Upload
others
View
13
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
Facultatea de Litere şi Arte
„Dana Dumitriu – monografie critică”
Rezumat
al tezei de doctorat în Ştiinţe umaniste
Coordonator ştiinţific: Doctorand:
Prof. Univ. Dr. Mircea V.Tomuş Nicoleta-Janeta Socol
Sibiu
- 2011 -
2
Cuprins
Argument / 4
Cap.I Două decenii în lumea foiletonisticii literare
I.1. Critica şi ideologia feminină/feministă (delimitări teoretice pe baza unui scurt istoric) / 6
I.2. Munca – foiletonistica începuturilor / 7
I.3. Publicistica maturităţii / 8
I.3.1.Preliminarii / 8
I.3.2.Secţia „corespondenţă” / 8
I.3.3.Critica sau „dragostea cu discernământ” / 8
I.3.4.Opinii teoretice despre genurile literare – lirică, dramaturgie, proză / 9
I.3.5.Cronică de poezie / 9
I.3.6.Cronică de proză / 10
I.3.7.Cronici ale unor volume de critică, teorie literară, eseistică, monografii, antologii, studii
culturale / 10
I.3.8.Articole comemorative şi sinteze literare / 11
I.3.9.Cronică teatrală şi de film / 11
Cap.II Poetica romanului şi realismul psihologic
II.1. Definirea romanului ca gen literar / 11
II.1.1.Proteismul unui gen literar / 11
II.1.2.De la ritmicitatea romanului la realismul psihologic / 12
II.2. Ambasadorii sau despre realismul psihologic / 12
II.2.1.Prolegomene teoretice / 12
II.2.2.„Le plus moi-même que moi” / 13
II.2.3.Portret de ambasador literar / 13
II.2.4.Conştiinţa surprinsă „între acte” / 14
II.2.5.„Trupul sufletesc” certificându-şi realitatea / 14
II.2.6.Fascinaţia poliedrului / 14
Cap.III Un „personaj” în realitate sau C.A Rosetti şi bovarismul masculin
III.1. Introducere în opera lui C.A Rosetti / 14
III.1.1.Introducere / 15
III.1.2.În neliniştea ceasurilor de mulţumire / 15
III.1.3.Jurnalul şi corespondenţa / 15
III.1.4.Printre paginile ziarelor revoluţionare / 16
III.1.5.Un personaj în realitatea istoriei / 16
III.1.6.Reiterarea unei concluzii – automistificarea / 16
3
Cap.IV Proza psihologică
IV.1. Proza feminină – note definitorii / 16
IV.1.1.Universul feminin / 16
IV.1.2.L`écriture feminine / 17
IV.1.3.Literatura feminină - o posibilă enclavă în literatura română / 17
a.viziunea criticii masculine / 17
b.opţiunea femeilor / 17
c.Dana Dumitriu despre literatura feminină / 17
IV.2. Proze în periodice / 17
IV.2.1.Un loc în istoria literaturii române / 17
IV.2.2.Proze în periodice, publicate anterior romanelor / 18
IV.2.3.Fragmente dintr-un roman nepublicat / 18
IV.2.4.Despre un text postum sau un „amuzament literar” / 19
IV.3. Migraţii – un volum despre evadare în interioritate / 19
IV.4. Masa zarafului – romanul eşecurilor depline / 20
IV.5. Duminica mironosiţelor – un policier psihologic / 21
IV.6. Întoarcerea lui Pascal - povestea unei reveniri ratate / 23
IV.7. Sărbătorile răbdării sau vocaţia resemnării / 24
Cap.V Romanul istoric
V.1. Naşterea unui roman / 25
V.2. Prinţul Ghica - o meditaţie asupra istoriei / 25
V.3. Misterul iubirii fără iubire / 26
V.4. Istoria prinsă în jocurile naraţiunii / 27
V.5. Capodoperă sau roman de popularizare? / 28
Cap.VI De la „inteligenţa centrală” la personalitatea scriitoarei
VI.1. Origini modeste / 28
VI.2. Activitatea literară şi conştiinţa scriitoricească / 28
VI.3. Migraţiile unei conştiinţe: iubirea, prietenia, sinele / 28
VI.4. Poliedrismul realităţii – mărturii ale cunoscuţilor / 28
VI.5. Scriitoarea lăsând din mână cartea vieţii / 29
Concluzii / 29
Bibliografie / 34
4
Argument
Lucrarea de faţă s-a dorit o recuperare, printr-un studiu monografic, a operei Danei Dumitriu, una
dintre prozatoarele noastre extrem de bine cotate în anii `70-`80, apreciată pentru romanele ei analitice,
pătrunzând adânc în intimitatea fiinţei umane în general şi a trupului sufletesc feminin în particular, autoare a
unei trilogii istorice remarcabile, diferite de clişeele dogmatic naţionaliste şi didacticist patriotice susţinute
de regimul perioadei, eseistă talentată, dornică să impună în peisajul românesc formula narativă a realismului
psihologic, teoretician şi analist rafinat al fenomenului literar, cronicar de marcă, prezent cu regularitate în
paginile unor foarte importante ziare şi reviste culturale ale epocii. Deşi a părăsit scena literaturii noastre la
doar 44 de ani, scriitoarea a reuşit, în cele aproximativ două decenii de febrilă activitate, să impresioneze
critica prin întreaga ei creaţie, numele ei figurând şi azi în canonul oral al multor confraţi din lumea literelor,
dar fiind aproape total absent din canonul scris al criticilor literari.
După mai bine de zece ani de la decesul prozatoarei, în anul 2000, la Editura Paralela 45, Liana
Cozea publica o primă monografie Dana Dumitriu, intitulată, după numele unui foarte cunoscut roman
jamesian, Portretul unei doamne. Lucrarea oferă un tablou de ansamblu al operei scriitoarei, dar nu şi al
vieţii acesteia, aşa cum greşit s-ar fi putut bănui dacă s-ar avea în vedere titlul exegezei, existând multe
aspecte remarcabile ale lucrării, dar şi destule puncte vulnerabile, cum ar fi absenţa unei bibliografii primare,
care să cuprindă atât cărţile prozatoarei, cât şi o listă a celor peste 500 de cronici, recenzii, articole teoretice
şi eseistice, interviuri sau fragmente de jurnal apărute în periodicele vremii, precizări cu privire la jurnalul
încă nepublicat al romancierei şi, mai exact, informaţii legate de perioada în care a fost scris acesta sau cine
ar putea decide publicarea lui integrală.
Fără a avea pretenţia unei lucrări care dă răspunsuri categorice, definitive şi incontestabile la toate
aceste întrebări, sau la altele care sunt ridicate de opera Danei Dumitriu, lucrarea de faţă se doreşte un studiu
monografic, care acoperă atât creaţia artistică a scriitoarei, cât şi activitatea de critic şi teoretician literar,
problema jurnalului şi implicit a personalităţii prozatoarei fiind atinse în lumina unor informaţii noi, cu
certitudine incomplete, dar suficiente pentru a clarifica anumite zone întunecate ale vieţii şi carierei autoarei.
Cele şase capitole ale lucrării abordează, într-o ordine pe care am considerat-o concludentă pentru
evoluţia operei şi formarea ideologică a scriitoarei, activitatea de publicist, prezentată fiind nu doar
foiletonistica din perioada maturităţii, ci şi articolele de tinereţe, care au marcat începuturile criticii Danei
Dumitriu, acestora urmându-le lucrările teoretice şi eseistice, care au delimitat clar arealul literaturii spre
care tindea prozatoarea, fie că era vorba despre nuvelistică sau mari romane. Este analizată apoi proza
artistică, apărută atât în volum, cât şi în periodice, finalul fiind rezervat conturării unui sumar portret al
scriitoarei, al personalităţii acesteia, în lumina mărturiilor cunoscuţilor şi documentelor vremii, dar şi a
confesiunilor directe desprinse din interviuri, respectiv a celor trunchiate din fragmentele de jurnal care au
fost oferite cu multă, dar justificată parcimonie tiparului.
Fiind vorba despre o prozatoare în ale cărei texte, mai ales artistice, pulsează din plin seva
feminităţii şi a sensibilităţii unui temperament introvertit, refuzând ideea alterităţii sau a complementarităţii
greşit şi reducţionist înţelese, un prim subcapitol al lucrării are în vedere amplasarea autoarei în contextul
5
internaţional al mişcărilor de emancipare, mai exact, este analizată relaţia publicisticii ei cu ceea ce s-a numit
gynocriticism sau criticism feminist, accentul căzând asupra particularităţilor pe care le îmbracă de regulă
textul critic al unui lector profesionist femeie. În aceeaşi idee, monografia cuprinde, ca secvenţă introductivă
a capitolului rezervat prozei de analiză psihologică, o prezentare succintă a unor elemente definitorii pentru
ceea ce se consideră a fi specific universului feminităţii, respectiv literaturii feminine.
Cum Dana Dumitriu nu şi-a adunat în volum cele peste 500 de articole risipite în mai bine de 17
ziare şi reviste culturale româneşti, prima ei operă teoretică şi critică de anvergură fiind eseul din 1976,
Ambasadorii sau despre realismul psihologic, bibliografia lucrării de faţă oferă o listă (sperăm completă) a
acestui bogat material, de la debutul publicistic în ziarul Munca, din 21 august 1966, până la ultima cronică,
consacrată cărţii scrise de Irina Eliade, Ziduri, ferestre, grădini, publicată în România literară, nr.37, din 10
septembrie 1987. Atâta timp cât monografia Lianei Cozea s-a oprit, într-un succint capitol final, mai mult
asupra cronicilor publicate în revista România literară, s-a omis o parte importantă a activităţii scriitoarei,
publicistica tinereţii interesând atât ca aspect bibliografic, cât şi pentru că, în acest segment de creaţie, se
întrevăd germenii viitoarei serii de articole critice, modalităţile de abordare şi de interpretare a operei
confraţilor ei literari, precum şi tipare, tehnici narative sau de construcţie a personajelor, prezente în
romanele de mai târziu, evidenţiate preponderent în reportajele şi anchetele autoarei.
Deşi nu este partea cea mai valoroasă a operei Danei Dumitriu, foiletonistica ilustrează atât
formarea prozatoarei ca inteligent şi rafinat comentator al fenomenului literar românesc, cât şi evoluţia unora
dintre scriitorii contemporani ei, pentru că, dacă s-ar aduna într-un volum, ar fi împărţite pe genuri şi s-ar
respecta o minimă cronologie, cronicile ar putea alcătui o microistorie a literaturii române, din perioada celor
două decenii când a activat autoarea.
Anterior volumului Ambasadorii sau despre realismul psihologic, respectiv monografiei din 1984,
Introducere în opera lui C.A.Rosetti, scriitoarea a publicat articole şi succinte studii eseistice, care astăzi par
nu doar anticipări, ci şi completări, detalieri sau aprofundări ale problematicii din amplele exegeze ulterioare,
abordate fiind opera Hortensiei Papadat-Bengescu sau a lui Henry James, conceptul de realism psihologic,
pe care scriitoarea dorea să îl impună în literatura română, sau aspecte legate de roman ca gen prin excelenţă
proteic.
În mod similar lucrărilor teoretice, nuvelisticii şi prozei publicate în volum (Migraţii, 1971, Masa
zarafului, 1972, Duminica mironosiţelor, 1977, Întoarcerea lui Pascal, 1979, Sărbătorile răbdării, 1979,
trilogia istorică Prinţul Ghica, 1982, 1984, 1986, reeditată într-un singur volum în 1997) le premerg în
periodicele vremii scurte, dar atent construite bucăţi de proză, care sunt cel mai adesea omise astăzi, deşi nu
au trecut neobservate în momentul apariţiei: Între Scila şi Caribda, 1967, în suplimentul Povestea vorbii al
revistei Ramuri, o schiţă ce marchează autenticul debut literar al scriitoarei, Ultimul spectacol, din Familia,
1968, sau Casa pictorului, în România literară, 1970.
Întreruptă prea devreme, opera prozatoarei probabil că ar fi continuat cu un roman mai apropiat
formulei narative postmoderne, având un titlu greu descifrabil în manuscris, Fereastra aburită sau Ferestre
aburite, din care s-au publicat în Secolul 20 capitolul 16, „Prima lectură a scenariului”, respectiv
6
fragmentul Pisica n-a înţeles nimic, în Viaţa Românească, 1987, existând în România literară din 18
oct.1990 şi o proză care ne pare mai aproape de glumă sau de un elegant amuzament literar, relatând
evenimente desprinse din viaţa reală a scriitoarei, Întâmplări cu pisicul Red.
Cum în presa de specialitate fiecare nou volum publicat se bucura de atenţia criticilor timpului, la
vremea respectivă curgând suficientă cerneală pentru redactarea recenziilor, cronicilor sau chiar articolelor
comemorative consacrate prozatoarei, monografia de faţă nu s-a putut limita la simpla analiză a creaţiei
artistice, consemnate fiind, în paralel cu interpretarea propriu-zisă a textului, şi câteva dintre opiniile
literaţilor de atunci, în ideea că doar astfel se desprinde un portret complet al scriitoarei, cuprinzând şi modul
în care opera Danei Dumitriu a fost receptată de contemporani sau mărturii ale acestora cu privire la
personalitatea artistei.
Din nefericire, la ora actuală, nu putem oferi prea multe informaţii cu privire la diaristica
romancierei, la acel jurnal care, în zilele noastre, s-ar dovedi mai mult decât incitant, interesant şi atractiv,
pentru că, spre deosebire de alte texte diaristice, nu a beneficiat de intervenţii sau rafistolări operate în
vederea publicării antume, motivele fiind variate, atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv, respectiv moral. Ca
prietenă a Danei Dumitriu, Tia Şerbănescu a publicat fragmente din cele patru caiete pe care le deţine, în
ideea că merită cunoscut talentul remarcabil al prozatoarei, vizibil şi în paginile nedestinate tiparului, dar sub
rezerva că nu se poate publica încă totul, pentru că multe dintre „personajele” menţionate în text sunt în
viaţă, există un moştenitor al drepturilor de autor şi, cel mai probabil, nici diarista nu ar fi dorit dezvăluirea
integrală a paginilor jurnalului.
Aruncând lumină asupra unor aspecte neelucidate încă din viaţa şi opera prozatoarei, pătrunzând în
universul artistic şi teoretic al scriitoarei cu acribia cercetătorului obiectiv, dar şi cu o oarecare doză de
subiectivism, născut dintr-un inevitabil hedonism estetic, această monografie consacrată Danei Dumitriu se
doreşte un tablou complex al creaţiei uneia dintre distinsele şi misterioasele doamne ale literaturii române,
prin forţa împrejurărilor şi indiferenţa sorţii, astăzi uitată de unii şi necunoscută de cei mai mulţi.
Capitolul I - Două decenii în lumea foiletonisticii literare
I.1. Critica şi ideologia feminină/feministă (delimitări teoretice pe baza unui scurt istoric)
Sintagma „literatură feminină” rămâne şi astăzi pentru mulţi încărcată de conotaţii negative sau
măcar uşor peiorativă, aşa că orice monografie dedicată operei unei scriitoare poate că ar trebui să înceapă cu
o cât de succintă incursiune în evoluţia literaturii scrise de femei, o definire a ceea ce semnifică acest
„concept”, din perspectiva criticii literare în general şi a teoriilor feministe în particular.
Mihaela Miroiu a propus segmentarea evoluţiei feminismului mondial în trei mari valuri succesive,
vizibile şi în societatea românească. În România, pentru feminismul valului întâi, caracterizat printr-o
incipientă mişcare de emancipare a femeilor, este de remarcat relativa sincronizare cu ceea ce se întâmpla pe
plan mondial, cu observaţia că ponderea mare a populaţiei rurale a generat existenţa unui feminism al elitei.
La nivel mondial, feminismul valului doi s-a aflat sub genericul diferenţă şi eliberare, nume importante fiind
Kate Millett, Juliet Mitchell, Elaine Showalter, Luce Irigaray şi Hélène Cixous, urmaşe ale ideilor lui Simone
7
de Beauvoir. În această etapă atenţia criticii feministe s-a îndreptat spre literatură, în anii `60-`70 mai ales,
reanalizându-se literatura scrisă de bărbaţi, încercându-se respingerea acelei he-man language, cu toate
implicaţiile patriarhale ale unui permanent el, aparent neutru, dar care face ca, în majoritatea limbilor şi mai
ales a celor în care diferenţierea prin gen există, termenii folosiţi pentru feminin să se încarce de conotaţii
negative. Elaine Showalter inventează termenul gynocritics – studiul femeii ca scriitor, situând-o într-un
context sociocultural, iar Alice Jardine lansează termenul gynesis, prin care denumeşte operaţiunea de
rechestionare şi destructurare a literaturii şi culturii, punând problema prezenţei femeii în discurs.
