An. V, nr. 3 (49) MARTIE 2016 MEMORIA OLTULUI Ş Ţ MEMORIA · Semneaz ă, olograf: Vasile, Episcopul Oradei, Prof. Emilian Popescu, Ioan Alexandru, Ierod. Casian Cr ăciun. Dar adev

An. V, nr. 3 (49) MARTIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură

Anul V, nr. 3 (49), martie 2016 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre:

1. Pictorul caracalean Marius Bunescu (14 mai 1881-31 martie 1971).

2. a) Sculptorul Vasile Blendea în faţa statuii lui Tudor Vladimirescu de la Slatina la inaugurare (26 noiembrie 1968). Fotografia poartă următoarea dedicaţie: ,,Prietenie şi preţuire tovarăşului Marin Necşulescu, preşedinte al Consiliului Popular Orăşenesc, pentru entuziasmul şi stăruinţa în realizarea statuii lui Tudor Vladimirescu. 26 noiembrie 1968, Slatina. Sculptor V. Blendea.” b) Dedicaţie a lui D. Caracostea: ,,Prietenului meu, d-lui Popescu-Spineni (Puiul). D. Caracostea, 1929. XII. 11”. c) Însemnare din 5 iunie 1998 a pictorului slătinean Spiru Vergulescu în cartea de onoare a Liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal (pag. 6-7). d) Ţărancă din Romanaţi -Veta Ioaniţoiu de Şopârliţa (colecţia Dumitru Botar).

3. Grigore Constantinescu împreună cu nepoţii premianţi: Dinu, Cornel, Nicu şi Bibi.

4. Îndrăgitul actor Mitică Popescu a acordat un interviu revistei noastre.



CUPRINS

1. Ion Andreiţă- ,,De Dumnezeu nu ne putem ascunde…”……………………...../ 3 2. Dumitru Botar- Cu Spiru Vergulescu prin Caracal……………………………../5 3. Cornel Manolescu- Conducătorii oraşului Slatina (VIII)………………………./7 4. Ion D. Tîlvănoiu, Nicu Petria- Din corespondenţa inedită a poetului Ion Minulescu………………………………………………………………………..../25 5. Jeana Pătru- In memoriam Marius Bunescu………………………………….../32 6. Luminiţa Ivănescu- Un memoriu al învăţătorilor slătineni din 1880…………./35 7. Nicu Vintilă- Inedit. Memoriile prefectului de Romanaţi Al. Constantinescu, 1917 (II)…………………………………………................................................../37 8. Cornel Manolescu- Grigore Constantinescu, institutor şi deputat……………./49 9. Ion Zăuleanu- Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (IV)…………….../55 10. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu- Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi………………………………………………………………………...../60 11. Ionuţ Mihăiţă Ocoleanu- Şi oltenii şi romanaţenii au luptat la Stalingrad…../63 12. Interviurile Memoriei. De vorbă cu actorul Mitică Popescu……………….../67 13. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (III)………………………………./73 14. Ilie Dumitru- Memoria locului. Importanţa studierii toponimiei (II)……….../81 15. Mircea Damian- Problema cărţii……………………………………………../83 16. Costel Vasilescu- Istoricul unităţilor mobilizate în 1913 de Recrutare R-ţi…/88 17. Claudia-Theodora Truţă, Mihai Barbu- Vechii proprietari ai moşiei Catanele, comuna, jud. Ol………………………………………………………….../97 18. dr. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Noi completări la biografia lui Marin Popescu- Spineni…………………………………………………………………………../100 Câteva însemnări despre tânărul Demetru Iordana……………/107 Câteva note despre cărturarul Ilie Constantinescu……………../111 19. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor. Martie…………………......./113 20. Marin Dumitru Pătru- Însemnări mai vechi despre unele sate romanaţene../114

ISSN 2284 – 7766 Tiparul executat la Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



„De Dumnezeu nu ne putem ascunde”...

