Bălaşa IoanaSPR III

Tratatele Constitutive ale Uniunii Europene

Introducere

După încheierea primului război mondial, tratatul de la Versailles (1991) a fost inainte de

toate, unul care reorganiza spaţiul european, el era fundamentat pe dreptul popoarelor la

autodeterminare şi a dus la apariţia statelor-naţiune, în Europa Centrală şi de Est. Totuşi, după

sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au fost reluate dezbaterile legate de organizarea

Europei.1

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi

specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul

1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva

state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale

existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către

o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea

producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise

participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul

pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare

economice.

Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene au fost impregnate de intenţia de a

pune punct unei istorii însemnând războaie şi distrugeri în Europa. Ca obiectiv suprem era

desigur, asigurarea păcii dar şi unificarea economică prin creearea unei pieţe europene, existând

deci o aspiraţie pentru „o uniune politică”.2

Pe 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman, a convocat presa străină şi

a făcut o declaraţie prin care propunea creearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi

Oţelului. Această idee va atrage aderenţa a cinci tări: Franţa, RFG, Italia, Belgia, Luxemburg şi

1 Francois ROTH, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007, pp.24-282 Iordan Gheorghe, BĂRBULESCU, De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 24

1

Olanda. Planul Schuman a fost prima etapă în construcţia Europei. Planul Schuman avea în

vedere reconcilierea franco-germană nu numai nucleul unei „noi ordini europene”3 dar şi

satisfacerea condiţiilor care să facă improbabil un nou război.

Astfel, Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene urmăreau următoarele

obiective: dezvoltarea armoniosă a vieţii economice, creşterea economică stabilă şi echilibrată,

ridicarea nivelului de trai, reducerea şi eliminarea ulterioră a şomajului, dar şi stabiliatetea

politică, economică şi monetară.

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului

Conferinţa de la Paris , 20 iunie 1950 a reunit delegaţii din cele şase ţări care au răspuns

pozitiv la propunerea lui Schuman. După mai bine de nouă luni de discuţii, conferinţa s-a

încheiat cu semnarea Tratului de la Paris, pe 18 aprilie 1951. Arhitectura constituţională a

viitoarei comunităţi era articulată în jurul a patru poli: Înalta Autoritate, Adunarea, Consiliul de

Ministrii şi Curtea de Justiţie. Dezbaterile privitoare la Înalta Autoritate au fost îndelungate şi

complexe. Rezultatul a fost un compromis între interguvernamentalism şi supranaţional.

Elementul esenţial era mai mult politic decât economic: integrarea pe picior de egalitate în cadrul

european a Republicii Federale Germania şi începutul reconcilierii franco-germane. Totuşi

adevărata finalitate a Europei era pacea între naţiuni.4

Astfel se va creea o veritabilă piaţă comună, cu 155 de milioane de consumatori.

Instaurarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului va pune bazele unei Comunităţi cu

structură federală, guvernată de instituţii comune, aplicând reguli comune. Aceasta însemnând

printre altele şi asigurarea aprovizionării pieţelor cu cărbune şi oţel, regularizarea preţurilor,

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă ale muncitorilor, creşterea comerţului şi a

investiţiilor. Se avea în vedere punerea în comun a producţiei franco-gemane a cărbunelui şi

oţelului şi acceptarea unei Înalte Autorităţi a cărei decizie să devină obligatorie pentru Franţa,

Germania şi celelalte ţări ce vor adera.

Piaţa comună, conform articolului 4, se baza pe interzicerea: oricăror taxe de intrare sau

ieşire a oricăror restricţii cantitative în scopul asigurării liberei circulaţii a produselor şi

persoanelor ce lucrau în aceste sectoare; precum şi interzicerea oricăror măsuri sau practici ce

3 Iordan Gheorghe, BĂRBULESCU, De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 244 Francois ROTH, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007, pp.44-47

2

discriminau producătorii, cumpărătorii sau utilizatorii referitor la condiţiile de preţ sau preluare.5

