ADAPTAREA LA MEDIUL PENITENCIAR

- DINSPRE PATOLOGIE SPRE RESURSE -

ADJUSTMENT TO PRISON ENVIROMENT

- FROM PATHOLOGY TOWARDS RESOURCES -

Burcă Cristina, Hurezan Liliana, Popa Paul

Penitenciarul Arad

Mediul penitenciar reprezintă un cadru patogen, caracterizat prin limitarea

drepturilor, modificarea drastică a stilului de viaţă, dificultăţi majore în conservarea

relaţiilor, toate acestea solicitând la maxim abilităţile de adaptare ale deţinuţilor.

Conceptul de adaptare la mediul penitenciar poate fi abordat atât din perspectiva

condamnatului cât şi din cea a personalului implicat în procesul execuţional - penal.

Prezenta cercetare îşi propune identificarea factorilor cognitivi care operează ca şi

premise în procesul de adaptare la mediul penitenciar.

Prima secţiune vizează relaţia dintre unii factorii cu rol de protecţie (autoeficacitate,

stimă de sine, optimism, locus de control, robusteţe) şi percepţia subiectivă asupra

adaptabilităţii (operaţionalizată prin nivelul de stres şi dispoziţia afectivă).

A doua secţiune a cercetării este un studiu explorator, menit să investigheze gradul

de adaptare comportamentală la mediul penitenciar, din perspectiva personalului implicat

direct în activitatea cu deţinuţii.

Rezultatele studiului sunt analizate în corelaţie cu direcţiile de intervenţie

specializată existente deja, în scopul adecvării programelor standard din sistem la realitatea

mediului.

The prison enviroment is a pathogenic frame, described by rights limitation, drastic

way of life alteration, major difficulties in preserving relationships, all these stretching the

inmate’s coping mechanisms to the maximum.

The adjustment concept to the prison enviroment can be approached both from the

prisoner’s perspective and also from the prison staff’ s point of view.

This research is about the identification of the cognitive agents involved as premises

to prison enviroment adjustment process.

The first section is about the relation between some protective agents (self-efficacy,

self esteem, optimism, locus of control, hardiness) and the subjective perception on

adjustment (scaled by the stress level and the emotional disposition).

The second part of the research is an exploratory study, which investigates the level

of adjustment, form the prison staff’s perspective.

The results of this research are looked upon together with the existing specialized

intervention directions, in the purpose of making the prison standard programs more

adequate to the enviroment.

2

În cartea "A supraveghea şi a pedepsi", Foucault (1) prezintă o idee care argumenteză

faptul că devianţa este doar un construct social. Autorul sugerează că funcţia adevărată a

închisorii nu este de a suprima infracţiunile, ci de a asigura managementul lor prin operarea

distincţiei dintre ilegalism şi delincvenţă. Deşi atractivă în unele medii, teoria este totuşi

departe de a fi demonstrată.

Prin funcţiile sale, mediul penitenciar reprezintă un cadru strict, caracterizat prin

limitarea drepturilor şi modificarea drastică a stilului de viaţă. Astfel, pot apărea dificultăţi

majore în conservarea relaţiilor şi în ajustarea conduitei la normele şi solicitările specifice

vieţii din închisoare. În plus, raţiunea existenţei penitenciarelor ca şi cadru instituţionalizat,

deşi justificată de legislaţia excecuţional-penală, se află într-o permanentă dispută cu

realitatea fenomenelor care compun mediul carceral. Ca şi consecinţă, contextul penitenciar

devine un mediu patogen, care nu mai serveşte scopului declarat, de reajustare la normele

social acceptate. Fenomenul este denumit de sociologi "efectul pervers" al încarcerării şi

poate explica apariţia unor efecte negative în procesul de reintegrare.

Studierea fenomenelor specifice penitenciarului nu a vizat doar dimensiunile legate de

mediu. În mare parte, cu preponderenţă în ultimul deceniu, abordările s-au centrat pe individ.

Dimensiunile cercetate au vizat trăsăturile de personalitate ale deţinuţilor, rolurile asumate,

vulnerabilităţi psiho-afective, tipologii infracţionale, contexul socio-familial, managementul

comportamental.

Indiferent de abordarea preferată de cercetători, unul dintre scopurile comune ale

acestor demersuri este identificarea factorilor care contribuie la adaptarea în penitenciar şi în

societate a infractorilor.