Ion Andreiţă

Cercetez – prin amabilitatea bunului preot Radu Mironovici, superiorul Capelei Ortodoxe Române „Mihail Sturdza” din Baden-Baden – cele câteva Cărţi de Onoare puse la dispoziţia vizitatorilor voitori să-şi înscrie numele şi impresia în ele. Descopăr nume ilustre, de pe întregul mapamond: slujitori ai Bisericii, artişti, scriitori, savanţi, demnitari, oameni de toate culorile – ale pielii şi opţiunii politice –, alături de marii anonimi ai clipei călătoare. Mă opresc mai pe îndelete asupra celei de-a 6-a Cărţi, poate şi pentru că, prin timpul ce-l conservă, este mai aproape de sfera activă a memoriei mele. Pe ultima pagină, datată 16 mai 1996, părintele Radu Mironovici consemnează: „Încheiem prin aceste rânduri, în al 14-lea an de slujire la această sfântă Capelă a vrednicului întru pomenire ctitor şi fost domn al Moldovei Mihail Sturdza, cea de-a 6-a Carte, de însemnări, a Bisericii. Mulţumesc Atotputernicului că mi-a dat sănătate şi putere să slujesc altarul sfânt al acestui aşezământ şi să împărtăşesc credincioşilor din tezaurul spiritual al credinţei Bisericii noastre ortodoxe şi al tradiţiei neamului românesc”.

Frumoase cuvinte, vrednic slujitor...

Dau timpul înapoi, filă cu filă, şi ajung la prima pagină, datată 9 septembrie 1984. Citind, simt cum mă împresoară surpriza. Dar iată, iniţial, textul părintelui Mironovici: „Deschidem această a şasea Carte cu însemnările vizitatorilor Bisericii, din Baden-Baden, ctitorie a Domnului Ţării Moldovei - Mihail Sturdza, exprimându-ne bucuria de a fi săvârşit sfânta Liturghie la altarul ei. Am pomenit cu evlavie pe ctitorii, binefăcătorii şi slujitorii ei şi ne-am rugat lui Dumnezeu pentru binele, propăşirea şi mântuirea neamului nostru şi pentru pacea a

toată lumea”. Şi – textul surpriză: „Venim cu scriitorul Ioan Alexandru şi cu profesorul teologic Emilian Popescu de la lucrările celui de-al 7-lea Seminar sud-est european

Ion Andreiţă

Ioan Alexandru



de la Heidelberg, unde s-au discutat, în mod fructuos, probleme teologice şi istorice care privesc viaţa popoarelor şi bisericilor din această parte a Europei. Acum am poposit la această vatră de credinţă ortodoxă şi viaţă românească de pe meleagurile Germaniei, rugând pe Dumnezeu, de la care vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit, şi mulţumind pentru tot ajutorul dat. Primirea călduroasă a părintelui Mironovici Radu şi dragostea cu care ne-au înconjurat credincioşii veniţi la slujbă ne-au dat clipe de înălţare sufletească şi de încredere în viitorul poporului român. Binecuvântează, Doamne, sfintele biserici şi le păzeşte pe ele”. Semnează, olograf: Vasile, Episcopul Oradei, Prof. Emilian Popescu, Ioan Alexandru, Ierod. Casian Crăciun. Dar adevărata surpriză acum urmează. Pe pagina a doua se află o poezie scrisă de mâna poetului Ioan Alexandru. „Părinte – i-ar fi zis preotului Mironovici, după cum acesta îmi spune mie, astăzi –, dă-mi puţin cartea aceea...” Şi-n cele câteva momente, cât însoţitorii săi s-au răcorit la o chesea de dulceaţă oferită de coana preoteasă, poetul a scris în Carte următoarea poezie, creată ad-hoc:

Liturghie la Capela Sturdza

-Părintelui Radu Mironovici-

Să ne ţină cald în ţări străine Luăm cu noi icoanele divine, Şi dincolo de stele de ne-am duce Un antimis cu Mirele pe Cruce, O candelă să spânzure-n altare Să nu mă înspăimânt între popoare, Cu pruncu-n braţe Precista Fecioară Îmi ţine loc de patrie şi ţară, Când eu n-o voi mai putea plânge Să-nceapă ea cu lacrime de sânge, Cu un surâs ceresc să se abată Peste Carpaţi şi Bucovina toată, Să nu ne fie ţara pustiită Într-un dosoi o prescure-nvelită

În straiţa Transilvaniei străbună Cu trandafirii rănilor în mână. De Dumnezeu nu ne putem ascunde: Cu clopotele sunt ajuns oriunde, Cu strămoşii-mi bubuie pe urme Până suflarea-n mine-o să se curme, Cu cât nu mă dezic de suferinţă Ţin de neam prin milă şi credinţă, Pe cât purtăm o faţă cuvioasă Ţara-i cu noi, nu am plecat de-acasă – Pe Domnul să-l întâmpin - e la uşă!- Din pulbere ieşi-voi, din cenuşă!