Conform articolului 3 din tratat obiectivele CECO erau: să vegheze la regularitatea

aprovizionării, să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie şi să promoveze o politică

de exploatare raţională a resurselor naturale.6

Planul era foarte ambiţios prevăzând regulalizarea încă de la început a unificării

regimului salariilor, a fiscalităţii, armonizarea preţurilor şi a condiţiilor de transport. În aceste

condiţii sistemul internaţional în versiunea din 1951 se compunea din: Înalta Autoritate,

indepentă de statele membre formate din şase persoane numite de comun acord de către

guvernele celor şase state membre şi care avea puteri legislative şi executive, deciziile acesteia

având validitate şi aplicabilitate imediată în toate statele membre. Era asistată de un Comitet

Consultativ şi era responsabilă politic în faţa Adunării Parlamentare.7 Înalta Autoritate a avut

sediul, în perioada 1952-1967, la Luxemburg şi s-a constituit în prima experienţa supranaţională.

Membrii săi erau desemnaţi pe 6 ani. În alegerea comisarilor, guvernele aplicau criterii politice şi

tehnice. Mandatul preşedintelui numit de Consiliul de Ministrii, era pe 3 ani. Jean Monnet a fost

primul preşedinte. Mai exista un Consiliu, format din ministrii, ce reprezentau statele membre, o

Adunare Parlamentară desemnată de către parlamentele naţionale, având competenţe limitate dar

şi o Curte de Justiţie. 8

Tratatul de la Roma

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în

cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au

căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă

comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de

experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a

elaborate două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două

Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană

(CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

5 Treaty constituting the European Coal and Steel Community, valabil la http: http://www.ena.lu/, accesat în 2.03.20096 Ibidem.7 Iordan Gheorghe, BĂRBULESCU, De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p.538 Francois ROTH, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007, p. 60

3

Obiectivele Comunităţii Economice Europene enumera printre altele:

promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţii economice pe întreg

teritoriu Comunităţii, expansiunea continuă şi echilibrată, stabilitatea crescândă

a statelor membre, creşterea nivelului de trai, precum şi relaţii mai strânse între

statele membre.9

Tratul de la Roma era un tratat-cadru care enunţa două obiective: uniunea popoarelor şi

realizarea spaţiului european fără graniţe. Instaurarea Pieţei Comune a fost programată pentru

doisprezece ani, uniunea vamală urma să devină efectivă la 1 ianuarie 1970. Stabilirea unei Pieţe

Comune, prin art 2, al tratului era obiectivul principal, realizat prin apropierea treptată a

politicilor economice dintre statele membre. Obiectivele erau enumerate la articlolul 3:

eliminarea dintre statele membre a taxelor vamale şi restricţiilor cantitative, stabilirea unui tarif

vamal comun şi a unei politici comerciale comune, înlăturarea obstacolelor în libera circulaţie a

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii,

stabilirea unui regim de garanţii că regulile competenţei vor fi respectate, alinierea legislaţiilor

naţionale, pentru ca Piaţa Comună să poată funcţiona, creearea unui fond social european,

înfiinţarea unei bănci europene de investiţii.10

Europa capata competenţe externe şi o personalitate juridică internaţională prin

intermediul art 210. Avea capacitatea sa negocieze acorduri tarifare şi comerciale, deci de a

aplica o politică comercială comună. Avea de asemenea capacitatea să încheie acorduri de

asociere cu ţări terţe (art 230 modificat prin Actul Unic). În fine putea încheia acorduri cu

organizaţii internaţionale. Tratul semnat între cele 6 ţări rămânea deschis şi altora, era prevăzută

explicit o procedură de extindere, care ar fi permis aderarea de noi membrii şi una de asociere

similară celei care există pentru CECO. Au fost înfiinţate două organe prevăzute şi în tratatul de

la Roma: Agenţia de aprovizionare a EURATOM şi controlul securităţii.11 EURATOM

presupune stabilirea condiţiilor necesare pentru formarea şi creşterea rapidă a industriilor

nucleare.12

În 1973 trei ţări se vor alătura: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca.ulterior,

schimbările survenite în anii 70 vor permite aderarea celor 3 ţări mediteraneene care rămăseseră

9 Iordan Gheorghe, BĂRBULESCU, De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p.5710 Francois ROTH, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007, pp. 69-7011 Ibidem.12 Disponibil la http://www.euratom.org/, accesat la 2.03.2009

4

până atunci în afară, din cauza regimurilor politice: Spania, Portugalia, Grecia. În 15 ani, Europa

a ajuns de la şasa la doisprezece membrii. Destrămarea Uniunii Sovietice a permis reunificarea

Germaniei, reintegrarea naţiunilor din Est în spaţiul european şi exitinderea Comunităţii.

