Figură de stilFigurile de stil sunt procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau construcţia gramaticală uzuală pentru a da mai multă forţă unei imagini sau expuneri. În prezentarea celor mai importante figuri de stil se ţine seamă de gradul lor de complexitate şi de relaţiile care se stabilesc între ele.

Comparaţia

Comparaţia este una dintre cele mai frecvente figuri de stil şi constă în alăturarea a doi sau mai mulţi termeni cu scopul evidenţierii primului termen.

Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparaţii, determinate de natura termenilor care se compară:

• un termen concret cu altul tot concret: "Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic" (M. Eminescu, Călin - file din poveste)

• un termen abstract cu altul concret: "Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri" (M. Eminescu, Trecut-au anii)

• un termen concret cu unul abstract: "Soarele rotund şi palid se prevede printre nori | Ca un vis de tinereţe printre anii trecători" (V. Alecsandri, Iarna)

• un termen abstract cu altul abstract: "Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se par ca veacuri" (M. Eminescu, O, rămâi)

Expresivitatea unei comparaţii este şi în funcţie de caracterul cât mai diferit al domeniilor din care provin termenii ei. O asociere între uman şi vegetal întâlnim în poezia Dar ochii tăi? de Tudor Arghezi:

"Prin ce minuni ciudate şi zămisliri înceteS-a săvărşit în sâmburi asemenea scumpete?

În pleoape, ca petala de floare de gutui."

Metafora

Pentru detalii, vezi: Metaforă.

Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparaţii subînţelese. Procesul de realizare a metaforei constă în "punerea semnului identităţii între două obiecte diferite (lucruri, fiinţe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii".

Să urmărim exemplul metaforei din poezia eminesciană Melancolie:

"Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,Prin care trece albă regina nopţii moartă."

Această metaforă presupune o comparaţia iniţială: luna ca o regină moartă a nopţii, comparaţie bazată pe două similitudini: paloarea astrului şi a unei fiinţe moarte, unicitatea lunii pe cerul nopţii şi prezenţa ei dominantă faţă de celelalte corpuri cereşti, însuşi care apare şi în alte poezii ale lui M. Eminescu. De exemplu, în Scrisoarea I:

"Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci."

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparaţia apare prescurtată, în lipsa adverbului de comparaţie (cu valoare de prepoziţie) ca şi a termenului lună, în acest mod realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului poetic. Contextul ne ajută să intuim primul termen al presupusei comparaţii chiar în absenţa lui, ceea ce demonstrează că, în înţelegerea metaforei, nu putem face abstracţie de suportul contextului.

Metafora este o figură de stil esenţială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.

Clasificarea metaforei

• Clasificarea, după Ortega y Gasset, - în metafora conştiinţei-tablă (metaforă simplă cu o singură semnificaţie; sens denotativ - propriu) şi metafora conştiinţei-vas (metaforă complexă cu mai multe semnificaţii; sens conotativ)

• Clasificarea, după Tudor Vianu, - în metaforă explicită şi metaforă implicită - in absentia (alcătuită dintr-un singur cuvânt cu valoare de sugestie, de regulă pe lângă o construcţie verbală; se aseamănă cu simbolul)

• Clasificarea, după Lucian Blaga, - în metaforă plasticizantă şi metaforă revelatorie

Epitetul

Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă în simţirea şi fantezia scriitorului.

"Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstanţial de mod este numit epitet când conţine în acelaşi timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el însuşi să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde aşa ceva, atunci el nu este epitet."

Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situaţii ca cele din textele de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginaţiei sau afectivităţii scriitorului:

• "(...) şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi." (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

• "Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădi buzna [...]." (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu, adjectivul "închise" ar fi înlocuit cu altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi "zăvorâte", atunci termenul câştigă în expresivitate şi devine epitet.

În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament:

"În seara răzvrătită care vineDe la străbunii mei până la tine[......................................]Durerea noastră surdă şi amară",

epitetul "răzvrătită" presupune la bază o personificare, iar epitetele "surdă" şi "amară" sunt rezultatul unei metonimii în care s-a înlocuit efectul prin cauză.

Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum şi cel de atragere a cititorului.

