elisei, şi Naaman nu era dator să-i arate această nemeritată politeţe. Dar aceasta arată puternicul simţământ de recunoştinţă care izvora din inima Sa. Naaman biruise mândria şi animozitatea lui naturală şi acum căpetenia oştirii siriene ,care învinsese pe Israel coboară din carul său pentru ca să poată trata în condiţiide egalitate pe slujitorul unui profet evreu.

Este bine totul? Naaman s-a mirat când a văzut pe Ghehazi alergând şi probabil că a crezut că profetului i s-a întâmplat ceva rău sau că a avut loc vreo altă nenorocire.

2 Regi 5:22 22. Stăpânul meu mă trimite. Ghehazi a socotit acum necesar să acopere avariţia lui cu o minciună. Trebuia ca Elisei să fie făcut răspunzător pentru lăcomia slujitorului. Bunul nume al profetului neegoist trebuia să fie defăimat prin lăcomia nevrednicului lui slujitor. Un păcat rareori rămâne singur, pentru că acel rău totdeauna îndreaptă calea spre un rău din ce în ce mai mare.

Din muntele lui Efraim. În ţinuturile înalte ale lui Efraim erau cel puţin două şcoli ale profeţilor, la Betel şi Ghilgal (vezi cele despre cap. 2,1).

Doi tineri. Ghehazi n-a dorit să fie cunoscuta lăcomia Sa. Mai degrabă, el va juca rolul unui prieten îngrijorat de doi tineri în nevoie. Nu va fi, oare, Naaman interesat cu privire la ei în aşa măsură încât să-i ajutecu unul dintre cei zece talanţi de argint şi două din cele zece schimburi de haine?

2 Regi 5:23 23. Fă-mi plăcerea. Sensul este „te rog”, sau „consimte cu plăcere să” iei nu un talant, ci doi. Naaman cel recunoscător avea să-i dea dublu a ceea ce ceruse Ghehazi şi el mai avea să trimită şi pe doi dintre slujitorii lui să ducă povara până la casa profetului.

2 Regi 5:24 24. Deal (engl. „tower”). Ebraicul ophel „dâmb” sau „deal”; adesea clădirea de pe deal, fie un turn de veghe, o casă, un fort, sau punct de observaţie. Elisei avea casa lui din Samaria, probabil pe o ridicătură de pecare se putea vedea în depărtare oamenii care se apropiau (vezi cap. 6,30-32). Dar de data aceasta, Ghehazi, întorcându-se cu cei doi talanţi de argint n-a dorit să fie văzut de stăpânul său. Aşadar, dealul despre care estevorba aici pare să fi fost unul aşezat între casa lui Elisei şi locul unde Ghehazi l-a luat prin surprindere pe Naaman, ceea ce a întrerupt câmpul vizual. În acest loc slujitorii lui Naaman au fost lăsaţi să plece şi Ghehazi a primit comoara şi a pus-o în ascunzătoare.

2 Regi 5:25 25. Nu s-a dus nicăieri. Pentru a scăpa de condamnarea stăpânului său, Ghehazi recurge la o altă minciună. Din nou păcatul duce la păcat şi o minciună la alta. Calea răului n-are sfârşit. Acela care se angajează pe calea înşelăciunii se va găsi inevitabil angajat în încercarea de a acoperi înşelăciunea.

2 Regi 5:26 26. N-a fost duhul meu? Domnul descoperise lui Elisei exact ceea ce avusese loc, cum Ghehazi a alergat după Naaman, cum l-a minţit şi cum a reuşit să-şi asigure darul râvnit şi cum acesta a fost ascuns. Omul poate să mintă pe semenii săi, dar el nu poate minţi pe Dumnezeu. Faptele cele rele pot fi ascunse de ochii omului, dar ochii Domnului văd totul (vezi Evrei 4,13).

Este oare acum vremea de luat argint? Ce mustrare teribilă au constituit cuvintele lui Elisei pentru inima slujitorului său! Avusese loc o minune însemnată. Căpetenia oştirii Siriei a fost făcut să creadă în Dumnezeu şi să se bucure în nou găsita lui credinţă. Dumnezeu fusese îndurător cu servii Săi şi cerul venise foarte aproape de pământ. Inima lui Ghehazi ar fi trebuie să se înalţe în a aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru minunatele binecuvântări primite. El ar fi trebuie să gândească la cât de bine a fost impresionată inima lui Naaman şi cum căpetenia siriană putea să fie adusă să simtă că religia israeliţilor era singura religie adevărată care-i face pe oameni neegoişti, cinstiţi şi amabili. Dar, în loc de aceasta, el s-a gândit numai la sine şi la propriile interese.

Cuvintele de mustrare ale lui Elisei n-au fost numai pentru slujitorul său Ghehazi, ci şi pentru acei din biserica lui Dumnezeu de astăzi, care manifestă acelaşi spirit ca a lui Ghehazi. În zilele noastre din nou Dumnezeu a fost foarte aproape şi multe minuni ale harului au avut loc în multe ţări. Peste tot păcătoşi sunt rechemaţi şi cântări de mulţumire şi de biruinţă se înalţă la Dumnezeu. Dar, încă o dată, în inimile unora a fostîngăduit să predomine spiritul avariţiei şi al lăcomiei. Ei sunt angajaţi în slujirea eului. Argintul care ar trebui să fie folosit la salvarea oamenilor este strâns şi ascuns. Încă o dată Dumnezeu priveşte jos din ceruri şi se pune întrebarea: „Este oare acum vremea de luat argint şi haine…?”

Măslini. Ghehazi s-a gândit la felul cum va folosi el averea sa, şi probabil că profetul enumeră cumpărăturile pe care avea de gând să le facă slujitorul său.

2 Regi 5:27 27. Se va lipi de tine. Ziua care adusese o aşa de mare binecuvântare pentru Naaman sirianul a adus un teribil blestem pentru evreul slujitor al profetului lui Dumnezeu. Naaman a plecat pe drumul lui în pace, inima sa bucurându-se în noua lui speranţă. Ghehazi îşi ducea rezultatele păcatului său spre mormânt. El a rămas lepros până în ziua morţii lui, blestemat de cer, dispreţuit de semenii săi, o pildă pentru toate vremurile ce vor mai veni despre nebunia lăcomiei şi deşertăciunea unei vieţi care caută în primul rând bogăţia acestei lumi maidegrabă decât bogăţia Împărăţiei lui Dumnezeu. În timpul anilor de tovărăşie cu Elisei, Ghehazi avusese ocazia să înveţe lecţii de bucurie şi satisfacţie a vieţii de consacrare şi iubire neegoistă. Dar el n-a reuşit să-şi înveţe lecţia. Darurile cerului au fost dispreţuite, în timp ce el năzuia după comoara pământească, care, întocmai ca şi cancerul, mănâncă sufletul oamenilor. În loc să dezvolte un spirit de lepădare se sine în timp ce era angajat în slujba lui Dumnezeu, el şi-a îngăduit să devină egoist şi interesat de câştig material. El se interesa mai degrabă de sicli de argint decât de sufletele oamenilor, de haine de in, decât de haina îndreptăţirii.

Pentru totdeauna. Nu trebuia să se creadă că, din cauza păcatului lui Ghehazi, Dumnezeu pronunţase un blestem asupra urmaşilor lui care avea să ţină pentru totdeauna. Domnul este bun şi îndurător şi niciodată

nu aduce suferinţă nedreaptă sau nenecesară asupra cuiva. Din cauza lăcomiei, Ghehazi a adus asupra sa o judecată teribilă. Din cauza acelei judecăţi, copiii lui erau obligaţi să sufere. Boala şi efectele ei adesea trec asupra unui urmaş nevinovat. Dar, a spune că din cauză că Ghehazi a ajuns un lepros, urmaşii lui din toate veacurile aveau să fie tot nişte leproşi, inseamna a spune ceva ce nu este adevărat.

Expresia ebraică folosită aici le’olam, nu înseamnă în mod necesar, fără încetare, sau pentru toată veşnicia. Cuvântul ’olam, când este aplicat la Dumnezeu, înseamnă fără sfârşit; când este aplicat la viaţa omului, acesta se extinde numai până la sfârşitul existenţei omeneşti. În Exod 12,6, un rob trebuia să slujeascăpe stăpânul său „pentru veci”. Pe străinii care locuiau în ţara lor, israeliţii urma să-i ţină „astfel robi pe veci” (Levitic 25,46). Cu puţin timp înainte de moartea lui David, Bat-Şeba s-a plecat înaintea împăratului cu cuvintele: „Trăiască pe vecie Domnul meu, împăratul David” (1 Regi 1,31). Tot aşa şi Neemia a spus împăratului Artaxerxe: „Trăiască împăratul în veac” (Neemia. 2,3). Fumul pământului în ziua mâniei Domnului este descris că „se va înălţa în veci” (Isaia. 34,10). Când Iona a descris coborârea lui în pântecele peştelui, el a spus că „zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie” (Iona 2,6). Expresia le’odam înseamnă simplu: „durata vârstei”, şi lungimea timpului la care se referă trebuie să fie dedusă din ideea particulară, cu care este asociată expresia (Exod 12,14; 21,6).

Alb ca zăpada. Expresia aceasta este folosită în altă parte în legătură cu atacul brusc de lepră (Exod 4,6; Numeri 12,10).


1 – 27 PK 244-253 2, 3 MH 473 11 – 14 AA 416 16 – 21 PK 250

1, 2 PK 244 3 PK 245 DA 239; 2T309 21 – 27 PK 251

1 – 3 ML 222 5 – 11 PK 246 12 – 15 PK 249 25 – 27 4T 336

2 Regi 6:1 1. Fiii proorocilor. Aceştia erau elevi la una dintre şcolile profeţilor, probabil la cea de la Ierihon, pentru că ei au mers la Iordan să-şi procure bârne (v. 2).

Unde locuim. În mod literal, „locul unde ne aşezăm înainta ta” probabil locul unde se adunau sub supravegherea profetului pentru a auzi învăţăturile lui. Elisei nu-şi avea domiciliul în mod obişnuit la această şcoală, ci doar o vizita din timp în timp pe parcursul circuitelor lui pe la diferitele şcoli. Locul la care se face referire, pare să fie sala comună unde se adunau elevii să şadă la picioarele profetului.

Prea strâmt. Elevii care frecventau această şcoală deveniseră atât de numeroşi, încât nu se mai simţeau comozi în încăperea pe care o aveau la dispoziţie. Acesta este un semn al interesului care se dădea pe faţă pentru o educaţie veritabilă aşa cum era făcută atât de Ilie, cât şi de Elisei.

2 Regi 6:2 2. Haidem. Sugestia n-a venit de la Elisei, ci de la elevi. Aceşti tineri n-aveau teamă de muncă. Unul dintre scopurile şcolilor profeţilor era să dea elevilor o instruire practică pentru viaţă. Tineri erau învăţaţi să lucreze ca şi oamenii din jurul lor, pentru că ei nu trebuiau să se ţină la distanţă de acei pe care ei aveau sarcina să-i slujească. A educa mâna era în perfect acord cu a educa mintea şi inima.

Duceţi-vă. Faptul că îngăduinţa a fost cerută de la Elisei şi că el a fost acela care a dat instrucţiuni să secontinue proiectul, dovedeşte că profetul era un bărbat cu autoritate, care purta răspunderea conducerii diferitelor şcoli.

2 Regi 6:3 3. Fii bun (engl. „be content”). Adică „ai plăcerea” sau „fii amabil” şi mergi cu noi. Mai întâi ei au cerutîngăduinţa să meargă să facă ei lucrarea, iar acum ei au extins invitaţia să-i însoţească şi Elisei.

„Voi merge”. Elisei era un om din popor. Acasă, el era egal cu împăraţii şi generalii şi cu muncitorii la

lucrul lor zilnic. Niciodată nu s-a ţinut la distanţă. Oriunde se ivea ocazia de slujire, oriunde prezenţa lui era binevenită, el dorea să fie acolo. Cu cât conducătorul era mai mare, cu atât mai mare este şi bunăvoinţa de a servi.

2 Regi 6:5 5. Fierul de la secure. Evreii foloseau fierul la secure din vremuri foarte timpurii. Un fier de la secure nu era mai sigur în acele zile decât este în zilele de astăzi, pentru că legislaţia lui Moise se ocupă de cazuri în care un fier de la secure sare din coadă în timp ce un om doboară prin tăiere un pom (Deuteronom. 19,5).

Era împrumutat. Acesta este un strigăt spontan din partea băiatului care tăia lemnul. Probabil că nu a fost intenţionat să apeleze la profet pentru ajutor divin spre a-şi redobândi toporul. Acesta a fost un strigăt dinpartea unui tânăr conştiincios care a avut nefericirea să piardă ceva ce fusese împrumutat şi care, foarte probabil, era prea sărac spre a putea înlocui pierderea.

2 Regi 6:6 6. „Unde a căzut?” Elisei era un profet care, prin puterea lui Dumnezeu, înviase morţii, şi citea în inimaaltora. Dar când fierul de la secure a căzut în apă, el n-a ştiut unde căzuse. Dacă nu este dată o solie divină, profeţii capătă cunoştinţă la fel ca şi semenii lor. Dumnezeu este Acela care hotărăşte nevoia şi ocazia potrivită pentru iluminare suplimentară. Dumnezeu n-a făcut nici o minune spre a informa pe Elisei că toporulcăzuse sau unde căzuse el. Aceasta era ceva ce nu avea nevoie de nici o minune, şi în astfel de cazuri, minuni nu se fac.

Bucată de lemn. Semnificaţia procedeului nu este descoperită. Dumnezeu nu ne spune întotdeauna de ce sau cum se fac anumite lucruri, şi nici nu este întotdeauna necesar să înţelegem căile Domnului.

A plutit pe apă. (engl. „did swin”) adică „plutea”. El fusese la fund, unde fiii profeţilor nu puteau să ajungă, dar, prin intervenţia divină, el a fost ridicat la suprafaţă unde a şi rămas.

Sunt unii care cred că este ceva banal o minune ca aceasta, şi că n-ar fi fost nevoie să fie făcută. Omul, în îngustimea viziunii lui, se pare că gândeşte că trebuie să căutăm intervenţia divină numai în lucrurile cele mari. Dar nu există nici o suferinţă sau durere de inimă, la nici unul dintre copiii lui Dumnezeu de pe pământ, faţă de care să nu se reverse marea simpatie a inimii Tatălui pentru cel în nevoie. Inima lui Dumnezeu mai răspunde încă la nevoile copiilor oamenilor, şi Cerul încă mai lucrează în favoarea lor. Nu trece o zi ca Domnul să nu intervină în interesele acelora care Îl cheamă, împlinind nevoile lor. Ziua minunilor încă n-a trecut. Se poate ca să nu fie de faţă un Elisei, dar, pe calea Lui proprie, Dumnezeu lucrează în favoarea copiilor care au credinţă în El.

2 Regi 6:7 7. Ridică-l. Dacă tânărul dorea să-şi recapete toporul, şi el avea o parte de făcut. Dumnezeu ar fi putut nu numai să facă în aşa fel ca toporul să plutească, ci să se întoarcă la poziţia lui de la copac de la început, dar, în general, Dumnezeu nu face minuni pentru oameni în lucruri pe care le pot face ei înşişi pentru ei. Tânărul era întru totul în stare să ajungă la apă şi să-şi recapete toporul care plutea, ceea ce a şi fost sfătuit să facă. Când Dumnezeu ne cere să luăm darurile Lui, vor fi ale noastre când întindem mâna să le primim. Neascultarea şi necredinţă ne lipsesc de multe din marile binecuvântări ale lui Dumnezeu.

2 Regi 6:8 8. Împăratul Siriei era în război. În vremea aceasta, Israel şi Siria se aflau aproape într-o permanentă stare de război. Dacă nu era un conflict deschis, aveau loc raiduri de frontieră. Pe timpul când Ahab se apropia de moartea sa, oştile lui Israel au pornit împotriva Siriei spre a lua înapoi cetatea Ramot din Galaad ,dincolo de Iordan. (1 Regi 22,3.4). După moartea lui Ahab, Siria a fost cea care apăsa cu mână tare asupra lui Israel, şi acum oştile sale se găseau încă o dată pe pământ israelit. Ben-Hadad II mai era împărat în Siria (2Regi 6,24).

În cutare loc. Locul special nu are importanţă. O dată putea să fie într-un loc şi apoi ,în alt loc.

Tabăra mea va fi. Despre ceea ce este vorba aici este mai mult decât o tabără permanentă pentru că

întreaga regiune ar fi aflat curând unde era aşezată şi astfel împăratul putea fi informat fără profet. La ceea ce se referă aici prin acest obscur cuvânt ebraic, neatestat nicăieri în altă parte, probabil că este o pândă pentru un raid brusc, unde era vorba de elementul surpriză sau taină.

2 Regi 6:9 9. Omul lui Dumnezeu a trimis. Planul prudent pe care împăratul Siriei îl făcea în taină cu slujitorii lui era descoperit lui Elisei care, la rândul lui dădea acea informaţie împăratului lui Israel.

Căci acolo sunt ascunşi. Mai degrabă, „coboară” sau „plănuiesc să coboare”. Ceea ce era descoperit luiElisei era informaţia cu privire la planuri pe care sirienii le aveau, astfel că, aflând mai dinainte de acele planuritactice, împăratul lui Israel era în măsură să trimită suficiente trupe la locul în cauză spre a se lupta cu sirienii la timpul sosirii lor.

2 Regi 6:10 10. S-a salvat (numai în textul engl.). Adică, a salvat situaţia, pentru sine şi naţiune. Cunoscând planurile inamicului, el era ferit de a cădea în capcana vrăjmaşă.

2 Regi 6:11 11. I s-a tulburat inima. De fiecare dată când planul era făcut în taina cea mai mare, inamicul avea să cunoască amănuntele. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat numai o dată sau de două ori, s-ar fi putut să nu pricinuiască vreo îngrijorare, dar când a ajuns să se întâmple în mod regulat, împăratul Siriei s-a tulburat şi erahotărât să afle cauza.

Care din voi? Din punctul de vedere al lui Ben-Hadad, se părea că era o singură cauză – un trădător în tabără. El era sigur că informaţiile ajungeau afară prin cineva ale cărui simpatii erau de partea lui Israel mai degrabă decât a Siriei, sau care fusese cumpărat să slujească mai degrabă vrăjmaşului decât propriei lui naţiuni. N-ar vrea vreunul dintre ei să-l descopere pe trădător?

2 Regi 6:12 12. În odaia ta la culcare. Locul cel mai bine păzit şi cel mai inaccesibil dintr-un palat oriental. Cuvintele spuse acolo erau într-adevăr secrete, fără să fie auzite nici de urechile celor mai apropiaţi prieteni aiîmpăratului.

2 Regi 6:13 13. Dotan. Un oraş pe obişnuitul drum de caravane între Galaad şi Egipt, aproape de câmpia Ezdraelonului şi o trecătoare spre ţinutul muntos al Samariei. Se afla la 24 km nord de Sihem şi 18 km nord-est de Samaria. Acesta este locul unde o ceată de ismaeliţi în drumul lor spre Galaad spre Egipt au cumpărat pe Iosif (Geneza 37,17-28). Această localitate este cunoscută astăzi ca Tell Dothă.

2 Regi 6:14 14. A trimis acolo cai. Aflându-se pe obişnuitul drum al caravanelor, Dotan putea fi accesibil unei mari grupări de soldaţi echipaţi cu cai şi care.

2 Regi 6:15 15. Slujitorul. Ebraicul meshareth (vezi cele despre cap. 4,43). Acest slujitor nu era Ghehazi, care se afla sub un blestem teribil din cauza crimei lui (cap. 5,27). Poate că era unul dintre elevii profeţi care l-a însoţit pe Elisei la Dotan. Fiind asociaţi în felul acesta cu profetul în lucrarea sa, tinerii aceştia aveau să primească experienţe de valoare spre instruirea lor.

Ah, domnul eu! Tânărul nu avea nici credinţa maestrului său, nici tăria şi curajul care vin ca rezultat al experienţei.

2 Regi 6:16 16. Nu te teme. Cât de adesea spune Domnul aceste cuvinte de reasigurare pentru copiii Săi! În călătoria vieţii, poporul lui Dumnezeu adesea se află în situaţii care îl face să fie nesigur şi cu teamă, dar Dumnezeu Îşi face cunoscuta prezenţa Sa şi spune cuvinte de încurajare şi speranţă (vezi Geneza 15,1; 46,3;

Exod. 14,13; Numeri 14,9; Deuteronom 1,21; Isaia. 43,1; Luca 12,32). Atâta timp cât poporul lui Dumnezeu se află pe pământ, greutăţile vor apărea şi pericole trebuie înfruntate. Satana va face tot ce poate spre a determina pe cei credincioşi să apuce pe calea îndoielii şi a fricii, dar prin negura nesiguranţei şi a îndoielii, glasul Domnului ajunge încă până la noi lămurit şi liniştitor: „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14,27).

Mai mulţi sunt cei cu noi. Când un om al lui Dumnezeu este înconjurat de vrăjmaşii Domnului, totdeauna el poate avea asigurarea că puterea care este cu el este infinit mai mare decât puterea inamicului. Când oştirea lui Sanherib a înconjurat cetatea Ierusalimului şi a cerut supunere, Ezechia a adus poporului său o solie de încurajare similară (2 Cronici 32,7.8). Cel mai slab copil al lui Dumnezeu, în aparenţă singur şi părăsit pe pământ, niciodată nu trebuie să-i fie frică de toate forţele pe care vrăjmaşul poate să le trimită împotriva lui. Cu Dumnezeu de partea sa, el este mai mult decât luptător pentru cele mai puternice oşti ale celui rău.

2 Regi 6:17 17. Deschide-i ochii. Cele mai mari realităţi nu pot fi văzute cu ochii fizici. Dumnezeu şi îngerii Săi suntnevăzuţi de om fără ajutorul Domnului. Cu ochii fizici putem vedea numai lucruri fizice. Lucrurile duhovniceşti se discern în mod spiritual. Cea mai mare nevoie a noastră este ca ochii noştri să fie deschişi să putem vedea pe Dumnezeu şi vitala importanţă a lucrurilor împărăţiei Sale. Dacă Dumnezeu nu deschide ochiinoştri, noi putem trece prin viaţă ca orbii, neînţelegând niciodată lucrurile Domnului, nevăzând niciodată importanţa capitală a dreptăţii sau neapreciind importanţa sfinţeniei. Când ne rugăm la Dumnezeu, ochii noştrisunt deschişi şi începem să vedem importanţa celor mai necesare lucruri de pe pământ.

Muntele plin. Îngerii lui Dumnezeu sunt însoţitorii continui ai celor drepţi. Cei care înconjoară pe cei drepţi sunt trimişi păzitori din cer în ale căror rânduri este imposibil ca îngerii răi să pătrundă, cu excepţia situaţiei în care cei sfinţi refuză prin propria lor alegere ocrotirea cerului. Un om cu ajutorul Domnului, este mai mult decât un luptător pentru cele mai mari puteri de pe pământ (vezi Psalmul. 3,6; 27,1.3; 34,7). Caii şi carele din jurul lui Elisei erau miliarde de îngeri puternici trimişi de Dumnezeu să vegheze asupra slujitorilor Lui.

2 Regi 6:18 18. Orbire. Ebraicul sanwerim care se află numai aici (de două ori) şi în Geneza 19,11. Derivarea cuvântului este nesigură. Unii socotesc că nu se înţelege orbire fizică totală, ci numai o stare de iluzie în care oamenii nu aveau să fie în stare să vadă lucrurile aşa cum erau în realitate (vezi cele despre Geneza 19,11). Două probleme ies la iveală: (1) Cum avea să fie Elisei în stare să călăuzească această ceată de oameni pe distanţa de 18 km de teren muntos până la Samaria? (2) De ce aveau să insiste aceşti oameni spre a prinde pe Elisei, văzând că o astfel de încercare era zadarnică fără vedere? Dacă orbirea a fost totală, explicaţia constă în faptul că aceşti oameni au fost loviţi de o „dublă orbire” (vezi PP 159). Orbirea sufletului avea să-i ducă la persistare în calea lor cea rea în ciuda loviturilor lui Dumnezeu. Minunea poate că a fost extinsă dincolo de suferinţa orbirii fizice, ca astfel să se dea posibilitatea lui Elisei să conducă pe aceşti oameni la Samaria precum şi ca ei să ţină la scopul lor de a-l aresta.

2 Regi 6:19 19. Nu este aceasta calea. Cazuri similare când vrăjmaşii Domnului au fost conduşi să tragă concluzii greşite care i-au adus la înfrângere, au mai fost de pildă (1) acela al lui Ghedeon care a făcut ca cei 300 de oameni ai lui să pară madianiţilor ca o forţă zdrobitoare (Judecători 7,19-21); (2) aparenţa apelor ca sânge în lupta cu moabiţii (2 Regi 3,22.23); (3) vuietul pe care sirienii l-au interpretat a fi vuietul apropierii oştilor hitiţilor şi ale egiptenilor (2 Regi 7,6). Vezi şi Iosua 8,15.

2 Regi 6:21 21. Lui Elisei. Împăratul a privit la profet pentru directive, iar nu profetul la împărat. Împăratul purta coroana împărăţiei, dar profetul vorbea în numele Domnului. Ioram era comandantul oştilor lui Israel, dar legiunile de îngeri fuseseră puse sub comanda lui Elisei. „Părinte” (al meu). Folosirea acestei expresii nu înseamnă nici o legătură filială, ci respectul de care se bucura Elisei la împărat.

Să-i măcelăresc? Repetarea acestor cuvinte arată nerăbdarea lui Ioram de a ucide pe sirieni pe care

profetul îi adusese înaintea lui. Dar faptul că el nu-i lovise de îndată arată că el avea anumite incertitudini cu privire la oportunitatea unei astfel de acţiuni.

2 Regi 6:22 22. Să nu-i măcelăreşti. Lui Ioram i s-a interzis să lovească pe captivi deoarece scopul minunii nu era de a obţine moartea sirienilor, ci în parte, cel puţin, de a le deschide ochii asupra faptului că era întru totul zadarnic de a întreprinde ceva împotriva profetului lui Dumnezeu. Prin fetiţa evreică, roabă din slujba lui Naaman, sirienii avuseseră ocazia să facă cunoştinţă cu îndurarea şi puterea Domnului. Dumnezeu a dorit să le mai dea şi alte învăţături cu privire la iubirea şi irezistibila Lui putere. În cazul în care captivii sirieni, o dată întorşi în patria lor, nu le-ar fi spus concetăţenilor lor ce se întâmplase, ţinta Domnului din această minune nu s-ar fi realizat.

Obişnuieşti… să măcelăreşti? Ar fi fost o crimă de neuitat pentru împăratul lui Israel să ucidă cu sânge rece pe prizonierii pe care îi lua captivi în război. Elisei îi explică lui Ioram că aceşti oameni sunt prizonieri de război şi au tot dreptul să fie trataţi ca atare. Chiar în împrejurări normale, ar fi fost o crimă pentru împărat să omoare pe cei făcuţi prizonierei cu propria lui mână. În împrejurările de faţă, crima ar fi fost şi mai reprobabilă şi ar fi pus pe Israel şi pe Dumnezeul lui într-o lumină cu totul greşită înaintea poporului Siriei.

Dă-le pâine şi apă. Adică, tratează-i nu ca pe prizonieri, ci ca pe oaspeţi. Sirienilor trebuia să li se dea opildă despre puterea religiei israelite care îi face pe oameni îndurători şi amabili (vezi Proverbe 25,21.22; Matei 5,44).

2 Regi 6:23 23. Prânz. Ebraicul kerah, un „ospăţ” sau „banchet”. Sirienilor nu li s-a dat hrană obişnuită, ci din aceea care era pregătită pentru ocazii speciale. După legea nescrisă a deşertului, un om care acceptă hrană într-un cort devine un prieten şi trebuie să fie protejat.

Au plecat la stăpânul lor. Când s-au întors în ţara lor, sirienii au fost o ceată de oameni cu totul diferită de ceea ce au fost ei când au pătruns în Israel. Din vrăjmaşi ei s-au schimbat în prieteni. Mâncarea pe care au consumat-o a hrănit nu numai trupurile, ci şi sufletele lor, ei învăţaseră o lecţie pe care nu aveau s-o uite curând.

Nu s-au mai întors. Aceasta a fost efectul natural al tratamentului cavaleresc pe care l-a acordat Ioram captivilor lui. Pentru un timp, incursiunile siriene în Israel au încetat. Ioram realizase prin ospăţul lui ceea ce nu putea realiza pe calea forţei armate. Amabilitatea se dovedeşte a fi o armă mai puternică decât sabia. Când oamenii fac bine vrăjmaşilor lor, ei îşi fac bine lor. Dumnezeu este iubitor nu numai faţă de cei buni, ci şi faţă de cei răi, făcând ca „soarele Său să răsară peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45). Deci oamenii trebuie să iubească pe vrăjmaşii lor şi să trateze cu amabilitate pe ceicare le fac rău. Numai printr-un astfel de spirit se poate îndrepta amărăciunea şi cearta dintre copiii oamenilor.

2 Regi 6:24 24. După aceea. Cât timp a trecut de când Ioram a pregătit masa lui pentru sirienii care au invadat Israelul, până când Ben-Hadad a cucerit Samaria, aceasta nu este raportat. Trebuie să fi fost totuşi câţiva ani, pentru că, între cele două naţiuni izbucnise din nou vechiul spirit de vrăjmăşie. Nu este descoperit care ar fi putut fi cauza acestui nou război dintre Israel şi Siria.

Ben-Hadad. Adică Ben-Hadad al II-lea. Ben-Hadad I a fost contemporan cu Asa (1 Regi 15,18-20). Ben-Hadad II este acelaşi împărat pe care Ahab l-a învins de două ori şi faţă de care el a arătat atâta îngăduinţă neraţionlă, încât primise o mustrare profetică (1 Regi 20,1-42). A fost în luptă cu acelaşi împărat când, trei ani mai târziu, Ahab şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,1-37). Ben-Hadad este amintit de mai multe ori în rapoartele lui Salmanasar III al Asiriei unde el apare în textele cuneiforme într-un fel care poate fi citit fie Addu’idri sau Bir’idri. Asiriologii preferă ultima formă. Într-o inscripţie arameică de la Hamat el este numit Bar-Hadad. Poate că asirienii au socotit că Bar reprezintă pe zeul babilonian Bir, şi au citit greşit cu Hadar, deoarece literele d şi r pot fi uşor confundate în scrierea arameică. Oricare ar putea fi explicaţia corectă pentru originea deosebirii dintre cele două nume, nu există nici o îndoială că Ben-Hadad din Biblie, Bar-Hadat din inscripţia arameică şi Bir’idri din textele asiriene se referă la aceeaşi persoană. Ebraicul

Ben-Hadad înseamnă „fiul lui Hadad”. Hadad fiind numele binecunoscutului zeu apusean semitic al furtunii. Bir’idri apare în inscripţiile asiriene ca împărat al Siriei cel mai târziu prin al 14-lea an al lui Salmanasar, când împăratul asirian pretinde că a câştigat o mare victorie asupra lui şi aliaţilor lui.

A împresurat Samaria. Aceasta nu a fost o mică incursiune de frontieră, ci un război serios de cea mai mare intensitate. Probabil că Ben-Hadad a folosit ocazia într-un timp când Salmanasar nu era angajat în campanii active în regiunea mediteraniană.

2 Regi 6:25 25. O mare foamete. Foametea nu era ceva neobişnuit în Israel. Pe vremea lui Ilie a fost o secetă care adurat trei ani şi jumătate (1 Regi 17,1; 18,1; Luca 4,25; Iacov 5,17), şi pe vremea lui Elisei a fost o foamete de şapte ani (2 regi 8,1). Totuşi foametea de aici era rezultatul asediului.

Optzeci de sicli de argint. Adică, 80 de sicli sau cca. 373,24 grame de argint, pentru un cap de măgar. Măgarul era necurat pentru israelit, şi nu avea să fie mâncat decât ca ultimă resursă; iar capul lui avea să fie partea cea mai rea şi cea mai ieftină. Plutarh raportează că, pe vremea foametei din timpul domniei lui Artaxerxe Mnemon, capul unui măgar se vindea cu 60 de drahme, deşi, de obicei, întregul animal putea fi cumpărat pentru jumătate din această sumă. Şi Pliniu relatează că în timpul asediului lui Casalinum, un şoarece se vindea cu 200 de dinari.

Un sfert de cab. Un cab era egal cu 1,11 litri. Cinci bucăţi de argint înseamnă cinci sicli sau două uncii şi jumătate de argint. Este greu a se crede că fiinţe omeneşti ar putea fi aduse într-o astfel de teribilă strâmtorare încât să mănânce o astfel de hrană imposibilă, dar Iosif (Flavius) aminteşte că în timpul asedierii Ierusalimului de către Titus, „unele persoane au ajuns la o aşa istovire încât să caute canalele de scurgere şi grămezile de bălegar de vite şi să mănânce bălegarul găsit acolo” (Războaie v. 13.7). O interpretare mai recentă încearcă să găsească în expresia „găinaţ de porumbel” o referire la ceva forme foarte ieftine şi nedorite de produse vegetale – cea mai neînsemnată formă de vegetală care putea fi considerată comestibilă. O astfel de identificare nu poate fi dovedită.

2 Regi 6:26 26. Pe zid. Zidurile vechilor cetăţi fortificate aveau un spaţiu larg la vârf, protejat de oameni de luptă pe partea exterioară, unde staţiona mulţimea apărătorilor şi de unde ei rostogoleau pietre sau trăgeau cu săgeţile asupra inamicului. Se pare că împăratul inspecta pe aceiaşi apărători, încurajându-şi trupele sale şi făcând cunoştinţă el însuşi cu progresul asediului. O femeie în strada de jos, sau poate de pe acoperişul unei casei, aproape de zidul cetăţii, a văzut pe împărat şi i-a cerut ajutor.

2 Regi 6:27 27. Cum să te scap eu? Situaţia era de aşa natură încât depăşea puterea de ajutor a împăratului. Ioram aadmis în mod sincer că nu-i sta nimic în puterea lui să ajute pe femeie în nenorocirea ei. Dacă n-a ajutat-o Dumnezeu, ce ar fi putut face el în această strâmtorare?

Cu venitul ariei. Ioram în ironia disperării, atrage atenţia femeii la faptul pe care ea îl cunoştea deja prea bine; că toată hrana, încă de la izvoarele ei, s-a epuizat de mult.

2 Regi 6:28 28. Ce ai? La început, împăratul a presupus că femeia apelează la el pentru hrană. Acum el şi-a dat seama că, probabil nu aşa stăteau lucrurile, ci ea se putea să aibă o altă cerere. Se poate ca el să fi simţit că, înprezenţa multora din mulţime şi apărători ai cetăţii, ei îi răspunsese prea aspru. La urma urmei, el mai era încăîmpărat şi oricare cetăţean avea dreptul să vină la el cu o cerere. El a fost de acord să o asculte.

2 Regi 6:29 29. Noi am fiert pe fiul meu. Israel fusese avertizat prin Moise că, dacă ei se vor îndepărta de Dumnezeu, aveau să fie aduşi exact într-o astfel de strâmtorare, şi că părinţii aveau să mănânce trupul propriilor lor fii şi fiice (Levitic 26,29; Deuteronom 28,53). Profeţia aceasta şi-a găsit acum teribila ei împlinire. Dumnezeu a prevăzut în mod exact care aveau să fie teribilele rezultate ale călcărilor de lege şi El a făcut tot ceea ce a putut face iubirea şi îndurarea divină spre a împiedica să se întâmple astfel de lucruri.

Profeţia lui Moise a mai avut o împlinire când a fost asediat Ierusalimul de către Nebucadneţar (Plângeri 4,10), şi încă o dată prin asediul final al cetăţii de către Titus (Iosif Flavius, Războaie, VI, 3, 4).

Dar ea a ascuns pe fiul ei. Un motiv de nemulţumire mai înduioşător şi mai oribil, cu greu poate fi imaginat. În teribila lor situaţie, cele două mame au intrat într-o legătură înspăimântătoare. Fiul uneia fusese deja mâncat, a cea de a două mamă n-a putut fi în stare să-şi îndeplinească partea ei în această afacere. Pentrua salva pe fiul ei, ea l-a ascuns şi acum, prima femeie a căutat s-o forţeze să facă rost de el prin cererea către împărat. Ce putea să facă împăratul într-un caz ca acesta?

2 Regi 6:30 30. Şi-a rupt hainele. În aceste împrejurări s-a părut a fi singurul răspuns posibil al regelui. El nu putea ordona femeii să prezinte pe fiul ei ca astfel copilul să poată fi mâncat, nici nu era în măsură să pună capăt acestei teribile dureri. Hainele sale au fost rupte nu de durere sau pocăinţă aşa cum a făcut tatăl său (1 Regi 21,27), ci din oroare şi consternare.

Sac de păr pe trup. În loc să poarte sacul de păr pe dinafară, se pare că Ioram a îmbrăcat această îmbrăcăminte pe sub îmbrăcămintea sa exterioară şi o purta mai puţin la vedere. Printr-un astfel de procedeu, probabil că el a sperat să potolească mânia lui Iehova. Poporul a văzut în sacul de păr o expresie de simpatie aregelui pentru ei în nenorocirea lor.

2 Regi 6:31 31. Capul lui Elisei. Elisei chemase poporul să se pocăiască şi fără îndoială că le-a făcut cunoscut lămurit că, dacă nu se vor îndepărta păcatele lor şi nu se vor întoarce la Domnul cu toată inima lor, ei puteau să se aştepte la necaz şi nenorocire. Regele era împotriva profetului şi acum căuta să arunce asupra lui vina pentru continuarea asediului şi foametei. Făcând aşa, el a urmat aceeaşi cale pe care o urmase şi fratele lui, Ahazia şi Ahab, tatălui lui (/vezi cele despre cap. 1,10). Un om care era pocăit cu adevărat ar fi purtat sacul de păr la vedere mai degrabă decât în taină şi nu s-ar fi întors asupra profetului lui Dumnezeu. Decapitarea nuera o formă obişnuită de pedeapsă la iudei, ci era obişnuită în Asiria şi la alte naţiuni vecine. Cu inima lui plinăde amărăciune şi mânie, Ioram l-a ameninţat acum pe Elisei cu această oribilă formă de pedeapsă capitală.

2 Regi 6:32 32. Bătrânii şedeau. Aceştia probabil că nu erau numai conducătorii cetăţii, ci şi nobilii şi căpeteniile întregii ţări. Unii ca aceştia, erau cei mai respectaţi şi cei mai de seamă cetăţeni ai statului. În acest ceas de nenorocire, ei se duseseră la casa lui Elisei evident, pentru sfatul şi ajutorul lui. Pericolul lor iminent a făcut caei să recunoască puterea lui Iehova şi să caute ajutor la profetul Lui. Mai târziu, când locuitorii Ierusalimului s-au găsit într-o criză asemănătoare, Ieremia a fost consultat pentru călăuzire şi informare cu privire la voinţa Domnului.

Înainte ca să ajungă solul. Ioram a căutat să ia viaţa lui Elisei şi a trimis un om cu porunca să decapiteze pe profet. Dar, înainte de sosirea lui, Domnul a avertizat pe Elisei despre intenţiile regelui, astfel căproblema să poată fi lămurit prezentată înaintea conducătorilor ţării.

Fiu de ucigaş. Ahab, tatăl lui Ioram, era vinovat nu numai de sângele lui Nabot, ci şi de al profeţilor care au fost ucişi de Izabela cu consimţământul lui total. Chiar Obadia, credinciosul lui slujbaş, s-a temut că avea să fie condamnat la moarte de către Ahab când i s-a spus să meargă la el cu o solie privindu-l pe Ilie (1 Regi 18,9). Ioram, fiu de ucigaş, avea aceleaşi trăsături de caracter ca şi tatăl său.

Trimite. Executorul era deja pe drum, dar Elisei n-a dat pe faţă nici o îngrijorare. El era un profet al Domnului şi ştia că viaţa lui era în mâinile lui Dumnezeu şi nu la discreţia oamenilor răi.

Opriţi-l la uşă. În mod literal, „Împingeţi-l înapoi cu uşa”. Adică închideţi uşa şi ţineţi-o puternic împotriva lui ca să nu poată intra. Profetul nu făcuse nimic vrednic de moarte şi nu fusese dovedit vinovat de nici o crimă. Ca un sol al Cerului, el avea întru totul dreptate să dea instrucţiunile pe care le-a dat, chiar dacă ei anulau ordinele regelui. Cade în sarcina conducătorilor să ocrotească, nu să persecute pe cetăţenii corecţi şipaşnici. Crima este un lucru tot atât de rău pentru un rege ca şi pentru oricare individ obişnuit din împărăţie.

În urma lui. Urmând aproape pe urmele aşa zisului călău venea regele, spre a vedea dacă poruncile lui au fost sau nu aduse la îndeplinire.

2 Regi 6:33 33. A zis. Întrebarea care s-a pus era ale cui erau cuvintele acestea, ale solului sau ale regelui. Dacă în acest moment regele sosise deja sau nu, cuvintele acestea îşi aveau în mod vădit originea la rege. Solul nu avea dreptul să vorbească astfel în numele lui propriu. Dacă el a spus aceste cuvinte atunci el a fost trimis să le spună în numele regelui. Se pare însă că regele sosise deja şi că el însuşi a vorbit. Este adevărat că raportul biblic nu anunţă sosirea lui reală nici aici, nici în versetele care urmează, dar, deoarece Elisei spusese că regeleurma îndeaproape pe sol, sosirea lui nu putea să fi fost mult amânată. Cuvintele spuse acum reflectă spiritul regelui. El este mânios pe profet şi pe Dumnezeul pe care-L reprezintă, el declară că acest necaz prin care trece ţara a venit întru totul de la Dumnezeu şi El trebuie să poarte vina. Nefiind în stare să-şi reverse mânia asupra lui Dumnezeu, Ioram o va revărsa acum asupra profetului Lui.

Ce mai am de nădăjduit? Ioram nu întreabă, pentru ce să mai întârzii cu Dumnezeu. El crede că Domnul a adus în mod arbitrar acest rău asupra Samariei şi că ,de aceea El este răspunzător pentru toate ororile care aveau loc. Această acţiune bruscă împotriva profetului era răspunsul regelui faţă de femeia care apelase la el (vezi v. 26). Pus la încercare în plin văz al soldaţilor şi al poporului, regele, în dilema lui, a fost obligat la un fel de acţiune, şi hotărârea lui a fost să ridice împotriva lui Dumnezeu şi a lui Elisei. Deoarece Dumnezeu adusese asediul, Dumnezeu nu avea să facă nimic spre a-i pune capăt, astfel că numai acţiunea lui Ioram – cum a încercat el să se convingă pe sine însuşi – era să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu şi să ia chestiunea în propriile lui mâini. Aceasta era pe punctul să facă, dând ordinul de ucidere a lui Elisei.

COMENTARII LUI E. G. WHITE

1 – 33 PK 255-261 8 – 17 PK 256 18 – 23 PK 257

1, 2 PK 260 16, 17 DA 240 24 – 33 PK 258

1 – 7 Ed. 217 PK 264

5 – 7 PK 260 17 Ed. 255; GC 208; PK 590

2 Regi 7:1 1. Cuvântul Domnului. Regele lui Israel îşi exprimase părerea lui, iar acum Elisei urma să descopere voinţa Domnului. Trebuie să se observe că despărţirea între capitolele şase şi şapte la acest punct este artificială. O despărţire potrivită ar fi fost la capitolul 6,24, unde începe naraţiunea prezentă. Elisei reia provocarea regelui şi face cunoscut ce este Domnul gata să facă. În văzul poporului, Ioram a aruncat vina pentru criza prezentă, asupra lui Dumnezeu şi întorcându-se împotriva lui Dumnezeu el a propus acum să ia lucrurile în propriile lui mâini, în speranţa găsirii unor mijloace de uşurare. Elisei face cunoscut că nu regele, ci Dumnezeu este cel care va aduce uşurare.

Măsură. Ebraicul se’ah. Şase cabi era egali cu o măsură, iar trei măsuri erau egale cu o efă, măsura era cam 12,14 l. Într-o zi „un sfert de cab de găinaţ de porumbel” s-a vândut pentru „cinci sicli de argint” (cap. 6,25). Dar în ziua următoare, o cantitate de 24 de ori mai mare de grâu avea să se vândă cu a cincia parte din preţ. Sau cu alte cuvinte, cum suma de bani cu care în timpul foametei se putea cumpăra o mică parte din produsul cel mai ieftin şi cel mai josnic cu care se putea întreţine viaţa, în ziua următoare avea să se cumpere de 120 de ori mai mult din cea mai bună floare de făină.

Poarta Samariei. În oraşele orientale unde accesul în oraşe se făcea prin porţile din zidurile oraşului, poarta devine un loc de piaţă ocupată şi înfloritoare. Când exista hrană la îndemână, una din porţile Samariei avea să fie centru de distribuţie.

2 Regi 7:2 2. Căpetenie. Călăreţul. Evraicul haşşaliş, în mod literal „al treilea (om)” sau „probabil că la început cuvântul însemna al treilea om dintr-un car, ca printre hitiţi. Asirienii repartizau numai doi oameni pentru

fiecare din carele lor. Mai târziu acesta a devenit un titlu pentru un funcţionar important la curţile orientale. Când Iehu l-a omorât pe Ioram, a fost şaşiş-ul lui, Bidcar, cel căruia i s-a poruncit să ia măsuri privind trupul regelui căzut (cap. 9,24.25). Faptul că acest slujbaş este descris ca unul „pe braţul căruia se rezema împăratul” arată că el trebuie să fi fost un individ de o oarecare importanţă, probabil că un slujbaş care era un însoţitor personal al regelui căruia îi era încredinţat în vreme de răspundere importantă. Acest slujbaş a fost acela care în ziua următoare avea să fie pus în slujbă la poarta Samariei, unde avea să se ofere hrană de vânzare (cap. 7,16-18). Faptul că acest slujbaş era prezent în acest timp în casa lui Elisei sugerează că tot aşa era prezent şi regele (vezi despre cap. 6,33).

A răspuns. Slujbaşul a căutat să arate cât de nebunească şi imposibilă era afirmaţia pe care tocmai o făcuse Elisei. În felul acesta, el s-a străduit să apere pe rege în atitudinea pe care o luase de a nu-şi mai pune încrederea în Iehova.

Nu vei mânca din ele. Batjocoritorul avea să fie un martor personal al împlinirii profeţiei lui Elisei, dar din cauza necredinţei lui nu avea să i se îngăduie să aibă parte de binecuvântările pe care ea le aducea.

2 Regi 7:3 3. La intrarea porţii. Fiind leproşi, acestor oameni nu le era îngăduit să stea în cetate. Legea lui Moise cerea leproşilor să rămână „în afara taberei” (Levitic 13,46; Numeri 5,2.3). În felul acesta, ei erau în afara zidurilor cetăţii, dar aproape de poartă.

La ce şedem aici? În timpuri mai bune, probabil că oamenii aprovizionau pe leproşi cu hrană. Dar acum, din caza foametei, nimeni nu mai aducea hrană acestor suferinzi nefericiţi şi eu erau expuşi să moară defoame.

2 Regi 7:5 5. În amurg. Ei au aşteptat până la căderea nopţii când, în întuneric, puteau să meargă în tabăra vrăjmaşă neobservaţi de concetăţenii lor de pe ziduri care puteau să considere planul lor ca un act de dezertare.

La intrarea taberii. Adică la cea mai apropiată parte de oraş a taberei sirienilor, nu cea mai depărtată.

2 Regi 7:6 6. Să audă… un vuiet. Pentru exemple asemănătoare vezi cele despre cap. 6,19.

A tocmit. Folosirea trupelor mercenare era obişnuită în antichitate. Fiii lui Amon au tocmit pe sirieni spre a se opune lui David (2 Samuel 10 şi 1 Cronici 19,6.7). În legăturile politice schimbătoare din Orientul antic forţa oricărui grup naţional putea la un moment dat să fie aşezat în linie de bătaie aproape împotriva oricărui alt popor.

Hitiţii. Vezi la pag 30 orig. Acum mai există doar rămăşiţe ale puternicului regat hitit de odinioară. Darmicile state hitite din nordul Siriei au păstrat multe din caracteristicile lor războinice şi forţele lor puteau constitui o ameninţare serioasă pentru oştirea Siriei.

Regii egiptenilor. Aceasta era pe vremea a cele de a XXII dinastii a Egiptului (vezi cele despre 1 Regi 14,25) când capitala era la Bubastis în delta răsăriteană şi Egiptul era stăpânit de o dinastie a regilor Libiei. „Regii egiptenilor” fără îndoială că se referă mai degrabă la anumiţi regi mai mici şi subalterni decât la regele propriu-zis al Egiptului.

2 Regi 7:7 7. S-au sculat şi au luat-o la fugă. Tabloul este acela al unei fugi sălbatice şi grăbite. Crezându-se înconjuraţi de vrăjmaşi din toată părţile, sirienii au fugit în grabă din tabără, fiecare ins gândindu-se numai la siguranţa lui. Totul a fost lăsat în urmă.

2 Regi 7:8 8. Au mâncat. Leproşii s-au gândit ca mai întâi să-şi satisfacă foamea lor chinuitoare, apoi au răspuns la

impulsul de a se auto-ajuta cu comoara care aştepta pur şi simplu să fie luată.

2 Regi 7:9 9. Nu facem bine. Ei nu făceau bine, dar şi-au dat seamă de aceasta după timp îndelungat. Înăuntrul cetăţii bărbaţi, femei şi copii mureau de foame, dar în tot acest timp leproşii s-au interesat numai de ei. Lăsândpe concetăţenii lor să piară în timp de belşug, leproşii aveau să aducă sângele celor ce mureau asupra mâinilorşi a inimilor lor lacome. În cele din urmă, leproşii au ajuns să vadă că soarta lor cea bună le adusese şi răspunderea şi ocazia.

Vom fi pedepsiţi. O conştiinţă vinovată recunoaşte faptul că făptuitorul de rele are un preţ de plătit, nimeni nu poate păcătui fără a fi pedepsit. Păcătoşenia totdeauna se întoarce asupra capului celui vinovat.

2 Regi 7:11 11. Străjerii. Păzitori sau paznicii porţii.

2 Regi 7:12 12. Vreau să vă spun. Ioram n-a putut crede că ceea ce prezisese profetul lui Dumnezeu urmează să se întâmple cu adevărat. În necredinţa lui, el se putea gândi numai la rău în ceasul eliberării şi al binecuvântării. Sirienii plecaseră, dar el nu credea. Acolo era hrană spre a fi luată, dar el nu putea să accepte acest fapt, Dumnezeu fusese iubitor şi bun şi El Şi-a ţinut cuvântul Lui, dar regele a refuzat să-l recunoască. Natura lui rea şi bănuitoare l-a împiedicat să înţeleagă că ororile asediului au trecut şi că daruri nevisate stăteau la dispoziţie pentru toţi acei care aveau să creadă şi să le accepte.

2 Regi 7:13 13. Unul din slujitorii împăratului. Slujitorul a arătat o înţelepciune mai mare decât regele. Răspunsul lui a fost un răspuns al credinţei şi cu un bun înţeles practic. Exista posibilitatea ca raportul leproşilor să fie, laurma urmei, adevărat. De ce să nu se facă un efort spre a se afla, mai ales că acel efort putea fi făcut cu un preţ mic. Mai rămăseseră câţiva cai în cetate. De ce să nu rişte cu ei într-o situaţie ca aceasta?

