Embed Size (px)
Citation preview
AGENŢIA NAŢIONALĂ
PENTRU SPRIJINIREA INIŢIATIVELOR TINERILOR
Direcţia de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret
ORGANIZAŢIILE NEGUVERNAMENTALE
ŞI VOLUNTARIATUL:
OFERTĂ ŞI ATRACŢIE PENTRU TINERI
Iulie 2007
Colectiv de cercetare:
Ancuţa PLĂEŞU, CP II – coordonator
Gina ANGHELESCU, CS
Ruxandra MARIN, AI
Cristina TUCĂ, AI
Laurenţiu GRIGORIU, AI
Daniela POPA, AC
2
CUPRINS
1. Introducere .............................................................................................................. 4
2. Argumente teoretice şi metodologice .................................................................... 6
2.I. Coordonate actuale ale proceselor
de participare civică şi politică ............................................................ 6
2.II. Cultura politică şi durabilitatea democraţiei ....................................... 7
2.III. Relaţia între patternurile nepolitice
şi cele politice în procesul de participare............................................. 9
2.IV. Reconfigurarea modernă a formelor de participare
politică şi civică .................................................................................. 11
2.V. Rolul structurilor societăţii civile
în reconstrucţia spaţiului public românesc......................................... 12
3. Analiza şi interpretarea datelor de cercetare......................................................16
3.I. Participarea în organizaţii neguvernamentale –
dimensiuni atitudinal-valorice şi comportamentale ........................... 17
3.II. Implicarea tinerilor în activităţile de voluntariat ............................... 22
3.III. Competenţa civică şi participarea politică a tinerilor ....................... 24
4. Concluzii ................................................................................................................ 28
Bibliografie .................................................................................................................32
3
1. Introducere
Cercetări comparative întreprinse în societăţi foarte diferite, au condus la o
concluzie sintetică: societăţile moderne sunt caracterizate în grade diferite de un set
specific de atitudini politice cu ascendenţă culturală, ce au consecinţe politice majore,
strâns legate de viabilitatea instituţiilor democratice. Mai mult decât atât, aceste valori
şi atitudini modelează uneori evoluţiile economice în aceeaşi măsură în care se lasă
modelate de ele. Iată de ce cultura politică participativă, cu componentele ei valorice,
atitudinale şi comportamentale, are o relevanţă substanţială pentru traiectoriile politice
şi economice ale societăţilor moderne în general şi ale celor cu experienţă
democratică recentă, în special.
Studiul de faţă este focalizat asupra tinerilor din România şi îşi propune să
descrie coordonatele principale ale participării civice şi politice ale acestora, punând
accentul pe relaţia lor cu organizaţiile neguvernamentale şi activităţile de voluntariat.
Cercetarea va încerca identificarea resorturilor psihologice şi sociale care
justifică apetenţa redusă a tinerilor faţă de apartenenţa la organizaţii
neguvernamentale şi voluntariat, relevate de studiile cantitative (sondajele de opinie)
anterioare.
Abordarea calitativă pe care o propunem are scopul de a surprinde aspectele
latente, de motivaţie, pentru o analiză validă a elementelor de suport şi de rezistenţă,
la nivel individual şi social, în procesul participării. Punerea în relaţie a datelor
obţinute pe această cale cu datele cantitative oferite de sondajele anuale ale ANSIT,
precum şi de cercetările la nivel european, permite analiza întregită a fenomenului
participării tinerilor şi conturarea oportunitatilor si a factorilor de risc din perspectiva
configurarii unor direcţii ale politicilor publice în domeniul participării civice şi
politice a tinerilor.
4
Obiectivele specifice ale studiului sunt următoarele :
1. Identificarea opiniilor, perceptiilor, atitudinilor, valorilor, cunostintelor
tinerilor cu privire la participarea în organizaţiile neguvernamentale, în
particular la activităţile de voluntariat;
2. Descrierea climatul psiho-social al participarii în general, aşa cum este el
perceput de către tineri;
3. Conturarea factorilor de rezistenţă la participarea civică şi politică în
general şi la cea în organizaţii neguvernamentale în special;
4. Identificarea modalitatilor de facilitare a asumarii de catre tineri a rolului
de cetatean activ şi a metodelor de lucru agreate de tineri în relaţia cu
organizaţiile neguvernamentale;
Populaţia ţintă a cercetării o constituie tinerii neinstituţionalizaţi cu vârste
cuprinse între 15 şi 35 de ani din România.
Metodologia cercetării: studiul utilizează metoda interviului focalizat de grup
(focus-grup), aplicată asupra populaţiei ţintă din 4 oraşe reprezentative ale României:
Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa, precum şi analiza secundară a datelor
furnizate de sondajele de opinie anuale ale DSCPT şi de studiul „Young Europeans”
realizat în statele Uniunii Europene la începutul acestui an de „Gallup Organization”.
În cadrul cercetării calitative s-au realizat câte trei focus-grupuri pentru fiecare
locaţie (aşadar 12 pentru cele 4 locaţii stabilite), la care au participat tineri aparţinând
unor subcategorii socio-demografice semnificative pentru tema cercetată: elevi de
liceu (1 focus-grup pe locaţie), studenţi (1 focus-grup pe locaţie) şi tineri ocupaţi cu
vârste cuprinse între 25 şi 35 de ani (1 focus-grup pe locaţie). Criteriul apartenenţei la
organizaţii neguvernamentale nu a fost criteriu de selecţie, astfel că unele dintre
grupuri au avut în componenţă membri ONG, altele (cele mai multe) au fost
constituite exclusiv din tineri neasociaţi. Această neomogenitate dupa criteriul
apartenenţei la ONG-uri a permis comparaţii semnificative între opiniile şi atitudinile
tinerilor participanţi.
Perioada desfăşurării proiectului: aprilie-iunie 2007.
5
2. Argumente teoretice şi metodologice
2.I. Coordonate actuale ale proceselor de participare civică şi politică
Schimbările culturale favorizate de dezvoltarea economică, ce sprijină
procesul de stabilizare a democraţiei, au ca nucleu emergenţa unei culturi a încrederii
şi legitimitatea publică a politicului. Cultura încrederii este un element esenţial pentru
emergenţa normei “opoziţiei loiale” (Inglehart, 1997), dar şi pentru o participare
civică şi politică absolut necesare unei democraţii stabile. Legitimitatea, sau sprijinul
public difuz, este importantă pentru orice regim, însă devine crucială pentru
regimurile democratice, unde publicul devine el însuşi un factor politic crucial.
Schimbările în structura socială ca efect al industrializării, urbanizării,
educaţiei de masă, specializării ocupaţionale, sunt asociate, conform cercetărilor, cu
evoluţii care mobilizează participarea publicului. Două dintre aceste schimbări s-au
dovedit în mod special relevante pentru democraţie: creşterea nivelului de educaţie,
care dezvoltă aptitudinile publicului de înţelegere, organizare şi comunicare, şi
specializarea ocupaţională ridicată, care produce o forţă de muncă autonomă, cu
aptitudini specializate, ce devine aptă de a negocia cu elitele.
În plan individual, schimbările introduse prin toate aceste procese influenţează
valorile prevalente, în sensul creşterii accentului pus pe satisfacerea nevoii de
apartenenţă, de respect, autorealizare şi autoexpresie. Aptitudinile indivizilor în raport
cu politicul se dezvoltă şi ele, tot mai mulţi membri ai societăţii dobândind suficient
interes şi înţelegere pentru a participa în procesul politic.
La rândul lor, valorile şi aptitudinile individuale produc consecinţe la nivelul
sistemului, provocându-l să se adapteze exigenţelor şi aşteptărilor publice. Aceste
consecinţe îmbracă forme variate: schimbări ale temelor prioritare ale agendei
politice, cu accentuarea preocupărilor pentru problematica stilului de viaţă mai
degrabă decât a modului de viaţă1, modificarea suportului social al legitimităţii
1 Modul de viaţă şi stilul de viaţă se deosebesc în mod esenţial prin perspectiva de abordare: conceptul de mod de viaţă acordă mai mare importanţă factorului economic în timp ce în cazul stilului de viaţă accentul cade pe fenomenele culturale ce sunt, înainte de toate, sursa diferenţierii. În timp ce modul de viaţă cuprinde în egală măsură şi comportamente determinate sau chiar impuse, în stilul de viaţă este implicată în mod necesar posibilitatea de alegere. Domeniile preponderente de abordare a modului de viaţă sunt activităţile şi comportamentele, în timp ce atitudinile, motivaţiile mai generale, sistemele de valori, autoidentificarea indivizilor, sunt semnificative în special pentru stilul de viaţă.
