n revistă a unirii scriitorilor din românia n n www.actualitatea.eu n

nr. 60, anul VII iunie 2016

actualitatea literară

n cronici literare de:

Cornel UNGUREANU,Adrian Dinu RACHIERU,

Radu CIOBANU,Ionel BOTA

n M

agda

URSA

CHE:

Pe m

argin

ea un

ei că

rţi n

edile

matic

e

n Nicolae SILADE: Despre lumina ochilor şi lumina sufletului

n Va

sile A

NDRU

: Pa

ris, u

n loc

bun

să te

exile

zi

n poezie:Costel STANCU

Marina POPESCU,Miruna MUREŞAN

n Adrian Dinu RACHIERU:Dinu Săraru sau

dialogul cu realitatea

Ingrid Beatrice Coman despre magia şi forţa Cuvântului

care poate schimba lumeaUn interviu realizat de George MOTROCn

mer

idian

e noctavian doclin

Despre lumina ochilor şi lumina sufletului

“Am zărit lumină pe pământ/ şi am venit şi eu/ să văd ce mai faceţi”. Cam aşa sună, puţin modi-ficate, primele versuri dintr-o poezie a lui Marin Sorescu, pusă pe note de Nicu Alifantis. Chiar dacă piesa, cu titlul “Nu te deranja”, face parte din albumul “Voiaj”, nu cred că vreunul dintre cei ce au ascultat-o şi-au imaginat vreo călătorie în afara Pământului, o călătorie interplanetară, interstelară, intergalactică, cu “un cer de stele dedesupt/deasupra cer de stele”, din care poe-tul se opreşte pentru a face un popas pe pământ, pentru că aici a zărit lumină, “atâta lumină încât/ creşte iarba”. O poezie de asemenea profunzime îndeamnă la meditaţie, nicidecum la o simplă audiţie în cadrul unui concert folk. Se ştie că Ma-rin Sorescu era un practicant al meditaţiei trans-cedentale în anii ‘80, dar nu asta ne interesează pe noi acum, ci viziunea sa privind transcederea acestui tărâm, “The Waste Land”, cum îl numeş-te T. S. Eliot, unde nu ai timp de răspunsuri, abia dacă ai timp să pui întrebări. Aşa că pare mai înţelept să te laşi ademenit de lumina pe care o întâlneşte sufletul, decât să orbecăieşti în lumina pe care o vezi cu ochii. Pare mai înţelept să te laşi luminat de cuvintele înaintaşilor, de cuvintele profeţilor, să sporeşti şi tu “corola de minuni a lu-mii”, decât să-i ignori, pornind de la zero, şi după o viaţă întreagă de căutări şi întrebări să afli că, de fapt, ceea ce ştii este că nu ştii nimic. Iluminări pot fi multe în viaţa unui om, dar ele sunt doar jaloane pentru a găsi calea spre lumină, spre ade-vărata lumină, cea care lămureşte totul. Dacă e atât de scumpă lumina ochilor, cu atât mai scum-pă e lumina sufletului, lumina spiritului. Oare nu despre această lumină vorbeşte Sorescu, oare nu în această lumină a trăit şi a creat Jorge Luis Bor-ges? De ce minimalizăm totul în zilele noastre, trăind la minim o viaţă care este unică şi, doar prin asta, minunată? În loc să privim cu ochii lumea trecătoare din jur, să privim cu ochii su-fletului, cu ochii minţii lumea infinită dinlăuntrul nostru. “Căci unde-ajunge (gândul) nu-i hotar/ nici ochi spre a cunoaşte/ şi vremea-ncearcă în zadar/ din goluri a se naşte”. Dacă Eminescu ar fi scris despre viaţa de zi cu zi a Bucureştilor din vremea sa, despre ceea ce se vede cu ochiul liber, dacă ar fi minimalizat cunoaşterea şi autocu-noaşterea, astăzi nimeni n-ar mai fi vorbit despre el. Aşadar, dacă vedeţi lumină pe pământ, veniţi şi o sporiţi, cu o rază măcar, cu un cuvânt!

E d it o ri a l Nicolae SILADE

Lupul literar-artistic

n ilustraţiile numărului n

Ilu

stră

m a

cest

nu

mă

r cu

lu

cră

ri a

le

pic

toru

lui

na

iv V

iore

l C

rist

ea

(19

47

- 1

99

2)

Sunt convins că nu vă spun o noutate: a înne-bunit Lupu’!... A înnebunit lupul în toate do-meniile vieţii, începând cu cel social şi politic. Lumea în totalitatea ei, dar mai cu seamă ţările socotite supercivilizate, care îşi reconsideră drastic conceptual de moralitate.

Cu vreo 25 de ani în urmă, în America (bunăoară), un preşedinte prins cu “mâţa în sac”/ cu alta în pat îşi dădea urgent demisia. Iar acum: mister Bill, nu numai că şi-a sfârşit cu bine mandatul, dar a împins-o în lumina reflectoarelor pe Doamna Clintoc(n), de care înainte de el nimeni nu auzise. Iar contracandidatul dumneaei este un saltimbanc. (Unde sunt, frate, bărbaţii Americii?... Că această femeie, candidata de azi, dorind să ajungă Marea Doamnă a federaţiei americane are meritele ei, a făcut - totuşi - un lucru bun: şi-a salvat familia - şi soţul preşedinte - închizând ochii la aventurile sale.) Unde sunt părinţii pelerini - nu se zvârcolesc ei oare-n mormânt - când o înaltă Curte hotărăşte peste capul naţiunii o lege destrăbălată? Cam la fel stau lucrurile şi cu marea familie Europeană, fondată fără Dumnezeu, pe idealuri umanist-raţionaliste. N-o poate aştepta decât dezmembrarea - startul s-a dat deja prin recentul, răsunătorul Brexit.

Dar ţinta acestui articol de atitudine nu este ceea ce se întîmplă - şi se vede cu ochiul liber - în jurul nostru: panta pe care, fără întoarcere, a apucat-o Planeta. Şi evocăm aici cîteva titluri de carte, simp-tomatico-emblematice: Planeta se grăbeşte, Opriţi lumea, vreau să cobor… Noi remarcăm extinderea fenomenului acestuia alienant şi în domeniul mai restrictiv, numit în titlu. De fapt, dacă societatea în general este în derivă, cum ne putem aştepta să se înţeleagă-ntre ei scriitorii, artiştii?...

După dărîmarea statuilor din deceniul nouă (produsă atât la propriu, cât şi la figurat) - urmează punerea în loc a altora, a noilor statui! (Am aflat cu stupoare că unii confraţi nu mai au răbdare să-i canonizeze posteritatea şi îşi comandă busturi încă din viaţă - busturi executate de alţi confraţi care, pe lângă harul scrisului, l-au dobândit şi pe cel al cioplitului. Una este să beneficiezi de ediţii critice şi opere complete - chiar dacă inerent incomplete, căci în curs de desfăşurare - şi alta să te nemureşti singur în bronz.)

După contestarea vehementă (uneori doar prin ignorare, nevizitare) a clasicilor, am început să-i contestăm acum şi pe cei în viaţă. E drept că orice personalitate literar-artistică este în mişcare, se pretează la oscilaţii, evoluţii şi involuţii. Dar când, în acelaşi timp, unul strigă E geniu!, iar altul Nonvaloare!, tu nu mai ştii, om sau scriitor de rând, ce să crezi. Unii le acordă distincţii importante şi premii (premiul naţional „Mihai Eminescu”) - ceilalţi, din tabăra adversă, zic că de fapt ei, sau vreunul dintre ai lor le-ar fi meritat.

Dacă unii critici „fărbăluiţi” - adică vopsiţi - dau cu stângu-n dreptu’ şi exemplifică excelenţa operei unui poet prin pasajele cele mai slabe, se găsesc alţii, mai deştepţi, care să ne dea exemplu negativ câte o capodoperă! (Şi-apoi, Dumnezeu să mă ierte, dar se fac astăzi în România noastră literară - nu revista, ci societatea - lucruri incredibile, de tot anormale: cum nu se cade ca o femeie frumoasă să caute nod în papură în societatea bărbaţilor unei alte femei frumoase - tot la fel devine caraghios de suspect un

poet - bun - care încearcă să strice imaginea unuia foarte bun, deranjat că acesta e mai bine cotat. Încercând prin eforturi jenante „degradarea” sau scoaterea lui din canonul de excelenţă.)

*Dar iată că ajunsei unde am vrut să ajung: la

articolul „Cuvinte mari” semnat de D.C.-Enache, excelentul exeget al lui Nichita Stănescu, în Ro-mânia literară, nr. 26/24 iunie curent, despre poezia lui Adrian Alui Gheorghe. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine gestul acesta m-a cam uluit. Nu e vorba acum de dărâmarea răuvoitoare a unei statui (bustul poetului nemţean era oricum în lucru, în marele atelier al contemporaneităţii). Dar eu întotdeauna m-am simţit în prezenţa poeziei lui A.A.G. ca într-un templu al artei de nivel european, în care nu primează cuvintele (mici, mari...), ci viziunea. (Cum - spre un alt exemplu - de fiecare dată când deschid Cartea (anti) Alcool, mă simt într-o catedrală a poeziei, mă copleşeşte viziunea, mai înaltă, mai coerentă decât cea care animă multe din cărţile lui Nichita. Sau sunt eu un credincios prea habotnic?...) Că, da!, referinţa la Luther a lui Geo Vasile este un gest - obişnuit, zic eu - de supralicitare critic-colegială, că nimeni nu-l prea ştie pe Marin Codreanu... dar oare autorul articolului vizat s-a uitat şi la ceilalţi referenţi? Oare toţi greşesc, în frunte cu domnul Manolescu?... (Dacă „mîna autorului este cea care a tăiat şi-a adunat scoţând obiecţiile...” - dar cine procedează altfel când îşi selectează referinţele critice?! - de ce mâna exegetului nu vede, adică exclude şi părerea altor critici, cel puţin la fel de mari?)

Nu mă apuc eu acum să iau în răspăr opinia unui profesor de poezie: remarc - adică scot la vedere - numai nişte expresii care mi se par căzute din lună, aplicat la poetica lui A.A.G., începând cu neinspiratul titlu: poezia în cauză nu e compusă nicidecum din cuvinte mari („căznite parabole”, „lirism serial şi redundant”, „abordarea pur cantitativă”, aglomerarea şi lăbărţarea”), ci din mari, ample, augmentate viziuni. Când cuvintele mari sunt puse în slujba viziunii parodice, atunci nu mai putem vorbi de cuvinte.

O spune exegetul însuşi - care însă pare că uită repede ce spune: „Nu doar cuvintele mari, ci şi tonalităţile înalte dau poeziei caracteristicile unei parodii”... Dar dacă aceste aglomerări de cuvinte aparent fără semnificaţie sunt puse la lucru pentru realizarea viziunii mai ample, de ansamblu în aceste poeme parabolă - care nu arareori ţintesc doar crearea de atmosferă?... Dar dacă..., şi noi (doi) nu înţelegem, stimate domnule Profesor?! (Că n-om fi noi Dumnezeu-Creatorul, să intrăm în mintea creatorului şi să ştim totul... E ca şi când unui elev bun şi apreciat de toată şcoala se găseşte deştept un - singur - profesor să-i strice media cu nota lui proastă, în ultima zi de şcoală!)

Suntem perfect de acord că, din când în când, paradigma se schimbă, ba chiar trebuie împros-pătată cu nume noi. Cum s-a şi întâmplat la recenta gală de poezie (şi muzică) de la Alba Iulia. Dar dacă articole precum cel reperat de noi - dar şi altele, pe care le ştim, dar ne facem că nu le cunoaştem, şi care par comandate - au determinat schimbarea algoritmului Listei lui Schindler?

Remus V. GIORGIONI

revista revistelor literareÎn numărul Nr. 6 (607) al revistei Familia (direc-

tor: Ioan Moldovan, redactor-şef: Traian Ştef) avem de-a face cu Ofensiva debutanţilor, o adevărată antologie poetică, întinsă pe 67 de pagini, care îi cu-prinde pe: Crista Bilciu, Elena Boldor, Roxana Cotruş, Ligia Dan, Ana Don-ţu, Hristina Doroftei, Anca Dumitru, Robert G. Elekes, Elena-Gabriela Feceoru, Bogdan Federeac, Vlad A. Gheorghiu, Medeea Iancu, Emanue-la Ignăţoiu-Sora, Livia Lucan-Arjoca, Mihók Tamás, Iulia Modiga, Gabriel Nedelea, Ovi Olaru, Emilian Pal, Ma-ria Pilchin, Marina Popescu, Szöcs Krista, Ioana Şerban, Ioan Şerbu, Marcel Vişa, Andreea Voicu, şi vine la împlinirea a 150 de ani de când Iosif Vulcan a publicat prima poezie a lui Mihai Eminescu. O iniţiativă lăuda-bilă a revistei şi un gest generos, chiar dacă tinerii poeţi antologaţi sunt deja cunoscuţi în mediile literare. Selectarea lor din ma-rea masă a debutanţilor demonstrează că ei sunt cei mai reprezentativi şi, prin urmare, în ofensivă. Noi îi apreciem pe toţi, dar ne permitem să reproducem aici un poem de Elena-Gabriela Feceoru: “limba ta înnodată şi-mpletită cu alte limbi/funie în jurul gâtului meu/n-avem grinzi/de tavan atârnă lustre nesigure/scot capul pe geam/cu vârful nasului pe

post de termometru/iau temperatura exactă a di-mineţii, pe urmă a după-amiezii, pe urmă a serii/mă-nchid în baie/cea mai izolată încăpere din casă/îi vorbesc peretelui dinspre camera din care se aude

pe repeat o poveste pentru copii/îmi spun că mă iubesc şi că m-am des-curcat de minune în ultimele 3 luni/restul nu se pune/autoîmbrăţişare/alienare/eu/istoria de mâine/ulti-mele gânduri - lupi în haită/familie mare de nebuni sfrijiţi/ holbându-se printre flăcările din ochi, unii la alţii/colţii albi defilează în regie proprie/rămâne fiecare cu ce a dat”. Şi pen-tru că am făcut vorbire despre tinerii poeţi, să cităm, în final, şi din opi-niile Mariei Pilchin despre Debutul literar între demarare şi derapare: “Lauda care ucide, debutul prematur care strică, debutul aranjat de părinţi sau tutori literari, care închistează un

debutant încă nenăscut psihologic în ale literaturii, debutanţii tardivi cu resentimentele şi fobiile lor - toate sunt ipostaze ale debutului literar. Debutul e un sfârşit şi un început, ca şi virginitatea, erai o fi-inţă intactă, apoi ai devenit altceva şi altcineva. (...) Cred că toată viaţa debutăm. (...) Unicul lucru la care te obligă debutul este să continui tot aşa, poate şi mai bine... Altfel, fie demarezi, fie derapezi...”

2 opiniile noastre nr. 60 n iunie 2016actualitatea literară

“După contestarea vehementă (uneori doar prin ignorare,

nevizitare) a clasicilor, am început să-i

contestăm acum şi pe cei în viaţă.

Când, în acelaşi timp, unul strigă

“E geniu!”, iar altul “Nonvaloare!”, tu

nu mai ştii, om sau scriitor de rând, ce

să crezi.

Dacă unii critici „fărbăluiţi” - adică

vopsiţi - dau cu stângu-n dreptu’

şi exemplifică excelenţa operei

unui poet prin pasajele cele mai slabe, se găsesc

alţii, mai deştepţi, care să ne dea

exemplu negativ câte o capodoperă!”

3nr. 60 n iunie 2016 actualitatea literarăcronica

fără ecou în literatura sa: e o pregătire culturală care îl îndreaptă către un anume fel de a gândi lumea („erezia”), de a scrie poezie, eseu, de a comenta într-un fel literatura. O excepţională întrebare lansează în prefaţa uneia dintre cărţile sale de poezie, Pisarul şi vântul (2012) Gheorghe Grigurcu, probabil cel mai de seamă comentator de poezie al ultimelor decenii:

„Deocamdată eretic pe tărâmul poezei, putea-va oare Remus Valeriu Giorgioni să dea glas unui extaz al pioşeniei monocord ori va rămâne (poate nu în paguba creaţiei literare ci, dimpotrivă) între credinţă şi tăgadă?”

Literatura lui Remus Valeriu Giorgioni poate fi studiată cu folos pornind de la câteva volume de poezii selective, precum numitul Pisarul şi vântul, Colecţia „Opera omnia. Poezia contemporană”, Tipo Moldova, 2012. Iată câteva mostre de momente „eretice”:

„Jar răvăşit ca o nară de cal / Roşior, tropotit peste o coamă de deal // Roşu e calul, călăreţul de-aramă / Purpur şi sori pe păduri se destramă // Arbori bronzaţi au murit în picioare / Vâlvoraţi şi rămaşi în stadiul de floare / Mirele ceţii pe zări se-nfiripă / Frântă-n covor, a pădurii aripă // Mirele scade-n mirificu-i drum / Lumea e rod cu aromă de fum...// Cenuşă-pulbere-scrume” (Stampe de toamnă). Poemul Bacovia trebuie să aibă acelaşi sonor tul-burător: „Aud bătaia orei în ecou/În trapul paşilor pe trotuar / Trireme-n fum ridică seara iar//Un văl de lapte tremură pe fire/Pe roua zării ninsă-n ochi senini/Ridică seara-n gerul ei potire/Ce par doar lăcrimarii pentru

62încă mai aud motorul aeroplanului survolând marea mediterană marea egee marea roşie marea moartă încă mai văd norii în care mă ascundeamşi cerul albastru în care deveneam invizibil şi câmpiile nesfârşite şi munţii înzăpeziţi pe deasupra cărora am trecut cum trece timpul prin ore şi încă

mai simt aerul proaspăt al înălţimilor pe care nu le-a atins nimeni şi încămai gust din alcoolul tare al zicerii: ştim că nu ştim nimic şi încă aterizez pe o plajă pustie din grecia antică din grecia marilor înţelepţi pe o insulă despre care nu a auzit nimeni nimic încă mai văd mă revăd mângâindu-ţi

chipul şi pulpele şi partea de jos a amforei care eşti dar aici intervine iubirea da dragostea fără de care nu există nimic mi-a luat mult timp să înţeleg că dragostea nu poate fi înţeleasă şi iată că îmi amintesc de tine îmi amintesc de mine îmi amintesc că sunt îmi amintesc că eşti

şi chiar eşti şi chiar sunt sunt cel din amintirea ta eşti cea din amintirea mea nimic nu dispare de tot totul se transformă precum iubim cum gândim

nicolaesilade.blogspot.comNicolae SILADE

miniepistole

crini//...Aud bătaia orei în ecou/În trapul paşilor pe trotuar/Bacovia mă bântuie din nou.../Trireme-n fum ridică seara iar”.

Despre Remus Valeriu Giorgioni, autor abundent, s-a scris mult. În primul rând de autori aflaţi în preajma unei literaturi a demersurilor spirituale, autori şi comentatori de poezie religioasă. Pagini multe, în cunoştinţă de cauză, au scris Eugen Dorcescu, descriptiv, aflat la întâlnirea cu autorul în elaborarea „rugăciunii” sau Paul Aretzu, cu o prefaţă la Crucişătorul Poema (2005). Mai aproape de adevărurile poeziei lui Remus Valeriu Giorgioni e Viorel Marineasa, editor al său:

”Mizând pe ipostaza autodidac-tului („şurubar de verbe”) „ce ară-n tăcere hârtia” Remus V. Giorgioni joacă orgolios, rolul surclasatului („hăbăuc... hăituit”) care tinde să fie arcimboldianul om de bibliotecă, însă ca şi cum ar ezita între citirea lumii şi cea a incunabulelor sau, mai degrabă, preocupat să transfere în poezie, printr-o electroforeză de sorginte heruvimică, palpitul drastic al inimii din gât”.

Mai aproape de adevărurile şi de formula sa „bănăţenească” de a gândi literatura, scrisul, întâietăţile poeziei, Viorel Marineasa - un important scriitor al Banatului de azi - desenează tiparul scrisului.... giorgionian. Putem cita şi propozi-ţia-sinteză a criticului, eseistului, poetului Paul Aretzu: „Un poet notabil, de rândul întâi, pe nedrept ignorat, este bănăţeanul Remus Valeriu Giorgioni”. Aşa este.

În ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a „Literaturii Banatului” există câteva nume care vor fi înconjurate cu multă atenţie: personalităţi care numesc Banatul de ieri şi de azi cu o neobişnuită iubire. Giorgioni e unul dintre aceste nume emblematice care exprimă Banatul. Giorgioni se sprijină pe un final care evocă o magnifiere: o emblemă necesară care recomandă locul.

Care loc? Într-un comentariu din 1986, Alex Ştefănescu evoca o genealogie bănăţeană – un semn brebanian: „Este un Don Quijote de Lugoj, un Nicolae Breban care nu a cunoscut până acum - şi probabil nici de acum înainte - consacrare”, scria Alex Ştefănescu în 1986 despre scriitor. Chiar să fie

Don Quijote de Lugoj, ne punem azi întrebarea, după ce Remus Valeriu Giorgioni a scris câteva zeci de cărţi de poezie, de proză, de eseu, de călătorie, de interviuri, după ce un amplu roman („roman”) al său a ajuns, în 2014, la ediţia a doua, revăzută şi adăugită? Un roman al călătoriilor sale în Statele Unite, al întâlnirilor şi reîntâlnirilor cu cei plecaţi de acasă? Din satul său?

Este invitat în Florida şi face un popas entuziast şi acolo:

„Oprim în faţa unei case arătoase, cu etaj, aşezată în capul străzii; pusă acolo parcă anume să atragă atenţia trecătorilor. Dar, de fapt, e numai o curbă, care duce la terenurile de tenis şi un swimming pol al comunităţii, în care mă voi bălăci mâine dimineaţă, când or să plece cu toţii la job-urile lor şi la şcoală, lăsându-mă iarăşi singur acasă”.

Nu se poate evocare a trecerii prin America fără buna aşezare în timp: „E marţi, 25 mai 1999, pe trotuarul

Giorgioni, pur şi simpluCornel UNGUREANU

Lupul literar-artisticdin faţa casei scrie, în două limbi „internaţionale”, cu cretă colorată Bine ai venit Puiu gi la Fârgea, poetul satului...Welcome to Florida, dear poet! Nici nu intru bine înăuntru şi mă simt deja ca acasă...”

În vremurile sale de vertiginoasă creştere, Breban se îndrepta spre Bucureştii tuturor ofertelor artistice, Giorgioni insistă într-un roman amplu asupra întâlnirii sale cu America - de fapt cu americanii plecaţi de acasă. E poetul lor. E poetul care vine dintr-un magnific sat bănăţean, Fârdea. Nu mai e vremea marilor competiţii literare, realizate de un Centru.

Scriitorul s-a născut în 1952, e absolvent al unei şcoli de specializare postliceală hidorome-teorologică (1971-1973) şi e licen-ţiat în studii biblice la Baptist International Mission Incorporate din Chatanoga Tenesse (1994-1998). Studiile biblice n-au rămas

E multă înclinare spre autoobservaţie în prozele din Lada fermecată / The Magic Barrel din 1958 a lui Bernard Malamud, tradusă la noi de Dana Covăceanu, în 2008. Cartea e bine „documentată” social şi pasajele de epicitate sunt concentrate, de la o situaţie la alta, pe o realitate luminoasă sau hidoasă, calmă sau devastatoare, aleatorie sau dramatică. Dar eul epic nu se sustrage biograficului, e un proiect narativ continuu această lume agitată, activă, determinată, lume a prozelor lui Malamud. Şi e multă angajare, decisivă, multă melancolie a ineditului în povestirile acestea, fiindcă – nu-i aşa? – viaţa nu este altceva decât mitul fără vârstă.

În povestirea care inspiră titlul cărţii, studentul Leo Finkle şi agentul Pinye Salzmann îşi dispută, între sordid şi glorie, provocările lumii prin misterul care e femeia. Excesiv sau intens, mai ales anticanonic, complicat ca o datorie uitată, femeia realităţii sau femeia fotografiilor iniţiază bărbatul în erezii, îl execută în propria-i idealitate. În Bocitorii, ficţionalizarea e bine controlată până la pragul marilor transformări ale experienţei vieţii în precept moral, când precauţia devine dogmă, condiţia vieţii ca speluncă e de suportat. În Închisoarea, Tommy Castelli, Rosa şi fetiţa hoaţă

reconstituie realitatea din cioburi-le fantasticului, iar în Creditul, magazinul familiei Panessa concentrează jocul înşelător al aparenţelor tocmai în vulnerabilităţile realului aleatoriu.

Proza lui Malamud e alimentată, firesc, de gustul artistic al vremii. Ea insinuează precaritatea vieţii şi simţul protestatar al personajelor cu spatele la zid, jocul sorţii şi urzeala destinului,

poezia satirică a existenţei, neverosi-milul fascinant şi triumful ficţiunii.

Povestirea Primii şapte ani este un scenariu al conduitei omului într-o lume decrepită, iar idealismul pantofarului Feld are un aspect iniţiatic.