2 Regi 7:14 14. Două care cu cai. În mod literal, „doi cai cară”. După LXX, oameni mergeau călare.

2 Regi 7:15 15. Până la Iordan. Toate evidenţele arătau că sirienii s-au îndreptat spre casă. Atât timp cât era cu putinţă, ei au urmat drumul care avea să-i ducă la Iordan şi de aici mai departe spre Damasc. Distanţa cea maiscurtă până la Iordan era de cel puţin 32 km, un drum lung având în vedere împrejurările, dar solii iudei erau hotărâţi să se convingă de fapte. Totul indica faptul că sirienii fugiseră în groază deplorabilă, debarasându-se de orice lucru care le-ar îngreuna fuga.

2 Regi 7:16 16. După cuvântul Domnului. Dar nu după ideile regelui. În orice împrejurare, trebuie să ai încredere încuvântul Domnului. Acel cuvânt este totdeauna adevărat. Ceea ce spune Dumnezeu se va împlini cu siguranţă. Acela care are credinţă în Dumnezeu poate să meargă pe o cale care este întotdeauna sigură. Necredinţa este în continuu mustrată de profeţia împlinită. Dacă Ioram s-ar fi întors la Domnul, el ar fi putut da poporului său o solie de speranţă. Dacă ar fi primit cuvintele lui Elisei, el ar fi putut să se odihnească în pace, şi să prezinte în faţa poporului său o pildă de curaj şi încredere. Omul pierde întotdeauna când refuză să creadă cuvântul Domnului. Credinţa în Dumnezeu este calea înţelepciunii şi a vieţii. Ea aduce omului bucurie şi pace în această lume şi arată spre o cale a păcii veşnice în lumea de dincolo.

2 Regi 7:17 17. Paza porţii. Într-o astfel de vreme, aceasta era o răspundere importantă. La ştirea fugii sirienilor avea să fie un singur gând în mintea tuturor – să iasă pe poarta cetăţii să găsească hrană. Situaţia nu era uşor de stăpânit. După toate probabilităţile în acest ceas vital, regele a ales să ia loc la poarta cetăţii, poate deasupra ei, pe zidul cetăţii de unde avea să aibă un bun câmp de vedere atât a cetăţii, cât şi a taberei siriene.

2 Regi 7:18

18. Omul lui Dumnezeu spusese. În versetul 18 şi în următoarele, servitorul repetă pe larg ceea ce el spusese deja. Cu o satisfacţie vădită el afirmă din nou prezicerile lui Elisei şi cuvintele de îndoială ale slujbaşului îşi arată din nou cât de deplin s-au împlinit prezicerile profetului.

Prin experienţe ca aceasta, Domnul atrăgea încet înapoi pe copiii lui Israel iarăşi la credinţă şi ascultare şi la religia părinţilor lor. Timp de mulţi ani poporul se închinase la idoli. Atât preoţii, cât şi conducătorii erau răi. Regii au avut parte importantă la apostazie şi nelegiuire, nedreptatea, imoralitatea, lipsa de temperanţă şi cruzimea puteau fi văzute peste tot. Templul de închinare au ajuns locuri de nelegiuire. Poporul ales al lui Dumnezeu s-a îndepărtat mult de la dreptate şi de la calea sfinţeniei şi păcii. Ei aveau nevoie să înveţe iarăşi cu privire la Dumnezeu că El era iubitor şi bun, că El iubeşte pe poporul Său şi că doreşte ca ei să umble pe calea îndurării, a dreptăţii şi adevărului. În actualele împrejurări ale lui Israel, aceste lecţii erau extrem de greude învăţat. Măsuri obişnuite nu erau de ajuns, de aceea, oameni ca Ilie şi Elisei au fost trimişi să proclame soliide mustrare şi de apel şi să facă minuni. Rezultatul a fost că mulţi au fost aduşi iarăşi înapoi la raţiune şi dreptate, la credinţă şi ascultare de Dumnezeu. Oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au trăit în faţa semenilor lor viaţa şi iubirea lui Dumnezeu şi ca urmare a revenit în inimile şi viaţa oamenilor un spirit nou şi o nouă speranţă. O dată în plus, pacea şi dreptatea cerului începea să fie văzute printre fiii de pe pământ. Lucrarea luiElisei n-a fot zadarnică.


1 – 20 PK 258, 259 1 PK 259

3, 9, 16 PK 258

2 Regi 8:1 1. Apoi (în engl.). Ebraicul we, o conjuncţie simplă, cel mai des tradusă „şi”. Aceasta nu trebuie interpretată ca referindu-se la timp ca şi când evenimentele relatate urmează în mod cronologic celor din capitolul precedent. Propoziţia de început a capitolului poate fi tradusă corect ca „şi Elisei spusese”. Evenimentele relatate în Scriptură nu au loc în mod necesar în acord exact cu secvenţa în care au fost raportate.

Incidentul acesta a avut loc la câtva timp după cele raportate în cap. 4,8-37, dar, nu se ştie exact când. Pe timpul refacerii fiului, soţul mai era în viaţă, dar acum există indicaţii că e posibil să fi devenit văduvă. Cel puţin soţul ei nu este amintit şi instrucţiunile date de a părăsi căminul ei, altă dată prosper par să fie îndreptatecătre cineva care era fără ajutorul călăuzitor al unui soţ.

Şi locuieşte. Elisei a arătat un interes amabil faţă de oamenii pe care el era chemat să-i slujească. El a încercat să fie prietenul tuturor. Oriunde putea să facă ceva spre a face soarta cuiva mai uşoară şi mai bună, acolo era gata să ajute. În faţă erau timpuri grele, şi femeia a fost sfătuită să locuiască pentru o vreme în vreun loc unde situaţia ar fi mai uşoară decât în casa ei de la Sumen.

Foamete de şapte ani. Foametea aceasta a avut loc cândva în timpul domniei lui Ioram din Israel, dar exact când, nu se poate spune.

2 Regi 8:2 2. A făcut după cuvântul. Femeia din Sumen a descoperit că, pe calea ascultării sunt binecuvântări. Instrucţiunea a fost dată la porunca lui Dumnezeu, şi deşi în faţă se aflau dificultăţi şi greutăţi, rezultatele ar fifost mult mai rele dacă ar fi refuzat să asculte de acele instrucţiuni.

Ţara filistenilor. Filistenii erau aşezaţi pe o câmpie fertilă între mare şi înălţimile muntoase ale Palestineicentrale. Aceasta era o ţară a belşugului în comparaţie cu pantele stâncoase ale movilelor centrale, când a fosto foamete în ţara Canaanului, Isaac a locuit în ţara filistenilor (Geneza 26,1). În condiţii similare, Avraam a coborât în Egipt să locuiască acolo (Geneza 12,10). Naomi a locuit în ţara Moabului „cam zece ani” (Rut 1,4). Aşa şi acum, în timpul acestei perioade de şapte ani, femeia din Lumen a locuit în ţara Filistenilor.

2 Regi 8:3

3. Pentru casa ei. Femeia sunamită fusese mai înainte bine înstărită. În casa ei se aranjase o cameră pentru Elisei (cap. 4,8-11) şi s-a întâmplat pe ogorul ei că fiul ei căzuse bolnav pe vremea secerişului (cap. 4,18.19). În timpul cât a lipsit fiind în Filistia, casa şi ogoarele ei au fost luate de către altcineva. Proprietatea poate că a fost preluată de autorităţile locale ca părăsită de proprietarul ei, sau o oarecare persoană vecină a putut să preia casa ei ca pentru ea. Oricine ar fi fost cel care deţinea proprietatea, el a refuzat să renunţe la ea după întoarcerea ei. De aceea, ea a apelat direct la rege. Cereri direct la rege erau obişnuite din partea cetăţenilor particulari în Orientul antic, şi sunt de repetate, ori amintite în rapoartele biblice (2 Samuel 14,4; 1 Regi 3,16); 2 Regi 6,26).

2 Regi 8:4 4. Stătea de vorbă cu Ghehazi. Mai corect, regele „stătea de vorbă” cu Ghehazi (în engl. „a vorbit”). Menţiunea lui Ghehazi indică faptul că incidentul a avut loc încă pe când Ghehazi mai era slujitorul lui Elisei, înainte de demiterea lui din cauza furtului şi înşelătoriei lui, pe vremea vizitei lui Naaman.

Toate lucrurile mari. Istoria vieţii lui Ilie şi Elisei este plină de multe întâmplări interesante şi au o atracţie mişcătoare şi dramatică. Atât regele, cât şi poporul ar fi interesaţi să audă istorisirile remarcabilelor fapte ale acestor profeţi ai lui Dumnezeu. Fără îndoială, că istorisirile au fost spuse şi repetate în palat şi colibă, în ţara lui Israel şi în ţările străine. Consemnate în scris, ele au fost adunate şi aduse în raportul sacru alevreilor pentru încurajarea noastră şi iluminarea acestei epoci moderne. Ceea ce Dumnezeu a făcut atunci, El este în măsură şi binevoitor să facă din nou şi astăzi. Istorisirile care au interesat pe oamenii din vechime sunt istorisirile care ne interesează şi ne inspiră şi pe noi astăzi. Dumnezeul lui Elisei mai face încă minuni ale harului prin slujitorii Lui aleşi în toate părţile pământului. Nici o istorisire n-a căzut vreodată în urechile muritorilor cu mai mare interes şi cu mai mare putere mişcătoare de suflet decât acelea care spun cum lucrează Dumnezeu prin uneltele Lui omeneşti spre a îndeplini puternicele Lui minuni.

2 Regi 8:5 5. Şi pe când istorisea. În momentul dramatic când Ghehazi istorisea regelui cum fusese readus la viaţă fiul Sunamitei, a intrat chiar femeia însăşi. Incidente ca acesta n-au loc doar din întâmplare. Dumnezeu trăieşte şi are participare în treburile zilnice ale copiilor Lui de pe pământ. Îngeri păzitori sunt mereu la lucru spre a ocroti şi a îndrepta paşii celor daţi în grija lor pe căile succesului şi binecuvântării. Acelaşi Domn care avorbit prin Elisei a lucrat prin îngerii Săi trimişi să îndrepte pe femeia din Sumen la palatul regelui exact la momentul potrivit, când cererea ei avea să se dovedească a fi foarte eficientă.

2 Regi 8:6 6. Un dregător. Ebraicul saris, în mod literal „eunuc”. Bărbaţi de felul acesta îngrijeau de obicei de femeile regilor orientali (Estera 2,3; 14,15; 4,5) [tradus „famen”]; 2 Regi 9,32). Avea să fie potrivit pentru un slujbaş ca acesta să însoţească pe femeie ca să vadă dacă interesele ei erau respectate.

Toate veniturile. Femeii trebuia redată nu numai proprietatea, ci ea trebuia recompensată cu tot produsul pământului care i se cuvenea pentru tot timpul celor şapte ani de absenţă a ei şi pentru care, evident că nu i se dăduse nimic.

2 Regi 8:7 7. Elisei s-a întors la Damasc. Damasc era capitala regelui care, nu cu mult înainte căutase să-i ia viaţa (2 Regi 6,8-15). Nu era sigur dacă la Damasc va fi tratat amabil sau dacă regele Siriei avea să caute din nou să-i ia viaţa. Elisei făcuse unele favoruri lui Ben-Hadad, pentru că el vindecase pe Naaman de lepra lui şi de asemenea, era răspunzător pentru eliberarea forţelor siriene care căzuseră în mâinile lui Ioram (cap. 6,22). Pe de altă parte, Elisei a fost acela care fusese răspunzător pentru zădărnicirea planurilor lui Ben-Hadad împotriva lui Ioram (cap. 6,9-12) şi tot el era acela care a prezis plecarea fără glorie a oştilor siriene de la asediul Samariei (cap. 7,1-7). Dar, indiferent care avea să fie atitudinea regelui Siriei, Elisei s-a dus în capitalaSiriei. Interesele lucrării lui Dumnezeu s-au aflat întotdeauna înaintea siguranţei sau comodităţii lui.

Omul lui Dumnezeu. Fără îndoială că toată Siria cunoştea pe Elisei ca pe acela care-l vindecase pe Naaman de lepra lui. Când Ben-Hadad a ajuns bolnav şi Elisei s-a întâmplat să fie în oraş, era numai natural că ştirea despre prezenţa lui avea să fie dusă la împărat ca şi el să poată chema pe acest om al lui .

2 Regi 8:8 8. Hazael. Fără îndoială, că era un slujbaş important la curtea siriană. Înalta preţuire de care se bucura în faţa regelui este arătată prin faptul că Ben-Hadad i-a încredinţat lui importanta sarcină de a lua legătura cu Elisei cu privire la vindecarea Samuel

Ia cu tine un dar. În vremurile acela era obişnuit a se lua un dar când se consulta un profet. (Numeri 22,7; 1 Samuel 9,7; 1 Regi 14,2.3; 2 Regi 5,5).

Întreabă prin el pe Domnul. Aceasta este o poruncă uimitoare care vine din partea regelui Siriei, şi ea este o remarcabilă mărturie privind succesul misiunii lui Elisei. Elisei a avut privilegiul să vadă pe conducătorul unei naţiuni pe care Elisei o privea ca păgână să ajungă să-l recunoască pe el ca pe un om al lui Dumnezeu şi să ceară de la el să întrebe pe Iehova. Dând lui Hazael porunca, regele Siriei dădea mărturie în faţa poporului său cu privire la interesul lui faţă de Dumnezeul evreilor. El lăsa ca naţiunea lui să ştie că el nu mai privea pe zeii Siriei ca fiind numai ei supremi.

Acest fel de mărturie ar fi putut veni din partea conducătorilor multor naţiuni ale pământului, dacă copiii lui Israel ar fi fost credincioşi faţă de misiunea lor. Era scopul iniţial al lui Dumnezeu acela că evreii trebuiau să fie o lumină aşezată pe un munte, lumină care trebuia să strălucească până la sfârşitul lumii şi să risipească întunericul şi ignoranţa care cuprinsese inimile oamenilor. Dacă ar fi fost mai mulţi Elisei, ar fi pututfi şi mai mulţi regi, ca Ben-Hadad, care să mărturisească despre măreţia lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost mai multă credinţă şi ascultare în Israel, ar fi fost mai multă credinţă şi speranţă în lume. Greşeala lui Israel a atras greşeala şi ruina naţiunilor din jurul lor. Salvarea lui Israel ar fi putut pricinui salvarea multora din lume.

Mă voi tămădui? Numai Dumnezeu putea răspunde la întrebarea lui Ben-Hadad. Regele ştia că, dacă întreba pe preoţii şi profeţii din Siria, el n-ar fi primit un răspuns vrednic de încredere. Comportamentul regelui Siriei care adresa o astfel de întrebare Dumnezeului lui Israel, trebuia să fie pus in contrast cu comportarea lui Ahazia cu numai câţiva ani mai înainte, care a întrebat pe „Baal-zebub, zeul Ecronmului” dacă avea să se vindece de boala lui (cap. 1,2). Pentru această faptă ruşinoasă, regele lui Israel a fost aspru mustrat de profetul Ilie şi i s-a spus că va muri (cap. 1,4). Ahazia era un contemporan cu Ben-Hadad şi se poate ca cele ce s-au întâmplat în Israel să fi ajuns la urechile regelui sirian. Întrebarea lui Ben-Hadad către Elisei, desigur, că a fost mai mult decât o întrebare; era o invitaţie către profetul lui Israel să facă pentru rege ceea ce a făcut pentru Naaman.

2 Regi 8:9 9. Hazael s-a dus. Acesta a fost un însemnat act de preţuire şi dovedeşte stima de care se bucura, în acea vreme Elisei, într-o ţară vrăjmaşă. Profetul îşi avea locuinţa în acea vreme undeva în sau aproape de Damasc, şi la acel loc a fost trimis Hazael.

Tot ce era mai bun. În acea vreme Damasc era un important centru comercial şi deţinea cele mai mari comori ale Orientului. Printre produsele sale se puteau enumera frumoase vase de alamă, argint şi aur, haine de mătase şi satin cu broderie bogată, alimente rare şi delicioase, bijuterii de mare valoare şi frumuseţe şi articole de mobilă din lemn costisitor şi parfumat.

Patruzeci de cămile încărcate. Orientul era dedat la pompă şi paradă, şi probabil că regele a dorit să facă tot posibilul spre a arăta măreţia darului oferit profetului. Patruzeci de cămile încărcate cu valoroasele lormărfuri şi mărşăluind încet în lungul străzilor aveau să facă puternică impresie asupra oamenilor şi aveau să descopere o dată în plus cetăţenilor generozitatea şi bogăţia regelui lor precum şi cinstea de care se bucura profetul.

Fiul tău Ben-Hadad. Aceasta era o expresie de respect asemănător cu expresia „părinte” folosită de ucenici când se adresau învăţătorilor lor (cap. 2,12) şi de către slujitori stăpânilor lor (cap. 5,13). Ioram a folosit acest termen faţă de Elisei (cap. 6,21) cu o ocazie când el avea faţă de Elisei simţământ de înalt respectşi cea mai înaltă consideraţie. Aşa s-a adresat Ioas lui Elisei pe timpul ultimei boli a profetului (cap. 13,14). Fără îndoială că Ben-Hadad l-a instruit pe Hazael să folosească un astfel de termen adresându-se profetului cuscopul de a descoperi lui Elisei înalta consideraţie care i se acorda.

2 Regi 8:10 10. Te vei tămădui. Textul ebraic conţine o negaţie. În felul acesta, pasajul poate fi tradus: „Tu nu te vei tămădui în mod definitiv”, deşi cu unele dificultăţi ale construcţiei ebraice. Propoziţia a fost corectată pe marginea Bibliei ebraice pentru a se citi: „te vei tămădui cu siguranţă”. Modificarea a putut fi efectuată prin schimbarea negaţiei ebraice lo’ în lo „lui”. Toate traducerile vechi şi un număr de manuscrise ebraice sunt de acord cu această afirmaţie şi prezicerea imediat următoare: „că va muri”. S-au dat mai multe explicaţii: cea care urmează pare a fi cele mai rezonabilă: Elisei îi dădea regelui asigurarea că boala lui nu era cauzatoare de moarte. Boala în sine nu era fatală şi, în măsura în care se face referire la aceasta el avea să trăiască în mod sigur. Aceasta era solia cu care a fost instruit Hazael s-o ducă înapoi la Ben-Hadad. Întrebarea pe care o pusese regele a fost dacă se va tămădui de boala aceasta şi în această privinţă răspunsul a fost lămurit – boala lui nu era de aşa natură ca să-i aducă moartea – el putea trăi.

2 Regi 8:11 11. Multă vreme. Se pare că Elisei l-a privit pe Hazael drept în faţă şi şi-a păstrat privirea mult timp asupra lui. Dacă Hazael nutrise mai înainte ambiţiile sale tainice de a sta pe tronul stăpânului său ,nu se ştie. Dacă da, poate că el a bănuit că acum Elisei citea cele mai lăuntrice cugete ale lui.

2 Regi 8:12 12. Ştiu răul. Domnul ştia mai bine ce avea să facă Hazael în viitor decât ştia însuşi Hazael. Un om rar plănuieşte mai dinainte tot întunericul, faptele nebune de care se face vinovat la un moment dat. Un gând rău duce la altul, şi o faptă rea duce la alta încă şi mai rea, până ce acela care consimte să meargă pe calea cea rease găseşte afundându-se în adâncurile nedreptăţii, pe care niciodată nu le-ar fi plănuit pentru sine sau le-ar fi crezut posibile.

Vei zdrobi pe pruncii lor. Viitorul rege al Siriei, în amărăciunea şi ura care avea să se dezvolte în sufletul lui se va angaja în cele mai nebuneşti crime împotriva poporului lui Israel. Oamenii în timp de pace nuînţeleg cruzimile şi ororile de care pot fi în stare când se apucă de război. Relele enumerate de Elisei nu erau necunoscute naţiunilor din Orient când aceste naţiuni se dedau plăcerilor bătăliei (vezi 2 Regi 15,16; Osea 10,14; 13,16; Amos 1,3.13).

2 Regi 8:13 13. Un câine. Însemnând cineva de jos sau demn de dispreţ (vezi 1 Samuel 17,43; 24,14; 2 Samuel 3,8;9,8; 16,9). Hazael exprimă fie o smerenie excesivă, fie că şi-a însuşit tonul unei inocenţe ofensate. El apare ca fiind surprins şi extrem de şocat. Poate că el a schiţat deja cursul rău al viitorului lui, dar în acel timp nu avea să schiţeze tot răul de care, între timp, se va face vinovat. Când un om apucă pe o cale rea, el ar fi foarte şocat dacă i s-ar spune care va fi rezultatul final al căii lui.

2 Regi 8:14 14. Te vei tămădui. După cât se pare, Hazael a repetat solia aşa cum a fost trimisă. El nu a adăugat că Domnul a descoperit că Ben-Hadad avea să moară cu siguranţă.

2 Regi 8:15 15. A luat o învelitoare. Poate pătura care era la capătul patului. El a întins-o pe faţa lui Ben-Hadad, sufocându-l în felul acesta. Fără îndoială că aceasta s-a făcut în aşa fel încât să apară ca ceva accidental, sau ca şi când regele murise de moarte naturală.

2 Regi 8:16 16. În al cincilea an al lui Ioram. Pentru cronologia domniei lui Ioram din Israel, vezi pp. 77, 81, 145, 150.

Ioram. Pentru domnia lui Ioram din Iuda împreună cu tatăl său Iosafat, vezi cele de la cap. 1,17; 3,1. Istoria regatului lui Iuda este rezumată aici din 1 Regi 22,50 unde a fost menţionată moartea lui Iosafat.

2 Regi 8:17 17. Opt ani. Pentru această perioadă, precum şi pentru metoda de socotire, vezi pp. 148, 150.

2 Regi 8:18 18. În calea împăraţilor lui Israel. Sunt multe indicaţii că Iuda era în vremea aceasta strâns unită cu naţiunea lui Israel şi umbla în căile vecinilor lor din nord. O indicaţie este presupusa adaptare a metodei de socotire cronologică (vezi cele despre cap. 9,29).

Fata lui Ahab. Aceasta era Atalia (v. 26). Căsătoria Ataliei, fata lui Ahab şi Izabela, cu Ioram, fiul lui Iosafat, a slujit să pecetluiască o alianţă între cele două naţiuni (2 Cronici 18,1). Astfel de căsătorii între casele domnitoare ale naţiunilor care intrau în alianţă una cu alta erau obişnuite în Orientul antic. Iuda a câştigat pentru sine din această căsătorie şi alianţă decât puţin, dar a avut mult necaz. Atalia era o femeie de aceeaşi talie ca şi părinţii ei şi avea să aducă lui Iuda mult necaz înainte de moartea ei. În baza alianţei dintre cele două naţiuni, Iosafat şi-a unit forţele cu Ahab în războiul lui contra Siriei (1 Regi 22,4.29); el s-a unit cu Ahazia, fiul lui Ahab, să construiască vase la Eţion-Gheber (2 Cronici. 20,35.36) şi s-a unit cu Ioram în războiul contra Moabului (2 Regi 3,7).

A făcut ce este rău. Acesta este raportul care fusese dat, până acum despre regii lui Israel, dar acum Iuda mergea de asemenea, pe căile vecinilor din nord. Când Ioram a ajuns pe tron a ucis pe fraţii lui, cărora tatăl lor le dăduse mari comori de argint şi aur şi cetăţi întărite (2 Cronici 21,3.4) şi a introdus forme groaznice de idolatrie (2 Cronici 21,11).

2 Regi 8:19 19. Din pricina… lui David. Vezi cele despre 1 Regi 11,36. Prin urmaşii lui David, lumina pe care Dumnezeu i-o dăduse lui, trebuia să continue să lumineze prin toate veacurile. Urmaşii răi ca Ioram, cu toţii, n-au făcut decât să stingă lumina.

2 Regi 8:20 20. Edom s-a răsculat. Pe vremea aceasta, Domnul n-a îngăduit ca naţiunea lui Iuda să piară, şi n-a îngăduit nici ca dinastia lui David să ia sfârşit. Cu toate acestea din cauza apostaziei, lui Iuda i-a fost îngăduit să aibă parte de suferinţă într-o anumită măsură. Edomiţii care fuseseră supuşi lui Iuda timp de un secol şi jumătate au făcut o încercare în timpul domniei lui Ioram să-şi asigure independenţa. Când Dumnezeu a aşezat pe Israel în Palestina, El a plănuit ca, în cele din urmă, Ierusalimul să devină capitala întregului pământ,care avea să fie o singură naţiune şi popor, o frăţietate unită şi fericită, una în închinare către Dumnezeul cerurilor (Col 290; DA 577). Dar, în loc să lase ca lumina adevărului să lumineze şi pe alţii, ei au preluat întunericul naţiunilor din jurul lor.

Au pus un împărat. În mod vădit că ei au conducerea regelui de mai înainte care îşi avea coroana de la Iuda, şi şi-au ales pentru ei un suveran nou şi independent care a pus capăt plătirii tributului către Iuda. Davida fost cel care a făcut ca Edomul să-i fie tributar (2 Samuel 8,14). Pe vremea lui Solomon, trebuie că Edomul a continuat să fie într-o stare de vasalitate pentru că Solomon avea vase la Eţion-Gheber, la hotarul sudic al Edomului (1 Regi 9,26).

2 Regi 8:21 21. Ioram. Aceasta este o prescurtare a numelui Iehoram, şi se întâlneşte în această formă aici şi în versetele 23 şi 24. În versetele 16, 25, 28 şi 29 tot aceasta este forma folosită pentru regele contemporan al lui Israel (v. 8). În cap. 1,17 şi 2 Cronici 22,6 amândoi regii sunt numiţi Iehoram şi în 2 Cronici 22,5, regele lui Israel este cunoscut atât ca Ioram, cât şi ca Iehoram (vezi nota de la p. 78).

Ţair. Acest nume apare doar aici în Biblie. Localizarea exctă este necunoscută şi astăzi.

Toate carele. Ar fi dificil să se pătrundă mult în interiorul teritoriului edomit cu o mare forţă de care. Poate că Ioram a înaintat numai până la hotarul sudic edomit, unde se adunaseră forţele ostile Edomului.

A bătut pe edomiţi. Este o oarecare dificultate în traducerea textului ebraic al acestui verset. Se pare căînţelesul este că regele şi carele lui i-au bătut pe edomiţi, care i-au înconjurat. Acoperiţi de întuneric, edomiţii au înaintat împotriva forţelor lui Iuda şi în cele din urmă i-a încercuit. Aflându-se acest lucru, carele au fost în stare să lupte, spre a-şi face drum printre duşmani pentru siguranţă.

În corturile lor. Adică, ei au fugit acasă. Pentru înţelesul expresiei „în corturile lor” sau „la corturile lor”, vezi 2 Samuel 20,1; 1 Regi 8,66. Aceasta a fost o înfrângere pentru evrei, care au fost puşi pe fugă de vrăjmaşi şi forţaţi să se întoarcă acasă fără să fi atins obiectivul de a reprima revolta. Edomul, prin revolta lui a reuşit să-şi câştige independenţa.

2 Regi 8:22 22. Până în ziua de azi. Până la vremea când a fost scrisă această propoziţie, Iuda nu reuşise să aducă din nou Edomul sub controlul ei. Se pare că Edomul a continuat ca stat independent până pe vremea lui Ioan Hircanus (134-104 î.Hr.) care a redus-o la vasalitate.

Libna. O cetate la 9,5 mile (15,2 km) de Lachiş (Iosua 10,29-31) şi probabil identificată cu Tell-eş-şapî, sau cu Tell Bornăţ, fiecare la vreo 23,5 mile (37,6 km) sud-vest de Ierusalim. Probabil că locuitorii Libnei au fost ajutaţi în revolta lor în acel timp prin atacurile filistenilor împotriva lui Iuda (2 Cronici21,16.17).

2 Regi 8:24 24. Ioram a adormit. În legătură cu împrejurările morţii lui, vezi 2 Cronici 21,12-19.

În cetatea lui David. În 2 Cronici. 21,20 se spune că el a fost înmormântat în cetatea lui David. Dar nu în mormintele împăraţilor. S-a sugerat că mormintele regale erau sub controlul unui grup de preoţi credincioşicare au refuzat înhumarea lui Ioram acolo, din cauza căilor lui rele.

Ahazia. Numele înseamnă „Iehova a luat” sau „posesiunea lui Iehova”. Printr-o rearanjare a părţilor lui,numele devine Iehoahaz, cum este numit Ahazia uneori (2 Cronici 21,17). În 2 Cronici 22,6 numele este redatca Azaria, deşi un număr de manuscrise ebraice reţine ,în acest verset, numele de Ahazia.

2 Regi 8:25 25. În al doisprezecelea an al lui Ioram. În altă parte urcarea pe tron a lui Ahazia se spune că a avut locîn al 11-lea an al lui Ioram. Amândouă afirmaţiile sunt corecte. Pentru explicarea aparentei nepotriviri, vezi cele despre cap. 9,29.

Fiul lui Ioram. Conform cu 2 Cronici 21,17 la 22,1, Ahazia a fost cel mai tânăr fiu al lui Ioram. Toţi ceilalţi fii ai lui mai în vârstă au fost ucişi într-un atac inamic asupra taberei regelui. El purta acelaşi nume ca şiunchiul său Ahazia, fiul lui Ahab, pe atunci prinţ de coroană în naţiunea lui Israel, mama lui fiind Atalia, fiica lui Ahab şi Izabela (2 Regi 8,18.27). Probabil că Ioram avea şi alte soţii pe lângă Atalia care se putea să fi fostmamele fiilor lui mai în vârstă.

2 Regi 8:26 26. Fata lui Omri. Atalia este numită fiica lui Ahab (v. 18). Ahab a fost fiul lui Omri (1 Regi 16,28). Deci Atalia era în realitate nepoata lui Omri. Termenul de „fiii” sau „fiică” era folosit de evrei pentru orice descendent, oricât de îndepărtat. Hristos a fost „fiul lui David”, iar David a fost „fiul lui Avraam” ( Matei 1,1). Atalia este numită aici fata lui Omri din cauza importantei poziţii a lui Omri în istoria israelită. El a fost întemeietorul celei mai însemnate dinastii a regilor israeliţi. Păcătoşi cum erau aceşti regi, au fost conducători energici, şi au luptat mult spre a face din Israel o naţiune tare şi însemnată în Orient. Asirienii au numit ţara luiIsrael „ţara lui Omri” şi chiar şi Iehu, care a nimicit dinastia lui Omri, a fost numit de ei „fiul lui Omri”.

Vezi o hartă a evenimentelor legate de casa lui Omri

2 Regi 8:27 27. În calea. Conform cu 2 Cron. 22,3, Atalia mama lui, a fost cea care „îi dădea sfaturi nelegiuite”. În mod vădit că regele era întru totul sub influenţa puternicei voinţe a mamei lui.

2 Regi 8:28 28. A mers cu Ioram. Alianţa dintre Israel şi Iuda era în acel timp încă în vigoare şi se aştepta ca el să însoţească pe unchiul său în această campanie. Ţinând seamă de această alianţă, Iosafat s-a dus cu Ahab împotriva Siriei (1 Regi 22,29) şi cu Ioram împotriva Moabului (2 Regi 3,7.9).

Împotriva lui Hazael. Războaiele din Israel şi Siria, atât de frecvente în timpul domnie lui Ben-Hadad, au continuat în timpul domniei lui Hazael. De data aceasta, Israel se găsea în ofensivă împotriva Siriei. Israel asuferit mult sub mâna lui Ben-Hadad şi fără îndoială că se căuta ocazia de a se răfui. O schimbare de conducători în ţările Orientului antic era adesea semnalul pentru o serie de războaie; vrăjmaşii căutau să atace înainte ca noul rege să aibă timp să-şi considere poziţia. Hazael este amintit într-o inscripţie arameică din Hamat în aceeaşi formă cum este redat numele şi în Biblie, de asemenea şi pe plăci de fildeş care au servit ca decoruri pentru patul regelui. Plăcile acestea au fost găsite în timpul săpăturilor din partea nordică a Siriei cunoscută ca Arslan Taş. În documentele asiriene numele apare sub forma de Haza’ilu.

Hazael a fost implicat într-un război cu Salmanasar III al Asiriei. Conform cu rapoartele asiriene, Hazael a fost serios înfrânt în această luptă, suferind o pierdere de 16.000 din oamenii lui, 1.131 de cară, 470 de cai de călărie, precum şi tabăra regală Damasc. Teritoriul din afară capitalei a fost devastat până departe însud spre Hauran la hotarele nordice ale Ghileadului, după care regele asirian a plecat spre ţărmul mării şi a primit tribut de la Tir şi Sidon. Salmanasar a pornit acest atac în anul al 18-lea al domniei lui, 841 î.Hr. Acestaa fost anul în care Ahazia domnea în Iuda, şi anul când Ioram din Israel a pornit atacul lui asupra lui Ramot-Ghilead (vezi p. 82 orig.). După serioasa lovitură pe care Hazael o suferise sub mâna lui Salmanasar, momentul a fost potrivit ca pentru Ioram să readucă Ramot-Ghilead-ul sub stăpânirea israelită. Aceasta a fostîn încercarea de a lua acea fortăreaţă cu câţiva ani mai înainte când Ahab şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,3-37).

Au rănit pe Ioram

Cu toate acestea,in ciuda rănilor, a reuşit pentru că Ramot-Ghilead a căzut în mâinile lui Israel (cap. 9,1.4.14.15).

2 Regi 8:29 29. La Izreel. Ahab avea unul dintre palatele lui la Izreel (1 Regi 18,45; 21,1), pe care, după câte se pare, Ioram a continuat să-l păstreze ca reşedinţă rurală.

Să vadă pe Ioram. Probabil să Ahazia a rămas la Ramot-Ghilead pentru o vreme după rănirea lui Ioram. Mai târziu, posibil după ce fusese luată cetatea, el a plecat la Izreel să viziteze pe unchiul său rănit. Această vizită a dus la propria lui moarte (2 Regi 9,27).


7 – 10 PK 255 13 4T 90, 492

24 – 27 PK 214

2 Regi 9:1 1. Proorocul Elisei. Istorisirile cu privire la Elisei au fost întrerupte la cap. 8,16 de raportul despre domnia lui Ioram în Iuda şi a fiului său Ahazia. Acum raportul se întoarce din nou la Elisei. Se poate pune întrebarea: După lungul raport despre lucrarea profetului (cap. 2,12 la 8,15), pentru ce nu continuă naraţiuneapână la sfârşitul carierei lui Elisei? Răspunsul este că această carte a Regilor este ,în principal, un raport al regilor lui Israel şi ai lui Iuda, aranjat în ordine cronologică. Întâmplările cu Ilie şi Elisei, deşi importante, suntinserate în raportul Regilor. Întâmplarea prezentată cu privire la Elisei se potriveşte în zilele de încheiere a vieţilor lui Ahazia şi Ioram şi această întâmplare este întreţesută în rapoartele domniei acestor regi.

Unul din fii. Elisei şi-a asociat acum un număr de ucenici-profeţi care erau în mod continuu folosiţi ca asistându-l pe el pentru aducerea la îndeplinire a multelor lui răspunderi. Identitatea acestui bărbat nu este cunoscută. Raşi, un cărturar iudeu din secolul al 11-lea, spune că acesta a fost Iona, care este amintit în cap. 14,25 şi care şi-a exercitat slujba lui profetică în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea. Dar aceasta cu greu ar putea fi verosimil, pentru că Ieroboam n-a început domnia lui decât cu vreo 50 de ani mai târziu. Nu există nici temei pentru presupunerea rabinică şi anume că Iona a fost solul implicat aici.

Sticluţa. Mai degrabă „sticla” sau „sticluţa” (fiolă)( vezi 1 Samuel 10,1). Uleiurile şi alifiile erau duse în

acea vreme în căni de pământ, piatră sau sticlă, multe de felul acesta fiind găsite în Egipt şi Mesopotamia.

Ramot din Galaad. Regele lui Israel tocmai fusese rănit la asediul Ramotului din Galaad şi se reîntorsese la Izreel. Până acum nu fusese amintit în istorisire dacă asediul a reuşit, dar concluzia logică indicăacest lucru.

2 Regi 9:2 2. Iehu. Raportul biblic nu dă nici un amănunt privitor la strămoşii lui Iehu sau cetatea lui de origine în afară de această afirmaţie că el a fost fiul lui Iosafat. La el se referă de mai multe ori rapoartele asiriene. Salmanasar al III-lea, într-un fragment de cronică din al 18-lea an al domniei lui (în mod general, acceptat a fi 841 î.Hr) – în aceeaşi înregistrare de cronică în care este amintită înfrângerea lui Hazael – aminteşte de asemenea, primirea de tribut de la Iaua mâr Humri, sau „Iehu fiul lui Omri”. Inscripţia aceasta, când este coroborată cu inscripţia din anul al şaselea a lui Salmanasar, când regele asirian s-a luptat cu Ahab în bătălia de la Quarkar, ne ajută să sincronizăm cu istoria asiriană nu numai ultimul an al domniei lui Ahab, ci şi anul morţii lui Ioram în Israel şi urcarea pe tron al lui Iehu.

Fraţilor săi. Adică, tovarăşii sau însoţitorii slujbaşii asociaţi cu el (vezi v. 5).

Să-l duci. În mod literal, „fă-l să intre”. Solul trebuia să conducă pe Iehu într-o altă cameră, unde puteasă comunice cu el în taină.

Într-o odaie deoparte. În mod literal „o cameră înăuntrul unei camere” (vezi 1 Regi 20,30 şi 22,25). Nuneapărat una secretă, ci o cameră privată, unde solul putea să comunice singur cu el.

2 Regi 9:3 3. Să-l torni pe capul lui. Misiunea de a unge pe Iehu ca împărat a fost dată la început lui Ilie, în acelaşitimp în care a fost însărcinat de a unge pe Elisei ca urmaş al lui (vezi 1 Regi 19,16).

Fugi. Toată treaba trebuia adusă la îndeplinire repede şi în taină. O dată îndeplinită însărcinarea, tânărulprofet trebuia să plece imediat fără să aştepte pentru a fi interogat sau recompensat.

2 Regi 9:4 4. Tânărul. Septuaginta şi siriaca redau această expresie numai o dată.

2 Regi 9:5 5. Şedeau. Probabil în curte, pentru că, în conformitate cu versetul următor, Iehu, după ce a fost informat că solia era pentru el, „a intrat în casă”.

Iehu a zis. Evident că Iehu avea răspunderea adunării. Acum el era comandantul oştilor lui Israel. Pe timpul plecării regelui de la Ramot din Galaad probabil că cetatea nu căzuse încă, pentru că lupta continua. Regele a putut folosi rana lui ca pretext spre a se depărta de oştire şi a evita rigorile şi pericolele bătăliei. Iehua continuat să forţeze asediul şi, în cele din urmă, a reuşit să ia cetatea. El avea să fie privit în tot Israelul ca erou naţional.

2 Regi 9:6 6. Al lui Israel. Dumnezeu nu mai recunoştea naţiunea lui Israel ca fiind a Lui şi pe Sine ca Stăpânul ei de drept, El a ales acum pe noul ei împărat.

Te ung împărat. Aceasta era o sarcină hotărâtă de Dumnezeu. Venise timpul pentru un nou împărat, care avea să pună capăt dinastiei lui Omri. Acesta era un ceas al ocaziei ca şi al responsabilităţii pentru bărbatul care avea să ia coroana lui Israel.

2 Regi 9:7 7. Casa lui Ahab. Ioram era fiul lui Ahab, după cum era şi Ahazia, care precedase pe Ioram la tron. Casa lui Ahab trebuia să fie acum înlăturată din cauza nelegiuirilor ei.

Răzbună… sângele. Nimănui nu-i este îngăduit să verse sânge nevinovat fără a fi pedepsit. Domnul veghează asupra celor care sunt ai Lui şi va răzbuna pe alesul Său în felul Lui şi la timpul pe care-l consideră cel mai bun. Omul, în îngustimea lui, poate crede că Domnul a uitat şi că făcătorilor de rele le va fi îngăduit săcontinue căile lor rele fără a fi pedepsiţi.

Tuturor slujitorilor. Aceasta arată că, în persecuţia generală condusă de casa lui Ahab împotriva închinătorilor la adevăratul Dumnezeu, au fost cuprinşi mai mulţi decât profeţii lui Dumnezeu.

Asupra Izabelei. Izabela fusese principala instigatoare a persecuţiilor din Israel, dar ea nu le-ar fi putut aduce la îndeplinire singură. Dacă Izabela era vinovată înaintea lui Dumnezeu, aceia care au conlucrat cu ea şicare erau împinşi de acelaşi duh erau de asemenea vinovaţi.

2 Regi 9:8 8. Toată casa. Judecata asupra casei lui Ahab, prin care a fost exterminată întreaga familie, poate să apară a fi neobişnuit de severă, dar numai din cauza nereuşitei de a ţine minte anumite fapte privind umblarea lui Dumnezeu cu Israel. Când Dumnezeu a organizat la Sinai statul teocratic al lui Israel, El a instituit pedepse civile severe, era necesară o disciplină puternică spre a realiza un grad rezonabil de comportament moral. O dată cu instituirea monarhiei a apărut o problemă nouă. Deoarece puterea împăratului era absolută, nu exista nici o autoritate în ţară să aducă în faţa justiţiei crimele împăratului. În astfel de cazuri, adesea, Dumnezeu devenea executorul pedepsei civile. Era mai periculos a trece cu vederea faptele rele ale împăratului, decât a trece cu vederea faptele rele ale unuia dintre supuşi. Din cauza înaltei poziţii deţinute de împărat, influenţa exemplului lui rău era, în consecinţă, mai mare. De aceea, pedeapsa suferită era adesea severă, ca şi în cazul lui Ahab şi casa lui, sau în cazul lui David, când, după păcatul lui David care numărase pe Israel, au murit 70.000 de oameni. Dar severitatea judecăţii a fost dictată de măsurile necesare spre a opri nelegiuirile neînfrânate.

Voi nimici. Expresia aceasta înseamnă completarea încheierii, se pare că expresia era în uz de pe vremea lui David (1 Sam. 25,22). Când Ieroboam a umblat pe căi rele, aceasta a fost expresia care era folosităcu privire la urmaşii lui, care aveau să fie nimiciţi (1 Regi 14,10). Când a pierit casa lui Baeşa din nou a fost folosită această expresie (1 Regi 16,11). Şi când a fost ucis Nabot, şi via lui a fost însuşită, Ilie a folosit expresia împotriva descendenţilor lui Ahab, care erau condamnaţi la nimicire totală (1 Regi 21,21). Acum profetul foloseşte aceleaşi cuvinte spre a arăta că familia lui Ahab avea să înfrunte aceeaşi soartă.

2 Regi 9:9 9. Asemenea casei lui Ieroboam. Amândouă casele acestea au pierit cu desăvârşire. Când Baeşa a lovit casa primului împărat al lui Israel „n-a lăsat să scape nimeni cu viaţă” (1 Regi 15,29) şi când Zimri a îndepărtat casa lui Baeşa, „n-a lăsat să scape nimeni din ai lui, nici rudă, nici prieten” (1 Regi 16,11).

2 Regi 9:10 10. Câinii vor mânca pe Izabela. Ilie a prezis această soartă teribilă de care avea să fie lovită păcătoasa regină a lui Israel (1 Regi 21,23; 2 Regi 9,36.37). Numele soţiei lui Ahab a devenit sinonim cu nelegiuirea. Eaa fost aceea care a dus pe poporul lui Dumnezeu la cele mai ruşinoase forme de idolatrie şi păcătoşenie. Ea avea o vinovăţie teribilă, şi ea avea să aibă parte de o condamnare teribilă. Pedeapsa dată Izabelei nu trebuia să fie uitată niciodată şi trebuia să reamintească făcătorului de rele o înţelegere vie a faptului că soarta călcătorului de lege este aspră. În ţările din Orient mai sunt încă numeroşi câini sălbatici şi pe jumătate morţi de foame care se hrănesc cu carnea stârvurilor lăsate în aer liber.

În ogorul lui Izreel. Era potrivit ca Izabela să sufere acolo, pe locul scenei faptelor ei rele, unde ameninţase pe Ilie cu nimicirea (1 Regi 19,2) şi unde vărsase sângele nevinovat al lui Nabot de dragul viei lui (1 Regi 21,7-15).

2 Regi 9:11 11. Toate bune? În mod literal „Este pace?” Aceeaşi întrebare apare şi în versetele 17, 18, 19 şi 22. Apariţia neaşteptată a solului, luarea lui deoparte cu sine pentru un interviu tainic, şi plecarea lui grăbită au ridicat întrebări privind scopul vizitei. Oricine ştia că solul profetic nu venise cu o însărcinare obişnuită. A adus el o solie bună sau rea? Exista vreo criză neaşteptată în altă parte care cerea serviciile armatei?

Nebunul. Literal „om nebun”, de la verbul „a fi nebun”. Termenul era folosit în mod dispreţuitor, ca în Ieremia 29,26 (comp. Osea 9,7).

Voi cunoaşteţi bine pe omul acesta. Cuvintele acestea sugerează că Iehu putea să fie bănuitor că ofiţeriierau la curent cu întregul plan să-l facă împărat.

2 Regi 9:12 12. Minciună. Nu, ei nu ghiciseră deloc scopul profetului, dar erau nerăbdători să-l afle. De ce să se încerce a-l ţine secret? Iehu putea foarte bine să afle imediat. Raportul biblic descrie în mod strălucit curiozitatea răscolită a acestor ofiţeri cu privire la solia importantă pe care ei ştiau că tocmai fusese adusă comandantului general al oştirii lui Israel.

2 Regi 9:13 13. Le-au pus sub Iehu. Descoperirea soliei profetice a produs o schimbare imediată în raporturile oamenilor adunaţi la cartierul general al lui Iehu. Înainte de a fi cunoscut conţinutul soliei, ei toţi au fost camarazi de arme, ofiţeri colegi în slujba împăratului lor. Acum, deodată, unul dintre ei se afla deoparte de ceilalţi – el împărat, iar ceilalţi erau supuşii lui. Unul urma să primească omagii, ceilalţi să arate respect împăratului lor. În felul acesta, ofiţerii şi-au scos imediat hainele lor exterioare şi le-au aruncat pe pământ ca un covor pentru ca Iehu să meargă peste ele – un potrivit tribut faţă de bărbatul pe care Dumnezeu îl pusese împărat.

Pe treptele goale. În mod literal „os” sau „putere”. Adevărata însemnătate a expresiei care aici a fost tradusă prin „în vârful treptelor” (engl.) nu este clară, dar ea se poate referi la vreun loc arhitectural, posibil un loc înălţat sau platformă în vârful treptelor. Din curtea unde erau adunaţi ofiţerii poate că era o scară care duce sus, la un loc sau platformă care putea fi bine improvizată ca tron pe care noul împărat putea să se aşezeînaintea supuşilor lui. Probabil că ofiţerii au făcut un covor de ceremonie din hainele lor exterioare pe trepte în sus şi pe platformă, astfel ca împăratul să poată avea o înălţime potrivită de unde să primească aplauzele supuşilor lui.

Au sunat din trâmbiţe. Aceasta era o parte recunoscută a ceremoniei de încoronare (vezi 2 Samuel. 15,10; 1 Regi 1,39; 2 Regi 11,14).

Iehu este împărat. Se pare că a fost o acceptare imediată şi bucuroasă a generalului ca împărat. În mod vădit că Iehu era văzut cu mare stimă printre colegii lui ofiţeri. În acelaşi timp, se poate că a fost şi o nemulţumire generală faţă de Ioram şi casa lui Omri.

2 Regi 9:14 14. A uneltit… împotriva lui Ioram. Împăratul precedent mai era în viaţă şi se presupunea că mai conduce de pe tronul lui. Astfel că, acţiunile la care lua parte şi Iehu, erau în realitate conspiraţie împotriva luiIoran şi casa lui Omri şi Ahab.

Ioram… apără Ramotul din Galaad. Aceasta este o afirmaţie importantă pentru că ea dovedeşte că în mod hotărât reuşise şi că cetatea ajunsese în mâinile israelite. Probabil că „Ioram” se refera aici nu atât la bărbatul, cât la naţiunea pe care el o stăpânea. Dacă Ioram a plecat în timpul asediului, probabil că la data aceasta, Iehu a luat cetatea în numele împăratului şi stătea de pază cu oştirea lui Israel spre a împiedica pe sirieni s-o recucerească.

Împotriva lui Hazael. Pentru că Hazael cu siguranţă că avea să facă tot posibilul să reia cetatea la cea mai apropiată ocazie, de aceea Israel avea să continue să stea de pază împotriva lui Hazael, dacă Ramotul din Galaad urma să fie reţinut sub stăpânire israelită.

2 Regi 9:15 15. Să se vindece. Menţionând că Ioram păstra Ramotul din Galaad, scriitorul, spre a împiedica o înţelegere greşită, repetă ceea ce el afirmase mai înainte (cap. 8,29) despre întoarcerea personală a lui Ioram la Izreel spre a fi vindecat de rănile pe care le primise la asediu.

Dacă voiţi. Iehu dă primele lui ordine. În loc să fie aspru şi arbitrar, el doreşte ca oamenii lui să ştie că dorinţele lor sunt luate în considerare. Dacă ei cred că este înţelept şi dacă ei sunt cu el în întreprinderea prezentă, atunci ei pot aduce la îndeplinire propunerea lui.

Nimeni să nu scape. Dacă ar fi ajuns la Ioram ştirea despre ce se întâmplase la Izreel, lucrurile ar fi mers greu pentru conspiratori. Ordinul lămureşte din nou că Ramotul din Galaad se afla în mâini izraelite, deoarece dacă cetatea s-ar fi aflat sub asediu, nu s-ar mai fi dat instrucţiuni ca acestea.

2 Regi 9:16 16. S-a suit în carul lui. Nu trebuie să se piardă timpul, astfel că Iehu a făcut tot efortul să ajungă la Izreel mai înainte ca cineva să fi avut ocazia să spună împăratului ce avusese loc de curând la Ramot din Galaad. El a plecat cu un car, însoţit de un mic grup de oameni, dar oştirea a fost lăsată de pază la Galaad împotriva vreunui atac prin surprindere din partea sirienilor.

Ioram era în pat. Ioram nu se vindecase de rănile lui şi mai zăcea în patul lui la Izreel. Dar concluzia logică arată că el nu se putea să fi fost prea bolnav, pentru că era destul de bine spre a se urca în carul lui să iasă să întâmpine pe Iehu (v. 21).

Să-l vadă pe Ioram. Atât împăratul lui Israel, cât şi împăratul lui Iuda au fost la început prezenţi la asediul Ramotului din Galaad (cap. 8,28). Când Ioram a fost rănit, el a plecat la reşedinţa sa din provincie, la Izreel şi în curând a fost urmat de Ahazia. Dacă amândoi împăraţii au plecat înainte ca asediul să se sfârşească, aceasta ar fi avut un efect descurajator asupra oştirii, şi probabil că s-ar fi interpretat ca nepăsare sau laşitate. Dacă, în timp ce Iehu şi oştirea se aflau sub povara greutăţilor şi a pericolelor bătăliei, cei doi împăraţi s-ar fi desfătat în palatul de vară, aceasta ar explica entuziasmul imediat şi nereţinut cu care Iehu a fost salutat ca împărat.