Adaptarea este ajustarea unui element la mediul său. Aceasta se operează printr-o suită

de schimburi neîncetate între corp şi mediul său, în cadrul dublei acţiuni a subiectului asupra

obiectului (numită asimilare) şi a obiectului asupra subiectului (numită acomodare). Aceste

două moduri de acţiune, interdependente, se combină pentru a menţine starea de echilibru care

defineşte adaptarea (2). În psihologia socială şi sociologie, adaptarea este dată de schimbarea

sau ajustarea dispoziţiei sociologice sau culturale. Astfel, un individ este considerat adaptat

unui nou mediu. În cadrul teoriei evoluţioniste, orice modificare structurală sau

comportamentală care are rolul de a îl face pe individ să supravieţuiească este adaptare (3).

În mediul penitenciar, există încă o contradicţie cu privire la dimensiunile acestui

concept. Astfel, conceptul de adaptare poate fi analizat atât din prisma dimensiunii emoţionale

(dispoziţia afectivă trăită şi nivelul de stres perceput), cât şi din perspectiva comportamentală

(acţiunile adoptate în vederea adaptării la acest mediu). Pot exista discrepanţe între cele două

perspective, în timp ce adaptarea emoţională a deţinuţilor reprezintă o dimensiune importantă

pentru individ, adaptarea comportamentală la normele şi prescripţiile mediului penitenciar

reprezintă factorul relevant pentru administraţia care îi asigură custodia.

Din perspectiva teoriei cognitiv-comportamentale, procesul de adaptare cuprinde

activităţile interne sau externe de prelucrare şi restructurare a informaţiilor, de luare de decizii

şi acţiuni propriu-zise, cu scopul de a atinge efectul dorit cu un cost minim. În condiţiile în

care solicitările din mediu depăşesc resursele interne ale individului, procesul de adaptare din

perspectivă emoţională eşuează, facilitând apariţia stărilor de stres şi a emoţiilor negative (atât

funcţionale, cât şi disfuncţionale).

Cercetările în domeniul stresului au constituit baza de fundamentare a mai multor

teorii explicative. Dintre acestea, modelul teoretic de autoreglare cognitivă la stres, prezentat

de Adriana Băban (4), integrează trei abordări teoretice diferite: teoria tranzacţională a

stresului a lui Lazarus, teoria social-cognitivă a personalităţii a lui Mischel şi Bandura şi

teoria autoreglării comportamentului a lui Scheier şi Carver. Din această perspectivă,

caracteristicile de personalitate sunt operaţionalizate ca scheme cognitive, structuri cognitive,

cogniţii sau reprezentări mentale. Procesul de adaptare la stres implică două tipuri de

evaluare, adică de modalităţi prin care informaţia din mediu este integrată de individ: una

primară şi una secundară. Alegerea strategiilor de coping depinde de rezultatul celor două

procese evaluative şi de resursele personale ale individului – între etapele implicate existând

relaţii de tip feed-back. Orientarea spre scop a comportamentelor are un rol central, care

3

presupune iniţierea imediată a unei reevaluări a situaţiei şi a abilităţilor personale în condiţiile

în care persoana observă discrepanţe serioase între scopul propus şi realitate. Decizia de

reglare a efortului de coping depinde de tipul perceput al anticipaţiei (pozitiv sau negativ).

O altă componentă importantă pentru modelul de autoreglare cognitivă la stres este

reprezentată de variabilele care au capacitatea de a facilita adaptarea, în ciuda situaţiilor

defavorizante sau chiar negative, fiind denumite factori de protecţie la stres. Specific

cercetării propuse, aceşti factori sunt individuali şi cognitivi şi se află într-o strânsă legătură

cu sistemul de convingeri al persoanei.

Factorii de protecţie la stres studiaţi în cadrul acestui model sunt: autoeficacitatea,

locusul de control, robousteţea, sentimentul de coerenţă, stima de sine şi optimismul.

Autoeficacitatea percepută reprezintă un factor principal în mecanismele de

autoreglare ale organismului la solicitările mediului. Conceptul propus de Bandura (1982) se

referă la „convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi

motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date”(5). În acest sens,

convingerile despre autoeficacitate afectează procesele gândirii în sensul potenţării sau

reducerii eficienţei lor. Persoanele cu autoeficacitate crescută îşi centrează resursele în

vederea analizei problemelor şi identificării de soluţii. Persoanele cu autoeficacitate scăzută

manifestă tendinţa de limitare a comportamentelor de iniţiere şi implicare în sarcini,

dificultăţile acesteia fiind considerate ca insurmontabile.

Datorită caracteristicilor sale, autoeficacitatea percepută a fost asociată frecvent cu

conceptul de stres. Nivele crescute de autoeficacitate se asociază cu un nivel scăzut de stres,

deoarece determină un sentiment de control al stresorilor şi percepţia existenţei resurselor

adecvate pentru adaptarea la mediul problematic (6).