Efervescenţa transformărilor înregistrate de al doilea val feminist nu a afectat vizibil societatea română,
motivele fiind multiple: mentalitatea comună, dezinteresul elitelor intelectuale, comunismul care a îngrădit
dezvoltarea concomitentă cu mişcarea apuseană. A treia etapă, începând la noi după `89, reuneşte
postfeminismul şi feminismul valului trei, interesând lucrarea de faţă doar în măsura în care manifestările
culturale anterioare au fost supuse unui proces de reconsiderare.
În perioada când a activat Dana Dumitriu, cultura română a înregistrat doar timide manifestări
underground şi o practică intuitivă a criticii feministe, în lucrările teoretice şi cronicile prozatoarei
distingându-se câteva astfel de abordări. Fără a fi o adeptă declarată a feminismului, Dana Dumitriu a
practicat o critică, involuntar poate, aflată în vecinătatea criticismului feminist. Nu doar că a refuzat să se
oprească la o unică autoritate pentru interpretarea operelor, adunând informaţii din mai multe surse de
gândire (psihologie, sociologie, antropologie, structuralism, psihanaliză, istorie sau deconstructivism), dar
s-a aplecat preponderent asupra intimităţii creaţiei, dorind să afle resorturile interioare, trăirile psihice sau
experienţele sufleteşti care au generat un univers artistic şi o anume expresie literară.
I.2. Munca – foiletonistica începuturilor
Având o valoare mai curând documentară, de bibliografie informativă asupra începuturilor critice
ale Danei Dumitriu, articolele din ziarul Munca reunesc in nuce tipare ale viitoarelor cronici literare,
eseurilor şi articolelor sintetice din perioada maturităţii, ele circumscriind sfera formatoare, dovedind
familiarizarea autoarei cu stilul publicistic, exersarea şi perfecţionarea unor tehnici de redactare specifice
acestui gen de text, iar nu în ultimul rând, confruntarea cu literatura contemporană.
În nr. 5842, din 21 august 1966, ziarul publică primul reportaj al scriitoarei, Fragment de istorie
contemporană, unul dintre foarte puţinele articole în care Dana Dumitriu se conformează recomandărilor
epocii, în marea lor majoritate, articolele, reportajele şi interviurile ei având ca subiect cultura, importanţa
educaţiei generale, a formării bunului gust şi simţului estetic, activitatea cercurilor literare. A criticat practica
de a nu se face publicitate unei cărţi nou apărute, precum şi „odiseea” achiziţionărilor aberante de lucrări
pentru biblioteci, celebrele în epocă „pachete” de cărţi, sancţionând vehement editurile pentru concesiile
făcute mediocrităţii.
Foiletonisticii viitoare de la România literară i-a premers rubrica Note de lector din ziarul Munca,
unde Dana Dumitriu publica recenzii sau scurte cronici, părând mai curând interesată de proză decât de
poezie. În cazul paginilor critice dedicate liricii, se întrevăd tiparele viitoarelor sale articole: de regulă,
autoarea începe cu un succint portret al poetului, sau cu o succintă înregistrare a evoluţiei operei acestuia,
8
pentru ca, după crearea unei atmosfere propice receptării operei, să analizeze volumul nou apărut. Devansând
numeric recenziile volumelor de poezie, articolele despre proză beneficiază de o altă structură: mai rar
criticul face referire la creaţiile anterioare sau apelează la portretul sintetic, interesul fiindu-i reţinut de
structura operei, rezumarea subiectului şi prezentarea unor scene memorabile, tehnica narativă fiind lăsată în
plan secund. În această etapă, în atenţia tinerei publiciste intră poeţi ca Geo Dumitrescu, Radu Stanca,
Gheorghe Tomozei sau Marin Sorescu, iar dintre prozatori Vasile Voiculescu, Ştefan Bănulescu, Laurenţiu
Fulga, Nicolae Breban, Al.Ivasiuc sau Marin Preda. Purtând amprenta primelor apariţii ale Danei Dumitriu
pe firmamentul criticii literare, articolele din ziarul Munca sunt, aşa cum le defineşte şi titlul rubricii, mai
curând „note de lectură”, subiective şi fără o tehnică bine definită de abordare a textului literar, respectiv de
construcţie a metatextului. Evitând supraevaluarea lor, le apreciem ca o etapă de ucenicie pentru critica de
maturitate, o etapă absolut necesară deprinderii unor procedee de analiză şi interpretare, care vor fi cizelate
abia în perioada următoare.
I.3. Publicistica maturităţii
I.3.1.Preliminarii
Îmbinând stilul rece şi reţinut al discursului interpretativ cu o doză considerabilă de subiectivism,
distanţarea sobră de text cu atitudinea ironică, Dana Dumitriu a practicat, în perioada maturităţii publicistice,
o critică unilaterală, de tip subiectiv, sub forma cronicii, recenziei sau eseului literar, o critică impresionistă,
narcisistă, de tip lovinescian, preferând autorii compatibili cu ea, încercând să diferenţieze nuanţa valorică,
să manifeste înţelegere acolo unde se întrezăreau speranţe, dar să sancţioneze ironic nonvaloarea. Exerciţiul
critic constant, neajustat unui anume program, a prilejuit familiarizarea cu peisajul literaturii contemporane,
cu tematica, tehnicile şi procedeele narative moderne.
Practicând o lectură eterogenă, în sensul pozitiv al termenului, publicistica Danei Dumitriu acoperă
o tipologie extrem de vastă, autoarea trecând cu dezinvoltură de la articole teoretice, privind critica literară,
tipurile de lectură posibile, studiul poeziei, prozei sau dramaturgiei, cu vădit interes faţă de literatura
feminină, romanul istoric şi opera unor reprezentanţi ai realismului psihologic, la cronici şi recenzii realizate
pentru volume de poezie şi proză, lucrări de critică sau studii monografice, pentru culegeri de eseuri sau
antologii, pentru volume memorialistice, jurnale de călătorie, cărţi SF sau pentru copii, nelăsând de o parte
sintezele şi articolele comemorative, cronica de spectacol sau film.
I.3.2.Secţia „corespondenţă”
Sub forma unor foarte succinte texte informative, la rubrica Ochiul magic sau Carte străină din
revista Romȃnia literarǎ, semnând cel mai adesea D.D. şi mai rar Dana D., între 1969-1973, tânăra jurnalistă
semnala noile reviste apărute în peisajul cultural românesc sau numere mai deosebite ale acestora, lansări de
carte, spectacole sau expoziţii, toate recomandate publicului larg.
I.3.3.Critica sau „dragostea cu discernământ”
Într-un articol din 1981 (Critica literară sau dragoste cu discernământ, în România literară, XIV,
nr.1/1981), respingând ideea primatului „intenţiilor bune” ale autorului în aprecierea unei opere şi preluând o
sintagmă a protagonistului trilogiei sale, Dana Dumitriu a definit actul critic ca „dragoste cu discernământ”,
9
problema criticii contemporane fiind echilibrarea raportului între critica de orientare şi critica de evaluare,
momentul echilibrului implicând intercondiţionarea celor două, critica activă fiind critica literară practicată
în imediata vecinătate şi în dependenţă de producţia literară. Scriitoarea afirma că, într-un peisaj eterogen, cu
lucrări, volume teoretice şi studii literare variate, este posibilă, practicând o critică a criticii, identificarea
unor grupări teoretice în funcţie de atitudinea analistului faţă de textul literar, tipologia oferită de ea în 1971
reunind critica orientativă, critica cu finalitate teoretică, critica analitică, respectiv critica interpretativă, de
creaţie. Publicista s-a afiliat deschis la ceea ce ea numeşte critică „foarte aplicată”, în sensul că, spre a se
putea face decantările valorice necesare, trebuie să se aibă în vedere activitatea contemporanilor.
I.3.4.Opinii teoretice despre genurile literare – lirică, dramaturgie, proză
Seria foiletonistică, acoperind multe numere din România literară sau Argeş, a fost precedată de
articole teoretice şi studii eseistice, referitoare la problematica genurilor literare. Scriitoarea s-a oprit asupra
liricii ironice, despre care afirma că ar fi specifică epocilor de mare luciditate şi scepticism, a definit
specificul poeziei cetăţeneşti şi patriotice, citându-i pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu (în mod paradoxal cu
volumul Sensul iubirii), a identificat pentru arta dramatică marile mutaţii ale anilor `70, când dispar
caracterele teatrului clasic sau opoziţiile clare ale romanticilor, în text făcându-şi loc tot mai insistent
viziunea regizorală.
Diferenţiind proza scurtă, ca povestire şi schiţă, de roman sau nuvelă, crede că cea dintâi este mai
sensibilă la schimbările din epocă şi la implozia epicului, starea psihică şi morală a actantului câştigând teren
în faţa evenimentelor. Cu privire la condiţia romanului, prozatoarea observa că în epică se impune cu acută
stăruinţă un anumit tip de personaj, un ins intens reflexiv şi lucid, cu o accentuată pasivitate, care primeşte
ceva din structura psihică a creatorului său, cititorul ajungând să materializeze vocea personajului în
persoana autorului, sau, invers, să extindă asupra persoanelor reale psihologia imaginară a personajelor de
roman, literatura hrănindu-se în acest mod din propria-i fiinţă.
I.3.5.Cronică de poezie
Chiar dacă nu a publicat poezie, în „anii liricii” de la România literară (1973-1976), Dana
Dumitriu a demonstrat că are o sensibilitate poetică profundă, critica ei, analitică şi speculativă în acelaşi
timp, aflându-se la jumătatea drumului între foiletonistică şi eseistică. Bazându-se mai mult pe bunul-simţ şi
gustul estetic, decât pe un sistem foarte riguros de analiză, scriitoarea s-a apropiat de lirică printr-o critică
impresionistă, subiectivă.
Documentându-se serios înainte de a prezenta un scriitor, Dana Dumitriu insista să ofere o privire
de ansamblu asupra creaţiei autorului respectiv, asupra principalelor sale volume şi a evoluţiei acestuia în
timp. A comentat cu egală pasiune lirica unor poeţi cunoscuţi şi a celor mai puţin familiari publicului larg,
analiza ansamblului operei facilitând depistarea de posibile filiaţii cu scriitori români sau personalităţi ale
literaturii universale. I-a avut în vedere pe majoritatea poeţilor importanţi ai momentului, de la Nichita
Stănescu şi Marin Sorescu, la Mircea Dinescu sau Adrian Păunescu, Dan Laurenţiu, Aurel Rău, Dan Deşliu,
Petre Stoica, Nicolae Ioana, Gheorghe Tomozei, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Dan Laurenţiu, Emil
Brumaru, Miron Radu Paraschivescu şi mulţi alţii, poetul de suflet rămânând Cezar Ivănescu. Dana Dumitriu
10
nu practica o critică laudativă şi sancţiona frecvent aspectele nereuşite, elementele străine simţirii poetice,
viziunile forţat construite sau expresia neadecvată unei imagini artistice, aşa cum observa la Ion Rahoveanu,
Petru Jaleş sau Ioanid Romanescu. Fără a fi adepta unei segregaţii a literaturii în funcţie de biologia
autorului, Dana Dumitriu identifică aspectele ce individualizează lirica femeilor, semnalând inovaţiile
formale sau tematice ale acestora, elogiind cultura unora dintre ele sau rafinamentul expresiv al altora. Este
sensibilă la poezia Etei Boeriu sau a Doinei Uricariu, îi place poezia nelivrescă a unei estete ca Irina
Mavrodin, discreţia Anei Mureşanu, maturitatea Mariei Banuş, etica sobră, lipsită de frivolitate, a Ilenei
Mălăncioiu.
I.3.6.Cronică de proză
Pentru aproximativ patru ani (1969-1973), aproape în fiecare număr al revistei Argeş (iar excepţiile
sunt rare), cronici semnate Dana Dumitriu se puteau citi la rubrica Carte de proză, unde, de regulă, aducea în
atenţia publicului câte trei opere, în egală măsură romane sau volume de proză scurtă. Ulterior, la România
literară, a schimbat unghiul de abordare a fenomenului literar, oprindu-se deopotrivă asupra liricii şi epicii,
dramaturgiei şi eseisticii, în lupta dintre sfera emoţională şi cea raţională dobândind ȋntâietate luciditatea şi
imparţialitatea hermeneutului, cu toate că afinităţile ei merg în direcţia prozei de analiză şi a realismului
psihologic.
Afiliindu-se unora dintre opiniile confraţilor ei din lumea criticii literare, dar contestând afirmaţiile
altora, scriitoarea a păstrat o distanţă politicos obiectivă faţă de opera contemporanilor, neezitând să îşi
recunoască contribuţia la descoperirea şi lansarea unor scriitori valoroşi. A scris despre majoritatea
prozatorilor momentului, şi, similar cronicilor de poezie, a surprins o imagine de ansamblu a operei
autorului, fie oferind, în deschiderea articolului, un portret-sinteză, fie urmărind evoluţia scriitorului. S-a
aplecat asupra creaţiei lui Al.Ivasiuc, Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Mircea Ciobanu, D.R.Popescu,
Mircea Horia Simionescu, Fănuş Neagu, Radu Petrescu, declarându-l pe Radu Cosaşu prozatorul de suflet,
căruia îi aprecia activitatea de publicist. Particularităţile, inovaţiile, reuşitele sau eşecurile înregistrate de
proza feminină modernă şi contemporană au fost atent studiate şi consemnate de romanciera-critic, de o
atenţie deosebită bucurându-se Alice Botez, dar şi Lucia Demetrius, Monica Săvulescu, Alexandra Tîrziu,
Daniela Crăsnaru, Irina Grigorescu sau Ileana Vulpescu. Seria de articole intitulate Un roman istoric,
începută în România literară în 1976, demonstrează interesul autoarei Prinţului Ghica pentru reconstituirea
atmosferei şi evenimentelor secolului al XIX-lea, manifestat nu doar sub forma documentării în Biblioteca
Academiei, ci şi prin cunoaşterea literaturii de inspiraţie istorică din perioada contemporană ei.
I.3.7.Cronici ale unor volume de critică, teorie literară, eseistică, monografii,
antologii, studii culturale
Chiar dacă foiletonistica Danei Dumitriu s-a canalizat preponderent înspre poezie şi proză, nu sunt
de neglijat articolele în care abordează lucrări de critică şi teorie literară, eseistică, monografii sau antologii.
În Şerban Cioculescu vede un clasic al criticii noastre, la Romul Munteanu remarcă transformarea care se
produce în trecerea de la eul empiric la eul creator, lui Perpessicius îi admiră „stilul cu <stil>”, la Valeriu
Cristea remarcă echilibrul şi suspiciunea constructivă, iar dualitatea personalităţii lui Mircea Zaciu îi pare că
11
pune în balanţă didacticismul universitarului cu volubilitatea foiletonistului. Din panorama studiilor teoretice
sau eseistice asupra cărora a reflectat, nu lipsesc lucrările Ioanei Em.Petrescu, Hertei Perez, Doinei Horea,
Irinei Mavrodin, Doinei Curticăpeanu sau Doinei Ciurea.
I.3.8.Articole comemorative şi sinteze literare
Critic al realităţilor literare contemporane, Dana Dumitriu a sesizat pericolul îndepărtării de
modelele clasice, de marile capodopere sau marii creatori. Şi-a exercitat spiritul critic asupra operei
eminesciene, lui Marin Preda îi urmăreşte „drumul biografic” prin prisma operelor scrise, se opreşte la proza
psihologică a lui Liviu Rebreanu, îi conturează lui G.Călinescu un portret de suflet, semnând totodată
articole comemorative care evocă imaginea lui Nichita Stănescu, Anton Pann, Silvian Iosifescu sau a Alicei
Botez.
Trecerea dincolo de scriitură s-a materializat la Dana Dumitriu prin insistenta căutare a
mecanismului intern al creaţiei, prin depistarea structurii psihologice a artistului, a tiparului care a generat un
anumit univers artistic şi o anume variantă expresivă. În Macedonski a intuit atât „complexul expulzării”,
care a evoluat în complexul nobleţii spirituale, cât şi „conştiinţa vocaţiei magnifice”, care l-a făcut adeseori
ridicol în ochii contemporanilor sau ai posterităţii, ambele complexe determinându-l să lupte pentru un ideal
intangibil, să-şi dedice viaţa menirii de a fi poet, iar la Hortensia Papadat-Bengescu a identificat obsesiva
manifestare a senzaţiei.
I.3.9.Cronică teatrală şi de film
Recunoscându-se profană în conceperea unei cronici teatrale, de spectacol sau de film, Dana
Dumitriu scrie totuşi pentru România literară câteva astfel de texte, pasiunea pentru arta dramatică suplinind
noviciatul inerent.
Capitolul II - Poetica romanului şi realismul psihologic
II.1. Definirea unui gen fără definiţie
II.1.1.Proteismul unui gen literar
În conformitate cu teoriile modelului său literar, Henry James, Dana Dumitriu a perceput actul
critic ca experienţă absolut necesară romancierului, fără a uita să adauge activităţii de interpretare a operei
literare pe aceea de conceptualizare a unor noţiuni teoretice. A înclinat de la începuturile creaţiei în favoarea
realismul psihologic, prin eseul din 1976, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, sau articolele
anterioare acestuia, dorind să impună în literatura română acest concept, alături de dramatizare, teoria
reflectorilor ca ambasadori ai autorului şi inteligenţă centrală.
