Upload
alexandra-zubali
View
253
Download
2
Embed Size (px)
Citation preview
Comunicarea mediatică. Teorii şi metode. Funcţii şi efecte
Inflenţa mass-media (efectele) - Efect înseamnă „toate modificările la nivel individual sau
social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje” (Maletzke). Teoria influenţei mass-
media ţine seama de dimensiunile efectelor.
cine suportă efectul – la nivel individual, de grup şi social;
natura efectelor (de ordin cognitiv sau de ordin comportamental);
durata efectului – interval de timp care se scurge între emisia mesajului şi momentul în
care se poate înregistra un oarecare efect. Există trei tipuri de efecte: efecte pe termen
scurt (până la 6 zile), efecte pe termen mediu (7-30 zile), efecte pe termen lung (peste o
lună).
Factorii care influenţează acţiunea mediatică:
atenţia selectivă (selective exposure)
comunicarea în două trepte (two-step-flow of communication).
Atenţia selectivă: necesitatea selecţiei. Există două tipuri de selectivitate: selectivitatea de facto şi
selectivitatea motivată. Selectivitatea de facto se referă la tendinţa de a selecta informaţia
conform predispoziţiilor. Publicul se îndreaptă spre acele emisiuni sau programe care corespund
propriilor interese, atitudini sau opinii. Selectivitatea motivată – selecţia se face conştient,
conform concepţiei de viaţă.
Comunicarea în două trepte: liderii de opinie Comunicarea mediatică nu se deschide, direct,
tuturor. În contactele sau discuţiile personale, informaţia constiuie obiectul unor relatări
ulterioare. Liderul de opinie se orientează spre comunicarea mediatică, mai mult decât ceilalţi
membri ai grupului său. Liderul de opinie are tendinţa să prezinte informaţia într-o manieră care
face ca informaţia să confirme conceptele şi normele de viaţă ale lui şi ale grupului său.
Abordarea „în trepte” este specifică anilor '50. Expansiunea a condus la revizuirea teoriei şi
împărţirea comunicării în două procese – fluxul informaţiei şi fluxul influenţei.
Efectele la micronivel - Disonanţă şi consonanţă
Disonanţa intervine când sursa (emitentul) nu este apreciată sau credibilă, iar receptorul nu se
aşteaptă ca opiniile emitentului să coincidă cu ale sale. Consonanţa apare când, primind un mesaj
dintr-o sursă pe care o consideră valoroasă, receptorul preia opiniile/ideile emitentului, acestea
coincizând cu universul său de opinie.
1
Societatea ca obiectiv: macroefectele - În cadrul unor macromodele, efectele mediatice au
accepţiunea de efecte pe termen lung şi de efecte indirecte. Trei teorii domină cercetarea
macroefectelor mediatice: agenda-setting (teoria agendării), Schweigerspirale (teoria spiralei
tăcerii) şi cunoaşterea diferenţială (teoria prăpastiei cognitive).
Teoria agendării - Mass-media fixează agenda publică. Ele sunt acelea care, ca urmare a
procesului de selecţie şi focalizare a faptelor sociale, desemnează prioritatea subiectelor de
discuţie pe ordinea de zi. Mass-media impun subiectele. Teoria agendării: publicul dă
importanţă exact acelor subiecte care se bucură de atenţia mediatică. Există deci două tipuri de
agendare: agendarea mediatică şi agendarea publică. Agenda publică conţine trei subpuncte:
Agenda intrapersonală – conţine subiecte de importanţă exclusiv personală;
Agenda interpersonală – conţine subiectele importante pentru contactele sociale;
Agenda comunităţii – subiecte de importanţă generală, pentru întreaga societate.
Spirala tăcerii (Schweigspirale) - Definiţie: Opinia publică obligă individul să se reţină, să nu-şi
divulge propriile. Cheia teoriei este deosebirea dintre televiziune şi celelalte mass-media.
Televiziunea este un mediu prin excelenţă non-selectiv: oamenii se uită la TV fără să se întrebe
ce fel de imagini le trec prin faţa ochilor. În cazul presei scrise, fiecare îşi alege ziarul sau revista
preferată. Un mediu non-selectiv, cum este televiziunea, are o influenţă mai mare asupra
publicului. În cazul consumului non-selectiv, lipseşte selectivitatea, primul „zid de apărare”
împotriva influenţei mediatice.
Teoria prăpastiei cognitive şi a creşterii diferenţiale a cunoaşterii - Definiţie: Prin consumul
mediatic, persoanele cu un statut social-economic înalt (venituri ridicate şi educaţie superioară)
acumulează mai rapid şi mai multe cunoştinţe decât persoanele cu un statut social inferior.
Mass-media oferă primului grup un mai mare profit de cunoaştere. (Tichenon, Donohue şi
Olien).
Mass-media şi funcţiile sociale
supravegherea mediului social;
corelarea părţilor componente ale societăţii şi a reacţiilor lor specifice;
transmiterea moştenirii sociale de la o generaţie la alte.
Triada lui Laswell a fost mai târziu redată în alţi termeni:
prezentarea actualităţii (culegerea şi diseminarea de date referitoare la evenimentele
sociale curente).
2
cristalizarea opiniilor (diversele grupuri sociale ajung să-şi asume punctele de vedere);
socializare (generaţiei următoare i se transmite ceea ce s-a dobândit în plan social).
Funcţiile Mediatice În Sistemul Democratic
Funcţia informativă. Acţiunea mediatică:
diseminarea informaţiei. Consecinţele pentru public: ridicarea nivelului de cunoaştere. În general,
această funcţie mediatică priveşte alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre
evenimentele sociale şi afacerile publice. Informaţia are un caracter faptic, mai mult sau mai
puţin obiectiv.
comentarea faptelor. Consecinţele pentru public: fixarea propriei opinii. Importante în acest
cadru sunt interpretarea şi judecata de valoare la care sunt supuse evenimentele sa faptele publice.
Funcţia expresivă. Acţiunea mediatică: semnalarea în public. Consecinţele pentru public:
conştientizare. Mass-media sunt din punct de vedere funcţional un forum în care indivizii sau
diversele grupuri sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate politică, culturală şi
socială.
Funcţia critică. Acţiunea mediatică: analiza faptelor. Consecinţele pentru public: prelucrarea şi
adaptarea lor critică. Această funcţie se referă la o categorie eterogenă de activităţi mediatice:
rolul de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă faţă de aparatul de stat.
Mass-media şi rolul lor de mediator politic - Pornind de la interdependenţa dintre mass-media şi
politic, se ajunge la un ansamblu restrâns de trei funcţii mediatice (informativă, expresivă şi
critică). Prima funcţie mediatică – funcţia informativă – are rolul de a informa cetăţenii despre
programul de guvernare, despre intenţiile guvernului şi despre modalităţile de realizare.
Comunicarea are loc dinspre politic spre societate. Funcţia expresivă permite autorităţilor de stat
(categoriei active) să ia act de ceea ce animă sau frământă (categoria pasivă). Transferul de
informaţii se face din direcţia societăţii civile spre zona politicului. Funcţia critică: mass-media
au rolul de a critica programul politic al unui guvern şi felul în care acesta încearcă să-l realizeze.
3
Conceptul de comunicareComunicarea, în cazul fiinţei umane, este un fenomen de relaţie, un proces ce influenţează
însăşi realitatea, dar în acelaşi timp este un mod exemplar de expresie a umanităţii generice.
Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenţi doi sau mai mulţi oameni, indică un viciu substanţial
de standard, un handicap în urma căruia identitatea sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În
fapt, absenţa comunicării, oriunde se manifestă persoane, ne poate trimite spre un nonsens, câtă
vreme cădem în paradox – lipsa oricărei comunicări este, prin sine, un mesaj. Ca verb, a
comunica, a marcat evoluţia speciei umane, procesul comunicaţional fiind o componentă
esenţială a rafinării spiritului şi a raţionalităţii, declanşând transformările care ne-au adus din
preistorie în contemporaneitate.
Gestul comunicaţional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalităţi, practic fiecare fiinţă
umană având o identitate comunicaţională, un anume fel inconfundabil de a se exprima pe sine
sau de a formula mesaje pentru alţii. Comunicăm în funcţie de interese sau de trăirile afective. O
putem face în modalităţi foarte simple sau, dimpotrivă, făcând apel la canale de comunicare
sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepţionat într-un fel spectaculos. A comunica
simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar. Întreaga evoluţie a comunicării - de la
formele minimale, pentru care erau suficiente două persoane (comunicarea interpersonală are
nevoie, pentru a se efectua, de două condiţii: prezenţa în acelaşi loc şi timp a comunicatorilor, dar
şi capacitatea de a înţelege ceea ce se comunică, de a surprinde mesajul în autenticitatea sa cât
mai apropiată de intenţiile comunicatorului), până la formele maximale (complexe), printre care
comunicarea de masă are o extensie planetară - întregul efort de adecvare prin modalitatea relaţiei
de tip emiţător-receptor revendică atributul cunoaşterii. A şti şi a înţelege sunt cele două ipostaze
în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l înconjoară. Din acest punct de
vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experţilor în producerea pachetelor cu mesaje, le-a
supralicitat tot mai mult străduinţele şi energiile, în tentativa mereu repetată de a arunca limitele
comunicării până dincolo de închipuirile şi idealurile cele mai îndrăzneţe.
Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă, adresată consumatorilor
feluriţi, atât ca pregătire şi educaţie, cât şi ca situare geografică. Marea problemă, aflată în
actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a luxurianţei acestora, astfel încât
la fel de important este să ştii să descifrezi un mesaj cu activitatea de selecţie a acestora.
4
1. Teoriile efectelor puternice
Teoriile privind efectele puternice ale mesajelor asupra consumatorului sunt elaborate
începând cu anii ’20, în contextul creşterii influenţei propagandei, a regimurilor de dictatură
interesate direct în procesul de „dresaj ideologic” exercitat prin media obedientă sau transformată
în instituţie aservită propagandei şi manipulării. La baza acestora stau mai multe cercetări
întreprinse în domeniul sociologiei şi psihosociologiei, direct intreresate de comportamentele
grupurilor şi persoanelor masificate la contactul cu mesajele având mare încărcătură afectiv-
emoţională, elaborate cu scopul prealabil de a influenţa opiniile consumatorilor. Dintre acestea,
cele mai importante sunt cele semnate de Gustav Le Bon (Psihologia maselor), Scipio Sighele,
Gabriel Tarde, americanul H. D. Lasswell sau germanul Serge Tchakhotine (Violul mulţimilor
prin propaganda politică).
Atenţia celor care au studiat fenomenul comunicaţional dintre cele două războaie a insistat
asupra spectaculozităţii reacţiilor sau efectelor „proceselor de contagiune, de sugestie şi de
halucinaţie, în sens mai larg, asupra posibilităţilor de manipulare a mulţimilor prin exaltarea
sentimentelor şi inhibarea gândirii”1.
Principalele teorii cu privire la posibilitatea ca mesajele să aibă un efect puternic asupra
receptorilor pot fi grupate astfel:
Înţepătura hipodernică sau „glonţul magic”. Se bazează pe o percepere a comunicării de tipul
stimul – răspuns, pe o agresivitate a componentei emoţionale a mesajului şi pe crisparea sau
deruta consumatorului, într-un câmp social dominat de frică şi de exaltările ideologice
(promovarea propagandei de stat într-o formă agresivă, chiar violent- militaristă, ca în cazul
fascismului italian, a hitlerismului sau stalinismului). Mihai Coman insistă asupra faptului că
„mesajele ajung la receptor nefiltrate de vreun factor social sau cultural”2, fapt pentru care teoria
mai poartă numele de flux într-un singur pas. Sintagma „înţepătura hipodermică sugerează că
mesajul are un impact major asupra individului, că îi „fecundează” conştiinţa, modul de a gândi
sau acţiona, astfel încât reacţiile determinate de mesaj au caracter instant, imediat subsecvent
„înţepăturii, pe când sintagma „glonţ magic” are o altă sugestie, anume că mesajul acţionează ca
1 Ibidem, p. 54.2 Mihai Coman, op. cit., p. 154.
5
un factor care vrăjeşte, care subjugă graţie unor mecanisme care depăşesc puterea de înţelegere
raţională;
Spirala tăcerii. Teoria a fost elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann, care porneşte de la premisa
că fiecare membru al societăţii vrea să fie unul cu o cât mai mare vizibilitate sau ca opiniile lor să
fie legitimate de vectorii de imagine importanţi. Presa are un impact major câtă vreme poate
legitima sau delegitima aşteptările indivizilor, le poate accentua frica faţă de căderea în „tăcere”
(părerile lor nu contează şi nu au cotă de audienţă) sau le anulează această frică prin faptul că
oferă un câmp de interes faţă de opţiunile lor. Tăcerea sau supunerea la insignifianţă prin refuzul
de-a fi băgat în seamă poate da naştere la minorităţi tăcute, dacă anumite grupuri se simt izolate
şi refuzate, sau chiar la majorităţi tăcute3, dacă mass-media promovează puncte de vedere ale
unor personaje influente (din politică, grupuri de interese sau media), fără ca acestea să fie
acceptate de majoritate. Bineînţeles, fiecare individ caută să evite căderea în astfel de zone ale
tăcerii şi lipsei de relevanţă publică. În consecinţă va alege şi va adera la acele mesaje care
validează grupurile vizibile şi influente;
Teza imperialismului cultural. Teoria a fost lansată de către Herbert Schiller, în 1969, observând
că statele mai puţin dezvoltate suportă o permanentă presiune din partea statelor dezvolatte sau a
superputerilor industrializate, inclusiv prin faptul că produsele culturale ale celor bogaţi devin
obiectul de interes şi al dorinţei de imitaţie din partea celor săraci. Astfel „imperialismul cultural”
se bazează pe faptul că „valorile culturale importate din alte ţări (SUA, în special) sub formă de
divertisment sau de alte genuri de programe nu numai că pot polua cultura locală, îndeosebi când
este vorba de ţări mici sau în curs de dezvoltare, ci pot fi surse de influenţă, deci comunicarea de
masă a devenit un mecanism eficient de dominaţie culturală a lumii”4.
Alte teorii bazate pe ideea unor efecte puternice ale mesajelor media asupra audienţei
pornesc de la teza industriilor culturale care dezvoltă o dependenţă a receptorilor faţă de mesaje
prin capacitatea acestora de seducţie şi manipulare culturală (Şcoala de la Frankfurt, reprezentată
de Adorno şi Horkheimer) sau de la modelul „hegemonic”, potrivit căruia „clasele dominante îşi
3 Ibidem, p. 1614 Marian Petcu, op. cit., p. 62, 63.
6
exprimă puterea, în momentele de stabilitate economică şi socială, nu atât prin măsuri represive,
cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic” 5.
2. Teoriile efectelor limitate
Studiile tot mai aprofundate privind fenomenul media, dar mai ales impactul mesajelor
asupra comunităţilor de receptori, realizate mai ales după anul 1940, au relevat faptul că efectele
nu sunt directe şi puternice, ci cunosc o diferenţiere în funcţie de caracteristicile consumatorilor
sau de contextele comunicaţionale, precum şi o configuraţie în trepte. Noua generaţie de
cercetători, reprezentată prin Paul Lazarsfeld, B. Berelson, H. Gaudet sau Elihu Katz a lansat alte
teorii privind efectele mass-media, mult mai nuanţate şi adecvate noilor vremuri postbelice.
Teoria sau modelul în doi paşi (Fluxul în doi paşi). Calea mesajului către public nu este una
directă, prin care mesajul comunicatorului să fie transmis liniar către consumator, urmând ca
acesta din urmă să constate şi să înţeleagă semnificaţiile mesajului. Dimpotrivă, drumul este unul
fragmentar, în trepte sau etaje: „în drumul său către public, mesajul presei este filtrat de un factor
intermediar, care a căpătat în literatura se specialitate apelativul de ,lider de opinie’”6. Factor
intermediar decisiv pentru
înţelegerea mesajului, liderul de opinie este produsul fragmentării grupului masificat al publicului
în microgrupuri. Fiecare astfel de microgrup are un lider care este capabil să desluşească tainele
mesajului, să-l interpreteze şi să-l facă abordabil într-un sens mult mai profund. Caracteristicile
care determină ca un individ să devină lider de opinie sunt: credibilitatea, notorietatea şi relaţiile
cu mediul exterior grupului, reprezentativitatea sau capacitatea de a interioriza şi exprima
caracteristicile grupului. Teoria „fluxului în doi paşi” – sintagmă care îi aparţine lui E. Katz –
modifică percepţia despre efectele mass-media, care „nu poate exercita o influenţă imediată,
uniformă şi totală; efectele acţiunii sale asupra receptorilor sunt parţiale, ating publicul treptat şi
cunosc o mare varietate de forme”7.
5 Mihai Coman, op. cit., p. 157.6 Ibidem, p. 163.7 Ibidem, p. 165.
7
Modelul cultivării. Teoria a fost lansată de Georg Gerbner, un sociolog american care a constatat,
în urma cercetărilor empirice, faptul că se crează o dependenţă a persoanelor care consumă
mesaje media, mai ales a acelora care petrec mult timp în faţa ecranului televizorului, faţă de
comunicarea de masă. Lumea însăşi devine, pentru un astfel de consumator, o imagine, un şir de
mesaje care îi parvin şi care devin substituienţii realităţii şi a vieţii. De asemenea, programele tv
devin sursă pentru interiorizarea unor comportamente agresive sau excentrice, la fel ca acelea
văzute la eroii preferaţi.