6
instituţiilor naţionale, apariţia loialităţilor supra-naţionale, dar şi “tribale” (cu sensul
de locale; Inglehart, 1990), schimbarea tipurilor dominante de participare politică,
declinul mobilizării politice direcţionate/conduse de către elite (“elite-directed”) şi
emergenţa grupurilor de acţiune promovând stilul mobilizării de către public a elitelor
(“elite-challenging”) pentru rezovarea problemelor cu care se confruntă. Participarea
politică de tipul “elite-directed” se bazează pe un rol mobilizator al elitelor politice,
care pun în mişcare sprijinul maselor prin intermediul unor organizaţii precum
partidele politice, sindicatele, instituţiile religioase ş.a. Stilul mai nou de politică,
“elite-challenging”, dă publicului un rol tot mai important în luarea anumitor decizii,
într-un proces care provoacă elitele să se adapteze unei participări publice active.
2.II. Cultura politică şi durabilitatea democraţiei
Dezvoltarea economică poate favoriza, dar în nici un caz garanta emergenţa
instituţiilor democratice şi a culturii politice în care aceastea se pot dezvolta plenar.
Atitudinile, valorile şi pattern-urile de autoritate cu care indivizii sunt
socializaţi pot deveni independente în raport cu condiţiile care le-au creat şi pot
acţiona autonom, influenţând politica şi economia mult după ce aceste condiţii au
dispărut. Aceste variabile culturale au semnificaţie în raport cu durabilitatea
democraţiei, care pare să rezulte din interacţiunea complexă a factorilor economici,
culturali şi instituţionali.
Un grup specific de variabile culturale pare să joace un rol crucial în facilitarea
emergenţei şi durabilităţii democraţiei moderne. Aceste variabile contruiesc împreună
cultura politică, un concept devenit celebru odată cu publicarea de către G. Almond şi
S. Verba a lucrării cu acelaşi nume în 1963. Lucrările anterioare ce încercaseră
tratarea impactului culturii asupra politicii, erau bazate pe impresii, stereotipuri şi
intuiţii privind psihologia popoarelor, aşa încât influenţele culturale erau interpretate
în termenii unor vagi, dar eterne trăsături de tipul “caracterului naţional”. Almond şi
Verba au scos această temă din zona intuiţiilor şi au întemeiat o teorie articulată
asupra ei, fundamentată pe date empirice comparative recoltate din societăţi distincte
ca tradiţie, evoluţie şi caracteristici. Deşi concluziile cercetărilor lor au fost iniţial
contestate din raţiuni ideologice şi metodologice, după anii ’80, explicarea
comportamentului politic prin prisma culturii politice a constituit cadrul teoretic
dominant în ştiinţele politice. Abordarea culturii politice şi-a căpătat distinctivitate
prin argumentarea empirică şi teoretică a două idei centrale. Prima dintre ele este
7
aceea că răspunsurile oamenilor la situaţiile în care se află, sunt modelate de
orientările lor subiective, care variază cultural.
A doua idee, la a cărei fundamentare Ronald Inglehart a adus o contribuţie
semnificativă, este că aceste variaţii în orientările subiective ale indivizilor reflectă
diferenţele în experienţele lor socializatoare.
O distincţie nu lipsită de semnificaţie între teza lui Inglehart şi cea lansată de
Almond şi Verba, vizează momentul când ar avea loc procesul de învăţare cu rol
hotărâtor în configurarea culturii politice a indivizilor: experienţele de învăţare
timpurii ar fi în concepţia lui Inglehart cele care condiţionează orientările ulterioare în
raport cu aspectele sistemului politic, în vreme ce Almond şi Verba susţin impactul
determinant al proceselor de învăţare mai târzii, apropiate ca moment şi specific, de
exercitarea rolurilor politice de către indivizi.
Semnificaţia acestei distincţii în plan practic se leagă de durata preconizată a
tranziţiei către democraţie a ţărilor Europei Centrale şi de Răsarit. Teza socializării
politice timpurii ar implica imposibilitatea generaţiilor adulte ale acestor societăţi, de
a dobândi orientările necesare democraţiei, şi prelungirea tranziţiei până la înlocuirea
generaţiilor socializate în regimul trecut şi încetarea reproducerii modelelor valorice
specifice acelui regim.
Dealtfel, întreaga teorie a culturii politice are implicaţii majore asupra
schimbării sociale, pentru că postulează durabilitatea factorilor culturali, autonomi în
anumite limite în raport cu condiţiile exterioare. Chiar atunci când schimbarea
culturală se produce, ea va fi mult mai evidentă în rândul grupurilor mai tinere, ce nu
au de depăşit rezistenţa inconsistenţei cu valorile învăţate în perioada preadultă,
având ca efect diferenţe intergeneraţionale ce pot deveni surse de conflict. Apariţia
diferenţelor între generaţii în perioadele de schimbare culturală este de altfel
interpretată ca un câştig în favoarea modelului teoretic al culturii politice: într-o
societate, răspunsurile semnificativ diferite ale unor generaţii diferite la aceiaşi
stimuli, sunt semnul prezenţei unor diferenţe în procesul de învăţare, diferenţe ce nu
sunt efectul simplei înaintări în vârstă şi nu sunt explicabile prin factori exteriori
(Eckstein, 1988).
Contribuţia majoră a cărţii lui Almond şi Verba a fost demonstrarea pe calea
cercetării empirice a faptului că emergenţa şi menţinerea unei democraţii stabile
depind de un set de atitudini politice şi civice ale membrilor societăţii. Caracterul
democratic al unui regim politic este decis prin urmare nu doar de introducerea
8
instituţiilor democratice, ci şi de existenţa unei culturi politice democratice, de modul
în care sistemul politic este internalizat şi asumat de sistemul valoric şi atitudinal al
populaţiei.
Cultura politică a unei naţiuni este înţeleasă ca distribuţia specifică a pattern-
urilor pe care le îmbracă orientările către obiectele politice, ale membrilor acelei
societăţi. Temenul se referă deci la orientarea psihologică spre un set special de
obiecte şi procese sociale, orientare ce ia forma unor “atitudini faţă de sistemul politic
şi diversele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul sinelui în sistem”2.
Atitudinile, valorile şi semnificaţiile atribuite politicului îşi au desigur geneza
în spaţiul cultural mai larg al societăţii, cu care nu se pot situa în incongruenţă decât
temporar şi contextual.
“Orientarea cognitivă” a cetăţenilor în raport cu politicul se referă la
cunoştinţele şi credinţele privind sistemul politic, rolurile din sistem şi deţinătorii
acestor roluri, precum şi input-urile şi output-urile3 sistemului, “orientarea afectivă”
are în vedere sentimentele faţă de aceste obiecte politice iar “orientarea evaluativă”
îmbină criteriile de valoare cu informaţia şi sentimentele, pentru a se constitui în
judecăţi şi opinii.
Cultura politică este structurată pentru fiecare naţiune prin completarea unei
matrici ce cuprinde frecvenţa acestor orientări cognitive, afective şi evaluative ale
cetăţenilor faţă de diferite aspecte ale sistemului politic precum şi poziţia lor ca actori
politici (implicarea lor predominantă în fluxul “ascendent” al facerii politicilor sau în
fluxul “descendent” al impunerii politicilor).
2.III. Relaţia între patternurile nepolitice şi cele politice în procesul de
participare
Cultura civică (cultura politică specifică şi favorizantă democraţiei) se bazează
în egală măsură pe orientări politice şi pe atitudini şi afilieri nonpolitice. Atitudinile
generale faţă de alţi oameni, încrederea socială, reţelele de cooperare, afilierea la
organizaţii voluntare au toate efecte semnificative asupra atitudinilor şi
comportamentului politice. De pildă, persoanele care nu sunt membre ale nici unei
2 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Ed. DU Style, Bucureşti, 1996 3 Input-urile şi output-urile sunt cele două canale de circulaţie a politicilor; input-ul reprezintă fluxul de cereri dinspre societate înspre clasa politică şi modul în care ele se regăsesc în politicile publice, iar output-urile se referă mai degrabă la procesele administrative (de sus în jos) prin care politicile sunt aplicate sau impuse.