Semnează: Ioan Alexandru, Baden-Baden, 9 septembrie 1984, Sf. Ioachim şi Ana

* ...Poezie necunoscută, poezie-testament, poezie de viaţă şi de moarte, dar, mai ales, poezie de încredere în neamul său care nu se poate mântui decât prin credinţa în Dumnezeu. *

Ce s-a întâmplat, mai departe, cu poetul Ioan Alexandru – în mare se ştie. Mă voi opri doar asupra unui aspect legat de plecarea sa întru Domnul, împlinindu-se în această toamnă (şi iarnă) un an de la intrarea sa în eternitate – şi 60 de ani de la naştere [m. 16 sept. 2000, n.n]. Puţini, neîngăduit de puţini, au fost cei care, în septembrie trecut, i-au stat



câteva ceasuri la catafalc, după ce sicriul cu corpul neînsufleţit fusese adus din Germania şi aşezat în Biserica Sf. Gheorghe, din centrul Capitalei, ctitorită de Constantin Brâncoveanu. Dar şi mai puţini ştiu că familia nu a primit învoirea ca Ioan Alexandru să fie înmormântat în curtea acestei biserici, ştiindu-se afecţiunea specială pe care poetul o avusese pentru domnitorul-martir, exprimată în poeziile sale şi în multe alte luări de cuvânt. Aşa că bunul credincios – cel care ani de-a rândul îi îndemna pe tineri, de la catedra ce-o avea la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, să-şi iubească ţara şi să creadă în Dumnezeu – a luat drumul Transilvaniei natale (cum în alt veac se întâmplase cu „munteanul” Gheorghe Lazăr ori „moldoveanul” Simion Bărnuţiu), poposind definitiv în grădina Mânăstirii Nicula (unde se laudă că petrec de Sf. Marie mulţi demnitari ai zilei, fără să pună o floare pe mormântul celui care, prin Imnele sale, a reînchegat, după fapta lui Mihai Viteazul, rotundul României). Poate că aşa trebuia să se întâmple. Mă stăpâneşte acest sentiment, după ce, recitindu-i opera, mă reîntâlnesc cu emblematica poezie „Casa mea”, aflată în volumul „Vina” – Editura Tineretului, 1967 – dedicat soţiei sale, inegalabila Ulvine. Iată cum sună, astăzi, această prevestitoare poezie:

În cele din urmă am intrat cu forţa în această casă ce mi s-a spus că ar fi a mea. Săptămâni în şir, noapte de noapte, am vegheat zarurile ei strălucitoare sub peceţi şi cheile pierdute. Aseară mi-am strâns bruma de prieteni, i-am sfătuit să mă încurajeze şi iată-mă acum în acest-năuntru vast

ce nu mă recunoaşte. Ochii liniştiţi din păienjenii ungherelor au năvălit asupra mea. E atât de bine aici că se aud groparii în Ardeal cu târnăcoapele de piatră săpând mormântul celui care a fost înspăimântatul Alexandru.

*

Dormi în pace, suflet zbuciumat...

Cu Spiru Vergulescu prin Caracal

Dumitru Botar

L-am cunoscut pe pictorul SPIRU VERGULESCU în ziua de 5 iunie 1998, la Muzeul Romanaţiului-Caracal, cu prilejul unei sesiuni de comunicări dedicate împlinirii a 150 de ani de la izbucnirea revoluţiei de la 1848. Mai veniseră, de la Slatina, aşa cum se poate observa din fotografiile alăturate, Gheorghe Mihai - directorul arhivelor judeţene, regretaţii mei prieteni - Dorin Teodorescu şi Paul Matiu, iar de la Craiova, Paul Barbu. Nu mai ţin minte cine ne-a făcut cunoştinţă, dar imediat dialogul s-a închegat, spunându-mi că pe mine mă căuta, de fapt, aflând că sunt singurul în măsură să-i dau unele informaţii în legătură cu ceea ce dorea să afle despre Caracal: casele de patrimoniu şi, dacă se mai