Povestirea femeii din Împrumutul legitimează romanţa fantasticului, Davidov, funcţionarul din Aveţi milă se reinventează pe sine în metafora fictivizării, ghetoul finalului tragic din Ultimul mohican prizează profilul sta-tuar al omului definitiv în lumea supusă proiectului de cosmetizare bolnavă.

Există multă loialitate pentru epicul decojit de elegiacul imediat postbelic al prozei americane. Numai că Bernard

Malamud restrânge excentricitatea doar la nişa revendicării demi-

tizării. Bunăoară, în carte sunt povestiri alimentate cu o supradoză de fantastic previzibil ca textul săpat într-o piatră funerară a romantismului. În tran-şeea imaginarului, însă, reverenţele eului sunt ale magului pribeag în preajma

miracolului ezoteric. Croitorul Manischevitz, din Îngerul Le-

vine, e contaminat de magic,

fantasticul are nesfârşite resurse („există evrei peste tot”), Doamna Lacului e brodată pe stranietatea unei poveşti romantice, Mitka, scriitorul din Fata visurilor mele, este eroul conversaţiei polifonice poeşti, mitul cărţii poate crea monştri şi un personaj nebulos precum George Stoyonovich. Dar în Iată cheia, un alt clişeu, al nostalgiei romantice a exoticului desprăfuit, este făcut zob în spectacolul răscolitor-hazliu al închi-rierii unui apartament în Roma.

Cartea lui Malamud e o lectură plăcută pentru câte o zi cu program aleatoriu, când stai tolănit, duminica după-amia-za, alături de animăluţele tale, cu un motan adormit şi un altul care te pune în

alertă cu boema lui determinată de nurii prinţeselor neamului pisicesc ivindu-te când şi când la fereastra deschisă şi strigându-l pe numele de alint, ori cu sforăitul de graţie al căţeluşului visând că, la trezire, împreună veţi colinda din nou poezia cartierului vechi.

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise

Idealitate, ficţiune şi alte erezii în proza lui Bernard Malamud

4 poezia nr. 60 n iunie 2016actualitatea literarăMa

rina P

opes

cu Miruna Mureşan monolog

cum aş fi scris un singur poemputeam trece cu umerii subţiri colţuroşispre ziua dintâi să mă pot odihni

să nu uit nimic ghemuită-n povesteacolo unde bunătatea lui Dumnezeuera singurul martor al poemului meu

între pereţii memoriei de o vârstă nesigurăputeam să mă aflu în veşmântul de linişte

lumina fulguind cuminte pe lucruri

părând cum o dantelă învechită şi asprăîntr-o culoare de frig pe care-o uitasem

într-un exerciţiu cum o fugă continuă

părea cum un zid surâsul amintirilor mele neclarcum şi neantul absurd pe care-l vegheam

atunci când bunătatea lui Dumnezeuera singurul martor al poemului meu

*îngerul părea că-şi pierduse memoriadestrămând împrejur o infinită tristeţe

printre ceremonii inutilede la care adesea chiar el absentadezlegând amintiri în albumul bătrân

un albastru străin şi târziu curgându-i pe pleoape

imaginând atunci în ochiul meu postume priveliştişi chipuri de care-mi aminteam tot mai greu

ca orizontul să-mi pară o promisiune nesigură

mai era puţin până la pierderea culorilor

absenţa îngerului ar fi putut să le tulbure

visând o libertate a lui sau o infinită tristeţedezlegam mai departe amintiri în albumul bătrân

*

când moartea bătea din inerţie la uşănici nu începusem poemul final

un orologiu îngropa sub tâmpla ninsoriispovedania secundelorun ritm al lor infernaldezlega de tăcere pustiul prin care treceamascunsă în pasărea care-mi zbura întruna prin inimă

fără măcar s-o aud

neputând s-o ţin departe de mine

scheletul ei locuind în extazul absenţeiastfel încât m-aş fi întors oricând să-mi pot amintifiinţa ei mai liberă cu mult decât mine

dezlegând de tăcere pustiul în care-aşteptamca moartea să bată din inerţie la uşă

*visam de o viaţă în aceeaşi odaiechiar dacă eram la mare distanţă de eaviolent bucurându-mă de perdelele uşor destrămate

de ploaia care mişca întruna visul meu dintr-o parte în altaca şi cum moartea s-ar fi temut de ceva

avea aceeaşi figură ascetică şi subţirecu care mă mai întâlnisem cu siguranţă cândva

presimţeam atunci o bătaie egală de aripi

şi ziua de mâine care trecuse dejaprin murmurul aspru al zilei de ieri

ca şi cum moartea s-ar fi temut de ceva

fiind mult mai palidă şi îmbătrânită ca minealerga de bunăvoie cu amintirile mele de mânăîntr-o grabă lipsită parcă de rod

dezlegând ochii putrezi ai friguluiprin ziua de mâine care trecuse deja

*uneori nimeni nu avea nimic de făcutaşteptând o zi de duminicăîn care Dumnezeu să ierte toate greşelile

pierzând din vedere gustul deşertăciuniide care oricum nimeni nu se îndoia

cum nici de Duhul Sfânt coborât pe Sfânta Masă

părea atunci că nimeni nu mai era singurascultând clopotul ruginit bătând cu răbdarepentru fiecare de la un capăt la altul al dealului mohorât

bântuit şi el de aceeaşi zi de duminică

pe care şi-o asumau cu voluptate şi murii sălbaticiexilaţi într-un colţ al poemului meu monolog

să primească lumina în abisul memoriei

acolo unde timpul nu părea niciodată grăbitdoar puţin obosit

simţind gustul deşertăciunii plutind pe deasupra

nimeni atunci nu se îndoia de nimiccum nici de singurătatea lui Dumnezeu

*se destrăma tristeţea pe la colţuriprecum o pânză învechită şi aspră

lumina îmbătrânea alunecândpe gleznele dealului de un galben incert

prin măduva lutului devenită cenuşă

încât aş fi putut oricând s-o cutreierdin locul de unde nu plecam nicăieri

numărând uşile unui timp cum un zidîn care se făcuse demult întunericprecum într-o casă cu ferestrele-nchise

cu umerii grei de forma ninsorii

speram să fie ziua în care să nu mă grăbescîn pietrele drumului să citesc resemnarea

aveam oasele neverosimil de reci

iarna-mi coborâse mult prea aproape de inimătristeţea ei se destrăma pe la colţuri

secundele păreau mai grăbite ca mineîncât aş fi putut oricând să le trecdin locul de unde nu plecam nicăieri

Wildenau, Austria

The tower

Perfecţiunea există dar numai în jocul ăsta,las să cadă zid peste zidcoloane peste coloane, atunci când suprapunerea e totalănoul etaj se luminează *PERFECT*din când în când o pasăre roşie dă târcoale construcţieipoate vrea să îşi facăun cuib de pixeli lângă o fereastrăpoate doar încearcă să mă încurcetrebuie să fac cumva să o strivescapăs pe ecran ritmicziduri şi coloane*PERFECT * PERFECT * GOOD * PERFECTdacă trec de etajul 100 înseamnă că mă iubeştidacă nu, voi continua să joc din plictisealăoricum nu am altceva mai bun de făcutde când ştiu că există lucruri imposibilelocuiesc în oraşul ăsta fără prea mareentuziasm.

rânjetul pisicii

într-o bună zi rămâi fără gânduri,tot ce ştii se rezumă lasmartphone games job televizor mers pe joscantitatea ideală de proteine şi carbohidraţi8 fără 5 dacă vreisă prinzi un tramvaimai puţin aglomeratcafeaua neapărat cu 2 ţigăriprima o fumezi mecanice ca atunci când gudronul şi nicotinas-ar dizolva în celulele altcuivarevii spre seară pe aleepreotul explică unui puşti cevacu gesturi largi aproape prietenoasetrebuie să vezi lucrarea lui Dumnezeutrebuie să crezila câţiva paşi pisica rânjeşte albă şi moartăîncerci şi tu un zâmbet,în locul tău zâmbeşte un necunoscutşi îţi dai seama că s-a făcut târziuîn întuneric pisica străluceşte tot mai tareai vrea să te gândeşti la ceva dar tot ce ştii e căsomn uşormâine jobtramvaiul la 8 fără 5mic-dejun cu proteine şi foarte puţini carbohidraţipisica străluceşte,rânjeşti şi dai cu piciorul în ea.

cutreieram străzile

o umbră mai micălângă o umbră mai marecu mâinile în buzunare aici ştiu, e o rimă involuntarăpe care nu am cum s-o evitaşa cum am reuşit să îţi evit privirea,din când în când mă uitam la ochii siluetei tale, ştiamcă ea mă înţelege mai bineşi că singurele lucruri adevăratesunt cele care nu se spun,dar până la urmă a fost cu happy-end,de atâta veselieau înflorit şi copacii,am făcut nişte macro-uri reuşite cu eiîntr-o altă seară,o vreme am fost fericiţi.

5nr. 60 n iunie 2016 actualitatea literarăprofil

În felurite împrejurări, chestionat asupra formulei romaneşti, Dinu Săraru, tocmai proaspăt lansat în aventura epică, declara emfatic că romanul-reportaj „nu-l încape”. Mare animator cultural pe vremuri, iubind riscul, aflându-şi liniştea „doar pe baricadă” (cum se mărturisea într-un interviu), efervescentul Dinu Săraru s-a ivit surprinzător şi cu întârziere în câmpul literaturii. Nu poate fi uitat, desigur, „efortul sanitar” al lui Adrian Păunescu de a-l scoate „din realitate” şi de a-l câştiga pentru literatură pe vervosul său coleg de la Flacăra, risipindu-şi – urmărit, totuşi, de gelozia confraţilor – spuma verbală în efemeride. Somat să scrie, colocvialul Săraru şi-a luat, pasional şi angajat, destinul în propriile mâini. Scriitor „făcut”, el a devenit prozator supraveghindu-şi, cât de cât, limbuţia, drenându-şi spontaneitatea. Dinu Săraru a câştigat în anii care au trecut de la răsunătorul său debut cu Nişte ţărani (1974) nu doar galoanele popularităţii, ci şi condiţia de scriitor militant, afiliat regimului, încercat de chinurile facerii, mereu în stare de luptă.

De fapt, cronistica teatrală precedase aventura romanescă. Au fost şi câteva manuscrise pierdute în drumul spre literatură, precum Moartea pinguinului albastru, oferit spre lectură lui Eugen Barbu şi, inexplicabil, rătăcit. Silvica, de pildă, proza publicată în Gazeta literară (1961), luată imediat „la refec”, anunţa, în embrion, romanul de mai târziu. Încât, risipindu-se într-o gazetărie abundentă, Dinu Săraru (n. 1932), cu un bacalaureat luat (discret) la patruzeci de ani, şi-a amânat fixarea prozastică, prea ocupat cu funcţii oficiale şi politice înalte (până la cea de membru supleant al CC al PCR, în 1979). Robotind şi prin redacţii importante (Secolul 20, Luceafărul), scriitorul s-a mişcat în lumea bună şi, devenit personalitate publică, va lăsa peste tot „urmele” trecerii. Dacă ignorăm ieşirea în arena editorială cu volumul Teatru românesc şi interpreţi contemporani (1966), adevăratul debut ar fi tocmai surprinzătorul roman Nişte ţărani, aducând o undă de prospeţime în proza noastră ţărănească. Cunoscând febra transformărilor şi a „primenirilor” revoluţionare, lumea rurală, ritmată de curgerea anotimpurilor, cercetată din interior, îşi dezvăluia, în ramă anecdotică, disoluţia şi reflexul defensiv, sub spectrul unui justiţiarism retrospectiv. Ca temă la modă, aproape obligatorie, romanul „obsedantului deceniu” ispitise multe condeie. Mai puţin preocupat de artistizare, Dinu Săraru intra, inevitabil, în dialog cu predecesorii (din rămuroasa familie a romanului rural) şi, prin Nişte ţărani (titlu propus / impus de Adrian Păunescu), îşi depăşeşte condiţia de scriitor de pluton, constatase Eugen Negrici. Cu precizarea că, prin ceea ce a produs după răsunătoarea intrare în scenă, nu şi-a egalat nicicând succesul prim. Dinu Săraru n-a înţeles că debutul său, „golindu-l” epic, ca experienţă irepetabilă, încheia, de fapt, o carieră de prozator al mediului rural, cum anunţa (în 1975!) Ioan Adam.

Nişte ţărani aducea în scenă un personaj fabulos (locvacele Năiţă Lucean), în „duet epic” (cf. M. Ungheanu) cu taciturnul Pătru cel Scurt. El creşte la umbra Moromeţilor, înfăţişându-se ca

dens roman documentar, vorbind despre o lume asaltată, supusă unui „timp rău”, nesimţitor, care „minte”. Şi care, speră protagoniştii, poate fi păcălit prin viclenie, pentru a fenta „necazul cel mare”. Fiindcă nu zăpezile „ne îngroapă de vii”, cugetă ei, ci evenimentele care se revarsă peste sat (tragediile colectivizării, cotele, predarea armelor etc.). Pentru a rezista, Năiţă – interogat – mărturiseşte că, el şi ai săi, „s-au ocupat cu războiul”, viaţa însăşi fiind un etern război; pentru a-şi apăra „cureaua de pământ”, începe trei temelii de casă, gestul întemeierii reverberând simbolic. Figură memorabilă, Năiţă Lucean, întors din război, arestat, „lămurit”, foloseşte vorba şireată şi tehnica amânării. Reţeta „moromeţianizării” e izbitoare, Năiţă încercând, prin temporizare, să priceapă sensul evenimentelor. Acel „să mai vedem”, prin repetate amânări, dezvăluie neliniştea şi temerile pogorâte peste o lume în prefacere, răvăşind, şi la Cornul Caprei, rânduielile ştiute. Şi pe care, ca personaj-sinteză a spiritului oltenesc, Năiţă încearcă să le apere, activând mecanismul disimulativ, alături de „aghiotantul” său, Pătru cel Scurt. Când îşi scrie tacticos Cererea, parcă un bocet de sfârşit de lume coboară într-un univers de „ev etnografic”, în contrast cu spusele activistului Craina, nedumerit că, în lumea ţărănească, „binele” trebuie făcut cu forţa.

Aducând în pagină, cu ton sigur şi observaţie bogată, satul din memorie (în care a copilărit), Dinu Săraru livrase un autentic roman realist; totuşi, detaşat, cu inserţii satirice şi scene savuroase, în chip de comediograf (cf. C. Stănescu), plus tributul teatralităţii şi al schematismului de epocă, contrapunând ariviştilor şi birocraţilor de partid din vechea gardă figuri oneste (precum Dumitru Dumitru, proaspăt reabilitat, împiedicând nelegiurile unei anchete şi refuzând rapoartele false). Clipa (1976), scrisă cu patimă, „dintr-o răsuflare”, zicea prozatorul, este romanul unei epoci, recuperând, cu frenezie verbală, ecoul unor evenimente. Abuziv în explicaţii, polemic cu intenţie, comentator volubil, Dinu Săraru afişează, ca pledant pentru cauza eroilor săi, o tutelă deranjantă. Trecutul preocupă şi întrepătrunderea timpurilor îngăduie atât actualizarea amintilor, sondând bazele Revoluţiei (cum notase C. Stănescu), cât şi manevrarea unui limbaj specific, „oficializat”, „reabilitând” faimoasele şedinţe de altădată. Revine şi integrul Dumitru Dumitru, încercând a descoperi omenescul lângă atâţia eroi convenţionali şi fade dezbateri ideologice. Idealizat, fostul ţăran este omul practicii, purtând un nimb tragic, îngrijorat – în solilocviile şi rectitudinea sa – de aplicarea mecanică a principiilor, strivind, în marşul triumfal al Revoluţiei, atâtea destine. Clipa, cugetă el, „a făcut parte din ţelul nostru”; şi fiecare clipă poate fi o cărămidă, risipind frica şi descoperind drumul spre „normalitate” (precum, simbolic, decizia de reconstituire a fostului conac al Rudenilor, incendiat cândva, în 1945, chiar de Dumitru Dumitru şi Ghiţă Praz).

Ca ambiţios proiect polemic poate fi citită şi trilogia Dragostea şi revoluţia (I-III, 1981-1989), denunţând, prin cifrul erotic al Revoluţiei, prăpastia dintre principii şi fapte, dintre

ideal şi realitate. După Toamna roşie (1981), Cei care plătesc cu viaţa (1986) convingea că formula romanului-frescă conjugă, în cazul lui Dinu Săraru, militantismul unui bun cunoscător al mediilor, reverberând într-un spaţiu tematic bătătorit (ameninţat de conveţionalism ori idealizare) cu deja testate abilităţi constructivistice. Aflat în prelungirea Clipei, prin atmosferă şi tematică, el mizează (cu scop demonstrativ) pe coincidenţe, interferând planurile epice. Jocul perspectivelor nu refuză sugestiile simbolice şi infuziile ironice; orchestrată contrapunctic, materia epică nu curge năvalnic. Prin interstiţii temporale, chemând parcă – referenţial – volutele proustiene, comunică, însă, prin consecuţiile tragice. Observăm că experienţa teatrală şi-a spus, decisiv, cuvântul. Dinu Săraru încearcă să arunce peste bord balastul descriptivistic, reuşind – prin complementaritatea planurilor epice – o înlănţuire scenică tensionată, dar şi o adâncire ideatică. O cristalizare înspre un stil şi o problematică corespunzătoare trecerii în „epoca reflexiei”. Fiindcă aceştia sunt anii investigaţi romanesc; Revoluţia continuă. Or, Revoluţia de după Revoluţie nu e mai uşoară, chiar dacă obscura frică de biografie nu mai terorizează spiritele. Timpul bărbaţilor politici, trăind în combustia sufletească a marilor întrebări, e mereu fărâmiţat şi ameninţat. Dar Săraru, s-a remarcat, nu are „bossa” personajelor pozitive.

Radiografiind mentalităţi în conflict, trilogia (completată cu Speranţa, 1989) poate fi citită şi ca un dialog al stilurilor de conducere. Candoarea ţărănească a primului secretar, celebrul Dumitru Dumitru, îl feresc de mistica funcţiei şi de explozia sentimentelor gălăgioase; el nu-şi usucă sufletul şi crede doar în „realitatea controlabilă”, spre deosebire de iluzionistul Năiţă (care va ajunge primar). Important personaj de la Centru, ezitantul Anghel Tocsobie, un om fără biografie îşi tăinuieşte dragostea pentru Alexandra Rudeanu, mânat de mirajul arivist. Orgoliul funcţiei şi complexul trecutului (el provine dintr-un orfelinat, este deci „fără trecut”) intervin inhibant; Alexandra, în schimb, se trage dintr-o familie „istorică”, aristocratică, „ostenită”, tatăl ei, Mihnea, încercând reabilitarea în anii grei ai ilegalităţii. Lumina firească a vieţii normale nu pătrunde în celula convenţiei protocolare, nu străpunge zidul principiilor. Anghel Tocsobie rămâne un tehnician, un revoluţionar abstract, un soldat devotat, departe de palpitul vieţii şi de oamenii adevăraţi, vulnerabili, imperfecţi. Prăbuşirea unei spiţe (neamul Rudenilor) ne aruncă în ceţurile Istoriei; „recuperată”, Alexandra vrea să afle adevărul despre tatăl ei, „rătăcit fără urmă pe drumul spre plutonul de execuţie”. Trecutul apasă. E redeschis şi dosarul lui Cernat, pătrund în roman şi ecourile lumii tinere. Aşadar, o altă perspectivă luminează cutele naraţiunii, dezvoltând – economicos – atâtea linii epice. Întâlnim figuri memorabile, ne contaminăm, nu departe de pericolul eseizării, de frisonul interogativ. Bineînţeles, prelungita gazetărie a lăsat urme. Dar Cei care plătesc cu viaţa era deja o carte mai „lucrată”, vădind efort artizanal, în care analiza câştigă teren. Fostul reporter

devine, abia perceptibil, un scriitor sedus-livresc; totuşi, mai puţin atras de fineţuri estetice, iubind dialogul frust cu realitatea. Semnând cărţi de succes, Dinu Săraru a oferit în epocă romane curajoase, în care teama de a nu rata clipa face loc nevoii de a restabili adevărul (ideologizat). Un Anghel Tocsobie, înaltul tovarăş, „revoluţionar de profesie”, omul prezidiilor, eficient, calculat, aparent invulnerabil, poartă o dramă reală; zidul principiilor (abstracte) îl condamnă la infirmitate, incapabil de a desluşi „raţiunile inimii” („fricos” în iubirea pentru Alexandra), încă tributar fricii de biografie („Cine-or fi, Doamne, părinţii mei?”). În plus, rănile „obsedantului deceniu” prelungesc obsesiile justiţiare. Revoluţia e grăbită, fiii ei sunt devoraţi de infernalul mecanism; viaţa e mai complicată decât principiile; „lupta cu tovarăşii”, rolul anonimei intră în acest joc politic, ameninţând sau sacrificând destine (cazul inginerului Tudor Cernat), despărţind brutal viaţa publică de cea privată sau lumea veche (aici, netratată caricatural) de complexitatea unor prefaceri soluţionate tezist. Cu priză la real, ca om al momentului, Dinu Săraru cercetează pătimaş, „cu retină avidă”, Revoluţia în marş, alunecând şi în timpul expirat, judecând trecutul, decantând faptele, interesat de izbânda cauzei (rătăciri, rectificări, destine blocate). Sau sesizând birocratizarea aparatului de partid, „funcţionarii Revoluţiei”, cu mistica principiilor în sânge, fiind opaci la freamătul vieţii şi complicata dialectică a adevărului. Dacă un oficial ca Dumitru Popescu era interesat, în romanele sale voluminoase, de „pozitivarea prezentului” (cf. Marian Popa), nici Dinu Săraru nu scapă de noul schematism, contrapunând, în momentul când Revoluţia se judecă pe sine, comuniştilor vechi (intratabilii dogmatici stalinişti) pe noii activişti (luminaţi). Încercând saltul de la turnirul ideologic propus de Dumitru Popescu, în care eroii săi „vedeau idei”, la rumoarea omenescului, trecând, cu reuşite discutabile, de la ideologie la viaţă.

Privit cu circumspecţie şi mari rezerve de oculta literară ori lăudat fără măsură până în 1989, fostul director (de ispravă) al Teatrului Mic se bucură de un „tratament pieziş”, constatase M. Ungheanu. Plebeian, trecut pe lista „indezirabililor” de felurite coterii, suportând consecinţele unor conflicte de aparat politic transferate în viaţa literară, precum rivalitatea dintre Cornel Burtică (curtat de Săraru) şi Gogu Rădulescu, în siajul căruia foiau literaţi elitişti, prozatorului i se contestă tocmai statutul de scriitor. Ceea ce a produs Dinu Săraru după răsturnarea decembristă, transferând, de la un roman la altul, păcatele prozei sale, dă câştig de cauză contestatarilor. Nici Iarba vântului (1993), nici Crimă pentru pământ (1994), împlinind „trilogia ţărănească”, deschisă cu Nişte ţărani, nu egalează romanul său de vârf. Ciocoii noi cu bodyguard (2003) marşează pe realismul sarcastic, împins în grotesc, cu porecle pitoreşti şi personaje şarjate. Iar Ultimul bal la Şarpele Roşu (2011), lungit inutil, cu destine suspendate, se vrea o poveste „izvorâtă din realitate”, citită, de dorit, fără cheie (suntem preveniţi în Avertisment), în pofida oricăror „asemănări posibile”. Fostul

gazetar culege, în fraze stufoase, cu iz pamfletar, istorii „mustoase” din noua protipendadă. Evocă, sub influenţa lui E. Barbu, în limbaj inadecvat, ighemoniconul boierilor, hiclenia, prezenţa tălăniţelor etc. şi denunţă iarmarocul mafiot al celor trecuţi prin „şcoala vieţii activiste”: dospeala politicianistă, „diplomaţia bizantină a Dealului”, boschetăria jurnalistică. Suntem într-un Bucureşti intrat „în anotimpul descreierării şi stricăciunii”, cu aranjamente în floare, protejând doar „poporul familiei noastre”. Jupânul locantei va trage oblonul, ca victimă-simbol a retrocedărilor. Un Onufrie Pârgariu, tânăr ministru, are misiunea de a urca comisionul mafiotic; Coriolan Pomposu (Liderul), ca premier, şi Elefterie Teoforu, şeful suprem, vor fi măturaţi odată cu instalarea protocolară în Deal a noii administraţii („hoţii noi”); Didi Sfiosu, hăituit cândva ca bişniţar, este un celebru revoluţionar, aservit puternicilor zilei; Dandu Patricianul, însoţit de Maidaneza-Prinţesa, migrează prin cercurile Puterii, femeia în cauză (Oana Aelenei, „cu dracul în ea”), cu peregrinări ciudate, fiind sub protecţia Serviciilor. Un roman încâlcit, încercând – în registru grotesc – o radiografie a anilor postdecembrişti prin adiţionare nemiloasă, sub fascinaţia cuprinderii totalităţii.