9
organizaţii voluntare, se situează în mod uniform pe partea inferioară a scalei
competenţei subiective (Almond şi Verba, 1996). Acest simţ al competenţei,
sentimentul abilităţii personale de a influenţa deciziile autorităţilor, este o variabilă
atitudinală majoră, cu implicaţii semnificative pentru o varietate largă de atitudini
politice.
Frecvenţa cu care indivizii se evaluează ca fiind compentenţi să influenţeze
deciziile luate de autorităţi este un indicator al măsurii în care ei îşi consideră propriile
societăţi, democratice.
Cetăţeanul cu o competenţă subiectivă ridicată are înclinaţia de a fi activ
politic (urmăreşte şi discută politică, susţine activ anumite cauze), dar şi satisfăcut şi
loial.
Asocierea activităţii politice cu afilerea organizaţională conduce la acelaşi
rezultat: persoanele membre ale unei organizaţii voluntare orientate politic sau
neorientate politic, au o sferă mai extinsă a opiniilor politice şi iau parte mult mai
frecvent la discuţii politice decât persoanele care nu sunt afiliate vreunei organizaţii.
Deprinderea de a participa, căpătată în interiorul unei astfel de asociaţii, cât şi
aşteptarea de a participa, măresc competenţa individului faţă de sistemul politic.
Pregătirea pentru participare ce are loc în cadrul acestor organizaţii reprezintă şi
alternativa la pregătirea în interiorul sistemului politic însuşi, ce ar fi dominată de
normele accentuate ale partizanatului specifice acestui sistem.
Apartenenţa la o asociaţie voluntară nu implică neapărat asumarea de către
membri a unor roluri active în cadrul organizaţiei. Ceea ce este însă extrem de
interesant şi relevant pentru efectele politice ale factorilor nepolitici, este faptul că
orice fel de apartenenţă - activă sau pasivă – la orice fel de organizaţie – orientată sau
nu politic – are un impact asupra competenţei politice.
Aşadar atitudinile politice nu decurg dintr-o sursă uşor identificabilă şi
operaţionalizabilă şi orice simplificare ce încearcă stabilirea unor relaţii de
determinare între o categorie univocă de valori şi “vocaţia” democratică a unei
societăţi, poate da naştere unor etichete colorate ideologic cel mult. Este cert că se
poate susţine o convertire a valorilor dobândite în contexte nepolitice, în valori,
atitudini şi comportamente politice, însă relaţiile dintre cele două planuri nu sunt
lipsite de ambiguitate. Această convertire are regimuri funcţionale diferite în rândurile
unor grupuri diferite, şi este mediată de o multitudine de factori care pot conduce la
întărirea sau dimpotrivă la inhibarea congruenţei între pattern-urile nepolitice şi cele
10
politice.
2.IV. Reconfigurarea modernă a formelor de participare politică şi civică
Tendinţa de creştere a oportunităţilor de participare în familie şi la şcoală,
specificul muncii cu accent treptat pe judecata autonomă, sporirea stocurilor de
educaţie din societăţile moderne, sunt toate argumente pentru ideea că pattern-urile de
participare nepolitică s-au schimbat relativ uniform de-a lungul timpului în sensul
măririi disponibilităţii individului pentru participare politică.
Este însă discutabil în ce măsură aceasta a condus la o creştere a participării
politice efective. Schimbarea valorilor societăţilor moderne a fost însoţită, se pare, de
o reconfigurare a formelor de participare politică, precum şi a ariilor în care publicul
îşi manifestă interesul politic.
În majoritatea sistemelor democratice cu tradiţie s-a constatat o creştere a
insatisfacţiei publicului în raport nu cu valorile şi principiile democraţiei, ci cu
instituţiile democraţiei reprezentative.
Accentuarea rolului societăţii civile în procesele decizionale a fost o mişcare
către o formă de democraţie participativă, consistentă cu emergenţa valorilor
postmaterialiste/postmoderniste.
Declinul în ratele de participare la vot constatat în toate democraţiile
occidentale4, precum şi lipsa de interes a publicului faţă de formele tradiţionale de
participare politică, pot fi interpretate ca sugerând insatisfacţia cu această formă de
democraţie reprezentativă. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest declin a fost însoţit în
ţările dezvoltate de o creştere a frecvenţei contactelor directe ale cetăţenilor cu
autorităţile şi a activităţilor desfăşurate în cadrul grupurilor comunitare5.
Noile pattern-uri de participare politică, apartenenţa şi activarea în grupuri
intermediare de acţiune de tipul asociaţiilor voluntare, au creat în democraţiile
occidentale presiuni pentru luarea în considerare a unor noi forme de elaborare şi
implementare a politicilor publice, implicând participarea publică atât în procesele de
input cât şi în cele de output. Aceste reforme instituţionale, demarate ca răspuns la 4 Sursa: analiză comparativă de-a lungul ultimelor două decenii pe serii de date provenind din Eurobarometru şi alte investigaţii internaţionale, după Russell J. Dalton, Value Change and Democracy, University of California, 1998 5 Sydney Verba, Schlozman Kay şi Henry Brady, Voice and Equality: Civic Volunteerism in American Politics, Cambridge, Harvard University Press, 1995; trebuie menţionat că Robert Putnam avertizează într-un articol mai recent ce a stârnit controverse, că America ultimului deceniu a cunoscut o descreştere atât a participării politice tradiţionale, cât şi a formelor de manifestare a conştiinţei civice (Robert Putnam, …)
11
provocările schimbării valorilor societăţilor pe axa materialism/postmaterialism în
termenii lui Inglehart, au ajuns, prin mecanismele unor instituţii internaţionale, să fie
adoptate de societăţi aflate în puncte diferite pe această axă, societăţi cu opţiuni
neomogene privind stilurile de reprezentare a intereselor. Acest fapt ar putea explica
dezvoltarea greoaie şi funcţionarea atipică (defectuoasă din perspectiva teoriei
normative a democraţiei) a societătii civile în unele dintre ţările cu democraţii recente,
printre care şi România.
2.V. Rolul structurilor societăţii civile în reconstrucţia spaţiului public
românesc
În societăţile moderne democratice, calitatea guvernării încorporează
dimensiuni diferite dar complementare, precum cultivarea aptitudinilor cetăţeneşti,
existenţa opiniei publice, accesul liber la informaţie, protecţia drepturilor individuale,
reprezentare instituţională, precum şi existenţa unor mecanisme de luare a deciziilor
colective şi de organizare a acţiunilor colective.
Prin intermediul asociaţiilor voluntare, ce constituie nucleul societăţii civile,
individul este capabil să se poziţioneze într-o relaţie eficientă şi semnificativă atât cu
sistemul politic cât şi cu sistemul pieţei.
Efectele asocierii voluntare asupra calităţii guvernării sunt plasate de către
teoreticieni în trei domenii distincte: individul, spaţiul public şi instituţiile (Warren,
1999).
Efectele individuale. Tocqueville a fost primul care a considerat că experienţa
asocierii ar putea cultiva capacităţile cetăţeneşti, pentru că, argumentează el,
“oportunitatea de a acţiona împreună este experienţa care orientează indivizii către
binele public” (1995, [1835-1840]). Teoria mai recentă a lui Almond şi Verba (1996,
[1963]) vine să întărească relaţia dintre apartenenţa organizaţională şi competenţa
civică. Aptitudinile individuale relevante pentru cultura politică democratică, pe care
experienţa asociativă este probabil să le stimuleze sunt, conform cercetărilor6,
următoarele:
Eficacitatea, sentimentul individual că propria persoană poate avea impact
asupra acţiunilor colective (“efectul de agenţie”, cum mai este denumită această
dispoziţie în literatura sociologică), sunt esenţiale pentru clădirea încrederii de sine,
6 Warren, Mark E. 1999. Civil Society and Good Governance. Washington DC: Georgetown University Press
12
necesară la rândul ei pentru demararea acţiunii.
Informarea, care abilitează cetăţenii să ceară transparenţă şi responsabilizare
publică instituţiilor guvernamentale, este o altă funcţie pe care organizaţiile voluntare
o îndeplinesc complementar cu alte surse, însă mai specializat comparativ cu acestea,
selectând resursele informaţionale relevante pentru scopurile curente.
Formarea aptitudinilor politice (discurs, auto-prezentare, negociere,
compromis, coalizare, recunoaşterea manipulării, presiunii, ameninţării, soluţionare
inovativă a problemelor) este o funcţie pe care o poate îndeplini orice asociaţie care
presupune acţiune colectivă, nu doar cele direct implicate în cauze politice.