Modelul „agendei”. În viaţa de zi cu zi, fiecare individ acţionează în conformitate cu anumite
strategii pe care şi le elaborează în funcţie de scopurile, intenţiile şi motivaţiile cele mai
importante. Altfel spus, fiecare avem o agendă, un anume calendar al opţiunilor, urgenţelor şi
activităţilor pe care ni le propunem spre îndeplinire. Teoria „agendei” susţine cu argumente faptul
că mass-media are capacitatea de a impune o anume agendă publică, prin mesajele pe care le
promovează. Astfel, ea configurează un anume mod de viaţă şi de percepţie privind evenimentele
realităţii: „valorile, ierarhiile şi normele pe care presa le promovează, înţelesurile pe care ea le
sugerează ar putea influenţa modul de gândire şi ,harta’ cognitivă a indivizilor şi a
colectivităţilor. Altfel spus, aceasta ar însemna că mass-media funcţionează în calitate
de ,creatoare de agendă’, de făuritoare de ,ordine de zi’, de clarificări şi priorităţi pentru indivizii
care compun audienţa lor”8.
În funcţie de agendele publice existente (media, politică, a consumatorului de mesaje) pot
interveni următoarele situaţii, ca urmare a „ciocnirii” agendelor9:
- mass-media are o acţiune directă asupra agendei publice, a modului ei de a se forma;
- agenda publică influenţează agenda politică;
- agenda media influenţează agenda politică;
- sunt situaţii în care agenda politică are o influenţă puternică asupra agendei media (vezi
situaţia crizelor politice sau a campaniilor electorale);
- agenda media este influenţată puternic de sursele care indică evenimentele din planul
realităţii.
Agenda setting este un model sau o teorie care pune în valoare rolul social pregnant al media,
faptul că jurnalistul are o anume responsabilitate în momentul în care propune atât subiectul,
precum şi în maniera în care îl abordează. În fiecare zi, lectura ziarului sau urmărirea emisiunilor
8 Mihai Coman, op. cit., p. 167.9 Marian Petcu, op. cit. p. 84.
8
informative radio – tv constituie modalităţi prin care o masă imensă de consumatori se
conectează la realitate şi îşi formulează opinii despre aceasta. Triunghiul public – media –
politică acţionează în interconexiune, astfel încât agenda finală a fiecărui grup este o sumă a
scopurilor şi acţiunilor proprii, la care se adaugă scopuri şi acţiuni induse de ceilalşi doi
„parteneri” ai spaţiului public.
3. Teorii ale efectelor slabe sau complexe
Noile tehnologii media, înmulţirea ofertelor din partea unor comunicatori tot mai sofisticaţi şi mai atenţi faţă de receptori, dar mai ales strategiile de curtuazie şi de ademenire a publicului au dus la un al treilea tronson al teoriilor cu privire la efectele mass-media. Acestea ţin cont de o anume „emancipare” sau câştigarea unei oarecari autonomii a publicului în relaţiile cu comunicatorii. Între cele două elemente ale actului comunicaţional intervine o negociere prin care fiecare se înfăţişează cu oferte şi pretenţii.Potrivit lui Daniel Dayan10, postulatele pe care se întemeiază efectele slabe sunt: (1) receptorul
este o persoană interesată, motivată şi activă; (2) receptorul este intregrat în mediul său cultural,
în agregatul socio- economic şi politic, precum şi în setul valorilor tradiţionale; (3) nu totdeauna
sensul textului este imanent, ci se poate afla şi în exterior, eventual la cei care îl consumă; (4)
receptorii pot vedea în text şi altceva, un alt cod, decât cel pus de comunicatorul ce l-a creat; (5)
mesajul se redefineşte în momentul receptării, în funcţie de context şi receptor, nu doar faţă de
mesajul ca atare. Acest accent pus pe receptori, descoperirea unui partener în actul de comunicare
ce şi-a abjurat pasivitatea, constituie punctele de pornire în reevaluarea teoriilor despre efectele
mass-media.
Utilizări şi gratificaţii. Este vorba despre o teorie la care am mai făcut referire când am vorbit
despre publicul cunsumator de mesaje specifice comunicării de masă. Utilizarea şi gratificaţiile
indică un efect limitat al fluxului de mesaje în sensul în care receptorii „caută să-şi satisfacă fie
nevoi inconştiente de contact social sau de evaziune, fie obţinerea unor informaţii anume”11, ori
de câte ori se află în ipostaza de a consuma produse elaborate de organizaţiile de comunicare în
masă. Concluzia este una pozitivă: „mass-media acţionează în sensul stabilităţii sociale,
10 Daniel Dayan, Raconter le public, în Hermes, nr. 11-12, 1993, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 17311 Marian Petcu, op. cit., p. 67.
9
protejează structurile sociale existente faţă de insatisfacţiile care ar putea deveni surse de
instabilitate socială. În plus, publicul participă activ şi chiar determină conţinuturile media prin
alegerile lor”12.
Analiza receptării. Propune a abordare şi mai nuanţată, care reuşeşte să focalizeze atenţia cât se
poate de limpede pe fiecare categorie sau grup de receptori în parte. Masa publicului este
percepută demasificat, structurată, activă şi reactivă la mesaje, în stare să modifice mesajul în
funcţie de „filosofia vieţii” unui grup sau a unei culturi specifice. Lectura mesajului apare astfel
diferenţiată, în funcţie de multe caracteristici ale lectorului, ceea ce a determinat cercetări pe două
direcţii13:
- studierea situaţiei în care receptorii au propria versiune asupra mesajului, după analiza
critică a semnificaţiilor acestuia;
- dezbaterile din interiorul grupurilor mici (familie, anturaje) prin care indivizii ajung la
interpretări proprii privind valoarea şi însemnătatea mesajului.
Prin aceste modalităţi, receptorii îşi schimbă radical statutul, se „răzvrătesc” împotriva
catalogării lor drept o entitate amorfă şi gregară, fără instinctul opţiunii proprii. Efectele
mesajelor devin, efectiv, complexe, imposibil de anticipat în momentul în care comunicatorii le
lansează pe piaţă. Dincolo, însă, de acest rol activ în procesul comunicaţional, în care pot opera
negocieri în sfera semnificaţiilor mesajului şi se pot opune acelor semnificaţioi care vin din
partea grupului hegemonic (cel care poate impune structura şi conţinutul mesajului),
consumatorii media rămân prinşi în regulile jocului comunicării: „nu pot interveni în actul de
producere a mesajelor, nu pot contribui la construcţia lor, sunt şi rămân, orice ar face,
consumatori ai unor produse create de instituţii şi persoane aflate în afara sferei lor de acţiune
socială”14.
Oricum, teoriile efectelor slabe indică faptul că receptorul mesajelor a evoluat, în ton cu
rafinarea organizaţiilor de comunicatori şi cu dezvoltarea tehnologică a instrumentarului
comunicării – canale de distribuţie care fac apelul la sateliţi şi tehnologii informatice pentru a
face faţă avalanşei mesajelor.
12 Ibidem, p. 69.13 Mihai Coman, op. cit, p. 177.14 Ibidem, p. 179.
10
Indiferent de teoria care încearcă să aproximeze efectele mesajelor asupra receptorilor, ori de tipul în care aceasta se înscrie (puternice, limitate sau slabe), impactul comunicării de masă nu poate fi negat, ignorat sau relativizat. Omul contemporan este un produs al civilizaţiei comunicaţionale, atât în privinţa puterilor pe care le are, cât şi în ceea ce priveşte slăbiciunile sau carenţele de care dă dovadă. Tot ce ne atinge şi tot ceea ce înţelegem, ne afectează şi ne influenţează. Chiar şi ceea ce nu înţelegem are o influenţă prin recul, prin însuşi faptul că neînţelegerea declanşează o stare de căutare şi de punere în situaţie de a cunoaşte.
Funcţiile mass-media
Dacă privim societatea umană într-o manieră structuralistă15, constatăm faptul că ea este
compusă dintr-un şir întreg de subsisteme, care interacţionează între ele, sub presiunea zilnică a
oamenilor mânaţi de scopuri şi de interese. Mass-media au devenit o componentă, un element sau
un subsistem foarte important al corpusului social global, având un rol important în mecanismul
vieţii contemporane şi răspunzând unor necesităţi pregnante şi precise. Astfel, media îndeplineşte
anumite funcţii, se dovedeşte a fi utilă în anumite direcţii, exercitând un rol pe care comunitatea
jurnaliştilor l-a asumat. De altfel, cercetătorii, sociologii şi antropologii care s-au interesat
constant de expansiunea fenomenului mass-media, au acordat o atenţie specială teoriilor sau
modelelor funcţionaliste, ca fiind abordări ce pornesc de la premisa că „un sistem se autoreglează
în raport cu finalităţile sale, iar elementele care îl compun sunt constituite, selectate, modificate,
în acord cu cerinţele derivate din funcţionarea sistemului”16. Mass-media acţionează ca sisteme
funcţionale, elementele lor respectând regula indicată mai sus.
Încercând să definească funcţiile cele mai importante pe care mass-media le exercită,
cercetătorii au venit cu propuneri deverse, marcate de timpul în care au fost formulate şi de
maniera în care a fost abordat chiar sistemul media.
Mihai Coman discută despre cinci funcţii, mai mult pentru a răspunde rigorilor didactice,
simplificând astfel problema şi prezentând-o într-o manieră riguroasă şi discursiv-logică.
1. Funcţia de informare
Este, poate, cea mai importantă funcţie pe care jurnalismul şi-o asumă. Zilnic, aflăm ceva
despre lumea din jurul nostru, de la mai mică sau de la mai mare distanţă. Unele ştiri ne privesc
15 Prin structuralism se înţelege teoria care concepe obiectele în forma unor sisteme, adică ansambluri cu caracter organizat de elemente aflate într-o anumită structură. Aceste sisteme se caracterizează prin integralitate şi ordine.16 Marian Petcu, op. cit., p. 41, 42.
11
direct, în măsura în care avem anumite sarcini de îndeplinit, altele doar ne semnalează
evenimentele petrecute în proximitatea temporală. Acest flux zilnic de ştiri, care vine pe mai
multe direcţii (presa scrisă, audio, video şi internet) constituie un fel de mediu permanent şi
însoţitor, de care nu putem face abstracţie. Informaţii ce ne parvin pot fi structurate după mai
multe criterii. Astfel în funcţie de timpul în care sunt utile avem:
- informaţii de utilitate imediată - de care ne servim pentru a ne orienta şi adecva la
realitatea de contact;
- informaţii de utilitate pe termen mediu (câteva zile, până la o săptămână) – pot fi acele
ştiri care urmăresc derularea unui eveniment pe mai multe zile;
- informaţii de utilitate pe termen lung sau permanent – sunt informaţii sau ştiri pe care le
stocăm sau le reţinem, pentru că apelul la ele ne poate fi favorabil în situaţii care pot
surveni oricând.
Tipuri de informaţii
Mihai Coman distinge trei tipuri de informaţii pe care mass-media ni le furnizează17:
a. informaţii generale. Utilitatea acestora este permanentă, raportată la o categorie mare de fapte,
sectoare sau evenimente ale realităţii. De fapt, importanţa lor creşte enorm în momentul în care
constatăm că tot ceea ce aflăm din media, fără a avea o semnificaţie de urgenţă sau de aplicaţie
imediată, ne serveşte pentru a ne adecva, pentru a ne armoniza şi a reacţiona optim la contactul cu
realitatea. Ele ne formează interior, ne asigură o sumă de cunoştinţe: „între noi şi lume se
insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună informaţia, o selectează, o ambalează în
forme accesibile şi o difuzează, facilitând, prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la
realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri sau chiar
colectivităţi enorme depind de mass-media pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea
înconjurătoare”18.
17 Mihai Coman, op. cit., p. 111-114.18 Ibidem, p. 111, 112.
12
E adevărat, pe de altă parte, că informaţiile ne fac, de cele mai multe ori, doar să ştim, nu
şi să înţelegem, ceea ce a fost sesizat în momentul în care funcţia de informare devine o
disfuncţie, fie din cauza unui consum enorm de informaţii, care nu mai lasă loc analizei critice,
fie chiar din apatia şi indiferenţa care devin efecte perverse ale bombardamentului mediatic
permanent: „disfuncţiile media pot fi identificabile atât la nivel individual, cât şi la cel al
grupurilor (...). Abundenţa informaţională poate antrena o anumită izolare în sensul că individul
îşi îndreaptă interesul spre universul privat, asupra căruia are control. O disfuncţie importantă ar
fi cea numită ,de narcotizare’ – expunerea la informaţiile difuzate poate duce la apatie”19;
b. informaţii instrumentale. Sunt acele informaţii de serviciu sau de utilitate, care ne fixează
indicii precişi pentru anumite servicii publice sau evenimente anunţate: datele meteo obişnuite,
mersul mijloacelor de transport în comun, orarul unor instituţii, anunţurile unor expoziţii, lansări
de carte, concerte sau alte manifestări culturale, numerele loto câştigătoare, programele TV şi
radio, dar şi anunţurile de mică publicitate, inclusiv decese, reţete culinare, oferte de shopping
etc. Astfel de informaţii sunt în continuă expansiune cantitativă, dar şi ca diversitate. Ele ne ajută
să fim eficienţi, punctuali, să nu ratăm din ignoranţă ceea ce ne-ar putea interesa din „afişul”
zilei;
3. informaţii de prevenire. Se referă la orice ar putea perturba bunul mers al activităţilor într-o
comunitate sau la nivelul indivizilor ce o compun. Aceste informaţii încearcă să ne pună în gardă
cu ceea ce ar putea deveni un pericol: datele meteo care anunţă o furtună, anunţuri privind
pericolul unor epidemii sau boli de sezon, modificarea, suspendarea sau anularea unor trasee ale
mijloacelor de transport în comun, probleme privind circulaţia pe drumurile publice şi riscul unor
accidente, modificări ale modului de funcţionare al unor instituţii publice de impact. Din aceeaşi
categorie fac parte informaţiile cu rol avertizor privind catastrofe naturale, probleme grave de
mediu, accidente, explozii, incendii sau crize din sfera financiar-bancară, căderea bursei sau, şi
mai grav, ameninţări teroriste, riscul unui război, crize politice cu impact destabilizator la nivel
macrosocial.
19 Marian Petcu, op. cit., p. 45, 46.
13
Mihai Coman sesizează două disfuncţii care port interveni când media relatează sau
difuzează astfel de ştiri: minimalizarea sau chiar ignorarea lor sau, dimpotrivă, exagerarea până la
intrarea în panică şi transformarea angoasei în groază 2. Funcţia de interpretare
Ar avea drept menire să transforme informaţiile în date înţelese, să asigure transferul de la
evenimentul întâmplat, la evenimentul priceput, desluşit în semnificaţiile lui profunde.
Interpretarea are loc la două paliere. Pe de o parte, prin faptul că jurnaliştii asigură o triere, o
selecţie a subiectelor care constituie oferta de publicare, dar şi o ierarhizare a ştirilor, în funcţie
de importanţa lor şi de domeniul la care se referă. Acest demers este similar cu acela prin care
cineva dă dreptul la viaţă sau, dimpotrivă, aruncă în neant un proiect aflat în concurenţă cu altele,
altfel spus „implică atât o judecată de valoare, cât şi un proces, nu totdeauna perfect conştientizat,
de interpretare a realului în funcţie de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii
etc.”20
Pe de altă parte, interpretarea se realizează prin chiar luarea de atitudine, prin formularea
unor comentarii sau elaborarea unor opinii în legătură cu subiectele cele mai importante din
portofoliul realităţii. Sigur, totul se face respectându-se un principiu, potrivit căruia faptele au
prioritate în raport cu orice comentariu sau analiză21. Despărţirea netă, în spaţiul editorial al unui
ziar sau emisiuni radio-tv, a ştirii de opinie ţine de o regulă sacrosantă a jurnalismului, chiar dacă,
de la o ţară sau alta, se mai fac unele concesii: Pierre Albert caracterizează astfel tagma din care
face parte: „Jurnalismul francez a fost întotdeauna un jurnalism de expresie decât unul de
observaţie (...). Pe lângă expunerea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă
analiza situaţiilor, a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental
deosebit de jurnalismul anglo-saxon pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa
comentariului”22.
Din nefericire, jurnalismul românesc, mai ales cel din anii ’90, a ignorat uneori cu bună
ştiinţă nevoia de a separa ştirea de comentariu, astfel încât a riscat să compromită tocmai funcţia
de interpretare. Pentru a reuşi să-ţi faci o imagine, cât de cât exactă, despre un eveniment, era
necesară lectura unui număr considerabil de ziare sau ascultarea şi vizionarea programelor de ştiri
radio-tv. De multe ori, citind comentariile, puteai avea senzaţia că reporterii respectivelor ziare au
fost prezenţi la evenimente cu totul diferite.
20 Mihai Coman, op. cit., p. 116.21 Acest lucru a fost foarte plastic formulat de G. P. Scott, editor la The Guardian: „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” – apud. Mihai Coman, op. cit., p. 117.22 Ibidem, p. 117.
14
Cele mai importante genuri jurnalistice prin care faptele pot fi interpretate sunt:
editorialul, comentariul sau opinia, cronica, pamfletul, caricatura. O mare amploare a luat, ca gen
de televiziune, talk-show –ul, în care dezbaterea pe un subiect nu are totdeauna intenţia de a
lămuri o problemă, ci doar de a face spectacol, complicând şi mai mult chestiunea. De regulă,
funcţia de interpretare este asigurată de persoane notorii, specialişti sau experţi în domeniul la
care se aplică opinia.