2 Regi 9:17 17. Turnul lui Izreel. Cetatea Izreel era la capătul văii Izreel, jos cu faţa spre Iordan. Ea era pe o câmpie, dar se afla pe sprânceana unei platforme abrupte de vreo 30 de metri şi prezenta un câmp de vedere asupra ţării pe tot întinsul până la Iordan. Spre apus, era un câmp de vedere peste valea Ezdraelonului până laCarmel. Poziţia care recomanda această aşezare strategică era admirabilă pentru o fortăreaţă. Pe pereţii cetăţilor orientale erau adesea porţi înalte sau turnuri care ofereau un câmp de vedere pentru toată regiunea înorice direcţie. În turnul de la Izreel stătea o santinelă să vegheze pentru orice pericol care putea să ameninţe. Pe timpul apropierii lui Iehu şi asociaţilor lui, acest veghetor era la postul lui, îndeplinindu-şi conştiincios datoria.

A văzut ceata. Departe, la mare distanţă putea fi văzută o ceată de călăreţi apropiindu-se. La acea distanţă nu era clar cine ar putea fi, prieteni sau vrăjmaşi, israeliţi sau sirieni. Veghetorul n-a aşteptat până să poată distinge toate amănuntele. Aceasta putea să facă a fi prea târziu. De îndată ce a văzut ceata apropiindu-se, el a trimis ştire împăratului, astfel ca cetatea să poată fi gata pentru orice eventualitate. Este deremarcat că Iehu nu călătorea singur; el avea o grupă de oameni împreună cu el.

„Este pace”. Vezi cele despre v. 11. Era timp de război. Ramot din Galad tocmai fusese luat de la sirieni şi din partea lui Hazael cu siguranţă că se putea aştepta să facă o încercare pentru a-l lua înapoi. Ba maimult, oştirea Asiriei nu era prea departe. Aceasta era o vreme când se putea întâmpla orice. Aşadar, întrebarea „Este pace”? era mai mult decât o semnificaţie obişnuită, şi desigur mai mult decât un salut formal.

2 Regi 9:18 18. Treci înapoia ea. Solul s-a convins foarte bine că misiunea lui Iehu nu era de pace, dar lui nu trebuia să i se dea ocazia să se întoarcă spre a transmite împăratului. În schimb, lui i s-a ordonat să treacă la urmă în timp ce oamenii îşi continuau înaintarea.

Nu se mai întoarce. Veghetorul îşi păstra privirea asupra grupei care se apropia, căutând să descopere dacă intenţiile lor erau prietenoase sau nu. Solul trimis de Ioram era de aşteptat să se întoarcă cu raportul lui. Când n-a reuşit să facă aşa, acţiunea putea fi privită ca o indicaţie că, ceata care se apropia nu venea într-o

misiune de prietenie. Competenţa veghetorului era să raporteze ceea ce a văzut, nu să dea ordine, şi el a raportat de îndată împăratului că solul său nu mai vine înapoi.

2 Regi 9:20 20. Santinela… a zis. Orice ar fi spus împăratului, santinela a reacţionat cu energie şi prompt. Ea păstraprivirea aţintită pentru orice semn care ar fi putut descoperi intenţiile cetei care avansa. Întoarcerea nereuşită a celui de-al doilea sol n-a fost un semn bun.

Alaiul ca… al lui Iehu. Oamenii sunt cunoscuţi după acţiunile lor. Caracteristica prin care era recunoscut Iehu sugerează că, în general, el era un om care conducea cu energie, un om care cugeta şi acţionarepede. Ceea ce a făcut el, probabil, că a făcut în grabă şi cu rapiditate şi vigoare. Când conduce carul, conducea furios. Ca războinic, probabil că era curajos, viguros şi hotărât. Se poate ca acest impuls de a conduce l-a ajutat să fie in fruntea oştirii lui Israel. El a fost identificat dupa felul furios de a conduce mai înainte.

2 Regi 9:21 21. Înhamă. Ioram făcea pregătiri pentru propria moarte. O persoană mai înţeleaptă ar fi înţeles corect însemnătatea semnelor care au fost date atât de clar şi ar fi pregătit apărarea cetăţii, în loc să ordone pentru el însuşi un car spre a ieşi să întâmpine vrăjmaşul care se apropia. Este evident că Ioram nu era aşa de bolnav după cum pare să indice grăbita lui plecare, altfel n-ar fi fost în stare să iasă să-l întâmpine pe Iehu. Este de asemenea foarte probabil că el n-a bănuit nici un rău pentru el însuşi. El era neliniştit şi îngrijorat, dar aceasta se putea fi fost numai cu privire la situaţia treburilor din Galaad.

Au ieşit. Doi împăraţi au ieşit să întâmpine un altul – doi mergeau spre condamnarea lor şi unul spre tronul lui. Cei doi împăraţi au ieşit încrezători şi neînarmaţi. În cetate ei ar fi putut avea situaţia în favoarea lor. Ei ar fi fost ocrotiţi şi probabil că aveau şi suficiente trupe cu ei să facă faţă crizei. După lunga şi furioasa călătorie de la Ramotul din Galaad caii lui Iehu şi ceata lui erau epuizaţi şi cu greu ar fi putut fi un partener pentru cavaleria din Izreel.

Înaintea lui Iehu. (În engl. „Against Jehu” –„Împotriva lui Iehu”) Mai degrabă, „spre a întâlni pe Iehu”. Cuvântul ebraic tradus aici „împotriva” (engl.) este din rădăcina „a chema”, „a întâlni” şi ar trebui să fie tradus „împotriva” numai când contextul o cere. Probabil că împăraţii mergeau încrezători, ca prieteni, aşteptându-se să întâlnească un prieten.

Nabot din Izreel. În acest timp, Iehu aproape că sosise la cetate şi palat. Ioram a avut timp să iasă nu mai departe decât ogorul pe care Ahab îl luase de la Nabot. Actul de proprietate pentru acest ogor fusese semnat cu sânge. Mai întâi a fost sângele lui Nabot care a semnat ogorul pentru casa lui Ahab, iar acum a fostsângele casei lui Ahab care trebuia să se adauge la semnarea lui (vezi Exod 20,5). Această judecată asupra lui Ioram era în acord cu strictele cerinţe ale dreptăţii. Ce putea fi mai potrivit decât ca familia lui Ahab să plătească preţul pentru moartea lui Nabot în acel ogor al sângelui.

2 Regi 9:22 22. Pace, Iehu? Întrebarea neliniştitoare a lui Ioram a fost întâmpinată cu răspunsul aspru al lui Iehu. Viitorul împărat al lui Israel nu era un diplomat, ci un războinic. Cuvintele lui au fost răstite şi directe. Simpla amintire a păcii de către Ioram a răscolit în sufletul lui Iehu o furtună de mânie şi a atras asupra nefericitului cap al împăratului un torent de denunţări mai severe decât daca ar fi ieşit din gura unui profet.

Curviile mamei tale. Curvii atât în sens spiritual de idolatrie şi necredincioşie faţă de Dumnezeu (1 Cronici 5,25; Ieremia 3,3.8; Ezechiel 16,15-43; 23,27-30; Osea 2,2-10), cât şi în sens literal, deoarece religiileidolatre ale Palestinei erau servicii de cult idolatre ale căror ritualuri sacre conţineau cele mai flagrante forme de indecenţă şi imoralitate (vezi Numeri 25,1.2; 1 Cronici. 10,7.8).

Vrăjitoriile ei. Vrăjitorii, consultări ale spiritelor rele, folosirea farmecelor şi descântecelor, supunerea sorţii şi multe feluri de ghiciri erau obişnuite în religiile Orientului antic (vezi 1 Samuel. 28,3.7-9; 2 Regi 1,2; 17,17; 21,3.6; Daniel 2,2; Fapte 16,16). Poporului lui Dumnezeu îi era interzis să aibă vreo parte la astfel de activităţi (Exod 22,18; Levitic 19,26.31; 20,6.27; Deuteronom 18,10-12; 1 Cronici 10,13; Is. 8,19).

2 Regi 9:23 23. Vânzare, Ahazia! Expresia ebraică este mai scurtă, constând numai din două cuvinte, „vânzare, Ahazia”. Nu mai era timp pentru o explicaţie mai lungă, Ioram a strigat solia de avertizare pentru nepotul său în timp ce şi-a sucit caii în fugă spre a-şi salva viaţa.

2 Regi 9:24 24. A pus mâna pe arc. Iehu era un războinic instruit şi în felul acesta el a folosit adesea arcul său în luptă personală. Aceasta era o săgeată care nu trebuia să greşească ţinta sau să nu reuşească să-şi atingă scopul.

Între umeri. Adică, în umerii lui. Ioram fugea şi era cu spatele la Iehu. El a fost lovit în spate cu aşa forţă, încât săgeata a trecut prin trupul lui ieşind afară prin inimă.

A căzut. El putea să moară în luptă, în mod onorabil şi glorios, luptând împotriva vrăjmaşului ţării sale.Dar el a murit de săgeata unuia care fusese slujbaşul şi prietenul lui în care se încredea. Cu ani înainte, Ilie spusese: „Şi se va întâmpla că, pe cel ce va scăpa de sabia lui Hazael îl va omorî Iehu” (1 Regi 19,17). Nici unom pentru care s-a hotărât o judecată din vechime nici păcătoşii de atunci, nici lumea de acum nu cred că Dumnezeu ţine seamă de ceea ce a spus, dar atâta timp cât dreptatea cere ca nedreptatea să-şi primească pedeapsa cea dreaptă, atâta timp hotărârile lui Dumnezeu împotriva făcătorilor de rele vor fi aduse la îndeplinire (v. 8).

2 Regi 9:25 25. Căpeteniei sale. Vezi cele de la cap. 7,2.

Ia-l şi aruncă-l. Iehu ia asupra-şi răspunderea răzbunării sângelui nevinovat al lui Nabot. El cunoaşte păcatele lui Ahab şi crimele Izabelei şi el ştie că acele crime trebuiau să fie răzbunate în sânge. În ogorul în care lucrase Nabot şi pentru care a fost vărsat sângele lui, acolo a ordonat el să fie aruncat trupul mort al împăratului.

Stăteam călări… înapoia lui Ahab. Amândoi, Iehu şi Bidkar erau veterani. Ei fuseseră împreună în oştirea lui Ahab şi au fost martori ai isprăvilor lui în război şi a acţiunilor lui în timp de pace. Amândoi au putut fi martori auditivi a amarei denunţări de către Ilie a împăratului când profetul a pronunţat asupra lui sentinţa de condamnare după moartea lui Nabot (1 Regi 21,19-24). Cel puţin ei aveau cunoştinţă de aceasta. Probabil că pronunţarea a făcut asupra lui Iehu o impresie de neuitat, pentru că el ştia că sentinţa divină era justă. Acum amândoi bărbaţii erau din nou împreună când sentinţa Domnului a fost executată prin moartea luiIoram.

A rostit împotriva lui hotărârea. Adică, a pronunţat acest oracol, sau nenorocire împotriva lui. Compară folosirea cuvântului „sarcină” (în engl. n.tr.) din Isaia 13,1; 15,1; 17,1; 19,1; 21,1; 22,1; 23,1; 30,6; Naum 1,1; Habacuc 1,1; Zaharia 9,1; 12,1).

2 Regi 9:26 26. Am văzut ieri. Aceasta este o formulă folosită într-o aserţiune accentuată sau un jurământ. Atât de sigur cât Domnul a văzut sângele lui Nabot, tot atât de sigur va veghea ca acel sânge să fie răzbunat.

Sângele fiilor lui. Aceasta este prima menţiune despre moartea fiilor lui Nabot împreună cu tatăl lor. Dar pentru ca Ahab să posede un lămurit act de proprietate asupra viei, era necesar să-i elimine pe fii din cale.Dacă li s-ar fi îngăduit să trăiască, împăratul niciodată n-ar fi posedat via netulburat. De aceea, pentru a înţelege cum Izabela, trimiţându-l pe Nabot la moarte, ea avea să nimicească şi familia lui o dată cu el. Uciderea fiilor nevinovaţi împreună cu moartea a tot atât de nevinovatului tată, a făcut crima lui Ahab şi a Izabelei şi mai monstruoasă.

2 Regi 9:27 27. A fugit. Ahazia cu greu avea să stea cu mâinile încrucişate în timp ce Ioram era lovit şi trupul lui aruncat în via lui Nabot. El se pare că se găsea la o distanţă mai mare faţă de urmăritorii lui decât a fost

Ioram, pentru că el n-a fost lovit de îndată.

La suişul Gur. Un urcuş sau un deal aproape de Ibleam. Numele Gur, se află numai aici, şi localizarea exactă este necunoscută. Ibleam se află la 11 km sud de Izreel pe drumul spre Samaria şi Ierusalim. Când a fost urmărit, primul obiectiv al lui Ahazia avea să fie să ajungă la Ierusalim şi acesta era drumul pe care avea să-l ia. Drumul de la Izreel şerpuieşte mai întâi de-a lungul câmpiei Ezraelonului, dar după un timp începe să urce peste ramificaţiile periferice ale dealurilor Samariei. În timp ce carul lui Ahazia urca pe una din aceste pante, atunci urmăritorii lui s-au apropiat destul de aproape spre a-l răni. Ibleam este cunoscut azi ca Tell Bel’Ameh.

A fugit la Meghido. Amănuntele exacte ale naraţiunii nu sunt clare, deoarece conform raportului din Cronici, Ahazia a fost prins în Samaria, a fost adus înaintea lui Iehu şi ucis (2 Cronici 22,9). Cele două rapoarte pot fi reconciliate considerând nararea din Regi a fi un rezumat general, iar cea din Cronici procurând detalii în plus. Succesiunea evenimentelor poate fi înţeleasă astfel. Ahazia, după ce a fost rănit aproape de Ibleam, şi-a schimbat direcţia fugii lui, alegând în locul terenului muntos înspre sud, câmpia plană spre Meghido. În timp ce se afla la Meghido, el a încercat o scăpare spre sud, dar a fost prins în Samaria, şi readus la Meghido la somaţia lui Iehu care sosise aici. Atunci Ahazia şi-a aflat moartea prin executare, un amănunt omis în raportul mai scurt din Regi.

2 Regi 9:28 28. La Ierusalim. Iehu a îngăduit ca trupul împăratului lui Iuda să fie dus înapoi în propria capitală a regelui spre îngropare. N-a fost scopul Domnului ca naţiunea lui Iuda să fie asociată cu vecinul lui din nord înstrânsă alianţă. Iosafat a fost mustrat de profet pentru că a dat ajutor lui Ahab împotriva lui Ben-Hadad (2 Cronici. 19,2). Conduita lui Ahazia de a-l ajuta pe Ioram în războiul contra lui Hazael a fost şi ea condamnabilă în faţa lui Dumnezeu (2 Cronici. 22,4.5). Pentru astfel de ajutor, Ahazia a plătit cu viaţa.

Cu părinţii lui. În împrejurări obişnuite, răul rege Ahazia probabil că nu ar fi ajuns să fie îngropat în mormintele regilor din cetatea lui David. Cinstea aceasta i-a fost acordată, în ciuda legăturii lui cu casa lui Ahab, din cauza descendenţei lui din bunul rege Iosafat, „căci ziceau: ’este fiul lui Iosafat, care căuta pe Domnul din toată inima lui’” (2 Cronici. 22,9).

2 Regi 9:29 29. În al 11-lea an al lui Ioram. Versetul acesta este un post scriptum la raportul domniei lui Ahazia, subiectul final despre care este raportat în versetul de mai înainte. Prezentând raportul despre un rege, primul amănunt care se dă este anul în care el s-a urcat la tron, în raport cu anul domniei regelui în funcţie al naţiunii vecine şi acesta este redat în capitolul 8,25. Acolo însă, începutul domniei lui Ahazia este redat ca fiind al 12-lea an al domniei lui Ioram din Israel, iar aici el este al 11-lea an. Diferenţa acestor două cifre este explicată prin presupunerea că, în acea perioadă, Iuda, în politica lui de cooperare cu regatul din nord, a adoptat sistemul de socotire cronologică al lui Israel, care diferea de cel al lui Iuda cu un an. Raportul din cap. 8,25 este clar că este dat conform cu noul sistem, prin care anul în care un rege se urca la tron era numit primul lui an de domnie. Al 12-lea an al lui Ioram avea să fie al 11-lea an conform cu sistemul în uzanţă mai înainte, prin care întâiul an al unui rege era primul an calendaristic plin, acela care urma pe cel care se urca la tron. (vezi PP 138, 139; comp. p. 148).

2 Regi 9:30 30. Izabela, auzind lucrul acesta. Pentru Izabela sosise ceasul condamnării finale şi ea ştia lucrul acesta.Aflând despre moartea celor doi regi, fiul şi nepotul ei, ea ştia foarte bine că acum îi venea rândul ei. Ea trebuia să se pregătească pentru ultima clipă a ei pe pământ. Şi ce pregătire a făcut această femeie rea!

Şi-a uns sprâncenele (faţa). În mod literal, „şi-a tratat ochii cu antimoniu”. Din cele mai vechi timpuri, femeile orientale au folosit cosmetice spre a unge sprâncenele şi pleoapele lor (vezi Ieremia 4,30 şi Ezech. 23,40).

Şi-a împodobit capul. Ea şi-a împodobit capul cu „găteli” sau „coafură” (vezi Isaia. 3,18), în mod literal, „ea şi-a făcut capul frumos”. Ea a fost sfidătoare şi nepocăită până la sfârşit. Ea s-a împodobit cu toatepodoabele ei şi s-a îmbrăcat cu cea mai fastuoasă îmbrăcăminte. Dar podoaba ei exterioară nu avea să-i

folosească la nimic nici înaintea lui Iehu şi nici înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Înaintea acelui tribunal toţi se află descoperiţi aşa cum sunt în realitate. Pudra şi machiajul nu acoperă stricăciunea lăuntrică ainimii, şi nici mătasea şi satinul nu ascund urâtele pete ale păcatului de pe suflet. Izabela era stricată lăuntric înciuda tuturor eforturilor ei în ceea ce priveşte înfrumuseţarea exterioară. Dumnezeu priveşte la inimă şi cere împodobirea lăuntrică mai degrabă decât cea exterioară (1 Petru 3,3.4). Având în vedere întunecatul ei raport păcătos, Izabela ar fi putut să se îmbrace mai bine în sac şi să stea în cenuşă. Dar spiritul ei mândru a refuzat să fie smerit şi inima ei de piatră nu voia să fie mişcată.

Se uita pe fereastră. Probabil că fereastra din camerele ei particulare se deschide spre curtea interioară. Atitudinea ei pare să fost dispreţuitoare şi arogantă când a luat poziţie la fereastră spre a privi cu amarnică sfidare la rebelul care tocmai intra pe poarta platului.

2 Regi 9:31 31. „Pace, noule Zimri, ucigaşul stăpânului său”? Literal „este pace, Zimri, ucigaşul stăpânului său?” Zimri a fost nimicitorul casei lui Baeşa (1 Regi 16,8-13), dar el a domnit numai 7 zile. La finele acestei perioade el a pierit în lupta cu urmaşul său. Pentru el nu a fost pace. Textul, aşa cum se află, face ca Izabela să se refere la această nenorocită încercare a lui Zimri, ca avertizare pentru Iehu. Traducerea literală însă presupune o idee diferită. Ea face ca Izabela să se adreseze lui Iehu ca fiind Zimri ca şi când ea ar spune dispreţuitor „pace ţie Zimri, ucigaş al stăpânului tău!”

2 Regi 9:32 32. „Cine este pentru mine? Cine?” Textul ebraic este mult mai scurt şi mult mai la subiect, mi’itti mi – „Cine-i cu mine, cine?” Expresia, în scurtimea şi impetuozitatea ei, apare caracteristică lui Iehu. El pătrunseseîn forţă în curte, a auzit salutarea arogantă şi dispreţuitoare a Izabelei şi dorea să încheie toată treaba cu grăbire – mai repede decât i-ar fi trebuit să intre în clădire şi să prindă pe răutăcioasa femeie din faţa lui.

Dregători (eunuci în engl.). Se pare că Izabela a fost acel tip de femeie care era urâtă chiar de cei mai apropiaţi asociaţi ai ei. Dregătorii erau obişnuiţi, până în această clipă, să se plece cu teamă servilă înaintea ei,gata să împlinească orice dorinţă a ei. Dar, vădit că ei nu aveau nici cel mai mic respect faţă de ea şi nici iubire. Probabil că ei o dispreţuiau şi erau credincioşi faţă de ea numai atâta timp cât ei slujeau propriilor lor interese. Când s-a ivit ocazia, ei au fost gata să se ridice împotriva tiranului lor. Probabil că ei socoteau binevenită o schimbare de administraţie. Cel puţin ei sperau ca, în felul acesta, să-şi asigure favoarea noului lor stăpân.

2 Regi 9:33 33. „Aruncaţi-o jos!” Îngâmfata, despotica şi tirana femeie avea să piară pentru crimele ei. Aşa cerea dreptatea şi aşa era hotărârea lui Dumnezeu. Acesta era un sfârşit potrivit cu neruşinarea şi aroganţa ei. Tronuri care au la bază aroganţa şi corupţia nu vor dura mult.

A călcat-o în picioare. Spre a-i arăta tot dispreţul lui, în timp ce ea se găsea în agonie de moarte. Trupul ei împodobit şi sulemenit care fusese aruncat pe fereastră în mod atât de ruşinos îşi trăia ultima lui scânteie de viaţă zdrobită de cai şi roţile carului furiosului răzbunător, cu sângele ei regal dar stricat ţâşnind spre zidul palatului şi mânjind picioarele cailor. Izabela n-a murit de moartea unei regine, ci de moartea unei fiinţe ticăloase cum s-a dovedit a fi ea. Ea a urât dreptatea, iar acum o ura naţiunea ei. Ea a dispreţuit pe Dumnezeu, iar astăzi lumea priveşte la ea cu oroare şi dispreţ.

Condamnarea de către noi a Izabelei nu trebuie să ne facă să aprobăm, nici chiar prin tăcerea noastră, barbara cale urmată de Iehu în tratamentul aplicat ei. Singura scuză pentru metoda lui de a executa judecata asupra ei este că el a trăit într-o perioadă a violenţei.

2 Regi 9:34 34. A mâncat şi a băut. Palatul care aparţinuse odată lui Ahab, nu mai era al urmaşilor lui, pentru că acum era Iehu rege. Părăsind trupul mutilat al reginei în curtea de afară, Iehu a intrat în sala banchetului.

Blestemata aceea. Iehu reamintea că femeia aceasta fusese blestemată de Dumnezeu (1 Regi 21,23).

Este fată de împărat. Cât era el de dur ca războinic, Iehu a simţit în inima lui simpatie şi respect faţă de slujba regală. Ea se născuse ca fiică a unui rege, al lui Etbaal, preot şi rege al Sidonului (1 Regi 16,31), dar a murit ca fiinţă dezgustătoare. Iehu dorea acum ca ea să beneficieze de cel puţin de o înmormântare onorabilă cum s-ar fi potrivit unei prinţese cum fusese ea odată.

2 Regi 9:35 35. Ţeasta capului. Câinii din Izreel făcuse din Izabela un mormânt viu. Trupul reginei ajunsese hrană pentru câinii pe jumătate sălbatici ai cetăţii. Profeţia lui Ilie se împlinise (1 Regi 21,23) dreptatea fusese satisfăcută, şi Nabot fusese răzbunat pentru crima Izabelei faţă de el.

2 Regi 9:36 36. Aşa spusese Domnul. Aceasta pare să fie profeţia întreagă care în 1 Regi 21,23 nu este decât o prescurtare.

2 Regi 9:37 37. Nu se va mai putea zice. Aceasta poate să însemneze că identitatea rămăşiţelor ei aveau să fie anulată prin mutilarea trupului ei, sau că Izabela nu avea să lase în urmă nici un mormânt. Dacă ultimul înţelesrămâne, rămăşiţele ei trebuiau să dispară cu desăvârşire de pe faţa pământului şi oamenii generaţiilor viitoare nu vor mai fi în măsură să arate mormântul ei şi să zică că acolo a fost îngropată aceea care, odată, fusese o regină îngâmfată. Când a murit, nu avea să mai rămână decât amintirea răutăţii ei.

Teribilul sfârşit al Izabelei ar trebui să ne înveţe vremelnicia şi nimicnicia puterii şi gloriei omeneşti. Astfel de lucruri sunt toate din ţărână şi în ţărână se vor întoarce. Soarta ei cheamă pe toţi făptuitorii de nedreptate să asculte solia lui Dumnezeu: „Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate” (Ieremia 22,13).

Izabela ajuns un simbol al nedreptăţii josnice pe care copiii, care mărturiseau a fi ai lui Dumnezeu, aveau să îngăduie să intre în rândurile lor pentru a degrada şi a pângări, şi au fost avertizări solemne date despre ce fel de judecăţi aveau să rezulte.


1 – 3, 6 – 8 PK 214

20 TM 333

30 – 34 PK 255

2 Regi 10:1 1. Şaptezeci de fii. Deşi acest număr este mare, el n-ar fi imposibil într-o ţară unde era practicată poligamia. Dar cuvântul „fii” este folosit aici în obişnuitul sens ebraic al termenului „urmaşi”. Ahab murise de 12 ani şi a lăsat un mare număr de urmaşi.

Iehu a scris scrisori. Iehu n-a fost numai curajos, ci şi ingenios. În situaţia în care se afla, el trebuia să folosească nu numai forţa, ci şi viclenia. În momentul în care avea cu el la Izreel numai o mică forţă de bărbaţi, partea principală a oştirii fiind lăsată la Ramot-Galaad. Nu este spus care ar fi rezultatul dacă Iehu însuşi ar fi pogorât la Samaria, capitala unde locuia majoritatea urmaţilor lui Ahab. Oamenii aceştia, singuri, împreună cu susţinătorii lor ar fi fost numai îndeajuns să învingă pe noul rege cu garda lui prezentă. Astfel că Iehu dorea mai întâi să afle înclinaţiile bărbaţilor conducători din capitală, scriindu-le scrisori mai înainte de a face o vizită personală. Pentru „Izreel”, LXX-a redă „Samaria”. Se pare că sensul textului cere această citire. Iehu era deja în Izreel, şi se pare nu avea nici un rost trimiterea de scrisori către conducătorii acelei cetăţi. Desigur că există şi posibilitatea ca prinţii din Izreel să fie în Samaria cu vreo misiune şi de aceea erau cuprinşiîn adresare. Deoarece Izreel era o cetate regală, prinţii ei aveau să fie cuvenit socotiţi printre cei chemaţi să înscăuneze pe noul rege.

Pentru comentarea problemelor etice cuprinse în multe din faptele celor chemaţi de Dumnezeu să stârpească apostazia, vezi la p. 199 – nota adiţională asupra cap. 6 din Iosua.

Îngrijitorilor. Ebraicul ha’omenim, părinţi vitregi. Cuvântul se întâlneşte în Numeri 11,12 şi Isaia 49,23 unde este tradus ca „doică”. Ei erau din nobilii lui Israel care acţionau ca paznici (îngrijitori) asupra membrilor familiei regale şi căutau ca ei să primească o educaţie potrivită şi care aveau să dea socoteală pentru comportarea paznicilor lor.

2 Regi 10:2 2. Carele şi caii. Iehu prezenta o provocare celor din Samaria de la care se putea aştepta să-şi lege soarta lor de copiii lui Ioram şi casa lui Ahab. Deoarece erau bine echipaţi cu arme şi ocrotiţi de fortificaţii puternice şi deoarece era numai de aşteptat că ei vor lupta spre a susţine casa lui Ahab, atunci, să primească provocarea. Iehu era bine cunoscut de ei ca unul dintre cei mai bravi şi mai capabili generali şi el avea sub comanda lui pe cei mai buni oameni ai naţiunii. Dacă ei doreau să se lupte cu el, s-o facă.

2 Regi 10:3 3. Vedeţi care… este cel mai bun. Aceasta este exact ceea ce aceşti oameni era de aşteptat să facă. Deoarece Ioram fusese ucis, nobilii care erau îngrijitorii prinţilor aveau să aleagă în mod natural un urmaş la tron. Iehu exprimă impresia că exact aceasta este ceea ce aşteaptă ca ei să facă şi că aceasta este situaţia pe care el este pregătit s-o întâmpine.

2 Regi 10:4 4. S-au temut foarte mult. Acesta este efectul pe care Iehu căuta să-l producă şi de aceea a scris scrisoarea pe care a scris-o. El nu dorea război şi nici nu-i îndemna să opună rezistenţă. Mai degrabă, el încerca să strecoare teroare în inimile lor şi să-i aducă de partea lui fără a folosi forţa.

Cum îi vom sta noi împotrivă? Era o întrebare bună – dacă împăraţii lui Israel şi Iuda căzuseră înaintea puterii lui Iehu, cum ar putea rezista nobilii? Iehu, cunoscând temperamentul acestor oameni, a raţionat că ei nu vor avea curajul să lupte. Poate că luxul şi lăcomia lor (vezi Isaia 28,1-7; Osea 7,1-6; Amos 6,4-6; Mica 2,2; 7,2-6) i-a făcut să-şi piardă curajul pentru luptă. Soldatul îndrăzneţ şi capabil folosea discernământul lui tot aşa de bine ca şi sabia lui.

2 Regi 10:6 6. Dacă sunteţi ai mei. Dacă aceşti oameni erau cu Iehu, li se cere să o dovedească nu numai prin cuvinte, ci cu fapte.

Mâine la ceasul acesta. Iehu era un om care făcea treaba cu repeziciune. Ei aveau 24 de ore în care că execute ordinele lui. Izreel se afla cam la 35 km de Samaria. De aceea era tocmai suficient timp să se ducă soliile încoace şi încolo spre a omorî pe tineri şi a aduce capetele lor la Izreel.

Fiii împăratului. Unii dintre urmaşii casei regale erau fiii lui Ioram, alţii erau nepoţi – vreunul din ei carear fi putut avea pretenţie la tron.

2 Regi 10:7 7. Le-au pus capetele. Decapitarea este obişnuită în Orient. Capetele prinţilor puteau fi uşor recunoscute şi uşor transportate. În felul acesta, ei aveau să prezinte lui Iehu dovada pozitivă că poruncile lui au fost îndeplinite şi că nu era nici o încercare de trădare.

2 Regi 10:8 8. La intrarea porţii. Capetele celor executaţi adesea sunt expuse public chiar şi azi în ţările orientale. Sculpturile asiriene adesea arată grămezi de capete la porţile cetăţilor. Obiectivul unor astfel de practici era, desigur, să provoace spaimă în inimile oricui care ar putea gândi să reziste.

2 Regi 10:9 9. Voi sunteţi fără vină. Bărbaţii din Izreel erau nevinovaţi de uciderea vreunui urmaş al lui Ahab, şi Iehu i-a declarat public ca atare. El a mărturisit sincer că el a fost cel care a conspirat împotriva stăpânului său, regele, şi că el l-a ucis. Dar el a ţinut să precizeze că el nu era singur în ceea ce se întâmpla – tot ceea ce el făcuse trebuia să fie punctul de plecare a ceva la care acum mulţi luau parte. În timp ce Iehu se afla la

Izreel, bărbaţii conducători din Samaria condamnaseră la moarte pe toţi urmaşii regali; de aici înainte ei erau acum participanţi împreună cu el în acţiunea de a curăţa ţara de toată familia lui Ahab.

2 Regi 10:10 10. Cuvântul Domnului. Prin proorocul Ilie, Domnul a prezis completa cădere a lui Ahab şi a casei lui (1 Regi 21,19.21.29). Iehu se prezenta pe sine ca executor al hotărârilor lui Dumnezeu. Şi într-adevăr că el şi era. Dar raportul descoperă că el era şi egoist, impetuos, nemilos şi crud. Faptul că Iehu a fost folosit de cer pentru o misiune specială nu atrage nici o sancţiune asupra tuturor faptelor vieţii lui. Pentru fapta lui de a executa judecata asupra casei lui Ahab el a primit poruncă divină (2 Regi 10,30).

2 Regi 10:11 11. A lovit pe toţi cei ce mai rămăseseră. Referinţa nu este la trecut, ci la o nouă campanie de măcel. Simţindu-se în siguranţă în poziţia lui, Iehu a continuat acum să nimicească pe toţi acei care avuseseră vreo legătură cu casa lui Ahab, fie apropiată sau îndepărtată.

Pe mai marii lui. Toţi înalţii funcţionari de la curte şi toţi cei mai puternici şi influenţi partizani ai coroanei de pe tot cuprinsul ţării.

Pe prieteni. (în engl. Kinsfolks – rude n.tr.). Mai de grabă pe prietenii sau cunoştinţele de familie.

2 Regi 10:12 12. Coliba de întâlnire a unor ciobani. Ebraicul beth’eqed horo’im „casa de legătură a ciobanilor”. Probabil că beth’eqed ar trebui să fie redat ca un nume propriu, Beth’eked, şi ultimul cuvânt tradus „a ciobanilor” (vezi RVS). Locul probabil că trebuie să fie identificat cu Beth-Ahad al Eusebiu şi Ieronim şi cu modernul Beit Qad, la aproximativ 3 mile (4,8 km) de la est spre nord de en-Gannim (Jenîn). Acesta probabil că a fost un obişnuit loc de întâlnire al ciobanilor de prin împrejurimi.

2 Regi 10:13 13. Fraţii lui Ahazia. Nu adevăraţii fraţi ai regelui, pentru că aceştia fuseseră omorâţi de arabi înainte caAhazia să se urce pe tron (2 Cronici 21,17; 22,1), ci fiii fraţilor lui, aşa cum se arată lămurit în 2 Cronici 22,8.

Ne pogorâm să urăm de bine. Sinceritatea răspunsului dat de aceşti oameni arată că ei încă nu auziseră nimic despre evenimentele care avuseseră loc la Izreel sau Samaria. Aceasta dovedeşte repeziciunea cu care Iehu a dus la îndeplinire măsurile sale împotriva tronului. Se pare că au fost, pe acea vreme, strânse legături între familiile regale din Iuda şi Israel pentru a fi făcute astfel de vizite reciproce. Probabil că ei au auzit că Ioram se vindecase de rănile lui şi că o vizită prietenească era cuvenită din partea rudelor lui din casa regală a lui Iuda.

2 Regi 10:14 14. Prindeţi-i de vii. Pentru ce a fost dat ordinul ca mai întâi să fie prinşi de vii înainte de a fi ucişi nu este lămurit. Se poate că atunci când au auzit de revoluţie şi de măcelul lui Iehu asupra familiei regale din Israel, ei au făcut vreun efort de rezistenţă şi apoi au fost condamnaţi la moarte. Prin Atalia, mama lui Ahazia,şi fiică a lui Ahab şi Izabela, aceşti prinţi din Iuda erau înrudiţi cu casa regală din Israel, astfel că au fost incluşi în „urmaşii” lui Ahab, despre care Ilie profetizase că aveau să piară (1 Regi 21,21).

2 Regi 10:15 15. Ionadab. Când Iehu şi-a făcut plecare de la Beth-eked, el s-a întâlnit cu Ionadab, care, după câte se pare, se afla în drum să-l vadă pe el. Ionadab este fiul lui Recab amintit în Ieremia 35,6-10 care a poruncit urmaşilor lui să trăiască o viaţă abstinentă, nebând vin, nezidind case, nesădind vii sau neînsămânţând ogoare. Ei trebuiau să locuiască în corturi. Recab aparţinea tribului cheniţilor (2 Cron. 2,55), unul dintre cele mai vechi popoare ale Palestinei (Geneza 15,19). Socrul lui Moise din Madian era un chenit (Judecători 1,16), şi tot aşa era şi Heber de pe vremea judecătorilor, care locuia în Galileea (Judecători 4,11.17). Când Israel a intrat în Palestina, cheniţii s-au aşezat în pustia lui Iuda (Judecători 1,16). Pe timpul lui Saul se aflau cheniţi care locuiau printre amaleciţi, dar ei au fost cruţaţi de Saul, datorită amabilităţii lor dovedite faţă de Israel pe vremea Exodului (1 Samuel 15,6). Recabiţii au rămas nomazi permanenţi, având obiceiuri mai mult asemănătoare cu ale arabilor. Se pare că Ionadab, conducătorul lor, a simpatizat mult cu Iehu şi a dorit să dea

sprijinul lui noului regim.

Inima ta este… curată? Ceea ce voia Iehu să spună, era: „este inima ta faţă de mine tot aşa cum este a mea faţă de tine?” evident că Iehu era bine intenţionat faţă de Ionadab şi dorea prietenia şi sprijinul lui. Acest conducător riguros era probabil foarte nemulţumit de căile cele păcătoase ale curţii israelite şi bucuros a acordat sprijinul lui noului regim.

„Dă-mi mâna”. Cât priveşte semnificaţia dării mâinii, ca act al credincioşiei vezi la Ezechiel 17,18. În 1 Cronici 29,24, expresia ebraică „şi-a dat mâna” care poate fi tradusă aşa în mod literal este redată „s-au supuspe ei înşişi”.

La el în car. Ca semn al favorii şi stimei deosebite, Iehu ar fi fost foarte fericit să aibă sprijinul acestui influent ascet care trebuie să fi fost un bărbat de un oarecare renume în împărăţie, în acea vreme.

2 Regi 10:16 16. Vei vedea râvna mea. Un om a cărui inima este consacrată cu adevărat Domnului nu este nevoie să facă atâta caz de zelul lui exterior. Zelul manifestat de Iehu poate să fi fost sporit cu dorinţa de avansare a propriilor lui interese.

2 Regi 10:17 17. După cuvântul. Ceea ce a făcut Iehu era ceea ce prezisese Domnul (1 Regi 21,21.22). Dar în mod vădit că el a mers mai departe de ceea ce ceruse Domnul, în străduinţa lui de a elimina orice opoziţie posibilă, pentru că mai târziu, Domnul a declarat că El plănuia să pedepsească „casa lui Iehu, pentru sângele vărsat la Izreel” (Osea 1,4).

2 Regi 10:18 18. Tot poporul. Acesta este un indiciu că, în ciuda reformelor lui Ilie şi Elisei, închinarea la Baal avea încă o mare influenţă asupra naţiunii pentru că poporul a fost adunat după câte se pare, cu scopul unei mari sărbători în cinstea lui Baal.

2 Regi 10:19 19. Toţi proorocii lui Baal. Aceasta este o nouă dovadă că, închinarea lui Baal era departe de a fi stârpită din ţara lui Israel. Baal mai avea încă mulţi urmaşi devotaţi, prooroci şi preoţi, cât şi închinători în popor.

Să aduc o mare jertfă. Dacă viclenia şi înşelătoria puteau să realizeze scopul lui, el a folosit astfel de planuri fără scrupule. Antipatia lui faţă de Baal se putea să nu fi izvorât în aşa măsură din consacrarea faţă de Dumnezeu. Cei devotaţi religiilor false adesea sunt amarnic încleştaţi unii împotriva altora. În timpul vieţii lui Ahab şi Izabela şi în timpul cât Iehu a slujit lui Ioram, nu există nici un raport despre convingerile adânci pe care le-a avut Iehu în materie de religie, nici în favoarea lui Iehova şi nici împotriva lui Baal. Nu mai devreme de nimicirea casei lui Ahab şi când nu mai era nici un pericol în sfidarea lui Baal, numai atunci a luat Iehu poziţie împotriva religiei Izabelei.

Cu viclenie. Aceasta a fost o înşelătorie ingenioasă spre atingerea ţintei lui. Datorită acestui şiretlic, cu dibăcie plănuit mai dinainte, Iehu a socotit ca, printr-o singură acţiune îndrăzneaţă şi dramatică să nimicească religia lui Baal din Israel. Din nefericire, aceasta era mult mai adânc înrădăcinată decât credea el.

2 Regi 10:20 20. Vestiţi o sărbătoare. În mod literal „sfinţiţi-o adunare solemnă” compară cu expresia „vestiţi un post” (Ioel 1,14). Iehu a folosit un limbaj asemănător cu cel folosit pentru chemarea la cele mai solemne sărbători pentru Iehova (vezi Levitic 23,36; Numeri 29,35; Deuteronom 16,8).

2 Regi 10:21 21. De la un capăt la celălalt. Aceasta avea să cuprindă nu numai clădirea propriu-zisă, ci şi curtea dimprejur. Vastele curţi ale templelor Orientului antic puteau cuprinde un mare număr de oameni.

2 Regi 10:22 22. Veşminte. Acestea erau haine şi căciuli de in alb. Probabil că erau diferite feluri de veşminte pentru diferitele clase de închinători. Purtarea acestor îmbrăcăminte sacre aveau să deosebească pe indivizi ca aderenţi ai lui Baal.

2 Regi 10:23 23. Ionadab. Vezi cele despre v. 15. Probabil că Ionadab era cunoscut pentru ura sa faţă de Baal şi recunoscut pentru zelul lui în favoarea curatei şi simplei închinări aduse lui Iehova.

Slujitori ai Domnului. Aceasta nu avea să ducă la suspiciune cu privire la intenţiile lui Iehu, deoarece prezenţa persoanelor aparţinând altor culte religioase avea să fie privită de închinătorii lui Baal ca o profanarea riturilor lor.

2 Regi 10:24 24. Să aducă jertfe. Fiecare pregătire fusese făcută spre aducerea la îndeplinire a riturilor sacre ale lui Baal într-un fel somptuos.

De viaţa lui. Viaţa omenească era ieftină pentru un astfel de om ca Iehu. El dorea ca ordinele lui să fie ascultate. Dacă în aducerea la îndeplinire a poruncilor lui avea să fie vreo neglijenţă, proprii lui soldaţi aveau să-şi piardă viaţa.

2 Regi 10:25 25. De adus arderile de tot. Nu este clar dacă această jertfă a fost adusă personal de Iehu sau dacă ea a fost adusă în numele lui, de către unul dintre preoţii lui Baal. Biblia vorbeşte adesea de indivizi care aduc jertfele lor în sensul că ei procură victimele şi altcineva le aducea în numele lor (Levitic. 3,7.12; 1 Regi 8,63). Adevăraţii jertfitori probabil că au fost preoţii lui Baal.

Căpetenii. Corpul de gardă al regelui. Până în acest moment el staţionase afară, la poartă prezenţa lui nu avea să dea naştere la suspiciune, deoarece totdeauna aceşti soldaţi însoţeau pe rege.

Până la odaia din fund. (în engl. „the city of the House n.tr). Adevăratul înţeles al expresiei nu este clar.Una din traducerile greceşti redă „odaia dinăuntru” pentru „city”. Versetul următor arată că soldaţii au intrat până la altarul din spatele casei lui Baal. Când au intrat în curte, normal că ei aveau să omoare mai întâi pe închinătorii cei mai aproape de ei, şi după ce vor fi ucis pe toţi cei din curte aveau să intre în clădire şi în cele din urmă, în încăperea centrală spre a completa sângeroasa lor lucrare.

2 Regi 10:26 26. Stâlpii. Ebraicul masseboth, „stâlpi”. În aceste timpuri, stâlpi sacri erau obişnuiţi în Palestina. Ei sunt socotiţi că au fost simboluri masculine ale fertilităţii, evreilor li s-a poruncit să nimicească astfel de stâlpi (Ex. 23,24; 34,13) şi era interzis să se planteze vreun boschet (simbol feminin) sau să se aşeze vreun stâlp aproape de un altar al Domnului (Deuteronom. 16,21.22).

2 Regi 10:27 27. Au sfărâmat. S-ar părea că stâlpul principal de aici, acela al lui Baal, era de piatră, pentru că el a fost sfărâmat, în timp ce, ceilalţi stâlpi trebuie că au fost de lemn, pentru că ei au fost arşi (v. 26).

O hazna de gunoi. Un „closet” (vezi Ezra 6,11; Daniel 2,5; 3,29). Aceasta spre a se arăta un dispreţ total pentru locul folosit mai înainte ca loc sfânt.

2 Regi 10:28 28. A nimicit pe Baal. În timp ce Iehu a nimicit manifestările închinării la Baal din naţiunea lui Israel, în mod sigur că el n-a nimicit spiritul falsei religii. Ceea ce Iehu a făcut ,a fost simpla venire în contact cu unele manifestări exterioare a vieţii religioase a poporului. În fond, israeliţii erau păcătoşi, necinstiţi, corupţi şi imorali ca mai înainte.

2 Regi 10:29

29. Iehu… n-a părăsit. Iehu a combătut răul, dar el a folosit răul spre a-l face. Niciodată păcatul nu poate fi biruit prin păcat. Păcătoşenia de un fel, niciodată nu va dezrădăcina alte feluri de păcătoşenii. Închinarea la Baal trebuia înlăturată din Israel. Dar era puţin bine realizat pe termen lung , dacă Baal n-a fost înlocuit prin închinarea la Dumnezeu. Iehu a greşit în aceea că el n-a făcut nimic spre a schimba inimile poporului său. Un om care el însuşi nu s-a depărtat de păcatele lui Ieroboam care a dus răul asupra lui Israel, cu greu putea să spere să elibereze naţiunea de tristele efecte ale unei astfel de nelegiuiri.

Viţeii de aur. Aceştia au fost cele mai de seamă obiecte de cult ale naţiunii şi se aflau printre izvoarele principale ale răului naţiunii. Pe vremea aceea, Betel şi Dan fără îndoială că erau priviţi ca altare naţionale şi ocupau acelaşi loc în ochii poporului lui Israel ca şi templu din Ierusalim în Iuda. Dacă ţinta principală a lui Iehu a fost dreptatea şi întoarcerea la Iehova, el şi-ar fi îndreptat zelul lui împotriva viţeilor de aur de la Betel şi Dan ca şi a casei lui Baal.

2 Regi 10:30 30. Pentru că ai adus bine la îndeplinire. Închinarea la Baal era un blestem pentru ţara lui Israel şi casa lui Ahab era vinovată pentru promovarea acestui fals sistem de religie. Era timpul sosit spre a se face ceva spre a se pune capăt relei influenţe a casei lui Ahab. De asemenea, era timpul ca sistemul idolatriei, al închinării la Baal să fie dezrădăcinat din ţară. Iehu a făcut mult spre a opri influenţa răului şi spre a înlătura sursele stricăciunii. În privinţa aceasta, el a adus un mare serviciu naţiunii lui şi cauzei dreptăţii şi acest lucru afost recunoscut de Domnul.

Până la al patrulea neam. Lucrarea lui Iehu a fost un amestec de rău şi bine. Într-o anumită măsură, el afăcut lucrarea Domnului, dar au fost şi rele serioase în metodele lui care n-au avut aprobarea cerului. Urmaşii lui care au stăpânit pe tronul lui Israel au fost Ioahaz, Ioas, Ieroboam II, şi Zaharia. Şalum a pus capăt dinastiei lui Iehu, ucigând pe Zaharia (2 Regi 15,10.12). Casa lui Iehu a stăpânit peste Israel cam un secol – mai îndelungat decât oricare altă dinastie. Casa lui Ieroboam a stăpânit 22 de ani, iar aceea a lui Omri 44 (24 şi 48 inclusiv; vezi la pag. 145; vezi şi p. 136, 138 din orig.).

2 Regi 10:31 31. N-a luat seama. Iehu a fost lege pentru el; a acordat puţină atenţie orânduielilor de dreptate stabilitede Dumnezeu.

2 Regi 10:32 32. Să taie câte o bucată din… Israel. Sensul este că Domnul a început să micşoreze sau să taie părţi din teritoriul lui Israel. Vrăjmaşilor lui Israel le-a fost îngăduit să-i necăjească la hotare, o prevestire a judecăţii care avea să vină asupra întregii naţiuni dacă locuitorii nu se vor întoarce la dreptate şi la Dumnezeu.

Hazael i-a bătut. Spre îndeplinirea profeţiei lui Elisei (cap. 8,12) Salmanasar III pretinde că în al 18-lea an al lui, el a primit tribut de la Iehu. Evident că acesta era anul în care Iehu s-a urcat pe tron (vezi cele despre cap. 9,2). Deoarece atât Salmanasar cât şi Iehu erau atunci vrăjmaşi ai Siriei, probabil că Iehu a crezut de bine, ca, de îndată ce a ajuns rege al lui Israel să facă pace cu el, trimiţându-i un dar. După plecarea lui Salmanasar în ţara lui, se putea aştepta ca Hazael să-şi reverse mânia asupra lui Iehu. Împăraţii Asiriei se pare că nu s-au mai reîntors spre ţările coastei mediteraneene până prin 805 a.Hr., sub Adad-Mirari. În felul acesta,Siria avea mână liberă împotriva lui Israel.

2 Regi 10:33 33. Galaad şi Basan. Acestea erau ţinuturi de partea estică a Iordanului, în imediata apropiere a Siriei, uşor accesibile acestor vrăjmaşi înverşunaţi ai lui Israel.


PK 215, 254

16 TM 55; 2T 147; 4T 535; 5T 343

19, 28 PK 215

2 Regi 11:1 1. Atalia. Moartea lui Ahazia, prin mâna lui Iehu, a avut loc la scurt timp moartea lui Ioram din Izreel (cap. 9,24.27). Cu toate acestea, domnia lui Iehu a început înainte de domnia lui Atalia deşi numai cu puţin timp, posibil numai cu câteva zile sau săptămâni. Dacă are vreo semnificaţie deosebită faptul că raportul despre urcarea pe tron al lui Iehu (cap. 9,12.13) precede pe acela al Ataliei (cap. 11,1-3) nu poate fi determinat (vezi p. 145 în orig. n. tr). Având în vedere faptul că Iehu este prezentat ca luând iniţiativă în evenimentele care au adus la înscăunarea lui (cap. 9, 1-11), ar fi numai normal de aşteptat ca scriitorul cărţii 2Regi să păstreze continuitatea narativă, raportând, mai întâi, proclamarea lui Iehu ca împărat (vezi cele despreGeneza 25,19; 27,1; 35,29; Exod 16,33.35; 18,25). A prezenta mai întâi pe Atalia, ar fi întrerupt continuitatearaportului.

Pe toţi cei de neam împărătesc. Se pare că Atalia a moştenit spiritul furtunos şi însetat de sânge al mamei ei, Izabela, ca soţie a lui Ioram, şi mamă a lui Ahazia, ea poate fi socotită ca dominând politica din Iuda în timpul acestor două domnii. Influenţa lui Israel a lăsat o puternică impresie asupra lui Iuda în timpul acestei perioade (cap. 8,18.27). Acum Atalia a căutat să continue în propriul ei nume. Uciderea tuturor rudelor ei din Israel a fost o lovitură severă pentru ea. Înainte de a se fi putut făuri vreun plan împotriva ei în Iuda, ea a lovit prima. Ea a crezut că a nimicit cu desăvârşire pe urmaşii lui David.

2 Regi 11:2 2. Ioşeba. Probabil o soră vitregă a lui Ahazia – fiica lui Ioram, nu de la Atalia, ci de la altă soţie. Ea era soţia lui Iehoiada, marele preot (2 Cronici 22,11).

Când i-a omorât. Ioas n-a fost luat dintre trupurile celor deja ucişi, ci dintre prinţii care erau condamnaţi la moarte.

În camera paturilor. Nu în palat, ci în cartierul Templului pentru preoţi. Cu greu ar fi putut Ioşeba să fie în măsură să ţină copilul ascuns în palat, unde orice, avea să fie sub ochiul veghetor al reginei. Dar în cartierul Templului ea putea să se aştepte să exercite controlul în mare măsură.

2 Regi 11:3 3. Domnea Atalia. Raportul despre domnia lui Atalia este scurt. Ea a fost în aşa măsură dispreţuită încât cronicarii evrei n-au lăsat amănunte cu privire la natura domniei ei. Totuşi, dintr-o comparaţie a lui 2 Regi 12,5-11 cu 2 Regi 11,18 şi 2 Cronici 24,7 este lămurit că Atalia s-a străduit să pună capăt închinării la Iehova şi să statornicească exclusiva închinare la Baal. Serviciile de la Templu par să fi fost discontinui, şi Templul însuşi a fost lăsat să cadă într-o stare de degradare. Vasele sacre ale Templului care mai înainte au fost folosite la închinarea adusă lui Iehova, fără îndoială că au fost trecute la preoţii lui Baal.