Cultivarea virtuţilor civice de către asocierea voluntară este deja o ipoteză
confirmată de un număr mare de cercetări, iar lista acestor virtuţi este şi ea foarte
lungă. Cele mai frecvent invocate sunt reciprocitatea, încrederea şi recunoaşterea
realizărilor celuilalt ca urmare a experienţei pluralismului. Deşi acestea nu reprezintă
în sine virtuţi civice, virtuţile civice propriu-zise depind de aceste “dispoziţii pre-
civice” (Almond şi Verba, 1996, [1963]).
Spiritul critic dezvoltat de structurile asociative ale societăţii civile ajută
indivizii să reflecteze asupra propriilor interese şi identităţi, în relaţie cu ale celorlalţi
(Cohen, 1996).
Nici o experienţă asociaţională singulară nu poate produce toate aceste efecte
asupra indivizilor. Ele pot constitui doar rezultatul experienţelor complexe acumulate
pe parcursul traiectoriilor de viaţă individuale, experienţe care pot cultiva fiecare
dintre aceste dimensiuni.
Efectele asupra spaţiului public. Spaţiul public, scria Habermas, “se poate
descrie cel mai bine ca o reţea pentru comunicarea informaţiilor şi punctelor de
vedere…; fluxurile de comunicare sunt, în acest proces, filtrate şi sintetizate astfel
încât ele se întrepătrund formând fascicule tematice de opinii publice” (1996). Spaţiul
public devine, în acest context, absolut necesar principiului democratic conform
căruia o societate autonomă politic îşi poate impune în faţa statului nevoile,
preferinţele şi voinţa, limitând expansiunea pieţei în domenii în care aceasta nu-şi are
locul. Contribuţia societăţii civile în acest proces este esenţială, pentru că numai în
spaţiul ei există potenţialul pentru emergenţa publicurilor. Contribuţia asociaţiilor la
autonomia politică poate îmbrăca mai multe forme:
Comunicarea publică în interiorul societăţii civile, între aceasta şi structurile
pieţei şi ale statului are un impact direct asupra transparenţei actorilor activi în aceste
13
domenii. Asociaţiile voluntare au capacitatea şi libertatea de a da glas preocupărilor
indivizilor sau grupurilor, substituind în acest proces statul şi piaţa, sensibile în primul
rand la bani şi putere (Habermas, 1996).
Reprezentarea diferenţei este o funcţie simbolică pe care societatea civilă o
poate avea, influenţând schimbarea coordonatelor discursului public. “Ieşirea în
public” a organizaţiilor societăţii civile în sprijinul unor cauze colective, este un
mijloc de influenţă care compensează deficitul unor altor tipuri de putere. Asociaţiile
pot ajuta astfel la constituirea unor “publicuri subalterne” (Fraser, 1992) specializate
în “contrahegemonie”. Acest efect devine important în mod deosebit atunci când
spaţiul public se află sub influenţa banilor (prin mass-media comerciale) şi a puterii
(prin campanii finanţate de stat), cazuri în care se încearcă obţinerea unui anumit
consens favorabil actorilor aflaţi la putere.
Incluziunea simbolică, angajarea în construcţia unor sfere comune reprezentate
printr-un “noi” definit prin împărtăşirea unor valori, riscuri, preocupări, cele mai
multe de natură universală, este un efect social al acelor asociaţii caracterizate ca fiind
specializate în “comunalitatea simbolică” (symbolic commonality ).
Efectele instituţionale ale societăţii civile sunt cele mai frecvent evidenţiate
de teoriile democraţiei, între ele fiind recunoscute în special următoarele:
Reprezentarea, o funcţie clasică a asociaţiilor voluntare, centrală concepţiei
pluraliste americane asupra voluntariatului, are un rol complementar reprezentării prin
mecanismele electorale, considerate instrumente incomplete în responsabilizarea
actorilor guvernamentali.
Rezistenţa organizată la deciziile defavorizante sau abuzive ale statului sau
chiar ale pieţei libere (în cazul unor bunuri la care principiile pieţei n-ar trebui să se
aplice) este mult mai eficientă decât cea a unor indivizi izolaţi şi atomizaţi. Cum în
societăţile democratice, cele mai multe dintre politicile publice necesită cooperarea
liberă a celor mai mulţi dintre oameni în cea mai mare parte a timpului, capacitatea de
rezistenţă poate de asemenea produce ca reacţie din partea statului, deschidere,
transparenţă şi dialog.
Subsidiaritatea ca principiu şi funcţie a asociaţiilor societăţii civile se referă la
utilizarea unor mijloace alternative pentru atingerea unor scopuri publice, mijloace ale
acţiunii colective adecvate naturii şi dimensiunii problemei.
14
Coordonarea şi cooperarea sunt capacităţi pe care structurile societăţii civile
le posedă uneori în mai mare măsură decât guvernele sau pieţele. Dată fiind
complexitatea problemelor şi pluralismul forţelor şi intereselor concurente, deciziile şi
acţiunile colective necesită coordonarea şi negocierea între grupuri multiple, fiecare
cu resurse diferite, iar uneori cu interese, identităţi şi valori distincte. În aceste
condiţii, multe dintre domeniile politicilor publice sunt dificil de administrat atât prin
mecanisme birocratice guvernamentale, cât şi prin mecanisme ale pieţei care nu
răspund criteriilor politice. Asociaţiilor voluntare le sunt atribuite aptitudini de
coordonare şi cooperare superioare statului şi pieţei, aptitudini datorate resurselor de
încredere şi formelor de comunicare şi cooperare deja stabilite, ce pot fi capacitate
pentru soluţionarea problemelor.
15
3. Analiza şi interpretarea datelor de cercetare
În cele ce urmează vom încerca descrierea principalelor dimensiuni pe care le
presupune procesul participării tinerilor din România în organizaţii neguvernamentale
şi la activităţi de voluntariat, utilizând o metodologie multiplă, atât calitativă cât şi
cantitativă. Studiul a utilizat metoda interviului focalizat de grup (focus-grup) precum
şi analiza secundară a datelor furnizate de sondajele de opinie anuale ale DSCPT (în
special Diagnoza Tineret 2006) şi de ancheta „Young Europeans” realizată în statele
Uniunii Europene la începutul acestui an de Gallup Organization.
Indicatorii ce pot fi luaţi în considerare pentru a măsura participarea civică se
structurează pe mai multe planuri: pe de o parte, planul individual şi cel social, pe de
altă parte, planul subiectiv/atitudinal/valoric (acoperit în analiză de indicatorii:
încredere, interes, competenţă civică, disponibilitate de implicare, motivaţie de
implicare/neimplicare, grad de informare privind problemele publice şi ONG-urile) şi
planul acţional/obiectiv (reprezentat prin indicatorii: apartenenţă la organizaţii
neguvernamentale, activism comunitar, activism electoral, participare politică
informală).
Planul subiectiv configurează explicaţii din zona motivaţiei indivizilor pentru
participarea efectivă descrisă de planul acţional. În afara motivaţiei subiective însă,
există caracteristici ale structurii sociale de care depinde în mod fundamental, modul
în care oamenii se raportează unii la ceilalţi şi participă la procesele sociale.
Constrângerile provocate de insecuritatea mediului social şi economic invocate
frecvent de tineri ca motive de neparticipare, lipsa unui cadru instituţional care să
faciliteze integrarea şi participarea, informarea deficitară privind reţeaua de
organizaţii şi mecanismele de participare la activităţile acestora, se constituie în
factori care configurează explicaţii de natură structurală şi obiectivă pentru
participarea scăzută a tinerilor din România.
3.I. Participarea în organizaţii neguvernamentale – dimensiuni atitudinal-
valorice şi comportamentale
16
Apartenenţa organizaţională, care stimulează aptitudinile relevante pentru
cultura politică democratică, este indicatorul cel mai citat în descrierea gradului de
participare civică. Datele de sondaj indică o pondere scăzută a tinerilor din România,
membri ai organizaţiilor neguvernamentale. Dacă la nivelul întregii Uniuni Europene,
22% dintre tineri aparţin unui ONG, media pentru noile state membre este cu mult
mai mică (10% faţă de 26%, media pentru primele 15 state membre). Dintre acestea,
cele mai mici rate de participare le înregistrează România şi Bulgaria (7%). În
România, ratele de participare a tinerilor în organizaţii se situează pe o constantă
curbă descrescătoare începând din 1998, scăzând în această perioadă la jumătate
numărul celor care se declară a fi membri ai acestor organizaţii.