Stima de sine are componente afective şi cognitive, fiind o „atitudine care descrie

gradul în care persoana are tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a respinge atributele

negative” (4). În acest sens, cogniţiile şi sentimentele despre sine determină o conduită care să

permită întărirea imaginii de sine, fiind astfel o caracteristică de autoprotecţie şi autoîntărire

(7).

Potrivit studiilor realizate, stima de sine crescută se asociază cu expectanţe pentru

succes, cu optimism privind performanţele viitoare şi cu persistenţă în atingerea obiectivelor,

motiv pentru care este considerată un factor relevant în procesul de evaluare a stimulilor din

mediu şi a resurselor de coping (8). Relaţia dintre stima de sine şi stres a fost studiată în

numeroase rânduri, rezultatele fiind relativ similare şi indicând rolul de moderare al stimei de

sine în impactul efectelor stresului asupra stării de sănătate fizică şi psihică (9, 4). Totuşi,

studiile recente au obţinut rezultate contradictorii, sugerând faptul că rolul stimei de sine în

percepţia asupra stresului este mult mai scăzut decât s-a preconizat iniţial (9).

Optimismul învăţat (concept introdus de Seligman, 1975), face referire la o tendinţă

generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii.

Din perspectiva teoriei autoreglării comportamentului, optimismul poate fi definit şi ca „o

structură cognitiv-motivaţională caracterizată prin reprezentări mentale şi expectanţe pozitive

privind atingerea scopurilor propuse” (4).

Studiile asupra rolului asumat de optimism în menţinerea stării de bine au relevat

asocierea cu strategii de coping activ în situaţii de stres (10) şi tendinţa de menţinere a unei

dispoziţii pozitive în situaţii de stres acut (11). Studii recente au indicat o corelaţie

semnificativă între optimism şi răspunsul la stres (nivel mai scăzut de emoţii negative şi cu

antrenarea resurselor personale de coping) (12).

Robusteţea (Kobasa, 1979) este considerată o dispoziţie de personalitate, manifestată

la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental, care include trei dimensiuni: control, angajare

şi provocare/stimulare. Dimensiunea de control se referă la convingerea că evenimentele pot

fi controlate şi influenţate. Angajarea se referă la implicarea şi persistenţa în scopul propus,

convingerea că evenimentele au sens şi semnificaţie. Dimensiunea de provocare/stimulare

antrenează o percepţie a schimbărilor ca şi aspecte normale ale vieţii, flexibilitate cognitivă şi

toleranţă a ambiguităţii, ce permite interpretarea experienţelor noi ca fiind stimulante şi

benefice.

4

Deşi există contradicţii în privinţa efectului acestui factor asupra nivelului de stres

perceput, nu pot fi neglijate studiile care indică rolul protector al acestui factor în sanogeneză

(13, 14).

Locusul de control (Rotter, 1966) se referă la modul în care o persoană îşi explică

succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau incontrolabile.

Locusul de control intern implică convingerea că puterea şi controlul personal pot influenţa

evenimentele, faptul că succesele proprii se datorează aptitudinilor şi muncii depuse. Locusul

de control extern implică convingerea că puterea personală are un efect minim asupra

evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau alte persoane.

Acest concept include trei nivele distincte de analiză: cognitiv – convingerea privind

posibilitatea de a exercita control asupra evenimentelor; preferinţa şi nivelul controlului;

comportamental – efortul depus pentru obţinerea controlului.

Antonovski (1991) include o distincţie în conceptul de locus de control. Astfel,

internalitatea poate fi responsabilă (dorinţa de asumare a responsabilităţii pentru succes şi

eşec) sau culpabilizantă (autoblamare pentru eşecuri, minimalizarea importanţei succeselor).

La fel, externalitatea poate fi defensivă (atribuirea eşecului factorilor externi, cu protecţia

sinelui) sau pasivă (percepţia lipsei de control, cu efecte negative).

În privinţa adaptării la mediul penitenciar, studiile recente sugerează rolul relevant al

externalităţii defensive raportată la atribuirea vinei pentru infracţiunea comisă, care asociată

cu internalitatea responsabilă pentru conduita viitoare facilitează schimbarea

comportamentală a persoanelor private de libertate (15).

Conceptul de stres se referă la produsul interacţiunii dintre persoană şi situaţie, produs

care evocă cogniţii negative despre sine, lume şi viitor. Aceste cogniţii determină acordarea

de semnificaţii ameninţătoare situaţiilor ambigue, antrenând declanşarea mecanismelor de

coping ale căror costuri personale depăşesc resursele psihofiziologice.

