I I m n , in f a s c i c u l e de 2 c61e. A B O N A M E N T U L pen t ru A u s t r o - U n ş a r i a : pe an 6 fl., pe 6 Iun* 3 fl., pe 3 l un i 1 fl. 50 c r . ; le î , pe 6 lun i 8 l e i , pe 3 luni 4 Iei . — O f a s c i c u l ă 25 c r . seu 70 ban i . — A b o n a m e n t e l e se f a c l a ed i to ru l V i s a r i o n R o m a n

în R i b i i f i , la c o l e c t a n t l . la of ici i le poş ta l i si l a t ^ t e l i b r ă r i i l e .

m

Adio-, după H. de Balzac.

— „Aide, deputat din centru, înainte! Trebue să mergem în pas iute, decă vrem să fim la masă de odată cu ceilalţi. Sus piciorul! Saî, marchize! aşa! bine. Şciî sări peste brazde ca un adeverat cerb!"

Aceste cuvinte erau pronunţate de un vânător care şedea liniştit la marginea pădureî Ile-Adam şi fuma o ţigară de Havana aşteptând pe soţul seu, rătăcit fără în-doelă de mult prin desişul pădureî. Lângă el, patru câni suflau greu şi priviau şi eî la persana, cătră care vorbia vânătorul. Pentru a înţelege cât erau de batjocurose aceste vorbiri repetate din când în când, trebue să spunem că vânătorul interpelat era gros şi scurt cu un pântece adevărat ministerial. Şi cu ce greutate măsura el brazdele unui câmp de curând secerat, a căruia mirişte împiedeca forte mult mersul seu; pe urmă, spre maî mare durere, radele soreluî lovindu-î pîeziş faţa grămădiau pe ea mari picături de sudore. Cuprins de grija de a-şî păstra echilibrul, el se pleca aci înainte, aci înderept, imitând astfel burducările unei trăsuri tare sdruncinate.

Era una din acele «Iile de Septemvre, care isprăvesc cocerea strugurilor prin călduri ecuatoriale. Timpul vestia o furtună. Deşi maî multe petece albastre despărţiau încă spre orizont nişce mari nouri negrii, se vedeau nouraşî alburii înaintând cu o repedieiune spăimântătore şi întin-cjând, din Vest spre Ost, o uşoră perdea suria. Deore-ce vântul sufla numai în regiunile înalte ale aerului, atmosfera apesa spre regiunile de jos aburii ardătorî ai pământului, împresurată de copaci înalţi, ce-î luau aerul, valea, peste care trecea/vânătorul, avea temperatura unui cuptor. Fierbinte şi tăcută, pădurea par-că era setosă. Paserile, insectele erau mute, şi vârfurile arborilor abia se clătinau. Personele, cărora le rămâne vre o aducere aminte de vâra anului 1819, trebue să compătimescă nenorocirile sărmanului ministerial, care asuda sudori de

sânge pentru a ajunge pe batjocurosul său soţ. Fumân-du-şî mereu ţigara, acesta calculase, după posiţiunea soreluî, că puteau să fiă cam cinci ore de seră.

— „Unde naiba suntem?" dise .grosul vânător şter-gându-şî fruntea şi rezimându-se de un arbore din câmp, maî în fata soţului seu; că-cî nu se maî simtia destul de tare pentru a sări peste largul şanţ care îî despărţia.

— „ Şi pe mine mă întrebi;" răspunse rîdând vânătorul culcat în erba mare şi îngălbinită, care încorona costa. El arunca mucul de ţigară în şanţ, strigând: — „Jur pe St. Hubert') că nu me va maî prinde nimenea pribegindu-mă într'o ţeră necunoscută cu un magistrat, fiă ca si tine, scumpul meu d'Albon, un vechia camarad de colegiu!"

— „Dar, Filip, nu maî înţelegi D-ta franţuzeşce? Fără îndoelă ţî-aî lăsat spiritul în Siberia," observa grosul aruncând o privire durerosă şi comică asupra unui stîlp, care se afla la o sută de paşi.

— „înţeleg," răspunse Filip care-şî apuca puşca, se rădică de odată, se arunca dintr'o săritură în câmp, şi alergă cătră stîlp. — „Pe aci, d'Albon, pe aci! rota 'mpre-giur la stânga," striga el cătră soţul său arătându-î cu mâna un drum larg şi pardosit. „ C a l e a d e l a B a i l l e t la I l e - A d a m ! " reîncepu el, „astfel vom afla în acesta

I direcţiune pe cel dela Cassan, care trebue să fiă o ramură a celui dela Ile-Adam."

— „Ai dreptate, colonele," dise domnul d'Albon pu-: nendu-şî ărăşî pe cap o căciulită cu care-şî făcuse vânt.

— „înainte dară, respectabilul meu consiliar," răspunse colonelul Filip fluerând cânilor, carii păreau că de acum ascultă maî bine de el decât de stăpânul lor, magistratul.

' ) St. Uumber t este patronul venători lor .

— „Şciî D-ta, domnule marchiz," reîncepu soldatul hatjocuros, „ că maî avem să mergem maî mult de doue milurî? Satul pe care-1 vedem colo trebue să fiă Baillet."

— „Dumnedeule!" strigă marchizul d'Albon, „mergi la Cassan, decă-ţî face plăcere, dar te veî duce singur. Maî bine vreil să aştept aicî, cu totă furtuna, un cal pe care mi-1 veî trămite din castel. Ţi-aî bătut joc de mine, Sucy. Trebuia să facem o mică venătore, să nu ne prea depărtăm de Cassan, să cotrocim numai pământul pe care-1 cunosc. Aşî! în loc de a ne petrece, m'aî făcut să alerg ca un căpăă dela patru ore de dimineţa, şi tot dejunul nostru a constat din doue tase de lapte! Ah! de veî avea vre odată un proces la curte, te voiu face să-1 pîerdî, măcar de aî avea de o sută de orî dreptate."

Vânătorul descuragiat se aşeză pe o petră mărginaşă, care se afla lângă stîlp, depuse puşca, traista golă, şi scose un oftat lung.

— „Francm! etă-ţî deputaţii," striga ridând colonelul de Sucy. „Ah! sărmanul meu d'Albon, decă aî fi fost ca mine şese ani în fundul Siberiei "

El nu sfârşi • şi rădica ochii la cer, ca şi când aceste nenorociri ar fi fost un secret între sine şi Dumnedeu.

— „Aide, pâşeşce!" adăogâ el. „Decă şedî jos, eşcî pierdut."

— „Ce vrei, Filip? este un obiceiu atât de vechiu la un magistrat! Pe onore, sunt obosit! Măcar de aşî fi ucis un epure!"

Ceî douî vânători presentau un contrast destul de jar . Ministerialul era de patru-decî şi douî de ani şi nu părea să aibă maî mult de treî-decî, pe când militarul, de treî-decî de ani, părea cel puţin de patru-decî.

Amendouî erau decoraţi cu roseta roşia, atributul ofi-cerilor legiuneî de onore. Câte-va şuviţe de per, împestriţate cu alb şi negru ca aripa unei fraşce, eşiau de sub căciulită colonelului; frumose plete blonde împodobiau templele magistratului. Unul era de o statură înaltă, uscat, slab, nervos, şi creţele feţii sale albe trădau patimi îngro-zitore seu nenorociri înfricoşate; celălalt avea o faţă stră-lucitdre de sănătate, jovială, şi demnă de un epicurian. Amendouî erau forte arşi de sore, şi ghetrele lor de piele galbenă purtau semnele tuturor gropilor, tuturor bălţilor prin care trecuseră.

— „Aide," striga domnul de Sucy, „înainte! După o mică oră de mers vom fi la Cassan, dinaintea unei mese bune."

— „Trebue că n'aî iubit nicî odată," răspunse con-siliarul cu un aer amărît şi comic, „eşcî atât de fără milă ca articulul 304 din codul penal!"

Filip de Sucy tresări cu vioiciune; larga sa frunte se încrunta; faţa sa deveni atât de întunecată cum era cerul în momentul acesta. Deşi o aducere aminte de o amărăciune spăimântătore îî contrase tote trăsăturile, el nu plânse. Asemenea omenilor puternici, el şcia să-şî respingă emoţiunile în fundul inimeî, şi găsia pote, ca multe caractere curate, că este un fel de neruşinare a-sî desvăli năcazurile sale, când nicî un cuvânt omenesc nu pote să le espriine adâncimea, şi când se teme cine-va de luarea în rîs a omenilor care nu vor să le înţelegă. Domnul d'Albon avea una din acele inimi delicate, care gîcesc durerile şi resimt cu vioiciune mişcarea pe care au produs-o fără voe prin vre o neîndemânare. El respecta tăcerea

amicului seu, se rădica, îşî uita ostenăla, şi îl urma în tăcere, supărat că a atins o rană cara de bună samă încă nu era cicatrisată.

— „într'o di, amicul meu," îî dise Filip strîngendu-î mâna şi mulţămindu-î pentru muta sa căinţă printr'o privire sfâşietore, „într'o-di îţi voiu povesti vieţa mea. Astădî n'aş putea."

Eî îşî continuară drumul în tăcere. Când durerea colonelului se păru împrăştiată, consiliarul îşî regăsi ostenăla ; si cu instinctul, seu maî bine cu voinţa unuî om străpăţat, ochiul său cerca tote afundimile pădureî; el întreba vârfurile arborilor, esaminâ drumurile, în speranţă că va descoperi vre un sălaş, unde să potă cere ospitalitatea. Ajungând la o respinte, credu că vede un uşor fum, care se rădica dintre arburî. El se opri, privi cu mare băgare de samă, şi recunoscu în mijlocul unuî desiş crengile verdî şi întunecate ale câtor-va pinî.

— „O casă! o casă!" striga el cu plăcerea pe care ar fi avut-o un marinar strigând: pământ! pământ;

Pe urmă se arunca cu vioiciune printr'un desiş destul de gros, şi colonelul, care se cufundase în visuri adânci, îl urma mecanice.

— „Maî bine-mî place să găsesc aicî o omletă, pâne de casă şi un scaun, decât să caut la Cassan divanurî, trufe şi vin de Bordeaux."

Aceste cuvinte erau o strigare de entusiasm smulsă consiliaruluî prin priveliştea unuî zid, a căruia colore alburia contrasta în depărtare cu massa brună a trunchilor noduroşi din pădure.

— „Ah! Ah! acesta are aerul de a fi vre un vechiu priorat," striga erăşî marchisul d'Albon ajungând la o grilă antică şi negră, de unde putu să vadă în mijlocul unuî parc destul de vast, o zidire construită în stilul întrebuinţat odinioră pentru monumentele mânăstireşcî. — „Cât de bine şciau să-şî alegă un loc aceî ştrengari de călugări!"

Acesta nouă strigare era espresiunea uimireî pe care o căşuna magistratului poeticul eremitagiu, care se oferia privirilor sale. Casa era situată pe costă în dosul muntelui , al căruia vârf era ocupat de satul Nerville. Marii stejari seculari aî pădureî, carii descrieau un cerc întins împregiurul locuinţei, făceau din ea o adevărată singurătate. Corpul de locuinţă destinat odinioră călugărilor era espus cătră mâdă-di. Parcul părea că are vre-o patru-decî de iugere (23 hectarî). Lângă casă domnia o livadiă verde, întretăetă de maî multe parăuaşe limpedî, de basinurî aşezate cu graţia, şi fără nicî un artificial aparent. Pe ici, pe colo se rădicau arburî verdî cu forme elegante, cu frundişul felurit. Pe urmă peşteri aşezate cu îndemânare, terase masive cu scările lor stricate şi rampe ruginite în-tipăriaă o fisionomiă particulară acestei sălbatice Thebaide. Arta încă unise acolo construcţiunile sale cu efectele cele maî pitoreşti ale natureî. Patimile omeneşti păreau că trebue să mdră la piciorele acestor marî. arburî, carii opriau apropierea sgomotelor lumeşcî de acest asii, precum stamparăţi căldura soreluî.

— „Ce disordin!" îşî dise domnul d'Albon după ce s'a bucurat de espresiunea întunecată pe care o dedeau ruinele acestui peisagiu, ce părea lovit de blăstem. Era ca un loc funest părăsit de omeni. Iedera îşî întinsese peste tot nervii săi încovrigaţi şi bogatele sale mantale.