3. Funcţia de legătură
Produsele media pot şi chiar sunt consumate sincron de către indivizi sau comunităţi
disparate, care nu comunică, de regulă unele cu altele. Totuşi, un mod de comunicare, un canal al
înţelegerii reciproce între cei ce-şi sunt, în mod curent, străini, se poate realiza în momentul în
care se găseşte o referenţialitate comună. Această şansă poate fi oferită chiar de faptul că străinii
ajunşi la contact au consumat sau consumă produse media identice. Fie că este vorba despre un
film, un personaj celebru din show-biz sau din sport, un om politic unanim cunoscut, se crează o
punte de comunicare acolo şi atunci când persoane care nu s-au văzut niciodată nu par avea nimic
în comun. De asemenea, prin aceste fire invizibile care unesc datorită aceluiaşi consum mediatic,
oameni răsfiraţi pe întreg mapamondul pot intra într-o relaţie de solidaritate pe baza unui proiect
lansat de instituţii media, fie că este vorba despre salvarea unor comunităţi de la malnutriţie, fie
de declanşarea unor acţiuni comune împotriva unor flageluri sau ameninţări palnetare: încălzirea
globală, consumul de narcotice, comerţul cu carne vie etc.
Puterea mass-media vine din capacitatea lor de a mobiliza indivizi care aparent nu au
interese comune, dar care se pot regăsi pe aceeaşi baricadă, graţie unor campanii declanşate în
scop umanitar: „Astfel, presa se dovedeşte a fi o ,creatoare de public’, deci o făuritoare de reţele
sociale, adesea mai ample şi mai active decât cele uzuale”23.
Într-o lume globalizată, dar în care, paradoxal, omul trăieşte în bună măsură atomizat şi
însingurat, media pot interveni cu succes pentru a reconecta un dialog ce pare a fi compromis:
relaţia cu cel de lângă tine care are, datorită aceloraşi mesaje accesate, un gând ce-ţi poate suscita
interesul. Iar astăzi, sintagma „cel de lângă tine” poate avea un cu totul alt înţeles decât mai
alaltăieri, datorită „ţesăturii” din cyberspace.
23 Ibidem, p. 120.
15
4. Funcţia de culturalizare
Mass-media are capacitatea, prin mesajele pe care le administrează, să contribuie, alături
de familie, şcoală, instituţii religioase, rude şi prieteni, la una dintre operaţiunile cele mai
delicate, dar cu atât mai specifice umanităţii: administrarea codurilor de comunicare, a normelor
sociale, a tradiţiilor şi cunoştinţelor despre lume, a valorilor şi interdicţiilor către cei mici, către
copiii aflaţi la vârsta învăţării şi asumării de roluri sociale şi culturale tot mai complexe. Timpul
petrecut în faţa unui televizor a crescut foarte mult, similar cu scăderea vârstei de la care copiii
consumă programe media – doi sau trei ani. De aceea, comunităţile celor care elaborează
mesajele sunt interesate în a oferi programe care să-i integreze pe cei aflaţi în proces de
socializare. De asemenea, sunt vizate toate categoriile de posibili consumatori, indiferent de
vârstă sau profesiune, de sex şi standard cultural, oferta având grijă să satisfacă toate cerinţele
imaginabile.
Fiind o instituţie cu un impact major asupra vieţii fiecăruia, media, prin mesajele difuzate
are „funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă
comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente”24.
Funcţia de culturalizare a mass-media nu înseamnă faptul că ziarul, programul de radio
sau tv asigură întreaga cantitate de cunoştinţe ori promovează eficient strategii paideice (de
învăşare şi asimilare a codurilor prin care se ajunge la un nivel de spiritualitate optim). Biblioteca
rămâne locul privilegiat în care formarea intelectuală se produce, e drept, prin efort şi învăţare.
Media rămâne doar o soluţie de completare, nicidecum de substituire.
O miză exclusivă pe culturalizarea realizată prin consumul de mesaje difuzate în masă
poate avea efecte contrare scopului iniţial. Chiar dacă „transmiterea valorilor prin intermediul
mass-media contribuie la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea în timp a structurilor
culturale”25, rutele clasice de formare şi de consolidare a performanţelor spirituale şi intelectuale
trebuie să fie urmate cu stăruinţă. Este vorba despre şcoală, lectură şi stimularea gândirii creative.
5. Funcţia de divertisment
Divertismentul a devenit o industrie care are cel mai scăzut cost în momentul în care
devine bun comunicat în masă. Adevărată megafuncţie, divertismentul prin media doboară record
depă record, în privinţa audienţei. Spectacolele de toate felurile, întrecerile sportive, concursurile,
24 Ibidem, p. 121.25 Ibidem, p. 122.
16
evenimentele cu rezonanţă planetară, programele de popularizare de tip Discovery sau National
Geographic, tirajele de milioane de exemplare ale publicaţiilor de toate genurile sau succesul
fulminant al cărţilor care îl au drept erou pe Harry Potter, toate acestea atrag atenţia asupra
faptului că oamenii adoră să se distreze, să trăiască febril timpul lor liber, utilizând cu predilecţie
telecomanda televizorului. Aproape orice poate fi transformat în divertisment, ceea ce devine
deja o problemă, semnalată cum se cuvine de Neil Postman: „Problema esenţială nu este aceea că
televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului
(...). aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”26
Nevoia de senzaţional se pliază perfect pe nevoia hohotului de râs, dar şi pe senzualitatea
provocată de trăirile în faţa televizorului, seară de seară. Mihai Coman observă: „consumul de
divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi refacere, după oboseala unei zile de
activitate; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub presiunea
cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume imaginară”27. Fie că sunt numite
„experienţe vicariale”28, fie că sunt tratate drept „trăiri prin procură” de către Jean Cazeneuve 29,
toate aceste „derapaje” din realitatea imediată spre interiorul, spre ceea ce se află, iluzoriu,
dincolo de sticla televizorului constituie modalităţi prin care consumatorii de divertisment se
reidentifică sau încearcă tentative de „năpârlire”, de ieşire din epiderma şi identitatea fără
expresie şi anvergură publică.
De altfel, Marian Petcu vorbeşte chiar de o funcţie de evaziune30 specifică mass-media,
mai ales televiziunii care a juns să fie un „narcotic social”, având puterea de a deturna publicul
spre o lume imaginară, prin utilizarea de către consumatorii divertismentului a unor „proiecţii” şi
„identificări”. O proiecţie este „operaţia prin care un subiect ,expulzează’ din sine şi localizează
în altul calităţi, sentimente, dorinţe pe care nu le cunoaşte ori le refuză în sine însuşi” 31. Cât
priveşte identificarea, aceasta urmăreşte traseul prin care un individ îşi modifică personalitatea
prin interiorizarea unor caracteristici şi atribute găsite într-un model (acest model este un personaj
îndrăgit din lumea divertismentului tv).
26 apud. Mihai Coman, op. cit., p. 125.27 Ibidem, p. 124.28 Idem.29 Acesta vorbeşte despre funcţia trapeutică sau cathartică a media, din cauza faptului că oferă experienţe imaginare unor indivizi care astfel se eliberează de frustrări, pulsiuni şi nemulţumiri.30 Marian Petcu, op. cit., p. 48.31 Ibidem, p. 49.
17
Fuga de sine, de un sine nu atât deplorabil, cât valorizat ca fiind banal, îl aruncă pe
consumatorul produselor comunicării de masă cu specific de divertisment într-o experienţă
repetitivă, dar fără o împlinire majoră. Descentrarea de sine nu provoacă mulţumiri decât efemere
şi parţiale, iar recentrarea nu mai are loc sau atunci când se produce regăseşte un loc spiritual sau
sufletesc devastat, puţin primitor şi incapabil de proiecte care să-l reclădească.
Televizualul românesc tocmai trăieşte efervescenţa megafuncţiei de divertisment. Din
nefericire, acesta este de foarte multe ori nu doar de proastă calitate, ci chiar penibil şi deplorabil.
Producţii precum Vacanţa Mare, Ceao, Darwin!, Folclorul contraatacă, Trăsniţi din NATO ,
Acces direct sau reality-show-uri de tip „Big Brother” aduc divertismentul tv în zona vulgarităţii
de lupanar şi a mediocrităţii ce frizează oligofrenia.
Diferiţi autori au identificat alte funcţii ale mass-media. Printre cele mai cunoscute propuneri sunt
următoarele32: Charles Wright – funcţiile de supraveghere, corelare, transmitere culturală,
divertisment; Roland Cayrol – funcţiile de informare, exprimare a opiniilor, economică şi de
organizare socială, divertisment, psihoterapeutică, instrument de identificare şi apartenenţă
socială, ideologică; Francis Balle – funcţiile de inserţie socială, recreere, purificare sufletească;
Michel Mathien – funcţiile de evaziune, coeziune socială, distribuire a cunoştinţelor, depozitare a
actualităţii, ghid al actualităţii, recreere, purificare; Leo Thayer33 - funcţiile de socializare,
identitate, mitologizare, compensare, informare, divertisment şi educaţie; M. Wiley – funcţiile de
a furniza informaţii, de a le analiza, de a oferi un cadru general pentru cunoaştere, de a distra, de
a difuza o cunoaştere enciclopedică34.
Unele funcţii, potrivit lui R. K. Merton, au caracter manifest, iar altele latent, adică sunt
„consecinţe neaşteptate, imprevizibile şi greu de identificat la o privire superficială”35.
Mass-media îndeplineşte un rol social decisiv în procesul prin care omul şi comunităţile
pe care le compune încearcă să se raporteze prin cunoaştere la lume. Funcţiile ce îi sunt specifice
asigură sincronizarea individului la realitatea din care face parte, inclusiv la propria lui
personalitate. Dinamica acestora urmează transformările şi adecvările petrecute în chiar
mecanismele de reproducere ale mass-media.
32 apud Marian Petcu, op. cit., p. 46, 47.33 apud Mihai Coman, op. cit., p. 11034 Idem.35 Ibidem, p. 108.
18
Tipologii mass-media
Mass-media se prezintă, astăzi, ca un ansamblul de instituţii, având structuri diferite,
modalităţi de lucru specifice, formate din specialişti în comunicare pe care îi numim jurnalişti
(mai pot fi numiţi gazetari, ziarişti), care îşi desfăşoară activitatea în locaţii speciale. Acestea se
numesc redacţii. O redacţie este o structură de comunicare în masă, în care se realizează procesul
de producţie al pachetelor cu mesaje, ierarhizată strict şi divizată pe tipuri de activitate. Ca spaţiu,
o redacţie este formată din încăperi dotate cu echipamente şi instalaţii care facilitează munca
zilnică axată pe comunicare.
Principii ale mass-media
Principiile după care funcţionează instituţiile mass-media sunt:
- profesional – jurnaliştii sunt acele persoane care îndeplinesc sarcinile de serviciu având ca
finalitate mesajele cu destinaţie publică. Ei au o pregătire de specialitate şi experienţă,
astfel încât activitatea desfăşurată să aibă randament şi pregnanţă;
- concurenţial – piaţa comunicării de masă este disputată concomitent de mai multe
instituţii specializate în producţia şi difuzarea de mesaje. Lucrul acesta influenţează major
chiar modalitatea în care se desfăşoara munca de jurnalist, în primul rând conţinutul
mesajelor;
- comercial – fiecare instituţie mass-media este o societate comercială, care îşi desfăşoară
activitatea pe baza balanţei de venituri şi cheltuieli. Primul criteriu care apreciază
favorabil sau negativ totalitatea operaţiunilor de comunicare este profitul. Mediul
jurnalistic a fost şi este marcat de apariţia a numeroase instituţii noi, precum şi depariţia
prin faliment a altora;
- deontologic – profesioniştii din media se ghidează în activitatea lor de un cod
deontologic. Acesta conţine o sumă de prevederi care trebuie respectate pentru a asigura
funcţiunea normelor eticii într-un domeniu marcat de responsabilitate şi putere de impact
public. O structură care poate chema la „judecată” ziariştii care au încălcat deontologia
19
profesiunii de jurnalist este Consiliul de Onoare din cadrul Clubului Român de Presă, o
structură formată din patronii unor publicaţii şi posturi de radio-tv. Eventualele sancţiuni
aparţin strict, ca aplicabilitate, mediul sau tagmei jurnalistice, fiind cu totul diferite de alte
sancţiuni, pe baza legii, în penal sau civil, din cauza unor fapte reclamate în contul unor
gazetari, pe baza materialelor publicate de aceştia;
- ierarhic – o redacţie este construită prin distribuţia unor roluri, îndeplinite de către toţi cei
care concură la realizarea obiectivelor profesionale, statutul fiecăruia fiind determinat de
atribuţiile ce îi revin. Funcţiile sunt de decizie şi de execuţie, structura redacţională fiind
despărţită de structura managerială. Redacţia este condusă de un director sau redactor-şef,
cel care are în subordine un colectiv specializat pe roluri comunicaţionale.
Mass-media comerciale şi non-profit
Mihai Coman36 procedează la o tipologizare a instituţiilor de presă, având ca punct de pornire
diverse criterii. Varietatea tipologică este determinată de multitudinea de modalităţi prin care
mesajele sunt elaborate, de forma de prezentare a acestora şi de experimentele care au loc
permanent în instituţiile de presă scrisă şi audiovizuală. Impactul internetului a fost şi este imens,
modificând substanţial chiar forma de prezentare a mesajului.
Un prim criteriu de tipologizare este economic, vizând profitul. Astfel, instituţiile media se
împart în comerciale şi non-profit sau de serviciu public. Primele, au luat fiinţă din dorinţa
expresă a patronilor de a obţine profit prin distribuţia de bunuri de comunicare în masă. Ele nu
depind de anumite surse de finanţare atrase, ci se descurcă financiar din produsele pe care le
vând. Din acest punct de vedere, ar trebui să se bucure de o anumită independenţă editorială, câtă
vreme singura instanţă care ar trebui să valideze activitatea jurnalistică a instituţiilor comerciale
este publicul, consumatorul. Modalităţile prin care beneficiarul mesajelor difuzate sancţionează
sau nu activitatea firmelor comerciale media este de două feluri: „în mod direct (prin creşterea
sau scăderea vânzărilor unui produs) sau indirect (prin creşterea sau scăderea ofertelor de
publicitate, a căror valoare este nemijlocit legată de mărimea audienţelor)”37.
36 Mihai Coman, op. cit., p. 34-42.37 Ibidem, p. 34.
20
În ultimii ani, am asistat la un fenomen accelerat de integrare a instituţiilor media comerciale.
Consecinţa acestui fenomen a fost apariţia şi consolidarea trusturilor de presă. Fenomenul de
integrare s-a făcut pe orizontală şi pe verticală. Pe orizontală, prin multiplicarea instituţiilor
media avute în componenţă de către un trust de presă, fie că este vorba de redacţii de presă scrisă,
audio sau video, iar pe verticală, prin integrarea unor instituţii media diferite ca formă de difuzare
a mesajelor – media scrisă, vorbită şi video (uneori, integrarea a pornit de la posturi de
televiziune spre cele de radio, iar apoi spre redacţiile de ziare şi alte publicaţii – este vorba despre
trusturile Media Pro şi Impact, alteori – cum este cazul trustului intitulat Centrul Naţional Media,
patronat de fraţii Micula – integrarea a început de la publicaţii spre radio şi apoi posturi tv).
Din nefericire, statutul de posturi comerciale, deci care au drept ţintă obţinerea de profit
financiar, graţie unei activităţi comunicaţionale caracterizate prin credibilitate şi profesionalism, a
cunoscut modificări de substanţă. Lucrul acesta a fost posibil în momentul în care au devenit
patronii unor trusturi media oameni implicaţi direct în lupta politică (chiar lideri de partide
politice) sau care şi-au pus instituţiile de presă la dispoziţia unor forţe politice. Consecinţele au
fost extrem de neplăcute, afectând chiar deontologia profesiunii de jurnalist, care îşi face din
echidistanţa politică o normă de credibilitate. Criteriul profitului financiar a fost eludat, în
favoarea altor profituri – avantaje politice prin distribuirea unor roluri în executivul administraţiei
centrale, sume de bani orientaţi către aceste trusturi sub formă de publicitate de stat, constituirea
în grupuri de presiune menite să influenţeze sau chiar să determină politicile publice etc..
Complicităţile dintre structurile patronale ale trusturilor şi instituţiile politice şi guvernamentale
au fost alimentate de interesele survenite din ambele părţi, în contextul în care, la sfârşitul
ultimuluii deceniu din secolul trecut şi debutul anilor 2000, mai multe trusturi de presă aveau
imense datorii la stat, provenite din taxele şi impozitele neplătite. În acest context, prea multe
instituţii media au devenit aservite editorial unor structuri politice, motiv pentru care şi-au văzut
afectat prestigiul, pierzându-şi chiar bunul sau valoarea care întemeiază profesiunea de jurnalist –
dreptul sau libertatea de expresie.
În ceea ce priveşte instituţiile media non-profit sau aflate în serviciu public, acestea atrag
surse de finanţare de la instituţii publice, începând cu partidele politice, structuri ale statului, ale
societăţii civile sau ale mediului de afaceri. Baza în care sunt atrase fondurile financiare necesare
exercitării funcţiunii jurnalistice sunt proiectele de utilitate şi anvergură publică, având drept ţintă
21
beneficiul cetăţeanului. Instituţii cu rol de control supraveghează respectarea condiţiilor în care
instituţiile non-profit activează.
Începând cu perioada numită vârsta de aur a presei scrise (finalul secolului XIX, începutul
secolului XX – până la primul război mondial) şi până în prezent, trecând prin momentele în care
au apărut presa radio, cea tv şi apoi cyberspace-ul mass-media nu a încetat să se adapteze, să
parcurgă perioade de prosperitate şi avânt, punctate apoi de acelea de criză şi de degringoladă.