În legătură cu stresul, conceptul de distres apare ca şi consecinţă a discrepanţei dintre

starea actuală şi cea dorită, respectiv a eforturilor depuse pentru atingerea stării dorite, care au

excedat resursele personale.

Pentru coerenţa demersurilor de reintegrare, adaptarea la un mediu porneşte de la

presupunerea că acel mediu este sănătos sau/şi funcţional. Dacă este aşa, un individ adaptat, în

penitenciar, înseamnă atât un individ care corespunde cerinţelor acelui loc, prin conformarea

la reguli, prin dezvoltarea unei stil de relaţionare interpersonală funcţional şi prin

dezirabilitatea comportamentului său, cât şi un individ care îşi satisface cerinţele interne de

adaptare, prin percepţia şi eficientizarea capacităţilor personale de rezistenţă la stres.

Lucrarea de faţă are ca şi scop testarea aplicabilităţii modelului de autoreglare

cognitivă la stres în mediul penitenciar, investigând impactul factorilor cu rol de protecţie

asupra capacităţii de adaptare emoţională a deţinuţilor aflaţi în custodia Penitenciarului Arad.

De asemenea, îşi propune explorarea gradului de adaptare comportamentală la mediul

penitenciar, din perspectiva personalului implicat direct în activitatea cu deţinuţii.

Metodologia de cercetare

Ipoteza generală testată în cadrul acestui studiu afirmă că persoanele cu resurse

cognitive de adaptare la situaţii ambigue sau defavorabile au un nivel scăzut de emoţii

negative şi de stres perceput.

Mai exact, vom verifica următoarele ipoteze specifice: (1) Deţinuţii cu un nivel crescut

de autoeficacitate vor manifesta un nivel redus de stres perceput şi de emoţii negative. (2)

Deţinuţii care îşi percep valoarea proprie vor manifesta un nivel redus de stres perceput şi de

emoţii negative. (3) Deţinuţii cu un nivel crescut de robusteţe (percepţia crescută a controlului

personal, al valorii şi semnificaţiei implicării) vor manifesta un nivel redus de stres perceput şi

de emoţii negative. (4) Deţinuţii cu un nivel crescut de internalitate vor manifesta un nivel

redus de stres perceput şi de emoţii negative. (5) Deţinuţii care deţin o concepţie pozitivă

asupra viitorului vor manifesta un nivel redus de stres perceput şi de emoţii negative.

5

Eşantion

Datele necesare studiului 1 au fost obţinute prin utilizarea unui lot de 68 de persoane

private de libertate, de sex masculin, aflate în executarea unei pedepse privative de libertate în

Penitenciarul Arad, repartizaţi în regimurile închis şi maximă siguranţă. Selectarea

participanţilor la studiu a fost realizată în două etape. În prima etapă, au fost selectate

persoanele care sunt incluse în categorii considerate vulnerabile în mediul penitenciar

(persoane cu probleme psihice, persoane agresive, agresori sexuali, persoane cu antecedente

în consumul de droguri şi persoane cu pedepse lungi). Ulterior, din fiecare categorie, au fost

selectate 16 persoane, în baza acordului voluntar.

La finalul studiului, în urma anulării protocoalelor nevalide, eşantionul a avut

următoarea componenţă:

- 12 deţinuţi din categoria persoanelor cu probleme psihice, dintre care 8% cu vârsta cuprinsă

între 20-30 ani, 50% cu vârsta cuprinsă între 31-40 ani, 26% cu vârsta cuprinsă între 41-50

ani, 8% cu vârsta cuprinsă între 51-60 ani şi 8% cu vârsta cuprinsă între 61-70 ani;

- 12 deţinuţi din categoria deţinuţilor agresivi, dintre care 42% cu vârsta cuprinsă între 20-30

ani,şi 58% cu vârsta cuprinsă între 31-40 ani;

- 16 deţinuţi din categoria agresorilor sexuali, dintre care 25% cu vârsta cuprinsă între 20-30

ani, 50% cu vârsta cuprinsă între 31-40 ani şi 25% cu vârsta cuprinsă între 41-50 ani;

- 14 deţinuţi din categoria persoanelor cu antecedente în consumul de droguri, dintre care 57%

cu vârsta cuprinsă între 20-30 ani, 28% cu vârsta cuprinsă între 31-40 ani şi 15% cu vârsta

cuprinsă între 41-50 ani;

- 12 deţinuţi din categoria persoanelor cu pedepse lungi, dintre care 25% cu vârsta cuprinsă

între 20-30 ani, 50% cu vârsta cuprinsă între 31-40 ani, 8% cu vârsta cuprinsă între 41-50 ani

şi 17% cu vârsta cuprinsă între 51-60 ani;

Studiul 2 a utilizat atât eşantionul din primul studiu, cât şi un eşantion de 11 persoane,

din rândul personalului (patru psihologi, patru educatori şi trei şefi de secţie).