I Muşchi bruni, verdiî, galbeni seu roşiî îşî răspândiau colo-

rile lor romantice pe arburî, pe bănci, pe coperişe, pe pîetriî. Ferestrile mâncate de cari erau tocite de ploe, găvânite de vremuri; balconele erau sdrobite, terasele dă-

! rimate. Câte-va oblone nu se maî ţineau decât într'o ţî-j ţînă. Uşile crăpate păreau că nu pot resista unuî atac. ! încărcate de şuviţele lucitore ale plantelor părăsite, cren-; gile arborilor roditori părăginiţî se întindeau în depărtare j fără a da recoltă. Ierburi înalte creşceau în alee. Aceste i sfărîmiturî aruncau în tablou efecte de o poesiă ferniecă-j tore, şi idei visătore în sufletul privitorului. Un poet ar '! fi rămas acolo cufundat într'o lungă melancolia, admirând j ! acest disordin plin de armonii, acesta destrucţiune, care I 1 nu era fără graţia. în acest moment, câte-vă rade de j | sore îşî făcură loc printre crăpăturile norilor, luminară ! prin reflecturî de mii de colori acesta scenă jumătate sel-

j i batică. Ţiglele brune străluciră, muşchii sclipiră, umbre | j fantastice se scormoniră pe livedî, sub arbori; colori morte | j se deşteptară, oposiţhmî picante se combătură, frundişurile j ! se desemnară în lumină. De odată, lumina dispăru. Acest

1 peisagiu care par-că vorbise, tăcu şi redeveni întunecat, ii seu mai bine blând ca colorea cea maî blândă a unuî J j crepuscul de tomna. i. — „Acesta e palatul uneî dîne din poveşti," îşî dise i consiliarul care nu maî vedea acesta casă decât cu ochiî ! unuî proprietar. „Al cui să fiă ore? Trebue să fiă cine-va

|j un mare dobitoc, ca să nu locuescă într'o proprietate atât h de frumosă." i j De odată, o femeia se arunca d e s u p t u n n u c plantat ij la drăpta grilei, şi fără sgomot trecu pe dinaintea consi-

1 Harului atât de repede, ca umbra unuî nor; acesta vede-' niă îl făcu mut de surprisă. j | — „Eî bine, d'Albon, ce aî?" îl întreba colonelul.

— „îmî frec ochiî ca să sciu de dorin seu de sunt I deştept;" răspunse magistratul lipindu-se de grilă pentru a

A putea revedea fantasma. I — „Ea se află de bună samă supt acest smochin," 1 dise el arătându-î luî Filip frundişul unuî arbore care se

;i rădica de-asupra zidului, la stînga grilei. , ' i — „Cine, ea?" 1 — „Eî! ce şciu e u ? " respunse domnul d'Albon. i „Colo, dinaintea mea," dise el încet, „se rădica numaî I' acum o femeia strania; mi s'a părut că se ţine maî mult j ! de natura umbrelor, decât de lumea celor vii. Ea e atât ij de sveltă, atât de uşoră, atât de vaporosă, încât trebue , să fiă diafană. Figura eî este albă ca laptele. Vestniin-

i tele eî, ochii eî, părul eî sunt negrii. Ea m'a privit în : ! trecăt si desi nu sunt fricos, căutătura, eî nemişcată si .; rece mî-a închegat sângele în vine." : — „Frumosă e?" întreba Filip.

— „Nu şciu. Nu i-am vedut decât ochiî din faţă." — „La dracu prândul din Cassan!" strigă colonelul;

A „să rămânem aci. Am o dorinţă să întru în acesta ciudată proprietate. Vedî tu aceste cadre de ferestre vâpsite

! cu roşu, şi aceste vine roşii desemnate pe ciopliturile uşilor si ale oblonelor ? Nu ţi se pare că e casa diavolului;

; pote că a moştenit-o dela călugări. Aide, să fugim după '•• domna albă şi negră! înainte!" striga Filip cu o veselia I : prefăcută.

în momentul acesta, cei douî vânători audiră un ti-i păt destul de asemenea cu al unuî şorece prins în cursă. , Eî ascultară. Frundişul câtor-va arbuste sgârcite răsuna

în tăcere, ca murmurul uneî unde agitate; dar, deşi îşî încordară audul pentru a cuprinde câte-va sunete nouă, pământul remase tăcut şi păstra secretul paşilor necunoscutei, decă într'adevăr ea păşise.

— „Etă ceva ciudat!" striga Filip urmând conturele pe care le descrieau zidurile parcului.

Cei douî amici ajunseră îndată într'o alea a pădureî, care conduce la satul Chauvry. După ce au urcat calea

I acesta spre drumul Parisului, se găsiră înaintea uneî grile, I şi vădură atuncî faţada principală a acestei locuinţe mis-j teridse. Din partea acesta, disordinul era în culme.

Nemărginite crăpături brăzdau murii celor trei corpuri de I locuinţă zidite în triunghiii. Fărîme de ţigle şi de şist i grămădite la pământ şi coperişe stricate anunciau o neîn-• grijire deplină. Câte-va fructe căduseră supt arburî şi

putrediaii fără a fi culese. O vacă păşcea printre pajişte, şi călca florile straturilor, pe când o capră rumega strugurii verdî si vita uifuî umbrar.

I — „Aicî, totul este armonia, şi disordinul este oreşî-I cum organisat," dise colonelul trăgând lanţul unuî clopot; : dar clopotul era fără limbă. ! Ceî douî vânători nu audiră decât scârtăitul ascuţit I 1 . 5 1 I al unui resort ruginit. Deşi forte stricată, mica portă fă-I cută în zid lângă grilă resistâ orî-căreî silinţe. I — „Ho! ho! totul devine forte ciudat," dise el cătră i soţul său. I — „Decă n'aşî fi magistrat," respunse domnul d'Albon,

„aşi crede că acea femeia negră este o vrăjitore." Abia isprăvise aceste cuvinte când veni vaca la grilă

şi le preseutâ botul său cel cald, ca şi când ar fi simţit lipsa de a vedea creaturi omeneşcî. Atuncî o femeia, decă se pote da acest nume uneî fiinţe nedefinite, care se rădica de supt o tufă de arbuste, trase vaca de funia. Acesta femeia purta pe cap o basma roşia, de sub care eşiaiî şuviţe de păr blond destul de asemenea cu caerul unei furci. Ea n'avea legătură de gât. O rochia de lână grosă cu dungi negrii şi sure, prea scurtă cu câţî-va policari , permitea să i se vadă piciorele. Putea să credă cine-va că se ţinea de unul din triburile pieilor roşii ce-

! lebrate de Cooper; că-cî piciorele sale, gâtul şi braţele I sale gole păreau zugrăvite cu colore de cărămidă. Nicî o

radă de inteligenţă nu însufleţia figura eî turtită. Ochiî J eî albăstrii erau fără căldură şi stinşi. Câţî-va peri albi

şi rari îî ţineau loc de sprâncene. în sfârşit, gura eî era strîmbată astfel, încât lăsa să trecă dinţi rău aşezaţi, dar albi ca aî unuî câne.

— „Hei! femeia!" striga domnul de Sucy. Ea sosi încet până la grilă, privind cu un aer dobi-

tocit pe ceî douî vânători, la vederea cărora îî scăpa un • surîs greu şi silit.

— „Unde suntem? Ce fel de casă e aceea? A cuî e? Cine eşcî Domnia-ta? De aicî eşcî?"

i La aceste întrebări şi la altele multe, pe care i le I adresară una după alta ceî douî amici, ea nu respunse,

decât prin morăiturî guturale care semănau maî mult cu ale unuî animal, decât cu ale uneî creaturi omeneşcî.

i — „Nu vedî că e surdă şi mută," dise magistratul. I — „ P u n i - O m e n î!" striga ţăranca,

— „ Ah! ea are drept. Acesta ar putea fi prea uşor vechia mănăstire a Bunilor-Omenî," dise domnul d'Albon.

întrebările reîncepură. Dar ca un copil capricios,

ţeranca se înroşi, se juca cu sandala sa, înfăşură funia vaciî, care se apucase erăşî de păscut, privi pe ceî douî vânători, esaminând tote părţile îmbrăcămintei lor; ea clon-ţăni, morăi, gâlgăi, dar nu vorbi.

— „Numele teu?" îi dise Filip privindu-o fics, ca şi când ar fi voit să o farmece.

— „Genoveva," dise ea rîdend cu un aer dobitocesc. — „Până acum vaca este creatura cea maî inteli

gentă pe care am vedut-o," striga magistratul. „Voiu slobod! o puşcătură pentru a chiăma lume."

în momentul, în care îşî apuca d'Albon arma, colonelul îl opri printr'un gest, şi îî aretâ cu degetul necunoscuta care deşteptase curiositate lor cu atâta vioiciune. Acesta femeia părea cufundată în gânduri adânci, şi venia cu paşi lini printr'o alea destul de depărtată, aşa că ceî douî amici avură timpul să o esamineze. Ea era îmbrăcată într'o rochia de atlas negru tocită de tot. Perul seu lung cădea în plete numerose pe fruntea eî, împregiurul umerilor, se scobora până în josul taliei sale, şi îî servia drept şal. Obicinuită fără îndoelă cu acest disordin, ea alunga numai rar perul de pe fiă-care tâmplă; dar atunci, agita capul printr'o mişcare bruscă, şi nu se încerca de doue orî până să-şî desfacă fruntea seu ochii de acest vel gros. Gestul seu avea de altcum, ca al unui animal, acea admirabilă siguranţă de mecanism, a căruia iuţelă putea să pară o minune la o femeia. Ceî douî vânători uimiţi o vedură sărind pe o crengă de mer şi acăţându-se de ea cu uşurinţa unei paseri. Ea apuca fructe, le mânca, pe urmă se lăsa să cadă la pământ cu moliciunea graţiosă care se admiră la veveriţe. Membrele eî posedau o elasticitate, care lua celor maî mici mişcări ale eî până şi aparinţa genei seu a sileî. Ea se juca pe pajişte, se rostogoli ca un copil; pe urmă, de odată, îşî arunca piciorele şi manile înainte, şi râmase întinsă pe erbă cu abandonul, graţia, naturelul* unui pisoiu adurmit la sore. Tunetul bubuind în depărtare, ea se întorse repede, şi se puse în patru piciore cu îndemânarea minunată a unui câne, care aude venind un străin. Prin efectul acestei posiţiunî ciudate , perul eî negru se desfăcu de - odată în doue bande

largi care recădură de fiă-care parte a capului, şi permise celor douî privitori aî aceste scene ciudate să-î admire umerii, a cărora piele albă străluci ca mărgăritele câmpiei, un gât, a căruia perfecţiune făcea să judece omul pe aceea a tuturor proporţiunilor corpuluî.

Ea scose un ţipet dureros, şi se rădica cu totul în piciore. Mişcările eî urmau una după alta atât de graţios, se esecutau atât de uşor, încât nu se părea a fi o creatură omenescâ, ci una din acele fiice ale aerului celebrate prin poesiile lui Ossian. Ea merse cătră un basin, îşî scutura uşor un picior ca să-1 desfacă de pantof, şi părea că-î place să-şî îmoe în isvor piciorul alb ca alabastrul, admirând fără îndoelă undulaţiunile pe care le producea şi care străluciau ca pîetrile scumpe. Pe urmă îngenun-chiâ pe marginea basinuluî, îşî petrecu, ca un copil, cu-fundându-şî în apă lungile cosiţe şi trăgându-le afară cu repediciune pentru a vedea cădând picătură de picătură apa cu care erau încărcate, şi care străbătute de radele dileî formau ca nişce mătănii de mărgăritare.

—• „Acesta femeia este nebună", striga consiliarul. Un ţipet răguşit, ţipatul Genoveveî, resuilâ şi păru

că se adreseză necunoscutei, care se rădica cu vioiciune alungând perul de pe fiă-care parte a feţii. în momentul acesta, colonelul şi d'Albon putură să observe bine trăsurile acestei femei, care vădând pe ceî douî amici, alerga la grilă în câte-va sărituri cu uşurinţa unei căpriore.

— A d i o ! dise ea cu o voce dulce si armoniosă, dar fără ca acesta melodie, aşteptată cu nerăbdare de vânători , să pară a desveli cel maî mic simţămînt seu cea maî mică ideiâ.