păstrează, case cu prispă ţărănească, lucru ce am şi făcut, plecând împreună prin oraş, după terminarea momentului respectiv. Era îmbrăcat într-o ie frumos ornamentată, îmi punea întrebări scurte, dar precise, nu mă întrerupea, la sfârşit cerea, dacă era cazul, unele precizări. Era foarte încântat de arhitectura oraşului, ne-am oprit de câteva ori în faţa unor case, cu comentariile de rigoare, dar am mai găsit şi o casă cu prispă ţărănească, de care s-a bucurat ca un copil care şi-a primit jucăria dorită. Privind la ceea ce vedea, aveam impresia că încet, cu paşi de vată, intrase într-o altă lume - numai de el ştiută -, unde se simţea minunat, într-un spaţiu propice creaţiei artistice, unde noi, muritorii de rând, nu puteam accede. Am discutat multe, poezie, pictură, adică Virgil Carianopol şi, în mod special, Marius Bunescu - pentru care avea un cult, reţin precizarea făcută, cu o mare satisfacţie, că are de la Bunescu o scrisoare cu o grafie superbă, o adevărată operă de artă [Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 38/2015, p. 12] pe care o păstrează ca pe o bijuterie. La un moment-dat şi-a exprimat dorinţa de a merge la Pinacoteca MARIUS BUNESCU de la Liceul Ioniţă Asan, acolo a fost extrem de impresionat de cele văzute, a dat sfaturi, a discutat cu cei prezenţi, din partea liceului, apoi mereu se întorcea spre mine, întrebându-mă: -D-le profesor, caracalenii ştiu ce comoară au? La plecare, a cerut cartea de onoare a pinacotecii şi a scris aceste cuvinte tulburătoare: „Profund emoţionat de acest moment, de înaltă spiritualitate pentru mine, cu gândul la marele artist Marius Bunescu, care printr-o epistolă mi-a dat sfaturi părinteşti

Muzeul Romanaţilor din Caracal, 5 iunie 1998. La simpozion

participă: Spiru Vergulescu, D. Botar, Paul Matiu, Gh. Mihai,

Paul Barbu, Dorin Teodorescu ş.a.



şi, dezinteresat, colegiale. Vizitez această pinacotecă la care am visat mulţi ani şi sunt impresionat de religiozitatea cu care colegiul profesoral al Liceului caracalean „Ioniţă Asan” se-ngrijeşte a pune în valoare operele artiştilor care se află în acest sanctuar. Cu vii mulţumiri, Spiru Vergulescu Vineri, 5 iunie 1998” Puţin mai jos, pe aceeaşi foaie, găsim altă însemnare: „Azi, 29 sept. 1998, am donat Pinacotecii Colegiului Ioniţă Asan următoarele lucrări (cu act de donaţie în dublu exemplar): Sărutul, Peisaj din Geneva şi Prietenie. Spiru Vergulescu”. La întoarcere, m-a întrebat câte ceva despre familia mea, eu spunându-i, printre altele, că am un fiu care tocmai terminase Facultatea de limbă şi literatură engleză- Univ. Craiova, dar care, în acelaşi timp, este şi un poet foarte talentat, la acea dată având, deja, publicat un volum - Umbrele inimii-, iar al doilea - Mireasa de fum - este pe drum. M-a întrebat dacă ştiu ceva versuri de-ale lui şi, după ce i-am recitat câteva, a fost plăcut surprins, spunându-mi că doreşte să intre în posesia unui volum, dacă se poate. Peste câteva luni, când a apărut Mireasa de fum, i-am trimis acest volum care, pur şi simplu, l-a încântat, scriindu-mi o epistolă laudativă la adresa poetului (din păcate, nu mai găsesc acea scrisoare), dar alături, în plic, a pus şi un autoportret pe care-l păstrez şi îl prezint alături, cu o frumoasă dedicaţie: „Lui Ionuţ Octavian Botar cu frumoase sentimente şi felicitări pentru poezia din volumul Mireasa de fum. SPIRU VERGULESCU, 10 X 1998, Slatina” Din ziua de 5 iunie 1998, nu ne-am mai văzut, dar relaţia noastră a continuat prin telefon, mă suna de obicei seara, când 10-15 minute conversam pe diferite teme, dar nu renunţa niciodată la pasiunea lui, arhitectura - sfârşitului de secol XIX şi începutului de sec. XX - care în picturile sale degajă şi parfumul epocilor respective. Dorind să vorbească şi cu fiul meu, i-am dat telefonul acestuia care mi-a spus, a doua zi, că nu-i venea să creadă că a vorbit cu Spiru Vergulescu, artistul spunându-i că este pe drumul cel bun, că are tot ce-i trebuie ca să fie poet, să continue. Astăzi, la 18 ani de la aceste întâmplări, realizez mai bine că am avut o şansă deosebită, să-l cunosc şi să-i strâng mâna acestui pictor cu o autentică vocaţie pentru artă şi o generoasă deschidere către oameni, rămânând pentru mine o figură luminoasă, un om pe care l-am îndrăgit imediat ce l-am cunoscut şi despre el pot să mai spun că oamenii pe care i-am iubit nu vor muri niciodată.