Instrumente

În scopul studierii relaţiei dintre resursele cognitive de adaptare şi dimensiunile de

adaptare emoţională (emoţii negative, stres perceput), au fost utilizate următoarele scale şi

chestionare de autoevaluare: Scala de autoeficacitate (Schwarzer şi Jerusalem, 1993), Scala de

stimă de sine (Rosenberg, 1965), Scala de robusteţe (Bartone, Ursano, Wright şi Ingraham,

1989), Chestionarul Locus de control (Rotter, 1966), Scala de optimism (Schneier şi Carver,

1985), Chestionarul de percepţie a stresului (Levenstein şi colab., 1993), Profilul distresului

emoţional (Opriş şi Macavei, 2005)(4).

Procedură

În prima etapă a cercetării a fost selectat eşantionul din rândul persoanelor private de

libertate, în baza acordului voluntar al acestora. Participanţilor le-a fost aplicat un set de

chestionare, care vizează dimensiunile incluse în studiu. Completarea chestionarelor a avut o

durată medie de o oră şi a fost realizată de către fiecare deţinut din eşantion.

Pentru datele necesare studiului explorator, au fost realizate focus-grupuri cu

personalul implicat direct în activitatea cu deţinuţii, în baza cărora au fost extrase un număr de

8 dimensiuni. Ulterior, acestea s-au constituit într-un ghid de interviu structurat, care a fost

aplicat eşantionului format din personalul de penitenciar. Interviul a vizat adaptarea aceloraşi

deţinuţi la mediul penitenciar.

Rezultatele cercetării

Prelucrarea statistică a inclus analiza descriptivă a datelor obţinute (medii, abateri

standard). În vederea studierii relaţiei dintre variabile au fost calculaţi coeficienţii de corelaţie

liniară Pearson.

6

Studiul 1 - relaţia dintre resursele cognitive şi adaptarea emoţională (stres perceput,

emoţii negative)

Tabelul 1 prezintă valorile statistice ale scalelor utilizate pentru evaluarea sistemului

de convingeri, respectiv pentru evaluarea dispoziţiei afective şi a nivelul de stres perceput.

Tabel 1

Scale Media Abatere standard Nr. participanţi

Autoeficacitate 29.4 5.21 68

Stimă de sine 29.2 6.74 68

Robusteţe 119.4 24.54 68

Locus de control 8.3 3.38 68

Optimism 36.5 9.88 68

Profilul distresului emoţional 57.1 21.86 68

Percepţia stresului 54.1 13.46 68

Analiza descriptivă a datelor a relevat înregistrarea unor scoruri medii pentru

dimesiunile de autoeficacitate (M=29.4), stimă de sine (M=29.2) şi robusteţe (M=119.4). În

privinţa locusului de control, scorurile obţinute sunt reduse, ceea ce indică un nivel crescut de

internalizare la participanţii la studiu. A fost obţinut un scor crescut la dimensiunea optimism

învăţat, ceea ce sugerează existenţa în procent ridicat a unei concepţii pozitive despre viitor şi

experienţele vieţii.

Referitor la profilul distresului emoţional, a fost obţinut un scor mediu de 57.1, care

indică un nivel ridicat de emoţii negative în rândul participanţilor la studiu. Nivelul de stres

perceput identificat în eşantion are o valoare medie de 54.1, corespunzător unui nivel moderat

de stres.

În urma analizei statistice a relaţiei dintre factorii cognitivi şi emoţiile negative,

respectiv nivelul de stres perceput, au fost înregistrate corelaţii semnificative doar între

factorul autoeficacitate şi stres perceput, respectiv între locus de control şi nivelul emoţiilor

negative.

Datele sunt prezentate în Tabelul 2.

Tabel 2

Nivel distres emoţional Stres perceput

Autoeficacitate r=-.087, p=.482 r=-.296, p<0.05

Stimă de sine r=-.034, p=.786 r=.055, P=.656

Robusteţe r=.027, p=.826 r=.038, p=.756

Locus de control r=.322, p<0.01 r=.008, p=.948

Optimism r=-.003, p=.984 r=.034, p=.784

Mai exact, autoeficacitatea se asociază în sens negativ cu nivelul de stres perceput (r=

-.296, p<0.05), ceea ce indică faptul că persoanele cu un nivel crescut de autoeficacitate

manifestă în general un nivel scăzut de stres, autoeficacitatea fiind un factor de protecţie în

procesul de adaptare emoţională la mediul penitenciar. În raport cu nivelul de emoţii negative,

nu a fost identifcată nici o asociere.