Domnul d'Albon admira lungile gene ale ochilor seî, sprâncenele sale negre bine provădute, o piele de o albeţe strălucită si fără cea maî usoră nuanţă de rosată. Numai

> î ; 1 î

mici vine albastre se desemnau pe faţa sa albă. Când se întorse consiliarul cătră amicul seu pentru a-î împărtăşi uimirea pe care î-o inspira vederea acestei femei stranie, îl găsi întins pe erbă şi ca mort. Domnul d'Albon descărca puşca în aer pentru a chiăma lume şi striga: Ajut o r ! cercând să rădice pe colonel.

(Va urma.)

Dacii'). S t u d i i p o p u l a r e de losif PopesCU.

( C o n t i n u a r e . )

Pacea încheiată cu Decebal nu putea să dureze mult. Dacii erau un popor turbulent, care nu se putea astâmpăra până îî mai remâneau mijloce de acţiune. Şi aceste mijloce erau considerabile. Armatele romane învingătore abia atinseseră Transilvania, miedul imperiului dacic. Decebal, care cunoşcea bine starea imperiului roman, intrase în alianţă şi cu Pârtii, inimicii ceî mai înverşunaţi aî Romanilor şi-î întărîtase să încapă resbel.

De altă parte, abia eşise din Dacia greul armatei romane, şi Decebal începuse să facă pe ascuns pregătiri de resbel, începuse să amieze, să primescă deser-

torî romani şi să restitue fortăreţele dărîmate. Curând după aceea Dacii trecură Tisa şi ocupară o parte din. ţera Jazygilor. Acesta era o călcare pe faţă a con-diţiunilor de pace, şi Trajan audind de nelealitatea şi falsitatea Dacilor se întărită grozav şi esclamâ: „ Sic in provinciarum speciem reductam videam Daciam" 2 ) . Senatul roman declara pe Decebal inimic al patriei, er Trajan se decise a întreprinde în personă o a d o u a e s p e d i ţ i u n e în contra lui.

în primăvara anului 104 d. C., pleca Trajan cu o legiune şi cu cohortele pretoriane la Mesia, unde maî veniră doue legiuni din provinciile vecine, pe când

' ) Vedî S t r a b o , P l i n i u , D i o C a s s i u s , T a b u l a g e r i a n a , G e b h a r d i , A l f o n s o C i a c o n o , B e r g m a n n

P e u t i n-cto.

*) Cu alte cuvin te : „Sâ ved dară Dacia prefăcută în provinc i a romană . ' 4

85

o a patra legiune, a XIII-a, se afla în Sarmizegethuza. Aşadară la a doua espediţiune încă luară parte 4 legiuni, şi adică: L e g i o XIII g e m i n a ; L e g i o V m a c e d o n i c a ; aceste doue au fost şi în espediţiunea cea dintâiu; L e g i o m i n e r v i a p r i m a , numită maî târdiu şi t r a j a n a , înfiinţată de Domiţian în Germania inferioră, unde - şî avea cvartirul încă pe timpul luî Sever; în fine L e g i o VI-а c l a u d i a , p i a , f i d e l i s .

Trajan, îndată ce ajunse în Mesia, trămise o parte din armată sub conducerea luî Lusiu Quietu, fostul comandant al călărimeî în espediţiunea primă, peste Dunăre pe la Uj-Palanka. Ţinutul dacic de aci fusese ocupat, în urma păciî, ^ de o garni-sonă romană. Lusiu Quietu înainta fără nicî un pe-ricul pe un drum cunoscut', a-vend înaintea sa legiunea dela

Sarmize-ghetuza, er în dosul seu pe Trajan cu partea

cea maî mare a

legiunilor. Vădend

Decebal că armata romană se

apropia de reşedinţa

sa şi că mulţi dintre Dacii săi deserteză, se încerca să încheie din nou pace cu Trajan. Acesta inse ceru dela inimic să depună armele şi să se predea fără condiţiunî în manile Romanilor. De aceea regele Dacilor voi maî bine să încerce încă odată norocul armelor; îşî aduna dar trupele şi cliiămâ în t r ajutor pe poporale vecine. De altă parte trămise ucigaşi plătiţi în Mesia să omore pe Trajan; dar acesta încercare nu reuşi.

Tot în timpul acesta se pare a se fi întemplat episodul mişcător al conducătorului legiune! XIII, Longin. Acesta făcend multă stricăciune inimicului fu chiămat

Piticul Sultanului. (Pag. 9-5.)

la o convorbire amicală cu Decebal şi aci întrebat în public despre planurile luî Trajan în purtarea acestui resbel. Longin refusâ de a răspunde, de aceea fu prins, fără a se respecta dreptul de legat. Acum Decebal trămise soli la Trajan cu promisiunea, că va elibera pe Longin, decă i se va înapoia ţera până la Istru şi spesele resbeluluî. înţelegend bravul Longin de acea faptă a Dacului trămise la împăratul seu pe un libertin, pe care-1 avea pe lângă sine, cu vestea, că maî bine mdre, decât să pună la încercare nobila inimă a luî Trajan. După plecarea libertinului bravul Longin se sinucise.

Astfel dară tote încercările luî Decebal , de a

face pe Trajan să se lase de resbel, au fost zadarnice, împăratul ro

man cu restul armate! sale merse pe Istru în jos si căuta un loc potrivit pentru a

face un pod gigantic

peste Dunăre. Scopul luî era să lase ge-neraţiuni-lor viitore

un , monument neperitor, să atace apoi Transilvania din Sud-Ost şi să taie drumul de retragere al Dacilor în munţi! sudici. Locul, unde s'a zidit podul de petră al lui Trajan, se pare a fi fost satul G i e 1 i , cinci ore spre Ost dela Turnu-Severin, nu departe de vărsarea Oltului în Dunăre ' ) . Aci nu numaî că s'au aflat

') Ceî maî mulţ î scriitori aşeză podul luî Trajan la T u r n u -Severin, deşi Tabu la Pentingeriana nu arată aci decât un pod d e l e m n , şi deşi lăţimea r iuluî dată de Dio Cassius şi celelalte descrieri ale locului nu corespund cu disposi ţ iunea Dunăre i la T u r n u - S e v e r i n . Se p a r e , că acest pod a fost maî curend construit de Sever , care a petrecut mult t imp în Panonia. Decă Trajan a trecut pela Turnu-Sever in , a mers pe strada mil i tară spre Ost peste Modru până la rîul Schyl, a

remăşiţele unuî pod de petră şi ruine de fortăreţe pe amendoul ţermiî, ci şi urmele unei căi militare, care conduce spre Nord cătră T u r n u l - r o ş u la Sibiiu şi pe care Românii şi astădî o numesc c a l e a l u î T r a -j a n. Celelalte condiţiunî încă se potrivesc cu descrierea luî Dio Cassius. care vorbeşce în modul următor: „Trajan a făcut un pod de petră peste Istm, pe care nu-1 pot îndestul admira. El are 20 de stîlpî pătraţi de petră, a cărora înălţime este de 150 piciore 2) fără temelia, şi lăţimea ele 60 piciore (cam 16 metri). Aceşti stîlpî simt depărtaţi unul de altul de 170 de piciore (cam 46 metri) şi legaţi între sine prin arcuri. Podul e aşezat la un loc, unde rîul e adânc, lat şi repede, şi unde pământul с mocirlos."

în primăvara anului 105 d. C. trecu Trajan Dunărea şi merse cu armata pe Olt în sus până la pdlele Carpaţilor, carii despart Transilvania de România, Acest drum militar conduce pe ţermul drept al Oltului pela R o m u 1 a (Reşca) , А с i d a v a (în faţa Slatinei), R u s i d a v a , până la P o n s A l u t i (Rîmnic). De aci încolo, ţermul drept este în multe locuri atât de stîncos, încât n'a putut esista un drum. Aci armata a trebuit să tracă pe ţermul sting, a mers pela Bur i da va (în faţă de Căîimăneştî) de unde drumul se depărteză de Olt până la C a s t r a T r a j a n a (de sigur nu departe de Salatruca).

Aici s'au aşezat Romanii în castre înainte de a-si continua drumul prin' strimtorile periculose ale Carpaţilor, pe unde iese Oltul din Transilvania şi curge spre Sud prin România mică până în Dunăre.

De astă-datâ Decebal nu maî cuteza a ieşi la şes pentru a se opune Romanilor. Soldaţii seî, deşi foite

trecut rîul şi a luat-o spre Sud-Ost pe ţermul sting al Scbylului pela R u c ă r , B r ă d e ş t î , C r a j o v a (Ralendaval , K a k e i e e î (Castra nova) pâniî la Dunăre , unde am amintit că s'ar afla remăşiţele unuî pod de petră.

*,! Cam 4 0 de metri şi jumciate . Acesta înălţ ime considerabilă se espiică prin scopul lui Tra jan de a face un lucru neper i to r . şi de a putea t ransporta trupele peste pod şi c r r a când Dunărea se umflă. In genere dimensiunile acestui pod sunt gigantice şi precum dice G a u t i e r în . ,Trăite des pun t s , " m a i p r e s u s d e i d e i l e a r c h i t e c -ţ i l o r m o d e r n i , d e c ă e s t e a d e v e r a t c ă a u e s i s t a t . „ l . es dimensiona d 'un pareil ouvrage sont presque au dessus de toutes Ies idc'cs des architectes d 'aujourd 'hui . s'il est vrai , qu 'e ' Ies aient existe."

bravi, nu puteau resista artei militare perfecţionate a armatei romane. Dar cu atât maî bine se putea Decebal apăra în strimtorile, care formeză intrarea în Transilvania despre Sud, şi în munţii întăriţi prin fortăreţe.

Cea dintâiu luptă seridsă a trebuit să fiă înaintea strîmtoriî Turnuluî-roşu. Columna lui Trajan arată într'adevăr o luptă în strimtorile munţilor. Romanii fură siliţi să cucerescă fortăreţă de fortereţă; er Dacii se apăraţi cu cea maî mare înverşunare. Aceşti sălbatici eroi, vădând că nu mai e scăpare dedeafi foc caselor şi bunurilor lor, omorau cu manile lor pe bătrânii neputincioşi, pe femeile, şi copil lor , ca să nu devină sclavii Romanilor, şi părăsiau peste nopte locurile împresurate. Astfel intra Trajan în Transilvania şi cuceri pe rând tote oraşele din drumul seu, er Dacii, învinşi se retraseră în munţii nordici. Acum Decebal trămise erăşî soli la Trajan, ca să-1 rdge de. pace, dar fără resultat. De aceea Dacii se mai reculeseră odată şi cercară să recucerescă fortăreţele ocupate de Romani, încercare zadarnică! Romanii ocupară din noîi Sarmi-xegethuza, care de bună samă fusese părăsită de legiunea XIII încă dela începutul resbeluhil, dedre-ce o legiune nu putea resista întregel armate dace. Este forte probabil, că la acesta ocupare s'au împreunat legiunile Iul Lusiu cu ale luî Trajan. Decebal vădendu-şî cetăţile şi maî totă ţera cucerită de Romani, vădendu-şî averile descoperite în albia riulul S a r g e t i a , nu maî voi să trăescă. Un erou ca el nu era făcut pentru a cădea prins, ci să moră înainte de a-şî vedea ruşinea cu ochiî. Mulţi Daci nobili, imitând esemplul regelui lor , îşî luară vieţa, er alţii se. predederă luî Trajan şi fură duşi în Italia, ca să înfrumuseţeze triumful Romanilor. Acum trămise Trajan călăriinea să persecute/e restul armatei Dacilor. Totă ţera fu cucerită, fortăreţele luate cu asalt, o parte a populaţiunel ucisă, er alta alungată peste frontieră. Astfel resbelul dacic era finit şi sortea acestui brav popor hotărîtă. Sfârşitul acestei espediţiunl osteniciose cade, după Monnnsen, în anul 107 d. C. Dorinţa luî Trajan fu astfel împlinită, că-cî Dacia deveni p r o v i n c i a r o m a n ă .

(Va u rma . )

Mito log ia daco-română . Moroii.