Metonimia

Metonimia-figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea cauzei prin efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele autorului, a unui produs cu originea lui, a concretului cu abstractul etc., pe baza unei relaţii logice:

Ex:”La noi sunt cântece şi flori,

Şi lacrimi multe, multe…” Goga

Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauza; 3) Denumirea recipientului in locul continutului 4) Semnul in locul obiectului semnificat

Sinecdoca

Sinecdoca este o figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), a particularului în locul generalului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi etc. Astfel, în expresia "50 de capete de vite", "capete" este folosit pentru a desemna animalele cu totul. În propoziţia "Această firmă deţine cele mai bune creiere din ţară", "creiere" desemnează oamenii cu cele mai strălucite minţi.

Personificarea

Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor li se atribuie însuşiri umane (ex. norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele şoptesc; vântul aleargă; sălciile triste; pisica vorbeşte lin).

Repetiţia

Repetiţia este figura de stil (procedeul artistic) care constă în repetarea unor cuvinte sau sunete, cu scopul de a produce o impresie artistică. De exemplu: "merge încet, încet spre şcoală"; "vijelia vine, vine, vine... tot mai tare şi mai tare...tot aşa..aşa aşa...".

Exemple:

" Doină, doină, cântic dulce!

Când te-aud nu m-aş mai duce.

Doină, doină, vers cu foc!

Când răsuni eu stau pe loc." (Doină)

Comparaţia

Comparaţia este figura de stil care constă in compararea a doua sau mai multe lucruri, obiecte sau actiuni, cu scopul de a il evidentia pe primul. Cuvintele cu care se realizează comparatia:ca, precum, ca si cum, cum, ca si când. (ex: alb "ca" varul, înalt "precum" gardul, roşu "ca" sângele, merge "ca si cum" stă)

Hiperbola

Pentru detalii, vezi: Hiperbolă (figură de stil).

Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenţionat, mărind sau micşorînd, trăsăturile unei fiinţe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.

Ex: "Gigantică poartă-o cupolă pe frunte," ( G.Coşbuc "Paşa Hassan")

Alte figuri de stil

Alegorie - figură de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, personificări, comparaţii, formând o imagine unitară prin care poetul sugerează noţiuni abstracte, prin intermediul faptelor şi lucrurilor.

Exemplu:

"Să le spui curat

Că m-am însurat

C-o mândră crăiasă

A lumii mireasă." (Mioriţa)

Aliteraţie - Repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ ori expresiv, muzical, auditiv.

Exemplu:

„Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... Urlă cîmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.” (M. Eminescu)

Anacolut - Construcţie gramaticală greşită, constînd în lipsa de legătură dintre începutul şi sfîrşitul unei idei sau în întreruperea construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu altă construcţie. În operele literare, anacolutul este folosit adesea ca mijloc de caracterizare a unor personaje.

Exemplu:

„Eu, dom’judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn’atunci cu birja (...)” (I. L. Caragiale)

Antiteză - Figură de stil care constă în opoziţia dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situaţii. În creaţia lui M. Eminescu antiteza apare şi în formularea unor titluri: Venere şi Madonă, Înger şi demon, Împărat şi proletar.

Exemplu

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

Ea o inima de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)

Antonomază - Figură de stil prin care se înlocuieşte un nume propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu) sau un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun).

Exemplu

" Bardul de la Mirceşti" în loc de "Alecsandri"

"Un Mecena" în loc de "un protector al artelor".

Apostrofă - Figură de stil (folosită în retorică şi în creaţia literară) prin care oratorul sau autorul îşi întrerupe firul expunerii, pentru ca, stăpînit de un sentiment puternic, să se adreseze unor fiinţe su lucruri personificate, cu o întrebare, cu o exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă.

Enumeraţie - Figură de stil constînd în înşiruirea unor termeni de acelaşi fel, care conduce la amplificarea ideii exprimate.

Eufemism - Figură de stil constînd în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin înlocuirea ei cu alta.

Gradaţie - Figură de stil care constă în trecerea treptată, crescîndă sau descrescîndă, de la o idee la alta şi prin care se urmăreşte scoaterea în evidenţă a ideii sau nuanţarea exprimării.

Imprecaţie - Figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorinţa pedepsirii unei persoane.

Invectivă - Exprimarea violentă, apostrofă necruţătoare la adresa unei persoane etc.

Inversiunea (uneori numită şi metateză) este un procedeu stilistic ce constă în schimbarea topicii obişnuite a cuvintelor dintr-o propoziţie sau frază. Prin inversiune se evidenţiază importanţa deosebită a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte din contextul respectiv.