Opţiunea declarată a autoarei pentru proza de analiză şi realismul psihologic nu a însemnat
limitarea la sfera de interes a acestora. În Ritmicitatea romanului, primul său articol din România literară
(I, nr.4/1968), a schiţat o mini-poetică a romanului ca gen literar, insistând asupra necesităţii, pentru textul
epic, a unui „minimum de construcţie” sau ritmicitate narativă, oferind şi un tablou de ansamblu al
romanului românesc contemporan. Considerând literatura o expresie a realităţii şi implicit a societăţii, a
afirmat că orice romancier trece de la cunoaşterea empirică sau experimentală spre o cunoaştere abstractă,
12
socială, traseul încheindu-se cu apariţia actului creator şi operei, a cărei valoare nu trebuie să rezide
ostentativ în verosimilitatea realităţii expuse (Realitatea din punct de vedere literar, în România literară,
IV, nr.32/1971). Artistul modern nu se mai poate limita la un nucleu epic, acesta rămânând esenţial pentru
organizarea structurii operei, dar cedând tot mai mult teren analizei, în sensul că faptele nu mai interesează
pentru veridicitatea lor, ci pentru ceea ce declanşează în psihic, narativul apropiindu-se tot mai mult de
poezie, de melos, de ideea de ritm, romancierul împrumutând masiv din tehnica unui compozitor.
II.1.2.De la ritmicitatea romanului la realismul psihologic
Într-o etapă premergătoare eseului Ambasadorii..., Dana Dumitriu a publicat articolele
Proustianismul Hortensiei Papadat-Bengescu (în Luceafărul, XVII, nr.39(648)/1974) şi O aventură
primejdioasă; un eseu despre Henry James (în România literară, VI, nr.11/1973), regăsite în cea mai mare
parte în studiul amintit.
II.2. Ambasadorii sau despre realismul psihologic
II.2.1.Prolegomene teoretice
Trecând de la critică foiletonistică la un debut editorial adevărat, Dana Dumitriu a demonstrat că, în
tot ceea ce a scris - cronică, ficţiune, studiu sau eseu - a fost consecventă cu propria gândire teoretică,
romanele dovedindu-se cea mai bună exemplificare a ideilor concentrate în Ambasadorii sau despre
realismul psihologic (1976). Riguros structurat, îmbinând actul interpretativ cu fabulaţia, studiul se deschide
cu o fixare a dimensiunilor teoretice, sub titlul Autoritatea personajului, autoarea dezvăluind originea şi
principalele trăsături ale realismului psihologic. Capitolele următoare, ca o exemplificare a demonstraţiei
iniţiale, prezintă, sub titluri metaforice, opera lui Marcel Proust – Acest străin eram eu însumi, Henry James
–„Un locuitor resemnat şi binevoitor al infernului”, Virginia Woolf – Melodia neîntreruptă a vieţii
interioare, Hortensia Papadat-Bengescu – O călătorie naivă pe ape şi în adâncul lor, eseul încheindu-se cu
quartetul lui Lawrence Durrell în Cuvintele – oglinzile nemulţumirii.
Eseista constată că, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, romanul de analiză psihologică intră
într-un proces de înnoire şi revizuire structurală şi se conturează o nouă modalitate epică, care este denumită
realism psihologic. Avantajul acestei sintagme ar consta pe de o parte în desemnarea originilor noii specii
romaneşti – realismul obiectiv, respectiv proza psihologică, iar pe de altă parte, în circumscrierea
principalelor caracteristici ale noului tip de roman. Fără a fi foarte clar ce înţelege autoarea prin conceptul
pe care vrea să îl impună, câteva aspecte definitorii ale realismului psihologic, subliniate şi prin titlurile
subcapitolelor părţii teoretice, se pot identifica: psihologia ca act temporal, obiectivitatea naraţiunii,
respectiv prezenţa unei inteligenţe centrale.
Dana Dumitriu expune succint o evoluţie a prozei psihologice, începând cu secolul al XVIII-lea,
trecând prin romantism, realism, naturalism, spre a ajunge la realismul psihologic. După declarată moarte a
autorului, personajul devine ambasadorul acestuia, constituindu-se nu doar ca un element oarecare al
materiei romaneşti, ci şi ca o oglindă ce absoarbe, filtrează şi apoi reflectă lumea, el însuşi fiind o realitate
psihologică bine definită. Spre deosebire de romanul de analiză, unde protagonistul „nu evoluează din punct
13
de vedere psihic, ci doar în cunoaşterea de către autor sau de către sine însuşi a structurii sale sufleteşti”,
pentru realismul psihologic, personajul trăieşte evenimente interioare ce nu se mai pot explica strict cauzal.
Punându-se în centru eul, se ajunge la necesitatea desemnării unui principiu al unităţii structurale a
romanului, care va fi unitatea de perspectivă. Faptul va favoriza apariţia acelui personaj care se descoperă pe
sine cu fiecare eveniment, un personaj diferit de cel al romanului de analiză psihologică, pentru care totul se
limita la analiza a ceea ce deja se ştia şi doar se exemplifica cu noile experienţe. Se naşte o diversitate de
optică, un pluriperspectivism, pentru simplul fapt că scriitorul e tentat să surprindă cât mai exact un
eveniment şi ca urmare împrumută punctul de vedere al cât mai multor personaje. Multiplicarea punctelor de
vedere complică schema narativă, obiectivitatea obţinându-se tocmai prin respectarea subiectivităţii
personajului, scriitorul dramatizând masiv epicul prin dialogul. Personajul realismului psihologic se
constituie mai mult ca o privire, ca un mod de a percepe lumea interioară şi exterioară, de unde şi senzaţia că
autorul îşi lasă personajele să evolueze liber. Relativizarea punctului de vedere şi evoluţia liberă a eroilor
nasc o stare de incertitudine şi enigmatic, romanele dând impresia de ambiguitate, din pricina finalurilor
deschise, realismul psihologic dovedindu-se „o specie de proză neconcluzivă”.
Dacă pentru romancier, „ambasadorii” sunt personajele, acele inteligenţe centrale, desemnate dintr-
o multitudine de potenţialităţi, dotate cu scrisorile de acreditare pentru o lume virtuală, care se conturează în
şi prin conştiinţa lor, pentru teoreticianul care vrea să îşi exemplifice ideile, „ambasadorii”, selectaţi de data
aceasta din istoria literaturii, sunt scriitorii.
II.2.2.„Le plus moi-même que moi”
Ciclul proustian În căutarea timpului pierdut ar fi, în viziunea eseistei, o dramă a creatorului
însuşi pentru că autorul îşi include eroul şi arată cum s-a ajuns la operă. Opera proustiană exemplifică
realismul psihologic prin subiectivitatea obiectivată şi statutul ambiguu al eroului-narator, pentru a cărui
construire s-a folosit tehnica punctului de vedere jamesian. Romanul nu mai apare ca o amplă confesiune, ci
drept o consemnare a tuturor etapelor care au dus la formarea unui scriitor, adică o recuperare a timpului
pierdut, timpul fiind adevăratul personaj al romanului, care impune un traseu invers: de la erou, prin narator,
se ajunge la scriitor.
II.2.3.Portret de ambasador literar
Similar cronicilor din periodice, eseista deschide capitolul consacrat lui Henry James cu un portret
al scriitorului, cel care s-a impus în literatura lumii ca teoretician al romanului, lansând conceptele realism
psihologic, punct de vedere/ the point of view sau dramatizare a prozei, dar şi ca romancier, impresionând
critica şi publicul cititor prin „marile teme internaţionale”, prin desfăşurarea de umanitate dramatică marcată
de înstrăinare, obsesie sau alienare, dar şi prin intuiţiile de psihanalist. O analiză detaliată a romanului care a
dat şi titlul eseului îi oferă scriitoarei ocazia de a trece de la persoana de hârtie din roman la scriitorul din
secolul la XIX-lea, trăitor al aceloraşi drame. Având o experienţă de viaţă redusă, romancierul a abordat
tema internaţională, cea a artistului, respectiv a iniţierii unui intrus, într-un personaj cum este Lambert
Strether portretizându-se în fapt pe sine însuşi, cu problemele lui de om şi scriitor adoptat de o ţară străină.
14
II.2.4.Conştiinţa surprinsă „între acte”
În literatura Virginiei Woolf, Dana Dumitriu observă limitarea realităţii la zona psihologiei, lumea
exterioară devenind „spaţiul interiorităţii senzoriale şi reflexive”, romanciera britanică refuzând programatic
să explice acţiunile, stările şi caracterul personajelor, sau să interpreteze evenimentele romaneşti, interesul
fiindu-i reţinut doar de cufundarea în conştiinţă. Cum importanţă primeşte numai ceea ce se întâmplă „între
acte”, în momentele de iluminare interioară, dispare continuitatea cronologică în beneficiul celei psihologice,
o secvenţă de timp sau o zi obişnuită putând încastra totalitatea lumii sau întregul destin al personajului.
Evitarea tiraniei naratorului se realizează prin multiplicarea punctelor de vedere, prin cele „cincizeci de
perechi de ochi”, protagoniştii asumându-şi deopotrivă „rolul de a fi şi de a reflecta existenţa” celorlalţi.
II.2.5.„Trupul sufletesc” certificându-şi materialitatea
Exegeza asupra operei Hortensiei Papadat-Bengescu este o salutară încercare a Danei Dumitriu de
a realiza apropierea între literatura română şi marile nume ale culturii universale. Prezintă evoluţia
romancierei interbelice, distingând, în acord cu modelul lovinescian, etapa „lirismului pur” şi a
autoanalizei, respectiv faza prozei obiective, amintind faza de tranziţie, în care efortul de obiectivare şi
epicul primesc o pondere tot mai mare, în dauna dezvăluirii psihicului. Eseista identifică paradoxul creaţiei
în faptul că trecând de la subiectivism la obiectivism, prozatoarea a evoluat „de la o literatură a generalului
spre una a particularului”, în sensul că prin introspecţie a descoperit esenţa universală a interiorităţii feminine
iar prin analizarea societăţii a aflat acele elemente şi structuri individuale care compun lumea socială. Dacă
personajul feminin al primei etape nu se distinge ca individualitate, ci doar ilustrează eul feminin general şi
etern, protagonistele celei de a doua perioade beneficiază de o individualitate precisă şi distinctă, dezvăluind
ceea ce s-ar numi corpul spiritual sau trupul sufletesc. Analizând asocierile care s-au făcut între prozatoarea
noastră şi Marcel Proust, Dana Dumitriu afirmă că apropierea se datorează unei tendinţe generalizate în
epocă - constituirea realismului psihologic, manifestat la Hortensia prin existenţa unei inteligenţe centrale, a
tehnicii colportajului, care „dramatizează” epicul şi materializează un caleidoscop al perspectivelor.
II.2.6.Fascinaţia poliedrului
Lawrence Durrell, cu al său Cvartet al Alexandriei, este încadrat seriei autorilor reprezentativi ai
formulei realismului psihologic datorită „jocului de oglinzi” care domină lumea lui romanescă, transmisă
cititorului prin reflectare şi pluriperspectivism. Dincolo de realitatea psihologică a unui univers dominat de
imaginaţia şi plăcerea hermeneuticii fabulatorii, eseista intuieşte existenţa unui al doilea strat deformator,
concretizat în imposibilitatea cuvintelor de a exprima tensiunile interioare, cu alte cuvinte, a crizei
limbajului, o caracteristică a modernităţii.
Capitolul III – Un „personaj” în realitate sau C.A.Rosetti şi bovarismul masculin
III.1. Introducere în opera lui C.A.Rosetti
Publicarea în 1984 a scurtei exegeze Introducere în opera lui C.A.Rosetti nu a fost un fenomen
singular în epocă, dar monografia Danei Dumitriu poartă amprenta coroborării între obiectivitatea
biografului şi imparţialitatea criticului, în ideea reabilitării personalităţii şi operei revoluţionarului paşoptist.
15
III.1.1.Introducere
Echilibrat structurată, monografia se deschide cu o introducere care accentuează registrului minor
al operei lui C.A.Rosetti, valoarea ei reducându-se la aceea a unui document psihologic, ilustrativ pentru
structura interioară a omului romantic şi a revoluţionarului din epoca începuturilor modernizării României.
Situat printre întemeietorii poeziei moderne, C.A.Rosetti este încadrat seriei precursorilor care au influenţat
profund posteritatea, în sensul că au creat modele, clişee imagistice şi expresive comode, fără de care
literatura modernă nu ar fi existat şi nici nu ar putea fi pe deplin înţeleasă, în aceeaşi măsură, activitatea
jurnalistului dând naştere unui stil publicistic gustat în secolul al XIX-lea, dar parodiat în perioadele
ulterioare.
III.1.2.În neliniştea ceasurilor de mulţumire
Ca poet, autorul Ceasurilor de mulţumire a râvnit sincronizarea cu marea cultură occidentală, lirica
lui ilustrând majoritatea temelor perioadei: erotismul ardent, parabola eticistă, satira socială, lamentaţiile pe
tema destinului omului de excepţie, mesianismul şi profetismul, evocarea istorică, o propensiune violentă
spre universul cosmic, contrabalansat de un imaginar balcanic pitoresc. C.A.Rosetti este aşezat în galeria
autorilor de romanţe culte, Văcăreştii, Conachi, chiar Alecsandri, Bolintineanu şi Eminescu, particularitatea
lui constând în oferirea unui anume model de poezie sentimentală (ipostaza iertătoare şi uşor ironică a
bărbatului în faţa infidelităţii femeii). Dana Dumitriu încearcă o abordare dintr-o dublă perspectivă, oferind
atât o lectură în funcţie de codul literaturii perioadei, cât şi pârghiile necesare stabilirii unei relaţii trecut-
prezent. Expune o posibilă evoluţie a liricii sentimentale: de la coborârea poeziei de salon în stradă, crâşmă,
cafenea sau alte locuri accesibile populaţiei sărace, cu transformarea ei în cântec de lume sau lăutăresc, la
înnobilarea acestuia cu şansoneta franceză, din joncţiunea celor două rezultând romanţa, linia deschisă fiind
adusă până la poezia sentimentală a lui Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Emil Botta sau Leonid Dimov.
Autoarea completează expunerea teoretică cu analiza detaliată a câtorva poezii erotice, respectiv satire
sociale.
III.1.3.Jurnalul şi corespondenţa
Capitolul rezervat intimităţii revoluţionarului subliniază de la primele pagini valoarea scrierii
diaristice rosettiene, Dana Dumitriu observând că jurnalul (1844-1857) se dezvoltă pe două coordonate
diametral opuse: este intim prin specificul mărturisirilor, uneori chiar impudice, făcute în paralel cu
sugerarea unei posibile lecturi ulterioare, şi totodată trădează intenţia autorului de a-şi publica „opera”, textul
îmbinând sinceritatea şi poza romantică, spontaneitatea şi artificialitatea. Intenţia Danei Dumitriu nu pare a fi
limitarea demersului la jurnal, operă sau o personalitate istorică reprezentativă pentru secolul al XIX-lea, ci
transformarea lui C.A.Rosetti într-un adevărat personaj. Scriitoarea intuieşte bovarismul lui social, generat
de ardenta dorinţă de a trăi o viaţa ca în cărţi. Îmbinând acurateţea documentului istoric cu intuiţiile de
romancier, acribia cercetătorului cu sensibilitatea feminină şi artistică, Dana Dumitriu reface cazuistica
dezvoltată de diarist, jurnalul rosettian fiind prezentat ca o potenţială operă literară, acesta reunind, într-o
identitate de spirit cu poezia, trei microromane: romanul iubirii filiale, cel erotic şi matrimonial, respectiv cel
al revoluţionarului. În paralel cu textul diaristic, pentru completarea portretului interior al omului, sunt
16
comentate şi scrisorile lui C.A.Rosetti, autoarea fiind convinsă că, la modul general, corespondenţa epocii
paşoptiste, în ciuda inegalităţilor şi diferenţelor de valoare, are nu doar valoare documentară, ci şi estetică,
constituind o anticipare a prozei moderne române, pentru că armonia trăirilor şi mişcărilor sufleteşti este
secondată de căutările febrile pentru obţinerea muzicalităţii expresiei.
III.1.4.Printre paginile ziarelor revoluţionare
Histrionismul afişat mereu de C.A.Rosetti se va manifesta deschis odată cu trecerea de la registrul
confesiv al jurnalului la cel oratoric, specific activităţii revoluţionarului, abandonarea jurnalului făcându-se
pentru o scenă mult mai largă, cea a presei ca tribună politică. Director a două dintre cele mai importante
ziare ale secolului al XIX-lea, Pruncul român şi Românul, C.A.Rosetti a intrat în conştiinţa publicului mai
mult ca politician şi ziarist exaltat, prea patetic şi contestatar pentru a nu fi ridiculizat şi blamat, prea idealist
şi inflexibil pentru a nu fi considerat desuet şi megaloman în perioada postrevoluţionară. Angajată într-o
aventură aproape la fel de donquijotescă precum „eroul” ei, Dana Dumitriu intenţionează nu doar
recuperarea operei, ci şi reabilitarea ziaristului, reconsiderarea meritelor şi reuşitelor acestuia fiind
contrabalansată de evidenţierea greşelilor şi neajunsurilor generate de bovarismul genetic al omului,
întreţinut şi amplificat de idealismul generalizat în epocă.