M o r o i i , după cum îşî închipuesc şi cred Românii, sunt _un fel de strigoi mici. carii se fac din copiii ceî „ p i e r d u ţ i , " adică născuţi fără vreme, apoî din copiii ce se nasc morţi, precum şi din ceî nouî-născuţî. ce mor până a nu ti botezaţi1). Copiii aceştia până la al şeptelea an-)

'•) Credinţa Români ' . i r ala: dm Bucovina , căt şi din Moldova. a ) Unii Români j-pun că copiii ce; n c b c t c M ţ f după al treilea,

alţii după al şeptelea şi enî alţii după al nduelea an se fac Moroî. Ceî maî mul ţ i inse spun că după al şeptelea an.

vin noptea şi cer ţîţă dela mamele lor'). După al şaptelea an însă din noptea, în care s'au îngropat, în fiă-care nopte următore se scdlă din morminte şi încep a striga câte de trei ori după olaltă „bo tez , " si decă se 'ntemplă să-î audă cine-va şi-î boteză, după cum vom vedea maî la vale, atunci tac si se întorc în mormintele lor, de unde nu mai es nicî odată. Dacă însă nu-î boteza nime, eî se fac M o r o î şi devin spaima şi groza tuturor onienilor, carii se întâmplă

s ) V. Alecsandri. Poesiî pop. ale Rom. Bucurescî i8, pag. 194 .

să-î vadă şi să-î întelnescâ seu să trecă pe unde sunt eî 1 îngropaţi4). Drept aceea mamele, care aii avut nenorocirea5)

să perdă vr'un copil, să-1 nască mort, seu cărora le-a murit copiii maî nainte de-a fi fost încreştinaţî, acele mame, dic,

I pentru a încungiura, ca după al şe'ptelea an să se facă I copiii lor M o r o i , trebue, după cum spun Româncele din I Moldova, să care cu gura şepte anî de-a rândul în diua

de B o b o t e z ă a g h î a s m ă m a r e şi să stropescă cu ea mormintele lor 6). Româncele din Bucovina, după cum mi s'a spus, tot în diua de Boboteză ieu aghîasmă de cea

I mare, care se face la „ I o r d a n , " şi ducându-o într'un I păhărel seu şi 'n alt vas o tdrnă încruciş peste mormin

tele , unde şciu că se află copiii lor îngropaţi, seu tornă aghîasmă de-acesta pe sacriul Moroiului prin o borticică anume făcută, şi de câte-orî tornă, de atâtea orî rosteşce formula botezului, adică: „boteză-se robul luî Dumnedeu I o n , de este băet, M ă r i a , de este fată, în numele tatălui si al fiului si al st. duh, amin!" Eră numele ce s'a dat copilului mort la cea dintâiu turnare a aghîasmeî trebue să se repeţiască în toţi şepte anii7).

Prin acesta procedură, repeţită în fiă-care an în diua de Boboteză, după cum afirmă Românii din Bucovina, Moroiul e deplin botezat şi maî mult nu remâne Moroîu, ci c u t a r e c o p i l , şi locul unde e îngropat nu căşuneză ni-meruî nicî o nenorocire, nicî o daună. Atât omenii cât şi vitele, care trec pe acolo sunt lăsaţi în bună pace, că-cî Moroiul, botezat fiind, nu se maî scolă din mormântul seu, nu maî iese afară, ci remâne acolo pentru totdeuna ca şi orî care alt mort de rând 8).

Copiii pierduţi, ceî morţî-născuţî, şi ceî nouî născuţi, carii mor nebotezatî, meniţi de U r s i t e l e lor a deveni M o r o i , decă după înmormântarea lor nu se întereseză nimeni de dânşii ca să-î încreştineze, sunt înmormântaţi t o t d e u n a n o p t e a în Bucovina, şi nu în rând cu ceîalalţî

i morţi, ci în genere într'un ungherîii sub zidul seu gardul I ţinterimuluî. Un bărbat, o femeia, dar maî ales moşa în-I veleşce copilul mort într'o rantie (rufă) seu într'o bucăţică jl de pânză, îî face un săcrieş din nişce drănicîore, îl pune !| în acesta şi prin întunerecul nopţii îl duce cu ajutorul unuî j ! alt bărbat seu al unei femei de-1 îngropa în ţinterim9). ;! Şei ut este înse, că unele fiinţe pierdute îşî omora j | copiii nelegitimi credând a-şî ascunde ruşinea, şi apoî îî în-j | gropă seu sub talpa vre unei case, seu sub talpa vre unuî jj grajdiă, seu la tulpina vre unuî pom, seu pe malul vre !i unuî părău, în scurt orî unde apucă şi le vine maî la în-I demână. Unele ca acestea, se înţelege, că nu maî caută I a-şî încreştina copiii, ci sunt bune bucurose, că au putut

scăpa de dânşii. Maî cu samă aceşti nenorociţi mititei se I fac după al şaptelea an Moroi şi când ies din morminte

încep a striga în fiă-care nopte „botez," şi a face omeni-! lor o mulţime de neplăceri şi daune.

4 ) Cred. tu turor Români lor din Bucovina Româncele dela sate, la care n'a s t rebatut încă demoral isarea

ce se află prin ora^e , considera faptul când pierd vre un copil seu il ! nasc m o r t , de un pecat şi nenorocire forte mare .

'•) V. Alecsandr i , op. cit. pag. 104. : ' ) Cred. Rom din Horodnicul de j o s , com. de D-nul Pet ru

Prelipce'n, şi acelor din Căndrenî , com. de D-nul Petru Ursul , precum ] şi din alte sate rom. din Bucovina. : 8 ) Cred. Rom. din Horodnicul de j o s , com. de P. Prelipcen,

]' şi din alte sate din Bucovina. U '•') Datina R o m . de pre tu t indene în Bucovina.

Inse orî cine aude pe vre unul din Moroi strigând ] botez. decă numai voesce, îndată pote să-1 boteze. Iea de grabă o năframă albă, curată, şeii o bucăţică de pânză nouă şi rupendu-o în doue şi aruncându-o în partea în care aude strigând, dice: „Boteză-se robul luî Dumnedeu I o n , de-î băet. M ă r i a , de-î fată. în numele tatălui şi al fiului şi al st. duh, amin!" 1 0). Seu iea o luminărică de ceru aprinsă, scote mâna dreptă din mâneca cămeşii şi \ aşa, ţinând luminărică, în mâna desvâlită, cătră locul unde crede că se află şeii a audit pe Moroi, rosteşce formula de maî sus").

Prin rostirea formulei de botez şi a numelor acestora, se dice, că din acel moment Moroiul se boteză şi nu mai e Mor o iii, nu iese din mormântul seu, nu strigă botez, nu se maî arată omenilor nicî odată, nicî nu face nime-ruî nimic").

S'a spus din ce se fac Moroii, cum se îngropa şi cum se boteză ca să nu maî fiă Moroi. Vine acuma rândul să vorbim şi despre aceea: când ies eî din mormintele lor? cum se arată omenilor şi ce le fac acestora, precum şi vitelor, cu care vin în atingere?

Moroii, ca şi orî-care alte spirite necurate, ies din mormintele lor pe la m i e d u l n o p ţ i i şi se arată omenilor în chip de m â ţ e 1 3 ) , o g a r i , l u m i n a r e r o ş i a 1 4 ) , c o p i î , precum şi în multe alte chipuri. Eră când încep c o c o ş i i a cânta, atunci cât aî clipi din ochi dispar cu toţii ascundându-se fiă-care la locul seu.

Ceî ce se arată în "chip de mâţe se sue pe pomi, maî ales decă sunt îngropaţi sub vre un pom, încep apoî a mîeuna forte urît, a mîorlăi si a se bate cu altî Moroi. Decă întâmpină pe cine-va în calea lor, îî sar în faţă, îl sgărie pe obraz seu orî pe unde apucă 1 5).

Când se arată în chip de o g a r i hîrîesc la omeni şi dau navală asupra lor voind să-î muşce, şi de multe orî îî şi muşcă 1 6).

In chip de l u m i n a r e r o ş i a se arată eî pe la miedul nopţii ardând ca o mare pară de foc, ca para dintr'o puşcă seu pistol. Si de este omul, care-î vede, departe de acesta luminare, Moroii nu se apropie de el, dar de este forte aprope seu de se întelueşce în cale cu eî, atunci aceştia nu-î dau pace, se apucă de capul luî şi-1 bat, îl pocesc, îl stropşesc, îl nebunesc seu îl amuţesc de nu maî j pote vorbi în vecî , r).

Ca copiî se arată Moroii îmbrăcaţi în cămeşi albe, lungi până în păment şi numai în caşul acesta strigă botez 1 8 ) . Maî tare înse strigă eî botez pe la dile marî şi maî ales pe la Boboteză11').

Moroii sunt în genere forte râî. Când ies pe la miedul nopţii, unii plâng şi se vaită ca copiii, alergând în

l 0 ) Cred. Rom. din Căndren î , Voloca de pe Si re l iu , llişescî şi Şiretul. E de însemnat cum că numele I o n şi M ă r i a se dă de toţî Români i din Bucovina Moroi lor , carii se boteză. De alt nume nu se pomeneşce.

" ) Datina .şi cred Rom. din Voloca. '*) Cred. tu turor Rom. din Bucovina. :

j 13~) Cred. Rom. din llişescî, Căndrenî şi Voloca i H ) Cred. R o m . din Căndrenî com. de P. Ursul . i '^) Cred. Rom. din Ilişesci l l J ) Cred. Rom. din Căndrenî com. de P. Ursul . i : ) Cred. Rom. din Căndrenî com. de P. Ursul . 18j Cred. Rom. din llişescî. '•>) Cred. Rom. din Horodnicul de jos, com de P. Prelipcen.

tote părţile, strigând botez şi cerând ceva de pomană, seu, după cum am vădut maî sus, mîorlăind ca mâţele şi hîrîind ca ogarii 2 0). Alţii se duc pela mamele lor, care nu s'au îngrijit de dânşii ca să torne în diua de Bobotezâ agliîasmă mare pe mormintele lor şi, unde le află, încep a le schi-mosi până ce le lasă ca vai de ele 2 1).

Decă sunt îngropaţi sub talpa vre unei case, Moroii, ieşind din mormintele lor, se sue în podul casei, alergă încolo şi încoce. restornă tot ce le vine înainte, hodorogesc, strigă, ţipă, se vaită, în scurt fac fel şi chipuri de nebunii de bagă pre cel din casă în tote recorile. Dar de multe ori nu se lasă numai cu atâta, ci după ce se satură de răsturnat si aruncat prin podul casei, se scoboră în casă, se apucă de capul oineni-lor, nu le dau pace să dormă, îî aruncă jos din paturi, îî ghiontesc . li se pun pe pîept şi vreu să-i năduşască, îî scuipă; apoi a-runcă tote obiectele în mijlocul casiî, murdăresc totul, maî pe scurt fac câte nu te maî tae prin cap 2 2).

Cei ce sunt îngropaţi sub talpa vre unui grajdhi seu poetă nu dau pace vitelor, ci restornă îeslele şi haleele, încâlcesc vitele în funii, le chilogesc, le stîl-cesc, le sluţesc, şi atâta le chinu-esc până ce cea mai mare parte din ele per. Din acesta causă apoi Românii totdeuna mută casele si

grajdîurile de unde cred că se află vre un Moroiu în alte locuri curate, unde spun că le merge mult maî bine, unde nu li se întâmplă nici o neplăcere din partea acestor spirite rele 2 3).

Se dice că mulţi Moroi ies şi la drumuri în calea călătorilor şi, decă întâlnesc pe vre unul mergând într'o căruţă cu cai seu car cu boi. se vîră printre spiţele rotelor

'") Cred. Rom, din cele mai multe sate din Bucovina. *•) Cred. Rom. din Ciimlrem, corn. de 1'. Ursul. г г ) Cred Rom. din l lorodnicul de jos , com. de P. l ' ielipeen şi

a celor din Yoloca. 2 1 ) Cred. Rom. din Horodnicul de j o s , corn. de P. Prelipcen, şi

din alte sate din Bucovina.

Cioc ăni 16re a. Pag. 1 , 4 )

şi încep a se văîta şi a ţipa de-ţî ieii aiului, spăriind prin acesta caii şeii boii, carii apucă la fugă, sfarmă carele şi căşuneză multe nenorociri omenilor şi vitelor 2 4).