Epitetul

Figura de semnificatie

Acest trop consta in reliefarea un or insusiri deosebite ale obiectelor, fiintelor, ideilor, fenomenelor si ale starilor sufletesti. In majoritatea lor, epitetele sunt exprimate prin adjective (declinate, adesea, la grade de comparatie diferite), dar pot fi exprimate si prin substantive (de obicei precedate de prepozitii), atunci cand pot fi echivalate semantic cu adjectivele: padure de aur (aurie), jale de toamna (tomnatica), inima de piatra (impietrita) etc. Ele nu pot determina numai substantive regente, ci si verbe, sau chiar adverbe, aratand caracteristicile unor actiuni verbale, ori pe cele ale unor circumstante adverbiale: “Flori albastre tremur’ ude in vazduhul tamaiet…” (M. Eminescu);

“Buciuma toamna / Agonic – din fund / Trec pasarele /Si tainic s-ascund” (G. Bacovia).

T. Vianu, in studiul Epitetul Eminescian, subliniaza ca “vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este intotdeauna un adjectiv in functie de atribut”. 19338kqd77kuz1j

Din randul epitetelor fac parte nu numai adjectivele, dar si toate acele parti de cuvant sau de fraza care determmina substantivele si verbele prin insusiri inregistrate de fantezia si

de sensibilitatea cititorului, adica prin insusiri estetice: de exemplu , in versurile din balada mesterului Manole (“Si Manoli, zece, / Care-i si intrece…”), propozitia atribitiva de aclificare este echivalenta cu un epitet moral (adica superior celorlalti). Epitetele acopera o gama variata de insusiri si se clasifica astfel:

1. Ornant sau general (in acceptia lui T. Vianu, este cel care “apartine clasei intregi: genului si speciei din care face parte”): “Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara” (M. Eminescu);

2. Individual ( care exprima o insusire specifica unui anumit obiect, sau care este legata de o anumita imprejurare): “Frumos (epitet ornant) odor e Fulga! Si nalta-i e faptura!” (V. Alecsandri) – epitet individual;

3. Cromatic (propriu-zis si prin sugerare): “Mii de fluturi mici albastri (epitet propriu-zis)…” (M. Eminescu); “Curg in rauri sclipitoare” (M. Eminescu) – epitet prin sugerare; qu338k9177kuuz

4. Personificator: “Ele [izvoarele] trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic” (M. Eminescu);

5. Comparativ: “El are glas puternic in gura rumioara/ Si mers cu leganare (ca o leganare) de gingasa fecioara” (V. Alecsandri);

6. Metaforic “Si parul sau de aur in creturi lungi se lasa/ Ca pe strujanul verde un caier de matase” ( V. Alecsandri);

7. Hiperbolic “Si zalele-i zuruie crunte,/ Gigantica poarta o cupola pe frunte…” (G. Cosbuc);

8. Aliterativ: “Intr-o salbatica splendoare” (G. Cosbuc);9. Onomatopeic: “Ecou-i raspunde cu vocea-i vuinda.” (M. Eminescu);10. Pleonastic: “Peste care trece-n zgomot o multime de norod.” (M. Eminescu);11. Sinestezic (care exprima transmutia olfactiva a impresiei vizuale): “Primavara…/

O pictura parfumata cu vibrari de violete.” (G. Bacovia); Epitetul sinestezic sugereaza senzatii vizuale, auditive, tactile, olfactive, care se imbina in cadrul poeziilor simboliste;

12. Aspatial si atemporal: “Plutea-ntr-acest imens senin.” (G. Cosbuc); “Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja.” (M. Eminescu)

13. Oximoronic (care creeaza un contrast puternic intre determinant si determinat, contrast inacceptabil logic, dar admisibil in plan imaginar): “Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scanteie”; “Cu-mbratisari de brate reci” (M. Eminescu);

14. Tautologic (adjectivul si substantivul sugereaza aceeasi idee): “tapsanul pravalatic”; “faclii prealuminate” (M. Eminescu);

15. Inversat: “Batranul mag inalta fruntea, /Ce sfant e graiul gurii sale.” (O. Goga);

Epitetele mai pot fi: simple, duble, triple, iar cele in lant (depasind trei detrminari consecutive) formeaza o pletora. Pot fi si reluate (cand autorul insista asupra unei insusiri aparte a unui obiect): “Sura-i seara cea de toamna;de pe lacuri apa sura / Infunda miscarea-i creata intre stuf la iezatura.” (M. Eminescu).