Tabelul nr.1 Participarea tinerilor la principalele tipuri de organizaţii, în România şi Uniunea Europeană (procent calculat din totalul celor 7% ce au declarat apartenenţa la o organizaţie)
Tipuri de
organizaţii Cluburi sportive
Organizaţii de tineret
Organizaţii sindicale
Partide politice
Organizaţii cultural-artistice
România 12 26 9 21 5 EU15 52 6 7 5 8
NMS12 28 18 6 7 8 EU15 reprezintă grupul primelor 15 state membre ale UE NMS12 reprezintă grupul celor 12 noi state membre ale UE Sursa: Eurobarometrul Young Europeans, The Gallup Organization, 2007
Cluburile sportive se dovedesc a fi cele mai atractive pentru tinerii europeni,
România situându-se printre ţările cu ratele cele mai reduse de participare în acest tip
de organizaţii, din întreaga Uniune Europeană. Un aspect interesant este faptul că
România, alături de alte câteva ţări foste comuniste, înregistrează ponderile cele mai
ridicate ale organizaţiilor de tineret din UE. Explicaţia ar putea fi apartenenţa la
organizaţiile de elevi şi studenţi, identificate de tineri cu organizaţiile de tineret, în
absenţa opţiunii „organizaţii profesionale”. Ponderea ridicată a tinerilor români,
membri ai partidelor politice (21%, cea mai ridicată pondere din Uniunea Europeană)
trebuie înţeleasă ţinându-se cont de faptul că discutăm despre 21% din cei 7% tineri
români membri ai organizaţiilor neguvernamentale, astfel că raportându-ne la
ponderea medie a tinerilor asociaţi din Europa, se ajunge la aproximativ aceleaşi
valori absolute: în jur de 1%-1,5% dintre tineri sunt membri ai unor partide politice,
atât în România cât şi în restul Uniunii Europene. Participarea politică formală este
17
dealtfel singurul nivel al participării pentru care datele descriu situaţii asemănătoare în
România şi în ţările Europei Occidentale.
Apartenenţa redusă a tinerilor din România la organizaţiile neguvernamentale
are resorturi cauzale complexe. Încrederea în general scăzută a populaţiei în forme
instituţionalizate de asociere, slaba apetenţă pentru modalităţi colective de auto-
expresie, constrângerile provocate de insecuritatea mediului social şi economic pot fi
doar câteva dintre cauze. Tinerii manifestă şi ei o încredere scăzută în organizaţiile
neguvernamentale, pentru perioada 2004-2006 înregistrându-se o înjumătăţire a cotei
de încredere (de la 17,2% la 8,6%, conform Diagnozei Tineret 2004, 2006, DSCPT)
de care aceste organizaţii se bucură în rîndul tinerilor.
Tabel nr. 2 Încrederea tinerilor în organizaţii neguvernamentale şi în instituţii (%)
Instituţii/organizaţii Gradul de încredere
Organizaţii neguvernamentale,
Partide politice Şcoală Biserică
Deloc 27,5 43,4 6,3 6,2 Puţină 27,1 35,5 9,3 7,3 Potrivită 24,1 14,2 31,2 21,1 Multă 7,1 1,5 33,7 29,5 Foarte multă 1,5 0,1 16,4 32,9 NR/NS 12,7 5,3 3,2 3,0
Sursa:Diagnoza Tineret 2006, DSCPT
Dealtfel, evoluţii negative ale gradului de încredere a tinerilor înregistrează
toate instituţiile, cu excepţia şcolii, ce îşi păstrează cota constantă pentru perioada
menţionată. Este semnificativ din punct de vedere sociologic faptul că aproape
jumătate dintre subiecţii chestionaţi în 2006 sunt indecişi în ceea ce priveşte
încrederea pe care o au în ONG-uri, această pondere foarte crescută exprimând atât
absenţa informaţiilor despre organizaţii, cât şi lipsa de preocupare şi de interes a
tinerilor în legătură cu subiectul supus aprecierii.
Această lipsă de preocupare este confirmată de prezenţa menţiunii „Nu mă
interesează” în topul motivelor de neparticipare a tinerilor la activităţile
organizaţiilor neguvernamentale, cu o pondere de o treime din ansamblul motivelor
invocate. Invocarea lipsei timpului necesar ascunde şi ea parţial lipsa interesului, dar
reflectă şi plasarea tinerilor într-un câmp al necesităţii, ce nu include acest gen de
preocupare.
18
Graficul nr. 1 Motivele neparticipării tinerilor la activităţile ONG-urilor
27%
27%17%
13%
12%4%
Nu mă interesează Nu am avut ocaziaNu am timp Nu cunosc nici o organizaţieNu am nimic de câştigat Allte motive
Sursa: Diagnoza Tineret 2006, DSCPT
Discuţiile în cadrul focus-grupurilor au condus la câteva concluzii interesante,
cu potenţial explicativ pentru slaba participare a tinerilor din România. Astfel, un
număr mare de tineri continuă să aibă o imagine vagă, păstrând accente negative,
asupra organizaţiilor neguvernamentale şi asupra rolului pe care ele l-ar putea avea
în comunităţile lor. Deşi contactele sporadice pe care unii dintre participanţi le-au
avut cu ONG-uri sau activităţile acestora, au produs tinerilor impresii pozitive, aceştia
păstrează o imagine stereotipă relativ negativă a acestor organizaţii, imagine
răspândită probabil în rândul grupurilor lor de referinţă. Acest aspect este problematic
pentru dezvoltarea societăţii civile din România, imaginea publică şi credibilitatea de
care se bucură organizaţiile neguvernamentale în rândul indivizilor şi comunităţilor
influenţând direct sustenabilitatea sectorului, prin faptul că afectează capacitatea de
atragere a membrilor, a voluntarilor şi a fondurilor.
Cele mai multe dintre informaţiile pe care participanţii le au despre ONG-uri
provin din mass-media şi privesc organizaţii naţionale sau internaţionale ce fac
obiectul unor ştiri sau evenimente puternic mediatizate. Organizaţiile care îşi
desfăşoară activitatea la nivel local, nu sunt cunoscute în general de către tineri şi
nici nu sunt considerate semnificative pentru rezolvarea problemelor comunităţii.
„(Ar trebui să existe)...nişte organizaţii cetăţeneşti ... care să aibă totuşi dreptul
de a face propuneri comisiilor locale, primăriilor ...”
19
- Există aşa ceva?(moderator)
- Eu nu ştiu, dar sincer vă spun că nu văd de ce le-ar face (propunerile), nu văd
rostul ... pentru că nu ar avea nici o putere...”(student, Bucureşti)
Tabelul nr.3 Interesul tinerilor faţă de politică şi problemele de actualitate din oraşul/regiunea unde locuiesc, din ţară şi din UE (cifrele exprimă procentul cumulat al variantelor „foarte interesat” şi „interesat”)
Nivelul de interes ...oraş/regiune ...ţară ...UE
UE 73 82 66
NMS12 71 79 67
România 58 68 63 NMS12 reprezintă grupul celor 12 noi state membre ale Uniunii Europene
Implicarea în activităţile organizaţiilor neguvernamentale are ca premisă
majoră preocuparea cetăţenilor faţă de problemele comunităţii. Datele la nivel
european indică un interes scăzut al tinerilor din România faţă de viaţa politică şi
problemele de actualitate, atât la nivel local, cât şi naţional şi european. Gradul de
interes al tinerilor români pentru problemele curente din oraş/regiune şi din ţară este
cel mai scăzut din întreaga Europă, mult mai scăzut chiar comparativ cu celelalte
state nou aderate la uniune. Doar interesul pentru problemele Uniunii Europene se
încadrează în medii asemănătoare, aceste probleme preocupând mai puţin tinerii atât
în România cât şi în restul statelor membre. Preocuparea pentru politică şi probleme
de actualitate cunoaşte cotele cele mai ridicate în rândul tinerilor educaţi, din grupa
de vârstă 25-30, locuind în mediile urban şi metropolitan. Deşi interesul pentru
problemele comunităţii este o premisă a participării, el nu este suficient, dovadă fiind
faptul că această categorie de tineri descrisă nu are participarea cea mai ridicată în
organizaţii, fiind constituită în mare parte din tineri ocupaţi în muncă şi fără rezerve
de timp suficiente pentru activarea în ONG-uri.