Redacţia a fost locul în care s-au pus la punct strategiile noilor media, sub impactul schimbărilor
provocate de însăşi evoluţia societăţii umane. Factorul care a influenţat cel mai mult mutaţiile din
structurile de mesaje media a fost divertismentul, adaptarea jurnalismului la loisir, câtă vreme
presa a devenit obiectul de interes nu doar a elitelor, ci în primul rând a imenselor mulţimi şi
comunităţi urbanizate.
Comunicarea europeană nu a precedat construcţia europeană, ci i-a urmat. Pornind ca un proces
elitist, mecanismul în sine a suferit mult timp de o deficienţă democratică. Dacă, astăzi, mulţi
cercetători remarcă faptul că cetăţenii europeni percep alegerile pentru Parlamentul European ca
pe un „al doilea rând de alegeri naţionale”, aceasta relevă o inadecvare a discursului politic
european la percepţiile locale, pentru a se putea construi treptat conştiinţa europeană.
În ultimul deceniu s-au diversificat canalele de transmitere a mesajelor politice europene, însă
dezvoltarea mesajului nu a urmat aceeaşi dinamică. Comunicarea actuală se axează mai mult pe
formă decât pe substanţă, ca urmare, cetăţeanul este mai puţin informat despre
efectele/beneficiile oferite de o nouă iniţiativă în politicile europene. Rămâne simptomatic
rezultatul Barometrului de opinie european, care releva, în urmă cu câţiva ani, că un procent de
92% dintre cetăţenii europeni au auzit de Parlamentul European, însă doar 57% cunoşteau
competenţele acestuia. Deficitul democratic are la temelia sa şi un deficit de comunicare.
Mass-media europeană reuşeşte cu greu să pătrundă în spaţiile locale cu informaţii privind
politicile europene, pentru că media naţională şi locală are o greutate mai mare în formularea
agendei publice. În absenţa unei strategii integrate de comunicare la nivel european, va deveni
tot mai dificil pentru cetăţeanul european să îşi formeze o percepţie corectă şi cuprinzătoare chiar
în ceea ce priveşte importanţa procesului de integrare europeană. Internetul (pagini web
personale, bloguri, forumuri), presa electronică, mass-media scrisă şi audio-vizuală, reprezintă
doar câteva dintre canalele de comunicare europeană dezvoltate în ultimii ani. Deşi
22
instrumentele comunicării s-au dezvoltat considerabil în ultimul deceniu, mesajele de substanţă
transmise către cetăţeni se lasă aşteptate. În acest context, politicile europene se apropie lent de
cetăţeanul european, care are astfel tendinţa de a judeca activitatea politică europeană prin
aceeaşi grilă de valori pe care o aplică la nivel naţional/local.Comunicarea politică europeană
trebuie să îi activeze pe reprezentanţii europeni aleşi, deoarece ei sunt implicaţi direct în
elaborarea politicilor europene şi sunt responsabili faţă de cei care i-au ales. Dintre decidenţii
comunitari, europarlamentarii au responsabilitatea cea mai importantă de a informa cetăţenii
europeni cu privire la dezvoltarea acestor politici. Procesul decizional european, incluzând triada
Comisie-Consiliu-Parlament şi partenerii de dialog social, se va apropia de cetăţenii europeni
doar în măsura în care vor reuşi să convingă că cetăţeanul este pilonul central al Spaţiului Public
European.Construcţia conştiinţei de apartenenţă la Uniunea Europeană este un proces lent, care
trebuie să meargă împreună cu, dacă nu chiar să preceadă, procesul integrării europene. Mass-
media europeană, precum şi facilităţile comunicării electronice reprezintă atu-uri care ajută elita
europeană să comunice mai eficient şi profesionist cu cetăţenii. Chiar dacă este necesară o
restructurare internă şi o regândire a discursului lor politic, actorii politici europene vor trebui să
recreeze „conectarea cetăţenească”, pentru că, numai astfel, legitimarea acţiunii lor va spori, la fel
ca şi interesul cetăţenilor europeni pentru procesul integrării.
Comunicarea europena ca deplomatia publica
Putem vizualiza comunicare Uniunii Europene cu proprii cetăţeni,dintr-o perspectivă
“diplomatică”. Este clar că strategiile de comunicare ale UE utilizează o diversitate de politici ale
diplomaţiei publice pentru a-şi atinge ţelurile. Se urmăreşte înţelegerea reciprocă şi cooperarea în
abordarea procesului de comunicare şi informare, iar pentru aceasta, strategiile de comunicare
ale UE pot fi imaginate ca iniţiative bine-dezvoltate ale diplomaţiei publice. Diplomaţia Standard
e ceva foarte vizibil şi poate fi descrisă ca fiind căile prin care liderii guvernamentali comunică
între ei la cele mai înalte nivele. Diplomaţia Publică, prin contrast, se axează pe căile prin care o
ţară (sau o organizaţie multi-laterală) comunică cu cetăţenii. Democraţia publică efectivă începe
de la premisa că dialogul, mai mult decât o prezentare cu scopul de a vinde ceva, este adesea
elementul central pentru realizarea ţelurilor politicilor externe.Strategiile de comunicare ale UE
trebuie astfel gândite încât să amelioreze lipsa de interes a cetăţenilor, dar şi evidenta lipsă de
informare. Cetăţeanul european vrea să înţeleagă sistemul comunitar şi felul în care acesta îi
influentează viaţa, dar nu trebuie plictisit cu detalii tehnice, care pentru el par irelevante.
23
Cetăţenii trebuie să fie informaţi corect şi complet, trebuie să îşi cunoască drepturile şi trebuie să
şi le exercite, cunoscând situaţia reală existentă la nivel european, pe plan politic, social,
economic. Comunicarea cu cetăţenii UE şi cu cei din ţările care aspiră la statutul de membru UE,
reflectă majoritatea eforturilor diplomaţiei publice a Comisiei.
Comunicarea ideilor europene
Încă de acum 15 ani , Dominique Wolton considera 3 dimensiuni care ne dau măsura exactă a
complexităţii proiectului politic pe cale de a se înfăptui (Europa unită politic - cetăţean european -
identitate europeană):
• Observarea importanţei rupturii cognitive, care are loc odată cu trecerea de la Europa unită
tehnico-administrativ, la cea unită politic (cu alte cuvinte, nu putem concepe Europa ca noţiune
mai largă, ea este altceva şi necesită alte instrumente politice);
• Problema de a şti până unde este posibilă construirea în mod voluntar, rapid, şi relativ
transparent, a unei noi entităţi politice;
• Modificarea tuturor acelor categorii de gândire, de reprezentare, de simbolizare, pe care a fost
construită Europa de către minoritatea tehnocraţilor, astfel încât aceste categorii să devină viabile
şi funcţionale atunci când “este vorba de a mobiliza milioane de cetăţeni” (trecerea, de facto, de
la un model elitist, la unul înrădăcinat în conştiinţele şi voinţele populaţiei).Uniunea Europeană
se joacă de-a puterea, iar comunicarea sa, puţin confuză, oscilează între “cucerirea puterii” şi
“exercitarea puterii”. Alegerile pentru Parlamentul European sunt văzute ca fiind o opţiune
secundară în rândul alegătorilor. Politicile trebuie individualizate şi neapărat personificate pentru
a avea succes, toate celelalte lucruri fiind imparţiale.
Comunicarea politică în spaţiul mediatic
Trecerea la democraţiile societăţilor industriale şi ulterior contemporane nu ar fi fost
posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul
etimologic cel mai strict al termenului de „media”, adică cel de intermediere, de
punte de legătură între politicieni şivotanţi, între guvernanţi şi guvernaţi. În sensul ei
modern, democraţia presupune existenţa unei veritabile „curele de transmisie” care, să
asigure cu succes informarea corectă şi nepărtinitoare a votantului cu privire la
actorii de pe scena politică. Este evident că acest mijloc de legătură este
obstrucţionat, imperfecţiunile jocului democratic pot fi mai mari şi analog, probabilitatea
24
atingerii unui înalt nivel de democratizare al societăţii respective va fi mai mică.
În acest context,presa are menirea principală de a acţiona ca o contrapondere a puterii politice
prin dezvăluirea abuzurilor în exercitarea autorităţii de stat, precum şi prin
înlesnireadezbaterilor privitoare labuna funcţionare a guvernării. Mass-media joacă un rol
esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor prin faptul că face cunoscute regulile
politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi coordonează mişcările
actorilor pe scena politică.
Principala contribuţie a mass-mediei la procesul politic constă în stabilirea agendei
publice. Ca cetăţeni, nu putem asimila totalitatea evenimentelor din lume, aşa că ne
bazăm de cele mai multe ori pe activitatea mass-media care urmăreşte realitatea şi o
analizează. Iar obiectivul cheie al comunicării politiceconstăîn organizareaagendeipublice
într-un mod care să favorizezeatingerea scopurilor unei organizaţii, fie eaşi politică.
Comunicarea politică se referă la interacţiunea dintre guvernanţi şi cei guvernaţi şi descrie
relaţiile, influenţele şi modificările psihologice ori sociale ce decurg de aici. La nivelul
relaţiilor politice, ea se manifestă ca un mecanism de schimb comunicaţional, între
receptor manifestat ca alegător şi emiţătorîn postură de sursă politică. Din această
perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii
politici care negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte
care vizează comunităţile, grupurile socialeşisocietateaîn ansamblu. Presa poate modifica
convingerile electrorale ale cetăţenilor, poate să confirme şi să reîntărească opţiunile
existente, poate să inducă idei noi, în mod unidirecţional.
Aşadar, mediatizarea este o condiţie intrisecă oricărui act de comunicare politică,
mass-media are un rol decisiv în procesul comunicării politice, fiind principala
resursă pentru vizibilitatea informaţiei politice şi, implicit,pentru dezbaterea publică a
acesteia. Mass-media poate media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea
politică şi furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Prin intermediulmass-media şi al
modurilor în care informaţiapolitică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condiţiilor
care concură la producerea comunicării politice. Conceperea, derularea şi
deznodământul unei acţiuni politice depind din ceîn ce maimultde mediatizareatelevizată.
Spaţiul public, loc de manifestarea acţiunilorpolitice
25
Agora constituia primul spaţiu public real al manifestării politice. În cetatea greacă,
acest spaţiu desemna locul în care se întâlneau cetăţenii pentru a schimba opinii cu privire
la viaţa publică pentru a se consacra afacerilor personale şi vieţii economice în general şi
pentru a practica în ultimă instanţă sociabilitateaai căror purtători erau în acestcadru. Spaţiul
public, pe care urbanitatea greacă îl numea „agora“, latinii îl numeau„forum“, şi
desemna un loc al sociabilităţii, totodată, şi un loc al economiei urbane, al logicilor
de circulaţie şi de schimb, ori de vizibilitate a instituţiilor şi a practicilor politice.
Sunt deci locuri de întâlnire, cu o geografie deschisă ce favorizează schimburile şi
confruntările şi care vor servi, încăde la început, drept cadru pentru folosirearetoricii.
Ea a sfârşit prin a deveni semnificantul vieţii sociale şi politice constitutive a
cetăţii antice şi ca urmare a instituţionalizării ei ca loc de deliberare şi decizie,o
realitate socialăevidentă. Spaţiul public contemporan coincide cu apariţia politicului,
deoarece acesta se bazează pe opoziţia dintre spaţiile private, care aparţin familiilor
şi spaţiul public, care nu aparţine practic nimănui, dar care se află, din contră, la dispoziţia
tuturor şi în care interacţionează actorii sociali. În acest spaţiu public se desfăşoară
practicile, discursurile şi activităţile constitutive ale faptului politic.
Noţiunea de spaţiu public cunoaşte un destin ascendent depăşind analiza efectelor
mass-media asupra instituţiilor şi practicilor politice, această noţiune aduce un cadru
conceptual consistent pentru integrarea fenomenelor de comunicare în teoria politică,
în special prin reinterpretarea distincţiei dintre stat şi societatea civilă. Pentru a înţelege
conotaţiile simbolice ale comunicării politice trebuie să se analizeze modul de situare, unul
faţă de altul, a locurilor care îl compun, adică modul în care se articulează uzanţele
comunicării şi geografia spaţiului în care acestease înscriu.
Utilizarea noţiunii de spaţiu public în acest sens ridică o serie de probleme de
interpretare, deoarece accepţiunile sale se împart între cei doi poli: cel socialşi cel
politic. În acest sens, Pierre Chambat menţionează trei dintre aceste accepţiuni,care sedisting prin
gradul decoordonare a acţiunii comune:
- într-o primă accepţiune, spaţiul public desemnează un mediu de simplă
observabilitate reciprocă. Este sensul dat de Richard Sennett, reprezentant al Şcolii
de la Chicago, care analizează oraşul ca pe un loc de întâlnire pentru străini, unde
26
spaţiul public este un loc în care semnele şi indiciile sunt puse la dispoziţia
ocupanţilor săi pentru a descifra stările lor interneşi pentrua face reciproceatribuţiile lor;
- într-un al doilea sens, spaţiul public desemnează constituirea unei intersubiectivităţi
practice, a recunoaşterii reciproce drept subiecţi, a legăturii dintre persoane şi a
înlănţuirii acţiunilor lor în cooperarea socială, fiind vorba decide comunicareşi socializare;
- într-o altă accepţiune, în sens politic, spaţiul public desemnează ansamblul scenelor,
mai mult sau mai puţin instituţionalizate, unde este expus, justificat şi hotărât un
ansamblu de acţiuni organizate şi orientate politic. Fiind orientată către participarea
la deliberarea colectivă, acţiunea în comunestereglată aici de modalităţilede ordonare.
În viziunea lui Bernard Lamizet, spaţiul public este definit ca locul în care sedesfăşoară
ansamblul activităţilor constitutive ale faptului politic.În ceea ce priveşte accesul la
spaţiul public şi participarea politică, se apreciază că noile tehnologii de comunicare
sporesc considerabil raportarea indivizilor de a se exprima în spaţiul public, limitând
în schimb participarea indivizilor la comunicarea politică şi, implicit, la dezbaterea
publică a deciziilor politice. Spaţiul public este diminuat, paradoxal, tocmai prin
evoluţia participării indivizilor la acesta, fapt care generează fragmentarea sa excesivă şi apariţia
aşa numitelor „sfericule” sau spaţii parţiale, fără legătură unele cu altele. În ceea ce priveşte
impactul noilor practici de comunicare politică asupra statutului majorităţii şi al
cetăţeanului, Camelia Beciu este de părere că din acest punct de vedere, mediatizarea
generează efectele contradictorii asuprapracticilor democratice.
Astfel:
a) mediatizarea, marketingul politic şi „noile media” orientează acţiuneapoliticăspre un
public ţintă din ce în ce maiindividualizat;
b) noile media fragmentează electoratul, generând după unii autori „anomie”
şi„izolare”;
c) acţiunea politică este transformată într-o „activitate politică”, în timp ce identitatea
socială este convertită în comunitate virtuală, adică artificială. Noile tehnologii de
comunicare stimulează însă şi interacţiunile directe, omul politic fiind stimulat, prin
intermediul acestora, să-şi reformule zeagenda politică şi sădispunăde o „agendă permanentă“.
În aceste condiţii, noile tehnologii şi comunicarea politică mediatizată, multiplică
oportunităţile de participare directă, nemediată la viaţa politică, dă posibilitatea
27
oamenilor politici de a negocia interesele publice direct în mediul fierbinte, acolounde
cetăţenii suntprezenţi.
Obiectivele generale ale scopurilor de comunicare
Guvernul Republicii Moldova ar trebui sădispunăde patru obiective generale de comunicare
pentru strategia de comunicare UE pentru anii 2007-2010.
• Aspiraţia primordialăa Guvernului este de a realiza o implementare competentă, eficientă, cu
caracter deschis şi orientatăspre rezultate a Planului de Acţiuni UE – Moldova care
promoveazădezvoltarea relaţiilor UE – Moldova, precum şi problemele comune pe agenda
Uniunii Europene.
• Guvernul ar trebui, unde e posibil, săexercite influenţăasupra agendei, astfel încât problemele
sale prioritare orientate spre UE săfie promovate.
• Planul de Acţiuni UE - Moldova ar trebui transformat într-un obiectiv prioritar pentru întreaga
ţară şi de consolidare a interesului cetăţenilor moldoveni privind Uniunea Europeană în calitate
de organ consultativ şi de decizie în cazul problemelor politice importante.
• Toate măsurile întreprinse de Guvern ar trebui săconducăspre o integrare mai bunăa Moldovei
în spaţiul european – la prima etapănu neapărat în Uniunea Europeanăpropriu-zisă.
Elaborarea unei strategii privind comunicarea politică reprezintă un proces şi nu o
activitate punctuală. Strategia e mai mult decât un plan de lucru iar elaborarea ei presupune
parcurgerea unor etape.
Scopul strategic declarat de integrarea europeană a sugerat împrumutul de către Republica
Moldova a bunelor practici de cooperare a instituţiilor publica cu instituţiile societăţii civile.
Articolul I-47 al proiectului Constituţiei Uniunii Europene stabileşte în mod expres printre
obiectivele şi valorile Uniunii -democraţia participativă ca modalitate de implicare permanentă a
cetăţenilor şi grupurilor interesate în activităţi de influenţare a deciziilor instituţiilor
reprezentative şi executive oficiale. Obiectivele menţionate urmează a fi atinse prin: oferirea
cetăţenilor şi organizaţiilor cetăţeneşti a posibilităţii de a cunoaşte viziunile şi intenţiile
instituţiilor publice pentru a le putea influenţa; dialogul permanent, deschis şi transparent
ainstituţiilor publice cu organizaţiile societăţii civile, implicarea acestora în soluţionarea
problemelor de interes public.