7

Figura 1 - Relaţia Autoeficacitate - stres perceput

Perceptia stresului

1201101009080706050403020

Nive

lul d

e au

toef

icacit

ate

40

30

20

10

O altă relaţie relevată în urma prelucrării datelor se referă la asocierea pozitivă,

semnificativă dintre locusul de control şi nivelul general de distres (emoţii negative

experienţiate) (r= .322, p<0.01), ceea ce indică faptul că externalizarea responsabilităţii se

asociază cu un nivel crescut de distres.

Figura 2 - Relaţia locus de control - Distres emoţional

NIvelul distresului emotional

1301201101009080706050403020

Locu

s de

con

trol

30

25

20

15

10

5

0

În privinţa celorlalte variabile, nu au fost înregistrate corelaţii semnificative.

Studiul 2 – dimensiunile de adaptare la mediul penitenciar din perspectiva

personalului

Tabelul 3 prezintă valorile statistice ale chestionarului utilizat pentru măsurarea

nivelului de adaptare comportamentală, din perspectiva personalului.

Tabel 3

Scală Media Abatere standard Nr. participanţi

Nivel adaptare comportamentală 27.29 3.61 67

Analiza rezultatelor înregistrate a indicat un scor mediu-crescut (27,29) de adaptare

comportamentală, ceea ce sugerează adoptarea de către deţinuţi a unor comportamente

dezirabile.

Discuţii şi concluzii

Din punctul de vedere al dimensiunilor autoeficacitate, stimă de sine şi robusteţe, nu s-

au evidenţiat diferenţe între persoanele private de libertate şi populaţia generală. Astfel, chiar

dacă se află în executarea unei pedepse privative de libertate, deţinuţii au o imagine adecvată

despre sine şi au, în general, încredere în capacitatea lor de a face faţă cu succes solicitărilor şi

de a-şi realiza scopurile propuse. În acelaşi timp, deţinuţii adoptă comportamente de iniţiere şi

implicare în sarcini, se raportează activ la mediu şi chiar încearcă să-l controleze.

8

Nivelul ridicat de internalizare obţinut reprezintă un rezultat interesant pentru mediul

penitenciar. Explicaţia acestor rezultate poate să rezide în tipul de instrument utilizat, care

vizează situaţii generale, impersonale, dar şi în sentimentul de control personal pe care

deţinuţii îl au.

Nivelul crescut de optimism sugerează capacitatea lor de a se ancora în viitor, de a

depăşi limitările prezentului.

Din punct de vedere al adaptării emoţionale la mediu, ei resimt totuşi presiune din

partea acestuia, manifestată prin emoţii negative, atât funcţionale (ex: frică, tristeţe), cât şi

disfuncţionale (ex: depresie, panică).

Referitor la ipotezele formulate în acest studiu, datele au confirmat parţial doar două

dintre acestea. Mai exact, s-a evidenţiat o asociere negativă între autoeficacitate şi nivelul de

stres perceput. Rezultatul se află în concordanţă cu studiile anterioare, şi o posibilă explicaţie

a acestui fenomen rezidă în efectele antrenate de sentimentul de autoeficacitate, mai exact

analiza şi implicarea activă în soluţionarea problemelor. În acest fel, individul acţionează în

vederea reducerii discrepanţei existente între realitate şi scopul propus, reducând implicit şi

posibilitatea dezvoltării stresului. Deţinuţii acţionează pentru rezolvarea problemei, căutând şi

utilizând resursele necesare rezolvării ei, indiferent că acestea au un caracter personal sau

aparţin mediului (n.a. serviciile şi persoanele disponibile la nivelul Penitenciarului Arad).

Locusul de control asociat pozitiv cu nivelul de distres (emoţii negative) poate indica

faptul că deţinuţii care manifestă o internalitate responsabilă pentru propriul comportament,

experimentează în general un nivel mai scăzut de emoţii negative. Aparent paradoxal,

fenomenul se poate explica prin capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării

problemei, cu o evaluare realistă a situaţiei. Este posibil ca internalitatea să se asocieze în

mediul penitenciar cu externalitatea defensivă, raportată la infracţiunea comisă. Posibilitatea

validării acestei explicaţii depinde de investigarea acestor dimensiuni ale locusului de control

printr-un instrument de măsurare mult mai sensibil, care să permită măsurarea şi stabilirea

asocierilor existente între ele.