Conducătorii oraşului Slatina (VIII)

Cornel Manolescu

9 august 1946 – octombrie 1947, DUMITRU N. BĂRBULESCU, primar

Profesorul de limba română, D.N.B.-ul, cum era apelat de cei apropiaţi, s-a născut în satul Cepari (comuna Cârlogani), judeţul Olt, la 2 aprilie 1906. A fost absolvent al Liceului ”Radu Greceanu”, promoţia 1928 şi al Facultăţii de litere şi filozofie. La alegerile din 1937 era candidat ”cuzist” . “Din 1944, la catedra ocupată de Andrei Ionete, între 1936 – 1940, se numeşte D.N. Bărbulescu, care în 1945 e numit şi subdirector al Liceului ”Radu Greceanu”, la propunerea lui N.I. Ţilivea”.1 Prin adresa nr.11 din 19 martie 1946, P.N.P. Organizaţia jud. Olt face cunoscut Prefecturii, că prof. Bărbulescu este delegat ca membru supleant în Consiliul politic. 2 În noiembrie 1946 D.N. Bărbulescu era preşedintele Partidului Naţional Popular-Organizaţia

judeţeană Olt, vicepreşedinte fiind N. Ţilivea. A funcţionat ca primar în perioada 9 august 1946 (data depunerii jurământului şi instalării în funcţie) –octombrie 1947, fiind şi preşedinte al Organizaţiei P.N.P. Olt. Numirea în funcţia de primar a fost făcută de către Ministerul Afacerilor Interne prin decizia nr. 15.002 din 8 august 1946. 3 La 1 iunie 1947, Primăria oraşului Slatina trimite, la adresa Prefecturii, nr. 3974 din mai 1947, o dare de seamă (semnată de primarul D.N.Bărbulescu), asupra activităţii instituţiei şi ,,realizările făcute de la 1ianuarie şi până la 1 iunie 1947.” ,,DARE DE SEAMĂ *SERVICIUL TEHNIC Dacă din cauza lipsei de materiale şi de posibilităţi financiare activitatea pe teren a fost mai slabă până în prezent, reducându-se la pavarea străzii I.G. Duca, la facerea trotuarelor pe această stradă, la amenajarea în parte a str. Grădiştea şi la diferite alte mici lucrări de întreţinere, s’au pregătit în schimb proiectele şi devizele pentru lucrări urgente de cea mai mare importanţă pentru comună care constau în: împietruiri de străzi, construiri de trotuare, împrejmuirile proprietăţilor comunei şi ale grădinilor publice,