28
Memorandumului privind cooperarea în procesul integrării europene, elaborat de
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE) a fost lansat pentru discuţii publice
în mai 2007. El prevede cooperarea MAEIE cu organizaţiile societăţii civile în vederea atingerii
obiectivului integrării europene şi a Strategiei de informare şi comunicare pentru integrare
europeană a Republicii Moldova. Ca document de intenţii, Memorandumul a fost semnat de către
MAEIE şi peste 30 de organizaţiile ale societăţii civile. El prevede: necesitatea consolidării
cooperării între administraţia publică şi societatea civilă în procesul implementării documentelor
bilaterale între Republica Moldova şi Uniunea Europeană şi respectiv a realizării integrării
europene a Republicii Moldova; asigurarea accesului continuu la informaţia privind procesul de
integrare europeană a Republicii Moldova în ţară şi peste hotarele ei; coordonarea programele,
proiectele şi activităţile lor în domeniul integrării europene; implicarea reprezentanţilor
organizaţiilor societăţii civile în evenimentele şi activităţile organizate în contextul realizării
politicii de integrare europeană a ţării; schimbul de informaţie şi experienţă privind procesele care
se desfăşoară la nivel naţional şi local atât în contextul implementării Planului de Acţiuni RM-
UE, cât şi în vederea realizării politicii de integrare europeană a Republicii Moldova; cooperarea
în procesul de implementare a Strategiei de Informare şi Comunicare pentru Integrare Europeană.
Trecerea de la democraţia restrânsă, ateniană, la democraţiile societăţilor industriale nu ar fi fost
posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul etimologic
cel mai strict al termenului de „media”, adică cel de intermediere, de punte de legătură între
politicieni şi votanţi, între guvernanţi şi guvernaţi. În sensul ei modern, democraţia presupune
29
existenţa unei veritabile „curele de transmisie” care să asigure cu succes informarea corectă şi
nepărtinitoare a votantului cu privire la actorii de pe scena politică. Este evident că dacă acest
mijloc de legătură este obstrucţionat, imperfecţiunile jocului democratic vor fi mai mari şi analog,
probabilitatea atingerii unui înalt nivel de democratizare al societăţii respective va fi mai mică.
Presa are menirea principală de a acţiona ca o contrapondere a puterii politice prin dezvăluirea
abuzurilor în exercitarea autorităţii de stat, precum şi prin înlesnirea dezbaterilor privitoare la
buna funcţionare a guvernării.
Mass-media joacă un rol esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor prin faptul că
prescrie şi indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi
coordonează mişcările actorilor pe scena politică. În literatura de specialitate întâlnim patru tipuri
de comunicare subsumate intereselor instituţional-politice:
comunicare prezidenţială
comuniare guvernamentală
comunicare a puterilor locale
comunicare de campanie electorală.
În sens clasic, teoria democraţiei reclamă printre altele şi existenţa unor surse alternative de
informare, precum şi libertatea de expresie. În acest context, mass-media au rolul de a difuza
informaţii despre probleme publice şi politice, de a informa la timp şi corect cetăţenii, care, având
libertatea de expresie şi acces la sursele media, pot influenţa procesul decizional la nivelul
societăţii, adică agenda actorilor politici. Modul de funcţionare a mass-media în societăţile
democratice poate fi descris astfel:
- supravegherea evenimentelor cotidiene, naţionale şi internaţionale, care pot influenţa existenţa
cetăţenilor;
- identificarea principalelor probleme social-politice;
- crearea unui spaţiu de dezbatere la care să participe atât reprezentanţii puterii politice, fie
direct, sau prin purtători de cuvânt, cât şi cetăţenii. Practicile mediatice extind spaţiul public şi,
implicit, participarea socială la dezbaterea agendei publice;
- transmiterea discursului politic;
- analizarea politicilor publice cu scopul de a responsabiliza clasa politică;
- stimularea participării cetăţeneşti prin oferirea unei înţelegeri adecvate a proceselor politice;
30
- autonomia editorială ca aspect principal al libertăţii presei;
- respectul faţă de public.
Principala contribuţie a mass-media la procesul politic constă în stabilirea agendei publice.
Ca cetăţeni nu putem asimila totalitatea evenimentelor din lume, aşa că ne bazăm de cele mai
multe ori pe activitatea mass-media care urmăresc realitatea şi o analizează. Conform lui David
Weaver, ştirile prezentate de mass-media au rolul crucial de a determina importanţa publică a
subiectelor puse în discuţie. Obiectivul cheie al comunicării politice constă în organizarea
agendei publice într-un mod care să favorizeze atingerea scopurilor unei organizaţii. Mass-media
stabilesc agenda publică prin calitatea lor de furnizori de informaţii, aducând în prim planul
atenţiei publice anumite probleme şi trecând cu vederea altele (scandalurile sexuale ale
politicienilor nu sunt pe agenda publică oficială, dar mass media aduc în prim plan astfel de
informaţii).
Conceptul modern de „ştiri” s-a dezvoltat tocmai ca mijloc de a pune la dispoziţia cetăţenilor
informaţiile cele mai importante din punct de vedere al activităţilor lor politice şi de a structura şi
ghida dezbaterea publică.
Toţi comunicatorii politici încearcă să aibă acces la mass-media, fie prin mijloace
legislative, fie prin înţelegerea adecvată a mijloacelor de funcţionare a mass-media suficientă
pentru transmiterea unui mesaj. Mijloacele de comunicare nu relatează într-o manieră neutră şi
imparţială ceea ce se pertece în arena politică din jurul lor, avem de-a face cu o încărcătură
importantă de judecăţi de valoare, subiectivism şi părtinire. Putem distinge trei categorii de
„realitate” politică:
1. realitatea politică obiectivă care cuprinde evenimentele politice aşa cum au ele loc;
2. realitatea subiectivă alcătuită din felul în care sunt percepute evenimentele politice de către
actorii politici şi de către cetăţeni;
3. realitatea construită reprezentând evenimentele aşa cum sunt ele relatate de mijloacele de
comunicare, de mass-media.
Putem afirma că mass-media transmite şi interpretează evenimentele obiective din câmpul
politic şi mijloceşte, facilitează, în sfera publică mai largă formarea percepţiilor subiective cu
privire la aceste evenimente. Între transmiterea unui mesaj politic şi recepţionarea lui de către
public, mesajul trebuie să fie modificat în diverse feluri, cu bună ştiinţă sau ca o consecinţă a
procesului producţiei mediatice, astfel că semnificaţia sa şi impactul asupra publicului pot suferi
31
schimbări. Mijloacele mass-media transmit fluxul de informaţii în mod bidirecţionat, atât de la
actorii politici către cetăţeni, cât şi de la aceştia din urmă către sfera politică. Atunci când fac
publice rezultatele obţinute în urma unor sodaje de opinie, mass-media pot pretinde că reprezintă
„opinia publică”, complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu
privire la o problemă de importanţă generală.
În 1962, Daniel Boorstin a folosit conceptul de „pseudoeveniment” ca reacţie faţă de
tendinţa mediilor informative şi jurnalistice, de a relata „evenimente” neautentice, „nereale”.
Pentru mass-media, o sursă importantă de pseudoevenimente a constituit-o procesul politic –
interviurile cu lideri ai guvernelor, scurgeri de informaţii şi conferinţe de presă - furnizând
materiale ce pot fi relatate şi care sunt preluate de ziare şi emisiunii tv. Potrivit lui Boorstin, sec.
XX a asistat la dezvoltarea unei relaţii de interdependenţă şi avantaj reciproc între politician şi
profesionistul mass-media, astfel încât unul se străduieşte să satisfacă pofta de ştiri a celuilalt în
timp ce sunt exploatate la maximum ocaziile favorabile de expunere publică.
Pentru a evalua efectele comunicării politice asupra atitudinilor şi comportamentului, se
folosesc de regulă trei modalităţi:
1. chestionarea indivizilor cu ajutorul sondajelor de opinie cu privire la modul în care au
reacţionat la anumite mesaje;
2. observarea comportamentului de vot şi punerea lui în relaţie cu strategiile de comunicare
adoptate de contracandidaţi în timpul campaniei electorale:
3. efectuarea de experimente menite să izoleze efectele unor elemente particulare ale procesului
de comunicare.
Actorii politici şi mass-media au ajuns să depindă unii de alţii, politica nu mai este numai o
artă a persuasiunii, ci şi una a spectacolului, în care factori ca stil, prezentare, maketingul politic,
au o importanţă egală cu conţinutul şi fondul acestora. Temele comunicării politice sunt tratate ca
teme reprezentative pentru interesul public. În mod similar se prezintă şi argumentele comunicării
politice întemeiate pe reprezentări, simboluri, valori şi practici. Acestea alcătuiesc „gândirea
convenţională” sau spaţiul „normalităţii” colective existente la un moment dat.
Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care
actorii politici negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care
vizează comunităţile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu. Mediatizarea este o condiţie
intrisecă oricărui act de comunicare politică, mass-media are un rol decisiv în procesul
32
comunicării politice, fiind principala resursă pentru vizibilitatea informaţiei politice şi, implicit,
pentru dezbaterea publică a acesteia.
Mass-media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea
politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Prin intermediul mass-media şi al
modurilor în care informaţia politică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condiţiilor care
concură la producerea comunicării politice. Mass-media se comportă asemenea unor actori
politici, putând ataca sau, dimpotrivă, consolida imaginea politicienilor. Conceperea, derularea şi
deznodământul unei acţiuni politice depind din ce în ce mai mult de mediatizarea televizată.
Comunicare politică a ajuns dependentă de o întreagă industrie a „imaginii”, fiecare gest al
omului politic fiind calculat şi proiectat datorită intervenţiei consultanţilor politici. Specializarea
comunicării politice prezintă avantaje notabile pentru diferite „pieţe” cum sunt cea a publicităţii,
a consultanţei şi expertizei, a show-business-ului. Comunicarea politică este rezultatul
interacţiunii dintre publicitate – sondaje şi televiziune, sondajele venind cu conceptul de opinie
publică (construcţie formală, teoretică în care individul este încadrat într-un mediu
statistic).Campaniile politice reprezintă practici sociale care urmăresc stabilirea identităţii şi a
valorilor unei comunităţi.
În ceea ce priveşte conceptul de spaţiu public, asistăm la o mişcare în plan conceptual şi in
planul cercetărilor, care se centrează în jurul comunicării electorale. Această tendinţă se
evidenţiază în timpul campaniilor electorale, perioadă în care sunt mobilizate resurse importante
în direcţia investigării mecanismelor şi practicilor de comunicare politică. Campania electorală
este un eveniment convenţional în care actorii politici, indivizi sau partid intră în competiţie în
faţa alegătorilor, în vederea dobândirii de credibilitate. Privind din perspectivele unei practici
politice, campania electorală este reglementată de un set de coduri socio-politice, existând un set
de proceduri şi ritualuri configurate în principal la scară naţională.
Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a selecta în mod
democratic liderii politici. Aceasta se realizează prin respectarea normei participării şi respectarea
normei majorităţii. În vreme ce norma participării presupune crearea condiţiilor sau a posibilităţii
de a fi selectat, norma majorităţii impune criteriile de validare a selecţiei.
Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile electorale că
reprezintă cadrele legale şi tehnice în care se desfăşoară procesele de selecţie a liderilor.
33
Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate
discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau a altora dintre actorii
politici. Se vorbeşte despre un spaţiu discursiv în care candidaţii apelează la o anumita tematică,
fac apel la modalităţile diverse de expunere a acestei tematici. Ritualul politic regăsit în
campanile electorale este dat de condiţiile socio-politice specifice fiecărei ţări. Această
specificitate se regăseşte mai puţin la nivelul procedurilor legale sau tehnice şi este extrem de
accentuată în ceea ce priveşte ritualul campaniilor electorale.
Campaniile electorale oferă unei comunităţi posibilitatea de a-şi construi o parte din
identitatea ei. Practica politică şi socială, votul ca act individual sau colectiv, dă legitimitatea
formală a actorilor sociali de a se exprima în spaţiul public. Această exprimare în spaţiul public
este astăzi una mediată. Mass-media este singurul actor social care are posibilitatea şi resursele de
a facilita schimbul de idei între electorat şi politicieni. Acest schimb are menirea de a “construi”
identitatea electoratului. Această construcţie exclude manipularea acestuia.
Conceptul de spaţiu public este identificat ca fiind funcţional la mijlocul secolului al XVIII-
lea în Anglia şi Franţa unde apare ca şi „sfera politică burgheză”.
Într-o primă fază, aceste spaţii publice reunesc indivizi care se manifestă în sfera puterii, iar
pentru prima dată această formă primară a spaţiului public include folosirea publică a raţiunii.
Conceptul de spaţiu public cunoaşte o dezvoltare odată cu teza lui Habermas. Spaţiul public şi
campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Discursul politic este
electoral în momentul în care este generat de un element convenţional, şi anume campania
electorală. Este deasemenea nevoie de un anumit context comunicaţional (practici specifice de
campanie electorală), este nevoie de un context de interacţiune (dezbaterile electorale).
Discursurile actorilor politici îmbracă forme diferite pentru că ele comentează situaţii de
comunicare diferite. O situaţie de campanie include :
- un context evenimenţial (reprezentat de momentul care declanşează discursul)
- context comunicaţional ( verbal, non-verbal sau vizual).Tipul de comunicare susţine schimbul
discursiv, căruia îi corespund diferite practici de comunicare.
- contextul de interacţiune, în care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul
discursiv, iar în funcţie de această prestaţie sunt satisfăcute sau nu anumite aşteptări ale
interlocutorului.
34
Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de
contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de
anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Aceste evaluări sunt
puternic ritualizate. Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau
colective, relativ codificate, având un suport corporal (gestual, verbal) cu caracter mai mult sau
mai puţin repetitiv. Riturile au o încărcătura puternică pentru interpreţii lor, ele reuşind să
determine adeziune mentală adeseori inconştientă. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înţeles ca
reprezentând un set de acţiuni secvenţiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri şi sunt
comunicate într-un sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de a crea o anumită
realitate. Această dimensiune simbolică a realităţii sociale e cea care dă sens sau modifică sensul
în plan individual. Această realitate simbolică nu se poate constitui fără a ţine seama de rolul
imaginaţiei individuale, care stă la baza reprezentărilor sociale (se vizează cea a aşteptărilor, care
va fi regăsită în discursul politic.)
Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o ofertă, una deja cunoscută de electorat, ofertă
întrebuinţată de fiecare dată. Prin discursul său, actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze
exact ceea ce vor masele, întăreşte astfel nevoia de siguranţă, speranţă şi învinge neliniştile.
Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic şi
cetăţeanul într-o relaţie în care cele două părţi ajung să fie convinse că au asemănări şi interese
comune. Votul este singura formă prin care majoritatea cetăţenilor participă la actul de guvernare.
Studiile privind comportamentul politic arată că majoritatea dintre cei care votează nu sunt
conştienţi de urmările votului acordat şi puţini ştiu pe cine votează.
Metodele utilizate pentru descrierea, tipologizarea şi explicarea comportamentelor
electorale se regăsesc în trei mari abordări:
1. Modelul determinist statutar – care explică comportamentele electoratului plecând de la ariile
culturale de apartenenţă, de la poziţia socială sau mediul social de apartenenţă, votul nefiind
altceva decât un reflex al variabilelor prezentate anterior (are un caracter puternic descriptiv).
2. Modelul psihosociologic – se centrează pe atitudinile sociale ale alegătorului şi pe studiul
motivaţiei acestora. În acest model apar ca fiind variabile importante în explicarea
comportamentelor electorale, efectul de persuasiune în canalizarea opţiunilor electorale şi
proceselor de identificare comunitară.
35
3. Modelul interactiv (comunicaţional) – este rezultatul interacţiunii teoriilor despre sociologiile
interpretative (interacţionismul simbolic, etnometodologia, semiotică si lingvistică). Pentru acest
model, mesajul electoral este privit ca produs al negocierii între semne şi interpretarea acestora.
Conform acestui model, factorii care influenţează comportamentul electoral înainte şi în timpul
campaniilor sunt discursul politic, mediatizarea sondajelor şi resursele cognitiv-interpretative ale
alegătorilor (în funcţie de aceste resurse se definesc şi ulterior sunt controlate situaţiile
sociopolitice cu care se întâlnesc alegatorii). Astfel votul poate fi explicat ca fiind efect al
percepţiilor situaţiei politice şi a ofertei electorale şi nu ca efect mecanic al poziţiei sociale. În
ceea ce priveşte explicarea comportamentului electoral prin prisma comunicării politice, putem
reduce întreg universul de interpretare şi explicaţie la două paradigme:
• o paradigmă deterministă, care spune că alegătorul este acţionat de grupurile sociale de
apartenenţă, de elitele socio-culturale sau de mediul social.
• o paradigmă naţionalistă care priveşte electoratul ca fiind bine informat, calculat, raţional, care
ia decizii strategice şi care analizează totul din perspectiva costuri-beneficii (beneficii mai
degrabă simbolice). Acest model raţional rămâne limitat deoarece se pare că vizează o minoritate.
Etape în evoluţia comunicării politice
Etapa 1 – caracterizată prin acces relativ larg şi facil la instituţiile şi organizaţiile media.