III.1.5.Un personaj în realitatea istoriei
Colaborarea între critic şi prozator, bifuncţionalismul discursului, critic şi epic în acelaşi timp,
conferă subiectului uman capacitatea de iradiere a acelui omenesc spre care tinde o reconstituire istorică.
Personalitatea lui C.A.Rosetti este redată prin alternarea evocării unor evenimente din viaţa publică şi a
dezvăluirii unor trăsături de caracter care definesc viaţa intimă, concluzia fiind că, în tot ceea ce a făcut, el a
acţionat în virtutea unui rol, „a fost cel care a vrut să fie, personajul pe care l-a imaginat şi l-a jucat clipă de
clipă, sacrificându-şi adesea fiinţa reală.”
III.1.6.Reiterarea unei concluzii - automistificarea
Concluzia monografiei din 1984 este reluată un an mai târziu, în finalul articolului C.A.Rosetti –
poetul şi omul politic, publicat în revista Limba şi literatura română (XIV, nr.2/1985).
Capitolul IV – Proza psihologică
IV.1. Proza feminină – note definitorii
IV.1.1.Universul feminin
În privinţa existenţei unui specific al universului feminin, cultura universală înregistrează o serie
largă de mituri şi clişee existenţiale: femeia ca iubită sau mamă, legătura ei cu natura prin faptul procreerii,
femeia ca muză sau mediatoare între lumea aceasta şi cea de dincolo, pythie, vrăjitoare, graţie sau stea
călăuzitoare, insecta-călugăriţă sau femeia-vampir, cel mai ancorat în subconştientul bărbaţilor şi mai des
exploatat de femei rămânând misterul feminin, care îşi potenţează valenţele mai ales în cuplu. Având în
vedere iubirea, ca temă inseparabil legată de sexualitate, epifaniile principiului feminin s-ar putea reduce la
două mari categorii: tipul demetric sau femeia ca mamă, grijulie şi miloasă, fecunditatea aflându-se pe
primul plan, şi tipul afroditic, femeia ca iubită, ca fecioară sau amazoană, refuzând subordonarea conjugală.
17
Imaginarul feminin poate fi ilustrat prin câteva patternuri, care, dacă nu sunt universale, se regăsesc frecvent
în experienţa femeilor, direct sau indirect, toate scriitoarele punând problema funcţiei creativităţii lor,
interesându-se de acele aspecte periferice preocupărilor masculine: viaţa domestică, maternitatea, realizările
artistice, evoluţia şi prezentarea sinelui.
IV.1.2.L’écriture feminine
Conceperea unei zone misterioase şi sălbatice, wild zone, aparţinând doar femeilor, a unui teritoriu
în şi despre care se scrie cu „cerneală albă” sau „lapte”, a ridicat problema specificului scrisului femeilor, a
ceea ce s-a numit l’écriture feminine, opiniile alunecând de la negarea vehementă a existenţei unei astfel de
scriituri, până la dorinţa unor feministe de a inventa o limbă doar a femeilor.
IV.1.3.Literatura feminină - o posibilă enclavă în literatura română
a). viziunea criticii masculine
Opinii variate au fost formulate şi în literatura română, critica masculină susţinând sau respingând
pe criterii estetice literatura scrisă de femei. G.Călinescu, după modelul lui Otto Weininger, aprecia fiinţa
umană ca o proporţie variabilă între femina şi vir, atributele feminine părându-i pozitive pentru poezie, dar
negative în proză, în vreme ce Lovinescu a schiţat un tipar al literaturii scrise de femei, concretizat în câteva
trăsături: instinctualitatea, pudoarea, misterul feminin, sentimentalismul, subiectivitatea şi lirismul, iar nu în
ultimul rând feminismul, care ar fi putut conduce la dispariţia farmecului fragilităţii.
b). opţiunea femeilor
Analizând opiniile scriitoarelor, este de remarcat ambiguitatea care domină în anchete, interviuri
sau articole, invariabil, unicul punct de convergenţă dovedindu-se criteriul estetic, ca o eternă reiterare a
opiniei lui Lovinescu că arta şi în particular literatura nu cunoaşte sex, vârstă, regiune sau naţionalitate, ci
doar axiologia valorii estetice.
c). Dana Dumitriu despre literatura feminină
În articolul O tendinţă a prozei feminine – autodizolvarea (Orizont, XXI, nr.3(191)/1970),
analizând producţia literară contemporană ei, Dana Dumitriu constată tendinţa de autodizolvare a prozei
feminine, respectiv arborarea unei atitudini masculine în faţa creaţiei literare, propunând eliminarea
conceptului de feminin literar şi păstrarea celui de literatură feminină, care presupune înclinaţia spre latura
emotivă a conflictelor, rafinarea senzuală, interesul declarat pentru expresivitatea personajului sau
amplificarea analizei.
IV.2. Proze în periodice
IV.2.1.Un loc în istoria literaturii române
Încadrată în cele mai multe istorii literare în zona romanului de analiză, Dana Dumitriu a urmat
tradiţia romanului psihologic. În întreaga sa operă, scriitoarea a încercat să pătrundă viaţa ascunsă, autentică
şi complexă a omului, să surprindă discrepanţa dintre conştiinţa de sine a personajului şi biografia exterioară,
tonalitatea generală a prozei sugerând nepotrivirea între exterior şi interior, care conduce la migraţia spre
sine, fie sub forma proiecţiilor compensatorii în imaginar şi iluzoriu (Migraţii şi Masa zarafului), fie în
varianta confruntării cu accidentalul şi iraţionalul (Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal,
18
Sărbătorile răbdării). Până şi în trilogia istorică Prinţul Ghica rămâne esenţial raportul între lume, ca date
biografice sau istorie, şi sinele sau existenţa individuală, pendularea între interior şi exterior devenind o
adevărată matrice spirituală a personajelor.
IV.2.2.Proze în periodice, publicate anterior romanelor
Debutul autoarei s-a realizat în noiembrie 1967, suplimentul Povestea vorbii al revistei Ramuri
publicându-i schiţa Între Scila şi Caribda, o proză cu aparenţă de autobiografie, dovadă a faptului că în
prima perioadă a creaţiei sale, scriitoarea şi-a literaturizat frecvent viaţă. Pendularea între Thanatos şi
spectacolul lumii domină epicul în schiţa Ultimul spectacol, publicată în revista Familia, în 1968, un text
care materializează tehnici şi particularităţi ale realismului psihologic şi aduce în prim-plan aceeaşi obsesie a
neantului şi a imposibilităţii evitării sfârşitului altfel decât prin ironie şi cabotinism.
Lumea cămătarilor de suflete şi cea a Zaneţilor din romanele de mai târziu, Masa zarafului,
respectiv Întoarcerea lui Pascal, se configurează în prozele de tinereţe, în 1970, în România literară, fiind
publicată nuvela Casa pictorului, o prefigurare a universului sumbru din casa amiralului sau din locuinţa lui
Zanet. Povestite la persoana I, din perspectiva naratoarei care pătrunde în operă, mărturisind că i-a cunoscut
personal pe unii protagonişti, evenimentele urmează fluxul memoriei voluntare, din flashbackuri sau evocări
conştiente ale trecutului conturându-se în cele din urmă istoria unei tentative eşuate a naratoarei de a-şi
răzbuna mama, respectiv de a pedepsi indiferenţa tânărului ei iubit.
Anticipând subiecte şi tehnici valorificate în romanele de mai târziu, fără a depăşi nivelul unor
exerciţii de formare şi de perfecţionare a scriiturii artistice, aceste prime creaţii ale Danei Dumitriu sugerează
plăcerea scriitoarei de a-şi literaturiza existenţa, fascinaţia nedisimulată pentru relaţiile nefireşti dintre
membrii unei familii, pasiunea pentru morbiditatea atmosferei şi istoriile încărcate de macabru, grotesc şi
suferinţă, o oarecare înclinaţie spre narativul de sorginte gotică, dar aflat sub emblema analizei psihologice.
IV.2.3.Fragmente dintr-un roman nepublicat
Relaţia actorului cu realitatea şi cufundarea artistului într-o lume a iluziilor deveniseră, conform
articolului Bălcescu şi generaţia paşoptistă, publicat de Nicolae Manolescu în revista Secolul 20, temele
principale ale romanului la care lucra prozatoarea.Cu un titlu nedefinitivat, Fereastra aburită sau Ferestre
aburite părând variantele între care oscila autoarea, romanul evoca evenimentele conspiraţiei nereuşite din
1840, din perspectiva unui actor amator, care fusese ales pentru rolul protagonistului unui film.
Aventurându-se timid pe terenul postmodernismului, se pare că Dana Dumitriu intenţiona să prezinte, nu atât
cronica lucrului la peliculă, cât un roman al scrierii unui roman sau o metaficţiune, pentru că există acele
capitole intitulate Intermezzo, care vorbesc despre autorul şi naratorului romanului ca despre o persoană
reală, în mod cert o femeie, care îşi dezvăluie clipe ale existenţei cotidiene şi reflectează la felul în care
trebuie concepută opera ei.
Un fragment din acelaşi roman neterminat îi trimite prozatoarea Florenţei Albu, în vara lui 1987, cu
titlul Pisica n-a înţeles nimic, textul fiind publicat postum, în Viaţa Românească, în noiembrie 1987.
Fragmentul ilustrează câteva dintre temele majore ale romanului, cum ar fi artele, artistul şi raportul acestuia
cu lumea înconjurătoare, evocarea trecutului istoric, respectiv discrepanţa uriaşă între femeia-artist şi femeia-
19
casnică. Din perspectiva unui narator extradiegetic şi obiectiv, optând pentru dramatizare, în varianta
alternării dialogului cu înregistrarea comportamentului protagoniştilor, fragmentul prezintă scene din viaţa
scenaristei Ana-Maria şi a actorului Angelescu, cel care urmează să joace rolul lui Bălcescu în filmul
regizorului Manoliu.
Chiar fără a cunoaşte în mod direct totalitatea universului artistic al romanului Fereastra aburită,
refacerea întregului din puţinele şi disparatele fragmente publicate în presa vremii fiind imposibilă, este
evident că, prin această operă, creaţia Danei Dumitriu ar fi trecut într-o altă etapă evolutivă. După
subiectivismul romanelor de analiză din tinereţe şi trilogia istorică Prinţul Ghica, autoarea părea a pătrunde
în lumea metaficţionalului, a romanului ce vorbeşte despre scrierea textului care tocmai se citeşte.
IV.2.4.Despre un text postum sau un „amuzament literar”
La trei ani după decesul autoarei, în nr.42/ 1990 al revistei România literară, este publicat un text
inedit, cu un titlu concludent pentru ceea ce s-ar numi „un amuzament literar” – Întâmplări cu pisicul Red,
care, estetic vorbind, este inferior celor pe care însăşi scriitoarea, după repetate retuşuri, le-a oferit tiparului.
IV.3. Migraţii – un volum despre evadare în interioritate
Concepute conform notei de final prin 1969, cele patru nuvele, publicate în 1971 sub titlul
Migraţii, dezvăluie ecouri venite dinspre noul roman, datorită problematizării intense, ruperii perspectivei,
descriptivismului infinitezimal sau abundenţei detaliului revelator, textele valorificând surse de natură
biografică şi înscriindu-se în seria prozei eseistice, care mizează pe scurte comentarii, pe aprecieri de factură
teoretică şi filozofie existenţialistă. Cuprinzând cam toate temele principale ale prozei scriitoarei, volumul
sugerează, în varianta confesiunii unui personaj feminin, surprins în etape diferite ale existenţei, un gen de
jurnal intim, căruia îi lipseşte lirismul specific diaristicii feminine, dar care amplifică ideea imposibilităţii
unei confesiuni totale. Pentru că biografia fiinţei nu este întotdeauna cea dorită, apare dorinţa şi apoi nevoia
fantazării, a retragerii în intimitate, a migraţiei spre interior, spre spaţiul esenţialităţii.
În cele patru nuvele cuprinse în volum, Madrigal, Migraţii, Împotriva migraţiilor şi Firesc, prea
firesc, sunt ilustrate complexul urâţeniei unei pubere, urmat de revelaţia propriei identităţi şi implicit de
naşterea unor complexe ale femeii tinere, relaţiile tensionate părinţi-copii şi revolta împotriva adulţilor,
conştientizarea duplicităţii limbajului, care nu permite comunicarea reală. Apare bărbatul fascinant, beat sau
poate nebun, dar invariabil o variantă a seducătorului, inevitabila moarte a unui bătrân şi, ca supratemă a
operei Danei Dumitriu, ratarea sau eşecul, consecinţă firească a discrepanţei între viaţa interioară şi
evenimentul exterior.
Echilibrat structurată, prima nuvelă, Madrigal, oferă o viziune morbidă asupra trupului sufletesc,
ilustrând sentimentul zădărniciei, eşecului şi ratării şansei, precum şi vocaţia izolării în suferinţă. Aflată pe
patul de spital, dorind să trecă peste durerea care naşte dramatice mutaţii în conştiinţă, protagonista vrea să
compenseze solitudinea printr-o confesiune imaginară, adresată medicului ei, inventându-şi o biografie
interesantă. Deşi povestitoarea nu este scriitor sau artist, în momentul în care, la final, îşi deconspiră
„minciuna” şi neagă realitatea creată pentru a scăpa de durere, dar şi pentru a compensa o existenţă comună
şi nespectaculoasă, ea intră în zona esteticului, a fabulaţiei de dragul fabulaţiei, a transfigurării artistice a
20
existenţei, ca o primă etapă a formării scriitorului. O dramă a incomunicării, grefată pe o analiză a
incertitudinilor şi aspiraţiilor femeii, surprinde nuvela care dă şi titlul volumului, Migraţii, de o parte
aflându-se atracţia feminină spre mister, spre o cunoaştere prin intuiţie a lumii, de cealaltă, opacitatea unei
raportări simplificatoare a bărbatului la ceea ce oferă universul. Dacă migraţia este echivalentă cu o fugă din
faţa concretului existenţial, sintagma împotriva migraţiilor din titlul următoarei nuvele s-ar spune că trebuie
interpretată ca revers, ca acceptare a realităţii, ceea ce se constituie ca iluzie, pentru că, agreând pasivitatea
ca stare de graţie ce favorizează înţelegerea lumii, protagonista cade la final în inerţie totală, în
imposibilitatea de a face o alegere sau de a lupta. Ultima nuvelă, Firesc, prea firesc, este o proză
intelectualizată, care surprinde dezacordul între conştiinţa de sine şi viaţa faptică exterioară, amestecul de
sentimentalism şi detaşare obiectivă a femeii căsătorite, care, nemulţumită de mariajul ei, îşi trăieşte fericită
micile evadări, semne ale unor viitoare sărbători ale răbdării.
IV.4. Masa zarafului – romanul eşecurilor depline
După un debut nuvelistic surprinzător, romanul din 1972, Masa zarafului, confirmă şi clarifică
formula narativă iniţiată de Dana Dumitriu în proza scurtă. Dincolo de factologie şi personajele memorabile,
romanul impune fondul abstract al operei autoarei, vag identificat în volumul anterior, dar puternic conturat
în acest roman-parabolă cu un minim epic şi o galerie de portrete morale. Deşi mizează pe construcţia unei
atmosfere halucinante şi motivul mefistofelic al comerţului cu sufletele celor slabi, autoarea nu scrie o proză
de factură gotică, preferinţa ei mergând în direcţia analiticului explicativ şi a introspecţiei detaşate.
Abordând tema eşecului şi ratării, opera reia „bestiarul” constituit în nuvela Împotriva migraţiilor,
surprinzând un clan restrâns, alcătuit din tânăra Marta, soţia alcoolicului Alexandru, prietenul acestuia,
medicul Tudor, căsătorit cu asistenta Caterina, şi Tamara, sora lui Alexandru. Familia trăieşte drama
claustrării, a pierderii iluziilor şi a eşecului revoltei, unitatea ei fiind menţinută de bătrânul amiral. Există o
adevărată obsesie a plecării, secondată de ideea eternei aşteptări a ceva nedefinit, protagoniştii exprimându-
şi dorinţa eliberării din spaţiul sufocant, dar aspiraţia lor rămâne pură virtualitate. Romanul insistă asupra
bătrâneţii urâte şi acaparatoare, iar casa amiralului devine o metaforă a recluziunii orgolioase, a izolării
voluntare a membriilor clanului şi prietenilor lor, a fiinţelor care nu reuşesc să se adapteze noilor realităţii
socio-istorice, acoperindu-şi laşitatea, incapacitatea de acţiune, plăcerea trândăviei şi ipocrizia, cu masca
satisfacţiei burgheze. Într-o altă cheie de lectură, opera ar putea fi citită ca o amplă şi mascată confesiune a
unei conştiinţe neliniştite (cea a Danei Dumitriu), aflate în căutarea sinelui profund, personajele,
evenimentele şi întregul arsenal de gânduri şi sentimente atribuite eroilor fiind în fapt trucate reproduceri ale
trăirilor şi aventurilor spirituale ale autoarei.