Studiul de faţă a investigat strict resursele individuale de adaptare emoţională la

mediu, excluzând caracteristicile specifice contextului carceral. Acest aspect poate fi

explicaţia pentru lipsa de corelaţie observată între ceilalţi factori cognitivi şi nivelul de stres

perceput, respectiv nivelul de emoţii negative, asociere observată în cercetările realizate pe

populaţia generală. Absenţa confirmării rolului protector al unor factori individuali nu

antrenează în mod necesar explicaţia exhaustivităţii factorilor de mediu. Negarea factorilor

individuali şi/sau alegerea unei palete specifice de factori (de exemplu, limitarea la

autoeficacitate şi locus de control) ar fi o eroare, deoarece adaptarea implică atât persoana, cât

şi contextul, fiind prin definiţie un răspuns personal la mediu. Totuşi, rezultatele sugerează că

în Penitenciarul Arad factorii de mediu au un rol de protecţie relevant, inclusiv la nivelul

adaptării emoţionale. Fenomenul menţionat determină ca factorii personali de protecţie să

devină secundari în acest context. În momentul schimbării mediului carceral, factorii

individuali îşi pot recâştiga funcţia de protecţie.

Ideea că factorii de mediu au un rol fundamental în procesul de adaptare al deţinuţilor

este susţinută şi de concluziile cercetărilor de specialitate realizate în sisteme carcerale şi

organizaţionale.

Rezultatele experimentului falsei închisori a lui Zimbardo (16) pot fi corelate cu teoria

clasică a organizaţiilor în forma anglo-saxonă (Tazloy, Gulick) şi franceză (Fayol), unde

comportamentul uman nu costituie o problemă, sau mai exact, comportamentele negative nu

sunt rezultatul iraţionalităţii sau a naturii antisociale, ci acela al structurilor de muncă greşit

concepute şi realizate. Pe scurt, problemele din închisori se nasc din aplicarea defectuoasă a

preceptelor unei ştiinţe a organizaţiei. O analiză secundară a implicaţiilor condiţiilor umane şi

sociale în care experienţa a avut loc, a condus la evidenţierea importanţei factorilor afectivi şi

psihologici în înţelegerea comportamentelor umane din organizaţii.(17)

Alţi autori (n.a. de pe continentul american, în special) atrag atenţia asupra faptului că

fenomenul adaptării privit la nivelul trăsăturilor individuale suferă variaţii în funcţie de

context. Pentru a evita erorile de atribuire, studiile americane consideră importante forţele

9

sociale care influenţează comportamentele deţinuţilor din închisori (18). Ca şi strategii

adaptative, se pare că nici “prizonizarea”, nici “importarea” nu pot explica singure

comportamentele deţinuţilor. Există un oarecare consens referitor la complexitatea experienţei

din închisoare, iar modelele integrative ale presiunii resimţite la încarcerare (n.a. prizonizarea)

şi ale experienţelor individuale pre-penale (n.a. importarea) au avut rezonanţă în ultimii ani.

Spre exemplificare, în acelaşi studiu (18), autoarea arată că în închisorile pentru tineri, nivelul

agresiunilor sau ale actelor violente variază semnificativ în funcţie de instituţie, deşi studiile

anterioare susţineau contrariul. Explicaţia este simplă şi adecvată: diferenţele apar cel mai

probabil din cauza politicilor instituţionale distincte, nu din cauza unor factori asociaţi

tinerilor. Această explicaţie a fost întărită de faptul că orientarea regulilor de tratament s-a

dovedit a fi singura variabilă care a influenţat rezultatele. Cercetarea a arătat că mediul este

cel care are efecte asupra tipurilor de devianţe comportamentale, mai degrabă decât factorii

individuali. Interesante au fost variabilele care au corelat semnificativ cu lipsa sau reducerea

frecvenţei comportamentelor dezadaptative: accesul deţinuţilor la televizor, existenţa

facilităţilor pentru activităţi recreative şi atitudinea personalului faţa de condamnaţi (19).

Studiul explorator a sondat nivelul perceput de adaptare comportamentală al

deţinuţilor, din perspectiva personalului. Rezultatele acestuia sugerează, din punctul nostru de

vedere, trei aspecte relevate. Primul se referă la faptul că personalul implicat direct în

activitatea cu deţinuţii conceptualizează adaptarea la mediul penitenciar preponderent din

perspectivă comportamentală. Legat de acest aspect, deţinuţii sunt evaluaţi ca având o

conduită adecvată normelor impuse. Cel de-al doilea aspect evidenţiază diferenţele existente

între adaptarea emoţională a deţinuţilor şi factorii comportamentali care ar indica adaptarea

lor din perspectiva personalului. Deţinuţii adoptă un comportament dezirabil datorită regulilor

impuse şi din această perspectivă sunt consideraţi ca fiind adaptaţi, în pofida faptului că ei

resimt negativ, la nivel emoţional, regulile şi restricţiile impuse. Cel de-al treilea aspect

evidenţiat se referă la conturarea unei atitudini specifice personalului din Penitenciarul Arad,

în sensul realizării distincţiei clare dintre deţinut şi comportamentul acestuia.