Epitetul evocativ (in acceptia lui T. Vianu) este unul moral, caci el caracterizeaza o realitate exprimata prin contitnutul semantic al unui substantiv ori al unui verb: “blestemul mizantropic”, “duioasele dureri” (M. Eminescu).

Figuri de stil

Epitetul - „Partea de vorbire sau de fraza care determina, in lucrarile sau actiunile exprimate, printr-un substantiv sau verb, insusirile lor estetice, adica acelea care pun in lumina felul cum le vede sau cum le simte scriitorul si care au un rasunet in sensibilitatea si fantezia cititorului” (Tudor Vianu). Epitetul numeste insusiri deosebite, aparte. Epitetele pot fi explucative, epitete metafora, sincretice, complexe, imagini, apreciative, antitetice, evocative, ornante. Frumusetea epitetelor este data de asocierea deosebita, inedita a cuvintelor.

Comparatia - Procedeu artistic care consta in alaturarea a doi termeni (obiecte, persoane, idei, fenomene, actiuni etc.) cu insusiri comune, urmarindu-se anumitor caracteristici ale primului termen (de comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care se compara). Ca figura de stil, comparatia opate fi exprimata numai printr-un substantiv, insotit de atribute si complemente.

Metafora - Procedeu artistic, element al limbajului poetic, prin care se trece de la sensul prorpiu al cuvântului sau al unei expresii, la un alt sens, pe care cuvântul sau expresia il dobândeste numai prin analogie, prin comparatie. In comparatia initiala, care sta la baza metaforei, termenul cu sens impropriu, figurat, il susbtituie pe cel cu sens propriu, de unde rezulta ca intr-o expresie morfologica exista un inteles usor de intuit si altul mai greu de intuit, sugerat.

Personificarea (prozopopeea) - procedeu literar prin care se atribuie fiintelor necuvântatoare, obiectelor, elementelor din natura, sau ideilor abstracte insusirile omenesti de a vorbi, de a gândi, de a avea sentimente, de a actiona ca oamenii, intr-un cuvânt, de a face din ele persoane.

Antiteza - Figura de stil care consta in alaturarea a doi termeni (personaje, situatii, fenomene, idei etc.), de obicei, punându-se reciproc in lumina, urmarindu-se sa se reliefeze mai pregnant opozitia dintre acestia.

Alegoria - Figura de stil alcatuita dintr-o succesiune de metafore, comparatii, epitete, personificari, ce creeaza o imagine inchegata, prin care poetul da forma concreta unor

notiuni abstracte. Alegoria apare frecvent in fabule si in proverbe.

Hiperbola - Procedeu artistic prin care se exagereaza intentionat insusirile unei fiinte sau caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale altei intâmplari, cu scopul de a=l impresiona pe cititor.

Inversiunea - Procedeu artistic ce consta in schimbarea topicii obisnuite a cuvintelordintr-o propozitie (fraza). Prin inversiune (metataxa) se evidentiaza importanta deosebita a unui cuvânt (grup de cuvinte) din contextul respectiv.

Enumeratia - Insiruirea mai multor termeni din acelasi cmp semantic, folosita spre a atrage atentia asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor infatisate.

Repetitia - Figura de stil care consta in repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a intari o idee sau o impresie.

Onomatopeea - Cuvânt care, prin elemetele lui sonore, imita sunete, zgomote din natura. Folosirea onomatopeei in poezie duce la versul onomatopeic, la armonie imitativa.

Invocatia - Partea de inceput a unei opere, in care poetul cere ajutorul muzei sau divinitatii pentru a-si pitea realiza opera. Când invocatia se adreseaza unui personaj imaginar sau absent, ea se numeste invocatie retorica.

Metonimia - Figura de stil care consta in inversarea voluntara a categoriilor logice: intregul prin parte, partea prin intreg, cauza prin efect, efectul prin cauza, abstractul prin concret, posesorul prin lucrul posedat etc.

Eufemismul - Apropiat de ironie, eufemismul este o figura de stil care consta in atenuarea prin substituire a unei expresii cu sens jignitor, dur sau chiar obscen.