Reactivându-se după ’89, punând la cale o Fundaţie Naţională pentru Civilizaţia Rurală „Nişte ţărani” (1998), Dinu Săraru nu mai poate folosi extensiv (nota Marian Popa) succesele de altădată, realizând, pe baza romanelor, scenarii radiofonice, filme, piese de teatru etc., copios tarifate. Şi publicistica politică, vestejită, de utilitate propagandistică, răspunzând comenzilor zilei (v. Adevăruri de toată ziua, 1987) satisfăcea concepţia activistică, scriitorul, pe lista realiştilor politici, fiind afiliat regimului comunist. Încât, ignorat de noul val critic, aşezat (nepotrivit) în „falanga de emuli” ai lui I. Lăncrănjan, Dinu Săraru împărtăşeşte mai degrabă soarta uitatului Cezar Petrescu, opina Anton Cosma. Sociografiile sale, cu mari concesii gazetăreşti, tributare unui schematism în vogă, opunând stalinismului terifiant un ceauşism „umanizat”, deviat în „kitsch socialist”, nota acelaşi inclement Marian Popa, s-au bucurat de un fulminant succes de public, dar n-au convins. Echivocul critic, cu „păreri împărţite”, ţinând cândva afişul, s-a stins acum, instalându-se tăcerea, în pofida semnalelor pe care prozatorul, ştiindu-se important, ţine intermitent să ni le dea, avertizându-se că n-a ieşit din scenă. Mircea Iorgulescu avea dreptate: polemist, om de atitudine, Dinu Săraru scrie sub presiunea Istoriei, nemulţumit de „mijloacele gazetăriei”, dovedindu-se, fie că înlătură falsele clişee despre satul românesc, fie că idilizează sau coboară în caricatură violentă, „un spirit eminamente activist”, îmbrăţişând – cu realizări, din păcate, sub cota debutului – realismul sarcastic. Paradoxal, deşi un realist viguros, Dinu Săraru, slujit de instinctul de comediograf, coboară în grotesc şi inadecvare stilistică.

Adrian Dinu RACHIERU

polemici de tranziţieDinu Săraru sau dialogul cu realitatea

6 comentariu nr. 60 n iunie 2016actualitatea literară

Oamenii s-au hrănit dintotdeauna, existenţa e condiţionată de hrană, dar au trecut milenii până când a mânca a devenit un act elaborat şi apoi alt răstimp, greu de apreciat, până când s-a rafinat, conturându-se o cultură specifică - gastronomia - devenită azi o modă. Nu e revistă sau canal tv în care să nu dai la tot pasul peste câte cineva care să te înveţe ce şi cum să mănânci cât mai savuros şi mai fiţos. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi cu călătoriile. De când cu homo erectus, omenirea n-a mai avut stare. Întâi din Africa, apoi din Asia, pe care Lucian Blaga o numea „muma noroadelor”, prin Americi, omenirea s-a tot mişcat, hoarde, oştiri, triburi, neamuri revărsându-se peste tot, amestecându-se, umplând lumea şi găsind mereu motive de a o lua iar din loc, cum bine se vede până în ziua de azi. Nici noi, mioriticii, n-am avut stare, doar că ne-am mişcat într-un areal propriu, mai îngăduitor, mai familiar, transhumanţa şi bejeniile fiind ipostazele ancestrale ale călătoriei la români. Pentru ca veacuri bune să treacă apoi până când călătoria să se diversifice şi ca scop, şi ca modalităţi, şi ca urmări, şi ca destinaţii, şi să înceapă a se contura în timp o cultură a călătoriei. În 1844, „Propăşirea” semnala deja apariţia unei mode a călătoriilor, vizibilă mai ales printre „tineri şi dame”, pentru care călătoria era „o trebuinţă neapărată ce vădeşte iubirea lor pentru civilizaţie.” De aici, odată pornită, „moda” ia amploare, depăşeşte sfera tinerilor şi a damelor, devine preocupare, se diversifică, încât fenomenul devine uşor haotic, călătoreşte fel de fel de lume, cu varii aspiraţii şi aptitudini. Se observă azi un fenomen ciudat, invers celui care, la începuturi, determina plecările. Dacă pe la 1844, ele erau impulsionate de „iubirea pentru civilizaţie”, azi a apărut tendinţa fugii de civilizaţie, care a dus la moda refugiului în „sălbăticie”, care are şi el mai multe aspecte şi tipuri de călători, de la snobimea plătitoare de sume fabuloase pentru a ucide animale în Africa până la călătorul extrem, cufundat realmente şi cu riscul vieţii în singurătăţi neumblate. Urmărind evoluţia tipurilor de călători şi călătoriile lor, se impune constatarea că lucrurile nu doar se diversifică, ci se şi complică. Or acum, când s-au făcut deja primii paşi pe căi extraterestre, ele se cereau sistematizate, clarificate, situate pe o scară valorică, în ciuda amplorii tematice. Şi cine altul decât dl Mircea Anghelescu s-ar fi încumetat la o asemenea investigaţie de care „să sparie gândul”?!

În urmă cu doi ani, cu prilejul apariţiei volumului Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, observam (Arca, 1-2-3/2004) că domnul Mircea Anghelescu ne surprinde periodic prin câte o escapadă insolită pe teritorii ex-centrice arealului academic în care s-a afirmat. Aşa au fost eseurile despre exil din volumul Cămaşa lui Nessus (2000), aşa seducătorul florilegiu Mistificaţiuni - Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură (2008), aşa, amintitul eseu Poarta neagră, iar acum, iată, ne oferă o nouă surpriză prin amplul studiu Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română. Dl Mircea Anghelescu m-a intimidat întotdeauna pentru că le ştie pe toate. Aceeaşi impresie domină şi tot parcursul lecturii acestei vaste investigaţii, care depăşeşte limitele labile ale eseului, configurându-se ca un solid studiu, impresionant prin documentaţie şi seducător prin arta de a povesti. Căci dl Mircea Anghelescu asta face: povesteşte cum s-a conştientizat actul călătoriei, cum s-a emancipat călătorul român, cum s-a diversificat el, de-a lungul întregului proces, de pe la începutul secolului al XIX-lea până în 1940. Parcurgându-l împreună cu autorul, cititorul se ipostaziază el însuşi în însoţitor al călătorilor evocaţi, unii obscuri, alţii fabuloşi, având prilejul să traverseze şi să cunoască prin ochii şi reflecţiile acestora teritorii şi mentalităţi din toate zările. Dar n-aş vrea să las impresia că dl Mircea Anghelescu s-a limitat doar la realizarea unui repertoriu descriptiv al voiajorilor români.

Sub aspect metodologic, chestiunea e plasată înainte de toate în contextul istoric care generează întotdeauna pasul următor, spre o nouă viziune asupra călătoriei, implicit spre o nouă calitate a ei. Un amănunt care mi s-a părut curios este acela că dl Mircea Anghelescu a eludat jurnalul expediţiei în China a spătarului Neculai Milescu. Motivul presupun că ar sta în lipsa de ecou şi influenţă a acestuia în posteritatea apropiată. Astfel, primele rudimente ale însemnărilor de călătorie d-sa le semnalează în Jurnalul mergerii boierilor deputaţi la Țarigrad, datând din 1822. Ele sunt anonime, aparţinând evident unui membru al delegaţiei şi pot fi considerate într-adevăr ca un text istoric, inaugural, întrucât de la ele porneşte un interes fluent şi tot mai susţinut pentru călătorie ca fenomen ce se cere consemnat. De la data lor şi nu de la textul propriu-zis, lipsit de asemenea de ecou. Dl Mircea Anghelescu l-a reţinut totuşi deoarece l-a considerat reprezentativ „pentru spiritul îmbâcsit şi temător al trecutului, care ne arată cum călătoreau şi se vedeau în aceste călătorii boierii veniţi din veacul anterior.” De aici încolo, noul veac aduce şi o nouă viziune prin descoperirea Europei şi conturarea în tuşe tot mai expresive a unui ideal naţional, aflat într-o deplină corelaţie cu spiritul vremii şi al lumii. În lumea românească, chemarea călătoriei, „dorinţa de a ieşi din bârlog”, cum spune dl Mircea Anghelescu, „este contemporană şi solidară cu mişcarea de renaştere naţională, cu resuscitarea sentimentului naţional în cultura şi viaţa politică.” Primii paşi în afara „bârlogului”, constată d-sa, au fost timizi şi circumspecţi. Călătorii noştri „încep să umble prin lume cu un fel de mirare că o pot face şi că sunt acceptaţi ca atare.” De aici, ca efect imediat al „şocului

cultural”, cu expresia lui Alvin Toffler, apar şi primele reacţii care le sunt comune şi uneori aproape identice: uimirea ingenuă în faţa noilor realităţi şi impulsul irezistibil, care vine oarecum de la sine, de a le compara cu ceea ce ştiau că au lăsat în urmă: „Primul semn al întâlnirii cu noutatea e nevoia de a compara cu ceva”, precizează dl Mircea Anghelescu urmându-şi tendinţa nu doar de a relata, ci şi de a analiza fenomenele, id est de a identifica caracteristicile generale ale tipului de homo viator care tocmai se năştea. Exemplul devenit uzual, fără a fi unic, este, bineînţeles, cel al lui Dinicu Golescu. Pe parcursul veacului, comparaţia, care este mereu în defavoarea celor ştiute de acasă, părăseşte tonul de resemnat lamento şi se îmbogăţeşte pe măsura emancipării călătorului cu sugerarea unor soluţii, apelând la exemple, cu „îndemnul la imitaţia benefică” şi - ceva cu totul nou - căutarea de modele. Astfel, consideră dl Mircea Anghelescu, aceste călătorii de primă generaţie „seamănă până la un punct cu o expediţie aproape mitică de aducere acasă a ceva care ne lipseşte, a merelor din grădina de aur a lui Ispirescu sau a lânii de aur din mitul argonauţilor.” Ceea ce explică şi titlul studiului.

În însemnările de acum se pot identifica şi primele semnalmente comune şi proprii călătorilor din vocaţie, care, subtextual sau explicit, vor ţine să-şi marcheze deosebirea de turiştii iviţi mai târziu ca un fel de subprodus al călătoriei. Călătorul, în viziunea acestora, răspunde unei irezistibile chemări a depărtărilor şi e dedicat iniţierii, cunoaşterii, meditaţiei, primul nivel al interesului lor, indiferent unde s-ar afla, fiind oamenii pe care-i întâlneşte: Ion Heliade Rădulescu - „Vreau să văd oameni, oameni vii” ; George Bariţ - „Oriunde ajung, doresc a cunoaşte pe om” ; Slavici se află la Veneţia „ca să văd oameni şi viaţa lor” ; interesul lui Bolintineanu la Ierusalim nu e acela de pelerin, ci „să vadă şi să înţeleagă motivaţia fenomenului ca atare” ; pentru Nicolae Filimon „Privirea unei feţe umane e mai interesantă [...] decât grămezile de pietre ce le numim oraşe sau cetăţi” ş.a.m.d. Se adaugă la majoritatea acestora, ca o altă componentă a călătoriei, bucuria. Bucuria de a vedea, de a descoperi, de a înţelege, de a admira. Oamenii aceştia încă nu erau blazaţi, dependenţi de shopping şi de Baedeker, cum vor fi turiştii veacului următor. Acum apar primii călători de anvergură, care sunt şi autentici oameni de cultură, capabili să mediteze asupra condiţiei lor de viator şi a călătoriei ca fenomen cu virtuală pondere existenţială. Dintre multele exemple oferite de studiul dlui Mircea Anghelescu voi aminti doar două. Odobescu, omul de mare cultură, „primul nostru critic de artă” şi „adevăratul făuritor al genului modern al călătoriei în literatura română”, de o modernitate constitutivă, care „e felul lui de a fi”, pentru el călătoria şi scrisul fiind inseparabile. Chiar dacă drumurile sale se înscriu în categoria călătoriilor de studiu, tot ceea ce se aşterne sub pana sa devine literatură, cuceritoare prin „tonul elaborat familiar”: „Odobescu se simte în largul său povestind şi [...] unul dintre cele mai agreabile subiecte este pentru el povestirea unei călătorii.” Odobescu nu e un „teoretician” al călătoriei, ci un voluptuos comentator al descoperirilor pe care ea i le prilejuieşte. Şi Alecsandri, al doilea exemplu reprezentativ, e un astfel de rafinat degustător al revelaţiilor, expresia sa având la un moment dat şi o vibraţie aparte, disimulând melanjul de nelinişte şi bucurie sub semnul căruia stă tragica sa călătorie în compania Elenei Negri. E aici şi unul dintre argumentele care pot susţine opinia dlui Mircea Anghelescu conform căreia evoluţia interesului pentru călătorie şi pentru relatările de călătorie apărute în Occident stau la noi sub semnul evident al romantismului. Dar, în plus, Alecsandri e preocupat şi reflectează şi asupra elementelor definitorii ale călătoriei autentice, fiind, primul care defineşte călătorul, formulând totodată avant la lettre distincţia dintre acesta şi turist: „Adevăratul călător e acela care, când porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-ar duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mâni spre apus, astăzi pe mare, mâni pe uscat [...] Am obicei a călători fără marşrută hotărâtă de înainte, ci numai după îndemnurile fantaziei mele.”

Odată cu anii ‘70 ai celui de al XIX-lea veac, studiul dlui Mircea Anghelescu pătrunde într-o splendidă epocă de ebuliţie a progresului, a invenţiilor şi descoperirilor, a călătoriilor şi diversificării lor. Este o epocă fastă şi pentru Regatul României, se afirmă oameni de seamă care marchează istoria, se structurează „un învăţământ secundar de bun nivel”, apar „primele case de editură moderne, primele ziare de concepţie modernă” şi, în general, se produce „înlocuirea unui amatorism găunos şi declamator cu un profesionalism care cerne mai bine valorile şi rezultatele activităţii. De acest proces beneficiază şi publicistica, inclusiv cea de călătorii.” Într-adevăr, călătoresc tot mai mulţi români, motivaţiile, ţelurile şi rezultatele sunt tot mai diferite, iar după relatările, jurnalele, impresiile pe care aceştia le lasă, autorul studiului distinge şi noile tipuri de călători care apar. În diversitatea acestui peisaj cultural, e vorba de o necesitate pe care autorul o mărturiseşte încă din Introducere: „Am simţit nevoia introducerii unei anumite ordini în tot acest vast ansamblu şi mai ales am simţit nevoia unei perspective istorice, care să integreze toate tipurile de aşezare în scris a călătoriilor noastre.” Din acest proces de ordonare se configurează acum tipul aventurierului (prinţul Dimitrie Ghika şi fiul Nicolae, juristul Aurel Varlam), a exploratorului (Iuliu Popper, Emil Racoviţă, Bazil G. Assan), a savantului (medicul Nicolae Manolescu, geologul Grigore Ştefănescu), a ideologului (Alexandru Vlahuţă, N. Iorga, C.

Stere). Bineînţeles, dl Mircea Anghelescu a citit toate aceste scrieri şi le evocă acum prin mijlocirea unor analize susţinute de citate şi reflecţii personale, revelatorii pentru specificul fiecărui caz în parte. Pentru ca, trecând mai departe, în epoca euforiei şi „freneziei vitaliste” de după Primul Război, să descoperim noua specie de călător, poate cea mai simpatică, aceea a hoinarului. Un hoinar pe distanţe mici fusese la vremea lui şi Calistrat Hogaş, acum apare însă hoinarul de cursă lungă, reprezentat bunăoară de Matila Ghyka, Panait Istrati şi Mihai Tican Rumano. Asupra lui Panait Istrati, „amantul Mediteranei”, cum însuşi se defineşte, se cade să zăbovim puţin deoarece, asemenea lui Alecsandri, obişnuieşte să reflecteze asupra condiţiei sale de călător. E însă o altă etapă acum şi cred că el e primul care semnalează tipul călătorului hoinar, cu care se şi identifică, numindu-l însă mai prozaic - vagabond. Vagabondul în viziunea lui Istrati este prototipul, aflat încă în variantă soft, a călătorului extrem, apărut în preajma celui de al XXI-lea veac, ca reacţie la agresivitatea tot mai accentuată a civilizaţiei consumeriste şi tehnocratizate, adică a „lumii dezvrăjite”, cum ar zice Ernst Jünger. „Vagabondul - scrie Istrati - are întotdeauna cu el o carte”. Afirmaţie avant la lettre şi ea, care

atestă modernitatea călătorului român şi se verifică în cazul „extremilor” recenţi, precum un Chris McCandless sau Sylvain Tesson, care caută singurătatea, dar nu se pot lipsi de cărţi. Mai mult: Istrati resimte calitatea de vagabond ca pe un grad de nobleţe al omului liber şi, recurgând la criteriul moral, ţine să nu fie confundată cu aceea de aventurier: „Aventura şi vagabondajul sunt diferite, scrie el. Aventurierul vrea şi poate să facă avere ; vagabondul nu vrea şi nici nu poate. Dacă are ocazia, primul este capabil să exploateze pe cineva, să-l înşele şi chiar să comită o ticăloşie. Celălalt este total incapabil de aşa ceva.”

Sub aspect literar însă, cea mai importantă categorie de călători afirmată acum este cea a scriitorilor, inclusiv a gazetarilor-reporteri, dintre care dl Mircea Anghelescu îi selectează pe cei mai expresivi şi mai reflexivi - Sadoveanu, Rebreanu, Eliade, Jean Bart, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, respectiv Petru Comarnescu şi Geo Bogza. Spaţiul nu-

mi permite detalierea aportului, specific fiecăruia, în literatura călătoriei. Voi aminti doar că, din comentariile dlui Mircea Anghelescu se desprinde informaţia interesantă că Eliade introduce tema parfumurilor şi a „facultăţilor lor misterioase, care potenţează în general trăsăturile caracteristice” ale locurilor. Senzaţiile olfactive devin astfel pentru el un puternic fixativ în amintire al impresiilor, dar potenţând totodată şi bucuria care-i animă în permanenţă revelaţiile călătoriilor. E de reţinut şi faptul că, la Florenţa aflându-se odată, lansează o filipică „împotriva culturii de Baedecker şi a vizitatorilor care trebuie neapărat să admire ceva şi să explice de ce”, înscriindu-se astfel în modernitatea curentului tot mai perceptibil al călătorilor care ţin să-şi proclame inaderenţa la categoria invazivă a turiştilor de consum. Dar dintre scriitori, cel mai dedicat călătoriei ca fenomen iniţiatic şi existenţial este Sadoveanu. Chiar dacă n-a scris decât o singură carte - Olanda - care corespunde în sens strict genului literaturii de călătorie, el trăieşte organic şi imaginar călătoria inclusiv în actul scrisului, perceput el însuşi ca o călătorie. „Într-un anume sens”, scrie dl Mircea Anghelescu, „o mare parte dintre cărţile lui Sadoveanu sunt cărţi de călătorii”, iar călătoriile în viziunea sa sunt iniţiatice. El percepe esenţa actului de a călători şi totodată cred că e primul care remarcă sensul şi importanţa drumului ca element intrinsec călătoriei. Dintre toţi călătorii comentaţi până acum, dl Mircea Anghelescu numai la Sadoveanu observă interesul nu doar descriptiv, ci reflexiv acordat drumului care are mai multe funcţii şi se arată în diverse ipostaze, pentru că „lumea şi oamenii se văd cel mai bine din drum.” Drumul nu este doar itinerariul ce se cere parcurs, ci şi cel care determină căutarea şi în cele din urmă opţiunea pentru o direcţie corectă. Totodată el este „elementul coagulant al observaţiilor aparent disparate”, iar funcţia sa, scrie dl Mircea Anghelescu, „este să introducă personajele, cadrul general în care vor evolua ele şi apoi dispare”. Dispare, aş adăuga, dar persistă ca o prezenţă subtextuală, evanescentă, sursă virtuală a unor noi chemări spre alte depărtări, chiar dacă ritualul călătorie exclude graba şi îl include şi pe cel al popasurilor, toate cu noima şi rânduiala lor. Dispersată în scrierile sale, preocuparea pentru metafizica drumului este la Sadoveanu indiciul modernităţii sale, a asumării noilor modalităţi ale călătoriei ivite în trendul vremii, cum ar fi aplecarea asupra importanţei ontice a drumului, de regăsit bunăoară în jurnalul sumar, dar cât se poate de elocvent, al unui călător solitar, Everett Ruess care, în 1934, a pierit fără urmă în sălbăticia din amontele barajului Glen Canyon de pe Colorado: „Doamne, cât mă atrage drumul. Nu poţi înţelege această fascinaţie irezistibilă. Până la urmă, tot drumul e cel mai bun...” La Sadoveanu preocuparea aceasta e mai insistentă, iar dl Mircea Anghelescu aminteşte chiar şi de o tipologie a drumului, pe care Sadoveanu o încearcă a o schiţa în Poveştile de la Bradu Strâmb, din 1943.

Dar, cum spuneam, laborioasa investigaţie a dlui Mircea Anghelescu se opreşte la ţările de piatră, de foc şi de pământ ale lui Geo Bogza, din 1939. A străbătut - şi noi odată cu d-sa - un drum lung până aici, edificator însă prin răbdarea de a se opri cu profesionalism şi egală atenţie la toate reperele care au marcat un pas sau o etapă în evoluţia călătoriei ca fenomen distinct în literatura română. Îmi închipui că elaborarea acestui studiu a însemnat ea însăşi pentru autor o captivantă călătorie. Ea îi va naşte cu siguranţă nostalgii, dar şi satisfacţia pe deplin îndreptăţită de a fi realizat o nouă operă de referinţă.

______________________Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în

literatura română. Bucureşti. Cartea Românească, 2015.

Radu

CIOB

ANU Călătoria la români

7nr. 60 n iunie 2016 actualitatea literarăinvitata revistei

Angela MarinescuPoemul cel mai de jos mamă, simt respiraţia ta, în ceafă.sunt, într-un anumit fel, creaţia ta.sunt, de fapt, sută la sută, creaţia ta.ai fost o extraterestrăce m-ai determinat să fiu o intraterestră.am penetrat, cu toată forţa, orice.poezia postmodernă, poezia ludică, poezia tehnică,poezia postcoitum, poezia catifelată şi poezia absconsăa marilor minţi îndopate cu informaţii abstractevenite sub formă de raze toxice şi radioactivedin zona crepusculară,mă lasă recepentru că sunt handicapată,ca tine.am fost un obstacolprogramat de tine, mamă.mi-ai pus la încercare plictiseala şi furia.singurul bărbat pe care l-am acceptat ca bărbata fost Alex,pentru că l-am făcut cu tine, mamă,din spuma mării neagră ca smoala.ai stat mereu între mine şi poezia mea şi de aceeacei ce mi-au căutat cu lumânarea, în nopţile melede fată bolnavă, lacrimi de piatră în poezia mea de piatră,nu au găsit nimic.pe nimeni nu am iubit aşa cum te-am iubit pe tine,pentru că nimeni nu mi-a dat posibilitateasă sug lapte hrănitor,aşa cum am supt de la tine,până la epuizare.pe nimeni nu am înjurat aşa cum te-am înjurat pe tine,ca la uşa cortului. m-am certat numai cu tine, mamă.cât de vulgară am putut fi cu tine şi numai cu tine, mamă.acum, că nu mai eşti, sentimentul inutilităţii îmi dă târcoale,ca un câine stau pemormântul tăuşi urlu la lună din ce în ce mai stins.

Întoarcerea

Se va întoarce precis şi petele de pe faţa eiinsalubră îmi vor aminti de scenele prin careShakespeare îşi încheia tragediile, doamne, atât de sumbre.cu mâinile înfăşurate în jurul coapselorîmi opresc sângele să ţâşnească.gura îmi este, pe dinăuntru, ca o pajişte arsă.până şi pielea se va terminanu peste mult timp, întinsă cum este peste o crucecare se înalţă din nimic spre nimico cruce adevărată, din lemn aspru de bradbătută în cuie de fier

aici, înăuntru.

Jurământul

Călugăriţa îşi dezlegă jurământul;acum începe masacrul şi frica.să fii ceea ce nu eşti nu este uşor.dar să fii ceea ce ai devenit este cumplit.un înger pe care îl văd îmi taie drumul.un înger pe care nu îl vădîmi dăruieşte vasul de fierpe care să îl umplu cu sânge.un înger, bolnav, îmi spunecă iubirea şi ura nu au sfârşit.

va veni ziua în care îmi voi desena cuvintele pe care nu le mai pot rosti.