Omenii şi vitele, care se culcă pe locul, unde sunt Moroii îngropaţi, se bolnăvesc, li se strîmbă trupul în tote părţile, gura li se strîmbă la drăpta, er piciorele la stînga asa, că de si nu mor, ceî maî mulfî se fac si rămân nisce caricaturi, de care trebue se te înfiorezi când arunci numai privirea asupra lor 2 5).

Spun descântecele, că Moroii pe mulţi omeni numai din vădute seu din audite îî pocesc, îî spâne şi-î diochîe. Aceşti nenorociţi se bolnăvesc, şi numai prin descântare

se pot vindeca. Alte descântece spun erăşî că Moroii nu numai că maltrateză vi-

•tele, ci ieii şi laptele de pe la vacile mulgetore, din care causă acestea încep a stîrpi, a 'slăbi şi a se usca până se fac tocă2'1).

Spre a se putea scăpa de asemenea Moroi, afară de mijlocele arătate maî sus, maî întrebuinţeză Românii încă si „ E r b a Moroiu-1 uf 1 (lat. Iielian-themum vulgare, germ.dasgemeine Sonnenroschen),

o buruenă cam ca „ E r b a or hait u l u i , " care se uumeşce altmintrelea şi „ E r b a o s u l u i . " Acesta buruenă o fierb cu agliîasmă din diua I o r d a n u lui (Boboteziî) şi", ducând astfel de apă în şepte ani

de-a rândul în diua de Boboteză în locul, unde sciu că e Moroiul îngropat, o tornă încruciş peste mormântul luî şi dic: „boteză-se robul luî Dumnedeîi I o n , — de este băet — M ă r i a — de este fată — în numele tatălui, al fiiu-luî şi al st. duh, amin!" După acest act Moroiul nu maî învie, şi nu maî iese din mormânt ca să facă omenilor şi vitelor neplăceri 2 7).

Maî este încă şi alt mijloc prin care poţi să te scapi de Moroi şi anume: decă vei aduna u s t u r o iii

Cred. Rom. din Crasna. a : ' ) VedF maî multe descântece din colecţiunea mea . i n ) Datine şi cred. Rom. din Căndren î , corn. de P. Ursul .

dela trei case şi g u n o i u dela trei ţîţînî de lângă uşile grajdiuluî unde sunt vite dela trei gospodari, le veî pune la olaltă cu aghîasmă dela Boboteză şi cu p ă c u r ă (dohot); fîerbendu-le pe tote la un loc veî unge cu acesta amestecătură, în forma c r u c e î c e l e î m a r î , porta, zăvorele, oblonele, uşile şi ungheriurile grajdiuluî unde te hotăreşcî cu rezesul si veî dice:

„Depărteză-te Moroiule din hotarul meu şi să nu în-drăsneşcî a maî veni şi a maî spurca locul meu, nicî vitele mele, nicî casa mea, nicî copiii meî, nicî pe mine însu-mî. Depărteză-te în loc pustiu, şi te du de te bagă în al teii morment, de unde aî ieşit, şi să nu maî ieşî în veciî vecilor, amin ! 2 8 ) "

Decă face cine-va astfel şi rosteşce cuvintele amintite, se dice, că Moroiul nu-1 maî zîdăreşce, nu se maî apropia nicî de casa sa, nicî de vitele sale.

Mulţi Românî pretind, că eî nu numaî că au audit pe Moroi strigând botez, nu numaî că î-au vedut în timp de nopte, când tote spiritele ies de prin mormintele lor, ci au trebuit chiar să se şi lupte cu denşiî 2 9). Alţii erăşî spun că sunt o samă de omenî, înse maî ales femeî, care se înţeleg cu Moroii; aceştia apoî le fac tote după plac 3 0).

în fine voiu să maî adaog şi aceea că, atât după spusa poporului, cât şi după descântecele sale, băeţiî morţi nebotezaţî se numesc M o r o î , eră copilele M o r o i c e şi Mor o i e , în singurit M o r o i u , Mo r o i că şi Mo r o i a 3 1 ) .

S- FI. Marian.

Memori i le unui s tomach . ( C o n t i n u a r e . )

Şciu prea bine, că acesta, recepta, precum şi cele ce urmeză, ar fi aperate de facultatea întregă. Wismuthul serveşce, ar dice cine-va, pentru alinarea iritabilităţiî ner-vose a stomachuluî; acidul mineral escită activitatea sucului gastric etc. etc. Dar te rog, iubite cetitor, nu crede acestea. Nu vreu să judec ce influinţă aii acele substanţe asupra altor părţi ale corpului, şi nicî nu e dorinţa mea să me amestec în afacerile altora; pentru mine înse acele ingrediente aii fost maî mult stricăciose decât nefolositore, ceea-ce de bună samă voiu sci eu maî bine decât altiî.

Ce furia me cuprinse, când trebui să ieaii acel mix-t u m c o m p o s i t u m !

Afară de Wismuth şi natron, s'a maî întrebuinţat aicî şi opium — opium, care în loc de a escita secreţiunile, le moleşeşce — opium, care influinţeză în mod diferit asupra fiăcăruî om, aci esciteză, aci moleşeşce! Era să scârş-nesc din dinţi de furia, şi totuşi am fost silit să ieaii dose repeţite din acea micstură; din norocire durerea n'are memoria. Fireşce mi se făcu tot maî reu în loc de maî bine; prin urmare făcurăm o nouă visită medicului.

Scena petrecută în casa medicului fu cam ca cea dintâiu, şi nu voiu uita nicî - odată liniştea rece şi încre-dută, cu care asculta doctorul descrierea suferinţelor mele. Apoî respunse cu sânge-rece:

— „Dă-mî, te rog, recepta înderept; voiu face o mică schimbare, cu care, sper eu, ne vom ajunge scopul cu desăvârşire."

La aceste cuvinte se uita peste preţiosul document si şterse un rînd, — mi se pare, opium. în curând se gândi altfel şi scrise o recepta nouă, pe care o dede domnului meu cu aceea-şî mină amabilă ca întâiaşî-dată. Pentru acesta recepta nu primi nicî o plată, că-cî medicii sunt de obiceiu omenii cei maî desinteresaţî -din lume. Pe urmă furăm complimentaţi şi reconduşî cu amabilitate ca întâia oră.

Ve puteţî închipui, că atât frica mea cât şi curiosi-tatea au fost încordate în gradul cel maî înalt prin noua ordonanţă de esecuţiune. Cetitorul, care va fi urmat istoria mea cu atenţiune, nu-mî va refusa compătimirea suferinţelor mele şi va şei apreţui situaţiunea mea de plâns. Sabia luî Damocles atârna erăşî de-asupra capului meu,

şi făceam numaî suposiţiunî nesigure asupra grosimeî firului, de care era spânzurată.

Aicî să nu pierdem din vedere, că în tot timpul acesta n'ara fost în stare să ved de trebile mele si totusî n'aşî fi cerut maî mult, decât o dietă uşoră. Trebuia să fiii lăsat în grija natureî, care-şî dă totdeuna silinţa, să vindece tote relele, decă nu-î pune nimenea pedecî.

în aceste împregiurărî me aflam într'o stare de nelinişte şi nesiguranţă cumplită, când ne duserăm la domnul farmacist Morbus, care ne pregăti următorea micstură:

Recepta: Tr in i t ra t de W i s m u t h , f „ „ . . . < cate 2 scrupule . Contecţ iune aromatică , [ Micstură de gumi , 3 d rachme . Ammoniac compus , 4 d rachme . Infusiune de cojî de portocală comp. , 1 uncia.

„ ,, rădăcini de enzian ,, 8 unciî. Din acesta micstură să se iea de 3 orî pe di câte doue l ingur i .

Nu şciu decă acest venin mî-a fost maî greţos decât cel dintâiu, dar şciu că am fost silit să-1 ieau de 3-orî pe di, în loc de 2-orî ca maî nainte. Recunoscui îndată pe prietinul Wismuth, şi enzianul era numaî înlocuirea uneî amărăciuni printr'alta; amendouî înse erau însoţiţi de alţi draci maî reî decât eî.

Era dar lucru natural ca starea mea să devină tot maî rea şi să fiu transportat la un alt „medic renumit", care petrunse ceva maî afund în diagnosa reuluî meu, ciocăni ca de obiceiu gratia închisoreî mele, costele, cu degetul şeii, şi-mî puse o mulţime de întrebări pe care nu le voiri aminti aicî. Erăşî gemui desperat când audiî pena medicului scârţâind pe hârtie, pe care se năşcea un nou manifest încontra sănetăţiî şi vieţii îndelungate.

De astă-dată câpetâ el o altă formă şi amărăciunea superăriî mele nu era maî mică, decât amărăciunea aloeî.

Recepta: Decocţiune de aloe compusă , 2 unciî. Infusiune de rădăcini de columbo, 3 unciî. T inc tu ră de opium, 10 picături .

,, ,, hămeiu , d r a c h m e . Apă acră de cireşe, б d rachme .

Să se iea din acesta mics tură pe totă diua 2 l inguri .

Să observăm că în recepta cea dintâiu o parte constitutivă era confecţiune aromatică, pe când aicî s'a prescris

8 ) Dat. si cred. R o m . din C a n d r e n î , corn. de P. Ursul .

i a ) Cred. forte respândi tă în Bucovina. 3 0 ) Cred. R o m . din Voloca. 3 ' ) Vedî ma î mul te descântece din colecţia mea.

JJ

aloe — doue substanţe, care sunt cu totul opuse în efectele lor. Amărăciune era înse şi aicî destulă; într'atâta se uniau ceî douî medicî.

Cu totă acesta micstură plăcută starea mea remase cea vechia, ba, deore-ce stăpânul meu, pacientul, veni din nenorocire la ideia, că luarea medicineî îl scuteşce de orî-ce dietă, mi se făcu maî reu şi trebui să fiu dus la un al treilea medic.

Aşî obosi pe cetitorul cel maî răbdător, decă aşî împărtăşi diferitele păreri, care fură pronunţate despre causa boleî mele. Ajunge să spun, că un medic îmî prescriea alcaliî, pe când celălalt le declara stricăciose şi-mî da acide. Comunic recepta medicului al treilea.

Recepta: Sulfat de alaun, i d r achmă . „ zinc, i „

Acid sulfuric subţiat , 4 unciî . Din acesta mics tură să se iea de 3- seu 4-or î pe di 3o de pi

cătur i în Vi cană de apă cu zahăr .

Aceste acide puternice avură o infiuinţă bună, că me scăpară de unele acumulaţiunî de materii în putrejune, deşi zema de alămâe ar fi făcut maî bine acelaşi serviciu.

Când fu arătată acea re'ceptă unui al patrulea medic, acesta clătina din cap şi prescrise:

Recepta: Potasă fluidă, 3 d rachme . T inc tu ră de rădăcini de columbo, 13 d rachme .

Orientul e ţera capricielor. Despoţiî sunt ca copiii, curioşi şi crudî. Gusturile cele maî bizare, a căror împlinire cere de multe ori vieţa omenilor, sunt la eî de tote dilele. Câte-va esemple nu vor strica.

La curtea persană este astădî obiceiul, ca la anul nou un curier plin de noroiîi, ca şi când ar veni din mare

Deore-ce acest mijloc n'a fost maî bun decât celelalte, se decise stăpânul meu să se ducă la un homeopat.

îşî pote cine-va închipui, că după cantităţile considerabile de medicinile cele maî târî, pe care le îngbiţisem, i cu totă supărarea îmî veni să rîd, când audiî că medicul >• homeopat îmî prescrisese o a d e c i l i o n a p a r t e din- j t r ' u n g r a n de o substanţă ore-care !

Trebue să recunosc, că domniî medicî de categoria acesta au cel puşin un merit negativ, că-cî eu sunt de părere, că medicamentele trebue să se reducă întru cât se pote la nula. Er aceşti domni s'au apropiat forte tare, în cantitate, de acel punct mult dorit.

Cât de caraghiose sunt certele între alopaţî şi ho-meopaţî? O iconă a luptei între Lilipuţienî şi Brobdinianî ar putea da, după părerea mea, o bună ideiă despre res-boele acestor pitici şi giganţi medicali1). îmî pot închipui, că un alopat şi un homeopat, carii se întelnesc pe stradă, converseză între sine cam în modul următor.