Act Unic European

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic

European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. În iunie 1985, Consiliul

European de la Milano, convoacă Conferinţa Interguvernamentală, iar după şase luni de

negocieri se aprobă, în unanimitate, textul Actului Unic European, ce realiza una dintre cele mai

importante reforme ale Comunităţii Europene. Ratificerea a întârziat datorită referendumurilor

din Danemarca şi Irlanda. Actul Unic era un catalog cuprinzând mai mult de două sute de

măsuri, dintre care unele puteau avea efecte considerabile. Una dintre cele mai importante a fost

creearea Pieţei Unice Europene, care urma să intre în funcţiune în 1993. În interiorul acesteia era

prevăzută libera circulaţie a mărfurilor persoanelor şi capitalurilor.13

În urma unui preambul ce exprima intenţia statelor membre de a transforma Comunitatea

Economică într-o Uniune Politică (intenţie care se va concretiza câţiva ani mai târziu, prin

Tratatul de la Maastricht), au fost introduse următoarele inovaţii:14

• instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern

şi de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru

stabilirea direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii;

• introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru

adoptarea acelor deciziilor care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială,

coeziunea economică şi socială şi politicii cercetării;

• întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative

de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi state şi

acordurile de asociere;

• înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe , alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);

• creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare

ştiinţifică, coeziune economică şi socială;13 Francois ROTH, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007, p.17014 Iordan Gheorghe, BĂRBULESCU, De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, pp. 65-67

5

• stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă

internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea

celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera

circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi

politici şi a coeziunii economice şi sociale).

Actul Unic European a dus inevitabil, din necesitatea de a reforma instituţiile unei

Comunităţi ce s-a extins faţă de forma iniţială, la Tratul Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht

În evoluţia ulterioară a Uniunuii Europene, a urmat semnarea tratului de la Maastricht şi

inrarea în vigoare la 1 ianuarie 1993, ce cuprindea mai multe secţiuni dintre care cea mai

importantă fiind constituită din proiectul Uniunii Monetare.

Tratatul de la Maastricht a adus modificări fundamentale acordurilor dintre statele

membre ale Uniunii Europene:15

• reflectând măsura în care erau statele membre dispuse uneori la compromisuri, s-a

aprobat în cadrul Trataului de la Maastricht un acord prin care, în loc să dea noi

puteri Comunităţii Europene, au fost creeaţi trei „piloni” şi întreaga structură a

fost numită „Uniunea Europeană”. Primul pilon constituia comunităţile

preexistente, iar al doilea şi al treilea includeau două arii în care urma să aibă loc

o cooperare interguvernamentală sporită de natură oficială: o Politică Externă şi

de Securitate Comună, şi afacerile interne şi justiţia.

• continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea

profesională, reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării,

protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente (politica

socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,

politica de mediu);

• continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea

nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei

(asupra anumitor subiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul);

15 John MCCORMICK, Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006, pp. 104-105

6

• crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot

stabili în alte state membre; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile

municipale şi pentru PE în state membre de rezidenţă, indiferent de naţionalitate;

protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt state membre pe

teritoriul unui stat terţ şi în care statul naţional nu este reprezentat; dreptul de a

trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European

• instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi

monetară a state membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro)

şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE)16

Parţial ca pregătire a lărgirii spre est dar şi pentru a ţine cont de progresul integrării

europene şi posibil, pentru a aduce UE mai aproape de uniunea politică, în 1997-2000 au fost

semnate alte două tratate. Primul a fost Tratatul de la Amsterdam, care a fost semnat în

octombrie 1997 şi a intrat în vigoare în mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât şi Tratatul UE,

iar printre elementele de noutate aduse amintim instituţionalizarea cooperării

sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări (existentă în

unele state membre) cu nevoia respectării dorinţei altor state membre de a nu fi

implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să îşi păstreze

suveranitatea naţională); acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate

ale celor trei piloni.

Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua

Conferinţă Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare

procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme

fără legătură cu procesul de extindere. Tratatul de la Amsterdam adaugă construcţiei europene

competenţă socială şi de aceea putem aprecia că dominanta sa structurală este solidaritatea.17

16 John MCCORMICK, Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006, pp. 104-10517 Iordan Gheorghe BĂRBULESCU, Uniunea Europeană de la Naţional la Federal, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p.45

7

O a doua etapă în domeniul reformei instituţionale a reprezentat-o Tratatul de la Nisa care

a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la1 februarie 2003.

Tratatul de la Nisa

Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt:

Schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere: deşi, pentru noile state membre,

numărul de locuri în PE, numărul voturilor alocate în cadrul Consiliului şi pragurile aplicabile în

cadrul procedurii majorităţii calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la

Nisa stabileşte noi reguli, ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri; Dar şi două inovaţii majore

privind procesul de decizie:

o extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificată în

cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de

exemplu, facilitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor, cooperarea judiciară pe

probleme civile, încheierea de acorduri internaţionale în domeniile comerţului, serviciilor

şi aspectelor comerciale ale proprietăţii individuale – cu unele excepţii, etc.);

o extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru

combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe problem civile, măsuri specifice de

sprijin industrial, acţiuni de coeziune desfăşurate în afara Fondurilor Structurale, statutul

partidelor politice europene şi aspect legate de imigraţie, de acordarea de vize şi de azil;18

În ceea ce priveşte revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări:

o numărul minim de state membre necesare pentru propunerea unei clauze întărite de

cooperare este 8, ceea ce înseamnă că după a cincea extindere nu va reprezenta

majoritatea state membre;

o înlăturarea posibilităţii utilizării dreptului de veto cu privire la cooperarea strânsă în

domeniile aflate sub incidenţa primului şi celui de-al treilea pilon şi înlocuirea acesteia cu

dreptul statelor membre de a supune problema Consiliului European,care poate decide

prin majoritate calificată (mai mult, dacă problema aparţineunuia din domeniile în care se

aplică procedura co-deciziei, este necesar acordul PE);

18 Tratatul este disponibil la http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm, accesat în 2 martie 09

8

De asemenea punem aminti înfiinţarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme

de criminalitate; Eurojust reprezintă o unitate formată din magistraţi, a căror sarcină este de a

contribui la coordonarea autorităţilor naţionale responsabile cu procedurile din domeniu.19

Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii

Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care

implica atât statele membre, cât şi statele candidate. Aspectele avute în vedere de această

declaraţie sunt: delimitarea responsabilităţilor între UE şi statele membre, statutul Cartei

drepturilor fundamentale a UE, simplificarea tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul

instituţional al UE.20

Tratatele Constitutive ale Uniunii Europene reprezintă o continuitate în domeniul

cooperării în spaţiul european. În fond construcţia europeană a promovat mereu un model de

extindere şi de asociere a statelor care doreau aderarea şi îndeplineau criteriile adoptate la

Copenhaga. Scopul în constituie şi astăzi exportul modelului de menţinere a păcii şi de realizare

a bunăstării economice şi sociale la nivelul întregului continent.

19 Erhard BUSEK, Werner MIKULITSCH, Uniunea Europeană şi drumul spre Răsărit, Ed. Institutul European, Bucureşti, 2005, pp. 113-11620 Iordan Gheorghe, BĂRBULESCU, De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p.77

9

Bibliografie:

o BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p.77

o BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană de la Naţional la Federal, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005

o BUSEK Erhard, MIKULITSCH Werner, Uniunea Europeană şi drumul spre Răsărit, Ed. Institutul European, Bucureşti, 2005

o MCCORMICK John, Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006,

o ROTH Francois, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007

Resurse on-line:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

http://www.euratom.org/

http://www.ena.lu/

http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20uniunii%20europene.htm

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_1.pdf

www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/EU

www.europarl.europa.eu/transl_es/RO/juri/treaties/tue_consolidat.doc

10

11