Fugă postmodernă XXI Fă-i să tacă, mai ales acum, dimineaţa, când lumina sparge fereastra şi o aşchie de sticlă îmi împunge ochiul asiatic şi negru. undeva nu este nimic şi tocmai acolo se îngrămădesc diavolii mici şi negri cu nasul mare şi cu ochii ieşiţi din orbite, bat toaca pe nimic şi pe spatele meu şi atunci simt cum coboară din ceruri pe şira spinării mele ceva ce nu mai are decât rostul de a coborî. coboară cu luntrea şi cu puntea, cu pasul şi cu piciorul, nu cu gândul. cine nu are luntre să şi-o facă, spinarea mea şi nimicul au devenit un sprijin de mare preţ, o materie primă de ars în ritualuri păgâne şi de făcut comerţ la preţuri scăzute pentru materiale ce atârnă greu, ca plumbul. nimicul şi cu mine suntem o insulă de pământ pe care au poposit femei şi negri, eunuci şi nebuni,

şchiopi şi orbi, surzi şi muţi, fără limbă. tocmai nimicul şi spinarea mea care nu există au devenit port principal la mare de unde se varsă petrol nerafinat extras din testicule de leoparzi inteligenţi şi leneşi. spinarea mea e nimicul? sau nimicul e spinarea mea? cum să mă împart între nimic şi mine, între crab de sârb şi sânge de înger? poate că sunt chiar nimicul ce atârnă greu ca un hoit ce putrezeşte şi lasă în urmă-i un miros de-ţi mută nasul. sau poate că sunt chiar spinarea? spinarea care rupe când se rupe, care plânge când se plânge şi care iubeşte când se iubeşte? să nu mai las nimicul pe spinare? sau să nu mai las nimicul să coboare? Fugă postmodernă XVII Care este partea cea mai rea a discursului meu? că spun că sufăr? ei bine, nu sufăr, bufăr. şi care este partea cea mai supărătoare a discursului meu? că spun că sunt singură? ei bine, nu sunt singură, sunt lingură. şi care este menirea mea? să nasc pe stradă, şi prin păduri virgine, în sânge, fără moaşe şi medici, cu instrumentar primitiv, sărac şi plin de ură, complet nesteril, sufocată de viruşi şi, în centrul lor, bacilul koch să troneze ca un rege nepăsător şi rece. şi apoi să mor, ca animalele, ca insectele, ca plantele, ca florile. îmi şterg limba cu sânge de înger basarabenesc. sunt un anghel de cea mai joasă speţă, îmi stă capul numai la bani şi la un anumit fel de amor căruia nu-i pot da de capăt, nici femeiesc, nici bărbătesc, nici omenesc, nici animalicesc, nici acum nici atunci, nici acolo, nici dincolo. stau pe bani ca pe jar. îmi găureşte jarul carnea. şi stau pe amor ca pe un cal alb în plină transformare de sine. când stau pe amor mi se urcă la cap un singur cap. în cap nu mai încape capul. ce să mă fac cu un cap de neîncăput? să-l fac să încapă în cap. în cap am şi bani. atât de mulţi încât arunc cu ei până se umplu străzile de praf. sunt praf de bani. sunt în amor cu lupta cea mai precisă ce cade ca un trăsnet pe capul meu în care nu mai încape decât noaptea. arunc cu bani pe străzile pline de-ntuneric până se găuresc străzile, până când amorul se plimbă pe străzi în carne şi oase, cu carnea slăbită şi oasele sfărâmate, stau la pândă şi privesc cu ochii ficşi, din întuneric, cum amorul şi banii se pierd, odată cu venirea zorilor, în ceaţă.

Blues

Iubirea pentru tine m-a pârjolit ca un focşi am rămas arsăpe pielea mea de femeie.arsurile sunt mari cât nişte hărţişi rana care seamănă cu harta României

este cea mai mare şinu se mai poate vindeca niciodată.de aceea voi muri, au spus-o toţi, nu pentru că tu nu m-ai iubit. erai prea primitiv şi prea durpentru mine. mie îmi plac intelectualiide stânga, handicapaţii sociali, bărbaţii atât de virili încât pot renunţa la virilitate şi,chiar dacă erai nebun, erai mai puţin nebundecât mine. mi-am asumatnebunia, boala, sărăcia şi vârsta,tu nu ţi-ai asumat nimic, de aceeacerul de deasupra capului tău te apasăşi-ţi striveşte craniul.îmi plac slăbiciunea adâncăşi metafizica unui adolescent romanticnu puterea rigidă şi nici extazul lipsit de sânge.cât timp voi mai avea de trăit mă voi gândi la tine.dar tu ai fost,eşti şi vei fi clovn care, în spatele măştii, a fostdoar un soldat al întunericului, al forţei şi al plăcerii.

Într-un anumit sens

într-un anumit sens, faptul că la mijlocul lui martievîntul bate puternic la uşile mici, geometrice, perfecteale copacilor noştri cei dintotdeauna, ce se află faţă în faţăşi nu numai în faţă, spectaculoşi şi virili dar şi unduindu-se,aproape tîrîndu-se cu burţile crengilor pe pămînt,muribunzi, nu ar însemna cine ştie ce, dacă nu aş fifost şi eu pe acolo, prin preajmă, marginală,la margine, la periferie,oscilînd mereu între un cartier şi altul,între un poet şi altul,între un prozator şi altul, între textul unui poet făcutşi textul unui poet născut,dacă nu aş fi o marginală solidarăcu ruina oricărui zid, marginal, ca o evreică născută şi nufăcută, şi nu cu zidul ce se înalţă ca un tron opulental unei biserici acoperite de lespezi de aur,pe care lasă urme cerşetorii plini de zdrenţe,dacă nu m-aş lipi de aceste ziduri marginaleca o lipitoare ce suge mortar şi ciment textual,dacă nu aş fi o marginală cu luna în sînge, o marginalăpurtătoare a unui virus nou, anarhist, visceral, separatăde toţi şi de toate, plină ochi de s.m.s.-uri şi s.o.s-uritragice şi funambuleşti, dacă nu aş fi o marginală lipităca o lipitoare de zidurile cele mai îndepărtatede centrul oraşului,distruse, roase, rănite, ca nişte soldaţi ce revin în arenădupă o luptă ce le-a supt sîngele picătură cu picătură,dacă nu aş fi o imposibilă nevastă de măcelar ce strigădupă ajutor în plină operaţie de tranşare a cărnii,dacă nu aş fi una dintre propriile mele victime, mai alesatunci cînd mă rog pe lespezi ale bisericilor fără turnuri,fără cupole, fără ziduri şi fără icoane,una dintre aceia ce scuipă pe obiecteîn chiar centrul obiectelor,ce scuipă pe poezie, pe literatură, pe artă,exact în centrul poeziei,al literaturii şi al artei,ca un arcaş fruntaş al scuipatului în centru,mă obsedează centrul,sunt obsedată de centru, sunt o marginală obsedatămă tîrăsc marginală pe centrumă plimb pe bulevardul din centruplină de melancolie

Din cuţitul acesta curge metal

Din cuţitul acesta curge metalcînd te iubescdin copacul nemişcat curge lemncînd te iubescdin asfalt curg tîrfecînd te iubescdin apă curge nămolcînd te iubescşi te iubesc pentru că nu ştii că te iubescpentru că nu ştii ceea ce îmi place la tinepentru că nu poţi să-ţi imagineziceea ce îmi imaginez eu când te privescverde în faţă ca pe-un duşmanpentru că mi-e greu să nu te atingdar nu te voi atinge niciodatănici măcar în iad şi nici măcar aicipe drumul atît de cunoscutîncît poţi înnebunipentru că eştiabia la-nceputeu suntabiala sfîrşit

8 şcoala de poezie nr. 60 n iunie 2016actualitatea literară

Octavian DoclinSărbătorile Domnilor Marian Odangiu, A. D. Rachieru, Alexandru Ruja

I-a fost dat privilegiulde fapt norocul vieţii luide a se putea apăracu puterea celui de-al treilea ochiMarele Domnnumai în preajma unor sărbătorinescrise în calendarele vremii luicare-i puneau în pericoltocmai vederea de departea Cuvîntului însuşiaşa se facecă n-a încetat nici acumsă-şi ascundă chipuldupă masca invizibilăde nepătruns cu ochiul golde nici un muritorîncît a fost liber să spunăfără nici o explicaţie sau dovadăcă el Scribul este atotputerniculatotştiutorul deţinătorul hărţii secretea noului Domeniu (şi nu Stăpînul)pe care au pus piciorulamîndoi deodată.

Singur

A căutat mereusă găsească unul care să-i semenedar şi să-i descrie făptura poemeidacă a văzut-o cumvael însuşi avea halucinaţiiîn privinţa chipului eiînsă numai atuncicînd revenea la suprafaţădin subteranele luiera disperat şi pentru un alt motivcă nu întîlnea pe acel cineva ca elcu presupusa ascunsa dorinţăgîndi că putea merge împreunăpînă la un moment datadică pînă la locul care hotărăşte hotarul Eben-Ezerca mai apoi după o scurtă îmbrăţişaresă pornească pe drumuri opuseaştepta aştepta fără să-şi dea seamadecît mult prea tîrziucă rămăsese singurpoate pentru totdeauna.

Neînţelegerea

Pe neaşteptate parcăveni şi ziua sărbătoriipe care o uitasetrăită numai în copilăriecînd mama sa doar atunciîl îmbrăca în haine noipurtate de-acum înaintedoar duminica la bisericăunde învăţa cuvintele de aurori cum se întîmpla acumla această sărbătoarecînd în el se năştea şi creşteafără să simtă şi să bănuiască măcarbătrînul acela ciudat de mai tîrziuneavînd un nume a-numeavînd însă pe trup şi pe chipca nişte tatuaje de nedescifratsemnele lui numai ale luide tînăr imberbcu care se mîndrea mereu şi mereupînă cînd şi-a găsit femeia vieţilor luila un singur lucru nu s-a aşteptatcînd a ajuns şi el bătrînnu s-au mai putut înţelegecuvintele le erau din vremi şi lumi diferite.

Jocul

şase şaseca în jocul cu zaruripe care nu l-a ştiutşi învăţat vreodată

acum priveşte o fotografieprecum un desen de Modiglianişi o vede pe ea cu pata aceea roşiepe gîtul prelung

de fapt fotograful a fost chiar eli-au fost interzise şi alte imaginide chiar cel care i-a îndrumat paşii spre eapoetul acela mereu în căutareafemeii vieţilor lui

Numele, numele

Îi mai rămăseseo singură calede a căuta Carteamult visatăîntre sub-Pămînt şi Cerde găsit nu putea fi vorba decît atunci cînd va fi sigurcă ştie numele celuice o scriseseîncepu astfel să cautemai întîi întrebîndpe cei vii dacă ştiaudacă au auzitde vreun eventual cititoral Cărţii desigur mort demultse pare că veni vesteamai era chiar unul în viaţăcare deţinea secretul numelui autoruluio dar cum să mai ajungem azişi cu ajutorul cuiîn îndepărtata Teopiaşi cum anumeşi-i veni în minte un singur numeTeop El-Teop.

Textul

Prin naştere a fost predestinatla milă şi smereniedar în timpul creşterii saleauzise de iertarea

cum o sărbătoare tîrziela liziera ultimei vîrstela hotarul eiajunse însă deznădăjduitîncă n-a descifrat pînă la capăttextul care mărturiseadespre participarea sasau mai bine zis înfăţişarea ca martorîn procesul poemului nevăzutşi al poemei nescriseintuia simţea că finalul textuluipoate fi doar un singur cuvîntcare să-l demaşte fără ezitarepe cel ce-a-nceput.

TăcutDomniţei din Tirol, Ecaterina

Mă îmbucură întristareami-a spusmărturisirea aceastaam auzit-o de la culegătorul de fructecopilă fiindn-am înţeles atunci înţelesul acestei spunerimi-a mai zisacummă întristează bucuriaam ascultat-o tăcutîn vreme ce ne sprijineamunul de altulla umbra viţeidin oborul casei eieu îmbrăcat în zalele rigoriisimţind trăind – a cîta oară –voluptatea durerii.

Obosit

Poetul însănu poate fi ucis cu cuvintele altoracum odinioară cu pietrefemeia adulterăhipnotizat ori drogat cu eleviziunile sale fiindînchipuiri ale poemelor viitoarele aude scîncetul prevestitoral unei morţi tîrziica un roi de lăcuste voraceele se strecoarănu ca pe uşa din dospe furişarătîndu-se atît noapteaîn timpul insomniilor neîndurătoarecît şi ziuacînd obosit fiindstă culcatprivind cerulcu ochii închişi.

Vocea Lui Lucian Alexiu, prietenul meu

A plecat la plimbareade la amiază-zia scris poemulîn memorieca odinioară soldat TR fiindîn Regimentul mecanizat Voievodul Gelu din Zalăude gardă trei orea telefonat acasăpentru reţinerea cuvintelorînsă într-o ordine aleatoriedar la trans-scrierela naşterea poemuluiauzi vocea necunoscută poruncitoarecine ţi l-a dictatn-a răspunsdar a pornit mai departe.

Înduioşîndu-se

Observacum Mama saori de cîte ori îl chema la easă-i pregătească mîncărurile copilăriei– cotoroage scrob cu brînză şmerchifle –era tot mai puţină„gherghină gherghinăce tînără era mama meacînd era tînărăce înaltă era mama meacînd era tînărăiederă a Tatălui meucînd era tînără”îi scria nu aşa tare demultşi ochii eialbastrul acela puternicerau şi ei acum tulburi mai alburiidoar mîinile mîinile ei atît de vii cîndvaau păstrat siguranţa îndemînareacu care plămădea aluatulşi-l întindea apoi cu sucitorulîn timp ce Tatăl lui maistor cojocarla maşina de cusut marca Singercăutată deunăzi de nemţi pentru un muzeu de la eifăcea pieptare şi căciuli din piele de oaieţăranilor din sat deşi nu avea autorizaţiedar avea patru copii şi de-aceea era tolerataşa se face că acumel scriind şi scriind cuvinte ce le uitaseîşi priveşte mîinile înduioşîndu-sedar şi cu teamă.

Eben-Ezer

Pînă aiciStăpînul v-a însoţit ocrotitajutat şi îndrumataşa îşi începu Scribulmărturiile salepentru cele în putrezirea fost împreună cu voipînă la părăsirea Domeniului

pînă la predarea lui testamentarăcînd a sosit timpul socotelilormoştenitorul era obligatsă păzească poruncile şi legile date din vechimeel şi urmaşii luipînă cînd cine ştie cîndşi dacăpiatra va fi clintită din loctrasînd un alt hotarpentru alte faptecum restaurarea bucurieiori restaurarea închinăriisau regenerarea poemului-poemeitrebuia (trebuie) să pricepi să ştii aceste lucruriîncheie Scribul aproape profeticaproape plîngînd.

Ursitoarea

Va avea nevoie de suferinţăde voluptatea dureriica de laptele de mamăi se urzisepentru a putea încerca preoţiaînsă prea de timpuriu trăindu-lesimţi mirosul celor spurcateşi deveni el însuşimedicul supremslujindu-le de faptpînă la capăt.

Clopotul

Copilurca în clopotniţa bisericiiîmpreună cu clopotarul satuluifascinat de măiestria mîinii acestuiacu care trăgea sfoara clopotuluilegănîndu-l dintr-o parte în altalimba lui îl făcea să scoată anume sunete la amiazăaltele la vecernieşi în alt fel bătea dimineaţaastăzi numai dangătul acela unicîi răsună spărgîndu-i timpanulal limbii bătînd clopotuldoar în dungăînştiinţînd vreo primejdie iminentădangătul acela doar îl audeşi numai atunci cînd se naşte poemulsemn că se va naşte poemaprecum acum.

Încheietura

Lui Paul Aretzu

Dar fiecare din cele în pîrgătrebuie să aibă legăturăcu capul cortului Stăpînuluicum un roi de viespi vuindşi cu mîna care scrieputrezind în sudoaresă se poată înfăptui încheieturanumai aşa trupul poemului se zideştedoar astfelpoema creşte puternicăşi înţelepciunea rădăciniipropovăduită prin gura Scribuluiîn singurul Templu al Domeniuluidevine pastorala rugăciuneîn Sărbătoare.

nr. 60 n iunie 2016 şcoala de poezie actualitatea literară 9

Costel Stancu* * *Ridică-te, suflete, ia-ţi durerea şi umblă!Ascunde-te în pieptul orbului, singurul care poatepicta o floare după mirosul ei. În copilulce azvîrle cu praştia boabe de rouă şinu nimereşte întotdeauna ciocuriledeschise ale puilor de rîndunicăde sub streaşina casei. În conturul de lapte al mieilor.În vîrtelniţa nimicului. În neliniştea învingătorului,a doua zi dimineaţa cînd îşi dă seama căzidurile cetăţii cucerite cu atîta trudă,nu îl pot apăra de el însuşi. Ridică-te, suflete, umblă! Rămîi întreg! Nu te împărţi celorce se agaţă de tine, celor care întind, în aer, capcane pentru păsările cu ouă de aur.Bucură-te! Ce e viaţa,dacă nu o arvunire a morţii?

* * *Scriu cu o mînă, cu cealaltă, fără oprire,mă-nchin. La fiecare literăpusă pe hîrtie, mărul din Rai se reîntregeşte puţin.

Vindecare mi-e scrisul. O, Doamne,lîngă mine rămîi! Creionului îi crescpicioarele ce i-au fost luate şarpeluiîn Grădina Dintîi.

* * *Şarpele înghite pămîntul.Se ascunde şi aşteaptă, liniştit, să-l digere.

Nimic nu mai e aşa cum a fost.

Ce sunt eu? Un licurici în palma orbului? O pasăre cu rău de înălţime? O jucărie ceprimeşte în dar, de ziua ei, un copil? Un calendarale cărei zile trec de-a-ndoaselea, asemeneapăstrăvilor ce urcă, neobosiţi, spre izvor? O noapteîn care luna se îndrăgosteşte şi fuge de-acasă?

Mi-e teamă.Nu ştiu cînd şarpele va fi iarăşi înfometat.

* * *Nu e om să nu se fi rătăcitniciodatăîn marea călătorie înapoi, înspre propriu-i buric.

Mi-e teamă.

Uneori, inima mea e pungacu arginţi din palma vînzătorului.Alteori nu.

Nu mă mai chinui, Doamne!Uite,un copil îmi fură mărul din gîtşi îl aşază, la loc, în Pomul Dintîi.

* * *Din cînd în cînd, Dumnezeu îşi adună nebuniişi îi întreabă:- Cine sînteţi voi?

Ei îl arată, fericiţi, cu degetul.

* * *trece pe stradă poetul nu-l huiduiţi ce vină are el că v-aţi vîndut caii înainte de a le creşte aripilecă doar el poate ridica la cer cu privireapăsările hrănite cu grăunţe de plumbcă o singură atingere de-a sa transformă clopoţelulleprosului într-unul din aur cling-cling apropiaţi-vă uşor nu răniţi poetul sufletul săue o grădină aflată mereu în calea norului de lăcustece dacă trăieşte într-o corabie cu pînze din aripi

de fluture alb şi crede că luna e o oglinjoară încare se priveşte soarele noaptea. nu e nebunnu e nici fericit. Viaţa lui – un peşte ce seîntoarce mereu în locul unde a fost pescuit.

* * *Sîntem aruncaţi din marele cuib de pasărea-mamă.Unii în leagăne, alţii în morminte. Timpul dintre gheare şi cioc se rostogoleşte, neiertător, înainte.Acum suntem singuri, aerul ni se prăbuşeşte pe umeri,greu cît o grindă. Păşim, cu aripi căzute şifără chip în oglindă. Dar privirea n-o coborîm,în pămînt, niciodată. Sufletele noastre au rămaspărăsite, acolo, sus, pe o insulă suspendată. Rîvnim la ea, nesăţios, precum la oul desăvîrşitfără contur, neouat. Din cînd în cînd,pasărea-mamă ne ciocăneşte în creştet, semn că nu ne-a uitat.

* * *Nu aştept nimic. Nici măcar moartea. Dar vii tu, femeie, cu glasu-ţi înşelător ca luna pe cer, ziua. Chiar dacă frîngi piciorul păsării,ea tot nu va şchiopăta, niciodată, în zbor, îmi spui. Eu tac. Înlăuntrul meu se rupe un pod, se părăseşte un stup, se risipeşte o herghelie. Mă simt un călău în legitimă apărare, o albinăpe floarea din hîrtie de la poarta Raiului, un rest de memorie a laptelui supt pe furiş.O cascadă de îngeri în cădere e acum viaţa mea.Cine s-o încremenească în aer? Ce cuvîntîi poate opri prăbuşirea? Oare nu eşti tu acela care, altădată, a eliberat un porumbel albdintre coapsele femeii sale? mă întrebi iar.Eu tac rotund. Am băut şi vinul şi apa Nu aştept nimic. Nici măcar moartea.

* * *ţi s-a deschis ochiul, Doamne, ce să-i arătcînd toate se duc din mine pe o apă?pene de gîscă în noapte – sufletele oamenilorînşirate pe o aţă la gîtul tău.

o linişte de-nceput. timpul înlemneşteca o orchestră atentă la mîinile celui ce se îneacă,doar eu aud în vis clipocitul apeipeste icoana la care mă rog.

soarele iese din mare, cercul se închide- şarpe ce muşcă pe furiş din propria-i coadă -tu nu te arăţi dar întorcînd pietrelede pe faţa ascunsă a fiecăreia îmi vorbeşte un înger

noi doi pe cer dintr-o dată imenşi- om şi sfînt alergînd unul înspre celălalt -închizîndu-ne perfect ca subsuoaracelui coborît de pe cruce.

* * *îmi face semne, privesc într-acoloşi plînge aplecată peste mine cruceaca o femeie cu părul tăiat

găsesc nişte resturi pe masă. daţi-mi partea ce mi se cuvine din berbecul fript

aştept. se face searăfeştila lunii e stinsă dintr-o suflaretîrziu se apropie iubita- o cunosc după piaptănul înfipt în întuneric.vorbim despre dragoste

* * *Oricît voi scuturapomul din mijlocul grădiniitot va rămîne între crengile luiun cuib neştiut de nimenica taina din inima mea.Cum în fiecare casă părăsită susură un izvorpăzit de îngeri. Altfel cine ar şterge,dimineaţa, cu aripile lor fereastrapînă se zăreşte lumea de dincolo?O să mă prefac mort,să simt înăuntru-mi vieţile voastreca pe nişte ouă străine, de cuci…

* * *De ce-mi dai, Doamne, atîtea cînd eu nimic nu-ţi cer?Şi-s peste glasu-ţi sfânt o umbră, o otravă.Îmi pare gol chiar cerul unde te ascunzi

- un uriaş ovar de evă stearpă -Îmi amintesc o zi în care am aşteptat zadarnicdin gura şarpelui să curgă lapteşi alta-n care te-am vîndutmeşteşugit pe un sărutşi am primit în schimb treizeci de şoapte.ce-mi sună-n cap de atunci fără încetare.Acesta-i preţul dulce-al învoieliice am făcut-o fără să gîndesc,fără să ştiu că taina-ţi nu se pierdecăci e cu mult peste ce-i pămîntesc?Abia acum văd limpede că nu-ihotar care să îţi oprească pasul,deşi te simt în fiecare clipătimpul tău nu e măsurat cu ceasulcu minutul ori secunda.Eşti ca suflarea ce n-o pot vedeadar peste tot îi simt, ocrotitoare, unda.Şi-n blînda-mi ignoranţă, eu mă ridic şi strig:de ce-mi dai, Doamne, atîteacînd eu nu-ţi cer nimic?

* * * Beau paharul pînă la fund.Voi îmi spuneţi că a fost tot timpul gol,conţinutul lui exista în mineprecum lumina în cel ce nu o vede.Dintr-odată răsăritul îşi pierde cadenţa,devine imprevizibil ca un copilîn magazinul cu porţelanuri.Unde şi cînd să îl aştept? Voi nu spuneţi nimic,doar inimile vi se fac tot mai mariasemenea pietrelor scoase din apăde căutătorul de aur. E linişte,încă îmi amintesc clipacînd m-a prins de mîini Dumnezeu,m-a privit în ochi şi a tăcut.uneori tăcerea e o podoabăpe care n-o poartă nimeni.Am plîns o zi întreagă,cît îi trebuia soarelui să răsară!De ce, Doamne, păcatulnu îmi pare a fi niciodată întreg?

* * *de ce m-am născut, Doamne, desperecheat?simt şi acum pe piele răsuflarea celuilalt,mai fină decît mătasea. Un fluturecu o singură aripă încercîndsă ajungă de unde a plecate sufletul lui. Doamne,de ce ai îngăduit asta?dacă iuda te-ar fi vîndut doar pe cincisprezece arginţiiar cu restul ţi-ar fi răscumpărat învierea,n-ar fi fost suferinţa ta dulce ca mierea?nu s-ar fi auzit cuvîntul tău în zadardin înalt? Fă-mă, Doamne, să înţeleg :dacă sînt unul singur, de ce mă pedepseşti.mereu, pentru greşelile celuilalt?

Magd

a URS

ACHE Pe marginea unei cărţi nedilematice

10 eseu nr. 60 n iunie 2016actualitatea literară

„Câteodată toate oraşele lumii sunt târgul nostru românescLe privesc cu aceiaşi ochi prin ceaţa doruluiŞi se întâmplă că nici o stradă din Paris sau din ZürichNu e atât de frumoasă ca Braşovul nostru natal.

Deseori, deseori,Se face că la Rio de JaneiroPe ameţitoarea plasă a CopacabaneiSă mi se facă dor de Galaţi sau BrăilaSă mi se pară că nu e oraş mai frumos decât Târgovişte”

Ştefan Baciu, Analiza cuvântului dor

Spun şi eu, cu ironie amară, în felul lui Constantin Trandafir: „Să mi se scuze patriotismul!”.