(Va u rma . )

1 ) Un medic i s tor iseşce: , ,Mî-aduc aminte cu mare mu l ţ ămi re de un ca s , în c a r e , ca m e m b r u medical al direcţ iuneî une i societăţi de asigurare p e v ie ţ ă , am recomendat să se respingă asigurarea u n u i om cum se cade, p e n t r u - c ă medicul luî de casă era homeopa t . Cu acesta judecată au fost învoiţi toţi colegii m e i . "

pare I

A. Bârseanu.

As. Roza G.

depărtare, să anungie marelui stăpân o victoria a trupelor persane. Despotului îî trebue fum de tămâe Mehemet Aii din Egipet se preumbla pe strade cu faimosul seu tigru , Şeitan. Chaliful Hachim, Fatimidul, de câte-orî eşia la preumblare poruncia unui servitor să se culce pe spate, şi spre trecere de vreme îî spinteca pântecele. Ba, maî

Barca lunecă voiosă Peste-a lacului surfaţă Şi 'n ea t inera păreche în dulci visuri se resfaţă.

Ochiu în ochiu şi gura 'n gură Pe-a plăceri lor ar ipă E î s t rebat întinse ciasurî Intr 'o fericită clipă.

Şi cu eî na tura 'n t regă Lin pluteşce'n vese l ie : Te iu l des încet şopteşce Cu zefirul ce'l adie.

B a r c a l u n e c ă E r steluţele de aur Sus pe cerîurî ţ intui te T r e m u r ă vedend, câ 'n barcă Stele m â n d r e sunt uni te .

E t ă ! înse cer tur i nouă Jos în apă se a ra tă . E t ă ! stele maî frumose Şi o lună înfocată.

O ! iubire, tainic farmec, T u cu noi întrega fire O răpeşcî în m â n d r e vist V i su r i dulci de fericire!

T u dai te iului vorbi re , P e zefir îl facî să s b o r e ; T u prefaci pămen tu 'n cer T u facî steua v i să to re !

F ă r ă t ine ochiul rece Nu zăreşce 'n teiu vieţă, Mândru l ceriu din lac îî Chip , ce pere 'n d imine ţă !

Dorinţa. Doresc vera înverdi tâ , Doresc sore călduros, Să ved roza înflorită, Să me 'nbet de-al eî miros .

Doresc codru, codru verde , In el cânt de pase rea ; Ascultându-l dor voiu p ierde , Cumpli tă durerea mea.

Mal doresc să ved isvorul, Cum se scurge pr int re flori; Să-l privesc şi să -mî uit dorul , Ce m'apas ' adeseori .

Să ved malur i zafirine Cu miozote, ce 'nfloresc; Să le-aud în nopţ i senine „Nu me u i ta" cum şoptesc.

O h ! eu nu uit nicî-odată Ce 'n vieţă am iubit . . . . Nu uit noptea înstelată, Nu uit câmpul înflorit!

A h ! de-aşî maî ajunge în Vera t impul de p lăcer i ; La durerea mea adâncă, D o r găsi-voiu mângăer î .

P i t i c u l S u l t a n u l u i . (Vedî i lustraţiunea de pe pag. 85.)

с tardivi ori cine-1 întâlnia trebuia să-î strige: „o unicule, o vecînice!" ca unui dumnedeu.

Sultanii din Constantinopol încă sunt bogaţi în gusturi capriciose, şi de sigur între eî răposatul Abdul Azis ocupa rangul de onore. El avea pasiunea ruinătore de a posede vapore de resbel escelente, pe care le lăsa să stea

I neactive supt ferestrile palatului şeii. El iubia animalele selbatice, avea cămilă favorită, panteră favorită, cocoşi de

! luptă favoriţi etc. Dar capriciul capricielor era piticul seu „Kuciuc Osman". Acest pitic de 94 centimetre era renu-

i mit în stambul, şi când trecea calare pe ponnyul luî prin stradele Tofaneî, toţi îl salutau şi i se dedeaîi din cale ca unei maestăţî. Sultanul era nedespărţit de piticul seu,

I chiar în călătoriile sale prin Europa, că-cî avea lipsă de i conversaţiunile luî, care durau maî multe ore pe di. I După ce trebile statului erau sferşite, când marele-I vezir părăsia pe Maestatea-sa, venia rândul de audienţă { al luî Kuciuc Osman, care şcia să iea în rîs proposiţiunile

primului ministru. Sultanul îşî petrecea ridând cu acest curios nebun de curte, a căruia funcţiune era să nutrescă şi să dreseze cocoşii de luptă aî padişahuluî. Acesta

funcţiune nu era atât de neînsemnată, cum şî-ar închipui cine-va. Lupta cocoşilor era un spectacul, de care se bucura Sultanul în totă diua. Luptătorii, carii se distingeau, erau decoraţi de Abdul Azis în personă cu marele cordon al ordinului osmanie în briliante. Nu era puţină onore pentru un cocoş, fia el cât de victorios, de a purta de-coraţiunea, care strălucia pe piepturile marilor demnitari europeni în sala de audienţă a padişahuluî.

Nu şcie omul să rîdă seu să plângă, când vede sortea unui mare imperiu încredinţată unor astfel de mâni. Putea să înflorescă bieta Turcia, şi poporele eî se puteau închina unui autocrat cu minte de copil! De altcum sfăr-şitul luî Abdul Azis a încoronat după merit acea esistenţă plină de fapte ciudate. A se sinucide cu nişce forfecî este tot atât de original şi de ciudat, ca şi a trăi cum a trăit acel sultan.

Un an şi jumătate a trecut dela mortea luî şi nu se maî aude nimic despre foştii luî favoriţi. Cine şcie ce va fi făcând bîetul Kuciuc Osman şi decoraţii săi luptători! Pote plânge după gloria trecută şi blastămă nestatornicia lucrurilor pămenteşcî.

Tolpa şi Ştefan-vodă d i n „ T r a d i ţ i u n î p o p o r a l e r o m â n e " d e S. FI. Marian.

Se dice că pe vremea luî Stefan-Vodă se afla pe lângă curtea domnescă un Ţigan cu numele T o l p a , carele era un om deştept, glumeţ şi tot-odată forte prefăcut.

într'o (li, venind nişce Români dela ţeră ca să se je-luescă înaintea domniei pentru nedreptăţile din partea pârcălabului lor, întâmpinară, togma când aveau să între în curte, pe Ţiganul Tolpa.

— Ce vreţî voi, omeni buni? — îî întreba acesta. — Avem să vorbim 6re-ce cu Măria-Sa Vodă. A-casă-î?

— răspunseră Românii uimiţi, socotind că cine şcie ce I domn mare e acela cu care vorbesc. I — A-casă! . . . Dară ce aveţi voi să vorbiţi cu Măria-! j Sa? Nu puteţi să-mî descoperiţi şi mie tainele vostre? E u !| v'aşî putea forte mult ajuta, de 6re-ce şi eu sunt unul

dintre cei maî mari sfetnici aî Mărieî-Sele. Românii veniţi, necunoscându-l cine-î şi vădendu-l aşa

de vorbăreţ, i se'ncredură Ţiganului, cugetând că ceea ce le spune e adevărat, şi-î istorisiră taina lor, adică: cum

|i că pârcălabul îî asupreşce din cale afară, cum că li îea i I bir peste măsură, ba încă pe lângă aceea maî în tote di-II lele îî batjocureşce, îi bate şi-î chinueşce fără milă şi fără

vr'o pricină. Ecă de ce aii venit eî să se jeluăscă Mărieî-Sale Vodă!

|i — Omeni buni! — dise Tolpa, — nu purtaţi nici o grijă, întorceţi-ve pe-a-casă în voia cea maî bună, că eu vi-s omul! Voiu vorbi cu Măria-Sa. Lasă decă vă va maî

ji asupri şi bate pârcălabul vostru de a di înainte! I '•• Românii îl ascultară şi se întorseră bucuroşi spre case. I; Tolpa. după depărtarea lor, căuta un prelegiii bun să I I între la Măria-Sa în odae. ! într'o di Stefan-Vodă era voios.

Şciindu-1 atunci că-î numaî singur în divan, Tolpa ! întră dc-odată la densul în nuntru, plângând şi ţinându-se I cu manile de cap.

— Ce-ţî este ţie, Tolpo? . . . Ce plângi?! — îl întreba Vodă, vădându-1 văetându-se cu manile de cap.

— Mî-a tras popa o palmă, Măria-Ta! — Pentru ce ? . . . — Pentru că n'am şciut „ t a t ă l - n o s t r u " . — A! tu păgânule! — îî dise Stefan-Vodă mânios —

tu să nu şeii „ t a t ă l - n o s t r u ? " . . . Păcat că n'am aflat eu acesta maî de mult, că de - atuncî te - aşi fi gonit dela curtea mea! . . . Mă, da ce eşti tu ? păgân ? turc ? tătar ? ori ce litfă rea? să nu şciî tu „ t a t ă l - no s t r u ? " . . . Stăî numaî! . . .

— Ba îl şciu, Măria-Ta, da-1 greşesc într'un loc. — Spune-mi-1 dar'! — „Tatăl-nostru, carele eşcî în cerîurî, sfinţescă-se

numele teu, viîe împărăţia ta . . . " — Maî departe! — Aicî am uitat o vorbă. — „Eiă în v o i a t a " . . . di acum maî departe! — Fiă în . . . . — Fiă în voia ta . . . di încă odată dela început, că

erăşî aî uitat! — Tatăl-nostru, carele escî în cerîurî. sfintescă-se

numele tău, viîe împărăţia ta, fiă în . . . — Fiă în voia ta! . . . Măi da ce bătut cu leuca!

. . . Un cuvânt să nu-şî potă însemna! . . . Di încă odată dela început şi ţine bine minte: fiă în voia ta.

— Tatăl-nostru, carele eşcî în cerîurî, sfinţescă-se numele tău, viîe împărăţia ta, fiă în . . .

— N'o să maî ţină minte! . . . Di maî de multe ori: fiă în v o i a ta.

— Fiă în voia mea, fiă în voia mea, fiă în . . . — Nu aşa! ci „fiă în vo ia t a , " adică a celuî de

sus, a luî Dumnedeu, şi nu întru a ta, nerodule şi năucule ! — Eî! . . . fiă ! d'apoî decă uit!

(Г 92 — Apoi nu uita, că doră nu ţî-e dogit capul! — Şi ca să nu uit, Măria-Ta, serie-mi vorbele acelea

pe o hârtie şi te iscăleşce, ca aşa să-mî pot aduce aminte totdeuna, când voiii lua hârtia în mână.

Stefan-Vodă, nicî visând de cugetele Ţiganuluî, luâ o eolă de hârtie albă curată şi scrise „fiă în v o i a t a , " apoî se iscăli maî dedesupt „ S t e f a n - V o d ă , " şi î-o dete Ţiganuluî, ca să nu-l maî supere . . .

Tolpa — bucuria luî — îea hârtia în mână şi, cum ieşi din divanul domnesc, pe dată a şi pornit la ţâră, anume cătră satul acela, de unde erau Românii, ce au fost venit la curte să se jeluescă pentru asuprirea peste măsură din partea pârcălabului.

Ajungând el în satul acela, dete poruncă să se adune toţî sătenii la un loc, d'impreună cu dânşii şi pârcălabul; că-cî vine dela curtea domnescă şi le aduce o vorbă mare dela Măria-Sa Vodă, pe care fiă-cine trebue s'o asculte şi s'o împlinescă . . .

După ce s'a adunat tot satul, d'impreună cu pârcălabul la un loc, Tolpa vîrîndu-se în mijlocul adunării se puse faţă în faţă cu pârcălabul, pe carele a început maî întâia a-1 mustra înaintea întregului sat pentru neomenia sa cu sătenii şi cu toţî Românii de prin jurul acela, apoî arătându-î iscălitura luî Stefan-Vodă, îî dise:

— Vedî ce este scris aici? — Ved: „fiă în v o i a t a " — răspunse pârcălabul,

— dar eu nu şciu ce vrea să însemneze acesta! — Nu• şeii? . . . bine! . . . lasă că şciu eu! — striga

Tolpa furios, şi atunci pe loc porunci juraţilor să-1 întindă jos înaintea adunării şi să-î măsure vr'o cincî-decî de bete bune şi piperate, dicând: %„

— Iscălitura Mărieî-Sale porunceşce: să pedepsim pe toţî aceia ce nu şciu de omenie şi asupresc pe fraţii lor din cale afară şi fără de vr'o dreptate! . . .