2 Regi 11:4 4. Al şaptelea an. Evident că al domniei Ataliei. Menţionarea revoltei care a pus capăt stăpânirii ei ca având loc în „anul al şaptelea” şi afirmaţia că succesorul ei, Ioas, a început să domnească în al şaptelea an al lui Iehu (cap. 12,1) lămureşte acest lucru.

Iehoiada. Marele preot din acest timp trebuie să fi fost un bărbat venerabil, în vârstă cam de o sută de ani. La data morţii lui, el era în vârstă de 130 de ani. El a murit înainte de sfârşitul timpului de domnie a lui Ioas (2 Cronici 24,15.17), care a domnit 40 de ani (2 Regi 12,1). Ţinând seamă de lungimea timpului de domnie al regilor de mai înainte, s-ar părea că Iehoiada nu se putea naşte mai târziu decât în prima parte a domniei lui Roboam, posibil în timpul domniei lui Solomon. În felul acesta, el a trăit pe parcursul multor ani aiîmpestriţatei istorii a ţării sale.

Pe sutaşi. Textul se citeşte literal „stăpânitori peste Carian şi păzitori”. Cinci din aceşti bărbaţi sunt amintiţi pe nume în 2 Cronici 23,1. Carianii probabil că erau mercenari străini folosiţi pentru paza regală ca şi cheretiţii (vezi 1 Samuel 30,14; 2 Samuel 8,18; 15,18; 20,7.23; 1 Regi 1,38.44; 1 Cronici 18,17). Folosirea mercenarilor străini era obişnuită în Orientul antic. Sutaşii invitaţi de Iehoiada la o conferinţă secretă pare în felul acesta că au fost comandanţii pazei regale. Pentru o astfel de lovitură îndrăzneaţă, Iehoiada a luat măsurisă fie sigur de succesul misiunii sale, pentru că avea de partea sa pe comandanţii a căror datorie era să apere

pe împărat.

Fiul împăratului. Comandanţilor gărzii li s-a prezentat acum pe fiul lui Ahazia, tânărul care era regele de drept al lui Iuda şi pe acela faţă de care datoria acestor comandanţi era să-l păzească.

2 Regi 11:5 5. Le-a poruncit. Iehoiada a dat aceste porunci ale lui pazei palatului în calitatea sa de păzitor al împăratului.

În ziua Sabatului. S-a sugerat că Sabatul a fost ales pentru inaugurarea noului regim. Pe de altă parte, referirea la Sabat poate însemna doar că sistemul de împărţire a muncii în Sabat a constituit un model potrivit pentru distribuirea prezentă a însărcinărilor.

La casa împăratului. O grupă trebuia să stea de pază chiar la palat.

2 Regi 11:6 6. La poarta Sur. Numită şi „poarta Iesod” (2 Cronici 23,5). Poarta aceasta n-a fost identificată; poate că a fost poarta care ducea la Templu.

Poarta dinapoia alergătorilor. Tot aşa, nici această poartă nu a fost identificată; ea poate că a fost poarta din spatele palatului. În cazul acesta, scopul trebuie că a fost de a avea palatul sub control complet. Aranjamentul pare să fi fost că oamenii care erau normal în serviciu ,să fie reţinuţi pe poziţiile lor acolo. Prezenţa lor nu avea să dea naştere la suspiciuni.

Să nu lăsaţi pe nimeni să intre. (în engl. „booken doen”). Ebraicul massach. Acest cuvânt se întâlneşte numai aici, şi sensul lui este obscur. LXX-a nu traduce cuvântul. Mulţi comentatori evrei îl redau prin „fără distrugerea minţii” (fără lipsă de atenţie n.tr.).

2 Regi 11:7 7. Cei ce ies. Oamenii care probabil că ieşeau din slujbă, în mod normal, în ziua Sabatului.

De lângă împărat. Veghetorii care în mod normal nu erau de serviciu în Sabat trebuiau să fie la Templu spre a păzi pe tânărul împărat.

2 Regi 11:8 8. Să omorâţi. Oricine ar fi încercat să se apropie de şirurile paznicilor din jurul împăratului trebuia să fie imediat ucis. În manevra care era gata să aibă loc ,factorul cel mai important era salvarea vieţii tânărului împărat, pentru că, cu siguranţă, partizanii Ataliei aveau să facă tot efortul spre a-l ucide.

2 Regi 11:10 10. Suliţele şi scuturile… lui David. Vechile suliţe şi scuturi ale lui David, probabil că pe vremea aceasta erau privite ca relicve şi nu mai erau folosite de gardă. Se dă de înţeles că membrii gărzii, care trebuiau să fie la templu în acea zi spre a păzi pe regele cel nou, veniseră la templu neînarmaţi. Aceasta era spre a micşora suspiciunea. Dacă revoluţia a fost plănuită pentru Sabat (vezi cele de la v. 5), s-ar putea ca oamenilor să li se fi spus de către ofiţerii lor să fie prezenţi la templu în acel Sabat în vederea unui scop deosebit de închinare; şi dacă ei erau păzitori ai Sabatului aceasta nu avea să dea naştere la nici o suspiciune. Dacă, totuşi li s-ar fi spus să vină la templu cu armele lor, în ziua lor liberă secretul ar fi fost de îndată dat la iveală şi complotul ar fi eşuat.

2 Regi 11:11 11. Cu armele în mână. Oamenii aceştia erau gata pentru acţiune imediată. Armele acelea vechi ale lui David văzuseră multe acţiuni vitejeşti dar rareori au avut ele răspunderea pe care o aveau în această zi. Protejarea vieţii acestui băieţel a luat proporţii dramatice în lumina făgăduinţei lui Dumnezeu faţă de David (vezi 1 Regi 2,4; 8,25). El era tot ceea ce a mai rămas din cei eligibili pentru tron.

Latura dreaptă. Din poziţie cu faţa spre răsărit. Latura dreaptă a Templului era la sud şi cea stângă era

la nord.

Lângă altar. Altarul arderilor de tot se afla direct în faţa porticului templului. Regele trebuia să stea în porticul templului în plin văz al închinătorilor din curte. Soldaţii au fost regrupaţi pe mai multe rânduri în adâncime de-a curmezişul întregului front al templului spre a împiedica pe oricine să intre acolo. Au fost date ordine exprese ca „nimeni să nu intre în Casa Domnului afară de preoţi şi leviţii de slujbă” (2 Cronici 23,6).

2 Regi 11:12 12. Fiul împăratului. Tânărul prinţ fusese ascuns în templu, şi după ce garda a ocupat poziţia ei, el a fost adus în faţă pentru ceremoniile încoronării, lângă unul dintre stâlpii porticului templului (2 Cronici 23,13). Aceasta n-a fost ocazie obişnuită şi fiecare pregătire posibilă fusese făcută în armonie cu importanţa ei. Leviţii au fost adunaţi din toată ţara şi, de asemenea, „şi pe capii de familii din Israel” (2 Cronici 23,2).

Mărturia. Ebraicul „ha’ eduth”, termenul folosit de obicei pentru Cele Zece Porunci. „Mărturia” se poate să fi fost cartea legii. Dacă e aşa, folosirea acestei legi în ceremonia încoronării avea să însemne consacrarea regelui faţă de legea Domnului, în conformitate cu care el avea să-şi organizeze viaţa şi să conducă poporul lui. Acest text al Scripturii este baza obiceiului de a pune un exemplar al Bibliei în mâinile monarhilor britanici în timpul slujbei de încoronare.

„Trăiască împăratul”. Acestea au fost cuvintele folosite la încoronarea lui Saul (1 Samuel 10,24), al lui Absalom (2 Samuel 12,12; Adonia (1 Regi 1,25) şi Solomon (1 Regi 1,39). Cu ocazia aceasta, cuvintele au fost mai mult decât o expresie formală. De ocrotirea vieţii acestui copil depindea soarta dinastiei lui David. Tânărul rege avea să aibă mulţi vrăjmaşi. Dacă el avea să fie ucis, aceasta ar fi fost sfârşitul liniei directe a casei lui David. Strigătul, „trăiască împăratul” s-a înălţat la cer împreună cu multe rugăciuni serioase şi îngrijorătoare precum şi cu o notă de mare bucurie. În general, se crede că Atalia a reuşit să nimicească toată sămânţa regală (2 Regi 11,1). Când acum s-a aflat că unul din prinţi fusese cruţat şi acum era rege, un strigăt de triumf trebuie să a răsunat prin cetate.

2 Regi 11:13 13. Alergătorilor. Naţiunea îşi avea acum regele legal şi garda adevăratul ei stăpân. După ani de proastă guvernare printr-un vlăstar al casei lui Ahab, garda trebuie că a acceptat pe noul lor rege şi noua lor răspundere cu puternice strigăte de bucurie. Aceste strigăte s-au amestecat cu jubilarea poporului şi au ajuns la urechile reginei pe care o urmau şi au inspăimântat-o.

Şi a venit la popor. Centrul strigătelor şi al festivităţilor era vădit la templu, şi regina s-a îndreptat înspre acolo. Indicaţia este că ea a mers singură. Dacă ea şi-a chemat garda ei personală staţionată în jurul palatului, aceasta nu a mai ascultat de ordinele ei, ci a stat acolo unde era, ascultând de ordinele lui Iehoiada (v. 5, 6).

2 Regi 11:14 14. Pe scaunul împărătesc. În engl. „lângă un stâlp”. În pridvorul templului, alături de unul din marii stâlpi de bronz (vezi 1 Regi 7,15.21).

Căpeteniile. Aceştia erau comandaţii gărzii regale care au luat poziţie lângă rege.

Tot poporul. Cu această ocazie, curtea templului a fost umplută de o mare mulţime. Erau de faţă reprezentanţi din toată ţara (2 Cronici 23,2). Dacă era Sabat, un mare număr avea să fie acolo din Ierusalim şidin provincie. Probabil că Iehoiada a anunţat pregătiri pentru un oarecare fel de festivitate, ceea ce a dus la templu un neobişnuit număr de oameni.

Şi-a sfâşiat hainele. O singură privire a descoperit că totul era pierdut. Propria ei gardă era acolo spre aocroti pe noul rege şi luând parte la festivităţile de bucurie. Atalia se afla singură, părăsită de toţi. Ea nu mai putea spera nimic, şi nici nu mai aştepta la nimic. Acesta a fost sfârşitul pentru ea. Ce deosebire faţă de scena întunecatelor zile ale lui Pavel dintr-o închisoare romană când, părăsit de oameni, el avea încă asigurarea că Domnul se afla cu el şi-l întărea (2 Timotei 4,17).

2 Regi 11:15 15. Afară din şiruri. Sau „între rânduri”, adică „sub escortă armată”. Probabil că regina trebuia să fie condusă afară din incinta templului spre a întâmpina moartea cu rânduri de soldaţi de fiecare parte a ei.

2 Regi 11:16 16. Pe drumul. Ce sfârşit pentru mândra şi trufaşa de altădată fiică a Izabelei! Dar aceasta era o moarte care i se potrivea. Ea a murit ca şi mama ei, părăsită, dispreţuită şi urâtă de toţi. Izabela a fost călcată de picioarele cailor în curtea propriului ei palat, fiica ei a mers cu ultimii ei paşi pe care intrau caii, drum care ducea la palat şi a acolo a fost ucisă dezonorant.

2 Regi 11:17 17. Un legământ. Între Domnul pe de o parte şi rege şi popor pe de cealaltă parte. Acesta era o reînnoire a vechilor legăminte, prin care poporul a acceptat pe Iehova ca Domn al lor şi au făgăduit că va asculta de legile sale. Ei nu vor mai recunoaşte pe Baal, pe care Atalia s-a străduit să-l substituie ca domn al ţării în locul lui Iehova.

Între împărat. Un astfel de legământ era neapărat necesar. Sub ultimele domnii drepturile poporului au fost dureros încălcate. Stăpânitorii nu aveau scrupule şi făceau ce doreau, fără a ţine seamă de drepturile poporului. Acum, deoarece începea să domnească un nou rege, a fost făcut un acord solemn cu condiţii prin care regele era ţinut să guverneze în conformitate cu legile de dreptate şi căile Domnului, iar poporul trebuia să acorde credincioşia lor faţă de casa lui David şi Iehova ca Rege al lor.

2 Regi 11:18 18. Templul lui Baal. Fiica Izabelei mersese până acolo încât, sub stăpânirea ei fusese construit un adevărat templu pentru Baal în, sau aproape de Ierusalim. Scopul era desigur, ca acesta să ia locul templului lui Dumnezeu. Acest templu păgân a fost acum complet demolat.

Icoanele. Ebraicul şalmin. Nu acelaşi cuvânt tradus „icoane” în cap. 10,26. şalmin – ele erau icoane făcute după asemănarea zeilor înşişi.

A pus străjeri. Casa lui Dumnezeu , evident că a fost rău neglijată, ba chiar s-a abuzat de ea în timpul domniei Ataliei şi poate şi a predecesorilor ei. Unii au sugerat că Atalia poate că a ridicat casa lui Baal chiar în incinta casei lui Dumnezeu, posibil în curtea dinafară. Unele părţi ale templului şi clădirile alăturate e posibilsă fi fost demolate pentru a procura materiale pentru clădirea templului lui Baal. Au existat cel puţin stricăciuni care necesitau reparaţii mari (cap. 12,5-12). O clădire aşa de bine construită ca templul, nu avea să se fărâmiţeze în bucăţi aşa repede numai ca rezultat al procesului natural de deteriorare. În conformitate cu 2 Cronici 24,7 „nelegiuita aceea de Atalia şi fiii ei au pustiit Casa lui Dumnezeu, şi au întrebuinţat în slujba Baalilor toate lucrurile închinate Casei Domnului”. După nimicirea casei lui Baal au fost puşi străjeri a căror sarcină, probabil că era de a supraveghea restabilirea slujbelor Domnului la templu, şi spre a vedea ca în el să nu mai aibă loc nici o profanare în viitor a incintelor templului din partea simpatizanţilor cu vechiul regim (vezi 2 Cronici 23,19).

2 Regi 11:19 19. Poarta alergătorilor. Probabil că aceasta a fost poarta principală a palatului. Aşezarea ei exactă estenecunoscută.

2 Regi 11:20 20. Pe Atalia o omorâseră. Moartea Ataliei a fost deja amintită (v. 16). Dar aceasta este concluzia raportului domniei ei, astfel că amintirea morţii ei este în ordine. Raportul despre domnia Ataliei nici nu începuse şi nici nu se sfârşise conform cu formula obişnuită.

2 Regi 11:21 21. Avea şapte ani. Deoarece acest subiect este în legătură cu raportul despre domnia lui Ioas, ar fi maipotrivit ca versetul întreg să aparţină primului verset al cap. 12.


12 PK 215 14 – 16, 18 PK 216

2 Regi 12:1 1. Al şaptelea an al lui Iehu. Raportul domniei lui Ioas începe din nou cu formula obişnuită.

2 Regi 12:2 2. Îndrumările. Vezi 2 Cronici 24,2.

2 Regi 12:3 3. N-au încetat. Situaţia aceasta a continuat în timpul domniei lui Asa (1 Regi 15,14) şi Iosafat (1 Regi 22,43) şi cu siguranţă în timpul domniilor urmaşilor lor Ioram, Ahazia şi Atalia. Aceeaşi situaţie a continuat întimpul domniilor lui Amaţia (2 Regi 14,4), Azaria (cap. 15), Iotam (cap. 15,35) şi Ahaz (cap. 16,4). Nu a fostdecât pe timpul lui Ezechia că înălţimile au fost în cele din urmă înlăturate (cap. 18,4). Dar după moartea lui, ele au fost restabilite din nou de către Manase (cap. 21,3). Astfel, în ciuda domniilor atâtor regi ai lui Iuda, închinarea pe înălţimi pare să fi continuat practic în decursul istoriei regatului de sud. Aceste înălţimi nu erau, în mod necesar, altare idolatre. Înainte de construirea templului de către Solomon, poporul obişnuia să aducă jertfe pe astfel de înălţime (1 Regi 3,2). Când Iosia a distrus aceste înălţimi, preoţilor care slujiseră mai înainteacolo nu li s-a îngăduit să „se suie la altarul Domnului în Ierusalim, ci mâncau azime în mijlocul fraţilor lor” (2Regi 23,9). Pe timpul lui Manase, „poporul jertfea tot pe înălţimi, dar numai Domnului Dumnezeului său” (2 Cronici 33,17). Totuşi, multe din înălţimi trebuie că erau centre de corupţie şi închinare idolatră (vezi Levitic 26,30; Numeri 22,41; 33,52; 1 Regi 13,33; 2 Regi 17,29; 2 Cronici 14,3; 34,3.4).

2 Regi 12:4 4. Ioas a zis. Mişcarea de a restaura templul pare că a fost inaugurată nu de preotul Iehoiada, ci de împăratul Ioas. Pe acea vreme, Iehoiada era foarte bătrân (vezi cele despre cap. 11,4). Evident că vârstnicul nu mai poseda vigoarea de a provoca multe probleme care erau într-adevăr de mare importanţă, astfel că s-a lăsat ca împăratul să ia iniţiativa în restaurarea templului.

Tot argintul. Aici se face referire la trei feluri de daruri. 1. Lucruri „închinate”. Bani de la persoane carefăcuseră juruinţe Domnului sau care I-au consacrat anumite animale sau obiecte (vezi Levitic 27,2-28); 2. „Argintul ieşit la numărătoare”. Adică, banii cu care era impus fiecare individ. Aceştia erau jumătate de siclu, fie că era sărac sau bogat (Exod 30, 13-15). 3. „Argintul pe care-i spune cuiva inima”. Acesta consta din daruri benevole.

2 Regi 12:5 5. De la cei. Adică, pentru ei înşişi. Ceea ce vrea să spună este că fiecare preot trebuia să ia banii de la cei pe care îi cunoştea. Evident că aceasta trebuia făcut nu numai în Ierusalim, ci pe tot cuprinsul ţării.

Să repare. Adică, preoţii trebuiau să supravegheze lucrarea.

2 Regi 12:6 6. Preoţii încă nu dreseseră. Poate că unele eforturi de reparare fuseseră făcute înainte ca Ioas să fi fost pe tron 23 de ani, dar, dacă era aşa, lucrarea a continuat numai cu jumătate de inimă şi puţin fusese adus la îndeplinire.

2 Regi 12:7 7. Pentru ce n-aţi dres? O mustrare a preoţilor pentru neglijarea datoriei nereuşind să completeze reparaţiile templului.

Să nu mai luaţi argint. Ceea ce s-a întâmplat evident, era că preoţii primeau banii şi-i foloseau pentru ei înşişi. Acum împăratul a poruncit ca aceasta să se oprească, şi ca banii să fie predaţi pentru scopul pentru careau fost destinaţi – repararea templului.

2 Regi 12:8 8. Preoţii s-au învoit. Treaba a fost luată integral din mâinile preoţilor necredincioşi. Ei şi-au dat

consimţământul să nu mai încerce să adune fonduri pentru scopul acesta şi să lase lucrarea de reparat să fie condusă de alţii.

2 Regi 12:9 9. A luat o ladă. Aceasta s-a făcut la directiva împăratului (2 Cronici 24,8).

Lângă altar. Altarul arderilor de tot din curte. Conform cu 2 Cronici 24,8, aceasta a fost pusă „afară la poarta Casei Domnului”. Fie că acestea sunt două descrieri diferite ale aceluiaşi loc, sau lada a fost mutată în timpul parcursului colectelor.

2 Regi 12:10 10. Logofătul împăratului. Acesta era un funcţionar important al curţii, care nu numai că avea grijă de corespondenţa împăratului (în engl. scrib, n.tr), ci probabil că administra şi vistieria împărătească. Sculpturile asiriene îi arată pe scribi făcând un raport despre prada adusă din cuceririle străine, deoarece scribul era directrăspunzător faţă de împărat.

Marele Preot. Acesta este pentru prima dată când este folosit acest titlu de pe timpul Exodului şi cuceririi (Levitic 21,10; Numeri 35,25; Iosua 20,6). Colaborarea marelui preot cu scribul împăratului la supravegherea fondurilor asigura un dublu control împotriva oricărei folosiri greşite.

Şi numărau. Ebraicul manah, în mod literal „a socoti”, „a număra” sau „a stabili”.

2 Regi 12:11 11. Cântărit. Ebraicul takan „a estima”, „a măsura”, aici probabil în sensul de „a adeveri”. Pe acea vreme, încă nu fuseseră introduse monedele şi metalele preţioase erau folosite în funcţie de greutate.

2 Regi 12:13 13. Nici un vas. În timpul lucrării de reparaţie a clădirii templului nici un ban nu a fost folosit pentru nici un alt scop, nici chiar pentru înlocuirea vaselor pentru slujbele templului. Când lucrarea a fost îndeplinită, surplusul a fost adus înaintea împăratului şi a marelui preot, care au dat instrucţiuni ca el să fie folosit pentru vasele de la Casa Domnului (2 Cronici 24,14). Nevoia de a procura lighene noi etc., a apărut din cauză că Atalia a folosit obiectele consacrate Casei Domnului pentru Baali. (2 Cronici 24,7).

2 Regi 12:15 15. Căci lucrau cinstit. Aceasta este o splendidă mărturie pentru caracterul celor aleşi pentru această importantă răspundere. Aceeaşi laudă este adusă şi acelora care au îndeplinit o lucrare de renovare asemănătoare, pe timpul lui Iosia (cap. 22,7). Acesta este un comentariu trist despre caracterul preoţilor care,prin lipsa lor de credincioşie, făcuseră acest pas necesar (vezi cap. 12,4-8).

2 Regi 12:16 16. Argintul jertfelor pentru vină. (Vezi Levitic 5,15-18; Numeri 5,6-8). Conform cu legea lui Moise, fondurile acestea aparţineau de drept preoţilor şi au fost date lor. Când fonduri speciale au intrat pentru reparaţiile templului, preoţii nu au fost lipsiţi de darurile lor regulate, dar când alte fonduri erau aduse pentru alte scopuri, era întru totul nedrept a folosi incorect acele fonduri pentru propriile lor scopuri egoiste şi a împiedica astfel aducerea la îndeplinire a proiectelor vitale. Aceasta realizează reuşita cea mai mare care menţine cel mai mare grad de integritate, făcând posibilă încrederea şi dărnicia. Un astfel de curs procură suficiente mijloace spre a aduce la îndeplinire orice sarcină necesară.

2 Regi 12:17 17. Atunci Hazael. Evenimentele amintite aici au avut loc nu mult după repararea templului care a început în al 23-lea an al domniei lui Ioas (v. 6), acelaşi an în care a a venit la tron Ioahaz în Israel (cap. 13,1).După moartea lui Iehoiada, Ioas a căzut în păcat, şi a adus asupra lui, năvălirea lui Hazael (2 Cronici 24,15-25).

Gat. O cetate filisteană, probabil, poate fi identificată cu modernul Araq el-Menshyeh, cam la 8 km nord-vest de Lachiş şi la vreo 25 km de Ascalon şi Marea Mediterană. Spre a ajunge la Gat, probabil că

Hazael a venit pe drumul Bet-Şamului aproape de Iordan, la capătul de est al văii Izreel, prin vale, şi apoi sprecâmpia de coastă pe drumul Dotanului şi apoi spre sud. Pentru a face un astfel de marş era necesar ca mai întâi să stăpânească asupra lui Israel. Aceasta s-a îndeplinit (cap. 13,3). Evident că Hazael n-a rămas mult timp stăpân la Gat, atât de departe de Siria, şi probabil că în curând s-a întors spre posesiunile filistene. Când Ozia a ajuns împărat în Iuda el a dărâmat zidul Gatului (2 Cronici 26,6).

Împotriva Ierusalimului. Când Hazael a ocupat Gatul, el se afla la numai 45 km de Ierusalim, şi cetatea se afla pe drumul unei potrivite căi de întoarcere spre Damasc. Probabil că aceasta a fost ocazia când oastea Siriei „a venit în Iuda şi la Ierusalim şi au omorât din popor pe toate căpeteniile poporului (2 Cronici 24,23). După moartea lui Iehoiada, împăratul lui Iuda şi căpeteniile lui „au părăsit Casa Domnului, Dumnezeului părinţilor lor şi au slujit Astarteelor şi idolilor” (2 Cronici 24,18). Când Zaharia, fiul lui Iehoiada, a protestat împotriva acestei nelegiuiri, ei „l-au ucis cu pietre, din porunca împăratului, în curtea Casei Domnului” (2 Cronici 24,21), în acest timp Hazael a venit împotriva Ierusalimului unde a fost întâmpinat de o „oaste foarte însemnată”, dar a câştigat victoria cu „un mic număr de oameni”, pentru că poporul „părăsiseră pe Domnul” (2 Cronici 24,24).

2 Regi 12:20 20. Au lovit pe Ioas. Când sirienii au plecat, ei îl „lăsaseră pe Ioas în mari suferinţe” (2 Cronici 24,25), evident grav rănit. În timp ce Ioas era obligat să stea în pat, conspiratorii l-au ucis. Conspiraţia a fost în mod vădit în legătură cu apostazia împăratului şi josnica ucidere a lui Zaharia, fiul lui Iehoiada. Ioas datora viaţa şi tronul lui, credinciosului mare preot. A fost o faptă de josnică ingratitudine să ucidă pe fiul vindecătorului lui. Sentimentul contra lui Ioas a fost aşa de mare încât „nu l-au îngropat în mormintele împăraţilor” (2 Cronici 24,25).

Milo. Acesta poate că a fost un loc fortificat într-o porţiune a vechii cetăţi iebusite cucerită de David. David a făcut o mare lucrare spre a întări această porţiune (2 Samuel. 5,9; 1 Cronici 11,8) şi principala fortificaţie a fost completată de Solomon (1 Regi 11,27). Probabil că Ioas zăcea în pat în această casă din Milo mai ales din motive de securitate.

Sila. Locul acesta n-a fost identificat.

2 Regi 12:21 21. Iozacar. Numit Zabad, fiul unei amonite (2 Cronici 24,26). Iozacar înseamnă: „Iehova Şi-a adus aminte”.

Iozabad. Numit „fiul Şimritei, o femeie moabită” (2 Cronici 24,26). Iozabad înseamnă „Dumnezeu a dat”. există o coincidenţă interesantă între numele acestor doi conspiratori şi ultimele cuvinte ale lui Zaharia, fiul lui Iehoiada, pronunţate când a fost ucis cu pietre la porunca lui Ioas, „Domnul să vadă şi să judece!” (2 Cronici 24,22), ceea ce înseamnă „Fie ca Domnul să vadă şi să dea răzbunare”. Împăratul Ioas n-a reuşit să-şi aducă aminte de bunătatea preotului Iehoiada faţă de el, dar Dumnezeu Şi-a adus aminte şi a adus răzbunarea.

2 Regi 13:1 1. Ioahaz. Raportul despre moartea lui Iehu si ridicarea pe tron a lui Ioahaz se află în capitolul 10,35. dar raportul despre domnia lui Ioahaz nu apare decât în acest loc din cauza faptului că domniile sunt aranjate, în general, în cărţile Regilor pentru a corespunde cu ordinea suirii domnitorilor pe tron.

Se pare că la numai câteva zile după ce Iehu a început să domnească în Israel, Atalia a luat tronul lui Iuda. Apoi, în al şaptelea an al lui Iehu, copilul Ioas a început lunga lui domnie de 40 de ani în Iuda. Aceasta este evident pentru că aceste trei domnii apar în Regi în ordinea de mai sus: Iehu, Atalia, Ioas. Apoi Ioahaz din Israel, şi Ioas, urmaşul lui care au venit ambii la tron în timpul vieţii lui Ioas din Iuda, vine raportul următor. După aceasta, istorisirea se întoarce la Iuda spre a raporta domnia lui Amaţia care a urmat lui Ioas.

2 Regi 13:3 3. Domnul S-a aprins de mânie. Mânia omenească este iraţională, crudă şi răzbunătoare. Mânia lui Dumnezeu este o emoţie mult diferită. În descrierea caracterului Său oamenilor, Dumnezeu este limitat la limbajul omenesc. Din necesitate, El trebuie să îngăduie scriitorilor Bibliei să folosească expresii care se

apropie cel mai mult ideii divine chiar dacă aceste expresii pot foarte sărăcăcios să conţină acea ideea. „Mânie” este folosită aici pentru a descrie răspunsul lui Dumnezeu faţă de păcat. A înţelege cuvântul „mânie” când este aplicat la Dumnezeu, spre a încorpora toate elementele răspunsului omenesc la provocare, este a contraveni limbajului biblic. Prin cercetare, noi nu putem descoperi pe Dumnezeu (Iov 11,7). În parte, din cauza nepotrivirii limbajului omenesc, Dumnezeu, la timpul oportun (Galateni 4,4), a făcut auzit şi vizibil gândul Său în viaţa lui Isus. Omul nu avea decât o concepţie obscură despre cum arată Dumnezeu. În Hristos,Dumnezeu a prezentat lumii o demonstraţie despre caracterul Lui. Isus a declarat: „Cel ce M-a văzut pe Minea văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Pentru a obţine o mai desăvârşită înţelegere despre natura „mâniei” lui Dumnezeu, este necesar a se studia reacţiile lui Isus faţă de situaţiile care ar fi putut pe drept să dea naştere lao astfel de emoţie. Observă comportamentul Lui la curăţirea templului (Ioan 2,13-17), o prezentare a indignării, autorităţii şi a puterii. Priveşte-L cum mustră pe farisei (Matei 23), cu lacrimi în glasul Lui (ST 13).Ia seama la plânsul Lui dureros pentru iudei recalcitranţi (Luca 19,41; DA 575, 587). Apoi aminteşte-ţi că El a fost Acela care a condus destinele lui Israel în zilele lui Ioahaz. Nenorocirile din partea Siriei au fost îngăduite din iubire şi în speranţa că disciplinarea lor ar putea readuce pe israeliţii cei îndărătnici la raţiune şi la Dumnezeu.

În mâinile lui Hazael. Mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de la Israel, şi lui Hazael i s-a îngăduit să aibă succes în războaiele lui contra lui Ioahaz. Această situaţie a continuat nu numai în timpul zilelor lui Hazael, ci şi în parte din domnia fiului său, Ben-Hadad al III-lea.

2 Regi 13:4 4. L-a ascultat. Domnul este un Dumnezeu al îndurării şi al bunătăţii. El este întotdeauna binevoitor să ierte când păcătoşii se pocăiesc şi se întorc la El. Când Ioahaz s-a întors la Dumnezeu, Domnul în bunătatea Lui a condus in aşa fel evenimentele spre a dărui lui Israel eliberarea.

2 Regi 13:5 5. Un izbăvitor. Probabil că referirea este la Adad-nirari III, care a stăpânit Asiria în conformitate cu Canonul Eponym Asirian, sau lista limmu (vezi p. 55 şi 155), cam din 810-782 a.Hr. În al cincilea an al domniei lui, 806 Adad-nirari III, spune despre o mare campanie la Mediterană în cursul căreia regele Siriei a devenit vasalul lui şi a fost obligat să plătească un tribut greu. Zdrobirea Siriei sub călcâiul asirian avea să pună capăt năvălirilor siriene contra lui Israel.

Corturile lor. Casele sau căminele lor (vezi 1 regi 8,66).

2 Regi 13:6 6. Idolul Astarteei (engl. grove). Ebraicul ’asherah. Evident Iehu îngăduise să rămână acest simbol păgân în Samaria. ’Asherah-ul era un pom sacru, simbolul principiului productivităţii în natură, o proeminentăcaracteristică în cutele fertilităţii orientale (vezi despre Ex. 34,13).

2 Regi 13:7 7. Cincizeci de călăreţi. După raportul asirian, Ahab avea 2000 de cară şi 10.000 de pedestraşi în timpul luptei de la Qarqar. Ca rezultat al unei serii de încleştări dezastruoase cu Siria, Israel a pierdut practic, toate carele şi cavaleria lor. Aceasta era practic egal cu completa dezamăgire şi l-a făcut pe Israel fără apărareaproape în întregime.

Ca pulberea. O figură de stil, ceea ce înseamnă extrema cruzime a Siriei. Pentru cruzimea aceasta, de a treiera „Galaadul cu treierătoarea de fier” (Amos 1,3), profetul Amos a profetizat ceva mai târziu judecata lui Dumnezeu asupra Damascului (Amos 1,4.5).

2 Regi 13:9 9. Ioas. Acest Ioas din Israel, uneori este numit (în engl. KJV n.n.) Ioahaz (v. 10, 25; cap. 14,8-17). Faptul că el s-a născut în timpul domniei lui Ioas din Iuda, sugerează că el se poate să fi fost numit cu numele acestui domn, şi dacă este aşa, aceasta ar indica o perioadă de strânsă prietenie între cele două naţiuni.

2 Regi 13:10 10. Al treizeci şi şaptelea an. Pentru socotirea domniei lui Ioahaz, vezi p. 148.

Ioas… Ioahaz. Deosebirea aceasta nu se observă în pronunţare, de aceea trebuie avut grijă aspre a se evita confundarea celor doi împărati cu acelaşi nume.

2 Regi 13:12 12. Celelalte fapte. Formula obişnuită de încheiere a raportului despre domnia unui împărat se află în versetele 12 şi 13. Un raport formal despre Ioas din Israel se află în versetele 10 şi 13. Acest Ioas este amintit din nou în v. 25 (ca Jehoash în engl.), dar într-o secţiune care se ocupă în primul rând cu asupririle Siriei în timpul domniei atât a lui Ioahaz, cât şi a lui Ioas din Israel (v. 22-25), precum şi în cap. 14,8-14 într-o secţiune care se ocupă cu domnia lui Amaţia din Iuda. Cu toate acestea, secţiunea aceasta de la urmă este urmată de o altă formulă de încheiere a domniei aceluiaşi Ioas (cap. 14,15.16), practic aceleaşi cuvinte ca în cap. 13,12.13.

2 Regi 13:13 13. Pe scaunul lui de domnie s-a suit. Această declaraţie diferă de formula stereotipă, „în locul lui a domnit fiul său Ieroboam” (cap. 14,16). Talmudul (Seder Olam) şi învăţatul iudeu Kimchi sugerează implicaţia că Ioas a asociat pe fiul său Ieroboam la domnia lui pe tron.

2 Regi 13:14 14. A plâns. Se pare că moartea lui Elisei a avut loc încă pe când Ioas din Israel era în viaţă. Evident căIoas a recunoscut în bătrânul profet un ajutor şi sfetnic de valoare, şi a înţeles că moartea omului lui Dumnezeu era o pierdere tragică pentru Israel.

Părinte. Un titlu de respect. În acelaşi timp, vârstnicul profet a fost într-adevăr un părinte amabil, înţelept şi înţelegător. Ori de câte ori regele se afla în dificultate, el putea merge la profet pentru călăuzire şi întărire. Ioas era departe de a fi drept, cu toate acestea el era atras spre Elisei şi a recunoscut în el pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu.

Carul lui Israel. Declaraţia aceasta sugerează că Ioas dimpotrivă, a fost adus să recunoască faptul că profetul şi Dumnezeul lui însemnau mai mult pentru Israel decât orice număr de cai şi care. Pe vremea aceea, Israel era lipsit de cea mai mare parte a cailor şi carelor lui (v. 7). Prezenţa lui Elisei a simbolizat pentru Israelprezenţa Domnului. Prin slujba lui, profetul se străduia să-l facă pe rege şi pe popor să înţeleagă că naţiunea avea să găsească numai în Iehova adevărata ei apărare şi tărie.

2 Regi 13:15 15. Ia un arc şi săgeţi. Acţiuni simbolice imprimă adevărul mai puternic decât declaraţiile abstracte. Valoarea ajutoarelor vizuale ca învăţătură este de mult recunoscută. Astfel de procedee au fost folosite de Dumnezeu din vremurile primare. Acţiunea prezentă aduce cu sine un element adiţional de valoroasă instrucţiune. Însuşi regele lua parte la ea. Participarea lui a imprimat de îndată prezicerea asupra minţii lui şi a adus în inima lui învăţătura că, succesul lui în viitor depindea de gradul în care el va lucra în armonie cu directivele divine.

2 Regi 13:16 16. Şi-a pus mâinile pe mâinile împăratului. Probabil pentru a-i imprima împăratului ideea că,dacă el va face cum l-a instruit Domnul, Dumnezeu avea să fie cu el spre a-l călăuzi şi întări şi spre a-i da succes.

2 Regi 13:17 17. Dinspre răsărit. Spre răsărit era Galaadul, atunci deţinut de Siria. Regele trebuia să-şi îndrepte eforturile lui spre răsărit, spre a aduce eliberare cetăţilor de dincolo de Iordan care se găseau atunci sub stăpânirea siriană.

Izbăvire din partea Domnului. Când împăratul a tras cu săgeata spre răsărit ca răspuns la porunca solului lui Dumnezeu, Elisei, sub inspiraţie divină, a prezis viitoarea biruinţă a lui Israel asupra forţelor Damascului.

Afec. Mai multe oraşe mult depărtate unul de altul au purtat acest nume (vezi cele despre 1 Samuel

4,1). Acesta despre care este vorba aici probabil că este oraşul aşezat cam la 5 km. răsărit de Marea Galileii, pe drumul care leagă valea Iordanului cu Damasc. Acesta se pare să fi fost Afec-ul unde sirienii au suferit o înfrângere dezastruoasă prin mâna lui Ahab (1 Regi 20,26-34), şi unde Ahab le-a arătat o blândeţe iraţională. Această aşezare este numită acum Fiq.

2 Regi 13:18 18. Loveşte în pământ. Încă un act simbolic spre a indica faptul că victoria asupra Siriei nu avea să fie uşoară. Eliberarea completă nu avea să vină decât ca rezultat al unui efort îndelungat şi susţinut. Regele era pus la încercare.

S-a oprit. Ioas s-a oprit prea repede. Lui i se spusese să lovească pământul dar el trebuia să hotărască de câte ori îl va lovi. Aceasta avea să hotărască rezultatele atinse. Dacă era agresiv şi hotărât, stăruind în sarcina lui până ce fiecare obiectiv avea să fie atins, el putea să câştige o victorie asupra vrăjmaşului lui atât de completă, încât Siria niciodată n-ar mai fi fost o ameninţare pentru Israel.

2 Regi 13:19 19. De cinci sau şase ori. Victoria totală avea să solicite un efort mult mai mare decât până ce naţiunea ar fi fost ea însăşi sleită şi n-ar mai fi fost în situaţia de a se ridica din nou ca ameninţare pentru Israel şi vecinii ei. Lecţia pentru Ioas este o lecţie pentru toţi. Rezultatele în lucrarea Domnului sunt direct proporţionale cu efortul depus. Domnul cheamă pentru un efort serios, stăruitor şi continuu. Lucrarea rămâneîn urmă pentru că lucrătorii din via Domnului obosesc prea repede. Dacă fiecare lucrător şi-ar face toată datoria care-i revine în câştigarea de suflete, rezultatele ar fi de zece ori mai mari decât sunt astăzi. Dumnezeupoate atinge biruinţe ale harului prin servii Săi, numai dacă ei se predau Lui în deplină consacrare şi lucrează cu un zel şi energie neprecupeţite.

2 Regi 13:20 20. Elisei a murit. Elisei n-a avut prilejul de a călători la cer cu un car de foc. Soarta lui a fost de a suferi de o boală care ii pricinuia dureri şi, în cele din urmă, să moară. Mulţi dintre copiii consacraţi ai lui Dumnezeu au fost chemaţi să treacă prin lungi ceasuri de boală şi suferinţă. Motivul poate să nu fie întotdeauna lămurit, dar în aceste momente de încercare se poate afla mângâiere în cunoştinţa că Dumnezeu lucrează toate lucrurile spre bine, chiar şi suferinţele din partea vrăjmaşilor (Romani 8,28). Lui Satana trebuie să i se îngăduie să necăjească, pentru a nu putea aduce învinuirea că lui nu i s-a ocazia potrivită cu fiecare suflet. Principiul acesta este lămurit ilustrat în experienţa lui Iov (cap. 1 şi 2). El este verificat în continuare în vieţile bărbaţilor evlavioşi, care, în ciuda evlaviei lor, au suferit mult rău şi durere. Cel care se află în suferinţă face bine dacă în momente de încercare cântăreşte experienţele acestor bărbaţi demni: (1) Să mediteze la evlaviosul Elisei care a fost unealta de vindecare a altora în bolile lor, readucând la viaţă din moarte, alungândo boală mortală. (2) Să privească la Ioan Botezătorul lâncezind în închisoare şi decapitat fără ruşine din cauzanechibzuinţei unui rege desfrânat. (3) Să asculte la rugăciunea lui Pavel pentru îndepărtarea „ţepuşului din trupul lui, solul Satanei” şi la răspunsul negativ (2 Corinteni 12,7-10). (4) Să ia în considerare soarta ucenicilor care toţi au avut parte de moarte violentă, afară de Ioan, dar chiar şi el a îndurat tortură şi exil. (5) Să privească la Isus, Exemplul suprem, care, cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a suferit cum nici un fiu al neamului omenesc nu avea să sufere şi care a declarat: „Slujitorul nu este mai mare decât stăpânul lui” (Ioan 15,20).

În boala lui finală, Elisei nu s-a plâns şi nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. El ştia că prezenţa Domnului era întotdeauna aproape şi că îngerii se aflau continuu alături de el. După cum a trăit, aşa a şi murit,cu încredere, speranţă şi credinţă până la sfârşit.

Moabiţii. Moab se afla la est de Iordanul inferior şi Marea Moartă (vezi despre cap. 3,4). Ioram şi Iosafat câştigaseră într-o măsură biruinţă asupra moabiţilor (cap. 3,24) dar vrăjmaşul recâştigase acum şi făcea expediţii de prădare în teritoriile lui Israel.

În anul următor. Evident anul care începea primăvara (vezi pag. 109 orig.) cu luna lui Nisan, aproximativ cu aprilie al nostru. Acesta era anotimpul natural pentru campanii militare, pentru că sezonul ploilor era trecut şi recoltele din Palestina era coapte. În felul acesta, oştile invadatoare puteau să părăsească ţara şi să care cu ele noi stocuri de cereale.

2 Regi 13:21 21. A înviat. Întâmplarea aceasta probabil că a avut un efect puternic asupra acelora care au fost martiri la această minune şi asupra celor cărora le-a fost povestită mai târziu. Acesta era un timp de necaz şi nenorocire. Moabiţii făceau incursiuni în ţară şi răpeau recoltele cele noi. Era un timp când oamenii puteau să se întrebe. Unde este Dumnezeul lui Elisei? Unde sunt minunile din trecut? Învierea cadavrului făcea dovada că Dumnezeul lui Israel nu era mort. El era gata să facă minuni chiar şi acum. Dacă oamenii ar fi luat aminte la soliile profetului plecat, Dumnezeu ar fi dat încă o dată biruinţă asupra invadatorului şi ar fi restabilit siguranţa ţării.

2 Regi 13:23 23. S-a îndurat de ei. Dumnezeu păstrează un raport precis al tuturor naţiunilor spre a vedea dacă ele vor aduce la îndeplinire destinul divin planificat pentru ele. Lor le este acordată o perioadă de încercare la sfârşitul căreia, dacă ele n-au ajuns la înălţimea privilegiilor dăruite lor, ele sunt îndepărtate. Israel încă nu ajunsese la sfârşitul timpului lor de punere la probă. Încă nu era prea târziu spre a îndrepta greşelile trecutului şi să împlinească scopul original, pe care Dumnezeu l-a intenţionat când El a chemat pe Aaron, Isaac şi Iacov.

Şi indivizii sunt puşi la probă spre a se vedea dacă vor aduce la îndeplinire scopul divin pentru care au fost creaţi. Fiecărui om Dumnezeu i-a prevăzut un loc specific în planul Lui. Omul are succes într-adevăr numai dacă el aduce la îndeplinire cu credincioşie acest scop fixat de Cer. Mulţi s-au îndepărtat mult de tiparul original, şi ca şi Israel din vechime, s-au îndreptat spre nenorocire. Îndurarea lui Dumnezeu încă este prelungită, dar zilele sunt cruciale. Într-o bună zi, şi încă în curând, focul va încerca lucrarea fiecărui om, spre a se vedea ce fel este (1 Corinteni 3,13). Atunci, fiecare om va fi răsplătit după faptele lui (2 Corinteni 5,10; Apocalips 22,12).

Până acum. Israel a rezistat, până aici, oricărui efort al Domnului de a-i aduce la pocăinţă. Dar Dumnezeu a continuat să fie îndurător şi le-a dat orice ocazie să se întoarcă de la nelegiuirea lor pentru ca naţiunea să nu piară.

2 Regi 13:24 24. Ben-Hadad III. Primul rege cu acest nume a fost un contemporan a lui Asa (1 Regi 15,18), iar al doilea, un contemporan al lui Ahab şi Iosafat (1 Regi 20,1.34). în inscripţia regelui asirian Adad-nirari III, Ben-Hadad apare sub numele de „Mari”, un titlu arameic care înseamnă „domnul meu”.

2 Regi 13:25 25. A luat înapoi. Elisei prezisese această victorie a lui Ioas (v. 17). Dacă regele lui Israel s-ar fi încrezut în Dumnezeu şi şi-ar fi extins victoriile sale, el ar fi dat Siriei o lovitură zdrobitoare şi poate chiar mortală (v. 19).


14, 15 – 17 PK 261 18, 19 PK 262 22 PK 254

2 Regi 14:1 1. În al doilea an al lui Ioas. Acum este rezumată istoria lui Iuda, pentru că Amaţia din Iuda, a fost următorul împărat care si-a început domnia lui după ce Ioas din Israel s-a urcat pe tron (vezi cele despre cap. 13,10). Despre metoda socotirii domniei lui Amaţia vezi pag. 148 orig.

2 Regi 14:3 3. Nu ca David. „Cu inimă care nu era în totul dată Lui” (2 Cronici 25,2). Cel mai de seamă păcat al luiAmaţia a fost închinarea lui la idolii Edomului după ce înfrânse pe edomiţi în luptă şi ameninţarea vieţii profetului care l-a mustrat din cauza îndepărtării lui de la Dumnezeu (2 Cronici. 25,14-16).

2 Regi 14:4 4. Înălţimile nu le-a stricat. Iuda a continuat să se închine pe înălţimi până ce aceste altare au fost îndepărtate de Ezechia (cap. 18,4).

2 Regi 14:5 5. Când s-a întărit. Evident că a fost o perioadă de nelinişte şi confuzie după uciderea lui Ioas din Iuda (cap. 12,20.21), timp în care noul împărat a avut parte de dificultăţi pentru susţinerea şi păstrarea drepturilor lui. Când aceste necazuri au trecut şi când autoritatea împăratului a fost restabilită în cuprinsul naţiunii, el a fost în situaţia de a lua măsuri împotriva ucigaşilor tatălui său.

2 Regi 14:6 6. Fiii ucigaşilor. Menţionarea acestei chestiuni denotă că, în acel timp, era obiceiul de a omorî pe copiiîmpreună cu părinţii lor pentru astfel de crime.

Legea lui Moise. Vezi Deuteronom 24,16.

2 Regi 14:7 7. A bătut pe edomiţi. Aceasta este o menţiune scurtă despre războiul lui Amaţia cu Edomul, care este tratat mai pe larg în 2 Cronici 25,5-13. în conformitate cu acel raport, Amaţia nu numai că a ucis 10.000 de edomiţi în luptă, dar pe alţi 10.000 i-a luat captivi, care mai târziu au fost ucişi fiind aruncaţi de pe vârful uneistânci.

Valea Sării. Localizarea acestei văi este nesigură. S-au sugerat două aşezări: (1) O regiune la capătul de sud al Mării Moarte şi (2) Wadi el-Milh (sare) la est de Beer-Şeba.

Sela. Literal „stâncă”. Probabil că aceasta este faimoasa regiune a lui Petra, cam la 90 km sud de Marea Moartă. „Petra” este numele grecesc pentru „stâncă”. Se pare că în acest timp, capitala Edomului să fi fost în acea regiune.

2 Regi 14:8 8. A trimis nişte soli. Raportul din Cronici face o dare de seamă mai completă despre cauzele care stăteau la baza războiului iminent. Ca adaos la marea lui oştire, „a mai tocmit cu plată din Israel o sută de mii de viteji cu o sută de talanţi de argint” (2 Cronici 25,6). Totuşi, împăratul, fiind avertizat de un profet că Domnul nu avea să fie cu el, dacă aceste forţe din Israel îl însoţesc, a dat drumul la oameni. Nemulţumiţi de acest tratament, soldaţii, pe drumul lor de întoarcere, au atacat şi prădat un număr de cetăţi din Iuda (2 Cronici 25,7-10.13). Amaţia, ameţit de succesul lui contra Edomului şi mâniat din cauza prădării cetăţilor lui Iuda la întoarcerea israeliţilor, a hotărât să poarte război cu Israel.

Să ne vedem faţa. O provocare la război. Limbajul sugerează o invitaţie la luptă personală.

2 Regi 14:9 9. Spinele. Împăratul lui Israel a răspuns trimiţându-i o solie care exprima dispreţul lui faţă de împăratullui Iuda. A avut Amaţia succes împotriva Edomului? Ioas avusese de asemenea succes împotriva mult mai puterniciei împărăţii a Siriei. Replica lui a fost aceea a unui domn care a considerat drept insultă să primească o provocare de la un vrăjmaş nedemn. Cedrul era cel mai mare, cel mai puternic şi cel mai maiestuos copac al Palestinei. Spinul era cea mai de jos tufă, nefolositoare, vrednică de dispreţ pe care oricine îl poate zdrobi sub picioare.

Dă pe fiica ta. Iosafat în legătură de alianţă cu Ahab. Aranjamentul a fost sigilat prin căsătoria fiicei lui Ahab, Atalia, cu Ioram, fiul lui Iosafat (1 Regi 22,44; 2 Cronici 8,18.26; 18,1). Familiile regale au arătat în continuare prietenia lor prin aceea că au dat copiilor lor acelaşi nume. Ioram şi Ahazia în Iuda, şi Ahazia şi Ioram în Israel. Împăratul lui Israel pe care Amaţia îl provoca acum la luptă, purta acelaşi nume ca tatăl lui Amalia, Ioas, ceea ce sugera o continuă perioadă de prietenie între cele două naţiuni. Este întru totul posibil ca Amaţia să fi făcut propuneri lui Ioas cu privire la o alianţă formală care urma să fie pecetluită prin căsătoriafiicei lui Ioas cu fiica lui Amaţia. Dacă este aşa, Ioas îşi bătea joc acum de propunerea lui Amaţia.

2 Regi 14:10 10. Să ţi se înalţe inima. Ioas atrăgea aici atenţia la faptele reale în discuţie. Victoria lui Amaţia asupra Edomului i se urcase la cap. Având succes în războiul împotriva Edomului, fără ajutorul forţelor lui Israel,

Amaţia credea că ar putea uşor să-l umilească pe Ioas.

Pentru ce stârneşti un rău? Necazurile oamenilor sunt adesea provocate de ei înşişi. Acum nu exista niciun motiv să se angajeze în război cu Israel. Ioas a făcut bine să nu accepte provocarea şi să avertizeze pe Amaţia că el căuta cu lumânarea necazul pentru sine şi pentru naţiunea lui.

2 Regi 14:11 11. Nu l-a ascultat. Simţămintele lui Amaţia fuseseră tulburate şi, ca rezultat, raţiunea fugise. El acţionaacum ca un copil răsfăţat, şi a refuzat să asculte de sfatul sănătos care îi fusese dat de bărbatul pe care el căuta să-l angajeze în luptă.