Dacă urmăriţi discuţiile despre Brexit, aflaţi că naţionalismul nostru e taxat cu înapoiat, în timp ce al britanicilor este elevat. Şi atunci? Trebuie să-ţi scuzi sentimentul firesc pentru neam, ţară, cultură? Excedat de această stare de lucruri, la Colocviul al X-lea de la Mănăstirea Putna (12-16 mai 2016), Cornel Ungureanu a exclamat: „Tradiţia în puşcărie!”. Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Ţuţea, Crainic, Gyr sunt iarăşi victime ale inchiziţiei alexandrufloriene, sprijinită de liberticida Lege 217; se incriminează marile nume ale culturii noastre (în ignoranţa totală a „cazului”, doamna Lavastine îl adaugă şi pe Eugène Ionesco la lista de fascişti).

Deveniţi un soi de vire-à-vent, cocoşi apocaliptici strigă de pe acoperişuri că literatura română, toată, e scrisă de veleitari, diletanţi, neputincioşi sau expresivi involuntar. Cineva pune decis diagnosticul: găunozitate; nu spui ţine, persoană însemnată. Mircea Cărtărescu, exponentul ei nobelizabil, face, în Jurnal II, p. 206, în aprilie 2001, o însemnare pentru care nu-l fericesc: „cel puţin mintal nu mă mai consider un scriitor şi literatura mi se pare un domeniu demult lăsat în urmă, rizibil ca o colecţie de cartonaşe cu fotbalişti, care te-a pasionat atât de mult în copilărie şi pe care o găseşti jegoasă şi prinsă cu elastice în cine ştie ce fund de sertar”. Ceea ce nu l-a împiedicat să scrie literatură pe mii de pagini, iar romanul Solenoid a fost comparat pe dată, riguros-profesionist, cu Avatarii Faraonului Tla şi cu Strada Mântuleasa.

Literatura română (ca şi istoria) zice-se că nu mai e atractivă pentru elevi. Doar n-or să citească Fraţii Jderi, să-şi strice bunătate de vacanţă cu Sadoveanu (când există Sade) ori cu Rebreanu, care miroase a bălegar, ori cu Hortensia Papadat-Bengescu, deja eliminată din manuale.

În loc să ne străduim, cum scrie Răzvan Voncu, „pentru o mai bună valutare” externă, noi înşine terfelim, batjocorim, ponegrim, discredităm limba română şi literatura de limbă română. Am luat-o metodic: s-a cercat să se taie coada literaturii vechi, că vechiştii îs mincinoşi, să terminăm cu scriitorii străromâni Nicetas de Remesiana, Sf. Ioan Cassian zis „Scitul”… Tezismul protocronist a fost scos pe tuşă (şi cu rele, şi cu bune). Dan Horia Mazilu a fost declarat stupid cu barocul lui. Ce baroc ? Ce Renaştere? Şcoala Ardeleană sau paşoptiştii dau diaree, unioniştii constipă, Călinescu e un alcool contrafăcut… Digerabilă e doar self-elita… Şi câte obrăznicii agasante n-aş putea cita împotriva celor devotaţi culturii române! S-a rămas la afirmaţia lui D. Micu: „Gândirismul a infectat spiritualitatea românească”, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns puşcărizările şi exilările gândiriştilor.

Tradiţionaliştii (ruginiţi, desigur) au fost contrapuşi avangardiştilor (ca tov Săvel) recuperaţi din proletcultură. Ca să-l citez pe Vintilă Horia (Jurnalul unui fost săgetător) s-a pus accent pe „năzbâtiile avangardiştilor”. Primul număr al „României literare” postceauşiste a fost ilustrat de Jules Perahim, fostul ilustrator de la „Veac nou”.

Ţinem uşa închisă pentru marile valori ale exilului, le lipsim de notorietatea cuvenită, nu-i publicăm sau îi publicăm în tiraj intim, dar foştii politruci, călăi ai culturii

române, deţin spaţiu tipografic gârlă.Aura Christi strigă (şi nu în deşert) despre literatura

română: Dacă voi n-o vreţi, eu o vreau! Cultura înseamnă identitate, memoria înseamnă rezistenţă. Ştie bine că pledoaria sa tensionată nu-i creează un avantaj de imagine. Dimpotrivă, poziţia lui Mircea Cărtărescu („N-am crezut niciodată în specificul naţional”) e rentabilă, dacă autorul face parte din programul ICR de traducere şi de publicare, nu şi Aura Christi. Sub şefia H.-R. Patapievici, Mihai Eminescu a fost tradus cu un titlu, Emil Cioran cu două, Norman Manea cu nouă; Marin Sorescu cu unu, Filip Florian cu 11; Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu – zero titluri; Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Breban, Bănulescu, DRP, Preda, Sorin Titel, Buzura – zero. Hipertraduşi: Cărtărescu – 20; Dan Lungu – 13; Lucian Dan Teodorovici – 7; Cecilia Ştefănescu – 3, iar Eugen Uricaru – zero; Marino, Negrici, Eugen Simion, Valeriu Cristea – zero.

După acel sfârşit de decembrie şi de dictatură, s-au desfiinţat cu voluptate capodopere, de la Mama lui Coşbuc la Moartea căprioarei de Labiş.

Ni s-a spus că ar fi un kitsch patriotic să ne slăvim eroii; că ar fi moştenire din vremi ceauşiste, când se cerea literatură naţională ca formă şi socialistă ca conţinut (cacofonia nu-mi apariţie). Numai că a apărut un kitsch antipatriotic (semnat T.O. Bobe), la fel de kitsch ca şi cel „patriotic” din regimul defunct, exact pe măsura lui. Personal, discursurile abundente pro-patria egal pro-Ceauşescu, din aberanţii ani ’80, nu m-au făcut să consider defazată ori încuiată poezia patriotică. Versul veritabil patriotic nu-i un kitsch. E şi greu de scris. Şi Hora Unirii, şi Doina, şi Noi vrem pământ, şi Latinitatea strigă din tranşee n-au fost uşor de creat. Poate de aceea nu sunt agreaţi nici Alecsandri, nici Eminescu, nici Coşbuc, nici Goga…

Cum spuneam, Aura Christi are cultul magiştrilor, al modelelor; o doare blasfemierea marilor valori, poziţionate net pro tradiţie. Politrucii stalinişti sunt trecători? Iluzie. Sunt mutanţi. Îndemnul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” a devenit „Think globally!”, pentru a se ajunge la People International.

Deznaţionalizarea e o problemă gravă, agravată de indiferenţa noastră. „Toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic”, constată Cezar Ivănescu, în 7 martie 2008. Am fost aduşi în acest punct prin multiple încercări de distorsionare a conştiinţei naţionale, atât de urâtă de foştii cominternişti, azi antietnici. Procesul erodării ideii naţionale s-a produs în fel şi chip. Etnia e în doliu când i se scoate din minte ideea continuităţii (dezbinarea e boală acutizată), a latinităţii, a unirii. Autodefăimarea s-a făcut pe bandă rulantă. Au fost şi sunt citaţi cu aplicaţie cei care-şi bat joc de identitatea etnică, defectologii eliptici de caracter, a căror concluzie este că toate calităţile românilor ar fi clişee naţional-comuniste. Demoralizând un popor, pe cale de consecinţă îl distrugi mai repede şi mai lesne. Tare i-a plăcut lui Daniel Barbu să aleagă din Descriptio Moldaviae următorul pasaj: „Mărturisesc sincer că, în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. Moldovenii nu numai că nu iubesc învăţătura, dar aproape toţi o urăsc”.

Aşa să fie? Dimitrie Gusti l-a ridicat pe puiul de ţăran prin instrucţie. Noi închidem şcoli la sate, iar la oraşe se întâmplă „căderea în calculator” (N. Georgescu), în divertisment ieftin şi emisiuni TV tabloide. A murit celebrul bas Dan Iordăchescu şi TV-ul s-a ocupat de „divele” Gabor; ecranele sunt ocupate de opulentele „asistente”, nu de cei care „vorbesc poezia”, cum scrie Aura în Labirintul exilului. Ce-i drept, cultura se răzbună pe inculţi. Un ministru al ei pronunţa Victoria din Samotras pentru Victoria din Samotrake. Cât despre Ionuţ Vulpescu, ministru al culturii din decembrie 2014, cred că i s-a tras de la o propunere neagreată: „Aş fi făcut din vioara lui Enescu brandul de ţară”. Aşadar, nu frunza lu’ Udrea, aspiratoarea de fonduri europene.

Aura Christi a arătat în toate cărţile ei că-i pasă de destinul culturii noastre, de literatura care poartă marca etnicului. Cum să nu te îngândurereze contestarea „valorilor europene româneşti” de la Eminescu la Eliade şi Vintilă Horia? Nu ezită să ne împărtăşească îngândurerile ei (vocabula nu-mi aparţine mie, ci lui Marin Constantin,

pusă în evidenţă de Florentin Popescu, la rubrica sa Eu vă citesc pe toţi, din „Bucureştiul literar şi artistic”).

Ştie la ce să se aştepte: marginalizarea sa ca poet şi ca prozator, eliminarea din programe ICR, tăierile de la subvenţii AFCN etc., etc., dar nu-şi trădează menirea. Scrisul curat presupune sacrificii şi risc. Se mai şi riscă, se mai fac şi sacrificii, nu numai refugii pe scaune călduţe, moi, confortabile.

A fost avertizată că va suporta acuze fără dovezi, co va fi

vânată de noii vânători de vrăjitoare, gata s-o ardă pe rug. Va fi condamnată, ca odinioară, pentru „activism jurnalistic” în favoarea „oamenilor mari”, despre care scrie cu bucurie vie? Mă gândesc la Breban şi Buzura, Marin Mincu şi Marino, Gabriel Andreescu şi Ion Ianoşi…(porunca întâie: „nu te teme de subiecte-tabu”).

Temele ei sunt totdeauna grele, „cazuri”: cazul Mircea Arman, cazul de plagiat Ghenadi Strugar, cazul Casei Monteoru.

În „polemice” (subtitlul volumului Acasă – în exil, Editura Ideea Europeană, 2016), ce are de spus spune neted, fără „jumătăţi de adevăr”. Da, e nebună întru adevăr Aura Christi. „Polemicele” ei nu sunt „atacuri”, cum s-ar putea crede, ci, paradoxal, forme de întâmpinare a violenţelor, adesea atroce (subl. mea, Magda U.) ale vieţii literare. Atroce e un cuvânt des repetat şi-n poezia sa (care nu-i de gen impur, cum s-au decis autoarele de senzaţii vaginale să demonstreze; doar suntem în republica multisexual dezvoltată), şi în proza sa, şi în eseistica sa. Revine, repetă, să ne pună mintea la lucru, să spargă zidul indiferenţei, mai nociv decât căzuta Cortină de fier.

După revoluţia speculată de „emanaţi”, compromisă de „mineri”, iată-i puşi la zid (ca nazişti, fascişti, antisemiţi, xenofobi) când I.D. Sârbu, emulul lui Blaga, când Blaga, când Steinhardt, când Crainic, când Noica, timp în care sunt reconsideraţi Sorin Toma, Vicu Mândra, Paul Georgescu, Leonte Răutu… „Epoca bogată”, cum i-a spus I. Negoiţescu, a celor 3 B: Blaga, Bacovia, Ion Barbu e trecută cu vederea. Trei demolatori a avut Blaga: Lucreţiu Pătrăşcanu, Nestor I. Ignat şi Pavel Apostol, toţi „motivaţi”, scuzaţi, tipăriţi cu memorii. Pomeneşte cineva că Apostol a fost membru în Frăţia de cruce, la Cernăuţi? Nu. Dar istoricul Lucian Boia pare convins că Eliade a fost „chiar membru al mişcării”. N-a fost.

Potrivit documentării lui Ion Lazu (şi nu a USR), 403 scriitori au fost puşcărizaţi, 53 au murit în închisori, dar n-au un monument. Jertfele neamului acestuia le controlează Alexandru Florian? Suntem îndemnaţi să iertăm şi să uităm, dar ultima ispravă a corecţilor politici, fii ai agenţilor

de bolşevizare a ţării, e să jumulească Grădina cu îngeri a sculptorului Tania Radu. Da, prigoana contra valorilor e moştenire (grea) de la proletcultişti. Iar „lapidarea publică a unor personalităţi de marcă ale culturii române” (lucr.cit. p. 176) a devenit sport CNSAS. Mă refer la verdictele nedrepte, bazate pe informările ofiţerilor, pe turnătorii contra cost care au distrus cariere. Da, au fost scriitori domesticiţi prin tortură cruntă, împinşi apoi, să semneze, de nevoie, angajament cu diavolul. Ei sunt acuzaţi şi scuipaţi, iar aculturnicii – recuperaţi. Iar „Viitorul românesc” sună bine dacă Victor Achim, colonelul care-i ţinea pe scriitori sub aspră supraveghere securistă e proprietar de editură cu acest nume fălos.

Nu mai continui, nu de alta, dar nu vreau s-o trimit pe Aura Christi pe vreo altă listă neagră. La stilul polemicelor ei voi reveni.

Pe marginea unei cărţi nedilematice11nr. 60 n iunie 2016 actualitatea literarăevocări

Motto: „Fluctuat nec mergitur”= Se clatină, dar nu se scufundă.

Suntem în avionul mare cât o şură, compania Air France. Spre Paris. Noi nu mergem la plimbare, ci căutăm un loc bun de exil.

Silvia este la primul ei zbor cu avionul. Eu sunt mai bătrân cu 220 de zboruri pe Planetă: o bunicică parte a vieţii mele am fost în aer. Sunt semn de aer cu foc... Şi iubesc avionul, nu doar pentru viteza cu care ajungi oriunde, ci pentru că mi se pare o casă mergătoare, uraniană. În zborurile lungi, cabina e un birou de lucru şi un living cosmopolit. La bord, scriu îmi fac canonul ascult muzică dorm socializez cu rase diferite şi religii diferite.

Viteza minţii. Silvia priveşte prin gemuleţ, să vadă

planeta de sus. Apoi citeşte repede, dintr-o răsuflare, 74 de pagini din romanul-eseu Ceaikovski, de Nina Berberova. Silvia are o viteză mare la citit şi ţine minte tot ce-a citit, aş trece-o la categoria fenomen. Mă domoleşte din admiraţie - care mi se trage din vremea cînd ea făcea a doua facultate, Medicina (se săturase să tot fie manager la Emporiki Bank!); citea în viteză tratate groase, Arthur C. Guyton, John E. Hall şi tot tacâmul, mii de pagini, şi memorând urgent toată terminologia aceea extraterestră). Mă domolesc aşadar din admiraţie şi-i spun că da, e drept, există şi predecesori care aveau o viteză cosmică la citit: N. Iorga, G. Călinescu şi Marian Popa. Aceştia dintr-o privire cuprindeau o pagină întreagă de carte, şi nu doar că o citeau, dar o „fotografiau” pe retină, reţinând cu fidelitate conţinutul, în română şi-n trei limbi străine).

Silvia înclină spre un „exil” german. Adică să fie cardiolog la nemţi, unde are condiţii civilizate şi spitale bine dotate. Spiritul ei ordonat, seriozitatea ei ereditară vor Germania.

Eu o deturnez spre francofonie. Rolul meu este s-o împrietenesc cu Parisul. În această călătrie, o voi împrieteni cu Parisul. Să renunţe la oferta de la Munchen. Nu i-am spus acest gând al meu, dar a priceput ea ceva. Contez pe faptul că Parisul este şi un drog, adică dă dependenţă. Zic:

- Pentru români, cel mai bun loc să te exilezi a fost Parisul. Din vechime şi până azi.

Acum Silvia ciuleşte urechea la difuzorul care anunţă că traversăm Dunărea (deasupra Vienei), dar n-o vedem, căci sunt norii: zburăm deasupra norilor, la 10.000 m. Norii trec, orele trec. Am privit, am spionat scoarţa Terrei, am vorbit, am ronţăit ceva, am adormit. Asta fac şi astronauţii în aer: privesc, spionează cosmosul, ronţăie, sforăie.

Aterizare în GaliaControlul paşapoartelor este simplu şi mecanic, căci

suntem în U.E., un fel de ţară lată, în care intră şi Franţa, despre care am învăţat la şcoală că este decadentă. Între decadenţă şi înapoiere este o diferenţă respectabilă. În Franţa, salariile sunt, în medie, de 12 ori mai mari decât în România. Despre România pot spune că este o ţară precursoare: adică peste un timp, toată Europa va arăta sărăcită, lenevoasă ca România… Asta în cel mai bun caz, că se poate şi mai altfel: cineva ameninţa cu califatul.

Am intrat în Paris, în Parisul autentic: fiul Senei şi al Luteţiei. Parisul cu blazonul lui istoric: o corabie pe valurile Senei, şi deviza „Fluctuat nec mergitur”, adică „Se clatină, dar nu se scufundă”... Oare nu aşa ar suna şi deviza biruitorului de cursă lungă?

Pentru mine, Parisul este o suprapunere de amintiri. Cu el am început ieşirile în lume, după revoluţie, vara lui 1990. La Paris am tocat prima bursă de după revoluţie, înfulecând Orient (şcoli indiene pe rue Sebastopol; şcoli zen la dojo Deshimaru), înfulecând Occident (şcoli rebirthing, sofrologie, preotese druide), înfulecând emigraţie română. Atunci i-am mai prins în viaţă pe marii oameni exilaţi sau, mai târziu, emigraţi.

La biserica exilaţilorCu metroul, ajungem repede la Biserica Română „Trei

Arhangheli”, unde vom fi găzduiţi temporar. Relaţia mea cu această biserică este pe bază de 1990, când am fost prima dată, şi când mi s-a părut foarte stranie: Am găsit aici o populaţie de seră, o colecţie de etnici interbelici, unii cu legende personale, alţii cu răni necicatrizate, alţii cu spaime şi speranţe, alţii boieroşi. Erau resturi ale României Mari, salvaţii din dezastru. Aici cântase în strană şi Brâncusi. Pe aici trecuseră şi Eugen Ionescu, şi Emil Cioran.

Relaţia mea cu biserica s-a reactualizat prin 2002, cu preotul Const. Târziu. Mie mi-a făcut mult bine, m-a găzduit la biserică ori de câte ori veneam fără cazare aranjată dinainte. Vedeam adesea emigranţi care veneau la Părintele Târziu pentru sprijin, şi el le dădea ceva bănuţi sau le aranja contacte utile. În biserică, erau şi lupte pentru putere, un consilier bisericesc mi-a spus: „Ştii, biserica asta

este o vacă bună de muls…” Îmi spunea despre procesele pentru bani, între consilierii bisericii. O vacă de muls? Păi deh, conform zicerii apostolului Pavel: „Păstorul este îndreptăţit să se hrănească cu laptele turmei.”

Părintele Târziu îşi ţinea personalitatea făcând din biserica aceasta o redută a exilaţilor. A jucat o carte bună. Iar biserica şi-a păstrat faima de „Biserica exilaţilor” multă vreme după Revoluţie, Încă se mai ţinea autonom, nealiniat la obedienţa Patriarhiei, şi asta plăcea mult emigranţilor cu nostalgii de dreapta sau celor care detestau în bloc cripto-comunismul postdecembrist.

Acum ne primeşte părintele Iulian Nistea. Ne descuie camera de oaspeţi, care este numită şi „chilia

episcopului”. Căci aici sunt găzduiţi ierarhii când fac vizite pastorale. Dar episcopul vine o dată la doi ani, aşa că azi ne sfinţim noi în chilia cu două ferestre şi cu un pat vast, nupţial, numai bun pentru reîntregirea familiei noastre.

La cele două ferestre sunt vaze cu muşcate – flori religioase, văzute adesea în mănăstiri şi în lamaserii.

Soarta catedralei române din ParisAm urcat în chilie pentru o scurtă odihnă. Să dormi în turla unei catedrale construită la 1374 este

ca şi cum ai călători în timp, e ca şi cum ţi-ai anti-data viaţa cu 633 de ani din aceia iluştri, ani din vecia franceză. E ca şi cum mai adaugi 633 de ani la bătrâna ta biografie.

Aşadar suntem recunoscători regimului burghezo-moşieresc român care, la 1882, a cumpărat această catedrală situată chiar în buricul Prisului, în cartirul latin, la doi paşi de Sorbona, la doi paşi de Pantheon, la doi paşi de Notre-Dame.

E o minune că acest lăcaş cu o istorie excepţională este al românilor. Construit de acelaşi arhitect (Raymond du Temple) care a lucrat şi la ridicarea Luvrului şi a catedralei Notre-Dame, monumente care se adaugă şi ele biografiei noastre danubiene.

În catedrala asta, română în prezent, s-au închinat Ignatiu de Loyola şi Fancisc Xaveriu, care acum ni se insinuează în suflet. Apoi au venit aici dominicanii, conflictuali. În 1880, dominicanii au fost alungaţi din Paris şi catedrala a fost părăsită, temporar transformată de un evreu bogat în depozit de grîu; dar şi grâul este liturgic, este euharistic.

În 1882, statul român o cumpără, plătind 300.000 de fanci, sumă mare la vremea aceea. În perioada interbelică, toţi marii exilaţi români s-au închinat în biserica aceasta, şi preotul Iulian Nistea ne-a arătat stranele unde obişnuiau să stea Brâncuşi, Eliade, Cioran, Ionescu.

Cioran cucăind enigmatic în stranăEmil Cioran, în strană, ţinea capul plecat, asculta slujba,

sau poate era cu gândurile lui. Cioran, la evlavie, zicea ceea ce n-a zis niciodată în scrisul

său apocalyptic. Iată ce zicea: „Un om are o singură datorie în viaţa aceasta: să se roage. Dar eu nu ştiu să mă rog, nu reuşesc. Asta mă chinuie; toată viaţa m-a chinuit neputinţa asta.” Cioran mi-o spusese în 1991, în septembrie, cînd l-am vizitat. I-am răspuns magistrului:

„Rugăciunea e un exerciţiu neptic şi nu o capitulare în faţa lui Dumnezeu, cum o concepe evlaviosul tradiţional.”

„Acel evlavios ştia ceva ce eu nu pot şti!” mi-a zis Cioran: acel „alt Cioran”, întrezărit doar de cei care l-au văzut stând în strană, ascultând slujba cu capul plecat. Nu ştiai dacă participă sau doar tace cu sine.

Nu ştiai dacă se roagă sau face zen… Am o fotografie secretă a lui Emil Cioran, ţinând mâinile în zen-mudra: palma stângă peste cea dreaptă, vârfurile degetelor mari, închizând un oval perfect.

Cioran mi-a spus un lucru pe care nu ştiu dacă l-a mai spus cuiva: „Budismul m-a salvat de la sinucidere.”

Un erou cu sutană şi epoleţi Parisul e o sumă de mituri. Locale, străine, române. Dar

şi câte un anti-mit: episcopul Radian, un personaj ascuns, un anti-erou al timpului nostru. A avut o viaţă lungă, începută în Moldova:

a fost, pe rând sau concomitent: legionar, francmason, securist şi episcop. Revoluţia din decembrie l-a prins la Paris, mare arhiereu, şi a preferat să se pensioneze subit şi să nu se mai întoarcă în România. Trăieşte izolat, evitând să se expună, stingând stângaci un scandal stârnit de publicarea unui microroman incendiar despre dânsul: Pântecul desfrânatei (Editura Aldine, 2006). Autorul microromanului, foarte talentatul Ciprian Mega, s-a autoexilat pe o insulă grecească, nu ştiu dacă lehămesit de acel scandal sau doar urmându-şi destinul.

I-am dat un telefon arhiereului, omul sub vremi; am spus că vreau să-l văd, la o spovedanie (n-am spus cine la cine se va spovedi). A răspuns că tocmai împachetează să plece în România, făcea vcanţa la Techirghiol, la părintele Arsenie. Poate era doar un motiv, poate era adevărat. Spovedania este totuşi în altă parte.

Aşadar, continuăm traseul parizian, plin de surpize şi cratere noetice. Endorfina, drogul produs de creierul fericiţilor, e generat mai lesne pe coline inspirate sau în cratere noetice. Să luăm doza de endorfină, astăzi. Notre Dame, Sacre Coeur… Acum mergem dinspre Pont d'Alma (podurile magice ale Senei) spre Turnul Eiffel şi ne simţim

bine. Ajungem la Tour Eiffel la o oră încă matinală, 10:45.

Noul blazon al Parisului: Turnul EiffelInginerul Gustave Eiffel a făcut trei lucrări mari: Statuia

Libertăţii de la New York, Turnul şi canalul Panama. A fost şi magistrul îndrăgit al lui Henri Coandă. Fără Eiffel, Coandă nu ar fi fost Coandă.

Aşadar, Eiffel era predestinat să schimbe emblema Parisului, din corabie în turn.

Ca toate lucrurile măreţe, el nu serveşte la nimic. Dar îţi dă emoţii pozitive, precum munţii. Luăm acum

şi noi raţia de emoţii pozitive, şi apoi facem fotografii cu un aparat antedeluvian (care impune totuşi respect japonezilor).

„Hai să urcăm în vârf!” zice Silvia.Dar nu se poate urca, pentru că turnul este supus unei

invazii universale. Plecăm aşadar cu amintirea plăcută a invaziei neamurilor (chinezi, ruşi, tătari moderni, adică tunşi scurt). Şi mergem să luăm cafea espresso, pe caldarâm (aşa cum îi plăcea lui Mario Vasilescu, mutat acum la cele veşnice).