Nu excludem posibilitatea ca efectele observate să fie influenţate de posibile variabile

confundate, ca absenţa selecţiei randomizate a eşantionului de deţinuţi şi imposibilitatea de

control a răspunsurilor dezirabile.

Din punct de vedere al aplicabilităţii rezultatelor obţinute, prezentul studiu a realizat o

analiză a procesul de adaptare din ambele perspective, atât a deţinutului, cât şi a personalului.

Diferenţele între modul de conceptualizare a acestui proces trasează noi direcţii atât pe linia

intervenţiei specifice, cât şi organizaţională, după cum am menţionat mai sus.

În vederea clarificării aspectelor discutate, cercetările viitoare ar putea investiga mai

exact rolul factorilor de mediu în procesul de adaptare (medii carcerale variate, regimuri de

executare diferite), studierea unor factori individuali diferiţi (ca de exemplu evaluare

diferenţiată a propriei persoane, acceptarea necondiţionată de sine, strategii de coping

adoptate) şi studierea acestor relaţii pe categorii vulnerabile, respectiv aspecte relaţionare cu

managementul organizaţional, în scopul optimizării cadrului general de reglementare.

10

Bibliografie:

1. Aspinwall, L. & Taylor, S. (1992), Modeling cognitive adaptation: a longitudinal

investigation of the impact of individual differences and coping on college adjustment

and performance, Journal of Personality and Social Psychology, 63, 989-1003

2. Bandura, A. (1988), Reflections on nonabilities determinants of competence, în

„Competence Considered: Perceptions of competence and incompetence accros the life

span”, New Haven, Yale Univ. Press

3. Băban, A. (1998), Stres şi Personalitate, Cluj-Napoca, Ed. Presa Univ. Clujeană

4. Boudon, R. şi colab. (1997), Tratat de sociologie, Bucureşti, ed. Humanitas

5. Brydon L., Walker, C., Wawrzyniak, A.J., Whitehead, D., Chart, H., Okamura, H.,

Yajima, J., Tsuda, A. and Steptoe, A. (2009), Dispositional optimism and stressor-

induced changes in immunity and negative mood, Brain, Behaviour and Immunity,

23(6):810-816

6. Caruthers, N. (2008), Stress and Self-esteem, www.webcleartinghouse.net

7. Eynsenk, H. & Eynsenk, M. (1998), Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, ed.

Teora

8. Foucault, M. & Foucault, M. (1997), A supraveghea şi a pedepsi, Bucureşti, ed.

Humanitas

9. Frazee, S.G. (2003), The Social Context of Inmate Missbehavior: A Contextual Analisis

of Infractions in North Carolina Prisons, Raleigh

10. Kaplan, H. (1996), Psychosocial stress from the perspective of self theory, New York,

ed. Academic Press

11. Lambert, V.A., Lambert C. E. & Yamase H. (2003), Psychological hardiness,

workplace stress and related stress reduction strategies, Nursing & health

sciences 5(2):181-4

12. Maruna, S. & Mann, R. (2006), Fundamental Attribution Errors? Re-Thinking Cognitive

Distortions, Legal and Criminological Psychology, 11, 155-177

13. Mills, H., Reiss, N. & Dombeck, M. (2008), Self-efficacy and the Perception of Control

in Stress Reduction, www. MentalHelp.net

14. Nowick, K. (1989), Coping style, cognitive hardiness and health status, Journal of

Behavioral Medicine, 12, 145-158

15. Reber, A.S. (1995), The Penguin Dictionary of Psychology – 2nd

edition, Penguin Books

16. Sava, F. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice

complementare, Cluj Napoca, ed. ASCR

17. Schanbroeck, J. & Ganster, D. (1991), Associations among stress-related individual

differences, în „Personality and Stress: individual differences in the stress process”,

Chichester , ed. Wiley and Sons

18. Schwarzer, R. (1994), Optimism, vulnerability and self-beliefs as health cognitions: A

szstematic overview, Psychology & Health, 9 (3): 161 - 180

19. Sillamy, N., (2000), Dicţionarului de psihologie Larousse, Bucureşti, editura Univers

Enciclopedic

20. Vandebosch, H., (2001), Media Use as an Adaption or Coping Tool in Prison, The

European Journal of Communication, 26 (4):371-387.