1. Iancu Şt.Toma- Liceul ,,Radu Greceanu” Slatina 1884 – 1945, Bucureşti, 1994, pag. 140.

2. Arh.Stat. Slatina, fond Prefectura Olt, ds. 91 / 1946, f.5.

3. Arh. Naţ. Slatina, fond Prefectura Olt, ds. 182 / 1946, f. 72.



repararea localului Ad-ţiei comunale, a Halei, a uzinei, a Judecătoriei şi a Cantoanelor comunale, împietruiri de străzi şi construcţia unui nou local de Abator Comunal. Deasemenea am putut face o serie de aprovizionări cu materiale cu ajutorul cărora vom putea începe chiar în cursul acestei luni, lucrările proiectate. Astfel avem în depozit 10 tone de ciment, 10 tone smoală pentru asfalt, 600 kg.bitum, 1500 kg. praf calcar... m. cubi material lemnos, iar nisip şi pietriş avem la dispoziţie în imediata apropiere la câteva sute de metri. Pentru uşurinţa transporturilor atât a materialului de construcţii, cât şi a nisipului şi pietrişului, am pus în reparaţie tractorul comunei care stătea neutilizat de aproape 10 ani din cauza lipsei cauciucurilor, i’am procurat şi adaptat roţi pe cauciuc masiv, am procurat roţile necesare şi pentru remorca respectivă şi încă în cursul acestei luni vom avea în funcţiune acest mijloc de transport local care ne va uşura enorm efectuarea lucrărilor de împietruiri şi în general toate lucrările edilitare.” * SERVICIUL INTREPRINDERILOR COMUNALE. ,,După cum am arătat în toate rapoartele lunare Serviciul Intreprinderilor Comunale se află în cea mai grea situaţie, pe de o parte pentru că toate înstalaţiunile vechi de circa 35 ani, sunt defecte, iar repararea sau înlocuirea costă sume fabuloase pe care nu le avem şi pentru că aprovizionarea cu materiale inclusiv combustibil se face cu atâta anevoinţă încât a trebuit să facem eforturi supraomeneşti spre a păstra până acum în funcţiune instalaţiunile hidro-electrice. Lipsa de motorină a început a se simţi din nou deşi zilnic suntem nevoiţi să cheltuim sume enorme pentru intervenţiile telefonice la Comisia combustibililor din Ministerul Economiei Naţionale şi Centrala Distribuţiei, iar celelalte materiale uzuale sunt: cositorul, compoziţia, sârma etc., încă nu se găsesc în comerţ la preţuri oficiale. Am putut pune în stare de funcţionare unul din cele două motoare de 150 H.P., celălalt fiind neutilizabil din cauza arborelui cotit care a fost confecţionat la Reşiţa şi a plesnit după 6 luni de funcţionare. Două din cele trei pompe de refulare sunt în stare de reparaţie, pentru una confecţionând în prezent piesele interioare la Soc. Progres, fostă Semănătoarea din Craiova, iar pentru ceailaltă trebuind să procurăm materialele necesare pentru confecţionarea uneia din cele 4 bobine care s’a ars complect.” 4 A fost detinut politic condamnat la 8 luni închisoare pe motivul ”că un prieten ia spus că a luat finţă un partid şi nu la divulgat.” 5 A început executarea pedepsei pe 25 .III.1951, dar a ieşit din închisoare după 1 an (pe 5 mai 1952). Soţia sa, Steliana, a fost învăţătoare la Şcoala elementară nr. 2, Slatina. Împreună au avut o fiică, Elena. A decedat pe 2 mai 1967, la Slatina şi a fost înmormântat în cimitirul Strehareţ.

4. Arh. Naţ. Slatina, fond Prefectura jud. Olt, ds.54 / 1947, f. 36-37.

5. Fişa matricolă penală, nr. 96, 1952, matr.20, penitenciarul Craiova.



octombrie 1947 – 1948, BUZGURESCU PANTELIE, primar S-a născut în satul Gropşani, comuna Vulpeni, judeţul Romanaţi(azi judeţul Olt), la 27.07.1894. A absolvit Şcoala Superioară de Comerţ şi Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Sublocotenent, la 1 iulie 1916. În cadrul Regimentului 26 Infanterie ”Rovine” Craiova, în calitate de comandant de pluton, a fost decorat cu Ordinul militar Mihai Viteazul cls.a III-a, în ziua de 12 mai 1917 (Anexa nr. 18) ,,Pentru vitejia şi avântul cu care a atacat şi respins de trei ori la baionetă inamicul ce înainta în direcţia Vizantea – Găurile, în 24 decembrie 1916, producându-I mari pierderi.” 6 După război, devine locotenent la Şcoala de subofiţeri din Slobozia.

Pe 17.04. 1920 se căsătoreşte, având doi băieţi: Vasile (n. 1923) şi Victor (n. 1925). În iunie 1937, maiorul Buzgurescu era comandant al Subinspectoratului de pregătire militară Olt. Se afla în această funcţie încă din primele zile ale organizării acestei instituţii. Pe 9 martie 1939, Consiliul de colaborare din Prefectura judeţului Olt ”aprobă cererea D-lui maior Buzgurescu C. Pantelie, commandantul Subinspectoratului P.P. Olt, pentru o carabină, militară, cal.8 m.m. În martie 1940, maiorul Buzgurescu Pantelie, era membru al Sfatului Căminului Cultural orăşenesc Slatina, iar în mai 1940 Comandantul Pregătirii Premilitare Olt. În iulie acelaşi an era locotenent – colonel, grad pe care-l avea şi în 1943, când îl găsim în funcţia de comandant al Regimentului 3 dorobanţi Olt. La reforma Armatei este trecut în rezervă cu gradul de colonel. În martie 1947 era ajutor de primar al oraşului şi membru supleant în Comisia pentru fixarea preţurilor maximale pentru oraşul Slatina, numit de către Prefectura Olt, prin Decizia nr. 7/1947.7 În anul 1947 este numit primar al oraşului Slatina. Ca apartenenţă politică -membru P.C.R.8 La 30 octombrie 1947, s-a definitivat componenţa judeţenei Olt a O.S.P.9 (Organizaţia Sportul Popular). Colonelul Pantelie Buzgurescu, ca primar, era membru de drept în Comitetul judeţean al acestei asociaţii. Pe 8 iulie 1948, Prefectura judeţului Olt a instituit Comisia tehnică a judeţului Olt, din care făcea parte şi Buzgurescu Pantelie, primarul oraşului Slatina (ca membru). În august 1948 soţia sa Aurora Buzgurescu era ,,Preşedinta comitetului de repararea Bisericii Catedrale”Sfântul Gheorghe”- Ionaşcu.