Structural, Masa zarafului este romanul cel mai apropiat de formula narativă utilizată de Lawrence
Durrell în Cvartetul din Alexandria, reunind cinci confesiuni comentate în tot atâtea capitole, intitulate în
funcţie de personajul din perspectiva căruia sunt prezentate evenimentele: Tudor, Alexandru, Marta, Tudor,
Marta. Dacă în cazul Martei şi a lui Tudor, personaje puternice, străini de clan, independenţi şi energici,
confesiunea se realizează prin reproducerea monologului interior, transcris la persoana întâi, istoria unuia
modificând radical viziunea celuilalt asupra întâmplărilor, alcoolicului Alexandru, bărbatul slab şi indecis,
21
dreptul la replică îi este oferit indirect, punctul lui de vedere fiind exprimat prin discursul auctorial, aparent
obiectiv şi imparţial. Dincolo de subiectivismul marcant al naraţiunii, există trecerea de la discurs la epică,
pentru că analizele psihologice, monologurile interioare şi introspecţiile alternează cu descrieri sau relatări de
fapte obiective, proza de tip confesiv combinându-se cu cea auctorială, de multe ori, discursul narativ
auctorial diferenţiindu-se prea puţin de cel al personajelor. Naraţiunea nu prezintă atât o desfăşurare
evenimenţială, cât un şir de întâmplări în conştiinţă, textul mizând în principal pe excesul de analiză
psihologică şi dezvăluirea evoluţiei psihologiei protagoniştilor.
Anticipând tipologii ulterioare, personajele masculine nu au voinţă şi sunt predispuse spre ratare, în
vreme ce femeile, mai puternice, par masculinizate forţat datorită voinţei de care dau dovadă în a-şi afirma
independenţa. Eroinele memorabile sunt construite în lumina unui bovarism funciar, răsfrânt uneori şi asupra
personajelor masculine. Dana Dumitriu pare că a încercat să modifice tipologia tradiţională a femeii, în
sensul că a adus în scenă atât femeia ambiţioasă, virilizată şi autoritară, cât şi făptura delicată, de o suavitate
bolnăvicioasă, patologică şi (auto)distrugătoare, o victimă sigură a brutalităţii bărbatului sau agresivităţii
realităţii, atât femeia inteligentă, cu o intensă trăire spirituală şi o bogată viaţă sufletească, cât şi femeia
senzuală la modul vulgar şi obscen, un produs al simţurilor, fără acces la experienţe intelectuale superioare,
fiinţa mai mult biologie decât spirit. Aparţinând artistocratei familii a Doamnei T., Marta este mesagerul
autoarei, este inteligenţa centrală căreia scriitoarea îi împrumută din trăirile, idealurile, speranţele şi
convingerile proprii. La antipod, soţul ei Alexandru este Marele Ratat, teoreticianul filozofiei demnităţii într-
o existenţă precară, victimă a inerţiei şi secătuirii de vlagă. Mai interesant ca narator, observator şi
comentator al acţiunilor altora decât în calitatea de personaj, doctorul Tudor Romanescu este intelectualul în
aparenţă superior, creator şi dotat, care se ratează datorită circumstanţelor. Amintit metaforic încă din titlu,
Amiralul fără nume este simbolul, metafora şi spectrul cărţii, personajul în preajma căruia voinţa tuturor este
anulată, care reuşeşte să le inducă celor din jur un gen de amnezie, de încremenire sau anihilare a voinţei şi
puterii de acţiune.
Cu reminiscenţe eseistice, explicând uneori prea mult, alteori poetizând exagerat şi favorizând
pătrunderea artificialului, romanul Masa zarafului ar putea lăsa impresia de proză romanţioasă, presărată cu
înfloriturile stilistice caracteristice poveştilor de dragoste melodramatice.
IV.5. Duminica mironosiţelor – un policier psihologic
Cu un debut ex-abrupto, Duminica mironosiţelor, apărută din 1977, se distingea în peisajul literar
al perioadei ca un policier psihologic, intenţia autoarei nefiind aceea a scrierii unui roman poliţist, ci aflarea
unui pretext pentru dezvoltarea epică. Crima asupra doctorului Alexandru Iatan, la care asistase involuntar
soţia Dora, este anchetată de un detectiv atipic, maiorul George Anghel Stănescu, care dezleagă misterul
omorului cu ajutorul surorii lui Maria, o scriitoare mizantropă, dar cunoscătoare a meandrelor sufletului
uman. Firul epic le introduce în scenă pe Nadia, mama indecisului Alexandru, şi pe bunica acestuia, energica
doamnă Sofia Antim, directoarea unui institut de cercetări.
Prin contrast cu rigida investigaţie poliţistă, este trasată miza reală a cărţii, care constă în realizarea
unor sondaje interioare. Atât Maria, cât şi fratele ei refac realitatea, reinterpretează datele exterioare
22
existenţei lor, aplică metode specifice scriitorului, unei lumi care li se oferă în date insuficiente. Se disting,
astfel, două romane, cel psihologic coexistând şi având repetate puncte de contact cu cel poliţist. Sub raport
tematic, opera prezintă spaima femeii superioare în faţa violării intimităţii, Dora Iatan ajungând la mistificare
prin omiterea amănuntelor stânjenitoare, solitudinea liber acceptată de indivizi care trăiesc după o ierarhie
valorică străină de etica general acceptată, imposibilitatea comunicării sau instaurarea unei comunicări de un
tip mai special, eşecul matrimonial, fie ca pură virtualitate, fie ca realitate concretă, relaţia tensionată
părinte-copil sau denaturarea acestei legături, tema autorului, pentru că apare scriitorul de profesie, în
persoana Mariei.
Romanul beneficiază nu doar de o desfăşurare imprevizibilă a epicii, ci şi de o mare atenţie
acordată construcţiei şi tehnicilor narative, reunind, în cele 31 de capitole, planuri narative diferite, dar cu
referire la aceleaşi realităţi şi evenimente, înregistrate din perspective variate, surprinzând relaţiile
interumane, într-un cadru familial restrâns. Dana Dumitriu jonglează cu multe dintre mijloacele caracteristice
prozei moderne, utilizând colajul, combinaţia de introspecţie, dialog, descriere obiectivă şi monolog
confesiv, amalgamând analiza psihologică cu prezentarea auctorială, rezervând patru capitole reproducerii
unor fragmente din jurnalul intim al celui ucis, personajul prezent în text doar prin aceste însemnări fictive
sau prin amintirile celorlalţi. Fiecare personaj, mai mult sau mai puţin direct, îşi exprimă punctul de vedere
asupra celorlalţi sau asupra întâmplărilor, rezultatul fiind un vertij al schimbărilor de perspectivă, cu riscul de
a se pulveriza definitiv imaginea în jocul reflectării reciproce.
Scriitoarea insistă asupra conturării tipologiilor, a individualizării unor personaje care nu sunt
neapărat portretizate de narator, ci trec prin filtrul conştiinţei unor reflectori, complexităţii analitice
adăugându-i-se puternica tensiune a relaţiilor dintre actanţi. Ca o regulă aproape generală a romanelor din
prima etapă a creaţiei autoarei, femeile domină la modul absolut universul masculin, ele definindu-se prin
putere, energie debordantă şi lipsa sensibilităţii. Prin contrast, personajele masculine par slabe, lipsite de
vitalitate şi capacitate de decizie, deşi „slăbiciunea” bărbatului se defineşte ca rezultat al complexităţii de
care e privată femeia, el deţinând o calitatea inexistentă la personajul feminin – afectivitatea. Memorabile,
personajele feminine sunt bovarice, îşi trăiesc cu voluptate suferinţa şi izolarea, deşi, mai devreme sau mai
târziu, simt nevoia confesiunii, contrabalansând astfel solitudinea pe care au ales-o cu o mărturisire sub
forma dialogului, cel mai adesea ireal. Sunt momente în care lectorul ar putea fi tentat să depisteze o mare
doză de feminism în universul artistic al acestui roman, dar nu atât pentru faptul că Dora Iatan sau Sofia
Antim reuşesc în plan social şi profesional, dominând prin simpla lor prezenţă lumea bărbaţilor (cu toată
ratarea lui, Alexandru are mai mari şanse de a fi agreat şi de a atrage cititorul), ci prin disproporţia uriaşă
între spaţiul acordat personajelor feminine în dauna celor masculine.
Disimulând un autentic roman psihologic sub masca thrillerului poliţist, Duminica mironosiţelor
este ilustrativ pentru literatura care pătrunde în intimitatea psihicului uman, abordând tema ratării şi
multiplele aspecte ale eşecului, de la neîmplinirea profesională până la insatisfacţiile vieţii sufleteşti, iar dacă
unii cititori nu vor sesiza aceste aspecte, lor le rămâne totuşi incitanta şi abila povestire poliţistă.
23
IV.6. Întoarcerea lui Pascal – povestea unei reveniri ratate
Considerată una dintre apariţiile remarcabile ale perioadei, Întoarcerea lui Pascal, sublinia
tendinţa autoarei de a-şi lărgi aria de investigaţie, pentru că, de la dramele intime şi analiza minuţioasă a
unor structuri sufleteşti complexe, romanciera trecea spre conturarea unor fresce sociale mai cuprinzătoare,
pentru evidenţierea conflictelor interioare şi a tensiunilor generate de incompatibilităţile dintre personalităţile
individuale, scriitoarea preluând ca decor de fundal clişee care au marcat literatura „obsedantului deceniu”.
Romanul prezintă destinul nefericit al câtorva intelectuali din anii `50: încarcerarea nedreaptă a inginerului
Pascal Danielescu, datorită articolului fostului elev al soţiei sale, Matei Sîrbu, regretele acestuia din urmă şi
retragerea la colector, unde trăieşte în compania fiicei condamnatului, Petra, care îi va deveni soţie, izolarea
Emei, sora Petrei, şi a lui Ştefan, fratele vitreg al acesteia, în casa fostului iubit al mamei lor, Clara
Danielescu, istoria încheindu-se cu revenirea ratată printre ai lui a inginerului Pascal.
În sfera de interes a prozatoarei, alături de vechile teme ale prozei psihologice (tema recluziunii,
contrabalansată de nevoia confesiunii, condiţia femeii tinere şi a inefabilului psihicului feminin, poveştile de
iubire oficială şi amoruri ilicite, degradarea instinctelor fireşti, mai ales a celui matern), intră politicul,
relaţiile din interiorul unei familii de intelectuali fiind studiate pe fundalul luptei între culpabilitate şi adevăr,
romanul dând impresia de frescă a „obsedantului deceniu”, regăsindu-se aici câteva dintre clişeele epocii, de
la recluziune voluntară a personajului într-un mediu propice meditaţiei şi penitenţei, până la încercarea
nereuşită a individului de a îndrepta trecutul şi a-şi regăsi liniştea sufletească. Prin cazul lui Pascal
Danielescu, Dana Dumitriu a încercat să ilustreze modul în care individul se raporta la o lume care îl dorea
anulat ca etitate de sine stătătoare. În miezul unei istorii confuze, iminenţa greşelii e o certitudine, tema
dostoievskiană a vinovăţiei-ispăşirii-milei fiind tratată în concordanţă cu o viziune modernă asupra istoriei.
Firul evenimentelor se alcătuieşte prin îmbinarea a trei microromane, care se intersectează de
câteva ori şi frecvent reiau din perspective diferite aceleaşi evenimente: un prim roman, retrospectiv şi pe
alocuri confesiv, ai cărui protagonişti sunt Petra Danielescu şi Matei Sîrbu, apoi cel epistolar, al Emei,
respectiv romanul lui Pascal.
Lectorului i se propune o împletire de tradiţionalism şi modernism, de procedee şi tehnici specifice
prozei de analiză, dar şi modalităţi de expunere caracteristice naraţiunii obiective. Dominând desfăşurarea
evenimenţială, analiza dă şi în acest roman măsura talentului epic al scriitoarei, eroii aduşi în scenă devenind
mai importanţi ca însăşi istoria care îi antrenează, esenţiale fiind fervoarea introspectivă, permanentele
deliberări interioare, relaţiile între personaje, structura lor sufletească şi răsfrângerea în afară a interiorităţii.
Textul pune în faţa cititorului multiple versiuni asupra unui fapt, naratorul, personajul sau martorul
comentând din unghiuri diferite aceleaşi evenimente, tehnica oglinzilor multiple transformând fiecare
conştiinţă într-o imagine nouă, unică şi inedită a existenţei celuilalt. Mizând pe relativizarea perspectivei, pe
nuanţă şi subtilitatea analizei detaliului, romanul dezvoltă subiectul, pe baza tehnicii rememorării. Ca
furnizor esenţial de material epic, similar textului intercalat din romanul Duminica mironosiţelor, unde o
serie de evenimente sunt prezentate din perspectiva personajului absent, capitolele intitulate Scrisorile Emei
oferă informaţiile necesare pentru reconstituirea unor etape importante din viaţa lui Zanet, a Clarei
24
Danielescu şi a soţului ei Pascal. Romanul are finalul deschis, permiţând formularea câtorva ipoteze pentru
continuarea destinului personajelor. Dacă Matei, Petra sau Zanet urmează traseul ciclicităţii riguroase,
celorlalte personaje li se deschid aparent mai multe perspective, Ema având un iubit şi optând pentru ruperea
legăturilor cu familia, în vreme ce Pascal se reîntoarce la viaţă, începând o nouă existenţă, cu o pondere a
virtualităţilor aproape egală cu cea iniţială.
Ca roman psihologic, Întoarcerea lui Pascal evită formulările radicale sau verdictele definitive,
succesiunea întâmplărilor, dezvăluirea treptată a structurii personalităţilor antrenate în jocul istoric, precum
şi desenul nuanţat al dramei fiecăruia, pulverizând prin relativizare orice sens totalizator.
IV.7. Sărbătorile răbdării sau vocaţia resemnării
Revenind la surprinderea intimităţii fiinţei, prin Sărbătorile răbdării din 1980, Dana Dumitriu
readuce în discuţie relaţia de cuplu în varianta mariajului nereuşit, inversând şi reinterpretând statusurile
partenerilor, femeii, profesoara de română Ghighi, revenindu-i rolul de contemplatoare a bucuriilor mărunte
ale vieţii, în vreme ce bărbatul, medicul Pavel Nestorescu, este indiferentul savant, carieristul fără scrupule şi
fără moralitate.
În acest roman, preferinţa scriitoarei pare că s-a îndreptat înspre naraţiunea simplă, liniară, cu
respectarea parţială a cronologiei evenimentelor, flashbackurile şi evocările trecutului punctând uneori
curgerea epică, iar firul narativ dând impresia a se derula sub supravegherea unui narator imparţial. În
maniera romanului tradiţional, o voce naratorială întâmpină cititorul cu descrierea cadrului în care îşi face
apariţia protagonista, combinaţia ulterioară de prezentare detaşată şi monolog interior sau stil indirect liber
trădând faptul că romanul este alcătuit ca o amplă confesiune la persoana a treia, un mic trucaj, ce doar
serveşte întreţinerii iluziei obiectivităţii, eroina fiind de fapt reflectorul lumii pe care o construieşte
scriitoarea, un mesager deghizat al mesajului acesteia.
Dana Dumitriu continuă în bună măsură radiografierea interiorităţii, trupul sufletesc aflându-se în
dizarmonie cu lumea exterioară, surprinderea unui moment al crizei de personalitate a individului pornind de
la un pretext banal – eterna dramă a femeii sensibile prinse într-o căsnicie nepotrivită ei. Chiar de nu este o
adeptă declarată a teoriilor feministe, Dana Dumitriu surprinde, cu o tonalitate ironică şi dispreţuitoare,
universul consacrat prin tradiţia patriarhală ca specific feminităţii, alunecând înspre satiric şi sarcasm, atât
pe parcursul derulării firului evenimentelor, cât mai ales în final, când are loc nunta ONT, o parodiere a
ritualului tradiţional al căsătoriei. Mediul şcolar este surprins prin reflectare poliedrică, romanul alăturând
perspective diferite, contradictorii şi complementare, de la punctele de vedere ale elevilor la perspectiva
cadrelor didactice sau a societăţii.
Eroii se impun prin ineditul relaţiilor stabilite între ei, deviind de la tiparul tradiţional înspre
asentimental şi subafectiv. Atât personajele masculine, cât şi cele feminine par a nu fi capabile de sentimente
adevărate, dominând tensiunea dusă până la ostilitate făţişă între partenerii unui cuplu, indiferenţa faţă de
copii, respectiv precocitatea şi revolta acestora faţă de părinţi, detestarea atingând pragul urii sau al
dezgustului, iubirea şi prietenia părând măşti convenabile pentru tăinuirea egoismului şi dispreţului.