Pârcălabul era nevoit să sufere bătaia, credând că aşa a poruncit Vodă.

El înse era unul dintre ceî maî credincioşi, maî supuşi şi maî plăcuţi domniei, şi şciind acesta, se mira forte mult, cum de a putut Stefan-Vodă să poruncescă ca să-1 bată Ţiganul Tolpa înaintea sătenilor, maî cu samă ne-afiându-se el cu nimic vinovat! . . .

La vr'o câte-va săptămâni înse, după ce a fost bătut, având trebă numaî decât să se ducă la curtea domnescă, se duse, şi ajungând întrâ la Măria-Sa.

Stefan-Vodă, bucurându-se de sosirea luî, îl priimi cu aceea-şî prietenie şi căldură ca şi maî înainte.

Pârcălabul s'a mirat mult de primirea acesta căldu-rosă. Pricepând atunci că nu pote să nu fiă ceva la mijloc, că trebue să-1 fi pus cine-va pe Vodă la cale şi de aceea poruncise ca să-1 pedepsescă, îl întreba dicându-î:

— De ce aî poruncit Măria-Ta luî Tolpa ca să ine

bată înaintea sătenilor mei, că doră n'ani făcut nimăruî nicî un rău.

Stefan-Vodă, uitându-se lung la dânsul, mirându-se şi el de vorbele pârcălabului, îî clise:

— Ce spuî ? . . . — Ce spun ? . . . d'apoî ecă cum şi ecă cum, şi în

cepu a-î povesti totă istoria cum s'a întâmplat. — A, mişelul! — dise Vodă mânios — de aceea mî-a

spus el ca să iscălesc eu la cuvintele, ce nu le şcia din „ t a t ă l - n o s t r u , " ca să aibă cu acea iscălitură putere de a te bate! . . . Aşa - î treba ? . . . Lasă că mi ţi -1 - oiu învâţa eu! . . .

Stefan-Vodă se făcu foc: porunci curtenilor să prindă pe Tolpa şi să-1 spânzure.

Tolpa înse, când istorisia pârcălabul luî Vodă şi când Vodă porunci ca să-1 prindă şi să-1 spânzure, stete la uşă şi asculta tote. Cum a audit acesta, îndată s'a făcut ne-vădut, ascundându-se în grădina domnescă, care era forte mare, şciind că acolo nu va da nime de dânsul, er trecând mânia Domnului, pote încă să scape cu vieţa.

în zădar l-au căutat curtenii ca să-1 prindă, că-cî Tolpa nu era nicăiri. El bietul, de spaimă şi de frică c'o să-1 spânzure, s'a fost ascuns în acea grădină aşa, că nicî diua mare cu lumina nu-l putea afla, de l-ar fi tot căutat.

Maî spre seră, fiind o di frumosă şi căldurosă, eşi Stefan-Vodă singur din curte şi se duse la preâmblare prin grădina domnescă togmaî în partea aceea, unde era Tolpa ascuns. Ţiganul vădându-1 de departe că vine spre dânsul, se sui iute într'un măr şi se lega cu brâul, cu care era încins peste mijloc, de un crac, lăsându-şî piciorele să spânzure în jos, er o aţişoră, ce-o avea asemenea pe lângă sine, o legă de altă crengă de-asupra capului seu.

Vădendu-1 aşa, Stefan-Vodă dise de milă: — Dău câ-mî pare rău de sărmanul Tolpa. Bietul,

de bună samă audind că am poruncit să-1 omore, pentru că a bătut pe pârcălabul, s'a spânzurat el singur, ne maî aşteptând pe alţii . . .

Tolpa trăgea numaî cu urechia. Ştefan urma: — Dacă ar fi viu, eu 1-aşî ierta . . . — F i ă în v o i a t a ! — striga Tolpa, sărind jos şi

îmbrăţoşând piciorele Mărieî-Sale. — F i ă în v o i a t a ! . . . Bine că cel pucin de frica

spânzurătoreî aî învâţat t a t ă l - n o s t r u ! — dise zîmbind Stefan-Vodă. — Atunci m'aî prins cu iscălitura, acum cu vorba, dar altă - dată nu maî scapi nicî cu vo i a t a nicî fără de v o i a t a ! . . .

Era glumeţ Stefan-Vodă şi-î plăceau şi glumele altora, dar între o glumă şi o altă glumă ţinea la mijloc câte nouă fulgere, şi vai de acela, pe care-1 uimeria printre glume săgeta mâniei domneşcî!

Crăciunul. E nopte. Afară e zăpadă. Arborii înveliţi în albul

lor vestmânt par nişce spectriî, care-sî întind în aer braţele lipsite de carne. Şi omătul scârţăe supt pictore, şi stele nenumărate sclipesc vesel de pe cerul senin. Er ferestrile caselor iluminate lasă să trecă în nopte rade ro-sietice. în lăuntru se aud rîsurî vesele si cuvinte de bu-curia. Este presăra Crăciunului!

De mult . . . . de mult . . . . încă era nopte, şi în oraşul Vifleem, într'o iesle miserabilă, se năşcea un copil, care deveni Mântuitorul. Dar învăţăceii acestui Dumnedeu uitară diua naşcereî luî. Abia în secolul al 4-lea îşî aduseră aminte creştinii, că trebuiau să serbeze diua, în care sosise pe pământ Omul-Dumnedeu, şi eî adoptară noptea din 24 spre 25 Decemvre, că-cî Luca dice: era nopte când

J

Naşcerea lui Christos.

s'a născut Christos, şi pentru că păgânii îşî serbau Satur-naliile în aceeaşî di.

Era lucru natural, ca să fiă serbătore pentru copiî diua, în care un copil se născu. De aceea bradul Crăciu-nuluî la Germani a fost* şi rămâne un obiceiu admirabil, de o curăţenie sublimă şi de o poesiă mişcătore. Abia în secolul al 16-lea se pomeneşce maî întâiu despre acel obiceiu. Să fiă ore de origine păgână, seu creştină ? Pote este în memoria pomului vieţii Igdrasil, pote este o reminiscenţă din sărbătorea luî Juel, naşcerea soreluî, pe care Germanii antici o serbau cu bradî.

Pote este „pomul cunoşcinţeî" din Paradis. Dar acela era pomul oprit, pe când bradul din presăra Crăciunului, vecinie verde ca pomul vieţiî, împraşcie darurile sale în tote părţile. Miî de lumini ard pe crengile luî; lanţuri de hârtie colorată îl împodobesc; zaharicale, mere şi nuci aurite Invită pe mititei să se adăpostescă supt pomul îmbel-şugăriî. Ce bucurie cuprinde inimile copiilor, ce veselie, străluce în ochii lor! Ah! a fi copil şi a vedea bradul Crăciunului este pote fericirea cea maî nevinovată şi maî durătore.

Obiceiul s'a lăţit în secolul aiostru în Francia, Engli-tera, Italia, ba în unele părţi locuite de Români. La maioritatea Românilor înse colindarea cu steua, şi în timpurile mai nouă Irodiî, sunt obiceiurile cele maî lăţite.

Cine nu-şî aduce aminte din frageda copilărie, când abia îngâna:

, ,T re î crai dela resări t , Cu steua-au că le lor i t " etc.

Suvenirî plăcute dintr'un timp trecut de nevinovăţie şi lipsit de griji, voî rămâneţi pururea în suflet!

Apoi : î n oraşul V i f 1 a e m Veniţi boeri să v e d e m ! etc.

Ce să vedem în oraşul V i f l a e m ? Locurile, pe care le-a cutreerat fiiul luî Dumnedeu, unde s'a născut, a pro-poveduit şi a murit sunt în mâni păgâne, cu tot sângele versat pentru eliberarea Sântuluî-Mormânt. Cu tote acestea Vifleemul, la V2 oră* dela Ierusalim^ păstreză şi astădî suvenirea Dumnedeuluî-maiiir. Mohamedaniî fabrică acolo cruci şi icone de tot felul, pe care nenumăraţi peregrini le cumpără în tot anul. Pe locul, unde a fost legănul Mântuitorului, Iustinian a zidit o biserică. Creştinii ven#-reză acea biserică, ba chiar şi Mohamedaniî, carii cred că acolo s'a născut cel maî mare profet după Mohamed!

Acestea sunt singurele rămăşiţe, care atesteză vieţa şi întâmplările luî Christos. Serbarea Crăciunului este însă şi va rămânea cel maî plăcut suvenir din vârsta fragedă a fiă-căruî om. Ea este cea maî poetică, cea maî curată, că-cî patimile omeneşcî n'au persecutat încă pe timpul acesta inocenţa şi virtuţile marelui Martir.!

•

V a r i e t ă ţ i . Ciocănitorea şi pădurea. (Pag. 88). Cine n'a audit

acesta pasere cu ciocul lung, când ciocăneşce în pădure! Ea-şî caută nutremânt sub scorţa arborilor; acest nutre-ment sunt feluriţii vermî, care nimicesc cu încetul podoba pădurilor. Până acum s'a credut, că ciocănitorea, deşi strică scorţa arborilor, totuşi aduce maî mult folos-pustiind insectele. Se pare înse că nu-i aşa. Ciocul cel ţepăn al acestei paseri, străbate şi sfâşie coja cea maî tare pentru a scote furnicile şi alte insecte. Dar numai cele nemijlocit sub scorţă sunt nimicite; pe. când interiorul arborelui continueză de a fi pustiit. De altă parte arborele sfâşiat se bolnăveşce, capătă bureţi şi merge spre peire. Nici aceea nu este rar, ca ciocănitorea să sfâşie arbori, cariî nici n'au insecte. Deosebită stricăciune căşuneza acesta pasere în brădeturî prin pustiirea fructelor şi prin găurirea bradilor sănătoşi pentru a-şî face cuib. Urmeză de aici, că ciocănitorea trebue ştersă din lista paserilor folositore. Espe-rinţa le-a dictat pedepsa de morte. Sic transit gloria

Un raport conşeienţios. într'una din ultimele şedinţe. .ale camerei belgiane ajunse un câne în sală şi se ascunse

supt bănci. în mijlocul cuvântării unui deputat, bietul amic al omului, care era pote prea nervos, începu- să urle, în semn de desaprobare fără îndoelă. Se făcu o mică vânătore şi cânele fu dat afară. Raportul stenografie însemna în modul următor locul, unde a fost întrerupt oratorul : „Lătrat pe maî multe bănci . . . . ! "

Chinezi în Berlin. în călătoria cătră Petersburg a-junse în Berlin o legaţiune chineză estraordinară, care trase în hotelul la curtea imperială, unde se reservaseră 43 de odăi; între acestea se aflau şi cele ocupate odată de Lord Beaconsfield, şi maî târdiu de Patti. Legaţiunea consta din 35 de persone. Faţă de ambasador fu observată cea maî strictă etichetă. După ordinul agentului chinez, încă înainte de sosirea marelui demnitar se depărtaseră din salonul cel mare mesele din mijloc etc. si se înlocuiseră prin altele mici aşezate în nişele ferestrelor. Fiă-care masă era împodobită, după gustul ambasadorului, cu câte un gigantic buchet de flori prospete. Cu pucm

înainte de sosirea ambasadorului, venise agentul din. Berlin la hotel şi aştepta în salon pe stăpânul său, sedând într'un fotei în faţa uşiî, pe când douî secretari se postaseră lângă uşă. Când întrâ ambasadorul estraordinar, care fu condus în sală de directorul hotelului, ceî douî secretari se aruncară cu faţa la pământ şi sărutară parchetul de trei ori, ţinând braţele întinse. Ambasadorul se apropia apoi de agent, care încă se lăsa să alunece pe parchet şi saluta în acelaşi mod pe cel dintâiu ambasador al imperiului chinez. După ceremonia acesta, ambasadorul îşî făcu toi-leta; în timpul acesta rămaseră deschise tote uşile, până şi cele din coridore. Agentul chinez îşî luâ apoi concediu, er întregul personal al ambasadei luâ prândul, şi adică la patru mese. La cea dintâiu şedeau numai ambasadorul şi primul secretar; la a doua cinci secretari de categoria a doua; la a treia 12 persone de categoria a treia; şi la a patra 16 persone de categoria a patra. Cuvertul pentru categoria întâiu costa 30 de maree şi s'a băut numai Reinburger - Cabinet şi Tokayer. A patra categoria n'a băut vin, dar cantităţi enorme de teă. îndată după d i n e r servitorii se stîrciră în odaia vecină cu a ambasadorului şi fumară din pipe uriaşe.