Caleaşca de împrietenire Învioraţi încă o dată, ne urcăm în Car Rouge, un fel de

caleaşcă, un autocar etajat care îţi arată „ce-i mai mândru pe la noi”. Plătim bilete de 23 de euro, şi începem turul Parisului, cu 8 opriri.

De altfel, cunoaşterea oricărei metropole se începe cu un turul celor 8 opriri, în asemenea autocare etajate şi bine îndrumate. Când mă instalez într-un oraş nou, prima zi fac un tur de împrietenire cu cetatea. Aşa am făcut şi la Barcelona, şi la Kuala Lumpur, şi la Londra, şi în Mexico-City... aşa le-am luat în primire, cu Auto-caleaşca roşie/albastră...

E soare şi acceptăm cu plăcere iluzia că planeta e frumoasă şi ni se dăruieşte treptat. Uneori râdem foarte tare, căci râsul este o metodă de creativitate, un dialog între om şi tot ce i se opune temporar.

Nu ocolim LuvrulApoi mergem la pas, pe Avenue de l’Opera şi nimerim la

Luvru, unde intrăm gratis cu legitimaţii de presă. Urmează o baie de artă.

Eu am fost de vreo zece ori la Paris, dar cu tot felul de treburi, conferinţe, stagii, iniţieri... aşa că nu am consumat artă. Doar Silvia stă să-mi deschidă porţile Luvrului, ale Versailles-ului şi alte porţi.

Dar ea, amabilă, zice că eu deschid porţi. Voir ca!Luvru începe cu impresii vaste, da-vinciene. Şi continuă

cu alte piese fierbinţi, tablouri şi sculpturi, cronici color ale efemeridei numite omul. Arta bună e o floare mistică a celor trei instincte: de conservare, de reproducere, de mântuire. De aceea, jumătate din arta bună este despre splendoarea corpului şi devorarea semenului, iar altă jumătate este despre Hristos. Restul sunt detalii, ornamente, enluminures, floricele pe câmpiile emoţiei.

Farmecul Luvrului îl completează barul din holul mare. O cafea la Luvru (sau un ceai băut la British Museum) - îţi bucură setea cât două secole de artă.

Parisul e o fabrică de legendeÎncepând să facă dependenţă de Paris, Silvia zice:- Dacă Noaptea împăratului, sau Grădinile ascunse, ar

fi scrise în franceză, azi puteai să candidezi şi tu la un Prix du Nouveau Roman. De ce n-ai rămas tu la Paris, atunci?

- Cred că viaţa pe care am dus-o a fost exact cea potrivită cu natura mea, cu ostoirea mea. E o mânare dinlăuntru să am patrii alternative, să plec departe, doar ca să am de unde să mă întorc. E drept, Parisul ar fi propulsat scriitorul, Parisul este o fabrică de legende. Uite, alte centre culturale mari nu reuşesc să fabrice legende. În Wellington, în Noua Zeelandă, eu aveam impresia că este un loc unde sau te îngropi, sau să devii un mistic tăinuit... Poate şi Bucureşti este un loc unde să te îngropi... sau să fii un mistic tăinuit. Şi atunci care-i calea? Calea este a merge.

Pornim spre reşedinţă, pe jos, doi paşi pe străzile animate, globalizate. Mă revigorez din osteneala zilei furând un sărut sănătos, încasând mustrările de rigoare, cum că la Paris nu prea vezi oameni etalându-şi afectele pe stradă, că şi pe aici ne mai cunoaşte câte cineva, precum pe vestitul popă de la Baloteşti. Mai vorbim şi despre noi, că ne aşteaptă mari încercări.

E seara şi tot Parisul pare o vecernie.

Pauza s-a terminatVa trebui să vedem Parisul ca un viitor câmp al muncii.Până acum, Parisul mi se părea doar un loc al artei

şi al erudiţiei, locul avangardei de toate zilele, un loc al masturbaţiei cerebrale.

Acum îl văd un loc bun să te exilezi. Peste puţin vom zice: La treabă! Gata! Pauza s-a terminat!

Mai mă lupt cu senzaţia că locuinţa din Bucureşti este pentru mine ca un schit vechi şi vital... Încă mai zic: La Paris, sfârşitul lumii nu-i mai departe decât la Bucureşti.

Paris, un loc bun să te exileziVa

sile A

NDRU

12 interviu nr. 60 n iunie 2016actualitatea literară

Debuturi Bookfest 2016 Ge

orge

MOT

ROC

Ioana Duda despre ea însăşi, în prefaţa volumului Instinct, una dintre cele mai interesante cărţi de debut lansate la Bookfest 2016: ,,Aş fi vrut să studiez teatru. M-am hotărât prea târziu. Aşa că am dat examen la Jurnalism. În 2002. În 2006 eram absolventă a Facultaţii de Jurnalism şi Limba Engleză din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Am lucrat mulţi ani în presă. Apoi m-am îndrăgostit şi am renunţat la tot. Am plecat peste o mare şi câteva ţări. Mai precis în Italia. M-am reîntors după trei ani. Nu mai voiam presă scrisă. Ştiam că nu se poate trăi decent din asta. Aşa că m-am angajat într-o multinaţională. După vreo şapte luni, am avut o tentativă de suicid. Cu pastile şi alcool. Prea slab. Alcoolul. Când m-am trezit, după vreo două zile, m-am uitat pe geam. Şi mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că încă pot să văd soarele, copacii, să o pup pe mama şi să îi spun că o iubesc. Prietena mea cea mai bună mi-a dat numărul unui psihoterapeut. El m-a «deblocat». Mi-a spus, acum aproape patru ani: «Scrie». Şi am început. De atunci nu m-am mai oprit. A fost ca şi când am început să curg din mine. Am explodat. Şi o fac în fiecare zi. Respir. Mănânc. Iubesc. Rănesc. Părăsesc. Fac sex. Fumez. Beau. Ca să scriu. E cauza mea finală. Mă scriu. Şi sper să mă opresc doar când o să mor. Şi asta pentru că nu ştiu dacă dincolo ne dau ăştia laptop, sau telefon, sau hârtie şi pix ca să putem scrie. Dacă o fi dincolo.”

George Motroc: Înainte de toate, felicitări pentru lansarea de la Bookfest! Cât de mari sau de mici au fost emoţiile debutului?

Ioana Duda: Mulţumesc din tot sufletul. Ce îmi place să fiu felicitată şi lăudată. Deh, frustrări de-ale copilăriei. Să ştii că lansarea de la Bookfest nu a fost cu nimic mai deosebită decât celelalte. Adică nu e important locul sau evenimentul, ci oamenii. Oamenii. Îi iubesc. Nu mereu. Dar oricât de supărată aş fi pe om, când mă aşez cu el la masă, îl privesc în ochi şi începem să vorbim, îmi trece orice supărare. Îmi trece tot, de parcă nici nu ar fi fost. De multe ori m-am judecat pentru asta, crezând că sunt superficială în trăire. Nu e adevărat. Eu nu pot să urăsc şi am o putere mare de iertare. Şi, pe măsură ce trec anii, înţeleg că fiecare om alege, până la urmă ce e mai bine pentru el şi nu poate fi judecat pentru asta. Da, îmbătrânesc, ştiu. La fiecare lansare am emoţii. Mă gândesc în ce mă îmbrac, ce spun, ce text să citesc şi e momentul cel mai frumos. Ăla în care mă pregătesc. Iar când începe evenimentul, intru într-un vîrtej. Sunt doar fericită. Atât.

George Motroc: Citind autobiografia de pe coperta interioară a cărţii dvs., am aflat că scrisul a avut un rol terapeutic... Aş vrea să ne spuneţi şi în cât timp şi mai ales cum aţi scris ,,Instinct”?

Ioana Duda: Cum l-am scris? Simplu. L-am citit pe Bukowski şi mi-am dat seama că trebuie să scriu doar pentru mine. Pentru că altfel nu pot să mă trăiesc. Să scriu aşa cum respir. Fără să înfrumuseţez, să vreau să impresionez sau să epatez. Iar scrisul nu are un rol terapeutic. Aşa a fost la început. Şi ăsta nu e meritul meu, ci al psihoterapeutului care a intuit în mine harul ăsta. L-a declanşat. Da, mai departe e meritul meu. Pentru că am muncit şi nu m-am lăsat de scris. Ştii, mi-am spus de mult ori că nu sunt o persoană consecventă, că renunţ uşor, mă răzgândesc. În fine, îmi spuneam tot felul de lucruri urâte. Şi apoi mi-am dat seama că nu e aşa. Sunt consecventă în lucrurile care îmi plac cu adevărat. La ele nu renunţ. Şi apropo de asta, ştii ce îmi place nespus şi nu am de gând să renunţ la asta cât oi trăi? Să visez. Îmi plac visurile. E aşa de bine acolo, în lumea aia, unde totul se întâmplă exact cum vreau eu. Aşa că Instinct s-a născut, de fapt, dintr-o mulţime de visuri. Şi dintr-o viaţă de 32 de ani. E viaţa mea de până acum.

tot dintr-o poieniţă. De data asta lângă Pârâul Haiducilor. Am văzut o căprioară care venise să se adape. Bineînţeles că Jessy a înnebunit când a văzut-o şi a alungat-o. Dar îmi amintesc cât de graţioasă şi ce maro blând avea. Minunăţie. Iar celelalte amintiri frumoase sunt cele legate de mama. În fiecare seară mă punea pe piept şi îmi recita poezii sau îmi spunea poveşti. Şi eram în siguranţă. Apoi cele de la bunicii din Oltenia. Acolo m-am pupat prima oară cu un băiat, pe bancă, în faţa casei. Mirosea a iasomie şi era lună plină. Şi un ceeeeeer, plin ochi cu stele. Ce frumos! Ce viaţă frumoasă am avut. Şi parcă se face tot mai frumoasă, pe măsură ce trec anii.

G. M.: De la Lugoj aţi plecat pentru studii universitare la Timişoara, mai târziu în Italia, dar apoi v-aţi întors... Unde înseamnă, până la urmă, mai mult acasă?

Ioana Duda: Simţi când eşti acasă. Până de curând acasă însemna la Lugoj, unde erau părinţii mei. Pentru că acolo era numai iubire. Şi de fiecare dată când ajungeam acasă, era aşa de multă lumină. La propriu. Că mama e cam chioară şi pune becuri puternice şi multe peste tot. Dar era cald. Şi mă puteam odihni. Dar când m-am întors de la Bucureşti, mi-am dat seama că Timişoara e casa mea. Am ajuns în Piaţa Unirii şi parcă m-am umplut de aer. Am deschis gura şi plămânii larg şi în sfârşit am simţit că respir. Nu mai scrisesem de câteva săptămâni. În momentul ăla m-am aşezat şi a ţâşnit scrisul din mine. Cred că acasă e exact în locul în care eşti tu. Adică tu-tu, nu tu cel care pari, sau cred ceilalţi că eşti. Şi îţi mai spun ceva. Chiar dacă plec până la Lugoj, după câteva ore mi se face dor de Timişoara. Da, cred că aici e acasă. Dar pot să am mai multe acasă. Cine ştie pe unde m-o duce viaţa?

G. M.: În prezent, ce face esenţial omul Ioana Duda în

restul timpului, atunci când nu scrie?Ioana Duda: Excel-uri, rapoarte, trimit mailuri, beau

multe cafele şi fumez vreo două pachete pe zi, visez la mare şi la casa mea de pe malul mării, mă aşez la terase şi beau latte maccchiato şi citesc. Ascult muzică... multă muzică. Merg la teatru şi concerte. M-aş muta în teatru. Îl iubesc. Să nu ai impresia că aş fi vreo intelectuală. Pur şi simplu îmi place. Tocmai de aceea spun că artiştii ar trebui să aibă salarii imense. Pentru că aşa cum mergi la doctor când te doare ceva, aşa mergi la teatru, operă, filarmonică, concert când te doare sufletul şi trece. În timpul în care eşti acolo, nu mai există nimic. Se spală toată zgura de pe suflet. Devii semizeu. Aia e starea de graţie. Doar arta ţi-o poate oferi. E umilitor şi degradant ceea ce se întâmplă cu artiştii din România. Io nu vorbesc de vedetele ălea de tot apar pe la televizor. Aia e o tagmă ce ar trebui eradicată. Vorbesc despre cei care fac artă şi ne ajută pe noi, oamenii comuni, să ne mai spălăm sufletul cu apă vie.

G. M.: Chiar dacă spuneţi, undeva în carte, că ,,dorinţa de a plăcea dăunează grav sănătăţii”, eu vreau să cred că romanul dvs. va plăcea atât de mult, încât vi se va cere şi o continuare! Aţi fi de acord cu acest lucru sau aţi accepta să transformaţi cartea dvs. într-un film?

Ioana Duda: Ideea e alta. Să vrei să placi dăunează grav sănătăţii. Pentru că atunci încerci să faci pe plac altora şi te rupi de tine. Iar asta doare nespus. Şi nu ştii de unde îţi vine durerea, anxietatea, suferinţa. De la dorul de tine, îţi vine. Cine te iubeşte, să te iubească exact pentru ceea ce eşti. Să te iubească tocmai pentru că ai defecte. Să iubească tot din tine şi de pe lângă tine. Şi cum poate omu' să te iubească din tot sufletul dacă tu nu i te arăţi? Ar iubi o himeră şi asta nu e drept pentru nimeni. Uite, vezi? Scrisul ăsta sincer, din toţi rărunchii, m-a ajutat să mă iubesc. Pentru că oamenii mă plac exact aşa cum sunt. Mă ştiu şi mă iubesc. Da, sunt mândră de mine, în sfârşit. Dar îmi ştiu şi limitele şi defectele. Şi mă bucur că le am. Şi mai ales că le văd. Detest aroganţa şi narcisismul. Mi-e frică de ele ca de dracu'. Tocmai de aceea e bine că mă văd exact aşa cum sunt. Nu ştiu dacă cineva ar fi interesat să facă un film după romanul meu, dar mi-ar plăcea nespus. Da. Absolut.

G. M.: Ultimul capitol se numeşte precum titlul cărţii... Ce înseamnă şi la ce ajută până la urmă în viaţa cotidiană ceea ce dvs. numiţi ,,Instinct”?

Ioana Duda: Pe mine mă ajută să trăiesc. Aşa, cu pasiune. Să muşc din viaţă. Am învăţat să îmi las instinctul liber. Să mă cutreiere. Să simt mirosuri, atingeri, imagini, emoţii, amintiri. Aşa, intens. Mă cufund în ele. Şi mă duc în lumile ălea, unde e numai simţire. Să trăiesc, mă ajută. Să fiu eu însămi. Să nu mă rup de mine. Să ştiu care-i drumul bun. Să risc şi să mă bucur apoi sau să plătesc preţul. Dar ştii... de fiecare dată când mi-am ascultat instinctele, nu m-am înşelat. A fost bine, chiar dacă pe moment a fost rău. Pe termen lung a fost bine. Sunt foarte norocoasă, să ştii. Mă iubeşte viaţa mea. Şi îi sunt aşa de recunoscătoare pentru asta. De fiecare dată m-a scos la mal.

G. M.: În loc de final, vă rog să alegeţi un fragment, o invitaţie la lectură pentru cititorii revistei ,,Actualitatea literară”!

Ioana Duda: Din Instinct, capitolul Te-am hăulit în trei sfert de lună:

Am avut o săptămână grea. Plină de furie. Am fost ca un animal sălbatic. M-am certat cu oameni, îmi venea să le sar la jugulară şi să îi sfâşii, apoi să îmi şterg cu limba sângele care mi se prelingea de pe bot pe bărbie. Să pleoscăi şi să trec la următorul, cu ochi sticloşi, coama înfoiată şi botul rânjind, de unde se prelingeau bale amestecate cu sânge.

Până am ajuns acasă, la Lugoj, mama m-a luat în braţe, Arkan şi Rebecca au sărit pe mine şi m-au lins din cap până în picioare, tata m-a pupat pe creştet şi frate-mio mi-a trimis un mesaj, după ce ne-am întâlnit la OMV, pe la unu

Exact aşa cum am simţit-o şi cum a venit peste mine. Şi nu aş schimba nimic. Absolut nimic. Nici foamea, nici sărăcia, nici iubirile frânte, nici visurile zdrobite, nici suferinţa. Pentru că după toate astea au venit momentele bune. De care m-am bucurat mai abitir. Azi e ziua mea şi toată lumea îmi spune să fiu fericită toată viaţa etc. Nu, nu vreau asta. Vreau viaţa. Pe momente. Rele şi bune. Şi vreau să trăiesc în aceste momente. Pentru că de acolo îmi vine inspiraţia.

George Motroc: Sunteţi de acord să ne dezvăluiţi şi care sunt proporţiile în ceea ce priveşte personajul principal al

cărţii dvs.: avem un roman parţial sau total autobiografic, o ficţiune sau pagini dintr-un jurnal?

Ioana Duda: Totul este autobiografic. Şi nu e roman. E doar un jurnal. Nespus de intim. Pentru că asta e vocea mea. Să mă scriu. Plătesc un preţ pentru asta. Bineînţeles. Dar e asumat absolut tot. Ştii ce am învăţat? Cu cât preţul e mai mare, cu atât arderea e mai intensă. Iar eu nu vreau altfel. Să ard, să ard toată viaţa.

G. M.: Stilul este unul rar întâlnit la o debutantă - un amestec încântător de limbaj direct, chiar frust, cu senzualitate şi sensiblitate, de ironie şi autoironie... Aşa este şi omul Ioana Duda?

Ioana Duda: Invită-mă la o cafea şi o să vezi. Hahahahahaha. Iar în ceea ce mă priveşte, cred că sunt senzuală, sexuală şi carnală. Şi da, am simţul umorului. Sunt fată deşteaptă, ce mama naibii? M-ai pus să mă laud. Câte pagini are revista voastră? Cred că ar trebui să le suplimentaţi pentru interviul ăsta. Dar uite, mi-ai dat o idee. Cel mai mişto ar fi să întrebi bărbaţii din viaţa mea cum sunt. Aş fi aşa curioasă să ştiu cum mă văd ei. Mai ales după ani de neiubit. Cum mă poartă prin gândurile lor.

G. M.: Multă lume spune că sunteţi bănăţeancă. Ce origini aveţi de fapt şi care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie devenite sau nu, pagini literare?

Ioana Duda: Nu sunt născută la Lugoj. Şi nici la Timişoara. Io nu-s bănăţeancă. Sunt jumate ardeleancă, jumate olteancă, jumate basarabeancă. Da, sunt o femeie şi jumătate. Glumesc. Tata e din Poiana Mare, un sat de lângă Craiova, mama din Alba Iulia, unde m-am şi născut, şi bunica din Cernăuţi. Da' cre'că sângele oltenesc îmi vâjâie mai mult prin vene. Că-s pătimaşă. Iar când ajung la Craiova, mă simt acasă. Mi-e bine acolo. Nespus de bine. Şi abia aştept să mă întorc. Şi cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt cele din pădurile din Alba Iulia. Cu Abilă, bunica mea şi Jessy, boxeriţa noastră. Ce dor îmi e de ea. Îmi doresc nespus un boxer. Îmi amintesc două momente: urcasem ore întregi cu bunica şi am ajuns la Tăietura Turcului, ne-am întins pe-o iarbă verde, verde şi moale şi am văzut un miriapod colorat. Multe picioare şi multe culori. Atât de uimită l-am privit. Nu voiam să ştiu nimic despre el. Doar să îl privesc. Şi o altă amintire frumoasă,

IOANA DUDA ,,Să ard,

să ard toată viaţa...”

13nr. 60 n iunie 2016 actualitatea literarăinterviunoaptea, unde m-am dus să îmi iau ţigări şi el să bea o bere ”Te iubesc, soră-mea. Enorm”. Parcă m-am mai potolit.

M-am trezit ieri cu soarele într-o geană şi florile mamei în cealaltă. Era linişte. Tata plecase la pescuit şi mama dormea. Am întors capul şi l-am văzut pe Andrei, în patul de lângă, dormind liniştit, ca un copil ce îmi e. Nu am rezistat. M-am ridicat, l-am pupat şi mângâiat pe cap, a mormăit ceva, a mijit un ochi şi mi-a spus iar că mă iubeşte. Şi am înţeles de unde toată furia aia. Mi-a spus tata odată: ”Şi câinele nemângâiat se face bestie, d'apăi omu”.

Nu am uitat şi te urăsc pentru asta, boule. Te-aş fi iubit cu toate păcatele, tristeţile, vinovăţiile, întrebările, renunţările, visurile în care nu mai ai curaj să crezi. Te-aş fi iubit cu toate extensiile tale. Cu tot ceea ce ai fost vreodată şi ai vrea să nu fi fost. Eu aş fi iubit tot ceea ce tu urăşti mai abitir în tine. Laşule, lângă mine nu ai fi simţit nesiguranţa aia de care îmi vorbeşti acum. Pentru că atunci când eşti în centrul iubirii nu îţi e teamă, nu te clatini, nu eşti zdruncinat în fiecare moment. Eşti puternic înfipt în celălalt, că îţi cresc rădăcini în el. Dar bag sama că nu ai fost iubit niciodată, de nu ştii toate astea. Te-aş fi iubit cum nu te-a iubit niciuna până acum pentru că niciuna nu ţi-a trimis mesaj la 12.07 noaptea îmi e aşa de dor de tine. De ochii tăi, de mâinile tale, de zâmbetul tău.

Puţin mi-a păsat că, de fiecare dată când voiam să te mângâi cu vorba ori cu fapta începeai să mârâi şi te-ai fi năpustit asupra mea. Îţi curgeau balele printre colţii rânjiţi a turbare. Nu mi-a fost frică. Doar ştiu şi eu din astea. Ai uitat? Dar nimic nu mă sperie când simt că-i rost de iubire. Hahahahahahahaha. Ce comic. Tot tu ai început să schelălăi şi să o iei la sănătoasa. Fraiere. Acum te-o prinde vreun hingher şi iar va fi vai şi amar de sufletul tău şi aşa făcut ţăndări.

Io nu-s ea fraiere. Io-s lupoaică, mai ştii? Eu nu părăsesc şi nu trădez. Eu sfâşii tot ce îţi stă în cale. Te las pe tine în culcuş, să îţi lingi rănile, şi plec să aduc mâncare şi apă. Ucid pentru tine. Nu-mi pasă că-s animale protejate de natură ori oameni. Să dispară toate speciile de pe pământul ăsta, dacă de asta e nevoie ca să supravieţuieşti tu. Şi apoi m-aş întoarce şi ţi-aş linge eu rănile. Până s-ar întări şi s-ar face urme. Şi apoi le-aş linge şi pe ălea. Încet. Să nu zgândăr crusta şi să dea iar sângele. Mai încet decât le ling pe ale mele. Asta aş face toată viaţa. Aş linge răni şi cicatrici. Ale tale şi ale mele. Ioana Duda - Instinct

Debuturi Bookfest 2016

,,Jurnalul unor cuvinte ingrate cu care debutează Emilia Ajule este, de fapt, o reacţie de rană, de fiinţă rănită, care se apără zgâriind şi lovind. Cuvintele ei sunt ingrate mai degrabă pentru că nu sunt graţioase şi sfioase decât pentru că nu se angajează în ode şi imnuri.” (Al. Cistelecan)

,,Qpoem este proiectul celei mai solidare comunităţi de poeţi şi iubitori de poezie. Facebook-ul i-a strâns pe toţi într-o uriaşă filă comună pe deasupra invidiilor. Astfel încât, în orice parte te-ai pierde, poezia este peste tot, aşa cum centrul este peste tot.” (Călin Vlasie)

George Motroc: Emilia, felicitări pentru debutul în colecţia Qpoem! Care sunt cele mai frumoase amintiri de la lansarea volumului ”Jurnalul unor cuvinte ingrate” la Bookfest 2016?

Emilia Ajule: Înainte de lansare am avut discuţii faine legate de poezie&co. cu câţiva autori, iar în cadrul lansării propriu-zise a fost extrem de emoţionant să-l ascult pe Ioan Es. Pop citind una dintre poeziile din carte. Şi prezenţa celorlalţi membri Qpoem cunoscuţi mie până atunci doar din rândurile pe care le-au scris.

G. M.: Cum şi când te-ai apropiat de Qpoem?Emilia Ajule: După ce am eşuat în proză (zâmbeşte).

Mai exact: îi arătasem dlui Vlasie şi încă câtorva un pasaj din romanul pe care aveam de gând să-l public. Mi-a zis frapant de direct că proza mea scârţâie rău. Vrusesem să mă înscriu la un curs de scriere creativă, tot online, dar nu m-au primit. Pentru că nu locuiesc în ţară şi ajung mai greu la evenimente literare live, m-a entuziasmat ideea unei platforme de literatură în spaţiul virtual coordonată de un om care mi-a spus foarte franc ce nu era în ordine în proza mea.