25
Protagonista romanului este tipul clasic de femeie care vrea să îmbine două statusuri sociale,
pendulând între două medii - şcoala şi bucătăria. Descoperă devreme că viaţa îi rezervase doar funcţii banale,
în spaţiul închis al familiei jucându-şi fără succes rolul de mamă şi gospodină, în societate complăcându-se
în postura de nevastă-accesoriu de lux al soţului şi în paralel educator. Bovarismul personajului feminin se
manifestă în nevoia stringentă de a avea o dramă doar a ei, pe care să nu i-o fure partenerul de viaţă. Îşi
reclamă dreptul la libertatea de a-şi alege stăpânul, astfel titlul romanului primind o conotaţie neşteptată,
ilustrând o filozofie de viaţă feminină, care se reduce la acceptarea tacită a echivocului şi neutralizarea
antinomiilor existenţei de zi cu zi.
Sărbătorile răbdării sunt un bun rezultat al colaborării între critic şi romancier, alături de mânuirea
unor tehnici narative moderne, de îmbinarea tradiţionalului cu psihologismul contemporan, de ştiinţa
conturării atmosferei şi de forţa reprezentării unui tablou, situându-se capacitatea scriitoarei de a se detaşa
prin ironie de lumea pe care o construieşte.
Capitolul V – Romanul istoric
V.1. Naşterea unui roman
Dacă până la trilogia istorică Prinţul Ghica, creaţia Danei Dumitriu a rămas în sfera romanului
psihologic, volumele din 1982, 1984, respectiv 1986 au marcat pătrunderea într-o altă etapă evolutivă, cea a
evocării trecutului într-o manieră modernă. Ispita istoriei a presupus documentare minuţioasă, analiză şi
sinteză, selectare a elementului definitor pentru construirea unei realităţi fictive în lumina lucidităţii, a
suspiciunii şi examenului critic.
V.2. Prinţul Ghica - o meditaţie asupra istoriei
După 1976, aşa cum arată unele articole teoretice şi câteva dintre cronicile din România literară,
atenţia scriitoarei este reţinută tot mai mult de proza de inspiraţie istorică, de relaţia între documentul brut şi
realitatea fictivă a operei, autoarea subliniind frecvent ideea că romanul istoric nu trebuie să refacă ostentativ
documentul şi adevărul brut, ci să construiască o realitate secundă, o lume care aparţine în egală măsură
prezentului şi trecutului. Personajul va rosti replici care ar fi putut fi rostite în contextul istoric refăcut pe
principiul verosimilului, iar nu frazele pe care le-a rostit sau se bănuieşte că le-ar fi spus la un moment dat.
În acest fel, realitatea trecutului depinde de prezentul contemporan autorului, de lumea pe care acesta o
cunoaşte, urmarea fiind conceperea romanului Prinţul Ghica ca o amplă meditaţie asupra istoriei.
Trilogia prezintă evenimentele care au avut loc pe scena istoriei din iarna lui 1858, când Ion Ghica,
în calitate de bey al insulei Samos, intră în ţară, până la abdicarea lui Cuza, în 11 februarie 1866, în paralel
fiind dezvăluită viaţa interioară a protagonistului şi a soţiei sale Saşa, a polonezului Gradowicz, aclimatizat
prin căsătorie în Valahia, respectiv a domnitorului Cuza.
Miza nu este atât reconstituirea perioadei, cât oferirea unui prototip al luptelor pentru putere, al
controverselor între partidele politice, cu aluzii la dictatura personală mediocră, polemica faţă de bovarismul
din operele anterioare devenind polemică faţă de falsul eroism pentru care se opta în scrierile oficiale
contemporane. Trilogia Danei Dumitriu se constituie ca un roman total, în acelaşi timp proză istorică şi
26
politică, roman psihologic, social, de atmosferă şi de dragoste, abordând problema puterii şi a destinului
conducătorilor, a relaţiei între individ şi circumstanţe, ideea de revoluţie, de libertate şi patriotism, raportul
între curaj, prudenţă şi laşitate, între moralitate şi pragmatism, divergenţele dintre viaţa privată şi existenţa
publică, dintre trupul sufletesc şi concreteţea lumii exterioare.
Amprenta perioadei este politicianismul, viaţa socială şi intimă, lumea mondenă şi existenţa în
afara graniţelor ţării purtând stigmatul acestei molime intrate în structura intimă a psihicului naţiunii.
Prezentând Valahia ca un spaţiu al contrastelor, Dana Dumitriu a optat pentru un realism lipsit de
sentimentalisme de tip naţionalist-didacticist, demitizarea, dezeroizarea şi tonalitatea ironic-sarcastică
guvernând, cu foarte puţine excepţii (portretul Saşei Ghica şi mai ales cel al lui Nicu Bălcescu), întregul
univers romanesc. Specificul naţional este conturat din elemente antitetice, evitându-se idealizările
romantice. Dincolo de ideea unui roman esopic, cu multiple trimiteri la contemporaneitate şi perioada
comunistă, Prinţul Ghica ar putea fi interpretat ca reiterare perpetuă a istoriei.
Remarcabilă prin ineditul viziunii asupra istoriei, trilogia Danei Dumitriu se impune şi prin
personajele memorabile cărora le-a dat viaţă. Protagonistul trilogiei istorice a fost ales, conform
mărturisirilor autoarei, datorită permanentei, dar discretei lui prezenţe în secolul modernizării României, Ion
Ghica impunându-se în galeria personalităţilor epocii ca personalitate echilibrată comparativ cu Bălcescu,
Brătianu, Kogălniceanu sau Costache Negri. La fel ca la C.A.Rosetti, a cărui operă a încercat să o
recupereze, Dana Dumitriu îi conturează lui Ion Ghica un portret favorabil, dar fără ostentaţie, punând în
echilibru calităţile politicianului şi omului de cultură, cu defectele fiinţei care se lasă condusă de instincte
primare. Evoluţia lui marchează trecerea de la exaltarea revoluţionarului paşoptist, incisiv şi dornic de
schimbări majore într-un timp cât mai scurt, la moderaţia şi chiar oportunismul diplomatului, a omului care
operează din culisele istoriei.
Dana Dumitriu demitizează epoca, dar nu o aruncă în prăpastia caricaturii. Prozatoarea insistă
asupra ideii că oamenii istoriei sunt măreţi datorită circumstanţelor, lumea întreagă fiind încărcată de
scepticism, nesiguranţă şi tentaţia conspiraţiei, toate ascunse sub masca stăpânirii de sine, a eleganţei, a pozei
conjuncturale şi rafinamentului atent întreţinut. În acest sens, „domnul constituţional” care s-a dorit
Alexandru Ioan Cuza este coborât de pe soclul mitologicului popular. În economia cărţii, există un singur
personaj masculin ce refuză demitizarea, impunându-se ca erou adevărat chiar dacă e un Mare Absent,
modelul eternizat al patriotului rămânând Nicolae Bălcescu. Există în roman o justificată abundenţă a
scenelor de grup, în dauna celor de intimitate sau a parti-pris-urilor, scena politică fiind surprinsă, cel mai
adesea, în desfăşurări largi.
V.3. Misterul iubirii fără iubire
Într-o proporţie covârşitoare, romanul Danei Dumitriu este o carte cu şi despre bărbaţi, ca făuritori
de istorie, dar există şi câteva excepţii notabile, ce contrabalansează agitaţia scenei politice, incursiunile în
viaţa personală a lui Ion Ghica şi a soţiei acestuia, respectiv cea în intimitatea proaspetei familii Gradowicz,
satisfăcând apetitul scriitoarei pentru analiza psihologică.
27
Ca afacere personală, iubirea îmbracă în romanul Danei Dumitriu atât haina extravagantă a
adulterului şi pasiunii mistuitoare, cât şi vestmântul decent al căsătoriei, al relaţiei în care femeia este soţie,
mamă, gospodină, iar la nevoie, obiect de lux, monedă de schimb sau etalon al bunăstării familiei. Cu foarte
puţine excepţii, personajele feminine nu se întâlnesc mai niciodată cu acea iubire-pasiune care anulează
raţiunea şi luciditatea, aruncând fiinţa în vâltorile unei senzualităţi copleşitoare. Regula este ca protagonistele
să lase bărbatului bucuria libertăţii simţurilor, ele cunoscând plăcerea stăpânirii universului familial, izolarea
în cercul strâmt, dar protector al căminului, doar accidental şi pentru foarte scurt timp, în existenţa lor
pâlpâind lumina dragostei.
În mod similar lui Henry James, autoarea se plasează de cele mai multe ori în spatele unui actant,
ca o conştiinţă a conştiinţei. În Prinţul Ghica, Saşa este un „raisonneur modest”, dar preferat pentru
prezentarea multora dintre realităţile de dincolo de istoria scrisă şi consemnată în documente, soţia lui Ghica
rămânând un personaj de plan secund, uneori mai fascinant prin romantismul şi sentimentalismul ei.
V.4. Istoria prinsă în jocurile naraţiunii
Scriitoarea a căutat să împace specificul prozei realismului psihologic cu particularităţile şi
exigenţele romanului istoric, trecutul fiind transformat în obiect de reflecţie, iar textul îmbrăcând atât haina
parabolei, cât şi pe cea a analizei psihologice. Din proza tradiţională sunt preluate unele procedee şi mijloace
narative, care ţin în special de prezentarea evenimentelor exterioare. Din proza psihologică anterioară,
romanciera vine cu bagajul exerciţiului analitic, cu predilecţia pentru crizele morale datorate eşecului, cu
plăcerea conturării unor zone de graniţă în sufletul uman, adeseori personajul secundar ilustrând mai eficient
şi complex crizele morale sau existenţiale. Tributară principiilor psihologismului, Dana Dumitriu dezvăluie
structura sufletească a unora dintre eroii romanului ei prin îmbinarea monologului interior cu analiza
psihologică realizată de o voce narativă neutră, alternând confesiunea directă cu introspecţia. Se distinge şi în
acest roman o dublă perspectivă asupra evenimentelor: privirea exterioară, a unui creator auctorial,
concretizată prin relatarea naratorului omniscient, respectiv cea interioară, a personajului-martor. Dacă în
primul volum al trilogiei, naratorul se situează deasupra lumii construite, privind-o cu detaşare, deja din al
doilea volum apar intervenţiile unui povestitor care se află în text (spre finalul celui de al doilea volum chiar
îşi trădează identitatea feminină), dar care nu dă câştig de cauză nimănui, printr-o reţea complicată de
structuri şi tehnici narative încercând să-şi păstreze aerul de imparţialitate.
În Prinţul Ghica, funcţia martorului nu este atât cea de confesor sau de actant care provoacă
protagonistul la confesiune, cât de observator al inteligenţei centrale şi implicit de mască în spatele căreia se
ascunde autorul, raisonneurul fiind mereu prezent la evenimente şi trăind alături de personaje. Ca personaje-
oglindă sau reflectori sunt aleşi Ion Ghica, având sarcina de a introduce lectorul în majoritatea cercurilor şi
taberelor politice, Saşa pentru capitolele rezervate familiei, respectiv Cuza, mai ales în finalul romanului.
Perspectivismul se dovedeşte tehnica predilectă a constituirii portretelor personajelor, opinii diferite,
contrarii şi uneori false, fiind emise de toţi cei implicaţi în acţiune. Roman polifonic şi polimorfic, Prinţul
Ghica apelează nu doar la multiple şi variate voci sau perspective, ci şi la o gamă largă de orchestraţii,
procedee şi tehnici narative. Conversaţiile, acoperind mai bine de jumătate din text, sunt principalul mijloc
28
de petrecere a timpului. Ample pasaje ale romanului, constând aproape exclusiv din dialog, lasă impresia de
fragmente dintr-o piesă de teatru, iar descrieri ale decorului, detaliate, arborescente şi încărcate de
simboluri, punctează frecvent desfăşurarea acţiunii.
V.5. Capodoperă sau roman de popularizare?
Dana Dumitriu reuşeşte în Prinţul Ghica o sinteză, nu doar a principalelor evenimente politice şi
aspecte sociale care au marcat secolul al XIX-lea, dar şi a propriului ei univers estetic şi ideatic.
Capitolul VI – De la „inteligenţa centrală” la personalitatea scriitoarei
VI.1. Origini modeste
Născută la 9 septembrie 1943, în Bucureşti, Dana-Silvia Dumitriu a fost cel de al treilea copil al
cofetarului Ilie Dumitrescu şi al Elenei Dumitrescu, născută Ionescu. Gheorghe, cu 23 de ani mai în vârstă ca
prozatoarea, a decedat foarte tânăr, iar Sonia, sora mai mare a scriitoarei, având 18 ani la naşterea acesteia, a
murit de cancer, lăsând în urmă un fiu, Bogdan Dumitrescu, actualmente moştenitor al drepturilor de autor.
Dana Dumitriu urmează liceul „Petru Groza” din Bucureşti, îşi ia bacalaureatul în 1961, apoi se înscrie la
Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1966.
VI.2. Activitate literară şi conştiinţa scriitoricească
La sfârşitul facultăţii, Dana Dumitriu a intrat în peisajul cultural românesc ca redactor la
Radiodifuziune (1966-1967), primele ei tentative literare fiind lucrările de cerc din liceu, respectiv cele de
seminar din perioada studiilor universitare, urmând colaborarea cu articole şi reportaje la Viaţa studenţească
şi Scânteia tineretului. În noiembrie 1967, în suplimentul Povestea vorbii al revistei Ramuri, îi apare prima
schiţă - Între Scila şi Caribda. Desfăşoară o intensă activitatea de redactor la ziarul Munca (1966 –1968),
de unde e chemată la Gazeta literară (1968), publicaţie care în trei luni avea să devină România literară. A
fost redactor colaborator la recent înfiinţata Românie literară, unde a avut o rubrică bilunară, în paralel
scriind articole şi pentru Argeş, Ramuri, Familia, Luceafărul, Viaţa Românească, Orizont, Ateneu,
Convorbiri literare, Vatra, Romanian Review, Cahiers roumains, Secolul 20, Limba şi literatura română,
România liberă.
VI.3. Migraţiile unei conştiinţe: iubirea, prietenia, sinele
Literatura română nu beneficiază încă de opera completă a Danei Dumitriu, intimitatea creaţiei,
consemnată după toate aparenţele în jurnal, neputând fi deocamdată reconstituită în totalitate. Ceea ce s-a
publicat din (cel mai probabil!) masivul jurnal al autoarei sunt doar fragmente, care dezvăluie o sensibilitate
deosebită, o intimitate măcinată de nemulţumire, tristeţe şi un acut sentiment al ratării, în contrast cu
imaginea publică a femeii care reuşise în plan profesional.
VI.4. Poliedrismul realităţii – mărturii ale cunoscuţilor
Despre o scriitoare, care prin firea lucrurilor duce o viaţă dublă, cei care au cunoscut-o pot spune
multe, iar despre Dana Dumitriu au vorbit colegii de breaslă (Valeriu Cristea, Alex. Ştefănescu, Mircea
Iorgulescu, Florenţa Albu), prietenii (Tia Şerbănescu) şi nu în ultimul rând cei care i-au fost aproape şi în
viaţa publică, dar şi în intimitate (Nicolae Manolescu).
29
VI.5. Scriitoarea lăsănd din mână cartea vieţii
Dacă în tinereţe a scăpat de un cancer de piele, la 10 octombrie 1987, în jurul orei 13, în urma unei
pancreatite acute declanşate brusc, Dana Dumitriu s-a stins din viaţă.
Concluzii
În finalul acestui amplu demers interpretativ întreprins asupra operei şi vieţii Danei Dumitriu,
afirmăm că monografia care a rezultat am vrea să fie un studiu aprofundat al întregii creaţii a prozatoarei,
abordând atât scrierile cunoscute istoricilor şi criticilor literari, cât şi zonele mai puţin familiare publicului
cititor şi mai rar sau deloc intrate în atenţia hermeneuticii literare. Nu ne-am hazarda să afirmăm că este
vorba de o lucrare ce atinge nivelul perfecţiunii, căreia nu i s-ar mai putea adăuga noi elemente, comentarii,
sau informaţii inedite, care a dat verdicte definitive şi imuabile sau a formulat opinii de nezdruncinat. Având
în vedere tocmai terenul virgin pe care ne-am aventurat adeseori, riscant şi nesigur, ca orice teritoriu
insuficient sau deloc cercetat, sperăm că încercarea noastră se va dovedi o binevenită abordare a ansamblului
operei scriitoarei.