Etapa 2 – una de recunoaştere a puterii pe care o au organizaţiile şi instituţiile media asupra (in
raport cu) instituţiilor politice; apare ideea de mass-media.
Etapa 3 – se diversifică extrem de mult canalele de comunicare ale mass-media atât în sensul
apariţiei unor canale noi (internet şi comunicare mediată de PC) cât şi în sensul proliferării
posturilor de radio, TV, număr de publicaţii în presa scrisă.
Cele trei etape reprezintă stări calitativ distincte în evoluţia comunicării politice, atât pentru
actorul politic, cât şi pentru organizaţiile media şi cetăţean. Cele trei stări calitativ distincte sunt
determinate de schimburi majore care au avut loc în plan social, cultural şi tehnologic. Aceste
schimbări au determinat alte schimbări în planul instituţiilor politice şi ulterior a comunicării
politice. Efectul cel mai vizibil în acest sens e legat de modul în care sunt definite agenda omului
politic şi agenda cetăţeanului.
Studiile media efectuate în anii ``40-50, pe comunicare politică, arată o relativă stabilitate a
instituţiilor politice care aveau la bază un sistem de valori care se baza pe încrederea votanţilor şi
36
pe o anumită tradiţie în asumarea unor ideologii sau a orientării politice. Accesul actorului politic
la canalele media nu făcea decât să consolideze un cadru instituţional stabil.
Următoarele două decenii înseamnă accesul restrictiv al unor forţe politice la mass-media şi
tot atunci o întărire a poziţiei vis-a-vis de instituţiile statului, în special în relaţiile cu guvernele.
Dezvoltarea tehnologică determină puţin mai târziu o ambiguitate a instituţiilor şi a mesajelor
politice în mass-media. În condiţiile abundenţei şi a omniprezenţei informaţiilor şi ştirilor, este
extrem de dificilă prestaţia actorului politic. El trebuie să răspundă de multe ori la provocări sau
situaţii pentru care nu s-a documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente
date sau informaţii. Astfel, competiţia politică nu se rezumă doar la respectarea unei strategii
prestabilite, ea trebuind să fie atât proactivă cât şi reactivă. În ceea ce priveşte jurnalistul (în
situaţia informaţiilor abundente), el trebuie să facă faţă unei competiţii din ce în ce mai mari în
procurarea de ştiri care să menţină atenţia publicului căruia i se adresează. Dezvoltarea
tehnologică a fost şi va rămâne un factor important în ceea ce priveşte răspândirea acţiunii
jurnalistului şi a actorului politic în planul comunicării politice. Un alt grup important în
configurarea comunicării politice este cel format din cercetătorii acestor procese. Dinamica
ridicată a schimbărilor în cadrul campaniilor politice determină nevoia evaluării permanente a
tendinţelor sau a evoluţiilor care au loc în rândul publicului sau a opiniei publice. Publicul sau
opinia publică de după anii`80 se caracteriză printr-un grad ridicat de scepticism sau de
indiferenţă faţă de actorii politici. Acest tip de atitudine se datorează în principal proceselor de
socializare a individului.
Principalele valori ale proceselor de socializare după anii ``50 vin din sfera
consumatorismului: prosperitate, bunăstare individuală, individualism, confort şi securitate.
Aceste idei se regăsesc în agenda politicianului sau actorului politic sub forma „o viaţă mai bună
pentru individ” şi „servicii publice mai bune pentru individ”. În aceste condiţii, în agenda
cetăţeanului figurează probleme sau situaţii la care solicită rezolvări rapide chiar în condiţiile
masificării universului de aşteptare; politicienii trebuie să facă faţă unor publicuri extrem de
volatile, individualizate şi sceptice sau critice. În acest context, rolul mass-media rămâne unul
important, având de îndeplinit câteva sarcini:
• selectarea;
• adresarea uni grup ţintă:
• amplificarea unor teme;
37
• rolul de mediator între actorul politic şi grupul ţintă;
• identificarea problemelor de interes pentru opinia publică.
Calitativ, publicul diferă în funcţie de publicaţiile emise. În condiţiile acestei diversităţi a
publicului, rolul mass-media este acela de a menţine interesul şi de a creşte aria de audienţă.
Profesionalizarea este impusă tocmai de abundenţa mijloacelor de comunicare şi a mesajelor, de
fragmentarea publicurilor şi a mijloacelor de comunicare. Câteva aspecte ale profesionalizării în
acest domeniu sunt date de posibilităţile de răspuns rapid la evenimentele zilnice, posibilitatea de
a culege si analiza date privind tendinţe în rândul opiniei publice, calitatea sau capacitatea de a
planifica un detaliu, o strategie de campanie. Profesionalizarea mai poate însemna şi capacitatea
de a obţine şi gestiona resurse financiare consistente.
In etapa comunicării politice, actorii se mişcă într-un mediu competitiv, extrem de mare.
Este vorba de o competiţie dată de:
• mass-media;
• opinia publică;
• oponenţi.
Oferta ridicata a mass-media în ceea ce priveşte emisiunile sportive, divertisment, muzica, etc.,
reprezintă motive de abandonare a emisiunilor cu caracter politic. Rolul emisiunii politice sau a
acţiunii politice este cel de a informa, de a persuada atât editorii cât şi reporterii şi audienţa.
Opinia publică şi comunicarea politică
Opinia publică nu poate fi în primul rând altceva decât un sistem de norme şi valori prezent
la un moment dat într-o societate. Rolul sociologic al anchetei în ceea ce priveşte opinia publică
este stabilirea unei agende compatibile cu mentalităţile. Plecând de la definiţia opiniei publice,
(…”un complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o
problemă de importanţă generală…”), putem identifica principalele elemente (ale opiniei publice)
detectabile, elemente care au o largă circulaţie atât în spaţiul de analiză cât şi în cel al informării
publice. Un prim element important este reprezentat de existenţa unei probleme de importanţă
generală. Pentru a deveni de interes public, ea trebuie să fie controversată, în sensul posibilităţii
de a suscita dispute, dezbateri. În cazul unor teme ca de exemplu corupţia, există un grad mare de
consensualitate, iar în cazul altora de genul problemelor mediului apar curente de opinii extrem
38
de puternice dar de sens contrar. Argumentele nu se bazează pe raţionalitate ci de cele mai multe
ori pe tradiţie, recursul la morală, aceste argumente subliniind de fapt importanţa socială a
problemei discutate. Un alt aspect important referitor la opinia publică este dat de numărul
semnificativ de persoane. Semnificativ nu înseamnă majoritatea populaţiei. Acest atribut, de
semnificativ, în ceea ce priveşte numărul celor vizaţi se referă la publicurile expuse posibilei
implicări într-o dezbatere. Dezbaterile pe teme politice, sociale, de mediu, determină de cele mai
multe ori formarea unor publicuri semnificative, care trebuie tratate cu relativitate. În unele
situaţii nu numărul determină apariţia unei probleme care să intre în discuţia opiniei publice.
O altă caracteristică ar fi aceea a populaţiei vizate, care, preocupată de o anumită problemă,
formează publicul. În spaţiul social există în acelaşi timp mai multe publicuri. Criteriile care
determină gruparea indivizilor într-un anumit public sunt în principal legate de aspecte socio-
demografice şi economice. Cu alte cuvinte publicurile pot fi identificate şi apelând la anumite
criterii: clasa socială, profesii, gen sau vârstă.
O ultima caracteristică a opiniei publice ar fi faptul că avem de-a face cu un complex de
păreri, lucru care înseamnă că în rândul unui public există poziţii sau opinii care se manifestă cu
intensitate diferită. Aceste păreri sau opinii nu sunt neapărat mutual exclusive (de genul da sau
nu). În foarte puţine cazuri avem situaţii dihotomice (ca în cazul pedepsei cu moartea).
Caracteristic opiniei publice este multitudinea de păreri exprimate public. Exprimarea
publică poate îmbrăca diferite forme: verbale, comportamentale, (acţiuni deschise sau colective),
iconice (afişe, obiecte simbolice). La baza opiniei publice manifeste, se află opinia publică
latentă. Gradul de cristalizare a unor opinii, credinţa, reprezintă doar câţiva dintre predictorii
privind manifestarea opiniei publice.
Una dintre greşelile frecvent întâlnite în discursul politic se referă la personificarea opiniei
publice. Nu se poate vorbi de o opinie publică singulară, unică, nu putem presupune o
unanimitate în cazul opiniei publice. Forme de genul opinia publică românească sunt folosite cu
intenţia de a da greutate unei informaţii şi de cele mai multe ori în scopuri propagandistice sau
electorale. Invocarea opiniei publice se poate face doar în condiţiile în care putem dovedi
existenţa unor curente de opinie a unor teme aflate în dezbatere, dovada aceasta fiind făcută în
urma cercetării opiniei publice. Plecând de la anumite sondaje în câmp politic, unii lideri de
opinie (politicieni, jurnalişti) îşi asumă rolul de lider sau se erijează în purtător de cuvânt al
opiniei publice. Formarea curentelor de opinie nu depinde în mod necesar de eficienţa unor
39
instituţii politice sau administrative. Curentele de opinie se formează în principal plecând de la un
sistem de mentalităţi sau a unui sistem de valori existente în populaţie la un moment dat.
Triada conceptuală: norme – atitudini – comportamente, reprezintă sau cel puţin ar trebui să
reprezinte obiectul de studiu şi de analiză al tuturor celor care proiectează campanile de
comunicare politică. În primul rând aici ar trebui cunoscut fundalul axiologic al
populaţiei/publicurilor. În funcţie de acest fundal axiologic se poate construi un fundal de
consens. Acest fundal se construieşte cu ajutorul mass-media, liderilor de opinie, asociaţiilor,
partidelor politice, structurilor organizaţionale. Invocarea frecventă a mentalităţii nu trebuie
explicată prin intermediul opiniei publice manifeste ci făcând apel la structurile axiologice din
societate.
Un alt concept frecvent întâlnit în analiza opiniei publice este acela de climat de opinie.
Climatul de opinie nu reprezintă în mod necesar curentele de opinie deja cristalizate ci doar o
stare în care există consens valoric asupra unor teme sau probleme aflate în dezbatere.
Schimbările majore la nivelul opinie publică sunt determinate sau pot fi corelate cu schimbările
de mentalitate, care sunt în general determinate de componenţa pozitivă praxiologic –
educaţională. Ceea ce trebuie să rămână în atenţia analistului şi practicianului din domeniul
comunicării politice este multitudinea şi fluctuaţia mare în rândul publicurilor şi a opiniilor
exprimate, motiv pentru care singurul mod eficient în care putem gestiona aceste opinii trebuie să
se bazeze pe cunoaşterea permanentă a opiniei publice.
Comunicarea politică si acţiunea colectivă
Cele mai multe orientări teoretice din ştiinţele socio-umane consideră că dimensiunea
raţională a comportamentului uman este dominanţa. Experienţa cotidiană atrage atenţia asupra
faptului că o mare parte a comportamentului de grup depăşeşte graniţa raţionalului. Foarte multe
din manifestările individuale sau instituţionale depăşesc cadrele normalităţii. Majoritatea
comportamentelor umane sunt reprezentate de dimensiunea non-raţională.
O atenţie deosebită se acordă comportamentelor sau acţiunilor de masă (comportamentul
colectiv). Acestea desemnează acţiunile ce nu întrunesc cerinţele raţionalităţii şi de obicei în
aceste acţiuni sunt angajaţi un număr mare de oameni. Acţiunile colective sunt tratate corelat cu
40
tema schimbării sociale. În caracterizarea acestor concepte nu putem omite definirea termenului
de „colectivitate” :
- grup social aparte care se comportă mai spontan şi mai puţin deliberat în comparaţie cu
grupurile obişnuite, o colecţie mai largă de indivizi care nu sunt selectaţi după anumite criterii,
scopurile nu sunt alese pe baze raţionale şi de obicei colectivităţile sunt de scurtă durată.
- grup temporar, nestructurat, cu o slabă definire a rolurilor şi o slabă configurare a autorităţii.
Când se aminteşte de formele comportamentului colectiv se definesc:
• acţiunea de masă – demersul acţionar este slab reglat de norme;
• comportamentul instituţionalizat – intervin normele, apare recursul la regulă într-o mai mare
măsură;
În categoria „acţiunilor de masă” sunt încadrate următoarele tipuri de acţiuni sociale: moda,
zvonul, isteria de masă, mişcările sociale.
În clasificarea acţiunilor de masă în funcţie de non-raţionalitatea lor avem în vedere următoarele
trăsături:
• gradul de percepere neadecvată a realităţii existente (există în unele cazuri o nepotrivire între
ceea ce fac, spun şi gândesc oamenii, dar şi mai mult între ceea ce fac şi ceea ce cred că fac).
• gravitatea efectelor;
• mărimea abaterilor de la alegerea raţională a scopurilor şi a mijloacelor;
• măsura nerespectării normelor sociale;
• gradul de ignorare a altora.
Principalele acţiuni non-raţionale de masă
Este vorba de publicuri formate dintr-un număr relativ mare de oameni ce împărtăşesc un
interes comun faţă de anumite probleme. Identificarea unei întregi populaţii cu opinia publică
este ficţiune. Ea este rezultanta părerilor împărtăşite de un public despre o problemă sau alta.
Opinia publică este fluctuantă, motiv pentru care în societăţile democratice se consumă resurse
importante pentru cunoaşterea curentelor de opinie în vederea influenţării sau schimbului acestor
opinii. În acest sens, în spaţiul politic sunt organizate adevărate campanii în vederea construirii
unor imagini favorabile pentru partid sau pentru candidaţi. Putem defini campania ca fiind
41
organism de propagandă cu intenţia deliberată de a convinge audienţa în vederea unor opinii
particulare.
Cel puţin în campaniile electorale se face apel frecvent la conceptul de opinie publică,
considerându-se sau invocându-se tirania opiniei publice. Sociologii invocă unele practici care au
menirea de a influenţa comportamentul electoral, ca de exemplu publicarea datelor din sondajele
de opinie în perioada campaniei electorale cu intenţia de a influenţa modul în care oamenii vor
vota. Faptul că opinia publică este volatilă, instabilă, este caracterizat de unii ca fiind o acţiune
non-raţională de masă.
Comportamentul colectiv şi acţiunea politică
Într-una din lucrările sale, Gustave LeBon abordează problema conştiinţei şi acţiunii
colective. Spune că indivizii, indiferent de modul lor de viaţă, de aspiraţii, caracter sau
inteligenţă, în momentele în care compun o mulţime, suferă modificări în planul conştiinţei şi al
comportamentului. Situaţia de mulţime pentru individ îl determină să simtă, să gândească si să
acţioneze într-o manieră semnificativ diferită decât în situaţiile în care s-ar afla singur. Bazându-
se pe date si pe observaţie, Le Bon ajunge la concluzia că emoţiile şi comportamentele pot fi
transmise de la o persoană la alta. Consideră aceste procese ca fiind de contagiune, un fapt comun
pentru indivizii care se află în grupuri mai mari. Stările de contagiune presupun o sugestibilitate
pronunţată. În situaţiile de masă, individul aşteaptă configurări, idei de susţinere din partea
celorlalţi. Disponibilitatea de a primi idei, aprobare, încurajare, este in planul conştiinţei. În al
doilea rând, procesul de contagiune presupune stimulare permanentă în situaţiile de masă cu
proximitate fizică ridicată. Stimularea ia forma răspunsurilor circulare, fiind puţin prezente
situaţia răspunsurilor interpretative. Dimensiunea critică scade. Răspunsul interpretativ se reflectă
atunci când decide să acţioneze. În cazul răspunsurilor circulare aceştia nu judecă şi nu apreciază
acţiunea făcută de alţii. În aceste condiţii oameni apreciază greşit situaţiile în care se află. Situaţia
de contagiune presupune imitabilitatea. Mulţimea determină în plan individual tendinţa puternică
de a-i imita pe ceilalţi care sunt în mare majoritate liderii. Eroarea individului luat ca model poate
fi considerată ca fiind un adevăr pentru că se observă că şi alţii fac la fel.
Un alt autor care tratează aceste aspecte ale imitării este Gabriel Trade în „Legile imitaţiei”.
Imitaţia respectă regula de la socialul superior spre socialul inferior în general. În plan social
42
imitaţia are o anumită perioadă de ciclitate. Contagiunea presupune facilitarea socială care
determină în plan individual un plus de curiozitate sau un grad mai ridicat de asumare a riscului.
Asumarea unor riscuri inutile în situaţiile de mulţime au loc pentru că individul apreciază că nu
poate fi tras la răspundere. Contagiunea presupune conformitate. În situaţiile de izolare, individul
e liber să gândească şi să acţioneze, dar ca parte a mulţimii această libertate este semnificativ
redusă, mulţimea exercitând o presiune puternică asupra individului, încurajând anumite acţiuni
şi descurajând altele. Studiul conformităţii îşi găseşte aplicabilitate în problemele sau în
raporturile care se stabilesc între majoritate şi minoritate. Într-un sens, majoritatea este asemănată
cu ideea de mulţime si cei care nu se încadrează în această majoritate sunt percepuţi ca fiind
indezirabili sau în minoritate.
Alături de teoria lui LeBon mai putem menţiona alte câteva teorii frecvent apelate atunci
când tratăm substraturile comportamentului de masă.
• teoria convergenţei – principala variabilă luată în analiză este compoziţia mulţimii, de obicei
persoane care se aseamănă sau care împărtăşesc în comun anumite caracteristici, formează o
mulţime.