G. M.: Deci Qpoem a schimbat regulile şi a făcut trecerea de la cenaclul clasic la unul virtual?

Emilia Ajule: Din punctul meu de vedere Qpoem e pe drumul cel bun în acest sens. Cum ziceam, datorită distanţelor ar fi greu ca toţi membri grupului să se întâlnească regulat. În mediul online s-a creat însă acest spaţiu de discuţii cu feed-back-uri mai mult sau mai puţin avizate. Partea proastă e că spaţiul virtual oferă libertatea totală a anonimatului, care nu e întotdeauna de bun augur. Se deschide uşa pentru comentarii ce pot fi interpretate greşit, atmosfera se încinge repede. Live se înţelege mai uşor o glumă, o provocare, o încurajare etc. În baza unui amărât de comentariu facebook ambiguu de exemplu se poate face repede din ţânţar armăsar, având canal de comunicare doar scrisul şi un eventual emoticon. În fine, probabil pentru ca pe o astfel de platformă activitatea să funcţioneze impecabil e nevoie de un ”Scurt îndreptar de interacţiune virtuală” (zâmbeşte). Oricum Qpoem e un proiect destul de tânăr care şi-a propus şi realizat într-un timp foarte scurt multe. Pe parcurs vor mai fi făcute cu siguranţă îmbunătăţiri pentru ca avantajele din sfera online să poată fi folosite şi mai efectiv.

G. M.: Vă rog să ne oferiţi câteva informaţii esenţiale şi din c.v.-ul dvs. neliterar!

Emilia Ajule: Îmi place să merg la operă & teatru, să mănânc cartofi prăjiţi şi să stau de vorbă live cu oameni inteligenţi.

G. M.: Revenind la ,,Jurnalul unor cuvinte ingrate”, care este povestea alegerii titlului?

Emilia Ajule: Volumul acesta este construit în aşa fel încât să redea fragmentar din tema pe care voiam să o prezint iniţial în proză: imposibilitatea exprimării recunoştinţei faţă de prezent datorită unei cufundări acute în trecut. Pe de altă parte, acceptarea şi resemnarea în faţa acestei condiţii şi îngăduirea (măcar în poezie) ingratitudinii, dacă subconştientul o cere urlând.

G. M.: Cum ai făcut selecţia poemelor?

Emilia Ajule: Iniţial postam ce scriam în Qpoem, ţinând cont de părerile celorlalţi. M-au făcut să mă gândesc mai mult la propriul scris observaţiile unor scriitori consa-craţi şi nu numai, care îşi asumau părerile. Când scrii şi eşti nesigur, sau din contră, căzând în cealaltă extremă, ai impresia că tot ce scrii e cu totul deosebit, e important să primeşti feed-back-ul din partea cititorului. Pentru a putea analiza dacă ideea ce s-a vrut a fi exprimată a fost de/-codată, receptată. Au mai fost discuţii legate de jocurile mele textuale, sau intenraţionalismele folosite ici colo: unii nu le agreează deloc, alţii le-au găsit locul în exprimarea poetică. Când am simţit că am găsit direcţia formală pe care voiam să experimentez pentru a realiza un volum întreg am postat mai rar, deşi scriam în continuare la fel de mult. Voiam ca în poezii să se audă vocile cărora decisesem eu să le dau eu glas şi eventual doar în background cea a cenacliştilor din Qpoem. Mi-am selectat poeziile, am predat volumul şi după discuţiile cu editorii am ajuns la forma finală a volumului.

G. M.: Ai venit la lansare însoţită de un critic literar important. Ce a însemnat pentru creaţia ta acest gir estetic?

Emilia Ajule: Acum sper să nu se supere critica literară pe mine, dar eu eram din categoria celor care nu prea recunosc validarea dată de un critic. Deşi apreciez şi chiar citesc cu entuziasm munca teoreticienilor, pentru mine cititorul era criticul suprem. După această lansare şi scurtele discuţii pe care le-am avut cu dl. Cistelecan şi dl. Vlasie am convenit cu mine însămi că avem nevoie de critici obiectivi, pentru că prin ochiul ”format” pot fi punctate, evidenţiate şi eventual cultivate ulterior particularităţi ale scrisului care dau originalitatea unui autor. Mi-a plăcut mult sesizarea că volumul foloseşte ”un limbaj de şmirghel (...) şi o sintaxă zburlită şi burzulită (...) cerneala de sepie iritată e aruncată direct pe pagină”.

G. M.: Ce înseamnă pentru tine poezia?Emilia Ajule: Un mod de a da glas vocii interioare care

te înnebuneşte dacă încerci să o reduci la tăcere.

G. M.: Visezi la o zi în care să trăieşti doar scriind poezie?

Emilia Ajule: Nu. N-aş putea trăi doar scriind poezie (zâmbeşte). Mai şi citeşte omul!

G. M.: În final, m-aş bucura să oferi cititorilor revistei ,,Actualitatea literară” un poem din volumul ”Jurnalul unor cuvinte ingrate”!

Emilia Ajule: Mi-e foarte greu când sunt rugată să prezint o poezie din acest volum, pentru că în fiecare dintre ele am pornit de la un alt concept şi am lucrat cu metode şi modele diferite. Am ales totuşi poezia citită de Ioan Es. Pop la Bookfest:

De-a mama fără tatăm-am jucat prima dată la 14 anicând am făcut lucruri scrise apoi pe 9 paginieditorul a zis plictisitornu se-ntâmplă nimic interesant doar eu ştiam ce se întâmpla când înţepam buriceledegetelor pentru-a scrie cu propriul sângeliterele din prima mea poeziemama-l jelea din hol pe bunicu mort tataemigrat în State tăcea iar eu mi-o concepeam singurăpoeziape braţe am scris linii apoi am vrut să ştergs-o iau de la capăt dar a rămas pe veci acoloprimul meu volum în regie proprieo sarcină nedorităîn tipografia-spital l-au scos şi-nmormântat în aceeaşi zimi-am renegat întâi copilulapoi pe minede-atunci mintea mea naşte încontinuuca un coşmar din care în sfârşit m-a trezittatăl copilului.

EMILIA AJULE Poezia ca un

”Jurnal al cuvintelor

ingrate”

14 teatru/diverse nr. 60 n iunie 2016actualitatea literară

– Staţi ca nişte tute în uşă! Fir-ar să fiţi! spuse femeia cu sacoşa pli nă cu legume de sezon: ceapă şi usturoi verde, ridichi şi salată, apoi coborî în staţia Mâţişor.

– Ce-a zis? se-ntrebă femeia adormită ce venea de la schimbul de noapte.

– Că suntem bătute, îi răspunse cealaltă femeie, considerată capul lim pede al cartierului şi care nu răspundea decât la apelativul „Coana Zulfa”.

– Auzi-o! Noi bătute? Afurisita! Da’ c-o snopeşte în bătaie bărbatul zilnic, asta nu spune, continuă femeia adormită, după ce se mai învioră.

– O bate că-i prieşte, meliţa! preciză coana Zulfa. Eh, ce faci, cobori? Că-i staţie!

– Cobor, cobor, spuse repetat femeia adormită. Că d-aia călătoresc!

Ajunse pe trotuar, cele două femei se priviră în faţă, de parcă nu se vă zură de ceva timp şi, cum aveau atâtea să-şi spună, îşi continuară drumul împreună.

– Îl ştii pe Gicuţă al meu! începu coana Zulfa. E întreg tat’su. Şi cum merge, şi cum respiră şi cum vorbeşte. Dimineaţa, când am luat-o spre ba zar, dormea. Dormea întins cu picioarele desfăcute, de parcă tot patul era al lui.

– Bravo băiatului! exclamă cealaltă femeie, jenată că nu i se spune pe nume. Să doarmă fără griji cât este copil! Cine ştie ce va mai fi şi ce-l aşteaptă? Barem a trecut clasa cu-n premiu ceva?

– Cu premiul întâi a trecut în clasa a patra, se repezi coana Zulfa să-şi înştiinţeze surata. Da’ ascultă, bre! Cum îţi spune ţie, că mereu îţi uit numele?

– Zirca! spuse cealaltă sec.– Zirca? Fără coană? se miră coana Zulfa.– Zi-mi cum îţi place şi cum îţi vine la gură, că tot aia

sunt, se auzi răspunsul celeilalte.– Nu-i tot aia, insistă coana Zulfa. Că după nume şi

persoana e cineva. Şi atunci în altfel îi vorbeşti.– Eh, dacă-i aşa!... Zi-mi coana Zirca, na! se bucură

femeia şi surâse vesel că-i trecu oboseala.– Sigur, coana Zirca? insistă cealaltă.– Păi, nu mă joc. Dacă am zis aşa, rămâne aşa, spuse,

oarecum tărăgănat, femeia.– Până te hotărăşti, bre, am să-ţi povestesc mai departe,

îşi drese vocea coana Zulfa. Ce l-a mai lăudat doamna, nu s-a mai auzit! Şi după atâta laudă şi atâtea felicitări, băiatul meu vrea la mare. Nu-l las, Ferit-a Sfântu! Eu n-am cum, plină cu treburi peste cap sunt, tat’su e plecat într-o delegaţie cu şefu şi cu alţi colegi de partid în teritoriu. Alegerile bat la uşă. Cu cine să las copilul?

– Vezi, cu vreun prieten de clasă şi cu părinţii aceluia, veni cu un sfat coana Zirca.

– Nu-l las! Fără mine nu pleacă. Se-ntâmplă atâtea la mare. Un copil am şi-l ţin din scurt, ridică tonul coana Zulfa.

– Da’ ce răcneşti aşa! Crezi că-s surdă, bre? se arăta impacientată coana Zirca.

– Răcnesc! Da, ca să ştii! Nu sunt, bre! Sunt coana Zulfa! Una sunt în cartier. Şi cred că se ştie asta, da? spuse printre dinţi femeia şi, întor când spatele celeilalte, intră într-un Mega Image.

– Da’ du-te învârtindu-te şi să nu-mi ieşi în cale! îi răspunse coana Zirca, dându-şi capul pe spate.

* * *Nu ştiu cum se face, dar cineva leagă drumurile

oamenilor şi le apro pie minţile, încurcând înţelesurile în aşa fel încât ceea ce era vag şi lipsit de importanţă trece pe primul loc, iar ceea ce se arăta prea plin de sine cedează sau încearcă o anume persiflare înainte ca preopinentul să vină cu o scuză de rigoare. De bună scamă că murise ceva în pădure când cele două femei ce nu-şi vorbiră cam de multişor, întâlnite întâmplător în Piaţa Surugiu, se priviră îndelung şi începură o conversaţie care trebuia să le justifice întâlnirea. De data aceasta, coana Zirca se grăbi să fie prima ce-şi deapănă gândurile.

– N-ai copii, nu e bine; ai copii, te legi la cap şi trebuie să-i asculţi! Ce crezi că-mi zice al meu? „De ce, mamă, să mă tutulănesc eu, când pot sta liniştit pe malul lacului, mă prăjesc la soare şi prind peşte. Mai contribui şi eu la bunăstarea casei!” Uite, aşa-mi vorbeşte!

– O fi ştiind el ceva, că nu vorbeşte degeaba, potrivi într-un fel vorbe le coana Zulfa, ca şi cum era în cunoştinţă de cauză.

– Ce să ştie! Crezi că n-are ce mânca? Îi aduce tat’su toate bunătăţile de pe lume, preciză coana Zirca.

– Nu la mâncare m-am gândit eu, spuse în doi peri coana Zulfa. La situaţia, în general, prin care trecem fiecare.

– Situaţia, în general?! tresări coana Zirca. Se aşteaptă vreo schimbare?

– Hm! Nici nu te aştepţi când se poate întâmpla ceva, îşi tărăgăni vorbele coana Zulfa, şi privi cu îngrijorare în jur.

– Ia nu mă speria atâta! Prost nu-i, surâse coana Zirca şi-şi privi surata în ochi cu încrede re. Ştie ce spune, dar

ştie pentru el. Când vine cu vorbe dintr-astea, trebuie să taci şi să vezi unde bate.

– Poate o face în joacă, spuse coana Zulfa şi privi în altă parte. Şi voi tăceţi degeaba, pentru că el s-ar putea să nu bată nicăieri.

– Fugi de-acilea! Nu-l cunoşti! sări ca arsă coana Zirca, dar oarecum potolită căci privirea schimbată a suratei o făcu să fie şi ironică şi orgo lioasă. E drăcuşor în persoană. Seamănă cu tat’su. Când începe să vorbea scă, e imposibil să nu se refere la ceva şi, în special, la voi. Îl ştie pe Gicuţă.

– La noi, ca la noi! Da’ mai mult la voi, schimbă tonul coana Zulfa şi vorbi la fel de tărăgănat... Că i-aţi interzis plecările la mare... şi noi am procedat cu al nostru aşijderea... Dar îi daţi posibilitatea de a se expune la soare... de unde îi vin energiile şi afirmă ceea ce afirmă.

– Aşa spune el? se arătă intrigată coana Zirca şi derutată că surata ei îi cunoaşte copilul.

– Nu prea vorbeşte el orice şi, mai ales, oricui. Prost nu-i, cum bine ai zis. Se vede după comportament, îndrugă coana Zulfa chinuită că nu i se spune numele copilului. De ce crezi că stă pe malul lacului şi dă la peşte? Îşi închipuie că-i la mare.

– Să aibă el atâta imaginaţie şi noi să nu ne dăm seama? oftă coana Zirca.

– Să aibă! exclamă coana Zulfa, bucuroasă că-i provocase o mâhnire.

– Atunci îi interzicem să mai iasă afară şi-l vom ţine închis în casă, ridică tonul coana Zirca, mai mult ca să-şi contrazică surata. În cel mai bun caz, va merge cu tat’su după diverse cumpărături sau la vreo şedinţă de partid.

– Ar fi prea de tot! se adresă autoritar coana Zulfa. Să-ţi necăjeşti copilul prin mall-uri sau la cine ştie ce şedinţă de partid, e împotriva firii. Mai vede sau aude copilul câte şi mai câte! Băiat e!

– Da, băiat e! Mânca-l-ar mama de scump! se alintă coana Zirca.

– Eh, vezi! Băieţii au nevoie de alt mediu ca să crească sănătoşi, îşi întări coana Zulfa vocea şi-şi privi surata în ochi. În natură, acolo-i locul potrivit pentru ei. Altfel ajung cu mintea împăiată precum sunt colegii de partid ai soţului tău.

– Mă iartă, coană Zulfa! spuse mieros coana Zirca. Eu nu mai stau. Am şi rezervare la coafor. Şi nu mai vreau să aud altele. Prea ştiu pe cele ce le ştiu şi mi-e deajuns. Trebuie să duc acasă şi toate cumpărăturile.

Prin expresiile rostite ce dezvăluiau gânduri nu prea pe-nţelesul ori cui, coana Zirca punea în evidenţă un anumit curaj faţă de care, uneori, avea frică. Iar când discuţia era în toi, antrenând-o pe coana Zulfa, după cum s-a văzut, coana Zirca începu să dea semne de oboseală spre a se re trage. Şi pentru a nu permite să se-nchege o anumită impresie despre ea, femeia spuse, oarecum, dezlânat.

– Pe mine, te rog, să mă scuzi! Mai am şi alte treburi. Şi încep să-nţeleg că locul meu nu este aici. Mă simt depăşită.

Coana Zulfa, considerată capul limpede al cartierului şi obişnuită să-i aparţină ul timul cuvânt, se adresă, aproape răstit, spre cealaltă când aceasta îşi începu mersul.

– După accidentul de proporţii care a dus la toxiinfecţia mai multor co pii de la o tabără de vară de pe litoral, pe uşa primăriei din cartier, lăsată deschisă cui vrea şi nu vrea să intre, se poate citi: „Toate alimen tele de bază propuse pentru consum provin de la un centru comercial întreţinut din fonduri locale.”

Coana Zirca îşi continua mersul, prefăcându-se că nu aude.

* * *Un domn, aflat pe o bancă în apropiere şi care ascultase

conversaţia celor două femei, desigur impresionat de ceea ce a auzit, de unde i-a venit inspiraţia, şi-a sunat iubita şi i-a spus: „Draga mea! Viaţa omului este un binom ale cărui elemente, oricât de contradictorii ar fi, nu se exclud şi, drept urmare, exi stă împreună, aşa cum suntem noi. Ceea ce întăreşte absolutul într-o cre dinţă, despre care tu mereu îmi vorbeşti, este câtimea de îndoială. Pentru seara asta am două bilete la teatru şi vin în câteva momente ca să te iau.”

Apoi domnul închise telefonul şi se ridică de pe bancă. În caz că s-a întâmplat să fie ascultat telefonul, nu se ştie cât de pozitiv a fost răspunsul sau dacă răspunsul cu adevărat s-a produs.

Rotirea în cuplu provoacă încurcătura

Nicola

e HAV

RILIU

Scenă din comedia Ciripit de păsărele de DINU GRIGORESCU, de la Teatrul “Al. Davilla”,

Piteşti, vizionată de Domnul alături de Doamna sa.

Din culisele formulei

„Lumea ca teatru”

În perioada 22 - 25 iunie a.c., la Băile Herculane au avut loc Colocviile revistei Reflex, ajunse la cea de-a XVI-a ediţie. Cu acest prilej s-a lansat şi primul număr (1-6) pe acest an al revistei de artă, cultură şi civilizaţie, care apare şi ea tot de şaisprezece ani la Reşiţa, sub moto-ul „… şi ţine-te de Banat”, aparţinînd ultimului cronicar al românilor, Nicolae Stoica de Haţeg. Revista este finanţată şi editată de Consiliul Judeţean Caraş-Severin prin Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România (redactor şef, poetul Octavian Doclin).

Conform tradiţiei, prima întîlnire a fost dedicată revistelor şi editurilor invitate, cu lansări de publicaţii. Au fost prezente şi prezentate revistele: Actualitatea literară (Lugoj, redactor şef Nicolae Silade), Arca (Arad, redactor şef Vasile Dan), Ardealul literar (Deva, redactor şef Mariana Pândaru), Aurora (Sibiu, redactor şef Ionel Stopiţa), Banat (Lugoj, redactor şef Dorin Murariu), Poesis (Satu Mare, director George Vulturescu), Portal-măiastra (Târgu Jiu, coordonator Zenovie Cârlugea), precum şi editurile: Editura Academiei, Brumar (Timişoara), Călăuza v. b. şi Danimar (Deva), Eubeea şi Excelsior Art (Timişoara), Măiastra (Tg. Jiu), Mirador (Arad), Tim (Reşiţa), Waldpress (Timişoara). Au fost lansate, în prezenţa autorilor cărţile: George Vulturescu, Abaţia, Iosif Badescu, Cum am devenit medic, Anda Maria Neagoe, Dragostea are picioare lungi, Ion Corlan, Dulap de vânătoare, Zenovie Cârlugea, Editura Ram Aninoasa-Gorj (1934 - 1947), Mihai Moldovan, Haita de câini şi alte povestiri, Simion Todorescu, În viziunea contemporanilor, Vasile Dan, Lentila de contact, Dorin Murariu, Literatura Banatului. Metamorfozele personajului, Mariana Pândaru, Dan Cioată, Medicina ca misiune, Nicolae Sârbu, O căsnicie infernală, Ioan Alexandru, Opere (ediţie de Alexandru Ruja), Costel Simedrea, Ouă de cuc, Dan Cioată, Taina iubirii, Vasile Petrica, Titu Maiorescu şi Banatul, Goran Georgevici (Serbia), Ţinte pe piept, Gheorghe Schwartz, Vocalize şi Mihai Murariu, Zigurat. Volumele au fost prezentate de: Z. Cârlugea, Nina Ceranu, Clara Constantin, Titus Crisciu, Simion Dănilă, Octavian Doclin, Gheorghe Jurma, Adela Lungu-Schindler, Ioan Matiuţ, Dorin Murariu, Mariana Pândaru, Liubiţa Raichici, Alexandru Ruja, Nicolae Sârbu, George Vulturescu.

În cea de a doua zi, s-a dezbătut tema principală a acestei ediţii: Literatură şi medicină. Scriitori-medici, medici-scriitori. Referatele au fost susţinute de: Toma George Maiorescu (Post scriptum pentru şapte zile), Gheorghe Mocuţa (Trei prozatori medici: Florin Bănescu, Ion Corlan, Gheorghe Schwartz), Alexandru Ruja (Pius Brânzeu), Adela Lungu-Schindler (Lucian P. Petrescu), Titus Crisciu (Lucian P. Petrescu), Maria Niţu (Florin Bănescu), Mircea Bârsilă (Ion Biberi), Z. Cârlugea (Scriitori medici români), Anda Maria Neagoe (Literatură şi medicină), iar intervenţiile de invitaţii: Dan Cioată, Vasile Petrica, Vasile Dan, Gheorghe Schwartz, Ion Corlan, Constantin Cilibia, Ela Iakab, Mariana Pândaru, Olga Neagu, Octavian Doclin.

Cea de a treia zi l-a avut ca oaspete pe dirijorul şi compozi-torul Sabin Pautza, care a susţinut tema a doua a Colocviilor, „Banatul muzical”, întîlnire realizată cu sprijinul Fundaţiei culturale Metarsis (Reşiţa), a directorului acesteia, Lucian Duca, şi a coordonatorului de programe Camelia Duca.

Tot tradiţional, Colocviile s-au încheiat cu Podiumul poetic (sub genericul „Revelaţia. La Pădurea verde”), pe care au urcat poeţii: Goran Georgevici, invitat de onoare, Toma George Maiorescu, Liubiţa Raichici, Zenovie Cârlugea, Zoia Elena Deju, Mariana Pândaru, Alexandra Gorghiu, Nicolae Silade, Adriana Weimer, Olga Neagu, Nina Ceranu, Ela Iakab, Costel Simedrea, Ilie Ştefan Domaşnea, Vasile Dan, Mircea Bârsilă, George Vulturescu, Gheorghe Mocuţa, Ionel Stopiţa, Nicolae Sârbu şi Octavian Doclin, moderatorul recitalului. Octavian CHISăLIŢă

Colocviile revistei “Reflex”

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Adrian Dinu Rachieru, Polemici de tranziţie, Editura Tibiscus - Uzdin, 2016

Subintitulată „13 studii de caz” şi apărută în colecţia Polemos, cartea (de 180 de pagini a) profesorului timişorean este însoţită de o prezentare completă, pe coperta a patra,

Remu

s V. G

IORGIO

NI

suficient material faptic pentru o carte - ceea ce se întâmplă şi în cazul de faţă: familia, copilăria, milităria, viaţa de elev şi student - în ambele cazuri... fomist, cum era pe-atunci - , serviciul, constituie baza de inspiraţie pentru câte o bucată prozastică. (Iar cazul domnului inginer, pe care am dori să-l cunoaştem mai bine şi să-i lansăm cartea la Lugoj, într-un spaţiu adecvat, îmi trezeşte şi mie nostalgii: am dat şi eu examen la Braşov, împreună cu absolvenţii primei promoţii de la liceul silvic; ei au căzut din prima, la scris – eu la oral...)

actualmente prozator, ne „ameninţă” cam de multişor cu apariţia lui!) Cum se întâmplă în viaţă, că fotbalistul învechit devine antrenorul unei echipe, aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul de faţă, dar oarecum pe dos: „antrenorul” de scriitori de altădată devine el însuşi „jucător de câmp”: „În general, scriitorul învaţă singur şi treptat meseria. De data aceasta ne aflăm în faţa unui profesionist. Ion Nicolae Anghel a fost timp de o viaţă editor şi a trăit intens naşterea mai multor rafturi de volume...” (Gh. Schwartz). Dar cazul în sine nu e chiar singular, dacă e să considerăm doar un exemplu: cel al lui

văzut totul atunci pentru prima oară. Ea era manageriţa... „Dacă ai 30 de ani şi trăieşti în România, Descâlcitorul e romanul tău! (Deşi asta n-am zis-o eu, ci autorul, în autoprezentarea scurtă şi concisă de pe coperta a patra.)

Monica Pillat - Radu Ciobanu, Dincolo de aşteptare,

Dialog în larg, Eikon, 2016 Editura Eikon este deja de-o bună

bucată de vreme cunoscută ca editură serioasă (memorii, jurnale, reconstituiri, eseuri critico-filosofice şi literare; pe

Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigaşilor, Grinta, Cluj-Napoca, 2016

După câţiva ani buni dela prima ediţie - 2009 - , Radu Ulmeanu revine în atenţia lumii literare prin ediţia a II-a revăzută a cărţii. Este păstrată prefaţa lui Tudorel Urian de la prima ediţie (A fost sau n-a fost?), la care se adaugă o postfaţă semnată de regretatul Ion Zubaşcu: Romanul unei tragedii naţionale. Pe coperta a doua (clapetă) descoperim două prezentări competente ale lui D. A. Doman, prozator mână forte el însuşi şi Claudia Moscovici. Iar pe clapeta din spate o recenzie doctă şi sofisticată semnată de Vasile Gogea. Pe coperta a patra se prezintă autorele însuşi, cu un fragment-cheie din conţinutul cărţii: scena de groază, simptomatică pentru tot conţinutul cărţii, în care profesorul Grigore Lapteş este ucis mişeleşte de Securitatea română (deşi „curat”, cu mănuşi chirurgi-cale!). Iar respectiva instituţie naţională mai şi înscenează o crimă, urmată de un viol: minora Monica, eleva lui Lapteş - cea care relatează scena la persoana întâi - este obligată să-l... mai ucidă o dată pe amantul-profesor, iar apoi la relaţii forţate cu masculii dezlănţuiţi. Dar aceasta e doar un grano salis, conţinutul cărţii abundă de crudităţi romantice, „viziuni suprarealiste şi descrieri realiste până la naturalism zolist, epic pur, dens pus în valoare de pasaje onirice, scene justiţiare..., destine frânte şi biografii „salvate”, revoluţie şi carnaval” (s.n.) – cum, bine, zice V. Gogea. O carte de citit (prima ediţie) şi de recitit - cea de faţă! Avem cazul, în ultima vreme obişnuit, când un mare poet se luptă şi cu marea proză.