Accident grozav. în comuna La Chapelle Monche în Francia se jucau pe lacul îngheţat peste cincî-decî de copiî, cariî togmaî veniau dela şcolă. De odată ghiaţa trosni, crăpa şi se cufunda tîrînd cu sine 48 de mititei, cariî se înnecară mai toţi. Numai vre-o patru aii scăpat.

0 gardă de onore. După cum scrie „Nazione", se formeză în Florenţa o gardă de onore pentru regina Margareta, gardă, care constă din tineri patricianî şi din cavaleri ai ordinului italian. Garda este călare şi cu uniformă forte elegantă. Acesta instituţiune se va întinde şi asupra celorlalte capitale ale Italiei.

Statistică. — Conswnaţiunna beuturilor spirituose în Englitera şi America. în genere se crede, că în America se consumă maî multe spirituose: Acesta este o erore. După o statistică oficială s'a consumat acolo în 1877 felurite

9 5 ~ —

băuturi în valoreze 595.784,784 dolari, seu 113.156,957 funţî sterling. — în Englitera s'a consumat cu totul pentru 142.008,231 funţî şterling, aşadară cu 25 milione funţî strl. maî mult, decât în America. încă maî mare este diferinţa, decă valdrea americană se înlocueşce cu cea engleză. Va-lorea consumăreî americane se reduce la 93 V7 milione, faţă cu 142 milione funţî şterling din Englitera. Punând populaţiunea Americeî de Nord egală cu 45 milione, a Englitereî cu 32, căpătăm aprope 2 funţî şterling pe cap în America, 4V2 funţî şterling pe cap în Englitera.

Modă. — Despre seson. Capriciile modeî se fac adesea ridicule, câte-odată pe drept, nu înse totdeuna. în sesonul de acum este moda atât de indulgentă, încât numai o alegere rea este vina, decă o domnă nu se îmbracă cu gust şi cu scop. Haine lungi, de mijloc şi scurte; code ascuţite, prătrate şi rotunde; talii înalte, colţurdse seu tăiete oval; tote sunt iertate. Remâne numai a se acomoda alegerea împregiurărilor, în care se portă costumul. — Haine scurte şi de mijlo^ ca toilete de visită şi de stradă sunt maî mult de lâna cu gilet şi tablier şi cu gătelă de catifea comprimată, seu cu o nouă gătelă de pene în formă de blană de un aspect forte frumos, care se face în tote colorile şi rădică tote toiletele, cele simple ca cele elegante. Colorile preferite penteu aceste toilete sunt: castaniu, verde de mirt, albastru închis. O pălăriuţă mică împodobită cu .un cap de pasere seu cu o mică egretă de păun, seu şi un Rembrandt complecteză toileta de stradă. Vălurile cele maî noue au aşa numita formă de mască, la marginea de jos cu dinţi ascuţiţi şi adesea brodate cu maî multe şiruri de mătasă colorată, pentru a se potrivi cu colorea predomnitore a pălăriei. Toiletele de s o c i e t a t e se deosebesc esenţial de toiletele de bal. Catifea negră cu atlas şi brocat, atlas de colorea „aurului vechiu" (or vieux) împreunat cu catifea auriă-brună sunt stofele de predilec-ţiune pentru cele dintâiu. Brocatul are acum maî cu samă un fund strălucios de atlas, în loc de mătasă mată. Şi m o i г ё se arată pe ici, pe colo, dar fără succes; se întrebuinţeză maî mult ca gătelă, şi numai decă a rămas din alte timpuri, în combinaţiune cu alte stofe. Maî modern şi maî iubit este pekingul, din care se fac veste, gileturî şi gulere. — Garniturile cele maî noue pentru haine maî elegante sunt dantele strălucidse cu perle irisate, în care predomneşce b e g e şi or v i e u x ; ţorţorî (franges) cu aceleaşi perle şi ţorţorî de chenille; galone cu fire de aur şi argint şi de-mătasă împestriţată, brodate în felul cachemi-relor de India pe dungi de atlas seu cachemir rosa, albastru, creme, rubin, negru, alb. La baluri se vede cu deosebire alb, rosa-mat şi creme. Perle albe şi scoici încep a deveni forte moderne. Se vorbeşce de a împodobi cu ele vestele-tablier dela hainele de bal de faille seu atlas ale domnelor tinere. Fetele portă cu deosebire ghirlande uşore de flori, care se împletesc în giurul taliei şi îneadreză tăietura taliei. Aşa numita r o b e f o u r r e a u se portă ca până acum; ea este prea elegantă, şi arată prea avantagios un corp frumos, pentru a fi părăsită atât de curend.

Notiţe economice. — Mijloc în contra rimelor. Rîmele se pot delătura într'un mod forte simplu, după cum spune „Journal d'agriculture pratique". Ajunge să stropeşcî ră-varele cu flori, care sufer de rîme, cu apă amestecată cu a decea parte de fructul ras al castanului de cal (Aesculus bippocastanum), ceea-ce căşunâză eşirea şi mortea nemijlocită a rimelor. Şi când sunt fructele uscate, efectul veninos nu se perde. Acelaşi jurnal atrage atenţiunea asupra sucului de tutun, care, mestecat cu apă, se pote întrebuinţa în contra păduchilor de frunde atât la pomi cât şi la legumi.

— Înmulţirea unui grăunte de g r â u . Decă se com-pută că un grăunte de grâu produce 50 de grăunţi, dintre care fiă-care încă 50, ajungem în al douilea an la 2500 de grăunţi. în anul al 3-lea 125,000, în al 6-lea 15.625,000.000 şi în al 12 ;lea 244,140.625,000.000 de grăunţi, s e u cam 12 bilione ie măsuri de grâu. Dintr'un grăunte, pot să

se ospăteze încă în al 3-lea an 3000 de omenî, er în al 12-lea an ar putea să trăescă totă vieţa întregă -popula-ţiune a pămentuluî. Marî sunt minunile tale, domne!

Gîcitură numerică de S t . P o p e s c u .

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9 .10 .11 .12 .13 .14 .15 .16 .17 .18 . numele unei foi literare.

8. 16. 1. 2. 7. un nume bărbătesc. 5. 13. 14. 11. 2. o dramă de Shakespeare. 10. 5. 16. 3. un nume bărbătesc. 18. 11. 14. 3. 16. un nume femeesc. 2. 9. 12. 3. 5. 1. 1. 2. un rîu în Veneţuela. 13. 15. 16. 12. 16. 3. un împărat roman. 1. 16. 3. 13. un filosof german. 16. 11. 7. 8. 3. 16. 1. o muscă folositore. 7. 5. 11. 10. 4. 12. 16. o provincia în America.

• i ' l . 6 /16 . 8. UI . 16. un oraş în Moldova. < 1/(16л 17.^2. ă l . Domnitorul României.

4. 12. 18 3. 16. o capitală în Austria. 7. 14. 15. 11. 12. 3. capitala Germaniei. 12. 13. 16. 11.8. 16. un regat în Europa.

D e s l e g a r e a g î c i t u r e î d in N - r u l t r e c u t : 1) Hemus 2) Odessa 3) Manoli 4) Emil

I 5) Righi . Literi le ini ţ iale , cetite de sus în j o s , d a u : H o m e r ; literile finale, cetite de jos în s u s , dau poema lu î : I l i a s .

Deslegare nimeri tă p r imi răm dela : D-nele Henriette Jarnik născ . Eysselt nobila de Klimpely, din V^iena; Emilia Oneiu născ. Ciaroschi, din Usd in ; D-ni î : Petru Valea din Juda, I . C. Panţu, Ştefan D u m i t r u , Yulcan Chirii, Pompiliu şi Iulian Popescu, din Braşov ; Ştefan Necşa, din Sibiiu ; Basiliu Apahidean, din Banat-Comlo.ş.

Bibliografia. S. FI. Marian. T r a d i ţ i u n i p o p o r a l e române. Broşura

p r i m ă ; preţul 40 cr. v. a., Sibiiu. Edit . şi tip. eredeî de Closius, 1878. D-nul S. FI. Mar ian , zelosul nostru co labora to r , este cunoscut

cetitorilor noştri atât prin minunata descriere a moravur i lor poporului român, cât şi cu deosebire prin interesanta sa „Mitologia daco-română". Acest adora tor al li teratureî popu la re continueză măreţa operă a D-luî Alecsandri. Scopul densului este să facă cunoscute publ icului român tesaurile l imbeî n o s t r e , tesaure conservate în minunata t radi ţ iune a poporului . Ar fi fost o cr imă neier tată a lăsa să se perdă o mulţime de obiceiuri atât de originale, o mul ţ ime de legende admirabi le . Broşura pr imă a D-luî Marian va fi u rma tă de altele, decă publicul nostru va şei apreţui ostenelile sale Autorul se ocupă cu culegerea şi descrierea „Moravuri lor pop. r o m â n " , care înca se vor publica la r îndul lor. Din punctul de vedere al cul tului l i teratureî nostre populare , D-nul Marian are dară meri te necontestabile.

Pent ru ca înse o scriere popu la ră să aibă o adeverată valore , t rebue să fiă icona modu lu î de cugetare al poporu lu i , şi o r eproducere fidelă a l imbeî sale atât de verdî şi atât de sănetose. Es te o a r t ă , şi o ar tă grea, de a putea remânea fidel; şi meri tu l D-luî Marian este c u i j atât m a î m a r e , că-cî densul a corespuns de deplin acelor recerinţe. / '

Broşura D-luî Marian cuprinde u rmătdre le cinci bucă ţ i : 1) Stefan-Vodă şi S ă h a s t r u l ; 2) To lpa şi Ştefan-Vodă; 3) S te fan-Vodă ; 4 ) Ştefan T o m ş a şi Metropoli tul Cr imca ; 5) Feciorul Dedîiuluî .

1) S t e f a n - V o d ă ş i S ă h a s t r u l este un episod mişcător din ' copilăria eroicului şi evlaviosului principe. Dum. Bol in t inenu, care în legendele sale a descris faptele voîniceşcî ale s t rămoşi lor noştr i , a pus în versur i par tea u l t imă a acestei t radiţ iunî . Densul înse n'a cunoscut, seu n'a voit să în t rebuinţeze legenda întregă. D. Marian ne-o înfăţişeză totă în t r 'un mod p lăcu t , într 'o l imbă verde şi sănetosă, care-ţî res tau-reză sufletul după atâtea galicisme, germanisme, latinisme, şi alte i s m e .

2) T o l p a ş i S t e f a n - V o d ă este un mărgăr i t a r de stil şi de spirit popular . Ea ne arată pe erou în vieţa intimă. Obicinuiţi a'vedea pe S t e f a n - V o d ă în furtunele resbdelor cu fulgerul nimicitor în mâni , ne-am făcut despre el o ideiă necomplectâ. E rou l in momente le de repaus înţelegea şi gluma. Decă sufletul luî era vi tez , de vitejia durabilă a R o m â n u l u i , el avea şi vesel ia , ba chiar bonomia p ropr ia poporu lu i nostru. N'am putu t resista dorinţei de a oferi cetitorilor noştri acesta adorabi lă l egendă ; ea va fi o dovadă despre ce 'e spuse .

3) S t e f a n - V o d ă . Acesta legendă ne arată pe Erou în res -boiu. Ea ne dă o ideiă despre voînicia vechiului Român şi despre bucuria, cu care era gata a veni în ajutorul D o m n u l u i s e u ; pe u r m ă simplicitatea vieţii lui Vodă şi generozi ta tea , cu care şcia resplât i serviciile pr imi te . Acest episod din vieţa Eroulu i dă de minciună cele spuse de atâtea orî despre ingrati tudinea celor mar î .

J IL

96

în aceste 3 bucăţi se arată Ştefan cel mare supt diferite feţe, şi se dovedeşce că el în tote ocasiunile a şciut să rcmână mare. Tot deodată se esprimâ admiraţiunea, ba chiar cultul poporului moldoven pentru acel mare domn al luî.

4) Ş t e f a n T o m ş a ş i M i t r o p o l i t u l C r i m c