Discuţiile în cadrul focus-grupurilor au confirmat constrângerile economice şi
preocuparea pentru traiul zilnic drept motive principale invocate de tinerii din
România pentru neimplicarea în activităţile comunitare.
„...atunci când lucrezi 12 ore şi ai două job-uri doar pentru a-ţi asigura traiul
zilnic, restul trece pe planul doi, adică puţin îţi pasă ţie că oraşul sau ţara se duc de
20
râpă, tu nu ai în minte decât un singur lucru: trebuie să apuci ziua de mâine în aşa fel
încât să nu te scufunzi de tot.” (student, Bucureşti)
Dincolo de disponibilitatea de principiu afirmată, din discuţii transpare
prezenţa unei culturi a neparticipării în cazul celor mai mulţi dintre tinerii neasociaţi,
atitudinile pozitive manifestate faţă de voluntariat şi organizaţii neguvernamentale
dovedindu-se doar răspunsuri spontane (şi nu atitudini consolidate) la stimulii
reprezentaţi de propunerea temelor respective ca subiecte de discuţie. Dealtfel
invocarea unor motive de tipul ”lipsa oportunităţilor de participare”, „lipsa
informaţiilor”, „lipsa timpului” ascunde uneori absenţa interesului pentru participare
şi a preocupării pentru chestiunile publice, ce sunt lăsate în seama autorităţilor.
„Problema care este acum cea mai mare, din punctul meu de vedere, este că
lumea este atât de dezgustată de clasa politică şi de tot ce se întâmplă actual în
România încât pur şi simplu nu … este total nepăsătoare şi nu îi mai interesează pe
cetăţeni ce se întâmplă.” (angajată, Constanţa)
Binele colectiv este uneori chiar identificat cu bunăstarea statului, nu a
cetăţenilor, dovedind nu doar lipsă de asumare la nivel individual a binelui colectiv,
dar chiar izolare a intereselor particulare în raport cu interesele sociale, ce ar aparţine
statului.
„...atunci când statul are grijă de om, omul are grijă de stat...” (student,
Bucureşti)
În acest punct al analizei intervine un alt factor cu potenţial explicativ major
pentru participarea voluntară a tinerilor: competenţa civică subiectivă, altfel spus,
sentimentul abilităţii personale de a influenţa deciziile autorităţilor, o variabilă
atitudinală majoră, cu implicaţii semnificative pentru o varietate largă de atitudini
politice. Cercetările arată că există a asociere semnificativă între apartenenţa la
organizaţii voluntare şi gradul de competenţă subiectivă a indivizilor (Almond şi
Verba, 1996). Relaţia dintre aceste două variabile este una de interdependenţă:
competenţa civică subiectivă conferă sens participării iar participarea ca experienţă
cumulată dezvoltă şi consolidează competenţa civică a indivizilor. Concluzia cea mai
pregnantă ce a rezultat în urma cercetării calitative întreprinse pentru această temă
este aceea că tinerii din România nu se evaluează a fi în poziţia de a influenţa decizia
publică, au aşadar o competenţă civică subiectivă slab configurată. Autorităţile şi
mecanismele de decizie sunt reprezentate de tineri ca fiind exterioare lor iar
eventualele acţiuni colective de influenţare a acestora sunt investite cu şanse de
21
reuşită reduse.
Dealtfel şi datele de sondaj confirmă percepţia de către tineri a unei autonomii
a mecanismelor de luare a deciziilor în raport cu cetăţeanul, atât la nivel local cât şi
naţional. Măsura redusă în care tinerii consideră că pot să participe la luarea deciziilor
în localitate şi în ţară (20%, respectiv 16%, conform Diagnozei Tineret 2005),
încrederea redusă în instituţii, mulţumirea în scădere în raport cu viaţa politică
(numărul tinerilor nemulţumiţi de viaţa politică a crescut cu peste 10 procente in
perioada 2005-2006, de la 65% la 76%, conform Diagnozei Tineret 2005, 2006,
DSCPT), toate acestea relevă poziţia marginală nespecifică democraţiei pe care omul
de rând o percepe în raport cu autorităţile care îl reprezintă. Dealtfel, frecvenţa cu care
indivizii se evaluează ca fiind compentenţi să influenţeze deciziile luate de autorităţi
este un indicator al măsurii în care ei îşi consideră propriile societăţi, democratice.
3.II. Implicarea tinerilor în activităţile de voluntariat este recunoscută ca
fiind o componentă esenţială a funcţionării societăţii civile, ce dezvoltă competenţa
civică subiectivă şi orientează indivizii către binele public.
Se apreciază că implicarea tinerilor în munca voluntară este relativ redusă la
nivel european, ponderea medie a acestora nedepăşind 16% . Dacă în grupul vechilor
state membre, 17% dintre tineri se declară implicaţi în muncă voluntară, media pentru
noile state membre scade la 13%, un rol substanţial în scăderea acestei medii revenind
din nou României şi Bulgariei, ce înregistrează cele mai scăzute valori din Europa,
respectiv aprox. 7%.
Tabelul nr.4 Participarea tinerilor la activităţile de voluntariat, în România şi
Uniunea Europeană (procent calculat din totalul celor intervievaţi) Participarea în activ. de voluntariat
România 7,4% EU15 16,7%
NMS12 12,8% EU15 reprezintă grupul primelor 15 state membre ale UE NMS12 reprezintă grupul celor 12 noi state membre ale UE Sursa: Eurobarometrul Young Europeans, The Gallup Organization, 2007
Deşi importanţa de principiu acordată activităţilor de voluntariat de către
tinerii români este mult mai mare (aprox. 36% dintre aceştia consideră că e important
22
să-şi ofere serviciile ca voluntari, conform Diagnozei Tineret 2005, DSCPT),
comportamentul efectiv, a cărui realizare necesită întrunirea şi a altor condiţii ce par
să lipsească, are frecvenţe mult mai scăzute. Dealtfel, peste 60% dintre tinerii din
România (conform Diagnozei Tineret 2006, DSCPT) nu consideră voluntariatul o
modalitate de autoperfecţionare, manifestând astfel o slabă interiorizare a modelului
participativ european.
Mediile europene ale participării tinerilor în activităţi de voluntariat, după
criteriile sex, grupă de vârstă, nivel de instrucţie, mediu de rezidenţă, categorie
ocupaţională, relevă un singur aspect semnificativ: categoria cea mai implicată în
astfel de activităţi este cea a tinerilor aflaţi încă într-un ciclu educaţional, respectiv
elevii şi studenţii. Toate celelalte criterii nu produc diferenţieri relevante în rata de
participare.
În România, cercetarea calitativă întreprinsă pentru această temă a scos în
evidenţă experienţa redusă a tinerilor în activităţile de voluntariat, dar şi
disponibilitatea de principiu a unora dintre aceştia de a se implica în astfel de
activităţi. Domeniile preferate de tinerii participanţi pentru activarea ca voluntari sunt
asistenţa socială, dar şi protecţia animalelor sau a mediului, acestea fiind şi domeniile
despre care se ştie că ar intra în preocupările organizaţiilor neguvernamentale.
Femeile mai mult decât bărbaţii, elevii şi studenţii mai mult decât persoanele
ocupate în muncă, au afirmat că s-ar implica dacă ar avea ocazia, absenţa informaţiilor
necesare şi a oportunităţilor de implicare fiind motivele invocate de aceştia pentru
neimplicare.
O bună parte dintre participanţii neasociaţi exprimă totuşi dezinteres motivat
prin absenţa beneficiilor personale şi prin preocuparea dominantă pentru asigurarea
traiului zilnic.
„Foarte puţini din ziua de azi vor să facă voluntariat, pentru ce să îţi pierzi
timpul aiurea, te duci voluntar tra la la ... mori de foame cu el ...” (student, Cluj)
„...eu cred că mai rar cineva care să facă o muncă voluntară aşa, de..., fără să
obţină ceva”(student, Bucureşti)
Contactul unora dintre participanţi cu voluntariatul a produs efecte şi aprecieri
pozitive din partea acestora, satisfactia morală, recunoaşterea socială şi acumularea de
experienţă de viaţă fiind cele mai frecvent invocate beneficii.