• teoria devenirii normelor – neagă prezenţa unor porniri non-raţionale ale individului în situaţii
de masă. Există o dinamică a normelor şi valorilor pe care individul o adoptă conştient în funcţie
de caz (răspunsurile potrivite situaţiei în care se află). În funcţie de situaţiile de mulţime există
atitudini şi comportamente diferite la nivel individual. Cercetătorii care observă mulţimile sunt
deseori afectaţi de situaţiile de masă şi nu pot observa în totalitate şi obiectiv acest fenomen.
• teoria deindividualizării – Ph. Zimbardo – autorul acestei teorii, care prezintă trei elemente
importante: anonimitatea, reducerea responsabilităţii, alterarea modului în are individul percepe
realitatea.
• teoria condiţionării – Neil Smelser analizează condiţiile care determină transformarea unor
acţiuni de tip raţional. Condiţii:
- conductibilitate structurată – se referă la condiţiile care evidenţiază apariţia unor acţiuni
particulare non-raţionale;
- tensiuni structurale – condiţii ce provoacă tensiuni în rândul oamenilor (sărăcia, conflictul,
discriminările, incertitudinea).
- credinţa generalizată – situaţia în care majoritatea dezvoltă opinii comune faţă de situaţia în care
se află. Credinţa nu este o situaţie care să păstreze caracteristicile raţionalităţii.
43
- factorul precipitant – un incident minor şi singular amplificat prin intermediul zvonurilor este
suficient în unele cazuri pentru a declanşa acţiuni non-raţionale de masă.
- modificarea pentru acţiune – desemnează organizarea mulţimii în forme nestructurate şi
rudimentare.
Comunicarea politică şi tranziţia
Ţările Europei Centrale şi de Est se angajează în procese de tranziţie odată cu schimbarea
regimurilor de tip totalitar. Aceste societăţi se confruntă cu o instabilitate care se reflectă negativ
la nivelul comportamentului individual şi instituţional. La nivel politic de vârf asistăm la o
negociere simbolică ce are ca rezultat inventarea regimurilor democratice. Avem un joc politic la
care este greu de anticipat cursul, miza este puterea iar actorii politici nu sunt foarte bine definiţi.
Situaţiile de tranziţie în general sunt surse de stres pentru individ şi societate. Putem vorbi de un
stres individual şi instituţional. Un individ stresat comite greşeli, tensiunile sunt consecinţe
normale. Lipsa sentimentului de stabilitate generează disfuncţionalitatea în ceea ce priveşte
funcţionarea sistemului politic şi economic. Această lipsă de stabilitate are drept cauză
inoperabilitatea vechilor tipare, noile tipare nefiind suficient de adaptate.
In acestă tranziţie, suportul social la nivel individual este furnizat de reţeaua personală a
indivizilor (diferite aranjamente interpersonale-strategii de adaptare). Aceste strategii de adaptare
se regăsesc şi în planul vieţii politice. Ele sunt dictate de anumite circumstanţe, în general sociale
şi politice. Din nefericire, aceste strategii conjuncturale de salvare a unor indivizi (actori politici
sau partide) au generat în timp o imagine negativă şi anume neîncrederea cetăţeanului asupra
clasei politice. În societăţile de tranziţie totul este incert, vechile valori sunt considerate accidente
politice, noile valori nu sunt încă structurate, perioada vizibilă a tranziţiei este transferată unor
instituţii. Tranziţia este completă în momentul în care asistăm la schimbarea mentalităţilor şi a
comportamentelor.
Limbaj şi tranziţie politică
Transformările instituţiilor aduc după sine şi anumite mesaje, imagini sau simboluri. O
instituţie nouă va transmite altceva. Semiotica regimurilor politice este în unele cazuri mai
44
relevantă. Perioada de tranziţie a însemnat pentru viaţa politică o adaptare a unor practici
occidentale şi democratice, o creştere a culturilor politice, nivelul rămânând totuşi scăzut. Primii
ani după 1990 înseamnă pentru discursul politic o revenire la sintagme, concepte şi practici
caracteristice limbii de lemn.
Limbajul politic post-decembrist este structurat pe trei dimensiuni:
- mesajul populist şi mobilizator – mesajele proprii celor aflaţi la guvern indiferent de culoarea
politică;
- mesaje contestatoare – mesajele celor aflaţi în opoziţie, mesaje cu referire la democraţie;
- mesaje moralizatoare – caracteristice atât puterii cât şi opoziţiei, fac referire la un fals apel la
dialog, o falsă toleranţă.
În ceea ce priveşte mesajul populist, întâlnim o serie de teme deja consacrate în ultimii 15 ani:
- unicitatea şi virtuţile unice ale poporului român;
- tot ceea ce se întâmplă negativ nu este din vina poporului român;
- poziţia geo-strategică a României;
- cauzele insucceselor economice;
- contextul socio-politic şi economic la nivel regional şi global.
Strategii de comunicare politică
Elaborarea unei strategii privind comunicarea politică reprezintă un proces şi nu o activitate
punctuală. Strategia e mai mult decât un plan de lucru iar elaborarea ei presupune parcurgerea
unor etape.
Activitatea de cercetare
Mulţi politicieni evită această etapă, argumentul lor fiind că ei cunosc realităţile şi
problemele oamenilor. În fapt, anchetele sociale, sondajele de opinie, focus-grup-urile trebuie să
reprezinte primul pas în orice demers strategic. Din nefericire, există numeroase situaţii în care
consilierul PR începe elaborarea mesajului fără a avea în spate o anumită strategie. Acest demers
este unul eronat, pentru că vorbim de mai multe mesaje, avem mai multe publicuri. Vorbim de
eficienţa în comunicarea politică în momentul în care ştim cu exactitate publicul ţintă şi pentru
fiecare din acestea stabilim mesajul şi canalul de comunicare. O altă situaţie eronată este aceea în
care creatorii publicităţii politice consideră că mesajul trebuie să fie frumos. Mesajul trebuie să
45
schimbe atitudini şi comportamente, trebuie să motiveze audienţa. „A vinde săpun nu e acelaşi
lucru cu a vinde o idee”.
Rolul cercetărilor în elaborarea strategiei este impus de situaţia în care comunicarea politică
vizează publicuri mari. Orice formă de investigare este o formă de ascultare. Atunci când avem
de-a face cu grupuri mici se impune ascultarea necodificată a fiecărui individ din grup; în
momentul în care grupul este mai mare ascultarea este posibilă prin intermediul a mai multe
metode. Acest demers este unul extrem de util în lumea politicii, în care politicianul trebuie să
identifice teme şi probleme în rândul publicului. Unii politicieni se feresc să apeleze la cercetări
argumentând lipsa fondurilor sau autosuficienţa. Cercetarea este singura metodă prin care
adunăm informaţii corecte şi precise despre diferitele publicuri. Astfel putem identifica valori,
credinţe, comportamente şi nevoi. Rezultatele acestor studii ne indică ce trebuie să spunem şi cui,
cum trebuie să spunem şi prin ce canal. Cunoaştem aceste lucruri pentru a evita bombardarea sau
suprasaturarea grupurilor ţintă. Ex: discursul specializat, logic, bine argumentat vizează indivizi
bine educaţi. Acest grup ţintă este unul redus ca dimensiuni, este deja informat iar ei sunt deja pro
sau contra unei idei.
Există mai multe modalităţi de investigare a publicurilor. O parte din aceste modalităţi sunt
accesate înaintea elaborării strategiei, altele sunt puse în practică în paralel cu desfăşurarea
strategiei sau sunt utilizate la final în vederea evaluării. Primul sondaj care se realizează înaintea
elaborării unei strategii este cunoscut sub denumirea de base-line. În baza acestuia sunt produse
cifre exact, avem o reprezentare cantitativă asupra audientei. Ulterior, această informaţie se
impune a fi completată cu informaţie calitativă (focus grupuri) care ne permit să aprofundăm
gusturile grupului, identificarea sentimentelor. Ce-a de-a doua modalitate de cercetare, care se
desfăşoară continuu, pe parcursul activităţii se referă la sondajele periodice, în mod normal
săptămânale. Aceste traking peals au rolul de a semnala reacţia publicului în situaţiile de criză.
În ultima fază, post strategia, rolul cercetării e acela de a evalua nivelul de atingere a obiectivelor
propuse, pentru că nu întotdeauna a câştiga înseamnă ca s-a lucrat bine.
Campaniile electorale – CANDIDAT sau CAMPANIE
Analiza oricărei campanii electorale, fie că este de succes fie că este vorba de o înfrângere
trebuie să examineze factorii de natură internă şi pe cei de natură externă care au dus la un anumit
46
rezultat. Aceşti factori reprezintă şi elementele în jurul cărora se organizează campania. La
categoria factori interni care sunt direct sub controlul echipei de campanie menţionăm:
• candidatul
• organizaţia (partidul)
• strategia de campanie
• resursele
În rândul factorilor externi, necontrolabili:
• organizaţiile sau partidele din competiţie
• media
• sondajele de opinie
După alegerile din anul 2000 a fost realizată o cercetare care avea ca temă tocmai
investigarea modului în care sunt gândite şi implementate campaniile de comunicare politică.
Grupul investigat a fost format din 15 şefi de campanie iar temele abordate vizau aşteptările
staffului de campanie, inventarierea opiniilor privind comportamentul electoral, modul în care
sondajele influenţează activitatea de campanie, rolul media. În urma acestei evaluări au reieşit o
serie de aspecte interesante atât din punct de vedere teoretic cât şi al practicismului:
- asemanarea dintre marketingul campaniilor comerciale şi campaniile politice. Referindu-ne la
aspectele de natură teoretică, ilustrativă este următoarea definiţie: „Campania poate fi definită ca
fiind un efort sistematic ce urmăreşte câştigarea puterii politice, după caz, atingerea scopurilor
politice”. Atingerea scopurilor politice este posibilă apelând la operaţia de organizare a
procesului de comunicare cu scopul de a informa, persuada un anumit public.
Efectul persuadării se concretizează în atitudine, credinţe şi opinii noi. În această idee se poate
observa orientarea spre piaţa acţiunii politice din perioada electorală, o tendinţă în creştere în
întreaga lume. Asemănarea între marketingul standard şi cel politic are la bază în principal
instrumentele, metodele şi tehnicile folosite, care sunt similare. În ambele situaţii vorbim de un
studiu de cercetare a pieţei, se vorbeşte despre o segmentare a pieţei, de targeting, de poziţionare,
strategie de dezvoltare, implementare.Votantul poate fi analizat ca un consumator de piaţă
politică la fel de competitivă ca si piaţa de bunuri si servicii. Toate aceste atribute ale campaniei
electorale au determinat încadrarea acestor practici în aşa-numitul model american de campanie
politică, model caracterizat de:
47
• o anumită tendinţă dominantă în campanii
• poziţii apropiate
• importanţa banilor
• importanţa crescândă a comunicatorilor profesionişti
• importanţa sondajelor
• importanţa fond-raising
Toate aceste elemente evidenţiază importanţa noilor tehnologii, a mass-media,
demonstrează trecerea în plan secund a partidelor politice. Evidenţiază preocuparea publicului
faţă de influenţa tot mai mare pe care o au consultanţii asupra candidaţilor. Dimensiunea
financiară a campaniilor politice poate bloca partea de implementare. Construcţia imaginii este
partea esenţială a unei strategii deoarece strategia trebuie să includă profilul candidatului sub
raport politic care sa fie adecvat pentru fiecare dintre grupurile ţintă. Iluzia privind imaginea sau
profilul candidatului pentru diferite publicuri este crucială şi ea dictează persoana care va fi
candidat. Persoana care candidează nu rezultă numai din negocierile de partid ci în urma
sondajelor publice, a strategiei. În construcţia imaginii candidatului şi în elaborarea mesajelor
avem de-a face cu o triadă ce influenţează într-o manieră definitivă sondajele, politicienii, media.
Într-o oarecare măsură, mesajele şi profilul influenţează la rândul lor, sunt importante dar au un
plan secundar. În relaţiile media-politic au fost identificate patru mari ipoteze cu valabilitate
discutabilă:
- mass-media furnizează multă informaţie din planul politic;
- media este condusă de o logică profesională proprie, alta decât a partidelor sau a cetăţenilor;
- actorii politici acordă prima atenţie mediei pe care încearcă sa o influenţeze. Politicianul ajunge
de la public la media.
- rolul şi locul mass-media este unul în creştere atunci când vorbim de influenţe asupra
comportamentului electoral.
În cele ce urmează vom analiza pe scurt campaniile electorale pentru prezidenţiale, care au
fost organizate în România în perioada 1992 – 2008, cuprinzând totodată şi campania pentru
alegeri parlamentare din 2008. Interesul se va concentra pe modul în care au fost folosite mass-
media pentru a disemina mesajul electoral al diferiţilor candidaţi, şi, nu în ultimul rând pe
strategiile de marketing politic la care au apelat aceştia.
48
În ceea ce o priveste, identitatea europeanã trebuie sã fie si rezultatul unui proces de
negociere între participantii la „procesul european”. În etapa actualã a extinderii UE
asimilarea aquis-ului comunitar coincide cu redefinirea aquis-ului identitar, în special
prin dezvoltarea de obiective strategice, de conceptii si de institutii compatibile, atât în
tãrile membre ale Uniunii cât si în tãrile candidate.Sub aspectul obiectului sãu,
identitatea europeanã ar putea cuprinde urmãtoarele sase elemente[1][8] :
sinergia identitãtilor nationale ale statelor membre ale Uniunii Europene;
identitatea autoritãtilor centrale din Bruxelles (Comisia Europeanã, Consiliul
European, Parlamentul European) care se aflã sub observarea permanentã a
statelor membre;
identitatea ca rezultat al unui comportament comun si al unor obiective
împãrtãsite (dezvoltarea PESC ar urma sã reflecte cel mai fidel o asemenea
identitate);
identitatea societãtilor multinationale care activeazã în tãrile europene si care
promoveazã interesele europene pe piata mondialã;
identitatea retelelor formate din grupuri socio-profesionale, institutii, organizatii etc. care
promoveazã actiuni, initiative si idei europene
Dezvoltarea democratică a unei societăţi presupune, prin ea însăşi, pluralismul politic, deci şi
pluralismul ideilor şi concepţiilor despre lume şi viaţă, despre organizarea socială, despre
raporturile dintre membrii societăţii. Ca fiinţe sociale, oamenii au nevoie să primească idei şi
informaţii şi să-şi exprime în orice formă propriile lor idei şi concepţii. Aceasta este, în fond,
raţiunea pentru care firul logic al reglementărilor tuturor textelor de lege, după promovarea
drepturilor şi libertăţilor omului, garantează dreptul la liberă exprimare.
Comunicare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice.
Aceasta priveşte nu numai informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca
inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc, aceasta fiind
exigenţa pluralismului, a toleranţei şi spiritului de deschidere într-o societate democratică2. Ca
atare, în orice circumstanţă trebuie evidenţiată importanţa crucială a libertăţii de exprimare, ca
una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei. Constituţia României
apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi pe cea de informare, fără nici o
constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, ce apar pe
49
măsura dezvoltării tehnicii şi a mijloacelor de comunicare în masă.
Libertatea de exprimare nu poate fi disociată de recunoaşterea libertăţii de gândire şi de
conştiinţă, de libertatea de manifestare a opiniilor faţă de ceilalţi membri ai societăţii. Totuşi, ştiut
fiind faptul că libertatea fiecărui individ își regăsește limita în punctul în care începe libertatea
celuilalt, în România există în Codul Penal trei articole ce sancţionează persoanele care, într-un
mod arbitrar şi cu rea-credinţă folosesc libertatea de exprimare, aducând atingere valorilor sociale
ocrotite de lege. În acest sens, limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30, alin. (6) din
Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi
înţeleasă ca un drept absolut. Ca atare, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia
„cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu
bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”3.
Libertatea, integritatea corporală, sănătatea şi viaţa omului dobândesc adevărata lor valoare
numai în măsura în care acesta se bucură de demnitate, atât în raport cu propria persoană, cât şi în
raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Luând în calcul faptul că omul lipsit de demnitate este
asociat, în spaţiul comunitar, cu o imagine negativă, ce poate avea impact inclusiv asupra
relaţiilor sale în plan social, Parlamentul României a adoptat, în anul 2006, Legea 278, publicată
în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie, act normativ ce viza modificarea şi completarea Codului
penal şi prin care, printre altele, au fost abrogate articolele 205, 206 şi 207. Pentru a clarifica, din
perspectivă juridică, relaţia dintre aceste articole și problema libertăţii de exprimare, trebuie spus,
mai întâi, că articolul 205 din Codul penal reglementa, la acel moment, infracţiunea de insultă, și
stipula că „atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin
orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă (…)”4. În același
sens, articolul 206 din Codul penal viza infracţiunea de calomnie, susţinând că „afirmarea sau
imputarea în public, prin orice mijloace a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care,
dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară, ori dispreţului public se pedepseşte cu amendă de la 250 lei la 13.000 lei (…)” 5. În
fine, articolul 207 din Codul penal avea în vedere proba verităţii, indicând faptul că „proba
verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită
pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie
infracţiunea de insultă sau calomnie.