Cum activitatea romancierului Dana Dumitriu a fost indisolubil legată de cea a criticului, în
concordanţă cu modelul său literar Henry James prozatoarea considerând actul interpretativ a fi definitoriu
pentru formarea, maturizarea şi perfecţionarea unui scriitor, lucrarea de faţă s-a oprit, într-un prim capitol,
asupra publicisticii autoarei, cele peste 500 articole apărute în presa vremii fiind inventariate, analizate şi
apoi clasificate, tipologia delimitată consemnând articolele teoretice, privind rolul şi importanţa criticii în
receptarea adecvată a unei literaturi, apoi cele în care sunt formulate opinii referitoare la genurile literare,
cronicile consacrate volumelor de poezie, proză, critică şi eseistică, cele comentând antologii sau monografii
literare, articolele comemorative precum şi riguros elaboratele sinteze literare, fără a se uita secţia
„corespondenţă”, la care a activat o vreme prozatoarea, în cadrul redacţiei de la România literară, precum şi
cele câteva cronici teatrale şi de film. Demonstrând, încă din tinereţe, din perioada activităţii de reporter al
ziarului Munca, un talent înnăscut pentru surprinderea aspectelor involuntar estetice ale existenţei, un ochi
critic deosebit şi un rafinament de hermeneut cultivat, Dana Dumitriu a scris aleatoriu, dar constant, fără a
ţine la o anume secvenţă a literaturii române, dar rămânând fidelă criticii impresioniste şi subiectivismului
interpretativ de sorginte lovinesciană, comentariile ei trecând de la elogiere la contestare, de la o reţinută
condescendenţă la ironie făţişă sau sarcasm virulent.
Departe de atitudinea insurgentă a feministelor declarate, Dana Dumitriu a practicat totuşi o critică
subiectivă, având puncte de tangenţă cu gynocriticism-ul/ criticismul feminist, în ideea că pentru analiza
fenomenului literar în general nu s-a oprit la o unică autoritate, modelele de abordare a textului fiind
desprinse de regulă din sistemele mai multor autorităţi sau domenii (psihologie, sociologie, antropologie,
structuralism, psihanaliză, istorie sau deconstructivism), una dintre preocupările constante ale interpretului
fiind depistarea acelor resorturi interioare ale autorului, a trăirilor psihice şi elementelor temperamentale care
ar fi putut genera universul artistic, cu alte cuvinte a mecanismului creaţiei unui scriitor.
30
Chiar dacă nu este partea cea mai valoroasă a operei Danei Dumitriu, activitatea ei de publicist şi
cronicar literar nu trebuie neglijată, respectiv pusă în umbra sau în urma celorlalte paliere ale carierei ei
literare, publicistica stând mărturie pentru modul în care a evoluat prozatoarea, pentru cultura generală şi
literară îmbogăţite constant, pentru profunda cunoaştere a peisajului literaturii române anterioare, dar şi
contemporane ei.
Pasul de la foiletonistică la un amplu studiu teoretic a fost făcut altfel decât la marea majoritate a
cronicarilor literari, scriitoarea rezistând (poate cu greu) tentaţiei de a-şi aduna articolele într-un volum, eseul
Ambasadorii sau despre realismul psihologic fiind prima lucrare de o atare factură din cariera autoarei.
Delimitând clar secvenţa teoretică iniţială de analizele aplicate operelor unor romancieri consacraţi ai
literaturii române şi universale (Marcel Proust, Henry James, Virginia Woolf, Hortensia Papadat-Bengescu şi
Lawrence Durrell), scriitoarea şi-a respectat cu lăudabilă consecvenţă modelele de gândire şi interpretare
stabilite încă din paginile revistelor unde a publicat, formula realismului psihologic, pe care Dana Dumitriu
insista să îl impună în literatura română, aflându-şi aici o detaliată, atent structurată şi bine argumentată
teoretizare, chiar dacă lipsesc bibliografia şi trimiterile prin note de subsol la sursele documentare, fapt
explicabil poate doar prin ţinuta eseistică a cărţii.
Cum eseul din 1976 este o sinteză a tot ceea ce a înţeles autoarea prin realism psihologic, iar
anterior lui au existat, risipite în presa de specialitate, destule articole anticipatoare ale problematicii
dezvoltate în Ambasadorii..., în economia monografiei de faţă, a fost rezervat un subcapitol ce urmăreşte
evoluţia concepţiei eseistei cu privire la proză în general şi la romanul psihologic în particular, de la aşa-
numita de scriitoare ritmicitate a romanului, adică un minimum de construcţie necesară oricărei naraţiuni,
până la conceperea literaturii ca expresie a realităţii, respectiv de la articolul rezervat exclusiv realismului
psihologic, până la eseurile despre Hortensia Papadat-Bengescu şi Henry James, cuprinse în structura
studiului de mai târziu.
Din raţiuni ce ţin de coerenţa demonstativă a lucrării noastre, următorul capitol se referă la
monografia consacrată, peste aproape un deceniu, operei mult blamatului, dispreţuitului şi contestatului
politician, revoluţionar, jurnalist exaltat şi patetic poet – C.A.Rosetti. Cum Dana Dumitriu nu a fost nici
singura în epocă care a publicat studii introductive în opera unui autor şi nici prima care a realizat o
monografie C.A.Rosetti, analiza noastră a insistat asupra ineditului abordării, mai exact asupra încercării
autoarei de a reabilita personalitatea atât de controversată a paşoptistului român, în care distinge un
„personaj” confecţionat artificial şi lăsat să trăiască în realitate, un individ care şi-a jucat cu ostentaţie rolul
pe care el însuşi l-a dorit, imaginat şi creat, printr-o automistificare permanentă.
Trecând în segmentul operei artistice a scriitoarei, capitolul rezervat prozei psihologice, marcată de
masivele influenţe venite dinspre formula narativă a realismului psihologic, se deschide cu o delimitare
succintă a acelei sfere a realităţii ce este identificată prin tradiţie drept caracteristică universului feminităţii.
Atenţia s-a canalizat aici înspre opiniile exprimate în cultura română cu privire la existenţa sau nu a unui
specific al literaturii feminine, dar mai ales înspre viziunea Danei Dumitriu privind literatura femeilor,
soluţia pe care romanciera o propune fiind eliminarea conceptului de feminism literar şi menţinerea aceluia
31
de literatură feminină, o atare sintagmă subliniind elemente cu adevărat valoroase la nivel estetic ale unei
anima autentice: atracţia irezistibilă spre latura emoţională a conflictelor şi exacerbarea rafinată a
senzualităţii, insistenţa asupra expresivităţii protagoniştilor şi dilatarea aproape ostentativă a analizei.
Anticipând tiparele narative din romanele de mai târziu, structurile psihologice inedite şi
universurile macabre ale unora dintre prozele ulterioare, schiţele şi nuvelele apărute în periodice (Între Scila
şi Caribda, Ultimul spectacol, Casa pictorului) dezvăluie plăcerea (sau necesitatea de ordin psihologic)
scriitoarei de a-şi construi imaginarul artistic prin literaturizarea propriei vieţii, manifestându-se în aceste
creaţii, ce i-au format mâna de romancier, atracţia pentru istoriile gotice, pentru personalităţile sumbre sau
stranii, care întreţin relaţii nefireşti şi misterioase cu cei din jur, acaparându-le gândurile şi diminuându-le
până la totala anihilare orice energie creatoare sau elan vital.
Ca fragmente dintr-un roman neterminat (posibil a se fi numit Fereastra aburită), au fost inserate
în cuprinsul lucrării două naraţiuni (Prima lectură a scenariului şi Pisica n-a înţeles nimic), care
demonstrează saltul pe care l-ar fi făcut autoarea înspre postmodernism şi metaficţiune, înspre romanul ce
prezintă chiar scrierea acelui roman, a textului care acceptă coborârea autorului în paginile lui, acordându-i
dreptul de a face parte din universul romanesc.
Dezvoltând imaginea unui sofisticat solipsism al individului, mai mult sau mai puţin de sorginte
bergsoniană, a unei eterne migraţii spre o interioritate care se conturează pe fundalul unor universuri închise
şi autodevoratoare, nuvelistica (Migraţii) şi romanele din prima etapă a creaţiei Danei Dumitriu (Masa
zarafului, Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal, Sărbătorile răbdării) poartă vizibil amprenta
realismului psihologic, dar şi a literaturii feminine, în accepţiunea pe care prozatoarea însăşi a dat-o acestei
sintagme. Dacă volumul de nuvele este prin excelenţă cartea despre evadare în interioritate şi un gen de
jurnal epic al unei singure femei, surprinse în perioade diferite ale vieţii ei, operele ulterioare construiesc o
lume în care eşecul şi ratarea guvernează majoritatea destinelor personajelor, încercările unora de a se elibera
rămânând pure abstracţiuni sau deziderate de neatins. Dacă, în Masa zarafului, ratarea este semnul distinctiv
al tuturor, marcându-i viaţa până şi protagonistei, deşi aceasta părea favorizată de romancieră, Întoarcerea
lui Pascal povesteşte istoria eşuării unei reveniri în mijlocul familiei, precum şi a vieţii unor tineri, care s-au
pierdut iremediabil în mediocritate. Sub masca unui roman poliţist, Duminica mironosiţelor se îndepărtează
numai aparent de tiparul romanului de analiză, construit în conformitate cu tehnicile specifice realismului
psihologic, schematismul policierului fiind repede anulat în clipa în care personajele încep să îşi dezvăluie
intimitatea, insistenţa prozatoarei asupra psihologiei, trăirilor, gândurilor şi sentimentelor eroilor marcând, în
fapt, întreaga structură şi tot universul artistic al operei. În virtutea aceluiaşi joc rafinat cu vigilenţa şi cultura
literară a lectorului, în Sărbătorile răbdării, scriitoarea dă senzaţia că vrea să renunţe la proza de analiză
pentru naraţiunea simplă şi liniară, alunecând insesizabil pe panta unui fals tradiţionalism. Dar, în cele din
urmă, romanul demonstrează că prozatoarea a ales formula amplei confesiuni la persoana a treia, un trucaj
inteligent şi subtil, ce serveşte eficient creării iluziei obiectivităţii, ironia contribuind în egală măsură la
impresia detaşării afective.
32
Fără a fi adepta emancipării ostentative a femeii, a revoltei făţişe contra alterităţii ce îi este
rezervată unei reprezentante a sexului slab, mai ales în prima etapă a creaţiei sale, Dana Dumitriu
construieşte figuri feminine memorabile, complexe, puternice şi frecvent dominând personajele masculine,
protagonistele ei definindu-se, de regulă, prin energie debordantă, o aparentă lipsă a sensibilităţii şi
senzualităţii, cu puţine excepţii, bărbaţii fiind incapabili să conducă, să ia hotărâri radicale, să depăşească
dificultăţile vieţii de zi cu zi sau ale destinului. Răsturnarea acestui tipar începe a se produce în Sărbătorile
răbdării, când femeia îşi reclamă imperios nevoia de libertate, înţeleasă ca drept de a-şi alege singură
stăpânul, filozofia de viaţă feminină ilustrată în acest roman reducându-se la acceptarea tacită a echivocului
şi la neutralizarea antinomiilor existenţei cotidiene.
Schimbarea majoră în creaţia prozatoarei se produce odată cu apariţia trilogiei sale istorice Prinţul
Ghica, o operă de largă respiraţie, care a uimit şi a impresionat plăcut critica acelor timpuri, prin sursa de
inspiraţie pe care a ales-o autoarea şi totodată prin viziunea inedidă asupra trecutului, evocarea mult
lăudatului secol al XIX-lea, a realităţilor lui sociale şi politice fiind realizată cu maximă detaşare, mizându-se
pe demitizare şi dezeroizare, departe de idealizările şi afectarea caracteristice construcţiilor monumentale şi
didacticiste tipice romanelor istorice tradiţionale. Alcătuind, în lumina lucidităţii, a suspiciunii şi a
examenului critic exigent, o realitate secundă sau o lume fictivă ce aparţine în egală măsură trecutului şi
prezentului, Dana Dumitriu a oferit publicului o amplă meditaţie asupra istoriei, contemplând realitatea şi
chestionând-o în permanenţă, polemica faţă de bovarismul din operele anterioare devenind polemică faţă de
falsul eroism din scrierile oficiale ale perioadei contemporane ei, până şi protagonistul desemnat să reflecte
epoca începuturilor modernizării României şocând lectorul, obişnuit să vadă în Ion Ghica, în spiritul
documentelor istorice, un individ incomod, cu o personalitate alunecoasă, care a trecut de la gesturile de
frondă revoluţionară la prudenţa diplomatului abil, care ştie că istoria nu înseamnă şi nu se face doar pe
scenă, ci şi în culise sau în spatele cortinei.
Cu toate că politica şi luptele pentru putere constituie principala preocupare a locuitorilor acestui
univers romanesc, există şi capitole care satisfac nevoia romancierei de a pătrunde în intimitatea fiinţei
umane şi a da contur trupului sufletesc, de a dezvălui viaţa interioară a femeii şi tensiunile inevitabile dintr-
un cuplu.
Ca adevărat aleph al creaţiei Danei Dumitriu, un text spre care converg toate punctele şi firele
operei artistice şi critice ale scriitoarei, în Prinţul Ghica se reunesc, într-o deplină armonie, particularităţile
realismului psihologic cu exigenţele romanului istoric, reflecţia asupra trecutului cu analiza intimităţii fiinţei
umane, naraţiunea liniară, cronologică şi obiectivă cu proza subiectivă şi confesivă, creatorul auctorial
aşezându-se confortabil alături de naratorul care se strecoară insidios în text sau de personajul-reflector,
martor la evenimentele petrecute pe scena istoriei romaneşti, acolo unde eroi cunoscuţi şi figuranţi
insignifianţi se mişcă în voie, fiecare spunându-şi replica sau jucându-şi rolul său bine stabilit de autoare.
Structurată atipic în comparaţie cu o monografie clasică, unde biografia autorului analizat deschide
demersul interpretativ, exegeza de faţă se încheie cu prezentarea reperelor biografice, în ideea conturării unor
posibile căi de intuire şi înţelegere a eului empiric, plecând de la conştiinţa „inteligenţei centrale” din romane
33
şi ajungând la personalitatea scriitoarei Dana Dumitriu. Fără a miza pe interpretarea psihanalitică, aşa cum
iniţial s-ar fi putut crede, lucrarea mai mult reproduce decât comentează mărturii şi opinii ale cunoscuţilor,
fie ei prieteni sau camarazi din lumea literelor, precum şi confesiunile prozatoarei, desprinse din interviurile
pe care aceasta le-a dat, sau din fragmentele de jurnal care s-au publicat.
Ca observaţie finală sau concluzie ultimă a lucrării, afirmăm că această monografie, consacrată
operei şi vieţii autoarei, s-a dorit o contribuţie la întregirea portretului de scriitor, un studiu de care să
beneficieze toţi aceia care sunt sau vor fi interesaţi de creaţia artistică şi lucrările teoretice ale prozatoarei.
Sub rezerva că timpul ar putea să scoată la lumină şi alte informaţii, realităţi, evenimente sau documente
inedite, care nouă ne-au fost deocamdată interzise sau pe care încă nu le-am descoperit, credem că exegeza
noastră ar putea fi considerată o timidă ofrandă adusă uneia dintre marile doamne ale literaturii române –
Dana Dumitriu.