Implicarea constantă în activităţi de voluntariat a unora dintre participanţi s-a
dovedit a fi în strânsă relaţie cu perceperea de către aceştia a unei competenţe civice
23
subiective semnificative (conceptul de competenţă civică se referă la măsura în care
oamenii se percep pe ei înşişi ca fiind capabili de a influenţa luarea deciziilor la nivel
local şi naţional), aceştia părând a-şi fi interiorizat într-o mult mai mare măsură
cultura politică democratică.
„...pentru că cel mai important lucru în luarea unei decizii este comunicarea.
Întotdeauna comunicarea trebuie făcută între toţi … toate persoanele asupra cărora
se răsfrânge decizia respectivă. Adică nu este normal ca cineva să decidă pentru mine
iar eu să nu am posibilitatea să-mi spun punctul de vedere.”(tânără angajată,
Constanţa)
„...din lipsa asta de proiecte cred că aş accepta aproape orice pentru că e un
interes, o activitate în plus, îţi stârneşte interesul pe măsură ce participi, din punctul
meu de vedere.” (elevă, Constanţa)
Studiul a relevat necesitatea unei mai bune informări şi difuzări a
modalităţilor de implicare a tinerilor, în special în mediile ce s-au dovedit favorabile
voluntariatului, respectiv în şcoli şi universităţi, precum şi însoţirea eventualei
participări de mecanisme care să acorde recompense materiale şi simbolice.
„Uite, eu de exemplu, am fost implicată în foarte multe activităţi din liceu, am
făcut o dată, nu a zis nimeni nimic, făceam de una singură mai mult. Am mai făcut
încă o dată, a fost antitutun, a fost pentru traficul de fiinţe umane, dar, oricum sunt un
nimeni în liceul acela, nu mă recunoaşte nimeni pentru nimic şi stau câteodată şi mă
gândesc oare de ce să mă implic..” (elevă, Constanţa).
Slaba dezvoltare a unei culturi a voluntariatului în România impune o
popularizare mai eficientă a beneficiilor personale şi sociale ce rezultă dintr-o astfel
de activitate, acest lucru conducând şi la o creştere a recompenselor simbolice pentru
practicanţi, prin sporirea recunoaşterii sociale a muncii lor.
3.III. Competenţa civică şi participarea politică a tinerilor
Cetăţeanul cu o competenţă subiectivă ridicată are înclinaţia de a fi activ
politic (urmăreşte şi discută politică, susţine activ anumite cauze), dar şi satisfăcut şi
loial.
Asocierea activităţii politice cu afilerea organizaţională conduce la acelaşi
rezultat: persoanele membre ale unei organizaţii voluntare orientate politic sau
neorientate politic, au o sferă mai extinsă a opiniilor politice şi iau parte mult mai
frecvent la discuţii politice decât persoanele care nu sunt afiliate vreunei organizaţii.
24
Deprinderea de a participa, căpătată în interiorul unei astfel de asociaţii, cât şi
aşteptarea de a participa, măresc competenţa individului faţă de sistemul politic.
Pregătirea pentru participare ce are loc în cadrul acestor organizaţii reprezintă şi
alternativa la pregătirea în interiorul sistemului politic însuşi, ce ar fi dominată de
normele accentuate ale partizanatului specifice acestui sistem.
Participarea în organizaţii politice este singura dimensiune a participării la
care tinerii din România se încadrează în mediile europene. În majoritatea acestor ţări,
o pondere de 1-1,5% dintre tineri activează în organizaţii politice (conform
Barometrului Young Europeans, The Gallup Organization, 2007) în calitate de
membri.
În majoritatea sistemelor democratice cu tradiţie s-a constatat o creştere a
insatisfacţiei publicului în raport nu cu valorile şi principiile democraţiei, ci cu
instituţiile democraţiei reprezentative. Cotele de încredere de care aceste instituţii se
bucură în rândul tinerilor se află pe o pantă descrescătoare, înregistrând valorile cele
mai mici din ansamblul instituţiilor menţionate subiecţilor.
Tabelul nr.5 Încrederea tinerilor în principalele instituţii politice (proporţia celor care au încredere, obţinută prin însumarea variantelor de răspuns “(Încredere) multă“ şi “(Încredere) foarte multă”)
2004
(%)
2006
(%)
Instituţii politice
Preşedinţie 24,6 20,8
Guvern 16,5 2,8
Parlament 12 3
Partide politice 6,7 1,6 Sursa: Diagnoza Tineret 2004, 2006, DSCPT
O premisă, dar şi o componentă a participării politice o reprezintă interesul
pentru problemele publice şi pentru viaţa politică. România înregistrează cele mai
scăzute nivele ale interesului faţă de politică şi problemele de actualitate din ţară şi
din comunitate, între ţările Uniunii Europene (conform Eurobarometrului Young
Europeans, 2007).
Dacă în ceea ce priveşte participarea redusă la ONG-uri, cercetarea calitativă
indica drept motive invocate pregnant lipsa timpului şi preocuparea pentru traiul
25
zilnic, în ceea ce priveşte raportarea la viaţa politică, opiniile dominante relevă
perceperea de către tineri a unui mediu politic corupt şi preocupat de interese
particulare, autonome în raport cu binele public.
În Uniunea Europeană, cele mai menţionate acţiuni politice menite a face
auzită vocea tinerilor sunt: participarea la dezbateri cu reprezentanţi ai autorităţilor
(29%), apartenenţa la un partid politic (16%) şi participarea la demonstraţii(13%). În
România, ordinea menţiunilor este diferită, primele locuri fiind ocupate de
apartenenţa la un partid şi de activarea într-o organizaţie neguvernamentală. Chiar şi
aceste prime opţiuni cumulează însă punctaje mici, opiniile tinerilor din România
fiind fărâmiţate între multiple forme de participare, această fragmentare dovedind din
nou slaba configurare a unei culturi politice democratice în rândul acestora.
Participarea la vot, indicator al participării politice formale, are în România
proporţii asemănătoare cu cele din celelalte ţări europene, fiind cunoscute însă la nivel
european, declinul în ratele de participare la vot constatat în toate democraţiile
occidentale, precum şi lipsa de interes a publicului faţă de formele tradiţionale de
participare politică. Dacă în Europa Occidentală, declinul formelor de participare
politică formală a fost însoţit însă de o creştere a frecvenţei contactelor directe ale
cetăţenilor cu autorităţile şi a activităţilor desfăşurate în cadrul grupurilor comunitare,
nu acelaşi lucru se poate spune despre România, unde aceste forme de participare nu
sunt bine dezvoltate.
Noile pattern-uri de participare politică, apartenenţa şi activarea în grupuri
intermediare de acţiune de tipul asociaţiilor voluntare, specifice democraţiilor
occidentale, au drept componentă valorică esenţială, încrederea.
Încrederea în oameni s-a dovedit a fi o componentă importantă a capitalului
social, ca element necesar pentru construcţia coeziunii sociale şi a sentimentului de
securitate socială. Ratele de încredere arătate de sondaje sunt scăzute şi relativ
constante în ultimii ani. Aproape două treimi din populaţie preferă o atitudine de
prudenţă în faţa celor mai mulţi dintre oameni. Cercetarea calitativă întreprinsă arată
aceeaşi prudenţă, singura instanţă investită cu încredere sporită fiind familia. Cauzele
acestei circumspecţii pot fi căutate în multe direcţii, pentru că încrederea însăşi poate
însemna multe lucruri. Această încredere nespecificată în oameni este un indicator
complex, cu rădăcini sau cauze în modelul individualist al societăţii moderne, în
climatul social general, în disfuncţionalităţile instituţionale specifice tranziţiei, în
biografiile individuale, în sfârşit, în sentimentul de insecuritate fizică şi socială
26
perceput de cetăţeni. În mod fundamental, această încredere scăzută este o premisă
negativă pentru capitalul necesar dezvoltării unei culturi participative în România.
Discuţiile cu tinerii în cadrul focus-grupurilor indică faptul că participarea
politică scăzută a acestora este legată mai ales de încrederea scăzută în instituţiile
politice şi de perceperea unui climat politic dominat de interese particulare.
Funcţionarea instituţiilor politice este percepută ca fiind în afara controlului
cetăţeanului, chemat odată la patru ani să legitimeze noua putere.
Măsurile menţionate de tineri ca încurajând participarea mai activă a lor în
societate sunt: consultarea lor înainte de a se lua decizii care-i privesc (deşi această
consultare este instituţionalizată în plan formal, ea nu este recunoscută de tineri ca
reprezentativă), iniţierea mai multor programe încurajând voluntariatul şi introducerea
în programele şcolare a unor discipline pentru educaţia cetăţenească.