Bet Şemeş. O localitate la vreo 25 km vest de Ierusalim. Ioas n-a aşteptat ca Amaţia să atace, ci a trimis forţele sale la sud, vădit că intenţiona să se apropie de Ierusalim dinspre vest pe vechiul drum principal care trecea prin valea Sorec. Acesta este drumul folosit acum de calea ferată de la Iaja la Ierusalim. Aşezarea Bet Şemeş acum Tell er-Rumeileh, a fost excavată de o expediţie americană (1928-1933).

2 Regi 14:12 12. A fost bătut. Rezultatele au fost precum prezisese. Amaţia şi-a provocat el însuşi răul şi acum Iuda a trebuit să plătească pentru nebunia împăratului lui.

2 Regi 14:13 13. A prins pe Amaţia. În vremurile de demult, războaiele erau purtate cu mare forţă şi regii şi comandaţii se aflau adesea în fruntea liniilor de bătaie împreună cu trupele lor. Ahab din Israel şi Iosia din Iuda şi-au pierdut viaţa în luptă (1 Regi 22,34-37; 2 Regi 23,29) şi viaţa lui Iosafat a fost serios ameninţată (1Regi 22,32.33).

Poarta lui Efraim. Aceasta era o mare secţiune fie a zidului nordic la capătul de vest sau zidul vestic la capătul nordic. Obiectivul acestei nimiciri evident, era să lase capitala lui Iuda la bunul plac al lui Israel. Pierderea acestei părţi a zidului era o mare umilire pentru poporul lui Iuda.

Patru sute de coţi. Cam la 208 m.

2 Regi 14:14 14. Aurul şi argintul. Acest incident a avut loc numai la puţini ani după ce Ioas trimisese tezaurul templului lui Hazael pentru a asigura retragerea împăratului sirian de la Ierusalim (cap. 12,18). Acum tezaurulcare fusese adunat de atunci încoace a căzut de asemenea în mâinile vrăjmaşului.

Ostateci. Luarea de ostateci era o practică obişnuită în timpurile antice. Aceşti prizonieri erau aleşi dintre cetăţenii de frunte ai ţării. Biruitorii sperau prin acest plan, să asigure buna purtare viitoare a învinşilor; nu numai că mândria lui Amaţia a fost umilită, ci întreaga naţiune a lui Iuda a trebuit să sufere aspru din cauzagrăbitei provocări faţă de Ioas.

2 Regi 14:15 15. Celelalte fapte. Versetele 15 şi 16 întrerup raportul domniei Amaţia care este continuat în v. 18. Eleconţin formula de încheiere a domniei lui Ioas, care, totuşi a fost dată în capitolele 13, 12, 13. Repetarea acestei formule este socotită de unii ca o indicaţie despre coregenţa lui Ieroboam II alături de tatăl său, Ioas (vezi pag. 82 orig.).

2 Regi 14:17 17. Cincisprezece ani. Acesta este singurul loc din rapoartele regilor unde se întâlneşte un astfel de subiect.

2 Regi 14:19 19. Uneltire. Amaţia a fost departe de a fi popular în Iuda. Nesăbuita provocare adresată lui Ioas, înfrângerea lui dezastruoasă, umilirea legată de dărâmarea unei mari părţi a zidului Ierusalimului, luarea de ostatici şi pierderea tezaurului templului şi a palatului, probabil că toate au contribuit să-l întoarcă pe popor

împotriva stăpânului lor.

Lachiş. O cetate identificată în general cu Tell ed-Duweir, la aproximativ 27 mile (43,2 km) sud-vest de Ierusalim.

2 Regi 14:20 20. Pe cai. Lachiş era legat de Ierusalim printr-un drum de cară care trecea pe la est de podişurile centrale şi apoi înspre nord, spre capitală. Mica aminteşte carele în aluzia lui profetică la cetate (Mica 1,13).

2 Regi 14:21 21. Tot poporul. Această declaraţie sugerează o mişcare populară în care era cuprinsă naţiunea întreagă. Când moare un rege, şi fiul său urmează la tron, în mod normal nu este nevoie să se amintească faptul că tot poporul era implicat. Despre o coregenţă probabilă a lui Azaria alături de tatăl său, de pe timpul prinderii lui Amaţia (v. 13), vezi 2 Cronici 25,27; 26,1.22.

2 Regi 14:22 22. Elat. O cetate la golful Acaba, aproape de Eţion Eber (Deuteronom. 2,8), în ţara Edomului ( 1 Regi 9,26). Probabil că ea a căzut lui Israel când David a cucerit Edomul (2 Samuel. 8,14). Solomon a folosit instalaţiile lui portuare (1 Regi 9,26; 2 Cronici 8,17.18). probabil că Iuda l-a pierdut când Edomul s-a răsculatsub Ioram (2 Regi 8,20-22).

2 Regi 14:23 23. Ieroboam. Acelaşi nume ca acela al primului împărat al lui Israel (1 Regi 12,20). Uneori el este numit Ieroboam II de către învăţaţii de azi, spre a-l deosebi de primul Ieroboam. Se poate ca Ieroboam II să fifost numit după întemeietorul regatului lui Israel, şi dându-i fiului lui acest nume, tatăl se poate să fi sperat că urmaşul lui avea să fie al doilea întemeietor şi avea să aducă naţiunea într-o eră nouă de putere şi prosperitate.

2 Regi 14:24 24. Rău. Aceasta este condamnarea obişnuită a domnitorilor regatului de nord. În lunga linie a regilor lui Israel, n-a fost nici unul despre care să se fi putut spune că a făcut ceea ce era drept înaintea Domnului. Ieroboam era din dinastia lui Iehu, dar el a urmat căile rele a dinastiei lui Omri şi Ahab pe care Iehu l-a răsturnat.

2 Regi 14:25 25. Hotarele. Literal „hotarele”. Ieroboam a restaurat naţiunea în hotarele ei originale.

Intrarea Hamatului. Expresia aceasta este folosită spre a arăta limita nordică a naţiunii (vezi despre Numeri 34,8; vezi şi Iosua 13,5; Judecători 3,3; 2 Regi 8,65; Amos 6,14). Ezechiel fixează la fel Hamatul ca limita nordică a statului (Ezechiel. 47,16; 48,1). Sub domnia lui Solomon naţiunea a atins această regiune ca hotar al ei (2 Cronici 8,3.4).

Marea câmpiei. Marea Moartă (vezi Numeri 34,12; Deuteronom 3,17; 4,49; Iosua 3,16). Teritoriul de la răsărit de Iordan fusese pierdut de Israel în timpul domniei lui Iehu (2 Regi 10,32.33) şi a lui Ioahaz (2 Regi 13,3.25) şi a fost parţial reluat de Ioas (2 Regi 13,25).

Iona. Acesta este proorocul care a fost trimis la Ninive (Iona 1,1.2). Iona avea o slujbă mai întinsă decât raportează cartea lui Iona. Observaţia făcută aici, că slujba lui Iona a avut loc în timpul domniei lui Ieroboam II, ne face în stare să fixăm data aproximativă a întâmplărilor raportate în cartea lui Iona.

În conformitate cu încercarea cronologică folosită în acest comentariu, regii care au domnit asupra Siriei în timpul domniei lui Ieroboam II au fost Adad-Nirari III, 810-782; Salmanasar IV 782-772; Asur-Dan III 772-754; Asur Nirari V, 754-746 (vezi p. 77 orig.).

Gat-Hefer. O localitate la hotarele lui Zabulon (Iosua 19,13) cam la 7 km nord-est de Nazaret. Un presupus mormânt al lui Iona mai este prezentat acolo. Localitatea poartă acum numele de Kirbetez-Zurâ din modernul arabic.

2 Regi 14:26 26. A văzut necazul. Dumnezeu nu îngăduie ca focul necazului să ardă mai aprig decât este necesar spre a arde zgura. Dacă copiii Lui răspund la pedepse blânde, judecăţi mai aspre devin nenecesare. Pe de altă parte, un refuz stăruitor de a se pocăi sub încercări mai uşoare, cere ca fiecare pedeapsă următoare să vină cu intensitate crescândă. Acesta a fost cazul lui Israel. Nenorocirile minore fuseseră insuficiente spre a aduce la îndeplinire vreo reformă de durată şi naţiunea, prin continua ei răzvrătire, se apropia rapid de ultima condamnare completă a nimicirii naţionale. Se pare că, sub Ieroboam, temporara uşurare era destinată să prezinte o demonstraţie despre ce era Dumnezeu binevoitor să facă, chiar în acest ceas târziu, pentru naţiunearăzvrătită. Încă nu era prea târziu, dar limitele răbdării divine fuseseră aproape atinse; sfârşitul se apropia cu paşi repezi.

Era o perioadă de intensă activitate profetică. În timpul de criză şi nevoie, Dumnezeu pune la dispoziţieinstrucţiuni divine speciale. Ca adaos la declaraţiile profetice ale lui Iona, profeţiile lui Osea şi Amos au căzut în această perioadă. Soliile acestor cărţi aruncă o lumină în plus asupra situaţiilor acestor timpuri.

Şi robii şi oamenii slobozi. (în engl. „any shut up, nor any left”). Exacta însemnătate a acestei expresii nu este clară. Se pare că înseamnă că mult răspândita nenorocire avea să fie peste toate clasele (vezi Deuteronom 32,36; 1 Regi 14,10; 2 Regi 9,8). Cele două idei pot fi în antiteză una cu cealaltă, însemnând „celui ce este închis şi celui ce este slobod”, sau „celui ce este legat şi celui ce este liber”.

2 Regi 14:27 27. Nu hotărâse. Dumnezeu nu dăduse încă nici o poruncă de nimicire a lui Israel. Dimpotrivă, El a intenţionat ca vremelnica prosperitate să fie un puternic îndemn pentru Israel să se întoarcă la El. Refacerea frontierelor trebuia să fie o pregustare a viitoarelor binecuvântări, cu condiţia ascultării. Scriitorul se pare că avea în minte Deuteronom 32,36-43. Încă nu sosise timpul pentru ca Domnul să şteargă „numele lor de sub ceruri” (Deuteronom. 29,20).

I-a izbăvit. Prosperitatea aceasta a venit în ciuda răutăţii lui Ieroboam (vezi v. 24). Cei răi niciodată nu cunosc cât de mult datorează binecuvântările lor, braţului binecuvântat al lui Dumnezeu. Victoriile nu au fost o indicaţie că Dumnezeu a aprobat umblarea atât a împăratului, cât şi a poporului. În schimb, victoriile au fosto invitaţie reînnoită pentru poporul Său să se întoarcă la scopul original al chemării lor.

2 Regi 14:28 28. Tot ce a făcut el. Ieroboam a făcut mult spre a întări naţiunea, dar raportul domniei lui este scurt. Succesul naţional a fost urmat de mândrie naţională, condamnată puternic de profeţii contemporani (Osea 5,5; 7,10; Amos 6,13).

A adus iarăşi sub stăpânirea lui, Damascul şi Hamatul. Afirmaţia aceasta indică spre întinderea nordică a regatului lui Iuda din acea vreme. Damascul a fost adus sub stăpânirea lui Israel de către David (2 Samuel 2,6) şi a continuat să fie parte din imperiul lui Solomon (1 Regi 11,23.24). Regatul lui Solomon a inclus şi Hamatul (2 Cronici 8,4). Nu este clar dacă este vorba de oraşul, sau de districtul Hamatului (vezi despre v. 25). Cetatea Hamatului se afla cam la 190 km nord de Damasc (vezi harta de la p. 769 orig.). Tiglat-Pileser III al Asiriei (746-727 î.Hr.) a susţinut că el a adus sub puterea lui „19 districte ale Hamatului, împreună cu cetăţile împrejurimilor lor… care au trecut la Azriau”. Acest Azriau probabil că era Azaria, sau Ozia din Iuda,cu toate că au fost unele dispute între învăţaţi, in privinta identificarii (vezi 2 Regi 16,5).

Dacă această afirmaţie se referă la Azaria din Iuda, aceasta atribuie lui Iuda stăpânirea teritoriului Hamatului pe timpul campaniei lui Tiglat-Pileser. Se pare că Israel şi Iuda rivalizau pentru stăpânirea acestei regiuni nordice, având succes, cel puţin o dată, prin Ieroboam care smulge stăpânirea de la rivalul său din sud.Mai târziu, Iuda a recâştigat stăpânirea deoarece campania lui Tiglat-Pileser împotriva teritoriului a venit în 747 î.Hr., 10 ani după moartea lui Ieroboam, conform cu cronologia folosită în acest comentariu. S-a sugerat că interesul lui Iuda în aceste regiuni nordice, a putut avea legătură cu activităţile asiriene de acolo. Se pare căAzaria din Iuda a jucat un rol conducător într-o coaliţie vestică împotriva regiunii asiriene, şi că statele mai mici din Siria nordică l-au recunoscut ca stăpân sau ,cel puţin, Azaria pretindea acest grad – în schimbul ajutorului lui de a întâmpina agresiunea asiriană. Probabil că Israel s-a simţit ofensat de interesul lui Iuda în

statele care se aflau la nord de hotarele şi odată, în timpul domniei lui Ieroboam, el a reuşit stăpânirea.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

21, 22 PK, P. 303

2 Regi 15:1 1. Azaria. Numele mai este redat şi ca Ozia (v. 13, 30, 32, 34). Această formă mai scurtă este folosită în Cronici (cu excepţia genealogiei lui David, 1 Cronici 3,12) şi în Isaia, Osea, Amos şi Zaharia. Acesta este unul dintre multele exemple de forme variate ale numelor.

2 Regi 15:3 3. Ce este bine. Numai intr-o perioada din domnia lui (vezi despre v. 5) „Şi în timpul cât a căutat pe Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propăşească” (2 Cronici 26,5).

2 Regi 15:4 4. Nu le-a stricat. Nu toate înălţimile erau în mod necesar altare idolatre. Totuşi ele erau locuri neautorizate de închinare unde poporul aducea jertfele lui mai degrabă decât templul din Ierusalim.

2 Regi 15:5 5. A lovit pe împărat. Pentru un raport mai complet al acestui incident vezi 2 Cronici 26,16-21. Este vădit că Azaria s-a înălţat de îngâmfare din cauza succesului lui în război. În timp ce încerca să aducă tămâie în templu, el a fost lovit cu lepră.

Casă deosebită. Adică, o casă separată. Legea iudaică cerea ca leproşii să locuiască singuri „în afara taberi” (Levitic 13,46).

Judeca poporul. Împăratul era judecătorul suprem al ţării. Acum, Iotam a preluat toate răspunderile regatului în locul tatălui său, cu toate că ultimul a continuat să fie socotit ca domnind.

2 Regi 15:6 6. Celelalte fapte. Printre acestea sunt succesele lui Azaria în războiul împotriva filistenilor, arabilor, mehuniţilor, extinderea puterii lui asupra lui Amon, întărirea fortificaţiilor Ierusalimului, interesul lui în creşterea animalelor şi în agricultură, construirea de cetăţi de ocrotire în regiunile de deşert, reorganizarea şi echiparea oştirii sale, construirea de maşini ca mijloace de împuşcare, încercarea lui de a aduce tămâie în templu, care a rezultat în lovirea lui cu lepră şi detaliile îngropării lui (2 Cronici 26,1-23).

2 Regi 15:7 7. Azaria a adormit. Isaia a primit vedenia de la Dumnezeu în anul morţii lui Azaria (vezi cele despre v.1; comp. cu Isaia 6,1.8).

Cu câţiva ani în urmă a fost găsit la Ierusalim o lespede de piatră bine gravată care conţine inscripţia: „Aici au fost aduse oasele lui Ozia (Azaria), regele lui Iuda. Să nu fie deschisă!” Deoarece inscripţia este scrisă în arameică, scriere pătrată în uz pe timpul lui Hristos, trebuie că lespedea a fost pregătită în acel timp. Probabil că ea a marcat locul la care au fost aduse oasele lui Ozia după ce mormântul lui original fusese prădat şi oricum căzuse în ruină.

2 Regi 15:8 8. Şase luni. Israel intra acum în ultima perioadă întunecoasă a istoriei. Împărat urma după împărat în repede succesiune, cu asasinate care erau practica obişnuită a vremii.

2 Regi 15:9 9. Ce este rău. Aceasta este tot ce s-a raportat despre ultimul împărat al casei lui Iehu. Nedreptatea era cuvântul de ordine al zilei, şi în curând naţiunea avea să fie adusă la ruină.

2 Regi 15:10

10. Şalum. Nu se cunoaşte nimic despre strămoşii lui Şalum. Numele tatălui nu oferă nici o dezlegare.

Înaintea poporului. Ebraicul qabal-am. Această expresie ebraică nu este tradusă în unele manuscrise greceşti, care, totuşi adaugă numele keblaam după Iabeş. O versiune mai târzie redă en Ieblaam „in Ibleam” (vezi cap. 9,27). Textul ebraic sugerează că asasinarea a avut loc în public. Procedeul este o indicaţie despre teribila stricăciune şi nesiguranţă a vremii. Viaţa omenească era ieftină şi sângele curgea cu îmbelşugare. În moartea lui Zaharia s-a împlinit prezicerea că Domnul avea să pedepsească „casa lui Iehu, pentru sângele vărsat la Izreel” (Osea 1,4); de asemenea, şi prezicerea că Dumnezeu avea să se ridice „împotriva casei lui Ieroboam cu sabia” (Amos 7,9).

2 Regi 15:12 12. Ce spusese Domnul. Vezi 2 Regi 10,30. urmaşii lui Iehu care au domnit peste Israel au fost Ioahaz,Ioas Ieroboam şi Zaharia.

2 Regi 15:13 13. O lună. Literal „o lună de zile”. Şalum a fost un ucigaş şi de un ucigaş a fost vărsat sângele lui dupănumai o lună de domnie. Când oamenii leapădă legea Domnului, viaţa nu este sigură, sau fericită pentru rege sau popor. Oamenii îşi dădeau seama de relele timpului, dar ei încercau să îndrepte răul prin rău. Drept rezultat situaţia mergea din rău în mai rău până ce întreaga naţiune a fost aruncată în ruină.

2 Regi 15:14 14. Tirţa. Fosta capitală a lui Israel de la Ieroboam la Omri (1 Regi 14,17; 16,8.9.15.17.23). Localizarea exactă este necunoscută, dar probabil că locul trebuie să fie identificat cu Tell el-Fărâh, o mare movilă la vreo 12 km nord-est de Sihem unde francezii fac săpături începând din 1946.

L-a omorât. Iosif (Flavius) susţine că Menahem a fost generalul oştirii (Antichităţi IX, 11,1). În acele vremuri oamenii erau dornici după putere şi nu se dădeau înapoi de la nimic spre a-şi asigura ţinta lor. Aceasta era o vreme când judecăţile lui Dumnezeu erau pretutindeni în ţară. Poruncile Domnului fuseseră lepădate, şi acum poruncile oamenilor erau puţin preţuite (vezi GC 584).

2 Regi 15:16 16. Tifsah. Aceasta, cu greu poate fi considerată cetatea cu acelaşi nume amintită de Solomon în 1 Regi 4,24, pentru că acea cetate, binecuvântatul Papsacus, era pe râul Eufrat. Menahem cu greu ar fi avut ocazia să-şi facă drum spre un loc atât de depărtat pe acel timp. Menţionarea în legătură cu Tirţa a dus la părerea că acele două cetăţi erau aproape una de alta. Unii identifică pe Tifsah cu Kirbet Ţafsa, un sat la 7,25 mile (11,6 km) sud-vest de Sihem. Alţii urmează textul revizuit al lui Lucian care redă Taphoe şi îl identifică cu Tappuah, acum Seik Abu Zarad, cam la 7 7/8 mile (12,6 km) sud-vest de Sihem.

Nu-şi deschisese. Menahem a dat o pildă a cetăţii care a refuzat să fie loială faţă de el.

A spintecat. O astfel de cruzime sălbatică era tipică obiceiurilor barbare ale vremii (2 Regi 8,12; Osea 13,16; Amos 1,13).

2 Regi 15:18 18. Nu s-a abătut. Schimbarea de la o dinastie la alta n-a adus nici o îmbunătăţire. Naţiunea nu avea nevoie de o schimbare de regi, ci de o schimbare a inimii.

2 Regi 15:19 19. Pul. Dintr-o comparare a documentelor asiriene şi babiloniene, cei mai mulţi savanţi moderni conchid că „Pul” era pur şi simplu un alt nume pentru Tiglat-Pileser III (vezi pp. 61, 156-159 şi 1 Cronici 5,26).

O mie de talanţi. O astfel de greutate de argint, calculată pe temeiul siclului uşor, ar avea astăzi valoarea de mai bine de jumătate de milion de dolari (1954 n.n.). inscripţiile asiriene spun despre biruinţa lui Tiglat-Pileser asupra lui „Merihimme din Samaria” sau „Menahem din Samaria” şi punerea asupra lui a tributului de aur, argint şi îmbrăcăminte de pânză (vezi pp. 84, 159 orig.). Chiar înainte de aceasta

Adad-Nirari II obţinuse de la regele Damascului 2300 de talanţi de argint şi 20 talanţi de aur.

2 Regi 15:20 20. De la toţi. Un talant de argint era egal cu 3000 de sicli. Această taxă specială asupra oamenilor bogaţi ar fi cuprins 60.000 de persoane. Lăcomia de câştig, împreună cu viaţa de lux şi apăsarea celor săraci afost unul dintre relele cele mai mari ale vremii şi a fost în mod constant denunţat de către profeţi ((vezi Amos 2,6; 3,15; 5,11.12; 6,4; 8,6).

2 Regi 15:22 22. Pecahia. Din ultimi cinci împăraţi ai lui Israel, Pecahia a fost singurul care a urmat tatălui său la tron. Toţi ceilalţi au obţinut împărăţia prin asasinarea înaintaşilor lor.

2 Regi 15:24 24. Ce este rău. Această scurtă afirmaţie constituie extinderea raportului domniei acestui împărat al lui Israel. Aceasta a fost o epocă în care oamenii s-au predat întru totul nelegiuirii. Chemările Domnului la pocăinţă au căzut în urechi surde.

2 Regi 15:25 25. Slujbaşul. Ebraicul shalish. În mod literal „al treilea”. Poate un ofiţer de o oarecare importanţă (veziEx. 14,7). În cazul lui Ioram şaliş-ul evident că era ajutorul împăratului, numit că era „călăreţul (domnul în engl.) pe braţul căruia se rezema împăratul” (2 Regi 7,2). Când Iehu l-a ucis pe Ioram, lui Bidcar i s-a ordonatsă se ocupe de trupul împăratului căzut (cap. 9,24.25).

Argob şi Arieh. Înţelesul acestor cuvinte nu este lămurit. Numele pot fi ori de bărbaţi ori de locuri.

Cincizeci de oameni. Probabil membri ai gărzii regale care au uneltit împreună cu Pecah împotriva vieţiilui Pecahia.

2 Regi 15:26 26. Celelalte fapte. Din fericire, rapoartele vieţii acestor regi răi sunt scurte. Faptele lor erau rele şi ar fifost de puţin folos posterităţii amintirea multelor nelegiuiri ale lor.

2 Regi 15:27 27. Pecah. Pentru sincronizarea urcării pe tron a lui Pecah şi perioada acoperită de domnia lui vezi p. 85, 150 orig.

2 Regi 15:29 29. A venit Tiglat-Pileser. Probabil că aceasta era spre sfârşitul domniei lui Pecah, pentru că Tiglat-Pileser declară că poporul lui Israel „au răsturnat pe împăratul lor Pecah” şi cere ca el să pună pe Osea peste ei, ca împărat.

Ijonul şi Abel-Bet-Maaca. Cetăţi lângă hotarul lui Neftali, în partea de nord. Ele sunt printre cele lovitede Ben Hadad în timpul domniei lui Baeşa (1 Regi 15,20) Prima cetate poate fi localitatea Tell ed Dibbîn, iar a doua, Tell Abu Sifri. (Vezi despre 1 Regi 15,20).

Ianoah. În partea cea mai de nord a lui Israel, neidentificată.

Chedesh. O cetate cam la peste 4 mile (6,4 km) nord-vest de lacul Hule. Ea a fost cucerită de Iosua (Iosua 12,22) şi atribuită seminţiei lui Neftali (Iosua 19,37). De obicei este numită Chedeş-Neftali (vezi Judecători 4,6) spre a se deosebi de alte cetăţi cu acelaşi nume. Aşezarea Chedeş este acum cunoscută ca TellQuades.

Haţor. Tell el-Waqqâş, 3,8 mile (6,1 km) sud-vest de cel dintâi Lac Hule.

Ţara lui Neftali. Necazul la care se referă în Isaia 9,1, pe care Domnul l-a adus asupra lui Zabulon şi Neftali probabil că este incursiunea lui Tiglat Pileser amintită aici.

I-a dus în prinsoare. Asirienii obişnuiau să transporte pe captivi din teritoriile cucerite în străduinţa de adescuraja revoltele. Captivitatea amintită aici este prima dintr-o serie care s-a terminat numai atunci când, atâtIsrael, cât şi Iuda au fost nimicite complet. Judecăţile au împlinit prezicerile lui Moise (Deuteronom 28,64.65). „Rubeniţii şi gadiţii şi jumătate din seminţia lui Manase” au fost de asemenea deportate de Tiglat-Pileser (1 Cronici 5,26).

2 Regi 15:30 30. A făcut o uneltire. Tiglat Pileser III pretinde că el a fost cel care a pus pe Osea pe tronul lui Israel (vezi v. 29). Probabil că Osea a fost obligat să recunoască suveranitatea împăratului asirian mai înainte de a i se permite să se urce pe tronul lui Israel.

Al douăzecilea an al lui Iotam. Vezi cele despre v. 33.

2 Regi 15:32 32. Al doilea an. După raportul domniei lui Azaria, raportul biblic continuă cu domniile a cinci împăraţiai lui Israel, care toţi au venit la tron în timpul domniei lui Azaria. Ultimul din aceştia, Pecah, a început să domnească în al 52-lea an al lui Azaria (v. 27), anul morţii lui Azaria (v. 2). Începând de aici raportul se întoarce la Iuda şi domnia lui Iotam, care a urmat tatălui său, Azaria.

Să domnească. Iotam a început să poarte sarcinile statului când Ozia a fost lovit de lepră şi a fost obligat să locuiască într-o casă, singur (v. 5).

2 Regi 15:33 33. Şaisprezece ani. Pentru o comparaţie a acestei afirmaţii cu raportul urcării pe tron a lui Osea în al 20-lea an al lui Iotam (v. 30) vezi p. 150 orig).

2 Regi 15:34 34. Ce este plăcut. În timpul anilor când Israel a fost stăpânit de împăraţi care veneau la tron prin crimăşi au umplut domnia lor cu rele, Iuda a fost în mare măsură binecuvântat prin urmaşi ai liniei lui David care s-au temut de Dumnezeu şi au fost credincioşi faţă de El.

2 Regi 15:35 35. Poarta cea mai înaltă. Probabil că aceeaşi cu „poarta de sus a lui Beniamin” (Ieremia 20,2). Cei şase oameni ai lui Ezechiel au venit „pe drumul porţii de sus dinspre miazănoapte” (Ezechiel 9,2).

2 Regi 15:36 36. Celelalte fapte. Unele din acestea sunt raportate în 2 Cronici 27,3-6.

2 Regi 15:37 37. Reţin, împăratul Siriei. Alianţa Reţin-Pecah a început în timpul domniei lui Iotam, a continuat şi a ajuns la culme sub Ahaz (cap. 16,7-9; Israel. 7,1). Se crede că evenimentele care au loc acum în Iuda şi Israel şi naţiunile din jur au fost strâns legate de activităţile asiriene din regiunea mediteraneană. Tiglat-Pileser era agresiv şi probabil că a hotărât să aducă toate teritoriile ţării de vest sub jugul asirian. Reţin este amintit în inscripţiile lui Tiglat-Pileser ca Rahianu din Damasc.


1 – 4 PK 304; 5 PK 304; 18 – 30 PK 287; 34, 35 PK 305

2 Regi 16:2 2. N-a făcut ce este plăcut. Majoritatea domnitorilor lui Iuda fuseseră regi relativ buni; de aici înainte mulţi au fost răi. Domnia lui Ahaz a marcat începutul declinului final al naţiunii. Au fost făcute eforturi de către Ezechia şi Iosia să oprească curentul nelegiuirii, dar efectele nu au fost decât de scurtă durată. O naţiunenu poate dăinui timp îndelungat fără dreptate şi fără o conducere bună. Oamenii răi aduc în mod automat asupra lor, ruina proprie.

2 Regi 16:3 3. Împăraţilor lui Israel. Ahaz „a făcut chipuri pentru Baal” (2 Cronici. 28,2), imitând în felul acesta practicile lui Ahab şi Izabela din Israel.

A trecut… prin foc. „A trecut pe fiii săi prin foc” (2 Cronici. 28,3). Astfel de fapte abominabile erau obişnuite printre naţiunile Palestinei (Deuteronom. 12,31; 2 Regi 3,27). Manase a fost vinovat de o astfel de nelegiuire (2 Regi 21,6). Practica era continuată şi pe vremea lui Ieremia (Ieremia 7,31). Aceste ritualuri teribile erau interzise israeliţilor sub pedeapsa cu moartea (Levitic 18,21; 20,2).

2 Regi 16:5 5. S-au suit. Vezi 2 Regi 15,37; Isaia 7,1. Obiectul acestei invazii îndrăzneţe a fost să instaleze o nouă dinastie la Ierusalim şi să pună capăt dinastiei lui David (Isaia 7,6). Izvoarele asiriene arată că Azaria a luat o puternică poziţie contra Asiriei, dacă „Azriau din Iuda” este să fie identificat cu Azaria din Iuda (vezi despre 2Regi 14,28). Probabil că această politică de rezistenţă a fost continuată sub Iotam. Pe timpul lui Ahaz, totuşi se pare că a fost adoptată o politică pro asiriană. Israel şi Siria au putut să atace pe Ahaz din cauza acestor tendinţe pro asiriene. Prin profetul Isaia, Domnul a trimis solii de încurajare pentru Ahaz, informându-l că, până la urmă Israel şi Siria nu vor reuşi în atacul lor împotriva regatului lui Iuda (Isaia 7,4-7; 8,4).

N-au putut să-l biruiască. Totuşi, Israel şi Siria au reuşit să ia mulţi captivi (2Cronici 28,5-8). Ca adaosla acest necaz dinspre nord, edomiţii în sud şi filistenii în vest au pustiit Iuda (2 Cronici 28,17.18). Unii sugerează că statele de pe ţărmul mediteranean intraseră într-o confederaţie împotriva Asiriei şi că au luat măsuri concertate împotriva lui Ahaz, din cauza refuzului său de a se uni cu ele spre a rezista năvălirilor acestei puteri care se ridica.

2 Regi 16:6 6. A adus iarăşi Elşatul. Vezi cele despre cap. 14,22.

Evrei. Ebraicul Yehudim, de la Yehudah (Juda) unul din cei 12 fii ai lui Iacov. Acesta este primul loc unde se află cuvântul în Scripturi. Termenul este aplicat mai întâi numai la cetăţenii regatului sudic al lui Iuda.După captivitate, el este folosit spre a desemna pe toţi cei care s-au întors în Palestina fără a ţine seamă de apartenenţa la seminţie (Ezra 4,12; Neemia 1,2). Pe timpul erei creştine numele cuprinde pe oricare descendent al lui Iacov (Matei 2,2).

2 Regi 16:7 7. A trimis soli. Ahaz a făcut acest pas împotriva sfatului profetului Isaia care l-a încurajat să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi nu în om (Isaia 7,7-13; 8,13).

Izbăveşte-mă. Un astfel de strigăt ar fi trebuit să fie adresat numai lui Dumnezeu din cer. Îndreptarea cererii către Tiglat-Pileser a fost o tristă reflectare a lipsei de credinţă a lui Ahaz în Dumnezeu. In repetate rânduri, Domnul a făgăduit să izbăvească pe poporul Său în vreme de suferinţă. Isaia l-a îndemnat pe împărat să-şi pună încrederea în Dumnezeu, iar nu în om, dar Ahaz a refuzat să audă sfatul profetului.

2 Regi 16:8 8. Argint şi aur. Ahaz a golit templul de tezaurul lui şi a acordat comoara consacrată unui împărat păgân. El era dispus să se lege printr-o alianţă cu un domnitor păgân şi să se desfacă de Stăpânul cerului.

2 Regi 16:9 9. L-a ascultat. Poate că primul beneficiu care a rezultat din această alianţă a fost un atac asirian asupraFilistiei, care, conform cu Canonul Eponimic Asirian, sau cu lista limmu (vezi p. 55, 155, orig.) a avut loc în anul 732.

Împotriva Damascului. În conformitate cu Canonul Asirian Eponym campania a ţinut doi ani 733 şi 732. După izvoarele asiriene Damascul a fost luat în 732.

Chir. Aşezarea exactă a acestei cetăţi este necunoscută. După Isaia 22,6, ea era în, sau aproape de

teritoriul Elamului. Elam era o regiune la est de Babilon mărginindu-se la nord cu Asiria. Asirienii în mod obişnuit au transportat captivi peste toată întinderea imperiului lor. Amos a prezis că sirienii erau să meargă robi la Chir (Amos 1,5).

2 Regi 16:10 10. La Damasc. Ocazia probabil că a fost celebrarea triumfului lui Tiglat-Pileser asupra Damascului după ce el a capturat cetatea. Poate că toţi regii Asiei de apus au fost adunaţi aici spre a-şi aduce omagiul lor şi spre a plăti tribut domnitorului asirian.

Un altar. Dacă era un altar sirian sau asirian scriitorul nu arată, dar având în vedere recentele victorii ale lui Tiglat-Pileser, probabil că acesta a fost unul asirian (vezi cele despre v. 12). Altarul păgân consacrat vreunui zeu păgân a captivat imaginaţia împăratului lui Iuda. Cei mai mulţi învăţaţi sunt de acord că Tiglat-Pileser a poruncit lui Ahaz să ridice un altar asirian şi să aducă jertfe pe el ca semn al supunerii faţă de zeii Asiriei. Aceasta era o cerere obişnuită făcută împăraţilor vasali.

Urie. Aceasta poate să fi fost Urie care şi-a pus semnătura lui pe „tabla mare” a lui Isaia (Isaia 8,1.2).

2 Regi 16:11 11. A făcut un altar. Acesta a fost un lucru înspăimântător pentru un preot al lui Dumnezeu. Preoţia a fost dedicată pentru a sluji lui Dumnezeu, nu pentru slujba idolilor şi totuşi acest preot al Domnului a construit un altar păgân care urma să ia locul altarului sfinţit al lui Dumnezeu din templu.

2 Regi 16:12 12. A jertfit pe el (în Romani „s-a suit pe el”). O faptă de neruşinată obrăznicie faţă de Dumnezeu. După 2 Cronici. 28,23, Ahaz adusese anterior jertfe zeilor Damascului care-l bătuseră şi a zis: „Fiindcă dumnezeii împăraţilor Siriei le vin în ajutor, le voi aduce şi eu jertfe, ca să-mi ajute”. Acum, pentru că zeii sirieni n-au reuşit să salveze Siria din mâinile lui Tiglat-Pileser, evident că Ahaz a socotit că zeii asirieni sunt mai puternici şi de aceea era gata să le aducă omagiu.

O cugetare atât de încâlcită din partea împăratului lui Iuda ilustrează cât de departe se mersese, contrarplanului lui Dumnezeu pentru Israel. Planul lui Dumnezeu a fost ca prin naţiunea lui Israel să prezinte o demonstraţie de absolută superioritate a Dumnezeului lui Israel care ar fi dus în cele din urmă pe toate popoarele să caute pe Dumnezeul evreilor. Din cauza necredincioşiei împăraţilor lui Israel, a rezultat efectul opus. Naţiunile din jur au fost aduse să privească cu dispreţ pe Dumnezeu care, după interpretarea lor, Se arătase de repetare ori inferior zeilor care au învins pe Israel (vezi Exod 32,12; Numeri 14,13; Deuteronom 9,28; Psalmi 79,10).

2 Regi 16:13 13. A ars. Însuşi Ahaz a oficiat ca preot. Numai cu puţin timp mai înainte, preoţii s-au opus lui Azaria (Osia) când a încercat să ardă tămâie în templu, şi împăratul a fost lovit de lepră pentru încercarea lui de a-şi însuşi prerogativele preoţeşti (2 Cronici 26,16-19). Acum, preotul a făcut un altar păgân, ca răspuns la porunca împăratului şi a îngăduit împăratului să oficieze ca preot aşa după cum era obiceiul în ţările păgâne. Naţiunea a decăzut repede.

2 Regi 16:14 14. Altarul de aramă. Altarul de aramă ocupase mai înainte locul de cinste direct în faţa porticului templului. După câte se pare, noul altar a fost aşezat între altarul de aramă şi poarta de răsărit. Aceasta ar fi făcut ca altarul de aramă să împiedice vederea spre templu. Probabil că din acest motiv el a fost îndepărtat dinvechea poziţie şi aşezat la nord de altarul cel nou ,între acesta şi zidul de nord al curţii templului.

2 Regi 16:15 15. Altarul cel mare. Altarul cel nou a luat locul altarului de aramă a lui Solomon. El este numit „mare”probabil că nu din cauza dimensiunilor, pentru că el putea să fie mult mai mic decât altarul lui Solomon de mari dimensiuni (2 Cronici 4,1), ci din punct de vedere al funcţiilor lui. Noul altar trebuia să înlocuiască pe celvechi în multe din principalele jertfe prescrise de legea mozaică (vezi ex. 29,38-42; Numeri 28,3-31; 29,2-39).

Altarul de aramă. Indicaţia „de aramă” poate să însemne că altarul cel nou era din material diferit, probabil din piatră.

Nu-mi pasă de el. (engl. „enquire”). Ebraicul „baqar”, „a cerceta”, „a căuta”. Textul poate să fie înţelesîn două feluri. El poate să însemne că Ahaz avea de gând să se ocupe de problemă spre a vedea ce trebuia să se facă cu altarul de aramă; sau el poate fi aplicat în mod specific la folosirea altarului pentru ghicire. Unii au sugerat că Ahaz a adoptat obiceiul babilonian de ghicire prin mijloacele sacrificiilor prevestitoare în care voinţa zeilor era constatată prin examinarea măruntaielor animalelor de jertfă (vezi Ezechiel 21,21-23).

2 Regi 16:17 17. A sfărâmat. Probabil că Ahaz a avut nevoie de aramă ca dar pentru împăratul Asiriei (v. 18). Este evident că el a fost puternic constrâns să procure metal ori de unde putea.

Tăbliile de la temelie. Aceste „temelii” erau suporturi pentru cele zece lighene de aramă construite de Solomon (2 Regi 7,27-39). Tăbliile probabil că erau lambriuri ornamentale. Temeliile propriu-zis n-au fost sfărâmate pentru că atunci când a fost luat Ierusalimul de către Nebucadneţar acestea erau printre obiectele luate la Babilon (2 Regi 25,13.16; Ieremia 52,17.20).

Marea. Vezi 1 Regi 7,23-26. Marele lighean de aramă n-a fost sfărâmat, ci a fost numai mutat de pe boii de aramă pe care se sprijinea. Când Ierusalimul a căzut, acest spălător a fost spart şi luat la Babilon (Ieremia 52,17), ca parte a prăzii de război.

2 Regi 16:18 18. Pridvorul Sabatului. Care este însemnătatea exactă a acestei expresii nu este lămurit. Poate că acesta era vreun hol acoperit sau o platformă folosită în Sabat pentru oaspeţi de cinste – poate împăratul şi membrii curţii împărăteşti. Aceasta este singura dată când este amintită această construcţie, undeva în Biblie.

Intrarea împăratului. Înţelesul acestei expresii nu este clar. Unii au crezut că referirea este la panta pe care urca împăratul la intrarea în casa Domnului (1 Regi 10,5 în engl). În ebraică versetul întreg este obscur. Septuaginta îl redă astfel: „Şi el a făcut temelia pentru tronul din casa Domnului şi a schimbat intrarea dinafară a casei Domnului, din cauza împăratului asirienilor”. Unii cred că Ahaz a anticipat o vizită la Ierusalim a lui Tiglat-Pilser şi a făcut pregătiri spre a-l primi.

2 Regi 16:19 19. Celelalte fapte. Printre celelalte fapte ale lui Ahaz au fost ridicarea de altare pe acoperişul palatului (cap. 23,12), după câte se pare destinate pentru închinare la oştirea cerurilor; ruperea în bucăţi a vaselor sfinteale templului; închiderea templului însuşi şi terminarea cu serviciile acestea (2 Cronici. 28,24; 29,7).

2 Regi 16:20 20. A fost îngropat. Nu în mormintele împăraţilor după raportul paralel (2 Cronici 28,27).


1 – 20 PK 322-330; 1 PK 322; 3 PK 324

5 PK 328; 7, 8 PK 329

2 Regi 17:1 1. A început… Osea. Pentru cronologia domniei lui Osea vezi pag. 150 orig. Tiglat-Pileser III a pretinscă el a aşezat pe Osea pe tron după ce Pecahia fusese răsturnat de poporul lui Israel, şi că a primit de la el 10 talanţi de aur şi o mie de argint, ca tribut. Evident aceasta înseamnă că Osea, după ce l-a răsturnat pe Pecahia,a făcut pace cu împăratul asirian, şi i-a recunoscut autoritatea. Tiglat-Pileser era angajat atunci într-o serie de războaie în vest – în 734 împotriva Filistiei şi în 733 şi in 732 împotriva Damascului. Ahaz din Iuda trimisese de curând o delegaţie la Tiglat-Pileser să cumpere ajutorul lui împotriva lui Pecahia şi Reţin (cap. 16,7-9) şi Osea avea de asemenea să fie obligat să recunoască stăpânirea Asiriei înainte de a lua tronul în Israel. Revolta lui contra lui Pecahia a putut fi făcută cu înţelegerea şi ajutorul împăratului asirian.

2 Regi 17:2 2. Nu ca împăraţii. Osea nu s-a remarcat prin răutate, cum au făcut alţi împăraţi dinaintea lui. Dacă el s-ar fi angajat în măsuri de reformă, naţiunea ar fi putut fi salvată chiar în acel ceas târziu. Dumnezeu este îndurător şi îndelung răbdător, dar, când nelegiuirea a ajuns la o anumită limită şi avertizările divine au fost derepetate ori respinse cu dispreţ, judecăţile au căzut. După câte se pare, Osea nu a făcut nimic spre a opri venirea judecăţii.

2 Regi 17:3 3. Salmanasar. Salmanasar V a început să domnească în 727 î.Hr. Puţin se cunoaşte despre domnia lui, din cauza stării deteriorate a rapoartelor.

I s-a supus. Osea recunoscuse pe Tiglat-Pileser ca stăpân şi i-a plătit tribut. El a continuat acest curs când Salmanasar a venit la tron.

2 Regi 17:4 4. A descoperit o uneltire. Profetul contemporan Osea ia în derâdere nestatornicia lui Israel în politica lui externă din acel timp, înclinându-se când spre Asiria când spre Egipt (Osea 5,13; 7,8.11.16; 8,9; 11,5.12; 14,3).

So, împăratul Egiptului. Acesta a fost în timpul dinastiei a 23-a a Egiptului, o perioadă când naţiunea era slabă şi când a domnit simultan un număr de monarhi în diferitele părţi ale ţării. Domnitorul egiptean „So”poate fi un oarecare Sib’u la care se referă Sargon ca „tartan al Egiptului”. Un obiect egiptean (ushebti) din muzeul din Berlin conţine un cartuş regal cu numele Sb’u care descoperă că probabil că a fost acolo un împărat temporar cu acest nume, în Egipt (vezi pag. 52 orig.).

Şi nu mai plătea. Se pare că Osea a judecat greşit curentul politicii internaţionale. Pe acea vreme, Asiriaera marea putere a lumii şi era sortită să devină şi mai puternică. Egiptul era ceva mai mult decât un nume, şi se afla în perioada declinului lui final. Oprind plata tributului lui faţă de Asiria, Osea a provocat cea mai grea pedeapsă care avea să urmeze.

2 Regi 17:5 5. A împresurat-o. Salmanasar a început un asediu de trei ani (vezi cap. 18,9.10).

2 Regi 17:6 6. A luat Samaria. Biblia aminteşte pe Salmanasar ca începând asediul, dar nu numeşte pe împăratul care a luat cetatea. Cronica babiloniană afirmă că cetatea Şamarain (probabil Samaria) a căzut în timpul domniei lui Salmanasar, dar Sargon II, urmaşul său, pretinde în documente scrise spre sfârşitul domniei lui, căel însuşi a capturat cetatea Samariei, la începutul domniei lui. Dacă această pretenţie este adevărată, atunci ,încalitate de comandant general al oştirilor asiriene, şi nu ca împărat a luat efectiv cetatea. Istoriile diferă dar se pare ca sunt suficiente dovezi pentru căderea ei, în partea de la urmă a domniei lui Salmanasar (vezi pp. 62, 85 orig.).

Habor. Regiunea râului Khabur, marele afluent al Eufratului cam la 208 km vest de Ninive. Atât Habor, cât şi Halah sunt amintite în 2 Cronici 5,26 ca localităţi unde Tiglat-Pileser a aşezat pe robii luaţi de el.Gozan este identificat cu Guzanu, o aşezare în partea nordică a Khabur-ului. Aşezarea aceasta, numită acum Tell Halaf, a fost dezgropată de germani şi a dat multe obiecte de mare importanţă. Aşezarea Halah este necunoscută.

Mezilor. Media se află la nord-est de Asiria. Înainte de aceasta, Asiria fusese angajată câtva timp în conflicte cu mezii. Campania din anul 737 a fost împotriva Mediei.

2 Regi 17:7 7. Lucrul acesta s-a întâmplat. Literal „şi aceasta a fost pentru că” sau „s-a întâmplat pentru că”. Scriitorul continuă să prezinte diferitele motive pentru care Dumnezeu a îngăduit ca Israel să fie bătut de vrăjmaşii lui şi să fie dus în robie.

Israel a păcătuit. Acesta a fost primul motiv pentru căderea lui Israel. Păcatul a fost răspunzător pentrualungarea primilor noştri părinţi din Eden, şi el este motivul pentru toate nenorocirile care s-au abătut de atunci asupra neamului omenesc. Omul nu are un vrăjmaş mai mare decât păcatul. El nimiceşte tot ce atinge, fie om, naţiune sau o lume întreagă.

Care-i scosese. Politeţea obişnuită ar cere ca israeliţii să arate respect pentru Acela care a arătat o amabilitate atât de mare faţă de ei. Ei cu greu ar fi putut arăta o ingratitudine mai josnică decât să uite îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Idolatria presupunea o infinit mai mare vinovăţie între evrei, decât între alte popoare, pentru că păgânii aveau doar un grad limitat de lumină şi nu aveau experienţa minunatelor binecuvântări pe care Dumnezeu le-a dăruit poporului Său ales. Israeliţii cunoşteau din experienţa lor personală că Dumnezeu era iubitor şi binefăcător şi totuşi, în ciuda tuturor acestora ei s-au întors de la El la închinarea zeilor falşi.

Vezi o hartă cureririi Regatului Israel de către Asiria

2 Regi 17:8 8. Domnul le izgonise. Popoarele băştinaşe din Canaan au fost izgonite dinaintea lui Israel din cauza obiceiurilor lor monstruoase şi a imoralităţii lor. Cu greu ar fi putut israeliţii să arate o mai mare lipsa de înţelepciune decât să urmeze aceleaşi practici. Aşa după cum au fost condamnaţi locuitorii băştinaşi ai Palestinei din cauza căilor lor rele, tot aşa a fost şi Israel.

Rânduite de împăraţii lui Israel. Stăpânii lui Israel au fost răspunzători că au condus la păcat pe poporul lor. Ei au introdus şi au încurajat închinarea la dumnezei falşi, precum Baal şi au îndepărtat pe popor de la închinarea faţă de Iehova prin cea mai coruptă formă de închinare. Cu toate acestea, poporul nu a fost prin aceasta fără scuză. Oamenii sunt răspunzători în mod individual pentru faptele lor. Faptele rele ale conducătorilor nu constituie nici o scuză pentru cei care îi urmează să adopte acelaşi drum păcătos.

Totuşi israeliţii erau dependenţi în mare măsură de instruire orală. Exemplare ale Legii erau rare şi puţine, dacă erau unii privilegiaţi care să aibă scrieri sfinte în căminul lor. Oamenii primeau cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu prin preoţi şi alţi conducători religioşi. Dacă aceşti instructori spirituali învăţau şi practicauei înşişi răul, rezultatul natural avea să fie pentru cei ce erau în răspunderea lor să urmeze aceeaşi cale. Majoritatea israeliţilor nu aveau o experienţă religioasă personală. Religia maselor consta în mare măsură în a urma un sistem de închinare impus de autoritatea superioară.

Astăzi situaţia este cu totul schimbată. Exemplare ale Bibliei sunt la dispoziţie peste tot. Oamenii nu mai sunt dependenţi, ca în trecut, de instruirea din partea altora spre a se convinge despre voinţa lui Dumnezeu. Ei sunt acum îndemnaţi să studieze adevărul pentru ei înşişi şi sfătuiţi să nu accepte orice învăţătură afară de cazul că ei înşişi au verificat-o, prin propria lor cercetare şi au găsit-o susţinută de inspiraţie. În ciuda noii situaţii, mulţi îşi hotărăsc calea conduitei lor prin credinţa şi practicile superiorilor lor religioşi. Un astfel de curs este plin de grave pericole. Acei care urmează un criteriu omenesc, fac aşa pe propriul lor risc. Dacă ei sunt pierduţi, ei nu vor avea nici o scuză.

Pe de altă parte, cei care sunt răspunzători pentru că i-a condus greşit sunt, de asemenea, vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Este răspunderea lor, având în vedere tendinţa altora de a-i imita să prezinte viaţa lor ca pildă în orice privinţă, şi în acelaşi timp să îndemne pe toţi să caute o experienţă pentru ei înşişi şi să urmeze numai unicul model desăvârşit, pe Isus Hristos.

2 Regi 17:9 9. Pe ascuns. Israeliţii au fost perfizi şi înşelători în a-şi aduce la îndeplinire nelegiuirile lor. Adesea era o prezentare exterioară a religiei şi respectabilităţii, care acoperea josnicele lor practici imorale prin disimulare. Pretinzând a sluji lui Iehova, ei erau angajaţi în realitate în practici care erau direct contrare principiilor împărăţiei Sale.

Înălţimi. La aceste centre, forme de imoralitate josnică însoţeau adesea închinarea idolatră (vezi Deuteronom 12,2.3; Israel. 57,5-7; Ieremia 2,20; 3,2). Cultul fertilităţii îi antrena pe închinători în cele mai

ruşinoase practici.

De la turnurile. Expresia prezentată astfel înseamnă extinderea de la un capăt al ţării până la celălalt (vezi cap. 18,8). Erau turnuri pentru supraveghetori în cele mai îndepărtate sectoare, afară în câmp, pentru scopuri de corotire; şi erau şi mari cetăţi cu ziduri. Înţelesul este că înălţimile erau întemeiate peste tot, atât înîndepărtate regiuni rurale, cât şi în marile centre populate.

2 Regi 17:10 10. Stâlpi idoleşti. Ebraicul masseboth (vezi despre Deuteronom 16,22).

Crângul (engl. groves). Ebraicul asherim (vezi despre Ex. 34,13; Deuteronom 16,21; Judecători 3,7). Că „crânguri” este o traducere care induce în eroare se vede din faptul că aceste „crânguri” era aşezate „sub fiecare copac verde” (vezi Deuteronom 12,2.3; 1 Regi 14,23; Ieremia 2,20; 3,6).