34
Bibliografie
Bibliografie primară:
A.în volum
Migraţii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, pp.128
Masa zarafului, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1972, pp.212
Ambasadorii sau despre realismul psihologic, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1976, pp.270
Duminica mironosiţelor, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, [1977], pp.320
Întoarcerea lui Pascal, [Iaşi], Editura Junimea, 1979, pp.296
Sărbătorile răbdării, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1980, pp.262
Prinţul Ghica, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, vol.I 1982, pp.272, vol.II 1984, pp.408, vol.III
1986, pp.310
Introducere în opera lui C.A.Rosetti, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, pp.216
Prinţul Ghica, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, pp.684
B.în periodice (bibliografie selectivă)
Între Scila şi Caribda, în Ramuri, suplimentul Povestea vorbii, an IV, nr.11(41), 15 nov.1967, p.13 şi p.14
Casa pictorului, în România literară, an III, nr.52, 24 dec.1970, pp.18-19
Noapte de decembrie, în Convorbiri literare, nr.11, 15 iun.1972, pp.6-7
Balul (fragment din „Prinţul Ghica”, vol.III), în Ateneu, an XXIII, nr.1(194), ian.1986, p.9
Fereastra aburită – cap.16, „Prima lectură a scenariului”, în Secolul 20, nr.304-305-306(4-5-6), 1986,
pp.82-89
Pisica n-a înţeles nimic, în Viaţa Românească, an LXXXII, nr.11, nov.1987, pp.16-25
Întâmplări cu pisicul Red, în România literară, an XXIII, nr.42, 18 oct.1990, pp.14-15
Jurnal, fragmente apărute în Litere, arte, idei, supliment cultural la Cotidianul, an V, 5 iunie 1995, p.6
Jurnal inedit din ianuarie 1985, publicat de Cosmin Ciotloş în România literară, an XXXL, nr.39, 5-11
oct.2007, pp.16-17
Articole critice şi teoretice:
Fragment de istorie contemporană, în Munca, an XXII, nr.5842, 21 aug.1966, p.1 şi p.2
Proustianismul Hortensiei Papadat-Bengescu, în Luceafărul, an XVII, nr.39(648), 28 sept.1974, p.8
Îmbătrânirea „caracterelor” dramatice, în Gazeta literară, an XV, nr.33(824), 15 aug.1968, p.6
Ritmicitatea romanului, în România literară, an I, nr.4, 31 oct.1968, p.7
Obiectivitatea literaturii realiste, în România literară, an V, nr.5, 27 ian.1972, p.8
Realismul psihologic, în România literară, an V, nr.45, 2 nov.1972, p.3
O aventură primejdioasă; un eseu despre Henry James, în România literară, an VI, nr.11, 15 mart.1973,
pp.28-29
35
Hortensia Papadat-Bengescu, 8 XII 1876 – 5 III 1955, în România literară, an IX, nr.51, 16 dec.1976,
pp.12-13
Critica literară sau dragoste cu discernământ, în România literară, an XIV, nr.1, 1 ian.1981, p.10
Fabulaţie? Imaginaţie?, în România literară, an XX, nr.37, 10 sept.1987, p.10
Un portret rembrandtian, în Viaţa Românească, an LXXXII, nr.4, apr.1987, pp.74-77
Macedonski – eseu de Dana Dumitriu, în Argeş, an VII, nr.1(68), ian.1972, pp.9-12
O tendinţă a prozei feminine – autodizolvarea, în Orizont, an XXI, nr.3(191), mart.1970, pp.40-44
De ce am scris roman istoric, în Ateneu, an XXIII, nr.10(203), oct.1986, p.3 şi p.13
Condiţia aceasta morală nu pare de invidiat, în Convorbiri literare, nr.15, 15 aug.1972, p.2
Creative Structures, în Romanian Review, an XXXIIX, nr.1, 1978, pp.137-139
Morphologie du roman européen an XIXe siècle (Morfologia romanului european în secolul al XIX-lea),
în Cahiers roumains d’études littéraires, nr.4, 1979, pp.130-131
Seninătatea ideilor, în Secolul 20, nr.292-293-294(4-5-6), apr.-mai-iun. 1985, pp.25-28
C.A.Rosetti – poetul şi omul politic, în Limba şi literatura română, an XIV, nr.2, apr.-iun.1985, pp.30-33
Temperament de clasic, în Ramuri, an XXII, nr.253, 15 iul.1985, p.6
Rapsod al spaţiului românesc, în România liberă, an XLIII, nr.12773, 27 nov.1985, p.2
Referinţe critice (bibiografie selectivă):
A.Lucrări generale: enciclopedii, dicţionare, istorii literare
***, Dicţionarul general al literaturii române. A/B; C/D, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2004
***, Dicţionarul Scriitorilor Români, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coordonare şi revizie
ştiinţifică, (A-C) Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995; (D-L) Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale, 1998; (M-Q) Bucureşti, Editura Albatros, 2001; (R-Z) Bucureşti, Editura
Albatros, 2002
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a doua, revăzută şi adăugită,
ediţie şi prefaţă de Al.Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982
Cioculescu, Şerban, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1985
Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.I-II, Bucureşti, Editura
Universalia, 2003
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol.I-III, Bucureşti, Editura Minerva, 1981
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45,
2008
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, vol.III Perioada contemporană. Proza, Bucureşti,
Editura Iriana, 1996
36
Negoiţescu, Ion, Scriitori tineri contemporani, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1994
Negrici, Eugen, Literatura românǎ sub comunism, vol.I-II, București, Editura Fundației PRO, 2002-2003
Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.I-II, București Fundaţia Luceafărul, 2001
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol.III, 1944-1984, Bucureşti, Editura Minerva, 1987
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol.I-IV, Bucureşti, Editura Cartea Românească,1974-1989
B.Lucrări teoretice(bibliografie selectivă):
***, Bătălia pentru roman, antologie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Bucureşti, Editura Atos, 1997
***, Feminist Literary Theory. A Reader, edited by Mary Eagleton, second edition, Cambridge, Blackwell
Publishers, 1995
Albérès, R.M., Istoria romanului modern, traducere de Leonid Dimov, prefaţă de Nicolae Balotă,
[Bucureşti], Editura pentru Literatură Universală, 1968
Auerbach, Erich, Mimesis.Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I.Negoiţescu,
colecţia „Collegium. Litere”, Iaşi, Editura Polirom, 2000
Bahtin, M.M., Probleme de literatură şi estetică, traducere de Nicolae Iliescu, prefaţă de Marian Vasile,
Bucureşti, Editura Univers, 1982
Barthes, Roland, Romanul scriiturii, antologie, selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia
Sepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers, 1987
Bloom, Harold, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, traducere de Diana Stanciu, postfaţă de
Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti, Editura Univers, 1998
Booth, Wayne C., Retorica romanului, traducere de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu, prefaţă de Ştefan
Stoenescu, Bucureşti, Editura Univers, 1976
Bergson, Henri, Teoria râsului, traducere de Silviu Lupaşcu, studiu introductiv de Ştefan Afloroaiei, colecţia
„Eseuri de ieri şi de azi”, Iaşi, Institutul European, 1992
Bremond, Claude, Logica povestirii, traducere de Mihaela Slăvescu, prefaţă şi note de Ioan Pânzaru,
Bucureşti, Editura Univers, 1981
Călinescu, G., Domina bona, în Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968
Călinescu, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, traducere din engleză de Virgil Stanciu,
colecţia „Collegium”, Bucureşti, Editura Polirom, 2003
Cixous, Hélène, Catherine Clément, The Newly Born Woman, translated by Betsy Wing, introduction by
Sandra M. Gilbert, Minneapolis and London, University of Minnesota Press, 2001
Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, ediţia a doua, Iaşi, Editura Polirom, 1998
Cosma, Anton, Romanul românesc contemporan, 1945-1985, vol.I Realismul, colecţia „Sinteze”,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1988
Cozea, Liana, Prozatoare ale literaturii române moderne, Oradea, Editura Revistei Familia, 1994
Cristea, Valeriu, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984
37
Culler, Jonathan, On Deconstruction. Theory and Criticism after Structuralism, London, Routledge, 1994
De Beauvoir, Simone, Al doilea sex, vol.I-IV, ediţia a treia, traducere şi prefaţă vol.I Delia Verdeş, traducere
vol.II-IV de Diana Crupenschi, Bucureşti, Editura Univers, 2006
Doležel, Lubomir, Poetica occidentală. Tradiţie şi progres, traducere de Adriana Ştefănescu, postfaţă de
Călin-Andrei Mihăilescu, Bucureşti, Editura Univers, 1998
Donovan, Josephin, Feminist Theory: the intelectual traditions of American feminism, new expanded
edition, New York, A Frederick Ungar Book, Continuum, 1992
Dworkin, Andrea, Războiul împotriva tăcerii, traducere de Reghina Dascăl, colecţia „Studii de gen”, Iaşi,
Editura Polirom, 2001
Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ştefania Mincu, colecţia „Biblioteca
italiană”, Constanţa, Editura Pontica, 1997
Eliade, Mircea, Eseuri, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991
Evola, Julius, Metafizica sexului, traducere de Sorin Mărculescu, ediţia a treia, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006
Felski, Rita, Literature after feminism, Chicago and London, The University of Chicago Press, 2003
Forest, Philippe, Romanul, realul şi alte eseuri, traducere şi postfaţă de Ion Pop-Curşeu, Cluj-Napoca,
Editura TACT, 2008
Freud, Sigmund, Opere I, vol.1 Eseuri de psihanaliză aplicată, după vol.X Bildende Kunst und Literatur în
Sigmund Freud Studienausgabe, traducere din germană şi note introductive de Vasile Dem.
Zamfirescu, [Bucureşti], Editura Trei, 1999
Frye, Northrop, Anatomia criticii, traducere de Domnica Sterian şi Mihai Spăriosu, prefaţă de Vera Călin,
Bucureşti, Editura Univers, 1972
Genette, Gerard, Figuri, selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin, Bucureşti,Editura
Univers, 1978
Gilbert, Sandra M., Susan M. Gubar, The Madwoman in the Attic. The Woman Writer and the Nineteenth-
Century Literary Imagination, New Haven and London, Yale University Press, 1984
Holban, Ioan, Profiluri epice contemporane, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1987
Hristić, Jovan, Formele literaturii moderne, traducere de Voislava Stoianovici, Bucureşti, Editura Univers,
1973
Huizinga, Johan, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, traducere din
olandeză de H.R.Radian, prefaţă şi notă biobibliografică de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2007
Ibrăileanu, G., Spre roman (studii şi articole), antologie, postfaţă şi bibliografie de M.Ungheanu, Bucureşti,
Editura Minerva, 1972
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească. Elemente de pragmatică a textului
literar, Bucureşti, Editura Academiei Române,1991
Iorgulescu, Mircea, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978
38
Iosifescu, Silvian, În jurul romanului, ediţia a doua revăzută şi adăugită, [Bucureşti], Editura de Stat pentru
Literatură, [1961]
Irigaray, Luce, Thinking the difference; for a peaceful revolution, translated from the French by Karin
Montin, New York, Routledge, 1994
Jankéjévitch, Vladimir, Ironia, traducere din limba franceză Florica Drăgan şi V.Fanache, postfaţă de
V.Fanache, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994
Jardine, Alice, Gynesis: Configuration of Woman and Modernity, Ithaca, N.Y., 1985
Jung, C.G., Opere complete, vol. I Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din germană de Dana
Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, colecţia „Biblioteca de psihanaliză, 53”, Bucureşti, Editura Trei,
2003
Kayser, Wolfgang, Opera literară: o introducere în ştiinţa literaturii, traducere şi note de H.R.Radian,
cuvânt înainte de Mihai Pop, prefaţă de Ursula Kayser, Bucureşti, Editura Univers, 1979
Kundera, Milan, The Art of the Novel, translated from the French by Linda Asher, New York, Grove Press,
1988
Lăzărescu, Gheorghe, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, Editura
Minerva, 1983
Lefter, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, ediţia a doua adăugită, [Piteşti],
Editura Paralela 45, 2002
Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela
Martin, studiu introductive de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1994
Lovinescu, Eugen, Aquaforte, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941
Lovinescu, Monica, Est-etice. Unde scurte, vol. IV, colecţia „Memorii/ Jurnale”, [Bucureşti], Editura
Humanitas, [1994]
Lukács, Georg, Teoria romanului. O încercare istorico-filozofică privitoare la formele marii literaturi
epice, traducere de Viorica Nişcov, prefaţă de N.Tertulian, colecţia „Eseuri”, Bucureşti, Editura
Univers, 1977
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Editura Gramar, 2007
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediţie îngrijită de Mircea Mihăieş,
colecţia „Collegium”, seria „Litere”, Iaşi, Editura Polirom, 1999
Miller-Verghy, Marg., Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, cu o prefaţă de Eugen
Lovinescu, Bucureşti, Bucovina, Institutul de arte grafice, 1935
Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie: teorii politice feministe, Iaşi, Editura Polirom, 2004
Moers, Ellen, Literary Women, New York, Oxford University Press, 1985
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008
Ortega Y Gasset, Josè, Meditaţii despre Don Quijote şi Gânduri despre roman, traducere, prefaţă, note şi
tabel cronologic de Andrei Ionescu, Bucureşti, Editura Univers, 1973
39
Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate: relaţiile de gen în România, prefaţă de Mihaela Miroiu, colecţia „Studii
de gen”, Iaşi, Editura Polirom, 2003
Pavel, Toma, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaş, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2008
Pârvulescu, Ioana, Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T., Bucureşti, Editura Crater, 1999
Petrescu, Liviu, Realitate şi romanesc, f.l., Editura Tineretului, 1969
Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.I-II, București, Fundaţia Luceafărul, 2001
Prince, Gerald A., Dicţionar de naratologie, traducere de Pârvu Sorin, Bucureşti, Editura Institutul
European, 2004
Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978
Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, traducere de Liana şi Valentin Atanasiu, prefaţă de Irina
Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1988
Robert, Marthe, Romanul începuturilor şi începuturile romanului, traducere de Paula Voicu-Dohotaru,
prefaţă de Angela Ion, Bucureşti, Editura Univers, 1983
Showalter, Elaine, The New Feminist Criticism – Essays on Women, Literature and Theory, edited by
Elaine Showalter, New York, Pantheon Book, 1985
Simion, Eugen, Moartea lui Mercuţio, cuvânt înainte al autorului, [Bucureşti], Editura Nemira, 1993
Spacks, Patricia Meyer, The female imagination, New York, Avon books, 1976
Thibaudet, Albert, Reflecţii, vol.I Despre literatură. Despre roman, vol. II Critici diverse. Profiluri.Ipostaze
literare şi filozofice, traducere de Georgeta Pădureanu, texte alese, prefaţă şi note de Mircea
Pădureanu, colecţia „Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, Editura Minerva, 1973
Todorov, Tzvetan, Poetica. Gramatica Decameronului, traducere şi studiu introductiv de Paul Miclău,
Bucureşti, Editura Univers, 1975
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, traducere, prefaţă şi comentarii de Leonida Teodorescu,
Bucureşti, Editura Univers, 1973
Tomuş, Mircea, Romanul romanului românesc, vol.I-II, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1999-2000
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol.I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Geo Şerban, colecţia
“Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966
Wellek, René, Austin Warren, Teoria literaturii, traducere de Rodica Tiniş, studiu introductiv şi note de
Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967
Woolf, Virginia, Eseuri alese, vol.I-II, traducere, prefaţă şi note de Monica Pillat, Bucureşti, Editura RAO
International Publishing Company, 2007
Zaharia Filipaș, Elena, Studii de literaturǎ femininǎ, Bucureşti, Editura Paideia, [2004]
Zamfir, Mihai, Cealaltă faţă a prozei, colecţia „Sinteze”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988
C.Studii de critică literară(bibliografie selectivă):
Referinţe critice în volum:
40
***, Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie, sinteze bibliografice şi indice de
Aurel Sasu şi Mariana Vartic, vol. I, partea a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, pp.864-877
Condurache, Val, Spuma zilelor, în Portret al criticului în tinereţe, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1984, pp.150-152
Cozea, Liana, Portretul unei doamne, cu o postfaţă de Nicolae Manolescu, colecţia „Deschideri”, seria
„Universitas”, [Piteşti], Editura Paralela 45, 2000
Dimisianu, Gabriel, „Viitorul doi” al unui precursor, în Subiecte, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1987,
pp.224-229
Georgescu, Paul, Cele trei Parce, în Volume, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1978, pp.83-87
Grigurcu, Gheorghe, Dana Dumitriu, în Critici români de azi, [Bucureşti], Editura Cartea Românească,
1981, pp.575-578
Holban, Ioan, Dana Dumitriu, în Profiluri epice contemporane, [Bucureşti], Editura Cartea Românească,
1987, pp.277-286
Iorgulescu, Mircea, Dana Dumitriu, în Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978,
pp.203-204
Manolescu, Nicolae, Viaţa şi cărţile. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Piteşti, Editura Paralela 45,
2009, pp.276-277, p.289, p.309, pp.313-315, pp.410-419
Raicu, Lucian, Incitaţia istoriei, în Fragmente de timp, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1984,
pp.376-381
Şerbănescu, Tia, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, Editura Compania, 2002
Zaharia Filipaș, Elena, Doamnele şi lumea rurală, în Studii de literaturǎ femininǎ, Bucureşti, Editura
Paideia, [2004], p.144
Referinţe critice în periodice:
Balotă, Nicolae, Migraţii, în România literară, an IV, nr.16, 15 apr. 1971, pp.14-15
Călinescu, Al., Un personaj al veacului trecut, în Cronica, an XX, nr.4(991), 25 ian.1985, p.3
Chifor, Vasile, Romanul unui experiment, în Transilvania, an VIII(LXXXV), nr.10, oct.1979, p.34-35
Ciobanu, Nicolae, Masa zarafului, în Luceafărul, an XV, nr.48(552), 25 nov.1972, p.2
Condurache, Val, Tel Quel, în Convorbiri literare, an XCII, nr.10(1202), oct.1986, p.12
Cristea, Valeriu, Consecvenţă exemplară, în România literară, an XX, nr.42, 15 oct.1987, pp.14-15
Curticăpeanu, Doina, Semnul diagonalei, în Familia, seria a V-a, an 36(136), nr.9(419), sept.2000, pp.38-41
Lefter, Ion Bogdan, Trei modele creatoare, în Amfiteatru, an XIX, nr.5(233), mai 1985, p.9
Manolescu, Nicolae, Îngerul cu o carte în mână, în România literară, an XLII, nr.27, 23-29 iul.2010, p.3
Pârvulescu, Ioana, După 20 de ani, în România literară, an XXXL, nr.39, 5-11 oct.2007, p.5
Şerbănescu, Tia, Portretul unei doamne, în România literară, an XXIII, nr.48, 29 nov.1990, pp.4-5
Ştefănescu, Alex., Dana Dumitriu, în România literară, an XXV, nr. 33, 21-28 oct.1992, p.4
Ungureanu, Cornel, Portret în oglindă, în Familia, seria a V-a, an 36(136), nr.7-8(417-418), iul.-aug. 2000,
pp.151-153