Ion Nicolae Anghel, Iulia Feier şi alte povestiri

din memorie, Brumar, MMXVI Se pare că acesta e pur şi simplu numărul

prozei: avem în faţă un volum de proze, mai lungi sau mai scurte, semnat de cunoscutul editor timişorean, în tinereţe îndrumător de cenaclu literar - carte lansată de curând şi la Lugoj. Dintre acei scriitori pe care I.N.A. i-a „moşit” ca prim redactor de carte (Livius Ciocârlie, Titus Suciu, Gh. Zincescu, Victor Neuman ş.m.a.), Gheorge Schwartz şi Ilie Gyurcsik îl prezintă pe prozatorul de azi pe coperta a patra. La care se adaugă microrecenzia lui A.D. Rachieru - coperta/clapeta a doua. Prozele din cartea de faţă fac parte dintr-un proiect mai amplu: Anotimpul grivanilor (romanul Estului), „1400 de pagini, în curs de definitivare”. (Roman pe care noi, cititorii, îl aşteptăm cu nerăbdare - mai cu seamă că fostul editor,

Niculae Gheran, faimosul editor al operei lui Rebreanu, devenit un veritabil prozator în opere memorialistice, uşor ficţionalizate. Iar - pentru că n-am spaţiu să mă întind - voi şi polemiza puţin cu prezentatorii: mie cea mai bună bucată din conţinut mi s-a părut nuvela liminară, cea care dă titlul cărţii, un adevărat „havuz din care ţâşneşte tristeţea”. Cred că avem în faţă una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura noastră postmodernă: „Lumea n-o să ştie ce-a fost cu noi, dar ştie cititorul!” (Iulia Feier, povestitoarea, „se pregătea deja să intre în rol”.) Iubirea, cu aerul ei naiv şi monumental, trece drept fapt ritualic, cititorul devenind martor al unui vertitabil act de iniţiere majoră: dez-virginarea viitoarei soţii. Perplecşi în faţa acestui miracol, cei doi copii ai Domnului practică plînsul în grup: „Plângeam în echipă şi ăsta era catharsisul pentru noi.(...) Învăţam să ne dăruim cu smerenie şi să ne iubim dincolo de prejudecăţi şi clişee. Ca nişte copii. Copiii Domnului!” Iată, în secolul penibil în care trăim, cu tot soiul de devieri şi inversiuni sexuale, o mostră de erotism pur, evitând sexismul banal, grăbit şi neavenit (e diferenţa dintre dragoste şi „act”). Deşi ne-am „recunoscut” într-însa: am mişunat noi înşine în cele dintâi tinereţi pe-acolo - prin spaţiul mirific al unei edituri - ne-a plăcut mai puţin Parada veleitarilor: uşor schematică, anacronică, sub nivelul cu care I.N.A. deja ne-a obişnuit.

Mircea Moroianu, Descâlcitorul, Tracus Arte, 2014

Într-un conţinut de cca 300 de pagini, împărţit în trei capitole (Firma, Muzica şi Jurnalul - acesta incluzând treisprezece Zile de august fără Lia şi Prima zi de septembrie) întâlneşti o groază de material faptic: „Fete (manageriţe - n.n.), rock, nopţi în centrul vechi, oscilaţie între iubite, întrebări care se afundă la nesfârşit, şi multe deliruri încâlcite...” Avem în faţă romanul de debut al unui chitarist rock (membru al trupei Oliver), specialist în comunicare şi cu job în publicitate: copyrighter. Cum e şi firec, romanul conţine mult material autobiografic, fiind inspirat din domeniul vast al „industriei” publicitare: „Era un biet ingineraş fără diplomă cînd l-am adus la firmă, le spunea prietenilor lui din alte firme publicitare..., dar l-am simpatizat din prima. Cu ochii ăştia de motan şi cu barba de filosof o să dea gata câteva manageriţe.” „Cea pe care o simpatizam cel mai mult era Mălina, o mignonă cu o privire perversă şi ochii mereu căscaţi ca şi cum ar fi

lângă producţia beletristică de cea mai bună calitate.) Şi cartea pe care o avem în faţă aminteşte de eseurile cultural-literare ale lui Octavian Paler sau chiar de Jurnalul de la Păltiniş. (Restrângând arealul, dăm ca referinţă Cartea cu Pamfil, a lui I. N. Anghel.) Avem de-a face cu o simfonie eseistică, concert „la patru mâini”, din care ies câştigaţi atât autorii cât şi cititorul. Deşi o asemenea carte s-ar preta la o tratare augmentată, noi încercăm în spaţiul acestei rubrici să rezumăm esenţialul, ideea, firul/firele călăuzitoare. „O poetă şi un romancier (bine cunoscuţi amândoi în arena literelor – n.n.) care nu se cunosc decât din scris se îmbarcă pe o corabie imaginară şi pleacă în călătorie pe marea gândurilor” – zice prezentarea editorială de pe coperta a patra. Cuprinsul (cca 200 pagini) include câteva Pregătiri de plecare, după care Echipajul îşi fixează, În jurul lui Ulise (dar şi al lui Robinson Crusoe) Ţinta călătoriei. Nu este exclusă eventualitatea Naufragiului, Comorile din adâncuri. - Sunt, în total, 12 capitole, din care am menţionat câteva. Nu ştim dacă autorii (care ne recomandă la subsolul paginilor o duzină de cărţi fundamentale) au cunoştinţă de Cartea aşteptării a lui Igor Isac, dar ni se pare că supratema cărţii tocmai aceasta este: drumul spre aşteptare şi ce s-ar putea revela dincolo de ea: „Poate că toată bucuria şi, la urma urmelor, însuşi rostul vieţii stau în aşteptare.” O altă temă „de bază”, cu enormă încărcătură poetică, ar fi Scrisul ca plutire, care provoacă „neliniştitoarele întrebări ale largului”. Banal exprimat, avem de-a face cu un dialog poetico-filosofic între poezie şi proză, cu extrapolări/extensii spre marea Artă. Fiindcă poeta Monica Pillat, dintr-o familie de scriitori - în cadrul căreia cel mai proeminent este, totuşi, Ion Pillat, bunicul autoarei - nu e doar poetă, după cum Radu Ciobanu nu este doar prozator. „A porni o carte e o aventură asemenea unei călătorii înspre ţărmuri prezumate, dar imprevizibile.” La orice ieşire în larg, mai întâi se constituie echipajul. În cazul nostru, alături de cei doi navigatori se îmbarcă o seamă de „umbre”: Dinu Pillat, Hamlet, Cornelia Pillat, locotenentul din Deşertul tătarilor etc. La pornirea pe mare, cei doi sunt şi timonă/ timonieri, şi căpitan, echipaj, vasăzică: mateloţi de rând, - dar chiar marea însăşi (cum foarte frumos se spune într-un loc din carte pe care, în grabă, nu-l mai găsesc!)... Ar fi multe de spus, dar Prezentatorul se vede nevoit să eşueze pe-o insulă, ţărm intermediar; spre a nu naufragia de tot...

semnată Ada D. Cruceanu. Cei 13 autori „atacaţi” în acest volum sunt nume mari ale literaturii române: M. Sadoveanu, G. Călinescu, Mihai Beniuc, Labiş, Ion Miloş, Noica, Adrian Marino, Şt. Augustin Doinaş, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Paul Goma şi Adrian Păunescu. În fruntea bucatelor avem un serios Argument auctorial, iar la final, cum se şi cuvenea, un Epilog („Este necesară o Istorie politică a literaturii postbelice?). Iar acum, după ce am făcut o prezentare generală - nicidecum genială - s-o luăm pe rând. „Volubil cu sobrietate, informat până la Dumnezeu..., A.D.R. are, în plus, o „voluptate a scrisului elegant... Nu mai puţin o memorie a faptelor de cultură..., a încadrării lor şi a celor ce le-au rostit.(...) Polemica nu lipseşte câtuşi de puţin... Pentru Banatul literar - şi nu doar -, mai cu seamă pentru cel de mâine, A.D.R. e un semn, în sine şi prin scrisul său, al „calmului valorilor”, fără de care „vox clamantis in deserto” (Ada D. Cruceanu). Supunându-se unui nou cod de lectură, propus de alţii dar de sine însuşi îmbrăţişat, criticul-sociolog este de părere că revizitarea periodică a numelor mari ale unei literaturi este obligatorie, iar esteticul - în această ordine de idei - trebuie împăcat cu ideologicul (de unde necesitatea stringentă a unei Istorii politice a literaturii). Iată cum stă, bunăoară, situaţia cu boierul Sadovea-nu (unii l-au botezat „Jidoveanu”, datorită afilierilor sale masonice): „Recitit, vechiul Sadoveanu „pune în paranteze” producţia sa de după 1944... Noile lecturi îi asigură însă o nouă actualitate, dezvăluindu-ne un scriitor „nebănuit”, confirmându-i măreţia statuară.” Ş.a.m.d... (doar n-o să-ţi povestim noi acum toată cartea, estimat cetitoriule... Este o întreprindere pe care trebuie să şi-o asume fiecare pe cont propriu!). Dar lectura însăşi a cărţii lui A.D.R. este una obligatorie - precum „revizitările”...

Constantin Lupescu, Arta de a face bani, schiţe umoristice,

Editura Coresi, Bucureşti, 2016Lugojeanul prin adopţie C. Lupescu,

inginer silvic participant la revoluţia „municipală” (vezi schiţa Inginerul) „scrie din experienţă directă, relatând totul cu detaşare şi umor” (prezentarea editurii, de pe coperta a patra). În cuprinsul de circa 200 de pagini, descoperim 27 de proze, dintre care ne-au atras atenţia: Vuvuzica, Inginerul, Capra şi iezii, La balastieră, Canibalii. Cartea este prefaţată de un cuvânt liminar, Iubite Cetitoriu, în care autorul se prezintă singur - viaţa şi opera. Peripeţiile unei vieţi pot reprezenta

15nr. 60 n iunie 2016 actualitatea literarăcărţi/autori

ISSN 2069 - 1645Revistă a Unirii Scriitorilor din România,

editată de Societatea Culturală Lugojpress,

cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ionel BOTA (ionelbota@gmail.com) George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6Telefon: 0744.575.853 (Telekom)

Adresa internet: www.actualitatea.eu

Tiparul: Tipomedia Prod TimişoaraCărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.comRevista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti

George MOTROC: - În loc de introdu-cere, vă propun un scenariu ficţional: dacă vi s-ar cere, pentru un dicţionar de literatură română sau europeană contemporană, o autobiografie literară de maxim 10 rânduri, ce aţi scrie?

Ingrid Beatrice Coman: - Complica-tă întrebare, pentru că ar trebui să adun frânturi din mine, din mai multe părţi, să le pun la un loc şi să văd dacă se formează întregul. Şi întregul nu se formează, mă amăgeşte şi mă plimbă de colo-colo, pentru simplul motiv că… e în permanentă devenire. Ingrid Beatrice este pur şi simplu o cautătoare, iar cuvântul este mijlocul cu care Dumnezeu m-a binecuvântat. Aşa că cel mult aş putea scrie: Ingrid Beatrice, slujitor al Cuvântului, acela cu literă mare. Cuvântul care vindecă şi alină, care iubeşte fără să judece şi la care mă rog să mă ţină în pântecul lui, să nu alunec în afara menirii cu care am venit pe lume. Toţi căutăm ceva, eu caut cu disperare sâmburele de adevăr conţinut în cuvinte. Şi când acesta mi se destăinuie, când căutarea şi aşteptarea mea se odihnesc în el, atunci mă simt binecuvântată şi aş putea cere mai mult.

- Trecerea de la o cultură şi limbă la o alta a fost un... şoc benefic, măcar din punct de vedere literar?

- Trecerea de la o cultură la alta este întotdeauna benefică, dupa părerea mea. Dacă viaţa nu ar avea anii atât de număraţi, mi-ar plăcea să o fac la infinit. Pentru că, de fiecare dată când “trec” la o nouă cultură, mi se deschide o uşă nouă în minte şi în suflet, mi se îngăduie să cunosc lumea printr-o prismă nouă, proaspătă, pentru mine misterioasă. Fiecare cultură poartă în sine sufletul poporului care a creat-o şi faptul de a avea, la un moment dat, într-o mai mică sau mai mare măsură, acces la această memorie colectivă, te îmbogăţeşte într-un mod unic şi minunat. Nimic nu seamănă cu nimic şi comparaţiile sunt sterile şi inutile. Fiecare cultură, fiecare limbă, fiecare popor, sunt unice şi irepetabile. Există stări de suflet care se pot exprima într-o limbă şi încă nu şi-au făcut drum în altele. Şi e minunat să urmăreşti această geografie a expresivităţii, să vezi în ce măsură oglindeşte arhetipurile unei naţiuni.

- Se pot compara cele două sisteme de învăţământ, din România şi Italia, în care v-aţi format din punct de vedere intelectual?

- Mă feresc întotdeauna de comparaţii pentru că nu duc nicăieri! Fiecare sistem oferă cu siguranţă ceva care se potriveşte lumii pentru care a fost creat. Există multe lucruri bune care funcţionează în ambele sisteme, aşa cum este mereu loc pentru mai bine. Uneori sunt posibile schimburi şi asta e un lucru minunat, pentru că schimbul îmbogăţeşte şi lărgeşte viziunea comunităţilor respective.

- Atunci când aţi început să scrieţi aţi avut nişte modele literare?

- Probabil că da, toţi le avem, deşi pe parcurs le-am mai pierdut sau le-am uitat. Aveam o admiraţie aproape religioasă pentru cei care reuşeau să folosească ,,verbul” cu atâta măiestrie încât să creeze o lume magică şi să devină sursa de inspiraţie pentru generaţii întregi. Cred în puterea cuvântului, în sensul universal al termenului! Am cunoscut efectul lor asupra mea. Există scriitori care mi s-au lipit de suflet atât de mult încât au rămas cu mine şi mi-au îndrumat pasul în fiecare clipă. Aceasta este magia literaturii: un scriitor poate pune pe hârtie un adevăr atât de universal încât să creeze un perpetuum mobile, o vibraţie permanentă care traversează secole şi care, într-o zi oarecare, într-un loc oarecare dintr-un viitor care încă trebuie să se întâmple, cineva îl citeşte, îl primeşte în suflet şi se lasă modelat de forţa lui creatoare. Şi

aceasta nu se întâmplă doar cu scriitori celebri. Există multe capodopere aşa-zis minore care au făcut diferenţa în sufletul unui cititor. Am vibrat cu personajele din ,,O sută de ani de singurătate” şi am plâns cu Medeleanu pentru Lorelei. Pentru mine sunt la fel de importanţi pentru că amândoi au lăsat o amprentă puternică în mine, şi din punct de vedere literar, dar şi emotiv.

- Astăzi în ce limbă gândeşte şi scrie autoarea Ingrid B. Coman?

- În toate! Pe rând şi laolaltă...! E un mare Babel în capul şi în sufletul meu şi sunt recunoscătoare vieţii pentru asta. Şi, aşa cum am mai spus, de foarte multe ori ceea ce oferă o limbă din punct de vedere expresiv, nu oferă o alta. Şi, în acelaşi timp, se împrumută una de la alta, se îmbogăţesc şi se completează reciproc. Engleza are o oarecare gravitate, un mod sobru de a exprima chiar şi emoţiile cele mai exuberante, un fel reţinut de a reda în cuvinte stările sufleteşti, disciplinat şi discret. Pretenii mei englezi cu greu folosesc superlative! Până şi complimentele lor sunt aşezate, cântărite! Ei iţi vor spune “not bad” despre ceva care le-a plăcut foarte mult, departe de tipicele “issime” ale limbii italiene. Şi totuşi mânuită cu grijă poate crea profunde valuri în sufletul cititorului, o emoţie cuminte, poate, dar nu mai puţin intensă. Italiana este volubilă, melodioasă, jucăuşă, cu un sunet de pârâu zgomotos care se rostogoleşte peste pietre, alunecă, se sparge de mal, râde, plânge, iubeşte şi urăşte cu acelaşi acord melodios de vocale. E o sărbătoare a sufletului să te laşi purtat de melodia limbii italiene. Iar româna este… casa! Este dor pecetluit în oase şi în sânge, de care nu te poţi apăra şi care bântuie laolaltă cu tine prin toată lumea. Este sunetul înfundat al rădăcinii care caută apa sub pământ. E vocea de fond care însoţeşte ca o umbră orice altă limbă pe care o înveţi. Nu am scris în româneşte vreme de peste cincisprezece ani! Şi, totusi, când am reluat-o era la fel de intactă si sacră, la fel de profundă şi misterioasă! Mi se depozitase ca o zăpadă cuminte în suflet, aşteptând ca eu să mă vindec de rănile trecutului, suficient încât să rotunjesc din nou cuvintele în româneşte!

- Aţi participat la mai multe ediţii ale Târgului de carte de la Milano. Ce credeţi că ne lipseşte pentru a avea o ediţie Bookfest internaţională cu

adevărat importantă, măcar pentru această parte a Europei?

- Nu e de competenţa mea să răspund, dar, dacă ar fi să mă arunc la un răspuns, aş spune că trebuie să aducem în faţă scriitorii care reprezintă sufletul românesc, la modul cel mai profund şi mai veritabil. Clasicii, în primul rând! Dar şi contemporanii care au ceva de spus lumii şi în ceva-ul acela ne putem oglindi cu toţii, români de pretutindeni, dar şi străini. Pentru că, într-un fel minunat şi misterios, cu cât ne apropiem mai mult de esenţa a ceea ce suntem cu adevărat, cu atât devenim mai universali!

- Dacă aţi fi numită într-o funcţie ministerială, să spunem ministru sau secretar de stat, dvs. cum aţi promova literatura română contemporană?

- E un răspuns aproape imposibil, pentru că îmi lipseşte o cultură politică şi punctul de vedere al celui care trebuie să ia o hotărâre la un astfel de nivel! Dar, dacă mi se îngăduie răspunsul unui om de rând, cred că, în primul rând, le-aş restitui oamenilor speranţa! Speranţa şi încrederea că încă se mai poate schimba destinul unui popor prin forţa cuvântului şi că o peniţă conştientă face mai mult decât o revoluţie! Că nu sunt singuri şi că instituţiile sunt alături de ei şi de munca lor de multe ori singuratică! Că avem nevoie ca ei să nu renunţe, să nu predea armele, pentru ca memoria acestei natiuni să nu se risipească prin vâltorile istoriei! Aş crea mai multe cercuri literare, cluburi de carte, laboratoare unde scriitorii să se exprime, să se expună, să împărtăşească din trăirile lor. I-aş aduce mai puţin la televizor şi mai mult în contact cu cei pentru care au scris. Să simtă plămada umană din care sunt făcuţi şi să li se sensibilizeze peniţa. Să fie conştienţi că se poate da viaţă, dar şi lua prin cuvânt sau printr-o tăcere laşă atunci când ar trebui să-l rostim...

- Referitor la romanul dvs., ,,Ceai la samovar”, primul în limba română...

- Este o minunată şi nesperată întoarcere acasă. Prima prezentare la Bucureşti a fost mai emoţionantă decât toate prezentările din afară, pentru că avea iz de casă şi călcam pe un pământ care parcă îmi vibra altfel sub tălpi. Mă regăseam în oamenii pe care îi întâlneam, le eram recunoscătoare că totuşi rămăse-seră să păstreze sensul unei ţări care ne-a văzut şovăind de atâtea ori şi datorită lor eu aveam unde să mă întorc. Ne-am recunoscut în emoţii comune şi o strângere de mână valora cât o critică elogioasă. Şi toate acestea se întâmplau pentru că avusese cineva încredere în mine, poate mai mult decât aveam eu însămi, şi făcuse posibilă trecerea graniţei pentru această carte. Mă refer la curajoasa Silvia Colfescu, sufletul Editurii Vremea, care a creat această oportunitate pentru mine, şi la minunata mea traducătoare Anca Irina Ionescu, care s-a aplecat cu sensibilitate şi înţelegere asupra cărţii. Lor le mulţumesc şi le rămân recunoscătoare.

- Care este raportul realitate-ficţiune în ceea ce priveşte personajele cărţii?

- Într-un anumit sens, pentru mine nu există ficţiune. Fiecare carte, fiecare nuvelă, fiecare piesă de teatru îşi are rădăcinile în realitate. Poate povestea în sine se poate numi ficţiune, în sensul de trăire sublimată, dar ţărâna din care se ridică orice întâmplare, stare sufletească, naştere sau moarte, este sufletul omenesc, cu fricile, emoţiile, speranţele şi bucuriile sale. Aceasta este, de fapt, literatura: o forţă care pescuieşte în conştiinţa colectivă şi în trăirile universale, pentru a le aşterne pe hârtie şi a le da o faţă comună în care să ne putem recunoaşte, sublimându-le până la a le face poveştile tuturor.

A consemnat George MOTROC

16 meridiane nr. 60 n iunie 2016actualitatea literară

Ingrid Beatrice Coman La doar şase luni de la lansarea în limba

neerlandeză a romanului Cartea şoaptelor (Het boek der fluesteringen, traducere de Jan Willem Bos), Editura Pegasus şi editoarea Susan van Oostveen anunţă apariţia celui de-al treilea tiraj al volumului. Primul tiraj (1.000 de exemplare) s-a epuizat la nici două luni de la apariţia volumului (lansat în ianuarie 2016, la Haga, în prezenţa autorului), al doilea (tot de 1.000 de exemplare) a fost tipărit la sfîrşitul lunii martie, iar cel de-al treilea (de asemenea, 1.000 de exemplare), la mijlocul lunii în curs. Cotidianul olandez NRC Handelsblad i-a dedicat o amplă cronică, descriind pe larg evenimentele care constituie subiectul romanului - genocidul armean, destinul armenilor în diaspora, comunismul şi copilăria autorului. Cartea şoaptelor a mai apărut în limbile: germană (Paul Zsolnay, Büchergilde - ediţie bibliofilă), spaniolă (Pre-Textos), italiană (Keller

n Romanul “Cartea şoaptelor”, de Varujan Vosganian, a ajuns la al treilea tiraj în Olanda

Considerat capodopera lui Ngũgĩ wa Thiong’o, romanul Un bob de grîu urmăreşte destinele unui grup de săteni chiar înainte de proclamarea independenţei Kenyei faţă de Imperiul Britanic, în 1963, după revolta Mau Mau. În centrul poveştii se află Mugo, un om bîntuit de un secret teribil. Personajele care-l înconjoară se află într-o strînsă legătură cu momentele importante prin care trece Kenya şi, după cum o arată numele lor, sînt purtătoarele unor simboluri cu o mare încărcătură istorică: bătrînul Warui (rîul), care face legătura între marile etape din evoluţia poporului; Gikonyo (buricul), în care ceilalţi văd cordonul ombilical ce leagă generaţiile între ele, şi nevasta sa, Mumbi, mama simbolică a poporului gikuyu. Mugo însuşi poartă numele unuia dintre cei mai veneraţi profeţi şi este onorat în roman ca mîntuitor al poporului său. Pe măsură ce ni se dezvăluie destinele întortocheate ale sătenilor, într-o naraţiune în care miturile se împletesc cu trimiteri la personaje istorice reale, sub ochii noştri ia naştere o poveste despre compromisuri inevitabile, prietenii trădate şi iubiri puse la încercare. Un bob de grîu a apărut în „Biblioteca Polirom”, în traducerea Alexandrei Fusoi.

despre magia şi forţa Cuvântului care poate schimba lumea

Editore), armeană (Editura Uniunii Scriitorilor din Armenia, Antares), bulgară (Avangard Print), franceză (Editions de Syrtes), ebraică (Hakibbutz Hameuchad), cehă (Havran), suedeză (2244), portugheză (ediţie digitală), maghiară (Orpheusz), polonă (Książkowe Klimaty) şi persană (Ketabe Miamak). Noi traduceri ale romanului vor apărea în limbile engleză (Yale University Press), norvegiană (Editura Bokvennen), sîrbă (Laguna) şi croată (Sandorf), precum şi o nouă versiune în armeană (Editura Sfîntului Scaun de la Ecimiadzin).

n “Un bob de grîu”, o poveste despre revoluţie şi dragoste, spusă de un gigant al literaturii kenyene, Ngũgĩ wa Thiong’o

“Ingrid Beatrice Coman, scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă şi teatru, nenumărate nuvele şi articole în reviste şi antologii, este una din vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenţia şi interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice.” (Sursa: http://redivivaedizioni.com)