2 Regi 17:11 11. Au mâniat pe Domnul. Dumnezeu nu se mânie precum se mânie omul (vezi cap. 13,3). El urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos (SC 59). Judecăţile teribile cum au fost au avut uns cop înţelept şi îndurător. (PK 292).

2 Regi 17:12 12. Idolilor. Ebraicul gillulim „buşteni”, „blocuri”, „lucruri diforme”. Există 12 cuvinte ebraice traduse „idol” în VT. Fiecare priveşte pe falsul dumnezeu dintr-un aspect diferit, astfel ca fiind un lucru de vanitate, sau nimic, o pricină de tremur sau durere, etc. Gillulim descrie idolii cu privire la forma lor (vezi Deuteronom 29,17; 1 Regi 15,12; 21,26; 2 Regi 23,24; Ezechiel 6,9; 16,36).

2 Regi 17:13 13. Înştiinţat. Ebraicul ’ud. Cuvântul acesta mai poate fi tradus „a sfătui solemn”, „a repeta”, „a însărcina”. Avertizările au fost adesea severe, dar scopul lor a fost să ajute pe oameni să-şi dea seama de pericolul umbletelor lor rele şi să se întoarcă de la nelegiuirile lor. Dacă ei nu se întorceau, cel puţin nu aveau să fie în măsură să învinuiască pe drept pe Dumnezeu pentru soarta lor. Nici unul dintre robi nu putea spune, numai dacă aş fi ştiut că acesta va fi rezultatul umblării mele păcătoase, eu m-aş fi îndreptat. În felul acesta, dreptatea lui Dumnezeu avea să fie apărată, o parte componentă importantă a umblării lui Dumnezeu cu oamenii. Mărturii din partea cerului îndeplinesc funcţie asemănătoare şi astăzi. Niciodată Dumnezeu nu a instruit mai serios pe poporul Lui şi nu l-a avertizat mai solemn (vezi Apocalips 3,14-22). Acei care nu ţin seama, vor fi fără scuză.

Întoarceţi-vă. Acesta era ceva ce Dumnezeu nu poate face pentru poporul Lui. Dumnezeu invită, pledează, prezintă îndemnuri şi insistă, dar El niciodată nu constrânge. Dacă oamenii nu-şi predau voinţa, nu există nimic ce Dumnezeu să poată face pentru ei, spre a lucra salvarea lor. Dumnezeu a făcut tot ce a putut pentru Israel „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut?” (Isaia 5,4). Pasul următor trebuie făcut de oameni.

2 Regi 17:14 14. Şi-au înţepenit grumazul. Aceasta era o obişnuită expresie ebraică însemnând o încăpăţânare rigidă si o voinţă egoistă îndărătnică (Deuteronom. 10,16; 2 Cronici. 30,8; 36,13; Neemia. 9,16.17.29; Proverbe 29,1; Ieremia 7,26; 17,23; 19,15). Adesea, israeliţii au fost numiţi „popor încăpăţânat” (Ex. 32,9; 33,3.5; 34,9; Deuteronom 9,6.13). Această perversitate şi încăpăţânare s-a dovedit a fi ruina lor.

Nu crezuseră. Aceasta este o afirmaţie interesantă în mijlocul unei discuţii care pare să pună un aşa de mare accent pe comportament. Mulţi susţin că nu se cerea credinţă în religia VT. Este adevărat că acest har era aproape complet absent în experienţa majorităţii, dar aceasta nu era pentru că Dumnezeu a intenţionat să fie aşa. Credinţa era tot aşa de esenţială pentru o adevărată experienţă religioasă în vremurile precreştine ca şiacum. Mulţi nu reuşesc să înţeleagă adevărata legătură dintre credinţă şi fapte. Este imposibil a despărţi credinţa de fapte.

Scopul planului lui Dumnezeu este de a reface pe deplin caracterele oamenilor ca desăvârşirea originală

a lui Adam din Eden. Aceasta poate fi adusă la îndeplinire numai printr-o combinaţie a credinţei cu faptele. Orice religie care pune accentul pe credinţă cu excluderea faptelor, prin aceasta neagă obiectivul credinţei şi oferă oamenilor un surogat de experienţă. Faptele nu pot mântui, dar omul mântuit va face fapte bune.

Se cere timp spre a dezvolta o credinţă matură. Dacă Israel ar fi fost dispus, Dumnezeu i-ar fi putut conduce până pe înălţimile credinţei aflate în timpurile NT. Poporul n-a reuşit pentru că „ei nu au crezut”. „Cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evrei 4,2).

2 Regi 17:15 15. După lucruri de nimic. Când un om leapădă legea şi mustrarea Domnului, el se dovedeşte a nu fi înţelept, ci nebun, pentru că el schimbă comoara cea mai mare pentru lucruri de nimic. Puţin şi-au dat israeliţiiseama de adâncimea nebuniei lor, lepădând pe Dumnezeu şi orânduielile Lui şi umblând pe căile cele rele. Ei au dat la o parte împărăţia lor şi toată perspectiva lor de fericire şi pace pentru o simplă goană după vânt. Căutând lucruri de nimic, ei au ajuns de nimic.

2 Regi 17:16 16. Toate poruncile. Păcatul creşte ca un cancer. Când o persoană începe să nu asculte de una din poruncile Domnului, în curând se va afla aventurându-se mai departe pe căile neascultării. Când israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu, şi au început să slujească idolilor, în curând s-au aflat călcând toate poruncile Domnului. Un profet contemporan a condamnat necredinţa lor. „Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri” (Osea 4,1.2).

Viţei turnaţi. Versetul acesta enumeră diferitele feluri de idolatrie faţă de care Israel a căzut ca pradă. Existau atunci puţini cărora li se aducea închinare în Palestina care să nu fi avut închinători şi printre poporul lui Israel. Despre viţeii de aur ai lui Ieroboam de la Dan şi Betel vezi 1 Regi 12,28-30; despre „boschet”, ebraicul ’ascherah, făcut de Ahab vezi 1 Regi 16,33).

2 Regi 17:17 17. Au trecut prin foc. Acestea erau jertfe în care copiii erau consumaţi de flăcări (vezi Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3). Incriminarea lui Iuda era similară (Ieremia 19,5).

Ghicire. Aceasta consta din felurite tipuri de necromanţie şi vrăjitorie.

S-au vândut. Acei care s-au angajat în aceste practici păcătoase au devenit robi ai puterilor demonice, înapoi la ritualurile oculte şi misterioase. În loc să fie servi ai lui Dumnezeu, ei erau de aici înainte, robi ai lui Satana. Ei au descoperit pe cel rău a nu fi nimic altceva decât un fel de stăpân (1 Regi 21,20).

2 Regi 17:18 18. S-a mâniat foarte tare. Vezi cele despre cap. 13,9.

2 Regi 17:19 19. Şi chiar Iuda. Soarta lui Israel ar fi trebuit să slujească drept avertizare pentru Iuda. Deşi acum cruţat, păcatul naţional al regatului de sud, dacă nu era părăsit, avea să aibă drept rezultat aceeaşi ruină naţională care se abătuse asupra lui Israel.

Rânduite. Obiceiurile introduse de israeliţi şi care au fost urmate de Iuda (vezi 16,3).

2 Regi 17:20 20. Tot neamul. Acesta până la urmă a inclus atât pe Iuda, cât şi pe Israel.

I-a dat în mâinile. Aceasta era o judecată naţională şi nu trebuie să fie confundată cu o sentinţă care să pecetluiască destinele acelora care au alcătuit naţiunea lui Israel, pentru timpul ducerii în robie. Legătura personală a fiecărui cetăţean cu Dumnezeu a rămas aşa cum fusese înainte de venirea judecăţii. Dumnezeu lucrează cu indivizi şi naţiuni în două sfere de raporturi, fiecare în mare măsură, independente una de alta.

Judecata lui Israel a fost pierderea statului lui ca naţiune. Este adevărat că mulţi au suferit personal din cauza catastrofei naţionale, dar evlavia adesea se dezvoltă în condiţii de adversitate, astfel încât la sfârşit ,nenorocirea până la urmă, lucrează spre binele individului. Despre stăpânirea lui Dumnezeu privind soarta naţiunilor, vezi Educ. 173-179; Isaia 10,5-12; Habacuc 1,6-11).

2 Regi 17:21 21. Abătuse pe Israel. Conducătorii aveau o puternică influenţă asupra supuşilor lor. Răutăţile lui Israelau început cu răutăţile primului lor împărat, Ieroboam. Din 2 Cronici 11,13-16 se înţelege că a avut loc persecuţie religioasă publică.

2 Regi 17:22 22. Păcatele lui Ieroboam. Ieroboam a deschis porţile potopului de nelegiuire. Inundaţia a cuprins în cele din urmă naţiunea în ruină totală. Dacă oamenii ar fi avut o puternică experienţă proprie, ei ar fi putut să se opună periculoasei influenţe a împăratului lor (vezi despre v. 8).

2 Regi 17:23 23. A izgonit pe Israel. Pentru împlinirea scopului Lui, Domnul a folosit ca unealtă Asiria (Isaia 10,5-12).

Prin toţi slujitorii Săi. Vezi Osea 1,6; 9,16; Amos 3,11.12; 5,27; Isaia 28,1-4).

A fost dus… departe. A rămas o mică rămăşiţă (vezi 2 Cronici 34,9). Aceasta a încheiat căsătorii mixtecu păgânii, au adoptat umbletele lor şi atât de mult au uitat obiceiurile părinţilor lor, încât poporul lui Iuda a refuzat să-i considere fraţi. După câţiva ani, ei au construit un templu al lor, pe muntele Garizim, unde s-au închinat şi au îndeplinit ritualul lor ca rival celui din templul din Ierusalim. Poporul care a fost dus departe nu s-a mai întors niciodată. Unii din urmaşii lor s-au unit cu rămăşiţa lui Iuda care s-a întors după decretul lui Cir(Ezra 1,1-11). Alţii au încheiat căsătorii mixte cu popoarele unde locuiau, au acceptat religia lor şi umbletele lor şi şi-au pierdut identitatea. Fără îndoială, că unii au rămas credincioşi convingerilor lor religioase, lăsând ca lumina lor să lumineze în ţările unde au fost duşi şi au influenţat acolo pe unii să accepte închinarea numai faţă de adevăratul Dumnezeu.

2 Regi 17:24 24. Din Babilon. Politica asiriană de deportare nu s-a aplicat numai faţă de Israel, ci faţă de toate popoarele supuse. Pe acea vreme, Babilonul era sub stăpânire asiriană, dar naţiunea era într-o stare de nelinişte. Pentru a preveni răscoalele, mulţi babilonieni au fost mutaţi în ţara lui Israel. Sargon raportează suprimarea unei răscoale în Babilon, la începutul domniei lui şi strămutarea a numeroşi din poporul lor în ţara Hatti (Siria şi Palestina). „Împăratul Asiriei”, la care se face referire aici, probabil că este Sargon, care s-a urcat pe tronul Asiriei în 722 î.Hr.

Cuta. Cetatea aceasta a fost identificată ca Tell Ibrâhîm, la nord de Babilon.

Ava. Identificat într-un fel sau altul cu Tell Kafr `Aya, pe râul Orontes, sud-vest de Homs; dar alte locuri au fost sugerate, lăsând locaţia nesigură.

Hamat. O cetate pe Orontes cam la 118 mile (189 km) nord de Damasc şi cam la 28 mile (45 km) nord de modernul Homs. Sargon raportează cucerirea sa (vezi cap. 18,34; 19,13). Hamatul este cunoscut acum ca Hama.

Sefarvaim. În trecut era identificat cu Sippar pe Eufrat, dar acum este considerat de unii a fi cetatea siriană Sibraim „între hotarul Damascului şi hotarul Hamatului” (Ezechiel 47,16). Cu toate acestea, aşezarea nu poate fi în mod sigur identificată.

2 Regi 17:25 25. Lei. Aceste animale erau obişnuite în vremurile antice în Palestina (Judecători 14,5; 1 Samuel. 17,34; 2 Samuel. 23,20; Proverbe 22,13; 26,13). Probabil că s-au rărit în timpul perioadei regatelor, deşi uneori sunt amintiţi (1 Regi 13,24; 20,36). În timpul vremurilor dezorganizate de după căderea Samariei, fără

îndoială că numărul şi îndrăzneala lor au crescut. Leii se mai aflau încă în Palestina şi Siria în timpul evului mediu.

2 Regi 17:26 26. Felul în care să slujească Dumnezeului ţării. Zeii Orientului erau, în cea mai mare parte ,zei locali, fiecare din ei posedând particularităţile lui (vezi 1 Regi 20,23). Oamenii transportaţi în Israel au crezut că ei probabil au ofensat într-un fel pe zeii locali şi că, din această cauză au fost trimişi leii asupra lor, ca o calamitate.

2 Regi 17:27 27. Unul din preoţi. Preotul reîntors probabil că a fost unul de la altarul din Dan sau Betel.

2 Regi 17:28 28. S-a aşezat la Betel. Acesta a fost unde era aşezat unul din sanctuarele naţionale şi a fost probabil unul din preoţii care oficiaseră anterior acolo, cel care s-a întors acum. El a învăţat poporul cu privire la Iehova; cu toate acestea, idolatria a continuat.

2 Regi 17:29 29. Samaritenii. Acesta este singurul loc în VT unde acestui popor îi este dat acest nume.

2 Regi 17:30 30. Sucot-Benot. Unii cred că acesta poate să fi fost Şarpanitu, consoarta zeului babilonian Marduc. Probabil că acesta a fost titlul lui Marduc însuşi.

NerGalateni Renumitul zeu babilonian al războiului şi zeul stăpân al Cut-ului.

Asima. O zeiţă din Siria. Tartac şi Asima reprezintă o binecunoscută pereche de zeiţe din mitologia siriană. Aşim pare să fi fost unul dintre zeii la care s-au închinat iudeii din Elefantina în secolul V î.Hr.

2 Regi 17:31 31. Nibhaz. Probabil că acesta este un idol la care se închinau aviţii, dar identitatea lui nu este cunoscută sigur. El a fost identificat de către unii, cu divinitatea elamită Ibna-Haza, de către alţii cu Nabaz, domnul întunericului.

Tartac. O binecunoscută zeiţă sisiană. În afară de Siria, ei i se aducea închinarea la Aşehelon, unde ea avea un altar renumit.

Îşi ardeau copiii în foc. Asemenea cu închinarea locală la Moloh.

Adramelec. Un zeu căruia i se aducea închinare în Mesopotamia de nord-vest, sub numele de Adad-milchi, „Hadad este rege”, o formă a zeului sirian Hadad.

Anamelec. În mod literal, „Anu este rege”. Anu era renumitul zeu al cerului din Mesopotamia antică.

2 Regi 17:32 32. Se temeau de Domnul. Mai înainte (v. 25), „ei nu se temeau de Domnul”. Influenţa preotului din Betel n-a făcut din aceşti oameni adevăraţi închinători ai Dumnezeului cerurilor. Ideea este că oamenii alături de închinarea adusă zeilor lor, acordau o oarecare recunoaştere şi Dumnezeului naţional al lui Israel.

Luaţi din tot poporul. Ei şi-au făcut preoţi din toate clasele poporului, dând puţină atenţie calităţilor care trebuiau să caracterizeze pe bărbaţii consacraţi serviciului religios.

2 Regi 17:34 34. Nu se închină Domnului. Această afirmaţie nu contrazice afirmaţia din v. 33. Versetul acela afirmă că închinarea lui Iehova era amestecată cu închinarea multor altor zei şi zeiţe. Versetul acesta accentuează că aceasta nu era în nici un caz o recunoaştere adevărată a Domnului. Dacă ar fi fost, ar fi avut loc o cercetare a

legilor Lui şi un efort de a se conforma lor. Nici un om nu poate sluji şi lui Dumnezeu şi idolilor. Nu există decât un singur Dumnezeu adevărat, şi acei care într-un fel recunosc şi alte zeităţi nu se tem cu adevărat de Domnul.

De legile şi rânduielile lor. Noua închinare amestecată din Samaria nu putea şi nici n-a recunoscut rânduielile date de Domnul poporului Său. Legea Domnului şi rânduielile legii mozaice erau în mare măsură neglijate. Israeliţii care rămăseseră în ţară s-au amestecat cu noii colonişti şi s-au unit cu ei în închinarea lor (vezi 2 Regi 23,19; 2 Cron. 34,3-7.33; Ioan 4,22).

2 Regi 17:35 35. Legământ. Vezi Exod 19,5.6.

Să nu vă temeţi de alţi dumnezei. Temelia legământului pe care El l-a făcut cu poporul Său a fost Legea Celor Zece Porunci a lui Dumnezeu (Exod 20,1-17; 34,27.28): primele două porunci ale legii au oprit recunoaşterea altor zei şi închinarea la idoli (Exod 20,3-5).

2 Regi 17:36 36. V-a scos. Compară cu preambulul legii celor zece porunci date la Sinai (Exod 20,2).

2 Regi 17:37 37. Pe care vi le-a scris. Scrise aşa fel, încât cerinţele divine să nu poată fi greşit înţelese (vezi Exod 24,3.4).

2 Regi 17:40 40. Obiceiurile lor de la început. Aproape imediat după ce Dumnezeu făcuse legământul Său cu Israel şi poporul promisese să fie ascultător (Exod. 24,3.7), ei au dat pe faţă tendinţa lor capricioasă prin închinarea la viţelul de aur (Exod. 32,8).

2 Regi 17:41 41. Până în ziua de azi. Din aceste cuvinte reiese ,în mod evident că scriitorul acestor cuvinte n-a fost un contemporan al evenimentelor pe care le descrie, dar că el a trăit la câtva timp după, probabil după nimicirea regatului lui Iuda (vezi 716 orig.). Papirusul de pe Elefantina (vezi vol. 1, pag. 108) mărturiseşte despre faptul că, în zilele lui Ezra şi Neemia, „iudeii” precum i-au numit scriitorii acestor papirusuri, aveau o religie în care se închinau unui număr de zeităţi alături de Iehova. Iudeii aceştia s-au aşezat în Egipt, dar ţineau legătura cu marele preot de la Ierusalim şi fiii lui Sanbalat, guvernatorul Samariei.

Astfel se încheie istoria lui Israel – un popor care ar fi trebuit să fie o „comoară deosebită” pentru Domnul „dintre toate popoarele” (Exod. 19,5). Niciodată nu a pornit un popor cu o făgăduinţă mai mare, niciodată nu a existat un popor de o mai mare ticăloşie. Israel a descoperit prin experienţa sa tristă că „dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor” (Proverbe 14,34).

Puţin se cunoaşte despre seminţiile nordice după ducerea lor în robie. Probabil că mulţi s-au amestecat cu popoarele în mijlocul cărora au locuit şi şi-au pierdut identitatea. Alţii au continuat să se închine lui Iehova şi s-au unit cu iudeii din robia babiloniană (vezi Ieremia 4,20.33). Unii s-au întors cu exilaţii din Iuda sub Zorobabel şi Ezra (Ezra 8,35; 1 Cronici. 9,3). În timpul NT, iudeii şi prozeliţii lor se aflau în Media, Parţia, Elam, Capodochia, Frigia, Egipt, Libia, Cirene, Creta, Arabia, şi peste tot în Orient (Fapte 2,9-11). Câţi din aceştia au fost urmaşii israeliţilor luaţi captivi de Asiria, nu este cunoscut.


1 PK, p. 287 7, 11, 14 – 16 PK , p.291; 20, 23 PK, p. 292

2 Regi 18:1 1. Ezechia. De aici înainte, regii ale căror rapoarte vor apărea, sunt regii lui Iuda. Când a venit la tron Ezechia – probabil coregent cu tatăl său Ahaz, (vezi pp. 86, 150 orig.) – Israel era aproape de încheierea tragicii lui istorii. Iuda a continuat încă aproape timp de un secol şi jumătate. Umblând pe căile naţiunilor din

jurul lor poporul a căzut pradă pentru acele naţiuni. Ahaz, înaintaşul lui Ezechia, a mers departe spre a coborî pe Iuda la acelaşi nivel ca pe Israel. Închinarea la zeii păgâni era încurajată, templul Domnului era consacrat închinării la idoli şi Asiriei i se plătea bir. Ezechia a făcut o schimbare completă în regimul politic şi religios al tatălui său. Templul a fost curăţat, închinarea la dumnezeii falşi nimicită, supunerea faţă de Asiria după un timp abandonată şi naţiunea a fost adusă mai aproape de dreptatea lui Dumnezeu.

2 Regi 18:2 2. Douăzeci şi nouă de ani. Despre cronologia lui Ezechia vezi pp. 86, 150, 160 în orig.

2 Regi 18:3 3. Ce este plăcut. Trei din capitolele care mai rămân din cartea Regilor sunt consacrate domniei lui Ezechia. Ezechia a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, chiar dacă, spre a face aceasta a fost nevoie de curaj. El a trebuit să meargă contra curentului vremii, şi a întâmpinat opoziţie înăuntrul ţării sale şi în afara ei. Dar, încurajat de profetul Isaia, el a stat fără frică pentru principii şi a introdus o reformă religioasă care a contribuit mult ca poporul lui Iuda să se întoarcă la căile părinţilor lor şi să le dea stabilitate şi putere în mijlocul naţiunilor.

2 Regi 18:4 4. A îndepărtat înălţimile. Până în acest timp înălţimile n-au fost întru totul îndepărtate de când Iuda a luat fiinţă ca naţiune. Ezechia a văzut ce a adus neascultarea pentru Israel, şi era hotărât ca naţiunea lui să nu sufere o soartă asemănătoare. El iubea pe Dumnezeu şi era hotărât să facă tot ce-i sta în putere spre a curţi ţara de orice formă de idolatrie. Înălţimile, cu toate că erau oprite de lege, au fost folosite de mulţi din popor ca centre favorite de închinare (1 Regi 3,2; 14,23; 22,43; 2 Regi 12,3; 14,4; 15,4.35). până pe vremea lui Ezechia ele au fost tolerate de împăraţii lui Iuda şi fără îndoială că, pe timpul acesta, ele au fost acceptate ca oparte înrădăcinată a religiei naţionale.

A sfărâmat stâlpii idolatri. Măsurile acestea au fost luate după curăţirea templului şi păzirea Paştelor în primul an al domniei lui Ezechia (2 Cronici 29,3.17; 30m1.15; 31,1).

Şarpele de aramă. Vezi Numeri 21,6-9. acesta este prima referire la acest şarpe ,după vremea lui Moise. Unii cred că acesta a fost păstrat în cortul întâlnirii atâta timp cât acesta a existat şi a fost transferat la templu pe timpul lui Solomon, dar despre aceasta nu există nici o dovadă. Pe vremea aceasta, totuşi el era privit ca o relicvă sacră, şi se credea că el posedă virtute în el însuşi. Arzând tămâie înaintea lui, poporul dădea acestui şarpe de aramă veneraţia care trebuia să fie acordată numai lui Dumnezeu.

El l-a numit. Una din ediţiile LXX-ei, precum Siriaca Targumurile redau: „ei l-au numit”.

Nehuştan. Probabil „dumnezeu de bronz”, de la aceeaşi rădăcină ca şi ebraicul „nechasheth, „bronz. Alţii derivă pe Nehustan din nachas, „şarpe”.

2 Regi 18:5 5. În Domnul. Nu în puterea militară ca naţiunile din jur.

N-a fost nici unul ca el. Afirmaţia aceasta, probabil că a fost făcută după încheierea istoriei lui Iuda. Aceasta nu contrazice ceea ce este spus despre Iosia în cap. 23,25 unde credincioşia lui faţă de Legea lui Moise este lăudată în mod deosebit. Caracteristica principală a lui Ezechia a fost încrederea lui în Dumnezeu.

2 Regi 18:6 6. Nu s-a abătut. Mulţi regi care au pornit bine, s-au îndepărtat de Dumnezeu în timpul domniei lor, de exemplu Solomon (1 Regi 1,1-11), Ioas (2 Cronici 24,17-25) şi Amaţia (2 Cronici 25,14-16). Şi Ezechia a căzut în greşeală (cap. 20,12-19). Dar el niciodată nu a părăsit pe Domnul, şi a făcut tot ce a putut spre a se îndrepta.

2 Regi 18:7 7. A izbutit. Această prosperitate materială este prezentată în 2 Cronici 32,23.27-30).

S-a răsculat. Ahaz acceptase suveranitatea Asiriei şi a plătit tribut, pe care acum Ezechia a refuzat să-l mai plătească.

2 Regi 18:8 8. A bătut pe filisteni. Aceasta a constituit revoltă împotriva Asiriei, pentru că Sargon bătuse Filistia până la hotarele Egiptului şi capturase pe Hanunu, regele din Gaza. În felul acesta, Filistia era sub stăpânirea asiriană. Sargon a pretins că, în cel de al 11-lea an al lui, el a detronat pe Azuru din Aşdod, şi el menţionează despre încasare de tribut de la Filistia, Iuda, Edom şi Moab.

2 Regi 18:9 9. Salmanasar. Al cincilea domnitor asirian cu acest nume. El a domnit de la 727-722 î.Hr.

Împotriva Samariei. Versetele 9-12 constituie o repetare a raportului despre căderea Samariei dat deja în cap. 17,5-23. Căderea Samariei este datată aici, atât în anii lui Ezechia, cât şi în a lui Osea, şi istorisirea este repetată pentru a face legătura ei cu Ezechia.

2 Regi 18:10 10. Trei ani. Acesta este o bună demonstrare a obişnuitului obicei antic de calculare inclusivă. De la anii patru la şase a lui Ezechia, astăzi noi calculăm un interval de doi ani, dar cei din vechime au calculat anii patru, cinci şi şase ca trei ani (vezi pag. 36 orig.).

A fost luată („ei au luat-o, în engl.). Pluralul „ei” prezintă interes. El se poate referi la asirieni, în general, dar aceasta este puţin probabil, pentru că versetul anterior vorbeşte despre Salmanasar ca venind împotriva Samariei şi a împresurat-o. S-a sugerat că „ei” de aici probabil că se referă la Salmanasar şi la cineva asociat cu el. Acesta se poate că a fost Sargon, generalul şi succesorul la tron al lui Salmanasar (vezi cele despre cap. 17,6).

2 Regi 18:11 11. La Halah. Această afirmaţie este tot o repetate luată din cap. 17,6 din raportul de mai înainte despre căderea Samariei.

2 Regi 18:12 12. N-ascultaseră. Un scurt rezumat al raportului mai extins despre neascultarea la Israel se află în cap. cap. 17,7-23.

2 Regi 18:13 13. Al patrusprezecelea an. Aceasta este prima din renumitele campanii ale lui Sanherib împotriva lui Ezechia. Naraţiunea decurge de la capitolele 18,13 la 19,37. Acelaşi raport practic în limbaj identic, se află în capitolele al 36-lea şi 37-lea din Isaia. Aceasta ar sugera că autorul acestei părţi din 2 Regi a fost Isaia. Istorisirea oarecum prescurtată din 2 Cronici. 32,1-22 dă amănunte despre pregătirile de război ale lui Ezechia.

Comentatorii sunt în dezacord dacă istorisirea descrie una sau două campanii. Majoritatea comentatorilor moderni susţin că raportul descrie o campanie şi că toate evenimentele aparţin anului al 14-lea al lui Ezechia, 701 î.e.n. Alţii susţin că darea de seamă amestecă rapoartele a două campanii asiriene, prima în la 14-lea an al domniei lui Ezechia, în care au fost luate cetăţile întărite ale lui Iuda, iar a doua, târziu în timpul domniei lui Ezechia când o mare parte a oştirii asiriene a fost nimicită (cap. 19,35). În favoarea primei păreri se află faptul că se pare că nu există o interpretare naturală a naraţiunii biblice. Ba mai mult, izvoarele asiriene descriu o campanie a lui Sanherib în general datată în anul 701 î.e.n., dar nu fac nici o menţiune pozitivă despre o campanie de mai târziu, împotriva lui Iuda, deşi rapoartele pot fi incomplete, sau poate că acestea au omis în mod intenţionat din analele lui Sanherib un raport despre înfrângerea lui. Cât priveşte campania din 701, Sanherib pretinde că el a închis pe Ezechia „ca pe o pasăre în colivie”, o descriere care se potriveşte în mod egal unei campanii care invadează cetăţi întărite din Iuda, cât şi uneia mai hotărâte care ameninţa Ierusalimul.

Pregătirile extensive ale lui Ezechia (vezi 2 Cronici 32,2-6) sugerează un interval considerabil între cele

două campanii; precum şi faptul că istorisirea biblică pare să arate că moartea lui Sanherib a avut loc la scurt timp după întoarcerea lui de la încercarea nereuşită împotriva Ierusalimului. Dacă a fost numai acea campanie din 701 î.e.n., asasinarea lui ar veni cam la 20 de ani după întoarcerea lui. Ba mai mult, recent au fost descoperite inscripţii în care Tirhaca (cap. 19,9) îşi dă vârsta de 20 de ani pe vremea când el a devenit coregent cu fratele său, în 690 î.e.n. Aceasta ar face imposibil ca el să fi luat parte la evenimentele descrise dacă ele au avut loc în 701 î.e.n. Mai înainte s-a susţinut că deşi el n-a devenit rege al Egiptului până cam la 690 î.Hr., se putea fi fost un general al oştirii. Dacă afirmaţiile lui Tirhaca cu privire la vârsta lui sunt corecte, singura cale de a sincroniza afirmaţia din cap. 19,9 cu contextul acesteia este a presupune o a doua campanie spre sfârşitul domniei lui Ezechia (vezi PK 339). Evident că cetăţile întărite a fost luate şi tribut plătit în primacampanie, iar Ierusalimul salvat prin intervenţie divină în cea de a doua.

Este fără importanţă că părerile diferă în ceea ce priveşte unde vine despărţirea în naraţiune, care a fost scrisă spre a arăta atotputernica purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru acei care Îl caută, mai degrabă decât aprocura o schiţă cronologică.

Cetăţilor întărite. Sanherib pretinde capturarea a 46 de cetăţi din ziduri din Iuda.

Vezi o hartă a invaziei lui Sanherib

2 Regi 18:14 14. Lachis. În raportul despre a treia campanie a lui, „împotriva ţării hitite”, Sanherib aminteşte ca venind mai întâi împotriva Sidonului şi apoi împotriva cetăţilor Filistiei. Apoi s-a întors înăuntru ţării, spre Lachiş. Lachiş se afla la vrei 19,25 mile (30,8 km) sud-est de Aschelon şi la vreo 27 mile (43,2 km) sud-vest de Ierusalim. Acest asediu asupra Lachişului este descris pe un relief asirian (vezi placa de la p. 64 orig.).

Am greşit. În această fază, Ezechia, cuprins de groază, a capitulat dar n-a predat Ierusalimul. El s-a gândit să-l cumpere pe Sanherib, plătindu-i o răscumpărare valoroasă.

Trei sute de talanţi. Sanherib a pretins plata a „treizeci de talanţi de aur şi trei sute de talanţi de argint” împreună cu o mare comoară de pietre preţioase, canapele de fildeş, lemne de valoare şi „tot felul de comori valoroase”.

2 Regi 18:15 15. În casa Domnului. Prin capitularea lui Ezechia faţă de Sanherib, din nefericire templul a trebuit să sufere.

2 Regi 18:16 16. A luat… aurul. Numai cu puţin timp mai înainte, Ahaz a jefuit templul de comorile lui când a cumpărat ocrotirea lui Tiglat Pileser (cap. 16,8). De aceea, Ezechia a fost obligat să recurgă la măsuri extreme spre a aduna suma cerută de Sanherib.

2 Regi 18:17 17. Tartan. Acesta este titlul generalului-şef al oştirilor asiriene. Sargon a trimis pe tartarul lui cu oştirile asiriene să lupte împotriva Aşdodului (vezi Isaia 20,1). În asiriană, cuvântul redat aici ca „Tartan” esteturtânn sau tartânu.

Rab-Saris. Acesta era titlul unui slujbaş superior de la curtea asiriană, probabil, eunucul-şef. Rabsarisul lui Nebucadneţar era prezent la Ierusalim când cetatea a căzut în mâinile babilonienilor (Ieremia 39,3.13): titlul a fost găsit într-o veche inscripţie arameică.

Rabşache. Rabşache era un alt slujbaş de seamă asirian, paharnicul-şef. În acest caz, el a fost purtătorulde cuvânt pentru trimişii asirieni (vezi versetele 19, 26-28). Numai el este amintit ca întorcându-se la Sanherib(cap. 19,8). În textele asiriene acest titlu oficial apare ca rab’şaqu.

Iazului de sus. Există o oarecare nesiguranţă cât priveşte poziţia acestui iaz. Unii cred că el era la sud de oraş, aproape de valea Ghedron, iar alţii cred că el era la nord. Cu câţiva ani mai înainte, Isaia şi fiul lui,

Şear-Iaşub, s-au întâlnit cu Ahaz la acest iaz (Isaia 7,3) care se pare că a existat înainte de vremea lui Ezechia şi apeductul pe care l-a construit el (vezi p. 87 orig.).

2 Regi 18:18 18. Eliachim. Eliachim fusese înălţat la această poziţie importantă după degradarea lui Şebna, ca împlinire a prezicerii lui Isaia (Isaia 22,20-24). Totuşi unii socotesc că Şebna din Isaia 22 nu a fost persoana numită aici aşa.

Şebna. Vezi Isaia 22,15-19.

Ioah. Despre acest bărbat nu mai există nici un alt raport. Scribul, sau „arhivarul”,era unul din înalţii slujbaşi ai regatului, care redacta edictele regelui, purta grija corespondenţei lui şi probabil că avea sarcina pungii regale (vezi cap. 12,10).

2 Regi 18:19 19. Rabşache le-a zis. De ce a ţinut Rabşache cuvântarea nu este descoperit. Se poate ca el să fi fost reprezentantul personal al regelui, ca paharnic-şef, el poate că a fost un fel de maestru de ceremonii la curtea Asiriei, unul care putea vorbi curgător în alte limbi pe lângă cea asiriană.

Marele împărat. Acesta este un titlul favorit al regilor asirieni. Sanherib se numeşte pe sine: „Sanherib, marele împărat, puternicul împărat, împăratul universului, împăratul Asiriei”.

Ce este încrederea aceasta? Ezechia şi-a pus încrederea în Dumnezeu (2 Cronici. 32,7.8), şi aceasta eraîncrederea la care s-au referit acum trimişii asirieni (2 Cronici. 32,10.11).

2 Regi 18:20 20. Pentru război trebuie putere. Ezechia a făcut mari pregătiri împotriva atacului asirian, întemeind o oştire, întărind zidurile Ierusalimului, pregătind arme defensive şi ofensive, şi făcând tot ce a stat în puterea luispre a fi gata când vor veni asirienii (2 Cronici 32,2-6).

2 Regi 18:21 21. Trestia aceea frântă. O descriere sugestivă a Egiptului. Trestia care creşte la Nil simboliza potrivit ţara în care creştea ea. Aparent puternică şi sigură, ea era întru totul nevrednică de încredere. Dacă un om a încercat să se sprijine pe ea, aceasta ar fi rănit mâna celui care a apucat-o. Osea s-a întors spre Egipt după ajutor şi drept rezultat şi-a pierdut regatul (cap. 4 – 6). Criza prezentă din Iuda a venit în timpul celei de a 25-a dinastie din Egipt, când Egiptul era răscolit de disensiune internă şi sortit să cadă ca pradă pentru Asiria. Cu toate acestea, sub o linie de regi etiopieni, Egiptul încerca încă să se menţionă împotriva puterii asiriene.

2 Regi 18:22 22. În Domnul. Vezi 2 Cronici 32,11.

Le-a îndepărtat. Fără îndoială, Sanherib a auzit despre reformele lui Ezechia, cum au fost îndepărtate înălţimile şi altarele locale nimicite (cap. 18,4). Mulţi din popor sacrificau pentru Iehova la aceste locuri neautorizate de închinare şi probabil că au fost ofensaţi de amestecul lui Ezechia în practicile lor. Acum Rabşache încerca să apeleze la popor împotriva regelui şi se poate ca el să fi considerat că Ezechia a dovedit în realitate neplăcere pentru Dumnezeu în eforturile lui de a nimici altarele locale populare.

2 Regi 18:23 23. Două mii de cai. Trimisul asirian încerca să-şi bată joc de lipsa de putere militară a lui Iuda. Asirienii veniseră cu o mare forţă militară de cavalerie şi două mii de cai aveau să însemne nimic pentru ei. Ei i-ar fi dat lui Iuda, dacă Iuda putea să facă rost de acel număr de călăreţi instruiţi.

2 Regi 18:24 24. O căpetenie. Din nou asirianul înjosea pur şi simplu Iuda pentru slăbiciunea lui militară. El şi-a bătut joc de popor, care nu avea puterea să respingă pe o singură căpetenie a oştirii asiriene, pe una dintre cele mai slabe din multele campanii pe care le aveau asirienii pe câmpul de luptă.

În Egipt. Rabşache a dispreţuit slăbiciunea lui Iuda şi nebunia de a-şi pune încrederea în atât de slaba putere a Egiptului.

2 Regi 18:25 25. Domnul mi-a zis. Aceasta este o declaraţie remarcabilă din partea unui asirian. A auzit el, oare, de soliile lui Isaia prin care el a profetizat că Domnul avea să folosească Asiria spre a aduce judecăţi asupra lui Israel şi Iuda (vezi Isaia 7,17-24; 10,5-12)? În orice caz, el a dorit să lase impresia că rezistenţa împotriva Asiriei era zadarnică, că lui i s-a dat o sarcină divină să aducă nimicirea asupra lui Iuda iar condamnarea regatului de sud era inevitabilă.

2 Regi 18:26 26. În limba arameică. Această declaraţie dovedeşte că limba siriană, sau arameica era deja în uz, cel puţin într-o oarecare măsură, atât în Asiria, cât şi printre evrei. Materiale contemporane arată că arameica începea acum să fie limba diplomatică şi comercială pe tot cuprinsul Asiei de vest. Printre evrei însă, ea nu eraîncă obişnuită, pentru că oamenii de rând nu erau în stare să o înţeleagă. După exilul babilonian, limba arameică a luat, în mod gradat, locul limbi evreieşti printre evrei.

În limba iudaică. În afară de această naraţiune cu paralele ei din 2 Cronici. 32 şi Isaia 36, expresia se mai întâlneşte numai în Neemia 13,24. Cuvântul „iudeu” apare mai întâi în 2 Regi 16,6, dar în cărţile biblice de mai târziu numele devine obişnuit, în conformitate cu folosirea contemporană asiriană, poporul din regatul de sud al lui Iuda era deja cunoscut ca Yehudim sau Iudei şi limba lor ca iudaică.

De pe zid. Negocierea avea loc în auzul soldaţilor şi poate al altora de pe zid, şi cuvintele trimişilor asirieni puteau fi duse în tot cuprinsul oraşului.

2 Regi 18:27 27. Acestor oameni care stau pe zid. Cuvintele erau adresate poporului Ierusalimului, nu numai regelui.Rabşache încerca să bage groază în inimile poporului şi să aducă o astfel de presiune a sentimentului popular, împotriva lui Ezechia, încât să fie forţat să renunţe la politica lui de rezistenţă.

Să-şi mănânce. Prin aceste cuvinte, Rabşache a ameninţat pe iudei cu îngrozitoarele urmări ale rezistenţei. Dacă asediul continua, poporul avea să fie adus în aşa strâmtorări, încât aveau să fie forţaţi să-şi potolească foamea şi setea lor cu cea mai nenaturală hrană (vezi 2 Regi 6,26-29; 2 Cronici. 32,10).

2 Regi 18:28 28. În limba iudaică. Cerând lui Rabşache să nu vorbească într-o limbă pe care avea s-o înţeleagă poporul, trimişii iudei au descoperit una din slăbiciunile lor şi asirianul a profitat de aceasta cât a putut. Acum cuvintele lui erau pentru popor, nu pentru rege.

2 Regi 18:29 29. Să nu vă înşele. Rabşache se prezenta acum pe sine ca prieten al poporului din Iuda, încercând să transmită impresia că Ezechia avea în inimă propriile lui interese, nu acela ale poporului, şi că, prin politica luide înşelăciune el avea să aducă asupra lor o soartă groaznică.

Din mâna mea. Un număr de manuscrise ebraice şi multe din traduceri redau, „mâna mea”. Pasajul corespunzător din Isaia 36,14 omite această expresie.

2 Regi 18:30 30. Să nu vă facă Ezechia. Se pare că asirienii cunoşteau hotărârea fermă în Domnul a lui Ezechia precum şi încercările lui de a face ca poporul să-şi pună încrederea în Dumnezeu. De la început, Ezechia a încurajat pe poporul lui să fie tare (vezi 2 Cronici. 32,7.8).

2 Regi 18:31 31. N-ascultaţi. Aceasta era în realitate o invitaţie către poporul lui Iuda de a repudia pe regele lor şi dea lua situaţia în propriile lor mâini.

Faceţi pace. Invitaţia era pentru poporul lui Iuda de a face pacea cu Sanherib şi să-l primească pe el ca rege şi prieten al lor.

Via lui. Expresia comunică ideea de pace şi prosperitate, asemenea aceleia de care poporul s-a bucurat sub Solomon (2 Regi 4,24.25) şi că va fi tot aşa, dacă aveau să accepte condiţiile legământului (vezi 4,3.4; Zaharia 3,10).

2 Regi 18:32 32. Ca a voastră. Cruda politică de deportare a Asiriei a fost prezentă aici, înaintea poporului lui Iuda, într-o lumină cât se poate de favorabilă. Ei aveau să fie deportaţi, dar într-o ţară unde viaţa avea să fie tot aşa de fericită şi prosperă ca şi în patria lor. Într-o anumită măsură această afirmaţie era adevărată, pentru că mulţi dintre cei exilaţi care au fost duşi în ţări străine s-au simţit aşa de mulţumiţi în noul lor mediu, încât nu au mai fost gata să se întoarcă, atunci când ocazia le-a fost oferită.

2 Regi 18:33 33. Oare dumnezeii neamurilor. Asirienii aveau un bun motiv să se fălească astfel. Ei s-au dus peste tot după câte se pare, cu un succes neîntrecut. Se părea că nici un fel de dumnezei nu au fost în stare să elibereze ţările lor din puterea asiriană. Se părea că Aşur era cel mai puternic dumnezeu dintre toţi. Nici chiar Dumnezeul evreilor nu părea să fie mai puternic pentru Aşur, pentru că Samara şi-a primit soarta şi Iuda s-a aflat timp de ani de zile sub puterea asiriană. Puţin au înţeles asirienii că neascultarea faţă de Iehova a fost aceea care a înjosit pe Israel, şi că succesele asiriene fuseseră îngăduite chiar de către acel Dumnezeu împotriva căruia ei se mândreau acum.

2 Regi 18:34 34. Hamatului. Oraşele enumerate aici sunt toate localităţi care căzuseră de curând în faţa puterii asiriene. Hamatul era pe Orontes, cam la 200 km nord de Damasc. Sargon aminteşte des cetatea ca fiind supusă lui şi vorbeşte despre deportările poporului lui. Colonişti din Hamat au fost plasaţi în Samaria (2 Regi 17,24) şi exilaţii evrei se pare că au fost plasaţi în Hamat (Isaia 11,11).

Arpad. Un oraş important în Siria nordică, la vreo 20 km nord de Alepa. În 754, 742, 741 şi 740 campania asiriană a anului era împotriva Arpadului. În 743 oraşul pare să fi fost cartierul general al lui Tiglat Pileser, pentru că în acel an oştile asiriene erau în Arpad. În 720 Arpadul a fost lovit din nou de Sargon. Acum Arpadul este cunoscut ca Teel Erfâd.

Sefarvaim. Unul dintre oraşele ai cărui locuitori au fost plasaţi de Sargon în Samaria (vezi cap. 17,24).

Ylena. Aşezarea acestui oraş nu este cunoscută în mod sigur. Unii l-au identificat cu Anah de pe Eufrat, dar alţii cred a fi în nordul Siriei, după cum sunt celelalte oraşe amintite în acest text.

Iva. Probabil spre a fi identificat cu Tell Kefr’Ayă de pe Orontes, sud-vest de Homs (vezi cap. 17,24).

Au izbăvit ei Samaria? Acesta pare să fi fost argumentul suprem pentru că oamenii din Samaria erau totevrei, şi pretindeau, cel puţin într-o oarecare măsură, să se închine la acelaşi Dumnezeu.

2 Regi 18:35 35. Dintre toţi dumnezeii. Localităţile numite mai înainte erau printre vecinii nordici ai Iudeii. Dar cuceririle asiriene s-au extins de-a lungul ţărilor Asirei vestice. Sanherib a pretins că puterea lui şi a dumnezeului lui este mai mare decât a tuturor dumnezeilor lumii întregi, neexcluzând nici pe Dumnezeul lui Iuda.

2 Regi 18:36 36. Poporul a tăcut. Sunt vremuri când tăcerea este de aur. Nimic din orice ar fi putut spune în acest timp poporul lui Iuda, n-ar fi făcut nici o impresie asupra trimişilor asirieni. Dumnezeu Însuşi avea să se îngrijească de răspunsul de care era nevoie.

Împăratul dăduse porunca. Rabşache a sperat să audă vreun cuvânt de revoltă spre a fi urmat de o răscoală populară, dar în loc de aceasta, poporul din Iuda a dat ascultare regelui lor.

2 Regi 18:37 37. Cu hainele sfâşiate. Evreii îşi rupeau hainele în timp de jelire (Iov 1,20), precum şi la mare lovitură sau tristeţe (Geneza 37,29; 1 Samuel. 14,12; 2 Samuel. 13,19; 15,32; 2 Cronici. 34,27; Ezra 9,3; Ieremia 36,24).


1 – 5 PK 288, 331 6, 7 PK 677; 3T 573 12 PK 292 17 – 37 PK 349-354

5 – 7 PK 339 9 – 11 PK291, 305, 351 13 – 16 PK 305, 339 19, 20 PK 352

2 Regi 19:1 1. Şi-a sfâşiat hainele. Aşa şi-a exprimat Ezechia suferinţa la perspectivele unui asediu teribil care înfrunta Ierusalimul. În orice clipă, Ierusalimul se putea aştepta să suporte atacul asirian. Cuvintele trimişilor lui Sanherib nu erau ameninţări fără rost. Reliefuri din palatele de la Ninive şi Chorsabad, descoperă cruzimileteribile ale Asiriei împotriva aşezărilor luate prin asediu. Orori de nedescris se aflau în faţă dacă asediul Ierusalimului urma să înceapă serios. În durerea lui adâncă, regele s-a îmbrăcat în sac şi s-a dus la templu sprea prezenta cauza înaintea Domnului.

2 Regi 19:2 2. Preoţii. Ezechia a trimis pe emisarii lui îmbrăcaţi în veşminte de jale, la Isaia astfel ca şi profetul să sepoată uni cu el în mijlocire serioasă înaintea Domnului. După 2 Cronici 32,20, atât regele, cât şi profetul s-au rugat cu toată seriozitatea înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este prima referire din (cartea n.n.) Regi la profetulIsaia, a cărui vedenie de la Dumnezeu a venit în anul în care a murit regele Ozia (Isaia 6,1). Lucrarea acestui puternic profet a fost continuată de-a lungul domniilor lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia (Isaia 1,1). Aşa că Isaia avusese o lungă perioadă de slujire înainte de a fi prezentat în raportul regilor. Rapoartele istorice păstrate în Regi sunt de obicei scurte şi multe subiecte sunt omise. Cărţi ca Isaia, Ieremia şi Ezechiel descoperă multe amănunte de mare interes şi importanţă, care nu se află în cartea Regilor.

2 Regi 19:3 3. Zi de necaz. De mulţi ani, Isaia prezisese un timp ca acesta. Aceasta a fost una din cele mai mari crize pe care Iuda să le fi înfruntat vreodată şi, fără intervenţie divină, situaţia putea foarte bine să aducă naţiunea la nimicirea ei finală.

Nu este putere pentru naştere. O remarcabilă figură de vorbire care accentuează teribila strâmtorare. Mare parte din Iuda căzuse deja înaintea puterii asiriene, şi acum invadatorii ameninţau capitala.

2 Regi 19:4 4. Dumnezeul tău a auzit. Trimisul asirian a reproşat şi înjosit pe marele Dumnezeu al cerului, punându-L pe aceeaşi treaptă cu dumnezeii neamurilor din jur. Era vorba de onoarea lui Dumnezeu şi, de dragul Numelui Lui, era de aşteptat să intervină în favoarea lui Iuda.

Dumnezeul cel viu. Pentru alte exemple ale acestui titlu, vezi de pildă Deuteronom 5,26; Iosua 3,10; 1 Samuel. 17,26; Psalmul. 42,2; 84,2; Ieremia 10,10; 23,36; Daniel 6,26; Osea 1,10. Expresia arată pe Iehova ca Unul în care viaţa este originală, neîmprumutată şi nederivată.

Care au mai rămas. Israel pierise, cea mai mare parte din Iuda pierise. Ultima rămăşiţă din Ierusalim se afla în pericol de a fi repede curăţată.

2 Regi 19:6 6. Nu te speria. Numai cu puţin timp mai înainte, Ezechia a sfătuit pe poporul lui chiar cu aceleaşi cuvinte (2 Cronici 32,7). Acum acelaşi sfat vine la el de la Dumnezeu. Tendinţa omenească este a se teme în timp de criză, dar Domnul, în îndurarea Lui, trimite solii de încurajare (vezi Numeri 14,9; Iosua 1,6.7.9.18;

Isaia 43,1.5; Luca 12,32).

2 Regi 19:7 7. Trimite un suflu (în engl.). În mod literal, „voi pune în el un duh”. Sensul acestui pasaj nu este clar. Poate că vrea să transmită ideea că Dumnezeu va pune în Sanherib un duh de teamă şi de frică, un impuls careavea să-l abată de la gândurile lui de cucerire, şi-l va trimite acasă în totală teroare şi groază. Poate că prezicerea este intenţionat vagă, Domnul se poate ca nu a dorit ca, de data aceasta, să descopere amănunte.

Să cadă ucis de sabie. Vezi cele de la v. 37.

2 Regi 19:8 8. Libna. Probabil că este identificată cu Tell-eş-Şâfi, o aşezare la vreo 15 km nord de Lachiş şi la 36 km sud-vest de Ierusalim.

2 Regi 19:9 9. Tirhaca, împăratul Etiopiei. Tirhaca, ortografiat uneori Taharca, a ajuns rege al Egiptului cam prin anul 690 î.e.n. El era un etiopian (nubian) care a ocupat tronul cu fratele său Şabataca, care a stăpânit Egiptulcam de la 700 la 684. După moartea lui Şabataca, Tirhaca a domnit singur până în 664. El a aparţinut dinastiei a 25-a, când Egiptul a fost stăpânit de o serie de regi etiopieni. Cu privire la sincronismul lui Tirhaca cu campania împotriva Ierusalimului, vezi cele despre cap. 18,19.

A trimis soli. Sanherib a sperat să realizeze capitularea lui Ezechia înainte ca egiptenii să atace.

2 Regi 19:10 10. Să nu te înşele. Solia precedentă a fost pentru popor, ca Ezechia să nu-i înşele (cap. 18,29). Dar poporul nu a răspuns. Acum solia era către rege a cărui încredere în Dumnezeu, Sanherib încerca să o submineze.