50
Pornind de la sensul clasic al teoriei democraţiei, unde mass-media are menirea să difuzeze şi să
răspândească informaţii despre problemele publice, inclusiv politice, să informeze corect şi la
timp cetăţenii, care, la rândul lor, vor influenţa procesul decizional la nivelul societăţii, lucrarea
arată cum efectele mass-media se pot resimţi în zone diferite ale societăţii. Mesajele mediatice
pot stimula obedienţa faţă de puterea politică şi instituţiile acesteia, sau pot promova susţinerea
partidelor ce cultivă valorile liberale, pro-capitaliste. Prin difuzare, saturare şi exagerare, mass-
media pot impune acele fapte şi idei care corespund liniei oficiale şi produc consens politic în
raportul dintre putere şi guvernaţi. Cercetarea aduce în discuţie o formă de comunicare politică,
aceea a comunicării cu publicul prin intermediul mass-media. Întrucât comunicarea mediatică se
adresează unui public heterogen, (în funcţie de mai multe criterii: vârstă, sex, religie, etnie,
cultură, nivel de instruire, categorie socio-profesională etc.) şi discursul politic trebuie să se
adapteze pentru a putea câştiga şi menţine atenţia unui public cât mai larg. Prin intermediul
presei, clasa politică îşi extinde destinatarul într-un mod mult mai facil. Fără intermedierea
canalelor mediatice, personajele politice şi-ar câştiga cu greu popularitatea şi şi-ar face cunoscute
mesajele politice cu mai multă dificultate.
2. Integrarea Europeană constituie prioritatea politicii interne şi externe a statului.
Politica de integrare europeană a Republicii Moldova se bazează pe doi piloni: (i)
implementarea Planului de Acţiuni Moldova – UE şi (ii) examinarea posibilităţilor Republicii
Moldova de participare la toate iniţiativele regionale din cadrul Pactului de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est, al Procesului de Cooperare în cadrul Europei de Sud-Est (PCESE) şi al
Acordului CEFTA. Acestea sunt două direcţii principale ale procesului de integrare europeană a
Republicii Moldova care pot să se suprapună şi să se completeze reciproc. La nivel instituţional a
fost stabilit un mecanism de coordonare şi supraveghere a implementării Planului de Acţiuni, prin
intermediul celor patru Comisii Interministeriale, a căror activitate este coordonată de cele patru
ministere specializate. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene are rolul de
monitorizare şi coordonare a tuturor activităţilor care au ca scop implementarea Planului de
Acţiuni. În ciuda faptului că suntem la sfârşitul primului an de implementare a Planului de
Acţiuni,Republica Moldova a obţinut progrese semnificative în procesul de atingere a
obiectivelor Planului de Acţiuni în toate domeniile, astfel încât acţiunile planificate pentru anul
2005 au fost realizate în mare parte.
Cele mai semnificative progrese în cadrul relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE, de la
51
semnarea Planului de Acţiuni, au fost:
- Desemnarea Reprezentantului Special al UE pentru Republica Moldova
- Instituirea Delegaţiei Comisiei Europene la Chişinău
- Includerea UE şi a SUA cu statut de
Presa, a patra putere în stat
Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice este clar că
presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost
influenţate de apariţia unor informaţii în presa. Aceasta nu este o situaţie foarte confortabilã
pentru presa, deoarece trebuie să facă faţă unui număr crescut de condiţionări de natură politică,
economică şi socială care, prin însumare, îi pot anula eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în
acţiunile ei, presa trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atât pe plan naţional dar şi
internaţional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece şi presa este reprezentată de
oameni, care pot fi mai mult sau mai puţin obiectivi, în funcţie de subiectul tratat, situaţie,
implicarea sau neimplicarea în situaţia prezentată în presa, şi nu în ultimul rând în funcţie de
apartenenţa sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcţie de gradul de cultură şi de
experienţa profesională a ziariştilor. Pe de altă parte independenţa editorială a presei şi
profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piaţă. Ziarele, revistele, emisiunile sunt
urmărite în funcţie de diverşi factori: cultură, educaţie, situaţie socială. Nu putem pretinde unui
şomer sau unui om care are dimpotrivă o situaţie materială profitabilă dar este lipsit de o educaţie
de nivel mediu să cumpere reviste sau să urmărească emisiuni cu caracter cultural educativ.
Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxanta, de divertisment a presei care de multe ori are
un caracter informaţional precar chiar degradant în ceea ce priveşte caracterul formativ. În acest
fel, o presa de calitate din punct de vedere educaţional, formativ nu poate fi accesat nici de cei
interesaţi - din lipsa de bani - dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul
educaţional, şi care au situaţii materiale bune, datorită lipsei de instrucţie a persoanelor
respective.
Agenda setting (stabilirea agendei) este teoria conform careia mass media influenteaza publicul
in stabilirea prioritatilor sociale, politice si economice pornind de la subiectele pe care le acopera.
Cu alte cuvinte, daca ceva a devenit stire, este important. Cum blogurile reprezinta o importanta
52
componenta sociala a new media, o consecinta a acestei teorii este declinul originalitatii in
blogosfera romaneasca.
Teoria "agenda-setting" sustine ca "mass-media nu le spune oamenilor "cum" sa gandeasca, ci
"despre ce" sa gandeasca; le arata care este "relieful evenimentelor din spatiul public", le
stabileste ordinea de zi a discutiilor: ordinea de zi a mass-media (gradul de atentie acordat
problemelor) devine ordinea de zi a publicului. Chiar si numai prin faptul ca da oamenilor un
subiect de discutie, presa contribuie la emergenta opiniei publice: ne amintim ca opinia devine
publica prin comunicare in public" (S. Chelcea, 2006, 102)
Teoria „Agenda-Setting” după M. McCombs, D.Shaw, D.M.White Publicul, fiind supus unui flux de mesaje continuu, poate analiza doar acele subiecte care sunt propuse de presă. Comunicarea din presă poate aborda primordial probleme sociale şi ignoră altele.[6] Astfel, presa fixează agenda publică, ea e acea care selectează şi focalizează opinia publică asupra faptele sociale, desemnând prioritatea subiectelor pentru o perioadă de timp. Presa dispune de posibilitatea de a „structura „viaţa” în mintea publicului”, pentru că jurnaliştilor le revine „puterea de a defini, eticheta şi construi actualitatea”. Presa este un mecanism de selecţie, un filtru al societăţii. Presa este apreciată de cercetători ca „mijloc de tratare a informaţiei”, de „triere” a acesteia. Circulaţia informaţiei depinde de persoanele care ocupă poziţii strategice în cadrul presei. Aceştia decid care mesaje vor fi emise publicului şi de asemenea complexitatea lor. Modelul „Agenda-Setting” atribuie mijloacelor de comunicare în masă funcţia de ierarhizare, de alegere, de ordonare şi de prezentare a informaţiei, şi în 11 concluzie, definesc şi construiesc actualitatea. Rolul presei este de a stabili subiectele/temele prioritare şi ordinea ierarhică ale acestora – scara priorităţilor.
Discursul politic – sub imperiul notelor machiavelliene
by protonulmioritic
Practica politică relevă două idei cercetătorului: că este un joc al aparenței câștigătoare și că
manipularea aparenței aduce mai adesea schimbarea realității și cu beneficii mai mari pentru
regizor decât manipularea directă a realității. Tot cercetătorul va conchide în deplină siguranță că
aparența este forma de exercițiu a realității, idee pe deplin însușită de strategii politici
contemporani din studiul arhitecților statali trecuți. Judecând în această paradigmă, alegem să
tratăm succint discursul politic, așa cum a fost, este și ar trebui să fie și dacă este să îmbrățișăm
idealismul, o vom face numai pentru scurt timp și numai spre reliefarea unui pragmatism
niciodată uitat de istoria marilor oameni. Considerând discursul politic drept arta metamorfozării
realității în aparență și transmiterea cu succes a acesteia spre însușire maselor și partenerilor
politici, vom încerca o reliefare indirectă a necesității sale în contextul democrației. De
asemenea, spre o mai bună înțelegere a ideilor prezentate, vom păstra întotdeauna în minte că în
53
opinia autorului, democrația reprezintă un regim artificial în condițiile unei naturi umane în stare
neadaptată unei utopii evolutive.
Rolul discursului politic
În tratarea oricărui act politic, după definirea acestuia în sens larg, trebuie tratat imediat rolul său.
Discursul politic este un act eminamente politic, fără nicio importanță juridică, dar extrem de
important pentru relațiile stabilite atât între reprezentanții și membri societății civile, cât și între
orice tip de actori ai vieții unui stat. Trebuie adăugat în acest punct că discursul politic conferă
tuturor persoanelor implicate calitatea de deținător al puterii politice (în diferitele ei instanțe);
indiferent dacă este vorba de un simplu cetățean, acesta, prin ascultarea discursului, devine un
jucător în viața politică. Afirmăm aceasta deoarece discursul politic își câștigă această calitate
numai dacă măcar unul dintre efectele pe care să le producă este de natură politică. Ascultătorul
primește așadar mesajul în calitate nu de agent economic (sau nu numai), dar în primul rând în
calitate de emitent al puterii politice. În acest punct, ne pare logică afirmarea rolului discursului
politic drept obținerea pentru autor sau pentru alte persoane a unui beneficiu de ordin politic.
Numai în acest context putem considera existența acestui tip de mesaj drept relevantă.
Înainte de a conchide acest subcapitol al prezentării noastre, considerăm că este extrem de
importantă analiza separată și detaliată a unui aspect particular al rolului discursului politic:
beneficiul de imagine. Practica politică a unei istorii europene milenare ne dovedește necesitatea
unei imagini oportune a politicianului. Niccollo Machiavelli analizează pe larg acest aspect,
tratând o serie de personalități în „Principele”. Deocamdată vom aminti un singur percept emis
de marele analist politic, extrapolându-l bineînțeles la situația actuală: iubirea celor mulți, deși
nestatornică, se bazează pe interese ușor de satisfăcut, deoarece cer numai să nu fie asupriți; a le
îndeplini această dorință, în aparență sau în realitate, poate aduce omului politic o siguranță mai
mare decât cea oferită de cetăți. Așa cum aminteam și la început, discursul politic formează
piatra de temelie a aparenței și atâta vreme cât nu sfidează până și limitele demagogiei, poate
înșela ușor, căci tot Machiavelli amintește: mereu se găsește cineva care poate fi înșelat.
Încheiem acest punct prin a susține că beneficiul de imagine este astfel facil de obținut pentru cel
ce știe a mânui instrumentul discursului politic.
Limitele ș i adaptabilitatea discursului politic
Înainte de intra în tratarea acestui capitol, dorim să-l anunțăm drept inima acestei prezentări.
Discursul politic în practica europeană a demonstrat de-a lungul timpului că nu se poate înscrie
decât într-o serie de limite ce țin în principal de cerințele etice, profesionale și morale dezvoltate
54
de marea masă de alegători a fiecărei culturi (de multe ori prin cultură înțelegându-se țară). Spre
o mai bună plasticizare, amintim fără a sublinia practica britanică și practica italiană. Diferențele
pot fi ușor sesizat. De reținut că nici în acest caz amintit mai sus, nici în restul acestui subcapitol,
autorul nu va emite judecăți de calitate bazate criterii etnice sau naționale. În schimb, vom aduce
pe rând în discuție următoarele idei: „factorii discursului politic”, „discursul politic între bine și
rău”, „miniciuna, omisiunea și adevărul” și „armonizarea scopului cu pericolul”.
Între factorii discursului politic vom impune trei cei mai importanți în opinia noastră: masele,
partenerii politici și convingerile proprii. Despre primii doi putem aduce iarăși argumente din
opera lui Machiavelli. Dacă suntem de acord că discursul politic este conform ideii enunțate
chiar în deschiderea prezentării, vom observa că pentru a putea transmite mesajul destinatarului
într-un mod optim, autorul trebuie să-și codifice mesajul în așa fel încât să fie pe înțelesul
destinatarului. În cazul de față, destinatarul primește numele generic de „mase”, însă un om
politic nu trebuie să se lase amăgit nici de numărul acestora, nici de dorințele lor personale.
Masele trebuie să se reflecte în discurs numai sub forma limbajului: stilul trebuie adaptat
capacității de a înțelege a fiecăruia, lungimea adaptată spiritului ascultătorului. Numărul nu
trebuie să aibă nicio importanță. Discursul trebuie să aibă aceeași forță indiferent de câți ascultători sunt. În limbajul lui Machiavelli, masele sunt „cei mulți” și regăsim idea de mai sus
într-una dintre condițiile puse de el: principele trebuie să se arate generos prin participarea la
activitățile celor mulți, dar fără a-și pierde niciodată prestanța, aceasta fiind temelia respectului
celorlalți. Adresarea unui singur individ precum ar fi o masă de oameni, lăsându-i impresia că
votul său contează tot atât de mult ca trei sute ale altora este o dovadă de generozitate oferită
celor mulți. Prestanța nu trebuie să aibă de suferit nici acum, cum nu trebuia nici în secolul XVI,
căci omul nu va vota un egal al lui și prin prestanță îi este oricui cel mai ușor să-și arate
superioritatea, chiar și atunci când aceasta nu este decât o aparență.
În ceea ce-i privește pe partenerii politici („cei puțini și puternici” cum îi numește Machiavelli)
rămânem la aceeași părere precum analistul italian: trebuie calibrat spre a-i ataca pe cei ce este
oportun să fie atacați și spre a-i ajuta, dar niciodată prea fățiș, pe cei ce este oportun și necesar
să fie ajutați. Un discurs politic ce face reclamă în mod vehement atuia este nul, acesta trezind
suspiciuni mult prea mari în rândul ascultătorilor.
Am lăsat la deoparte ultimul mare factor, deorece vrem să întărim o idee: părerile proprii, dacă nu
concordă cu dorința de a câștiga puterea, nu trebuie să conteze decât în situații excepționale.
Discursul politic vizează obținerea câștigului politic; politicianul nu trebuie să vizeze decât ceea
55
ce este oportun. Punctual, amintim iarăși: salvarea aparenței, Singurul fel în care pot influența
convingerile proprii discursul politic este următorul: dacă crezul politicianului este cunoscut
public, discursul politic trebuie să urmeze aparența respectării crezului omului politic.
Machiavelli aduce în acest caz exemplul Papei Alexandru al VI-lea și al politicii sale de
guvernare.
Însă cum situăm actul discursului politic în balanța binelui și a răului ? Cum delimităm un act de
natură politică atunc când îl cântărim în termeni atât de relativi ? Ne vom axa răspunsul pe esența
discurului politic: metamorfozarea realității în aparență. Din punct de vedere al autorului, scopul
este atins atunci când obține beneficiul politic. Din punct de vedere al maselor, scopul este atins
atunci când sunt informate corect și sunt în măsură să acționeze mai departe. Între aceste două
puncte de vedere sunt efectele discursului. Răul se poate astfel manifesta numai în măsura în care
un discurs politic duce la asuprirea nejustificată a celor nevinovați. Machiavelli susținea mai
degrabă teama decât iubirea ca fundament al puterii, însă în contextul democrației și al jocului
aparențelor, susținem că în prezent iubirea este un fundament mult mai plauzibil și mai sigur
pentru puterea bazată pe mase. Nu vom trata și efectele relațiilor cu partenerii politici deoarece
să păstrăm relațiile politice dintre jucătorii statali în sfera binelui și a răului, oricât de relativă ar
fi ea, constituie o utopie. O să ne limităm pe acest subiect la afirmarea superiorității interesului ca
marcă a situării discurului politic între bine și rău și vom motiva aceasta printr-un adevăr
general: dreptul este separat de morală. Dacă justiția nu urmează întotdeauna căile moralei și
acest lucru este general acceptat și împărtășit, de ce politica ar trebui s-o facă ?
Înainte de a vorbi despre limitarea discursului politic din cauza unor eventuale pericole, vom
încerca să prezentăm succint felul în care trei noțiuni înrudite pot afecta limitele discursului
politic: miniciuna, omisiunea și adevărul. Toate pot fi regăsite într-un discurs, toate având efecte
benefice sau distrugătoare, atât pentru autor, cât și pentru ceilalți. A le lua și detalia pe toate este
poate inutil într-o prezentare scurtă ca a noastră. Ce vom face însă, este să afirmăm că dintre toate
trei, adevărul este cel mai dificil și periculos de manevrat. Oamenii au iertat și vor ierta mereu
minciuna și omisiunea – pentru că fac parte din banalitățile vieții, dar nu vor ierta niciodată pe
cel ce i-a lovit în mod real prin adevăr, deoarece este crunt să ți se pună o oglindă în față atunci
când ești nepregătit.
În final, iată-ne ajunși la ultima parte a acestui subcapitol: armonizarea scopului cu pericolul.
Cum scopul l-am reliefat deja în paginile anterioare, ne rămâne doar să definim pericolul drept
urmările negative ce pot surveni emiterii mesajului discurului politic. Cum pot surveni și din ce
56
cauză ? Nu vom înșira nici modalități, nici cauze, dar pe scurt: pierderea poziției, imaginii sau
potențialului politic. Amintim că dreptul la răzbunare este un drept necesar și de la sine înțeles în
lumea politică și unei mișcări greșite i se va răspunde mereu cu atacuri mult mai crunte. Și cum
vom armoniza acest pericol ? Prin strategie a priori. Un atac nu va fi niciodată neintenționat și
fiecare cuvânt va fi gândit până la ultimul efect. De asemenea, un discurs politic trebuie să fie
mereu bine ancorat în prezent, căci ascultătorii nu doresc nici o lecție de istorie cu prea multe
amănunte, nici promisiuni lipsite de fundament. Echilibrul oportunismului, iată armonizarea
scopului cu pericolul.
Concluzie
În final nu ne vom lungi prin a repovesti tot ce-am spus anterior, dar nu vom ezita de la a-l cita
încă o dată pe Niccollo Machiavelli și fie ca prin aceasta să ni se înțeleagă mesajul: „acela care
ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să și-l păstreze prieten” iar „acela…care ajunge
principe…prin favoarea celor mari, va trebui să caute să câștige de partea lui poporul, ceea ce-i
va fi ușor dacă-l va lua sub oblăduirea lui”.
57