27
4. Concluzii
România (alături de Bulgaria) înregistrează cele mai mici rate de participare a
tinerilor în organizaţii neguvernamentale, din rândul ţărilor europene (7%). Dacă la
nivelul întregii Uniuni Europene, 22% dintre tineri aparţin unui ONG, media pentru
noile state membre este cu mult mai mică (10% faţă de 26%, media pentru primele 15
state membre). Ratele de participare a tinerilor români în organizaţii se situează pe o
constantă curbă descrescătoare începând din 1998, scăzând în această perioadă la
jumătate numărul celor care se declară a fi membri ai acestor organizaţii.
Tinerii români (alături din nou de cei bulgari) practică voluntariatul în măsura
cea mai mică dintre tinerii europeni, numai 7% dintre ei declarându-se implicaţi în
astfel de activităţi. Implicarea tinerilor în munca voluntară este relativ redusă şi la
nivel european, ponderea medie nedepăşind 16% . Dacă în grupul vechilor state
membre, 17% dintre tineri se declară implicaţi în muncă voluntară, media pentru noile
state membre scade la 13%.
Participarea redusă a tinerilor din România la organizaţiile neguvernamentale
şi la activităţile de voluntariat, au resorturi cauzale complexe:
constrângerile provocate de insecuritatea mediului social şi economic;
încrederea scăzută în organizaţiile neguvernamentale (pentru perioada
2004-2006 înregistrându-se o înjumătăţire a cotei de încredere de care
aceste organizaţii se bucură în rîndul tinerilor, de la 17,2% la 8,6%);
interesul redus al tinerilor în legătură cu problemele publice;
imaginea vagă, păstrând accente negative, pe care tinerii o au asupra
organizaţiilor neguvernamentale şi asupra rolului pe care ele l-ar putea
avea în comunităţi;
lipsa cvasitotală a informaţiilor tinerilor despre ONG-urile care activează
la nivel local;
competenţa civică subiectivă redusă, altfel spus, slaba prezenţă a
sentimentului abilităţii personale de a influenţa deciziile autorităţilor;
28
măsura redusă în care tinerii consideră că pot să participe la luarea
deciziilor în localitate şi în ţară (20%, respectiv 16%, conform Diagnozei
Tineret 2005, DSCPT, ANSIT);
încrederea redusă în instituţii în general;
satisfacţia în scădere în raport cu viaţa politică (numărul tinerilor
nemulţumiţi de viaţa politică a crescut cu peste 10 procente în perioada
2005-2006, de la 65% la 76%, conform Diagnozei Tineret 2005, 2006,
DSCPT, ANSIT);
În afara motivaţiei subiective însă, există caracteristici ale structurii sociale de
care depinde în mod fundamental modul în care oamenii se raportează unii la ceilalţi
şi participă la procesele sociale. Constrângerile provocate de insecuritatea mediului
social şi economic invocate frecvent de tineri ca motive de neparticipare, lipsa unui
cadru instituţional care să faciliteze integrarea şi participarea, informarea deficitară
privind reţeaua de organizaţii şi mecanismele de participare la activităţile acestora,
se constituie în factori care configurează explicaţii de natură structurală şi obiectivă
pentru participarea scăzută a tinerilor din România.
Cercetarea calitativă a relevat disponibilitatea de principiu a unora dintre
tineri de a se implica în activităţi de voluntariat, domeniile preferate pentru activarea
ca voluntari fiind asistenţa socială, dar şi protecţia animalelor sau a mediului.
Femeile mai mult decât bărbaţii, elevii şi studenţii mai mult decât persoanele
ocupate în muncă, au afirmat că s-ar implica dacă ar avea ocazia, absenţa
informaţiilor necesare şi a oportunităţilor de implicare fiind motivele invocate de
aceştia pentru neimplicare.
O bună parte dintre participanţii neasociaţi exprimă totuşi dezinteres motivat
prin absenţa beneficiilor personale şi prin preocuparea dominantă pentru asigurarea
traiului zilnic.
Contactul unora dintre participanţi cu voluntariatul a produs efecte şi aprecieri
pozitive din partea acestora, satisfactia morală, recunoaşterea socială şi acumularea
de experienţă de viaţă fiind cele mai frecvent invocate beneficii.
Implicarea constantă în activităţi de voluntariat a unora dintre participanţi s-a
dovedit a fi în strânsă relaţie cu perceperea de către aceştia a unei competenţe civice
subiective semnificative (conceptul de competenţă civică se referă la măsura în care
oamenii se percep pe ei înşişi ca fiind capabili de a influenţa luarea deciziilor la nivel
29
local şi naţional), aceştia părând a-şi fi interiorizat într-o mult mai mare măsură
cultura politică democratică.
Participarea în organizaţii politice este singura dimensiune a participării la
care tinerii din România se încadrează în mediile europene. În majoritatea acestor ţări,
o pondere de 1-1,5% dintre tineri activează în organizaţii politice (conform
Barometrului Young Europeans, The Gallup Organization, 2007) în calitate de
membri.
Participarea politică scăzută a acestora este legată mai ales de încrederea
scăzută în instituţiile politice şi de perceperea unui climat politic dominat de interese
particulare. Funcţionarea instituţiilor politice este percepută ca fiind în afara
controlului cetăţeanului.
Cotele de încredere de care instituţiile democraţiei reprezentative se bucură în
rândul tinerilor se află pe o pantă descrescătoare, înregistrând valorile cele mai mici
din ansamblul instituţiilor menţionate subiecţilor.
România înregistrează cele mai scăzute nivele ale interesului faţă de politică şi
problemele de actualitate din ţară şi din comunitatea de reşedinţă, dintre ţările Uniunii
Europene (conform Eurobarometrului Young Europeans, 2007).
Măsurile menţionate de tineri ca încurajând participarea mai activă a lor în
societate sunt: consultarea lor înainte de a se lua decizii care-i privesc (deşi această
consultare este instituţionalizată în plan formal, ea nu este recunoscută de tineri ca
reprezentativă), iniţierea mai multor programe încurajând voluntariatul şi introducerea
în programele şcolare a unor discipline pentru educaţia cetăţenească.
Studiul a relevat necesitatea unei mai bune informări şi difuzări a modalităţilor
de implicare a tinerilor, în special în mediile ce s-au dovedit favorabile
voluntariatului, respectiv în şcoli şi universităţi, precum şi însoţirea eventualei
participări de mecanisme care să acorde recompense materiale şi simbolice.
Slaba dezvoltare a unei culturi a voluntariatului în România impune o
popularizare mai eficientă a beneficiilor personale şi sociale ce rezultă dintr-o astfel
de activitate, acest lucru conducând şi la o creştere a recompenselor simbolice pentru
practicanţi, prin sporirea recunoaşterii sociale a muncii lor.
Motivul cel mai adesea invocat pentru neasociere este lipsa timpului necesar,
mesajul latent fiind insa de tipul „nu exista timp pentru ceva ce mi-ar aduce beneficii
atat de insesizabile”; condiţiile in care tinerii ar accepta să facă parte dintr-o
30
organizaţie non-guvernamentală sunt legate de apropierea de profesia avută deja sau
care este în curs de constituire;
Necesitatea informării este una obiectiva, dar si perceputa, atât în ceea ce
priveşte paleta de oferte, cât şi mecanismele de participare în ONG-uri. Informaţiile
pe care tinerii le deţin despre acest sector sunt întâmplătoare, stereotipe,
nesistematice, provenind din surse incompetente.
Cetăţenii par sa fie expuşi doar efectelor politicilor publice, fără competente in
influenţarea deciziei publice care ii priveşte, altfel spus, ei sunt mai degrabă obiectul,
decât subiectul politicilor publice.
31
BIBLIOGRAFIE
• Bergstein, G. S. (1985), About social norms in the market economy, Public
Choice, 45, 2003, 113-137.
• Bourdieu, P. (1983), Guide for Teory and Research in Sociology of Education,
New York, Greenwood Press.
• Coleman, J. (1988-1989). Social Capital and Human Capital, American
Journal of Sociology, 94, 94-120.
• Putnam, R. D. (1994). Working Democracy . Civic Traditions in the Modern
Italy, Princeton, USA, University of Princeton Press.
• Wallace, C., Shmulyar, O., & Bedzir, V. (1999), International Journal of
Urban and Regional Research, 23(4), 751-770, apud World Bank Report, SIM
2001, Bucureşti
32