2 Regi 19:11 11. Tuturor ţărilor. Asiria se afla la culmea cariei ei militare. Tiglat Pileser, cucerise Babilonul şi s-a făcut pe sine rege al acelei ţări, Salmanasar a nimicit naţiunea lui Salmanasar, Sargon devastase ţări în toate părţile, iar acum Sanherib mergea pe urmele lui Sargon.

Le-au nimicit. Sanherib încerca să umple de groază inima lui Ezechia prezentând înaintea lui teribila pedeapsă de care s-au împărtăşit acei care au îndrăznit să se opună armelor asiriene. Supunându-se acum, el putea cel puţin să spere pentru o măsură de clemenţă.

2 Regi 19:12 12. Părinţii mei. Pentru o lungă perioadă în trecut, strămoşii lui Sanherib au avut peste tot succes deplin în război; dumnezeii naţiunilor fiind neputincioşi să le reziste. Locurile amintite în acest verset sunt toate în vecinătatea anticului Haran, căminul lui Avraam din nordul Mesopotamiei, care căzuseră de mult timpsub stăpânirea asiriană.

Gozan. Acesta era un oraş pe Kabur-ul nordic, cam la 100 km la răsărit de Haran. În Gozan au fost aşezaţi exilaţi din Samaria (cap. 17,6). În anul 808, campania anului a fost împotriva acestui oraş. Aşezarea Gozan este cunoscută acum ca Teel Halaf.

Haran. Vechiul cămin al lui Avraam, după ce a părăsit Ur-ul (vezi cele despre Geneza 11,31). Este menţionat ca ajungând sub stăpânire asiriană timpuriu, sub domnia lui Adadnirari I 1305-1273.

Reţef. Asirianul Raşappa. Probabil că modernul Ruşâfe, nord-est de Palmyra. Este amintit în inscripţiilelui Adadrirari III 810-782.

Eden. Această aşezare este menţionată cu Haran în Ezech. 27,23 şi la „casa lui Eden” se referă Amos 1,5. Unii au identificat Eden-ul cu ţara din cotitura Eufratului sud-vest de Haran şi sud-est de Carchemiş. La el se referă adesea inscripţiile asiriene sub numele de Bit-Adini.

Telasar. Probabil Til-aşurri, sau „muntele lui Asur”, în Siria nordică, în cotitura Eufratului, onorat prin numele zeului asirian.

2 Regi 19:13 13. Hamatului. Pentru identificarea localităţilor, la care se face referire în acest verset vezi cele despre cap. 18,34. În acea referire se scoate în evidenţă neputinţa zeilor acelor oraşe. Acum, adresându-se lui Ezechia, accentul este pus asupra faptului că regii acelor oraşe nu mai există.

2 Regi 19:14 14. A luat scrisoarea. Probabil că solii asirieni au prezentat mesajul lor atât verbal, cât şi în scris – verbal trimişilor lui Ezechia, deoarece probabil că Ezechia însuşi nu avea să iasă să-i vadă, şi în scris aşa fel încât scrisoarea însăşi să poată fi predată regelui.

A întins-o. Ca şi cum mesajul era adresat atât Dumnezeului lui Israel, cât şi regelui.

2 Regi 19:15 15. Între heruvimi. Aceasta se referă la sfânta Şekina, miraculoasa slavă care a simbolizat prezenţa lui Dumnezeu şi care apărea deasupra capacului milei între cei doi heruvimi (vezi Exod 25,22; 29,43; Levitic 16,2; 1 Samuel 4,4).

Tu eşti singurul. În rugăciunea lui, Ezechia a recunoscut pe Dumnezeu ca singurul Dumnezeu, Domnulcerurilor şi al pământului, pe care Sanherib L-a dispreţuit cu îndrăzneală. Acesta a fost un protest împotriva scrisorii lui Sanherib, în care el a tratat pe Iehova ca pe unul dintre mulţii neînsemnaţi zei din Asia de vest, care s-au dovedit neputincioşi înaintea asirienilor.

2 Regi 19:16 16. Ascultă… şi priveşte. Ezechia era gelos pentru onoarea Dumnezeului său şi socotea că, în dreptatea faţă de El Însuşi nu putea decât să se răzbune asupra arogantului rege păgân.

2 Regi 19:18 18. Nu erau dumnezei. Faptul că atât naţiunile, cât şi zeii lor au fost nimiciţi de puterea asiriană, nu era ceva ciudat, pentru că aceşti zei nu erau dumnezei, ci numai chipuri făcute de mâinile oamenilor, contrastul între Iehova şi dumnezeii cei falşi alcătuieşte o importantă parte a învăţăturii celei de a doua jumătăţi a cărţii lui Isaia (vezi Isaia 41,24; 44,8-10).

2 Regi 19:19 19. Tu eşti Dumnezeu, Doamne. În mod literal, „Tu singur, Iehova, eşti Dumnezeu”. Prezenta împrejurare critică a oferit o remarcabilă ocazie pentru Dumnezeu să-Şi manifeste prezenţa şi puterea înainteanaţiunilor pământului. Faima puterii Asiriei se răspândise peste tot pământul. Salvând Ierusalimul de Sanherib,Asiria avea să fie umilită şi naţiunile aveau să ştie că Iehova era suveran.

2 Regi 19:20 20. Am auzit. Ezechia n-a fost lăsat în îndoială cu privire la răspunsul la rugăciunea lui. Profetul Isaia i-a transmis imediat mesajul că Dumnezeu a auzit cererea lui şi că asupra asirienilor va fi trimisă judecata.

2 Regi 19:21 21. Fecioara. Ierusalimul a rezistat la orice efort al asirienilor împotriva lui şi nu a îngăduit să ajungă pângărit. Această personificare a Ierusalimului ca femeie este o figură obişnuită (vezi Isaia 23,12; 52,2; Plângeri 2,13; Mica 4,10).

Dă din cap. Un gest de dispreţ printre evrei (vezi Psalmul. 22,7; 109,25; Matei 27,39).

2 Regi 19:22 22. Sfântului lui Israel. Aceasta este o expresie favorită a lui Isaia. El o foloseşte de 27 de ori în cartea lui. În restul Bibliei, ea apare numai de cinci ori (Psalmul. 71,22; 78,41; 89,18; Ieremia 50,29; 51,5).

2 Regi 19:23 23. Ai zis. Isaia exprimă aici gândurile care erau în inima lui Sanherib. Regele asirian era extrem de încrezător în sine, gândind că, prin mulţimea carelor lui, avea să fie în stare să cucerească oricare regiune pe care o alegea şi că oştile lui puteau să zdrobească toată opoziţia şi să învingă toate obstacolele care-i puteau sta în cale.

Cei mai înalţi cedri. Expresia aceasta poate avea atât o aplicaţie literală, cât şi figurată. Asirienii au plănuit să taie cedrii cei frumoşi ai Libanului pentru propriul lor uz. La figurat, expresia înseamnă completă devastare a ţării întregi cu ruinarea palatelor statale ale naţiunii şi a mândrilor locuitori (vezi Isaia 2,12-17; 10,33,34).

2 Regi 19:24 24. Am săpat şi am băut. Sensul pare a fi acela că Sanherib a considerat că este în stare să facă faţă oricărei dificultăţi. Munţii nu-l opresc, el se caţără pe ei. Deşertul nu-l opreşte, el îl traversează, săpându-şi fântânile lui de apă. Râurile nu-l întârzie, ele se usucă sub picioarele lui.

2 Regi 19:25 25. Eu… am pregătit. Domnul dă acum răspunsul Lui regelui asirian. După toată lăudăroşenia lui Sanherib cu privire la ce avea el să facă, Domnul îl întreabă dacă nu a auzit că Iehova are soarta naţiunilor substăpânirea Lui şi că fiecare naţiune îşi ocupă locul numai aşa cum este îngăduit de El s-o facă (vezi PK 535, 536). În acel timp asirienii au fost unealta pentru aducerea la îndeplinire a scopurilor Lui (vezi Isaia 10,5-15).

2 Regi 19:26 26. Neputincioşi. Succesul oştirilor asiriene era prin îngăduinţă divină. Asiria putea să devină o puternică influenţă aspre bine în lume dacă naţiunea ar fi urmat reforma care a rezultat din predica lui Iona (Iona 3,5-10). Când ninivenii s-au întors de la pocăinţa lor temporara ,spre idolatria lor de mai înainte şi spre cucerirea lumii, ei au asigurat condamnarea Asiriei ca naţiune.

2 Regi 19:28 28. Belciug… în nările tale. Sculpturile mesopotamiene arată că uneori asirienii au folosit cel mai barbar tratament pentru prizonierii lor. Un relief din Esarhadon zugrăveşte pe Taharca al Egiptului şi pe Baalual Tirului cu inele în nasul lor şi cu funii care duceau la mâna învingătorului. Se poate ca Manase să fi fost dusîn Asiria într-un fel ca acesta. (2 Cronici. 33,11).

2 Regi 19:29 29. Semnul. Domnul a dat multe semne prin profetul Isaia (2 Regi 20,9-11; Isaia 7,11.14; 8,18; 20,2.3). În timpul restului anului, poporul avea să fie în măsură să găsească suficientă mâncare din ceea ce creşte de la sine pe câmp. Anul următor (probabil sabatic), ei de asemenea puteau obţine hrană din ce va răsări, iar în anul care urma ei aveau să reia semănatul şi recoltatul. Lucrările agricole normale au fost întrerupte de prezenţa oştilor asiriene în ţară.

2 Regi 19:30 30. Rămăşiţa. Expresia aceasta arată întinderea devastării efectuată ca rezultat al invaziei asiriene în Iuda.

2 Regi 19:31 31. Va ieşi. Mare parte din Iuda fusese complet devastată de oştile asiriene. Probabil că o mare mulţime s-a adunat la Ierusalim pentru a scăpa de masacrul lui Sanherib. Acum, din acest oraş, o rămăşiţă va urma să plece să repopuleze şi să refacă ţara. Isaia, Ieremia şi Mica folosesc adesea termenul de „rămăşiţă” (vezi Isaia 10,21; 11,11; 14,22; 46,3; Ieremia 23,3; 31,7; 40,11.15; 42,2; 43,5; 44,14; Mica 2,12; 4,7; 5,7,8).

2 Regi 19:32 32. Cu scuturi. Scuturile asiriene sunt vizibile în sculpturile antice. Soldaţii angajaţi în lupta de asediere erau ocrotiţi de scuturi enorme, fiind astfel în stare să se apropie cât mai mult de zidurile cetăţii în timpul atacului (vezi planşa de la p. 64 orig.)

Ridica întărituri. În reliefurile asiriene sunt reprezentări frecvente a unor astfel de întărituri sau rampe. Ele erau ridicate contra zidurilor spre a înlesni berbecilor asediatori să se apropie de părţile superioare şi mai slabe ale apărătorilor.

2 Regi 19:34 34. Ocrotiţi cetatea aceasta. Vezi Isaia 31,5; 37,35; 38,6.

Din pricina Mea. În joc era onoarea lui Dumnezeu, deoarece Sanherib L-a dispreţuit în public.

2 Regi 19:35 35. În noaptea aceea. Adică noaptea care a urmat după ziua în care Isaia a făcut profeţia lui.

A ucis. „În tabăra împăratului Asiriei pe toţi vitejii, domnitorii şi căpeteniile” (2 Cron. 32,21). Poate că cea mai mare parte a oştirii care fusese trimisă să ia Ierusalimul, a fost ucisă.

Când s-au sculat. Aparenta nepotrivire a ultime părţi a acestui verset dispare când se observă că subiectul propoziţiei este nedefinit şi general, ca şi când propoziţia s-ar citi „când oamenii s-au sculat”. Adică,atunci când acei care au mai rămas din oştire s-au sculat a doua zi dimineaţa toţi camarazii lor (cei 185.000 pecare i-au ucis îngerul) deveniseră cadavre.

2 Regi 19:36 36. A plecat. Sanherib era împreună cu oştirea păzind apropierile dinspre Egipt când a avut loc judecata (vezi PK 361). Cu groază şi ruşine, el a plecat întorcându-se în Asiria şi lăsând pe Ezechia în pace să-şi refacă ţara.

2 Regi 19:37 37. Fiii săi l-au ucis. Rapoartele asiriene şi babiloniene confirmă asasinarea lui Sanherib prin mâna fiilor lui.

Ţara Ararat. Textele asiriene sprijină amănuntul că ucigaşii lui Sanherib şi o mare parte a fracţiunii rebele au fugit spre „Ararat”, în regiunea Armeniei spre nord.

În locul lui a domnit. După rapoartele asiriene, Esarhadon a venit la tron în 681 şi a domnit până la 669.

Sub domnia lui Esarhadon, Asiria a ajuns la cea mai mare întindere şi putere. După o campanie nereuşită, el a cucerit Egiptul. În ciuda faptului că nici o fiinţă omenească nu deţinuse vreodată puterea care era acum a lui, l-au tulburat semne ale pericolului iminent. Încercând să divizeze pe vrăjmaşii lui potenţiali, el a încheiat un tratat cu sciţii împotriva cimerienilor, da, în cele din urmă a murit în drumul lui spre sud, să înăbuşe o răscoală în Egipt.


1-37 PK 354-366 10-19 PK 355 23-30 PK 360 35 GC 512

1, 3-7 PK 354 20-22 PK 359 31-35 PK 361 37 PK 361

2 Regi 20:1 1. În vremea aceea. Aceasta era cam pe vremea primei invazii a lui Sanherib, în al 14-lea an al lui Ezechia. În legătură cu făgăduinţa vindecării lui Ezechia, Domnul a spus că El va elibera Ierusalimul din mânaîmpăratului Asiriei şi că El îi va adăuga 15 ani domniei lui Ezechia (cap. 20,6). Aceasta se potriveşte cu detaliile primei campanii a lui Sanherib împotriva lui Iuda, în cel de-al 14-lea an al lui Ezechia (vezi cele despre cap. 18,13) şi faptul că Ezechia a domnit 29 de ani (cap. 18,2). Rapoarte paralele despre boala şi vindecarea lui Ezechia se află în Isaia 38,39 şi în 2 Cronici. 32,24-31.

Rânduieşte-ţi casa Această poruncă descoperă motivul pentru care a fost dat mesajul lui Ezechia. Erau anumite lucruri care trebuiau să fie puse în ordine cu ocazia schimbării conducerii regatului, poate că trebuiaufăcute anumite pregătiri ale sufletului.

Căci vei muri. Cursul normal al bolii avea să ducă cu siguranţă moartea. Profeţia a fost o prezicere a rezultatelor care aveau să urmeze împrejurărilor care existau în acel timp. Cu o schimbare a împrejurărilor prezicerea a fost schimbată (vezi v. 5). Unele preziceri nu sunt în mod necesar absolute, pot fi condiţionate, precum a fost cazul cu solia lui Iona către Ninive (Iona 3,4-10).

2 Regi 20:2 2. S-a rugat. Ezechia nu a conchis că era zadarnic a se ruga, întrucât solia profetică a făcut moartea inevitabilă. Dumnezeu poate să facă pentru noi ceea ce nu ar putea face dacă nu ne rugăm. Cererile de vindecare, însă, trebuie făcute în spiritul supunerii. Numai Dumnezeu cunoaşte dacă răspunsul la o cerere va fispre binele celor în cauză şi dacă va servi la slava Lui. Rugându-se pentru bolnavi, unii au făcut greşeala cerând chiar ca suferinzilor să le fie dată viaţa. În multe cazuri viaţa acelora care a fost cruţată în felul acesta, nu a adus slavă lui Dumnezeu. Ar fi fost mai bine pentru aceste suflete să treacă la odihnă când speranţa mântuirii era speranţa lor (vezi 2 T 148,149). Prelungirea vieţii lui Ezechia a dus la acea mare greşeală din viaţa regelui (v. 12-19). Dacă el ar fi adăugat la rugăciunea lui „totuşi nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26,39) el ar fi putut muri cu raportul vieţii nepătat.

2 Regi 20:3 3. Curăţie de inimă. Declaraţia lui Ezechia trebuie să fi judecată în lumina vremii. În actuala noastră epocă de iluminare spirituală, în general nu se socoteşte potrivit pentru om de a prezenta propria lui bunătate ca temei al favorii lui Dumnezeu. Încercările omului sunt atât de neputincioase să facă faţă standardului divin, încât cel care se roagă este îndemnat să-şi pună încrederea în meritele cu totul externe lui. Cu toate acestea, este potrivit să se facă tot ce stă în puterea noastră spre a ne supune condiţiilor pentru a prezenta făgăduinţelelui Dumnezeu ca temei al încrederii noastre.

2 Regi 20:4 4. În curtea de mijloc. Răspunsul lui Ezechia a venit repede. Mai înainte ca Isaia să fi părăsit incinta palatului, i s-a poruncit să se întoarcă. Dumnezeu totdeauna aude pe omul care îşi varsă sufletul în rugăciune serioasă. Răspunsul poate să nu fie cel aşteptat, sau imediat ori direct ,cum a fost cazul lui Ezechia, dar totuşi Domnul aude şi lucrează toate lucrurile spre binele celor care Îl iubesc (Romani 8,28).

2 Regi 20:5 5. Căpetenia. În mod literal „conducătorul”, „prinţ”, un titlu de cinste pentru cel pus deoparte să stăpânească peste poporul lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel. 9,16; 10,1; 13,14; 2 Samuel 5,2; 1 Regi 1,35).

Te voi face sănătos. Dumnezeu putea să-l vindece instantaneu pe Ezechia, dar El n-a ales să facă aşa.

A treia zi. Adică, poimâine Ezechia avea să fie destul de bine spre a se duce la templu să dea laudă lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că primul fapt al lui Ezechia după vindecarea lui avea să fie să prezinte mulţumiri lui Dumnezeu în templul Lui.

2 Regi 20:6 6. Cincisprezece ani. Vezi cele despre versetul 1.

2 Regi 20:7 7. Luaţi o turtă de smochine. Regele ar fi putut protesta la instrucţiuni atât de simple ca acestea. El suferea de o boală fatală. Probabil că infecţia din „abcesul” lui se răspândise şi ameninţa ca, în curând să i se iaviaţa. În cazul lui Ezechia boala ajunsese totuşi la o astfel de stare, în care nici un leac obişnuit nu ar fi fost devreun un folos. Regele putea să se aştepte ca Domnul să facă ceva extraordinar spre a-i salva viaţa. Dar când instrucţiunile date spre a folosi un mijloc simplu ca remediu, au fost urmate, regele a fost vindecat. Omul poate să nu cunoască motivele căilor Domnului, dar totdeauna este o parte a înţelepciunii de a pleca urechea la poruncile Lui.

Aici mai este încă o învăţătură. Prezentarea cazului pentru vindecare divină nu exclude folosirea leacurilor naturale. Folosirea unor astfel de mijloace nu dă pe faţă lipsă de credinţă. Este datoria noastră după ce a fost prezentată o cerere de vindecare, să se facă tot ce stă în puterea noastră spre a aduce uşurare în suferinţă şi oprirea bolii (vezi CH 381, 382) prin mijloace naturale.

2 Regi 20:8 8. Semnul. Vezi cele despre cap. 19,29. Ezechia a dorit un semn imediat că Domnul avea să facă ceea ce El spusese că va face (vezi despre Iosua 7,14; Judecători 6,36).

2 Regi 20:10 10. Să se dea înapoi. În cursul obişnuit al evenimentelor umbra pe un cadran solar avea să înainteze gradat, o dată cu mişcarea spre înainte a soarelui, dar pentru ca aceasta să se dea înapoi brusc avea să fie o întâmplare remarcabilă şi, din acest motiv a ales Ezechia acest semn.

2 Regi 20:11 11. Zece trepte spre înapoi. Nu este nici un câştig de obţinut din specularea modului în care îşi îndeplineşte Dumnezeu minunile sale. Semnul a venit ca o intervenţie directă a lui Dumnezeu.

Cadranul lui Ahaz. Discuri solare de diferite tipuri au fost folosite în antica Babilonie, Asiria, Egipt şi Roma. Ahaz şi-a putut asigura unul din Asiria, prin legăturile lui cu Tiglat-Pileser.

În raportul paralel al lui Isaia, rugăciunii şi mulţumirii lui Ezechia îi urmează cântarea pentru vindecarealui (vezi Isaia 38,9-20).

2 Regi 20:12 12. Beradac-Baladan. Acesta ar trebuie să fie scris Merodac-Baladan, ca în Isaia 39,1. Regele acesta a fost identificat cu războinicul Marduc-apal-iddna, care a fost rege al Babilonului de la 721 la 709, după Canonul lui Ptolomeu. El a deţinut din nou Babilonul pentru scurt timp, în 703. El a fost un ghimpe dureros în trupul asirienilor, prezentând o provocare constantă faţă de stăpânirea Babiloniei. Pe vremea campaniei lui Sanherib, din al 14-lea an al lui Ezechia şi boala acestuia de pe urmă, Merodac-Baladan, în conformitate cu cronologia regilor folosită de acest comentariu, era un rege în exil, care căuta aliaţi care erau şi ei potrivnici faţă de Asiria şi care îi puteau fi de ajutor împotriva Asiriei. Chiar dacă era destituit, el putea fi numit „rege al Babilonului” de către acei care îl priveau ca stăpân legitim dar izgonit. Este vădit că Ezechia aşa îl recunoaşte.

Fiul lui Baladan. Inscripţiile asiriene îl numesc fiul lui Yakin, un rege din secolul al 9-lea, fiecare din urmaşii lui referindu-se la sine ca „fiu al lui Yakin”. Probabil că fiu este pentru urmaş, ca în inscripţiile asiriene, care numesc pe Iehu „fiul lui Omri”. Între strămoşii lui Merodac-Balaban probabil că era atât un Balaban, cât şi un Yakin.

A trimis o scrisoare. Astronomii babilonieni au observat că acest nemaipomenit miracol pe cadranul solar avusese loc (vezi 2 Cronici 32,31). Când Merodac-Balaban a auzit ce se întâmplase, el a trimis soli la Ierusalim să-l felicite pe Ezechia şi să afle mai multe despre acel Dumnezeu care a putut să facă astfel de minuni (vezi PK 344). Aceşti ambasadori au putut de asemenea să aibă ocazia de a-l felicita pe Ezechia pentrurezistenţa lui curajoasă împotriva Asiriei. Merodac-Balaban poate să fi căutat în acelaşi timp, o alianţă formală cu Ezechia, împotriva vrăjmaşului comun.

2 Regi 20:13 13. Casa lui. Fără îndoială, că Ezechia s-a simţit măgulit faţă de atenţia dată lui de „regele Babilonului”.Arătând comorile lui acestor trimişi din Babilonia şi descoperind resursele lui, el a oferit pur şi simplu o momeală acestor străini rapace care aveau să se întoarcă spre a pune stăpânire pe aceste comori şi a le lua la Babilon, peste mai puţin de un secol.

2 Regi 20:14 14. Isaia a venit. Ezechia făcuse o greşeală serioasă, care punea în pericol siguranţa naţiunii sale şi profetul a fost trimis să supună acest lucru atenţiei lui.

Dintr-o ţară îndepărtată. Dacă Ezechia intrase în vreun acord formal cu Merodac-Baladan, probabil că, prin această declaraţie, el încerca să minimalizeze efectele unui astfel de pact. Iosua a considerat potrivit să intre în legământ cu gabaoniţii pe considerentul că ei erau dintr-o ţară „foarte îndepărtată” (Iosua 9,9-15). Ezechia poate că a socotit că distanţa de la Babilon la Iuda avea să scuze intrarea lui în relaţii de prietenie cu Merodac-Baladan. Prin Isaia, Domnul poruncise poporului Său să nu se asocieze cu puteri străine, ci să-şi pună încrederea lor în Dumnezeu (Isaia 8,9-13; 30,1-7; 31,1-5).

Babilon. Adică, ţara Babiloniei. Biblia foloseşte acelaşi cuvânt atât pentru ţară cât şi pentru capitală. Merodac-Baladan, un haldeu din sudul Babiloniei, nu deţinea în vremea aceasta oraşul Babilon, pentru că asirienii au pus acolo un alt rege vasal; el era în exil, probabil în Elan, cu toate că e posibil ca el să fi mai avut mulţi susţinători în Babilonia. În timpul acesta, Babilonul, supus Asiriei, era privit ca o naţiune slabă, neînsemnată, aşa de îndepărtată şi niciodată nu avea să fie o ameninţare. Dar deja el devenise subiect al atenţiei profetice (Isaia 13,14; 14,1-23; 43,14; 46,1.2; 47,1-15; Mica 4,10). În curând Babilonul şi nu Asiria avea să fie marele inamic şi puterea care, în cele din urmă avea să determine căderea lui Iuda.

2 Regi 20:15 15. Ce au văzut? Ei au văzut ceea ce Ezechia a ales să le arate. Ce mare a fost ocazia lui de a da mărturie despre Dumnezeu! Dumnezeu îl vindecase de o boală mortală. Uimitorul miracol al cadranului solar a trezit un mare interes. Ezechia putea aducă mărturie despre minunata îndurare şi putere a lui Dumnezeu, şi să-i trimită în patria lor pe solii lui Merodac-Baladan cu cunoştinţa despre ce a putut şi ce poate face Dumnezeu pentru copiii Lui de pe pământ. Dar el a greşit cu desăvârşire. Aceeaşi întrebare care a fost pusă lui Ezechia ne este pusă şi nouă astăzi. Domnul ne întreabă ce este ceea ce văd oamenii în căminul şi în viaţa noastră.

În vistieriile mele. Ezechia a fost prea mult preocupat cu bogăţiile lui pământeşti. Mult mai bine ar fi fost dacă el ar fi preţuit cum se cuvine Comoara cerească şi dacă ar fi dat acestor soli babilonieni o privire despre Perla de mare preţ.

2 Regi 20:17 17. Vor duce în Babilon. Cam în timp de un secol această prezicere a fost împlinită. Oştile lui Nebucadneţar au dus în Babilon comorile Iudeii (cap. 24,25).

2 Regi 20:18 18. Fiii tăi. „Fii” în ebraică, se foloseşte adesea pentru posteritate. Manase, fiul lui Ezechia, a fost luat la Babilon de asirieni (2 Cronici 33,11). Pe timpul lui Nebucadneţar mulţi din familia regală au fost duşi în robia babiloniană (2 Regi 24,12; 25,6.7). Aceasta a fost adusă la îndeplinire în cazul lui Daniel şi al celor trei prieteni ai lui (vezi Daniel 1,3-7).

2 Regi 20:19 19. Cuvântul Domnului. Ezechia a recunoscut că cuvintele lui Isaia erau cuvintele Domnului şi el nu putea decât să recunoască faptul că aceste cuvinte erau bune. El ştia că merită această mustrare.

Pace şi adevăr (engl.) Mai degrabă „pace şi stabilitate”. Cuvântul ebraic tradus aici prin „adevăr” derivădin rădăcina aman (adoptat în engleză ca „amen”), care înseamnă „a confirma”, „a sprijini”. Ezechia a fost în mod deosebit satisfăcut de faptul că judecata ameninţătoare nu avea să se abată în vremea lui, ci că va fi o continuare a prosperităţii şi a păcii în timpul domniei lui. Aceasta a fost o reacţie naturală, dar egoistă, Ezechia ar fi trebuit să fie îngrijorat cu privire la necazurile pe care acţiunea lui nechibzuită avea să le aducă asupra urmaşilor lui.

2 Regi 20:20 20. Iazul. Iazul se crede a fi iazul Siloamului dinăuntru, la sud-vest de vechea cetate a lui David şi canalul, faimosul tunel Siloam. Apa era adusă din Ghihon din valea Chedron. Ghihon era un curs de apă alimentat de izvoare pe care Ezechia l-a îndiguit aşa încât apa să poată fi adusă mai departe în cetate (vezi 2 Cronici 32,3.4.30). Tunelul a fost numit Şiloah, sau Siloam, care înseamnă „trimis” sau „condus”, iar rezervorul era iazul Siloam. (Ioan 9,7). Tunelul era lung de 600 m.

În 1880 pe pereţii acestui tunel a fost descoperită o inscripţie interesantă, scrisă în ebraică, şi considerată că aparţine vremii lui Ezechia. Ea spune cum lucrătorii, începând de la ambele capete şi excavând unii spre ceilalţi, în cele din urmă, s-au întâlnit în centru. Realizarea inginerilor lui Ezechia a fost un plan uimitor prin care era asigurată aprovizionarea cu apă a locuitorilor pe timp de asediu. Tunele asemănătoare s-au găsit la Ghezer şi Meghido. Pentru traducerea inscripţiei Siloamului vezi p. 87.

2 Regi 20:21 21. Ezechia a adormit. Înmormântarea lui Ezechia a fost însoţită de onoruri neobişnuite, îngroparea lui având loc „în cel mai bun loc al mormintelor fiilor lui David” dându-i cinste „tot Iuda şi locuitorii Ierusalimului” (2 Cronici 32,33).


1-19 PK 340-348 1-7 CH 381

1-3 PK 340 4-6 PK 341 7-11 PK 340-342 12-19 PK 344-347

2 Regi 21:1 1. Manase. Despre urcarea şi domnia lui Manase vezi pag. 88 orig.

Heftiba. În mod literal, „plăcerea mea este în ea”. După tradiţia iudaică, Heftiba a fost fiica profetului Isaia. Nu trebuie acordată vreo credibilitate acestei tradiţii. Mai târziu numele este aplicat la Sionul restaurat (Isaia 2,4).

2 Regi 21:2 2. Ce este rău. Manase a avut un tată bun, dar el n-a mers pe urmele tatălui său. Seminţele cele rele semănate de Ahab au produs rodul păcatului în mulţi din locuitorii ţării, şi acum, când Ezechia nu mai era, răul a ajuns încă o dată la ascendenţă dominantă.

2 Regi 21:3 3. A zidit din nou. Manase a făcut mult spre a contracara binele făcut de tatăl său. Ritualurile idolatre, desfrânate, crude şi superstiţioase în uzanţă la naţiunile din jur, care au fost interzise de Ezechia, au fost reintroduse. Păgânismul a reînviat, idolilor li s-a adus închinare şi Iuda a mers mult pe calea care avea să umple măsura de fărădelege a naţiunii.

Altare lui Baal. Închinarea la Baal, care înflorise sub Atalia (cap. 11,18) şi Ahaz (2 Cronici 28,2) şi careera atât de obişnuită în Israel, a fost reintrodusă acum în Iuda.

Oştiri a cerurilor. Soarele, luna şi stelele. Închinarea la soare, reprezentată prin carele şi caii soarelui au fost aşezate la intrarea templului (cap. 23,11).

2 Regi 21:6 6. Trecut... prin foc. Îngrozitorul ritual al jertfei omeneşti poate să fi avut o fascinaţie specială pentru oamenii păcătoşi. Ahaz a ars pe fiul său în foc (cap. 16,3; 2 Cronici. 28), şi în ultimele zile ale lui Iuda aceastămonstruozitate crudă a fost amintită ca una dintre cele mai de seamă crime (Ieremia 7,31.32; 19,2-6; 32,35; Ezechiel 16,20; 20,26; 23,37).

Care chemau duhurile. Astfel de practici erau interzise evreilor sub pedeapsa cu moartea (Levitic 20,27).

2 Regi 21:7 7. În casa. Manase a mers cu crimele lui mai departe decât oricare din împăraţii lui Iuda dinaintea lui. Această urâciune pe care Manase a pus-o în templu, Iosia mai târziu a scos-o afară şi a ars-o la pârâul Chedron (cap. 23,6).

2 Regi 21:9

9. Au făcut rău mai mult decât neamurile. Locuitorii păgâni ai Palestinei au fost nimiciţi pentru practicile lor josnice, dar acum poporul numit al lui Dumnezeu a decăzut atât de mult, încât a întrecut pe păgâni în închinarea lor coruptă şi abominabilă. Imoralitatea, cruzimea şi apăsarea au mers mână în mână cu degradarea religiei. Teribilul păcat al lui Iuda consta în faptul că ei au lepădat forma lor de religie curată şi pe Dumnezeul cel adevărat, pentru cele mai corupte forme de închinare şi cele mai josnice feluri de idolatrie.

2 Regi 21:10 10. Profeţii. Nici unul dintre profeţii contemporani cu Manase nu este cunoscut în mod sigur. Isaia a fost unul dintre primii care au căzut în persecuţia religioasă (vezi PK 382).

2 Regi 21:11 11. Amoniţii. Amoniţii apar aici ca reprezentanţi ai vechilor naţiuni canaanite (vezi Geneza 15,16; 1 Regi 21,26; Ezechiel 16,3; Amos 2,9.10).

2 Regi 21:12 12. Vor asurzi urechile. Vezi aceeaşi expresie din 1 Samuel 3,11 şi Ieremia 19,3.

2 Regi 21:13 13. Frânghia Samariei. Dumnezeu va măsura Ierusalimul cu aceeaşi măsură cu care el a măsurat Samaria (vezi Amos 7,7-9 şi Plângeri 2,8). Nu va arăta nici o părtinire. Deoarece Iuda avea în faţa lui exemplul surorii ei, Israel, şi nu s-a folosit de acest exemplu, el va fi socotit şi mai răspunzător.

Ca o farfurie care se curăţeşte. Ierusalimul va fi o simplă farfurie în mâna Domnului, spre a fi curăţită cu desăvârşire de El. Cuvântul om nu se află în ebraică (în engl. da, n.n.) şi verbul trebuie să fie tradus cu un subiect general „ca cineva care curăţă o farfurie”.

2 Regi 21:14 14. Vrăjmaşilor lor. Vezi Deuteronom 28,36.37; Israel. 42,22.24; Ieremia 30,15.16.

2 Regi 21:15 15. Din ziua. Domnul a avut multă răbdare cu poporul Său. El i-a tratat mai bine decât au meritat, cruţându-i iar şi iar când păcatele lor meritau nimicirea.

2 Regi 21:16 16. A vărsat... sânge nevinovat. Manase n-a fost mulţumit să încurajeze răul, el a depus eforturi energice să descurajeze binele. Au fost mulţi oameni care se străduiau să rămână credincioşi faţă de Dumnezeu care acum deveniseră obiectul urii lui amarnice. Pe tot cuprinsul ţării, cei drepţi erau persecutaţi. Isaia, care a fost un martor puternic pentru adevăr şi dreptate, a suferit martirajul din partea acelora care erau hotărâţi să se opună reformelor politice pentru care a lucrat el (vezi PK 382).

2 Regi 21:17 17. Celelalte fapte. Cele mai importante subiecte cu privire la Manase pe care le omite scriitorul cărţii Regilor sunt capturarea lui de către căpeteniile regelui Asiriei, ducerea lui la Babilon, pocăinţa lui de acolo, restabilirea lui la împărăţie şi reformele lui religioase după întoarcerea sa (2 Cronici 33,11-19). Esarhadon include pe Manase în lista celor 22 de regi ai Asiei apusene, de la care el cerea cherestea, spre a fi trimisă la Ninive. Asurbanipal, care i-a urmat lui Esarhadon, include pe Manase în lista celor 22 de regi care i-au plătit tribut.

Păcatul lui. Raportul despre Manase redă numai câteva amănunte cu privire la nelegiuirile domniei lui. Nu numai că el a dat pe propriul lui fiu ca jertfă omenească, ci a încurajat astfel de crime în valea lui Hinom (2Cronici. 33,6; comp. cu 2 Regi 23,10). Era evident că el a permis înfiinţarea caselor pentru sodomiţi alături detemplu (2 Regi 23,7) şi care poate să fi îndepărtat chivotul legământului din templu (2 Cronici 35,3).

2 Regi 21:18 18. În grădina casei. Nu există nici un raport despre vreunul din regii lui Iuda, începând cu Ahaz, să fi fost înmormântat în mormintele regilor lui Iuda.

Grădina lui Uza. Atât Manase, cât şi fiul său, Amon (v. 26) au fost înmormântaţi aici. Nu există nici o altă informaţie disponibilă cu privire la acest loc. Probabil că aceasta a fost mai înainte proprietatea unui om numit Uza care a fost în vecinătatea grădinilor palatului şi a fost cumpărată pentru a fi folosită ca loc de îngropăciune.

2 Regi 21:19 19. Amon. Numele acesta este identic cu acela al lui Amon, zeul-soare egiptean. S-ar părea că Manase a ales acest nume pentru fiul său pentru a arăta respectul său pentru acea zeitate egipteană.

2 Regi 21:20 20. Ce este rău. Apostazia lui Manase lăsase o pecete a răului asupra lui Amon care şi-a format irevocabil viaţa lui. În timpul ultimei părţi a domniei lui Manase partida idolatră fusese ţinută sub control (2 Cronici 33,16), dar acum ea a recâştigat controlul şi ţara întreagă era cuprinsă în lung şi în lat de un curent de nelegiuire. Ca de obicei, stricăciunea morală şi religioasă au mers mână în mână. Profetul Ţefania, care a scris în timpul lui Iosia, a făcut o descriere grafică a nenorocitei situaţii (vezi Ţefania 1,8.9; 3,1-4).

2 Regi 21:22 22. A părăsit pe Domnul, Dumnezeu. Amon se pare că a renunţat la orice pretenţie de a fi un închinător al lui Iehova. El a refuzat să se umilească înaintea Domnului precum a făcut şi tatăl său şi „s-a făcutdin ce în ce mai vinovat” (2 Cronici 33,23).

2 Regi 21:23 23. Au uneltit împotriva lui. Nu este arătat nici un motiv pentru uneltire. S-ar putea să fi fost vreo ranchiună personală împotriva regelui din partea slujitorilor palatului, sau asasinarea se poate să fi fost rezultatul unei reacţii împotriva unei idolatrii extreme a regelui. Oricare ar fi fost cauza, conspiraţia dovedeştenemulţumirea faţă de politica regală.

2 Regi 21:24 24. Pe toţi cei ce uneltiseră. O încurajare este de găsit în faptul că asasinarea a fost privită ca o crimă şi că uneltitorii au fost pedepsiţi la cererea populară. Care au fost intenţiile conspiratorilor nu s-a descoperit. Unii au spus că scopul lor a fost să pună capăt casei lui David şi să pună pe tron o nouă dinastie. Totuşi, dacă aceasta ar fi fost intenţia, cu greu i s-ar fi îngăduit lui Iosia să trăiască. El era în puterea conspiratorilor.


1 – 26 PK 381-383 11, 14, 16 PK 382 21 – 24 PK 383

2 Regi 22:1 1. Avea opt ani. Deoarece Amon avea numai 24 de ani la moartea lui, şi Iosia era atunci deja de 8 ani, Amon trebuie să se fi căsătorit încă la vârsta de 15 ani şi a avut un fiu de 16 ani. Astfel că este foarte improbabil ca să fi avut un fiu mai în vârstă decât Iosia.

Treizeci şi una de ani. Vezi pag. 77 orig.

2 Regi 22:2 2. Ce este bine. Tânărul rege era de la natură adânc religios, şi, în ciuda apostaziei existente, a rezistat împotriva oricărei ispite puse înaintea lui de a merge pe urmele tatălui lui. Încă în al optulea an al domniei lui, el a început să caute pe Domnul (2 Cronici 34,3).

La dreapta sau la stânga. O expresie obişnuită pe timpul lui Moise şi Iosua (Deuteronom 5,32; 1711.20; 28,14; Iosua 1,7; 23,6), dar rar folosită în Scripturile de mai târziu.

2 Regi 22:3 3. Al optsprezecelea an. Iosia a început lucrarea de reformă în al doisprezecea an al domniei lui, curăţind Iuda de înălţimile, dumbrăvile şi icoanele lui (2 Cronici 34,3). Ieremia a început slujirea lui profetică

în al 13-lea an al lui Iosia (Ieremia 1,2). Cinci ani mai târziu, Iosia a început lucrarea de reparare a templului.

Şafan. Şafan este adesea amintit în cartea lui Ieremia. Ahicam, fiul lui, a fost un prieten influent al lui Ieremia (Ieremia 26,24). Un alt fiu, Elasa, a fost trimis de Zedechia ca sol la Nebucadneţar (Ieremia 29,3). Şi încă un fiu, Ghemaria, este amintit ca unul dintre prinţii care au încercat să-l convingă pe Ioiachim să nu ardă sulul lui Ieremia (Ieremia 36,12.25). Iaazania încă un alt fiu, este amintit printre cei „şaptezeci de bărbaţi din bătrânii casei lui Israel (Ezechiel. 8,11). Ghedalia, care a fost făcut guvernator al Iudeii de către Nebucadneţardupă nimicirea Ierusalimului, era nepotul lui (2 Regi 25,22; Ieremia 39,14; 40,5). Mica, un alt nepot, a auzit pe Baruc citind sulul lui Ieremia şi a raportat prinţilor cuprinsul lui (Ieremia 36,10-13).

2 Regi 22:4 4. Hilchia, marele preot. Hilchia era fiul lui Şalum (1 Cornici 6,13) sau Meşulam (1 Cronici 9,11) şi „fiul” sau nepotul lui (veziNeemia 11,11; 1 Cronici 6,13.14; vezi despre 1 Regi 19,16; 1 Cronici 2,7) era Seraia, mare preot când a căzut Ierusalimul (1 Cronici 6,14.15; 2 Regi 25,18.21; Ieremia 52,24.27). Iosua, marele preot de pe vremea întoarcerii din robie pe timpul lui Cir, era fiul lui Iehoşadac (Ezra 3,2.8; 5,2; 10,18;Neemia 12,26). Şi Ezra a fost un descendent al lui Hilchia (Ezra 7,1).

L-au primit. Este vădit că, pentru un timp, a fost în curs o colectă pentru repararea templului. În timpullui Ioas, a fost strânsă o colectă similară (2 Regi 12,9.10). Banii au fost adunaţi de la Efraim şi Manase precum şi de la Iuda şi Beniamin (2 Cronici 34,9.

2 Regi 22:7 7. Lucrează cinstit. Compară cu 2 Regi 12,15. Numele multora dintre aceşti supraveghetori sunt date în 2 Cronici 34,12.

2 Regi 22:8 8. Cartea Legii. Vezi comentariul de la 2Cronici 34,12

2 Regi 22:9 9. Au strâns. În mod literal „au vărsat”. Adică din vistieria în care au fost puşi banii (2 Regi 12,1.11).

2 Regi 22:11 11. Şi-au sfâşiat hainele. Iosia a fost adânc tulburat când Şafan i-a citit soliile Domnului din vechiul volum sacru. El a înţeles că drumul neascultării avea să aducă un blestem teribil asupra naţiunii, dar că ascultarea avea să aducă binecuvântări, viaţă şi prosperitate.

2 Regi 22:12 12. Ahicam. Prietenul şi ocrotitorul lui Ieremia (Ieremia 26,24), tatăl lui Ghedalia, guvernatorul Iudeii, după luarea Ierusalimului de către Nebucadneţar (2 Regi 25,22).

2 Regi 22:13 13. Întrebaţi pe Domnul. Trimişii au alcătuit un număr din slujitorii cei mai de încredere ai lui Iosia. Regele şi-a dat seama de seriozitatea subiectului în cauză. Cunoscând cât de mult s-a îndepărtat poporul de lacăile dreptăţii şi în ce măsură au părăsit ei pe Domnul, el cunoştea pericolele cele mari care confruntau naţiunea. El era hotărât să facă tot ce îi sta în putere spre a-şi salva poporul.

2 Regi 22:14 14. Hulda profeteasa. În timpul domniei lui Iosia acţionau un număr de profeţi, Ieremia era deja angajatîn importanta lui lucrare (Ieremia 1,2). Habacuc şi Ţefania au profetizat şi ei în timpul domniei lui Iosia (Ţefania 1,1; PK 284, 385, 389). Nu este arătat nici un motiv pentru ce tocmai Hulda a fost aleasă pentru acest interviu. Printre profetesele amintite în Biblie sunt Maria (Exod 15,20), Debora (Judecători 4,4), Noadia(Neemia 6,14), Ana (Luca 2,36) şi patru fiice ale lui Filip (Fapte 21,8.9).

Păzitorul veşmintelor. Şalum, soţul lui Hulda, păzea fie veşmintele preoţilor din templu, fie veşmintele regale. Oricare din slujbe, făcea din el un personaj de o oarecare importanţă.

Cealaltă. („College” în engl.). Ebraicul „mişneh”. În mod literal, „al doilea”, adică „partea a doua” sau „sectorul al doilea”. Probabil că referirea este la doua suburbie – extinderea Ierusalimului spre nordul cetăţii celei vechi, care a fost cuprinsă de zidul lui Manase (2 Cronici 33,14; comp. cu Ţefania 1,10, unde „mişneh” este tradus „al doilea”). După Neemia 3,9.12 erau două „jumătăţi” de părţi al Ierusalimului. Traducerea cu „college” este redarea din Targumuri, care socoteşte pe „mişneh” în sensul lui Mişna de mai târziu, „instrucţiune”, de la ideea „a repeta”, de unde „a preda” şi „a învăţa”.

2 Regi 22:16 16. Voi trimite nenorociri. Naţiunea era condamnată din cauza nelegiuirii ei. Poporul a umblat timp atâtde îndelungat pe calea nelegiuiri, încât au devenit împietriţi în păcatele lor. Simţurile lor erau atât de amorţite,încât nedreptatea părea dreaptă şi răul era preferat binelui. În astfel de condiţii, ruina naţiunii nu putea fi înlăturată printr-o reformă temporară.

Toate cuvintele. Adică, nenorocirea prezisă în Levitic 26,16-39 şi Deuteronom 28,15-68).

2 Regi 22:17 17. Mânia Mea s-a aprins. Vezi Deuteronom 29,25-28. După cum mânia lui Dumnezeu a căzut asupra poporului ales şi a rezultat nimicirea naţiunii, tot aşa judecăţile vor cădea cu egală putere asupra celor nepocăiţi la sfârşitul lumii (Apocalips 14,18.19; 15,7.8; 16,1-21; Pk 398).

Şi nu se va stinge. Mânia lui Dumnezeu a fost aprinsă ca un foc care nu trebuia să fie stins. O dată aprins acel foc trebuia să ardă până ce naţiunea a fost mistuită (vezi 2 Regi 23,26.27; Ieremia 4,4; 15,1-9; Ezechiel 15,2-8). Judecata pronunţată asupra lui Manase (2 Regi 21,12-15) a fost repetată lui Iosia, deoarece,după cât se pare, nici un efort spre reformă nu mai avea să salveze acum naţiunea. Acesta a fost adevărul teribil pe care l-a descoperit Hulda, şi acesta în curând a devenit principala sarcină a lui Ieremia. Sentinţa de condamnare fusese dată.

2 Regi 22:19 19. Mişcat. Umilinţa şi mişcarea inimii se află printre remarcabilele haruri creştine. Inima mişcată a lui Iosia l-a făcut să răspundă influenţelor Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi să fie adânc mişcat de păcatele poporului, care aduceau atât de multă nenorocire şi suferinţă.

2 Regi 22:20 20. În pace. Este un timp când chiar moartea este o binecuvântare. În îndurarea Sa, Dumnezeu avea să îngăduie lui Iosia să meargă în mormântul lui înainte ca Iuda să aibă parte de ruina finală. Iosia însuşi a fost ucis în luptă (cap. 23,29), dar moartea lui l-a cruţat să fie martor la teribila calamitate, câţiva ani mai târziu.


1- 20 PK 384-400 3 – 8 P 392 13, 14 PK 398

1, 2 PK 384 8 – 10 PK 393 15 – 20 PK 399

2 Regi 23:1 1. Toţi bătrânii. Conducătorii înţelepţi se consultă cu conducători. Iosia i-a adunat împreună pe toţi bărbaţii de conducere ai naţiunii spre a vedea dacă s-ar putea face ceva pentru a împiedica ameninţătoarea calamitate sau a face ca judecata ce avea să vină să fie amestecată cu îndurare. Anunţând nenorocirea, Dumnezeu n-a exclus pocăinţa şi reforma. Nimic nu avea să se piardă punând în faţa poporului soarta teribilă care ameninţa, dacă ei persistau în nelegiuirea lor. Ceea ce era necesar era o întoarcere la Dumnezeu şi la dreptate, şi Iosia a hotărât ca orice efort posibil să fie făcut spre a produce o redeşteptare naţională.

2 Regi 23:2 2. Toţi oamenii lui Iuda. În măsura posibilului, toţi bărbaţii naţiunii trebuiau să fie adunaţi la Ierusalim, să aducă mesajul lui Dumnezeu. Consiliul solemn urma să cuprindă bărbaţi din toate clasele şi ocupaţiile, în mod deosebit preoţi şi profeţi – conducătorii religioşi ai poporului care puteau fi cei mai influenţi spre a duce la îndeplinire reforma dorită.

2 Regi 23:3 3. Stâlp (în engl). Probabil unul dintre marii stâlpi de aramă (vezi 1 Regi 15,21). Conform cu ritualul luiEzechiel pentru închinarea regală în regatul restaurat, prinţul trebuia să „stea lângă uşorii porţii” (Ezechiel 46,2).

A făcut legământ. Acesta a fost o reînnoire a legământului pe care l-a făcut Domnul cu Israel, la Sinai, prin care poporul a fost de acord să asculte de Domnul şi să umble în căile Lui (Exod 19,5-8; 24, 3-8). Naţiunea călcase legământul şi astfel au pierdut făgăduinţele făcute de Domnul. O reînnoire a binecuvântării putea să vină numai dintr-o reînnoire a legământului şi astfel s-a făcut că Iosia şi-a dat acest acord solemn înaintea lui Dumnezeu de a păzi poruncile Lui şi de a rămâne la legământul făcut între Dumnezeu şi poporul Său la Sinai.

A intrat în legământ. Poporul a luat poziţie pentru Dumnezeu care însemna acceptarea condiţiilor legământului şi făgăduinţă solemnă de credincioşie faţă de Dumnezeu.

2 Regi 23:4 4. În al doilea rând. Se pare că reforma din cel de al 12-lea an al domniei lui Iosia (2 Cronici 34,3), a fost o lucrare parţială. Prezenţa vaselor făcute pentru slujirea lui Baal şi Astarteei şi pentru oştirea cerurilor, în templu sacru, arată extinderea idolatriei care a pus stăpânire pe poporul lui Iuda. Naţiunea s-a înstrăinat aproape complet de Dumnezeu şi s-a întors la căile păgânilor pe care ei i-au izgonit. Iosia a fost hotărât să extermine ultimele vestigii de idolatrie din ţară.

Toate sculele. Acestea aveau să cuprindă nu numai vasele în sensul strict al termenului, ci toate uneltelede închinare inclusiv scalele, chipurile, altarele etc.

Le-a ars. Aceasta era conform cu Deuteronom 7,25; 12,3 (vezi 1 Cronici 14,11.12).

Chedron. Chedromul era valea care mergea spre nord şi sud înspre est de Ierusalim între oraş şi Muntele Măslinilor. Ogoarele Chedronului probabil că erau în partea nordică a acestei văi unde vâlceaua se întinde în mod considerabil (Ieremia 31,40) Asa a ars idolul lui Maaca la pârâul Chedron (1 Regi 15,13).

La Betel. La un loc privit deja ca blestemat şi necurat aşa încât însăşi pământul lui Iuda nu mai putea fi pângărit.

2 Regi 23:5 5. Puşi. Ieroboam a „pus preoţi luaţi din tot poporul care nu făceau parte din fiii lui Levi” (1 Regi 12,31). Practica lui Manase, şi a lui Amon probabil că a fost aceeaşi.

În împrejurimile Ierusalimului (vezi versetul 13).

Lui Baal. Enumerarea acestor zei diferiţi prezintă o indicaţie a extinderii până la care poporul lui Iuda apărăsit pe Domnul. Probabil că zeii sunt enumeraţi după gradele de veneraţie care le era păstrată. Baal era marele zeu al furtunii (vezi cele despre 1 Regi 16,31).

2 Regi 23:6 6. Idolul. Acesta era chipul cioplit al Astarteei pe care l-a făcut Manase (cap. 21,3.7).

L-a ars. Probabil că Astarteea era făcută din lemn care avea să ardă poleiala de metal (vezi Deuteronom 7,25).

Cenuşa. Aceasta este asemănător cu tratamentul aplicat viţelului de aur din pustie (Exod 32,20).

Copiilor poporului. Adică, oamenii de rând. Aceeaşi expresie se află în Ieremia 26,23, unde este tradusă astfel. Oamenii de rând nu erau înmormântaţi în morminte tăiate în stâncă, ci în morminte obişnuite. De aceea mormintele erau considerate necurate, locul de înmormântare din valea Chedron era considerat ca

loc potrivit pentru cenuşa idolilor nimiciţi.

2 Regi 23:7 7. Sodomiţii. Faptul că astfel de indivizi depravaţi, atât bărbaţi, cât şi femei, consacraţi prostituţiei religioase, locuiau într-o casă de lângă templu, este o tristă prezentare despre decăderea morală care avea loc în mijlocul pretinsului popor al lui Dumnezeu. Practicile josnice şi imorale care se îndeplineau aici făceau parte din ceremonialul idolatru al vremii. Ezechiel a denunţat „urâciunile cele rele”, care aveau loc în regiuneatemplului din vremea lui (Ezechiel 8,5-17). Natura închinării canaanite celei mai infame a pătruns în sfântul templu al lui Dumnezeu. Cu greu ar mai fi putut Iuda să cadă mai adânc.

2 Regi 23:8 8. Gheba la Beer-Şeba. Adică, de la extremitatea nordică până la sudică a lui Iuda (vezi 1 Regi 15,22; Zaharia 14,10).

2 Regi 23:9 9. Nu se suiau. Preoţilor care au slujit la altarele idolatre şi care fuseseră adunaţi la Ierusalim nu li s-a îngăduit să slujească în responsabilităţile sfinte ale slujbei de la templu. În descrierea lui Ezechiel despre statul restaurat, preoţilor levitici care s-au înstrăinat, de aici înainte nu le mai era îngăduit să participe la serviciile sfinte ale templului, deşi lor le era îngăduit să îndeplinească anumite servicii mai de jos (Ezechiel 44,10-14).

Azime. Deşi nu le era îngăduit să ia parte la slujbele sfinte ale templului, acestor preoţi nu le s-a tăiat orice sprijin. Ei erau trataţi în acelaşi fel ca acei preoţi care aveau un cusur în trupul lor (vezi Levitic 21,17-23).

2 Regi 23:10 10. A pângărit Tofetul. Acesta era un loc în valea Hinom unde se practica cultul barbar al arderii de fiinţe omeneşti ca jertfă pentru Moloh (vezi 2 Cronici 28,3; Is. 30,33; Ieremia 7,31; 19,5.6; 32,35). Probabil că aici a fost locul unde a sacrificat Manase pe fiul său (2 Regi 21,6;2 Cronici 33,6).

Hinom. O vale la sud de Ierusalim. Valea aceasta a ajuns, până la urmă să fie privită ca un loc al nimicirii şi urâciunii. Aceasta, din cauza ororilor focurilor ei unde erau arse fiinţe omeneşti ca jertfă a pângării lui Iosia şi faptului că ea a devenit mai târziu locul unde erau aruncate gunoaiele şi resturile Ierusalimului. În vremurile NT, valea Hinom, în ebraică Ge Hinnom, era folosită ca simbol al locului de nimicire a celor păcătoşi. În referinţele următoare cuvântul „iad” este în fiecare caz o traducere a grecescului Geena, o transliterare a ebraicului Ge Hinnom: Matei 5,22.29.30; 10,28; 18,8.9; 23,15.3; Marcu 9,43-48; Luca 12,5; Iacov 3,6.

2 Regi 23:11 11. Caii. În vremurile antice soarele era adesea zugrăvit ca un vizitiu care îşi conduce zilnic caii de-a lungul cerului.

Carele soarelui. Care ale soarelui erau cunoscute în Persia antică şi erau obişnuite grecilor şi romanilor.Este interesant să avem acest indiciu timpuriu despre un astfel de obicei printre evrei. Manase şi Amon trebuiecă au mers la distanţe mari, adoptând formele de închinare păgână pe care le-au găsit în uz în ţările din jurul lor.

2 Regi 23:12 12. Odaia de sus. Probabil că aceasta se referă la o odaie de sus construită de Ahaz deasupra vreunei construcţii din curtea templului, deoarece scriitorul se ocupă aici cu pângărirea templului. Altarele se poate căau fost pentru închinarea la stele care se îndeplinea mai ales de pe acoperişurile caselor (vezi Ieremia 19,13; 32,29; Ţefania 1,5).

2 Regi 23:13 13. În faţa Ierusalimului. Adică, spre răsărit de cetate. Direcţiile erau stabilite din punct de vedere al feţei spre răsărit. La stânga avea să fie atunci nordul, la dreapta avea să fie sudul şi în spate avea să fie apusul.Vezi 1 Regi 11,5-8 pentru raportul despre înălţimile pe care le-a construit Solomon pentru zeii străini. Regii

cei buni, precum Asa, Iosafat şi Ezechia, fără îndoială că n-au îngăduit să se închine la zeii străini pe aceste înălţimi, dar probabil că au îngăduit să se închine lui Iehova acolo.

Muntele Pierzării. După cum se pare, panta sudică a muntelui Măslinilor numită aşa, evident, datorită dispreţului spre a arăta aversiunea adâncă pentru abominabila închinare a idolului care se îndeplinea la răsărit de templu.

Împăratul a pângărit. Raportul nu spune că aceste înălţimi au fost sfărâmate, ci numai că ele au pângărit. Unele din ele, probabil că au constat în mare parte din pietre naturale sau suprafeţe netede de stâncăcu găuri scobite în ele pentru primirea libaţiilor etc. Astfel de locuri sunt bine cunoscute în Palestina. Este greu de conceput anumite construcţii ridicate de Solomon pentru închinare la Astarteea, Chemoş şi Milcom li s-ar fi îngăduit să rămână în urma mişcărilor de reformă a lui Asa, Iosafat şi Ezechia. Ezechia „a îndepărtat înălţimile, nimicindu-le pe toate cu desăvârşire” (2 Regi 18,4; 2 Cronici 31,1).

2 Regi 23:14 14. Oase omeneşti. Cadavrele şi oasele omeneşti erau privite de Elisei ca necurate şi au fost date instrucţiuni cu privire la tratarea lor (Numeri 19,11.6). Pentru că oase ale oamenilor morţi să fie aduse în contact cu aceste înălţimi, aveau să fie privite ca fiind pângărite pentru totdeauna şi făcându-le de aici încolo în mod permanent ca nepotrivite pentru locuri de închinare.

2 Regi 23:15 15. A dărâmat. Înălţimea de la Betel a fost fără îndoială, o construcţie ca un tabernacol sau templu, pentru că ea a fost dărâmată şi arsă. A trecut câtva timp de când regatul lui Israel se sfârşise, dar evident că închinarea a continuat la altarul pe care Ieroboam îl zidise la Betel.

2 Regi 23:16 16. Le-a ars. Arderea osemintelor omeneşti pe altar avea să fie deosebit de ofensator. Iosia a recurs la o astfel de faptă spre a-şi arăta totalul lui dispreţ pentru teribila formă de închinare pe care o instituise Ieroboam în locul închinării lui Iehova şi spre a se asigura că acest altar nu va mai fi niciodată folosit pentru scopuri religioase. Oasele arse au fost acelea ale acelor preoţi care au slujit la aceste altare (vezi 2 Cronici 34,5).

Omul lui Dumnezeu. Vezi 1 Regi 13,1.2.

2 Regi 23:17 17. Mormântul („title” eng. (ebriacul „şiyyun” – „stâlp”, „monument”. Iosia a văzut o piatră memorialădeasupra unui mormânt şi a întrebat cu privire la identitatea ei. Era un vechi obicei ebraic să fie ridicate la locul de înmormântare pietre comemorative (Geneza 35,20).

Omul lui Dumnezeu. Vezi 1 Regi 13,23-30.

2 Regi 23:18 18. Din Samaria. Aceasta identifică simplu pe bătrânul profet care a înşelat pe profetul din Iudeea.

2 Regi 23:19 19. Cetăţile Samariei. Iosia a mers până departe în Neftali (2 Cronici 34,6). Samaria se afla atunci sub stăpânirea Asiriei. Pe acea vreme, Asiria era slabă şi probabil că nu a făcut nici o încercare să se amestece în aceste excursii ale lui Iosia în teritoriile de sub stăpânirea ei (vezi pp. 66, 67).

2 Regi 23:20 20. A junghiat... pe toţi preoţii. În îndeplinirea lui 1 Regi 13,2, Iosia a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a eradica idolatria. El a făcut exemple din acei care au fost conducătorii poporului în apostazie.

2 Regi 23:21 21. Prăznuiţi Paştele. O reîntoarcere la păzirea vechilor ritualuri mozaice.

Această carte a legământului. Cartea legii mozaice pe care o găsise Hilchia în templu (2 Regi 22,8; comp. Cu Exod 12,3-20; Levitic 23,5; Numeri 9,2.3; Deuteronom 16,2-6).

2 Regi 23:22 22. Paşte ca acesta. Amănunte despre serviciul acestui Paşte sunt date în 2 Cronici 35,1-18.

2 Regi 23:23 23. Al optsprezecelea an. Repararea templului a început de asemenea în acest an (2 Regi 22,3-6). Deoarece Paştele se ţinea în a 14-a zi a lui Nisan, prima lună a anului religios (Exod 12,2.6.18; 2 Cronici 35,1), este vădit că Iosia a început anul lui de domnie cu Tişri mai degrabă decât cu Nisan, îngăduind în felul acesta cam 5 luni spre a fi făcute reparaţiile templului, înainte de a celebra Paştele în acelaşi an.

2 Regi 23:24 24. Chemau duhurile. Demonologia pusese o puternică stăpânire pe israeliţi. Poporul slujea conducătorului întunericului în locul Domnului cerurilor. Nu îngeri, ci demoni erau tovarăşii lor zilnic. Ei dădeau ascultare spiritelor rele mai degrabă decât Duhului Sfânt. Iosia s-a străduit să cureţe ţara de tot ceea ce avea de a face cu demonismul şi monstruoasele urâciuni pe care diavolii le-au lăsat în urma lor.

Terafimii. Ebraicul teraphim. Aceştia erau zei de gospodărie (Geneza 31,19). Închinarea lor avea o atracţie specială pentru evrei, care să agăţau de aceşti idoli cu străşnicie. Rahela a furat terafimii tatălui ei, Laban, (Geneza 31,19). Mica Efraimitul, avea terafimi în gospodăria lui (Judecători 17,5; 18,14-20). Mical, soţia lui David, avea unul din aceşti terafimi (1 Samuel 19,13).

Cuvintele legii. Scopul lui Iosia a fost să aducă Legea în acţiune deplină în fiecare fază a vieţii naţionale. În felul acesta, a sperat Iosia ca cel puţin să reducă ruina cu care era ameninţată naţiunea.

2 Regi 23:25 25. Ca el. Cuvinte similare au fost folosite cu privire la Ezechia cu puţin timp înainte (vezi cele despre cap. 18,5). Se pare că nici un alt rege din istoria lui Iuda nu s-a apucat atât de viguros să aplice Legea mozaică.

Din toată inima. Un ecou al lui Deuteronom 6,5. Iosia nu a fost interesat numai într-o supunere formalăfaţă de poruncile Legii lui Moise, ci în ascultare de spiritul şi intenţia legii – dreptate, îndurare şi îndreptăţire (Ieremia 22,15.16).

2 Regi 23:26 26. Nu s-a întors. Nelegiuirea era aşa de neruşinată încât, a îngădui să treacă fără pedeapsă, n-ar fi acţionat spre binele viitor al naţiunii. Chiar dacă generaţia prezentă era aparent pocăită şi încerca să facă reforme drastice, generaţiile viitoare care ar fi aflat că nelegiuirea flagrantă şi idolatria generaţiei de mai înainte a fost îngăduită fără pedeapsă i-ar fi îmbărbătat la nelegiuire. Din nefericire, de asemenea, reformele pecare le-a inaugurat bunul rege Iosia, au afectat majoritatea numai superficial. Un studiu atent al profeţiilor lui Ieremia descoperă că starea religioasă a poporului a fost departe de ideal (vezi Ieremia 2,12.13; 3,6-11 etc.).

Făcuse Manase. Vezi cap. 21,1-9.

2 Regi 23:27 27. Voi lepăda pe Iuda. Aceasta a fost de asemenea, şi repetata avertizare a lui Ieremia (Ieremia 4,5-20; 6,1-4; 7,12-16.2032-34; 11,17.22.23; 16,9-13). Şi Ţefania a pronunţat iminenta nenorocire a naţiunii (Ţefania 1,2-18; 3,1-8). Chemări la reformă au mai fost lansate şi făgăduinţe de iertare şi acceptarea personalăau fost făcute pe temeiul adevăratei pocăinţe (Ieremia 7,3-7; Ţefania 2,1-3). Dar la acea dată devenise clar că nu era în perspectivă nici o pocăinţă adevărată şi că ruina naţională era inevitabilă (Ieremia 7,8.34).

Voi lepăda cetatea aceasta. N-a fost uşor pentru Domnul să lepede Ierusalimul. Acea cetate a fost aleasă de El ca cetate a Lui. Ea trebuie să fie capitala nu numai a lui Iuda, ci a lumii. Domnul a intenţionat aducerea la îndeplinire a planului original. Acum scopul lui Dumnezeu va fi adus la în îndeplinire prin crearea noului pământ, cu Noul Ierusalim drept capitală, iar mulţimile mântuiţilor alcătuind naţiunea cea nouă.

2 Regi 23:28 28. Celelalte fapte. Reforma lui Iosia a avut loc în al 18-lea an al lui. Regele a domnit un total de 31 de ani. Despre ultimii 13 ani ai domniei lui nu mai este raportat nimic.

2 Regi 23:29 29. Faraon Neco. Binecunoscutul Neco al II-lea din a douăzeci şi şasea dinastie a al Egiptului, care a domnit de la 609 la 594 î.e.n.

S-a suit. Asiria şi Egiptul erau în acel timp în alianţă împotriva Babilonului, sub Nabopolasar (626-605), Babilonul a luat locul Asiriei ca cea mai mare putere militară a lumii. Ninive a căzut în 612 şi o mică rămăşiţă de asirieni au mai durat câţiva ani în Haran. Ei aveau ajutorul Egiptului împotriva puterii care se ivea a Babilonului care a cucerit rapid toată lumea dinaintea lui.

Împotriva împăratului Asiriei. În realitate, Neco a mărşăluit spre nord pentru a da ajutor asirienilor împotriva Babilonului (vezi 2 Cronici 35,20). Fie că (1) ebraicul al, „împotrivă” trebuia să fie citit ’al „spre” sau „de dragul”, aşa cum este adesea redat în sulurile de la Marea Moartă sau (2) termenul „Asiria” este folosit spre a desemna Babilonul ca putere stăpânitoare acum în cea mai mare parte a fostului teritoriu care aparţinuse Imperiului Asirian. Scriitorii clasici folosesc adesea Asiria în acest sens (vezi Herodot i. 178).

Eufrat. Neco se afla în drumul lui spre a angaja pe babilonieni în prima luptă de la Carchemiş (2 Cronici35,20), care poate fi datată aproximativ în 608. În această luptă probabil că babilonienii au fost învingători, o victorie care a deschis pentru ei calea pentru cucerirea Palestinei.

Iosia i-a ieşit înainte. Neco nu era în ceartă, la data aceasta, cu Iosia (2 Cron. 35,21), ci a dorit simplu să ajungă la Eufrat să angajeze forţele Babilonului.

Meghido. Importanta fortăreaţă din partea sudică a câmpiei Esdraelon, pe drumul caravanei din Egipt spre Siria de nord. Se presupune că Iosia a ocupat poziţie la punctul unde drumul intra în câmpie, pentru ca să lovească oştile Egiptului la ieşirea lor din trecătoare în câmp deschis.

2 Regi 23:30 30. Într-un car. Iosia a fost doar rănit la Meghido. El a intrat în luptă travestit (2 Cronici 35,22), cum a făcut şi Ahab în lupta împotriva sirienilor în care el şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,30). Când a fost lovit de o suliţă el a simţit natura serioasă a rănii lui şi a fost luat într-un alt car la Ierusalim, murind fie acolo sau pe drum (2 Cronici 35,23.24).

A fost îngropat. Autorul Cronicilor adaugă: „Tot Iuda şi Ierusalimul au plâns pe Iosia. Ieremia a făcut un cântec de jale pentru Iosia” (2 Cronici 35,24.25). În contrast cu marea jale de la moartea lui Iosia, soarta fiilor lui păcătoşi nu a fost regretată (Ieremia 22,10.18).

Ioahaz. Ioahaz mai avea şi numele de Şalum (1 Cronici 3,15; Ieremia 22,11). Ioiachim şi nu Ioahaz era fiul mai mare a lui Iosia şi normal ar fi trebuit să ajungă rege (v. 31 comp. cu v. 36). Dar, dintr-un anumit motiv poporul a intervenit şi l-a făcut rege pe Ioahaz. Unii cred că atunci existau două partide în ţară, unul pentru şi altul contra Egiptului. Se pare probabil că Ioiachim să fi aparţinut la primul şi Ioahaz la altul. Partidul anti-egiptean a reuşit şi a pus pe tron pe Ioahaz. În acest timp, evident că Neco era în nord, în campania lui împotriva babilonienilor pe Eufrat.

2 Regi 23:32 32. A făcut ce este rău. Despre domnia lui Ioahaz s-a păstrat numai un raport scurt. Nici chiar fiii lui Iosia nu s-au ţinut de reformele instituite de el. Încă o dată naţiunea era pe calea ei de pierzare.

2 Regi 23:33 33. Ribla. O aşezare pe râul Orontes, cam la 16 km sud de Cadeş, şi cam la 290 km nord de ţara lui Iuda. Mai târziu, Nebucadneţar a făcut din Ribla cartierul său general în timpul campaniilor din Palestina (2 Regi 25,6.21; Ieremia 39,5-7; 52,9-11.27). La întoarcerea lui din Carchemiş, Neco a cerut lui Ioahaz să se

prezinte înaintea lui, la Ribla, şi stabilind situaţia în care el a ajuns rege, l-a pus în lanţuri. Acum Ribla este Ribleh.

O gloabă. Neco a plănuit în acel timp să facă pe Iuda un vasal al Egiptului, şi din acest motiv l-a demis pe Ioahaz.

2 Regi 23:34 34. Eliachim. Probabil un membru al fracţiunii pro-egiptean. De aceea Neco avea să-l favorizeze pe el (vezi despre v.30).

I-a schimbat numele. Numele cel nou avea să însemne că el era acum un individ nou, datorând suveranitatea lui, Egiptului. Nebucadneţar a urmat aceeaşi practică atunci când a făcut rege pe Matania în locul nepotului său, numindu-l Zedechia (cap. 24,17).

A murit acolo. Aceasta era în acord cu profeţia făcută de Ieremia la scurt timp după începerea exilului (Ieremia 22,10-12).

2 Regi 23:35 35. A dat argintul. Vezi versetul 33.

Partea fiecăruia. Banii ceruţi de Faraon nu veneau de la rege, ci de la popor. Când Asiria a cerut 1000 de talanţi de argint de la Menahem suma a fost asigurată printr-o taxa de la toţi oamenii bogaţi (cap. 15,19.20). Totuşi, în acest caz, se pare că a fost o taxă generală asupra fiecăruia, sărac şi bogat.

2 Regi 23:36 36. Douăzeci şi cinci de ani. Dacă la data aceasta Ioahaz avea numai 23 de ani (v. 31), Ioiachim era cel mai în vârstă. Iosia era în vârstă de 8 ani când a venit la tron şi a domnit 31 de ani (cap. 22,1). Aşa fiind, la data morţii lui, el era în vârstă de 39 de ani, când Ioiachim era de 25 de ani. Iosia era aşadar, numai de 14 sau 15 ani când s-a născut Ioiachim. Regii evrei se căsătoreau la o vârstă timpurie, urmând după obiceiul ţărilor orientale atunci şi acum.

2 Regi 23:37 37. A făcut ce este rău. Faptele cele rele ale domniei lui Ioiachim nu sunt enumerate aici în mod specific. După Ieremia, el era extravagant, lacom, asupritor, nedrept, neevlavios şi setos de sânge (Ieremia 22,13-17; 26,20-23; 36,23).


1-30 PK 400-406 15-18 PK 402 22, 25, 26 PK 405

2, 3 DA 216; PK 400 20, 24 PK 401 31-37 PK 412

2 Regi 24:1 1. Nebucadneţar. Conform cu Daniel 1,1, Nebucadneţar a venit împotriva Ierusalimului în al 30-lea an al lui Ioiachim, care era anul urcării pe tron a lui Nebucadneţar, sau 605, dacă este ca al 4-lea an al lui Ioiachim să fie egal cu primul an al lui Nebucadneţar (Ieremia 25,1; vezi p. 161 şi nota 7 orig.). Iosif Flavius apăstrat un raport al lui Berosus (Antichităţi X 11,1; contra lui Apion 1 19) cu conţinutul că guvernatorul pe care îl pusese Nabopolasar peste Egipt, Fenicia şi Siria, s-a revoltat după care Nabopolasar a trimis pe fiul său, Nebucadneţar să reprime revolta. El a reuşit să facă aceasta, luând captivi dintre iudei şi alţii la Babilon şiîmpodobind templele babiloniene cu pradă. Iosif Flavius spune că moartea lui Nabopolasar a avut loc în timp ce Nebucadneţar era în Palestina. Aceasta datează campania în acelaşi an ca cel din Daniel 1.

2 Regi 24:2 2. După cuvântul. Vezi Ieremia 4,20-29; 5,15-17; Habacuc 1,6-10.

2 Regi 24:3

3. După porunca. Dumnezeu a folosit naţiunile pământului pentru a aduce la îndeplinire judecata divinăasupra lui Iuda (vezi PK 385).

Din pricina păcatelor lui Manase. De repetate ori sunt amintite faptele cele rele ale lui Manase drept cauză primară pentru căderea naţiunii lui Iuda (vezi 2 Regi 21,11.12; 23,26; Ieremia 15,4).

2 Regi 24:4 4. Sângelui nevinovat. Inclusiv acela al lui Isaia (PK 382). Cu siguranţă că Isaia nu avea să privească înlinişte şi satisfacţie la urâciunile lui Manase, ci avea să-şi ridice glasul în mustrare aspră împotriva faptelor releale regelui. Astfel de glasuri, regele căuta să le reducă la tăcere.

N-a vrut să-l ierte. Enormităţile lui Manase au fost punctul culminant din îndelungatul curent al răutăţii lui Iuda. Paharul nelegiuirii a fost plin şi judecata era gata să cadă. Domnia cea bună a lui Iosia a adus o suspendare a condamnării. Se ajunsese în punctul la care Dumnezeu a refuzat să ierte vina naţională. Cu toateacestea, vina naţională trebuia deosebită de cea personală (vezi despre cap. 17,20).

Vezi o hartă a celor trei campanii ale lui Nebucadneţar contra Ierusalimului

2 Regi 24:5 5. Celelalte fapte. Unele din amănuntele domniei lui Ioiachim sunt acoperite în obscuritate. Ştim că Nebucadneţar „l-a luat cu lanţuri ca să-l ducă la Babilon” (2 Cronici 36,6). Şi iarăşi, Ioiachim avea să fie „înmormântat ca un măgar” şi că această judecată avea să vină asupra lui „afară din porţile Ierusalimului” (Ieremia 22,19). Cu această prezicere, este de acord pronunţarea că „trupul lui mort va fi lăsat la căldură ziua şi la frig noaptea” (Ieremia 36,30). Cele două declaraţii pot fi armonizate fără dificultate presupunând că planul de a fi luat Ioiachim pe tot drumul la Babilon a fost abandonat, sau că el a murit curând după capturarea lui ca rezultat al tratamentului crud al haldeilor. Unii au presupus că el a fost luat acolo şi mai târziu eliberat, cum a fost cazul cu Manase în timpul domniei lui Esarhadon (2 Cronici 33,11-13; comp. cu Ezechiel 19,5-9). Înainte ca el să moară.

2 Regi 24:6 6. Ioiachim. Cu excepţia unui caz (Ieremia 52,31), Ieremia numeşte pe acest rege fie Conia (Ieremia 22,24.28; 37,1 engl.), fie Ieconia (Ieremia 22,24.28; 37,1; 27,20; 28,4; 29,2). Scriitorul Cronicilor îl numeşte atât Ieconia (1 Cronici 3,16.17), cât şi Ioiachim (2 Cronici 36,9). În Estera 2,6, el este cunoscut ca Ieconia. Deosebirea dintre Ieconia şi Ioiachim este că cele două elemente ale numelui sunt transliterate. Sensul ambelor nume este „Iehova va întemeia”. În Conia sensul este „Iehova întemeiază”, sensul timpului viitor fiindexclus.

2 Regi 24:7 7. N-a mai ieşit. În bătălia de la Carchemiş şi lângă Hamat, egiptenii au fost bătuţi în 605 î.Hr. de cătreNebucadneţar, care a intrat apoi în posesia Palestinei. Egiptenii au pricinuit pierderi grele armatelor lui Nebucadneţar în 601 î.Hr., dar după aceea, ei se pare că au fost incapabili să-şi extindă în mod serios controlul aspra Palestinei.

De la pârâul Egiptului. Încă de vreme pe timpul lui Tutmose I (vezi vol. 1, p. 145 orig.) Egiptul cucerise Palestina şi Siria până la râul Eufrat. El nu a stăpânit totdeauna nedisputat acea regiune, dar, în timpul domniei lui Neco (609-594), el din nou a început să aducă acel teritoriu sub control. „Pârâul Egiptului” probabil că este Wadi el-Ariş (vezi despre 2 Regi 8,65).

2 Regi 24:8 8. Optsprezece ani. Textul paralel din 2 Cronici 36,9 redă „opt ani”. Totuşi în această raportare traducerea siriacă şi unele traduceri ale LXX-ei redau „optsprezece”. Că Ioiachim nu era un simplu băieţaş deopt ani când a ajuns rege şi a fost dus la Babilon, este evident din faptul că el era deja căsătorit şi avea copii (Ieremia 22,28). Documente cuneiforme babiloniene din anul 592 amintesc de asemenea pe Ioiachim şi cinci copiii ai lui.

Trei luni. Mai exact, trei luni şi zece zile (2 Cron. 36,9).

Elnatan. Unul dintre agenţii trimişi de Ioiachim în Egipt să aducă înapoi pe profetul Urie (Ieremia 26,22). El a fost de asemenea, unul dintre prinţii care au stăruit de Ioiachim să nu ardă cartea lui Ieremia (Ieremia 36,12.25).

2 Regi 24:10 10. În vremea aceea. Primăvara anului (vezi despre 2 Cronici 36,10; vezi şi p. 109 orig.). Aceasta era în anul al optulea al lui Nebucadneţar (2 Regi 24,12).

Slujitorii. Adică, generalii lui. Ocazia a fost cel de al doilea atac al lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului. Primul a fost în 605, al treilea an al lui Ioiachim (Daniel 1,1), când a fost luat Daniel şi alţii.

2 Regi 24:12 12. S-a dus. Pierzându-şi nădejdea într-o apărare cu succes, Ioiachim s-a dus la Nebucadneţar, încredinţându-se îndurării lui.

Al optulea an. Acesta este al optulea an al lui Nebucadneţar 597 î.e.n. Ioiachim a domnit numai trei luni(v. 8).

2 Regi 24:13 13. Toate vistieriile. Unele din vasele templului fuseseră deja luate la Babilon în 605, la primul atac al lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului (Daniel 1,2; 2 Cronici 36,1). Fără îndoială că cele mai de valoare vase care au rămas după prădarea iniţială acum au fost luate. Unele vase au fost îngăduite să rămână (2 Regi 25,13-16; Ieremia 27,18-20). Cu privire la numărul vaselor luate la Babilon, vezi Ezra 1,7-11.

Cum spusese Domnul. Isaia a făcut o astfel de prezicere pe vremea vizitei la Ezechia a trimişilor babilonieni (2 Regi 20,17; Isaia 39,6).

2 Regi 24:14 14. Tot Ierusalimul. Adică, clasele de sus. Prin „smochinele foarte bune” (Ieremia 24,1-7) Ieremia simbolizează pe acei care au fost luaţi în acest timp. Profetul Ezechiel se afla printre cei duşi în Babilon. Anii cărţii lui se socotesc a fi de pe vremea robiei lui Ioiachim (Ezechiel. 1,1-3), 597 î.e.n. Luarea din Ierusalim a lucrătorilor lui iscusiţi avea să lipsească cetatea cucerită de acea clasă de cetăţeni care avea să fie de cea mai mare slujire în război şi care avea să aprovizioneze pe învingător cu ajutoare necesare pentru propriile lui întreprinderi de construire extensivă.

2 Regi 24:15 15. A strămutat. În împlinirea profeţiei lui Isaia (2 Regi 20,18; Isaia 39,7) şi Ieremia (Ieremia 22,24-30).

Mama regelui. Faptul că este amintită prima după rege, chiar înainte soţiilor lui, indică înaltul ei rang.

Nevestele regelui. Evident că regele trebuie să fi avut vârsta mai mare de „opt” ani (vezi v. 8).

Dregătorii. Principalii şefi civili şi ecleziastici – prinţii, eunucii, nobilii, curtenii, bătrânii, preoţii, profeţiişi leviţii (vezi Ieremia 29,1.2).

2 Regi 24:16 16. Oamenii viteji. „Oamenii viteji” (v. 14) oameni conducători ai ţării care erau instruiţi pentru război şi care, ca şi cavalerii Europei medievale, conduceau poporul la luptă.

O mie. Meseriaşii şi făuritorii cu cei 7000 de „oameni viteji” ar face 8000, rămânând 2000 care aparţineau clasei de funcţionari civili şi eclesiastici.

2 Regi 24:17 17. Matania. Fratele lui Ioiachim, şi fiul lui Iosia. El a fost astfel al treilea fiu al lui Iosia spre a stăpâni

pe tronul lui Iuda (vezi 1 Cronici 3,15).

Zedechia. Literal „dreptatea lui Iehova” sau „Iehova este dreptate”. Poate că evreii au avut ceva de spus despre numele pe care ei le dădeau suveranilor lor, pentru că Nebucadneţar ar fi ales cu greu acest nume.

2 Regi 24:18 18. Unsprezece ani. De la 597 la 586 î.e.n.

Hamutal. În felul acesta, Zedechia era frate bun cu Ioahaz (23,31) dar numai fratele vitreg cu Ioiachim (v.36). 19. A făcut ce este rău. Zedechia era un slăbănog moral (vezi 2 Cronici 36,12-16; Ieremia 37,1.2; 38,5; 52,2; Ezechiel 17,13-19; 21,25). Există indicaţii că uneori el încerca să facă ce estre drept dar îi lipsea curajul să rămână la convingerile sale (Ieremia 34,8-16; 37,2-21; 38,4-28).

2 Regi 24:19 19. Ce este rău. Zedechia era slab din punct de vedere moral (Vezi 2 Cronici 36,12-16; Ieremia 37,1.2; 38,5; 52,2; Ezechiel 17,13-19; 21; 25). Există indicii că, în timpul acela, el se străduia să facă ceea ce era drept, dar îi lipsea curajul de a se ghida în funcţie de convingerile sale (Ieremia 34,8-16; 37,2-21;38,4-28).

2 Regi 24:20 20. Zedechia s-a răsculat. Clauza aceasta introduce evenimentele capitolului al 25-lea şi ar apare mai potrivit la începutul acelui capitol. Capitolul al 24-lea potrivit se încheie cu cuvântul „dinaintea Lui”. Răscoalalui Zedechia împotriva Babilonului a făcut ca Nebucadneţar să vină împotriva lui Iuda cu o campanie aducândastfel ruina acelei naţiuni. La începutul domniei lui Zedechia exista o aşteptare generală întreţinută de profeţi falşi că va avea loc o reîntoarcere timpurie a exilaţilor din Babilon şi un sfârşit al jugului babilonian (Ieremia 27,16; 28,1-4.10.11). Poate că a fost în legătură cu această aşteptare faptul că Zedechia a trimis o ambasadă la Babilon (Ieremia 29,3) şi în al patrulea an al domniei lui a mers el însuşi la Babilon (Ieremia 51,59). Ieremiaa căutat în mod constant să corecteze impresia aceasta şi a sfătuit continuu la supunere mai degrabă decât la revoltă (Ieremia 27,5-22; 28,5-17; 29,1-32). Cu toate acestea, Zedechia a continuat activităţile lui de a aruncajugul babilonian, căutând în acest scop ajutor de la Egipt (Ezechiel 17,15; comp. cu Ieremia 37,5; 44,30). Popoarele învecinate ale Edomului, Moabului, amoniţilor, Tirul şi Sidonul erau şi ele dornice să arunce jugul Babilonului şi mai înainte au trimis ambasadori la Iuda propunând o revoltă generală (Ieremia 27,3-11).


1, 2 PK, p. 438 13-16 PK, p. 438 17 PK, p. 439

1-7 PK, p. 422 18-20 4T, p. 181

2 Regi 25:1 1. Al nouălea an. Vezi Ieremia 39,1; 52,4: Al nouălea an al lui Zedechia, după socoteala iudaică din toamnă în toamnă, era 589/88 î.e.n. Luna a zecea a anului iudaic corespunde cam cu ianuarie a noastră. În ziua în care a început asediul Ierusalimului, Domnul a descoperit acest fapt lui Ezechiel în Babilonia (Ezechiel24,1-14).

A zecea zi a lunii a zecea din 588 î.e.n. poate fi datată cu acurateţe rezonabilă la 15 ianuarie prin calendarul babilonian, deşi socotirea iudaică a acestei luni ar putea să difere (vezi p. 98 şi p. 120 şi ultimul articol de la pag. 123.

Împotriva Ierusalimului. Nu a fost asediat numai Ierusalimul, ci părţi din oştire au fost trimise împotriva „tuturor celorlalte cetăţi ale lui Iuda” (Ieremia 34,7).

Întărituri. Lucrări de asediu, care cuprindeau metereze de pământ înclinate de pe care berbecii puteau să atace porţiunile superioare şi mai slabe ale zidurilor şi turnuri mobile, spre a duce pe atacatori la nivelul apărătorilor de pe zidurile cetăţii.

2 Regi 25:2

2. Împresurată. Pentru amănuntele teribilului asediu, vezi Ieremia 37,38.39.

2 Regi 25:3 3. Luna a patra. Numărul lunii lipseşte în ebraică, dar el este corect completat în Ieremia 52,6. Luna a patra este aproximativ iulie a noastră. În anul al 11-lea a lui Zedechia, a noua zi a lumii a patra era, probabil, 19 iulie 586 (vezi despre v. 1).

Era mare foamete. Pe vremea aceasta, foametea a ajuns aşa de grozavă, încât apărarea nu mai era posibilă. Mamele îşi mâncau copiii în situaţie extremă şi pielea celor care sufereau devenea neagră şi uscată ((Plângeri 2,11.12.19.20; 4,3-10; 5,10). Domnul a avertizat pe poporul Său că rezultatul fărădelegii avea să fie astfel de situaţii teribile (Levitic 26,29; Deuteronom 28,53-57; Ieremia 14,12-16; 15,2; 27,8.13; Ezechiel 4,16.17; 5,10,12).

2 Regi 25:4 4. O spărtură. A putut fi câştigată o intrare printr-o breşă în zidul cetăţii, făcută prin loviturile de berbeci.

Oamenii de război au fugit. Verbul „au fugit” de aici lipseşte în ebraică, dar este în textul paralel din Ieremia 39,4: 52,7).

Dintre cele două ziduri. Probabil că fuga a fost efectuată în josul văii Tyropoeon, pe lângă lacul Siloamului, care era lângă grădina împăratului (Neemia 3,15) aproape de joncţiunea văilor Siloam şi Chedron.Un al doilea zid fusese construit la sud şi sud-vest de vechiul zid pentru protecţia lacului Siloam (vezi 2 Cronici 32,4.5; Isaia 22,9-11) şi probabil că fuga a avut loc între zidul acesta şi vechiul zid al Siloamului. Aceasta avea să ducă la valea Chedron şi de aici spre Araba şi Iordan (vezi harta de la pag. 625.).

2 Regi 25:5 5. L-au ajuns. Prinderea lui Zecheia de către babilonieni a fost precisă (Ieremia 38,23; Ezech. 12,13).

2 Regi 25:6 6. La Ribla. În vremea aceasta Nebucadneţar făcea pregătiri pentru asediul Tirului care avea să dureze 13 ani. Ribla, la 16 km sud de Cades în câmpia Coele-Siria, reprezenta un cartier general convenabil, de unde să conducă ambele operaţiuni. Şi Neco a făcut din Ribla cartierul lui general pe vremea campaniei lui prin Siria spre Carchemiş (cap. 23,33).

A rostit hotărâre. „El a dat o hotărâre” (Ieremia 39,5; 52,9), ceea ce arată că Nebucadneţar a fost cel care a acţionat ca judecător şi a dat sentinţa. În cazul acesta, învinuirea era revolta – călcarea jurământului solemn pe care-l făcuse Zedechia (2 Regi 24,20). Nebucadneţar care ajunsese să cunoască pe Dumnezeul evreilor, a cerut lui Zedechia să jure supunere printr-un jurământ în Numele lui Dumnezeu (2 Cronici 36,13).

2 Regi 25:7 7.Fiii „au fost junghiaţi”. În străduinţa lui Ieremia de a întoarce pe Zedechia de pe calea revoltei, profetul a avertizat pe rege că, dacă nu va face pace cu babilonienii, soţiile şi copiii lui vor cădea în mâinile inamicului (Ieremia 38,23).

I-au scos ochii. Compară pedeapsa aplicată de filisteni lui Samson care a fost orbit şi legat cu lanţuri dearamă (Judecători 16,21). Ieremia a avertizat în repetate rânduri pe Zedechia că, dacă va stărui în rebeliune, avea să fie luat la Babilon (Ieremia 32,4.5; 34,3; 38,23). Ezechia a prezis că ,deşi va fi dus la Babilon, el nu avea să-l vadă (Ezechiel 12,13).

2 Regi 25:8 8. Al nouăsprezecelea an. Sincronizarea aceasta fixează în mod definitiv data pentru sfârşitul istoriei luiIuda, deoarece anii lui Nebucadneţar sunt astronomic stabiliţi (vezi p. 152 orig.). Sincronizarea celui de-al 11-lea an al lui Zedechia şi ultimul an (v. 2) cu anul al 19-lea al lui Nebucadneţar concordă cu Ieremia 32,1, unde anul al 10-lea al lui Zedechia este sincronizat cu al 18-lea al lui Nebucadneţar.

2 Regi 25:9 9. A ars casa. Actul acesta a pus capăt templului lui Solomon. La templu s-a mai adăugat palatul şi uimitoarea prezentare din Ierusalim cărora li s-a pus foc. Cetatea a ajuns un loc al ruinei şi al pustiirii – o uimitoare prezentare a nimicirii pe care o lasă păcatul în urma lui. Conflagraţia n-a venit fără avertizare (Ieremia 21,10; 32,29; 34,2; 8,10; 38,18.23).

2 Regi 25:10 10. A dărâmat. Zidurile erau parţial încă în ruină, un secol şi jumătate mai târziu (Neemia 1,1-3). Aceasta era la mai mult de 70 de ani după întoarcerea din robia babiloniană în primul an al lui Cir (2 Cron. 36,22.23; Ezra 1,1-11).

2 Regi 25:11 11. Cei ce fugiseră. Aceştia erau oamenii care dezertaseră mai înainte la babilonieni, în timpul asediului.Ieremia a îndemnat la supunere de repetate ori (Ieremia 27,12; 38,2-4.17-23) şi el însuşi a fost acuzat pe nedrept de plecare la babilonieni (Ieremia 37,13.14).

Cei ce mai rămăseseră. În acest verset se disting trei clase de oameni: (1) cei rămaşi în Ierusalim; (2) cei care au dezertat la babilonieni şi (3) „mulţimea” care era în ţară, afară din Ierusalim. Conform cu textul următor, totuşi nu toţi din ultima clasă au fost luaţi la Babilon.

2 Regi 25:12 12. Săracii. Vezi 2 Regi 24,14; Ieremia 39,10; 40,7; 52,16. Numai o rămăşiţă a celor săraci a fost lăsatăîn ţară şi li s-au dat ogoare pentru cultivat. S-a sperat că ei se puteau dovedi a fi un nucleu de iudei loiali Babilonului.

2 Regi 25:13 13. Stâlpii de aramă. Cele mai valoroase comori ale templului fuseseră luate mai înainte la Babilon (Daniel 1,2; 2 Cronici 36,7; 2 Regi 24,13; 2 Cronici 36,10; Ieremia 28,3), dar au mai rămas unele lucrări masive de aramă făcute de Hiram pentru templul lui Solomon, precum cei doi stâlpi aşezaţi la intrarea templului (1 Regi 7,15-21) marea de bronz (1 Regi 7,23-26) şi temeliile de aramă (1 Regi 7,27.28).

2 Regi 25:14 14. Ceştile. Vezi 1 Regi 7,45.

2 Regi 25:15 15. De aur. Atacurile lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului în timpul domniilor lui Ioiachim şi Ioiachinlăsaseră un număr de obiecte de valoare atât în templu, cât şi în palat (Ieremia 27,18-22) dar acum acestea au fost luate.

2 Regi 25:17 17. Înălţimea. Un raport complet despre aceşti stâlpi este dat în 1 Regi 7,15-21; 2 Cronici 3,15-17; Ieremia 52,21-23.

2 Regi 25:18 18. Căpetenia. Nabuzaradan (v. 8, 11, 20). El pare că a fost un om de caracter şi judecată sănătoasă (Ieremia 40,2-5). Căpetenia a ales un număr de indivizi pentru pedepsire exemplară.

Seraia. Tatăl lui Iehoţadac (1 Cronici 6,14.15) care a fost dus în robie, şi un strămoş al lui Ezra (Ezra 7,1).

Ţefania. Un preot de rang înalt, probabil reprezentantul marelui preot (vezi Ieremia 21,1; 29,25.29; 37,3).

2 Regi 25:19 19. Un dregător. Probabil ofiţerul regal care comanda garda.

Într-un almanah babilonian de la curte din anul 570 care numeşte pe slujbaşii principali ai împărăţiei, Nebuzaradan apare ca Nabu-zeri-iddinam. Titlul lui arhaic „puilar-şef” este echivalent cu termenul ebraic „măcelar-şef”, ceea ce îl distinge ca „lord cancelar”.

Cinci oameni. Evident sfetnici regali şi ca atare, în mare măsură răspunzători pentru politica ce a adus naţiunea în starea actuală.

Logofătul căpetenie. Un slujbaş important în conducerea generală.

Şaizeci ce oameni. Probabil bărbaţi care s-au distins ca instigatori ai rebeliunii.

2 Regi 25:21 21. A fost dus. Ducerea în Babilon nu a avut loc într-un singur an. Încă din 605, al treilea an al lui Ioiachim, au fost luaţi robi un număr de evrei (Daniel 1,1-7). Alte captivităţi au avut loc în 598, al şaptelea an al lui Nebucadneţar (Ieremia 52,28); în 597 al optulea an al lui Nebucadneţar (2 Regi 24,12-16); în 587, al 18-lea an al lui Nebucadneţar (Ieremia 52,29); în 586 al 19-lea an al lui Nebucadneţar, robia cea mare (2 Regi25,8-11; Ieremia 52,12.15); şi iarăşi în 582, al 23-lea an al lui Nebucadneţar (Ieremia 52,30).

2 Regi 25:22 22. Poporul. Vezi Ieremia 40 la 44 pentru un raport complet. Ca administrator înţelept, Nebucadneţar a dat o consideraţie atentă poporului care a rămas, făcând aranjamente potrivite pentru ei.

Ghedalia. Nebucadneţar a numit diplomat un iudeu, să fie guvernator al ţării sub administraţie babiloniană. Ghedalia se trăgea dintr-o familie de rang înalt. Ahicam, tatăl său, fusese un slujbaş de încredere sub Iosia (cap. 22,12) şi avea influenţă suficientă la Ioiachim, spre a obţine cruţarea de la moarte a lui Ieremia(Ieremia 26,24). Evident că Ghedalia susţinea aceeaşi politică de moderaţie ca Ieremia. La Lachiş, a fost descoperită o imprimare care spunea: „Aparţinând lui Ghedaliahu, care este peste casă” (Ieremia 40,9).

2 Regi 25:23 23. Toate căpeteniile. Mulţi din aceşti bărbaţi fugiseră cu regele şi s-au împrăştiat prin ţară (v. 4, 5). Acum au ieşit din ascunzătoare şi au pornit spre Ghedalia (Ieremia 40,7,8).

Miţpa. O cetate a lui Beniamin aproape de Rama (Iosua 18,25.26; 1 Regi 15,22). Locul exact nu este cunoscut, unii localizând-o cam la 5 mile (8 km) nord de Ierusalim (ca şi pe harta colorată Westminster din faţă, pag. 385 orig.), alţii la 7,5 mile (12 km) nord. Ultima identificare este folosită în acest comentariu la Tell-en Naşbeh ca şi în hărţile desenate pentru el. Aşezarea aceasta este atribuită lui Atarat, pe harta colorată a Palestinei centrale (F5) din vol. 1 faţă cu pag. 961. Aici au fost adunate seminţiile, uneori pentru sfătuiri în ultima parte a Judecătorilor (Judecători 20,1-3; 21,1.5.8). Aici a adunat Samuel seminţiile şi aici a judecat el pe Israel (1 Samuel 7,5-17). Tot aici a fost ales rege Saul (1 Samuel 10,17-25). Aşa a fortificat aşezarea ca apărare împotriva seminţiilor nordice (1 Regi 15,22; 2 Cronici 16,6). Cu un astfel de fundal, şi aşa aproape deIerusalim, Miţpa avea să fie o aşezare potrivită pentru cartierul general al noii administraţii.

Ismael. Nepotul lui Elişama (v. 25) secretar regal (Ieremia 36,12.20) şi de sânge regal (2 Regi 25,25; Ieremia 36,12; 41,1). Naşterea lui regală aplică probabil atitudinea lui faţă de Ghedalia.

Iohanan. Vezi Ieremia 40,8. Mai târziu Iohanan a avertizat pe Ghedalia de trădarea intenţionată a lui Ismael şi s-a oferit să-l ucidă pe Ismael, dar nu i s-a îngăduit să facă aşa de către Ghedalia (Ieremia 40,13-16).Mai târziu, Iohanan s-a întors împotriva lui Ismael şi a devenit conducătorul unui grup de iudei care au fugit în Egipt, obligându-l pe Ieremia să-i însoţească (Ieremia 41,14.15; 42,1.2; 43,2-7).

Iaazania. La Tell-en Naşbeh a fost găsită o pecete pe care scrie „Aparţinând lui Iaazaniahu, slujitor al regelui”.

2 Regi 25:24 24. Slujiţi împăratului. Fugarii s-au refugiat în ţările învecinate ale lui Moab, Amon şi Edom (vezi Ieremia 40,11) şi fără îndoială că ei continuau să fie neîncrezători faţă de Babilon. Acum Ghedalia le promite

solemn imunitate, dacă aveau să-i accepte pe haldei ca stăpâni ai lor. El i-a invitat să se întoarcă şi să se stabilească, spre a avea parte de roadele ţării (Ieremia 40,9-12).

2 Regi 25:25 25. În luna a şaptea. Poate la două luni după nimicirea Ierusalimului (v. 8-12) posibil un an mai târziu (PK 460).

Au lovit… pe Ghedalia. Ismael a fost angajat de Baalis, regele Amon-ului să-l ucidă pe Ghedalia. (Ieremia 40,14). Asasinarea putea fi înlăturată dacă Ghedalia ar fi fost mai vigilent şi dacă ar fi ţinut seamă de avertizarea ce i-a fost adusă de Iohanan (Ieremia 40,13-16). Ghedalia a fost ucis prin trădare după ce el a ospătat pe Ismael şi oamenii lui la o masă prietenească (Ieremia 41,1-3).

2 Regi 25:26 26. Au plecat în Egipt. Pentru amănunte mai multe, vezi Ieremia 41 la 43. Ieremia a sfătuit puternic contra fugii în Egipt, dar în zadar. Iohanan s-a întors, pe cât se pare împotriva lui Ismael, forţându-l să fugă laAmon (Ieremia 41,15) şi împreună cu Iaazania şi-au asumat conducerea unui grup de evrei care au fugit în Egipt, obligând pe Ieremia să-i însoţească.

2 Regi 25:27 27. Al treizeci şi şaptelea an. Vezi pag. 161 orig.

Luna a douăsprezecea. La sfârşitul anului babilonian, în primăvară, exact înainte de festivităţile anului nou, avea să fie un timp potrivit pentru eliberarea prizonierilor politici.

Evil-Merodac. Numit Amel-Marduc în istoria laică. El a fost fiul şi urmaşul lui Nebucadneţar, şi a venitla tron timpuriu, în octombrie 562 î.Hr. şi a domnit până în august 560 î.Hr.

În cel dintâi an al domniei lui. Literal „în anul când el a fost (sau a devenit) rege”. Despre interpretarea acestei propoziţii, vezi pag. 161.

A înălţat capul. Adică, Evil-Merodac l-a eliberat din închisoare pe Ioiachim (comp. cu Geneza 40,13.20).

2 Regi 25:28 28. Mai presus de scaunul de domnie. El i-a dat întâietate peste alţi regi robi, care se aflau în Babilon.

2 Regi 25:29 29. A mâncat. Adică, el a primit întreţinere din punga regală, cum a fost cazul celor 450 de profeţi ai lui Baal şi a celor 400 de profeţi ai Astarteei, care mâncau la „masa Izabelei” (1 Regi 18,19).

2 Regi 25:30 30. Îngrijit necurmat. Mai multe tăbliţe cuneiforme din anul 592, cu înregistrarea plăţilor raţiilor de ulei, orz etc., robilor şi meşteşugarilor din interiorul şi din jurul Babilonului, cuprind numele de Yaukin (Ioiachim), rege al lui Iuda, şi a cinci din copiii lui. Aceasta arată că el mai era în libertate în 592. Mai târziu, el a fost întemniţat din motive necunoscute, unde a rămas până ce l-a eliberat Merodac-Baladan. Începând dinacel timp şi până la moartea lui, Ioiachim a obţinut încă o dată întreţinerea sa din punga regală, trăind în pace şi confort în ţara captivităţii lui. Scriitorul cărţii Regilor îşi încheie cartea sa cu un tablou al unui fost rege al lui Iuda, care, după o lungă şi plictisitoare captivitate, îşi încheie viaţa în confort şi cinste relativă. Sub regim de suferinţă extremă, sămânţa lui David, cel puţin, nu a fost întru totul lepădată.


1-26 PK, p. 452-463 4, 5 PK, p. 458 7, 18-20 PK, p. 459

1 PK, p. 452 22, 25, 26 PK, p. 460

Documents

2 Regi 1:1 · 2019-08-11 · Orientul antic era ceva obişnuit să se revolte pentru independenţă după moartea unui împărat. Pentru continuarea naraţiunii privind Moabul, vezi