6. Col. Ichim Eugen, Ordinul Militar de Război”Mihai Viteazul”, pag.61.

7. Buletinul Prefecturii judeţului Olt, anul VIII, nr.3, din 1 martie 1947.

8 Buletinul Prefecturii judeţului Olt, anul VIII, nr.3, din 1 martie 1947.

9 Arh. Naţ. Slatina, fond Primăria oraşului Slkatina, ds. 251/1954, f. 435.



Despre activitatea primarului Buzgurescu, nepotul său de frate, d-l profesor Constantin Buzgurescu, din Gropşani-Olt, ne comunică unele din realizările unchiului său, în perioada când acesta a fost edilul şef al Slatinei : - A făcut o piaţă modernă unde veneau ţărani mai mulţi, cu produse mai multe şi mai ieftine, - A construit o clădire cu numeroase spaţii pentru vânzarea cărnii şi a altor produse, - A angajat pe posturile libere din Primărie tineri cu studii, - Era apreciat şi iubit de populaţie, care nu mai aştepta ore întregi la intrarea în Primărie, - Se ocupa zi şi noapte de problemele oamenilor săraci, - Sever, dar,drept, cu mare putere de muncă şi-a îndeplinit obligaţiile militare şi civile, conform legilor,cu cinste,demnitate şi onoare, atent şi respectos. Primariatul său a durat până în 1948. În decembrie 1949, colonelul pensionar Buzgurescu Pantelie, locuia în strada Ionaşcu, la numărul 31. A decedat pe 27.10. 1972.

SEPTEMBRIE 1950 – FEBRUARIE 1968 6 septembrie 1950. Prin Legea nr. 5 au fost desfiinţate cele 58 de judeţe (ca şi cele 424 de plăşi şi 6276 de comune rurale şi urbane), fiind înlocuite cu 28 de regiuni (compuse din 177 de raioane, 148 de oraşe şi 4052 de comune). 19 septembrie 1952. Prin Decretul 331 a fost modificată Legea nr. 5/1950 astfel încât, prin comasare, numărul de regiuni a fost redus la 18. Oraşul Slatina, centru de raion, făcea parte din regiunea Piteşti. 10 ianuarie 1956. Prin Decretul 12 a fost modificată din nou Legea nr. 5/1950, desfiinţându-se regiunile Arad şi Bârlad. 24 decembrie 1960. Prin Legea nr. 3 s-au făcut redistribuiri de teritorii şi redenumiri de regiuni . Entitatea administrativă maghiară a fost redenumită Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, modificându-i-se totodată şi teritoriu. În final, numărul regiunior s-a redus la 16. Regiunea Piteşti devine regiunea Argeş, iar oraşul Slatina este în continuare reşedinţa raionului cu acelaşi nume. 1 mai 1949 – 1 decembrie 1950, preşedinte al Comitetului Provizoriu al oraşului Slatina (primar); 1 decembrie 1950 – 18 martie 1955, preşedinte al Sfatului Popular al oraşului Slatina (primar) - COJOCARU ION S-a născut în 27 (sau 09) 03.1903, în localitatea Ciocadia – Novaci. A venit la Slatina, de la Târgovişte, unde lucra la Atelierele C.F.R (I.M.S.) Târgovişte. - Originea socială – ţăran sărac. - Studii – 3 clase liceu industrial. - Gradul militar – căpitan, contingent 1925. - Apartenenţa politică – P.M.R., înscris la 07.12. 1945.



- Profesia de bază – tâmplar. - Data încadrării în funcţie – 01.06.1949. - Data eliberării din funcţie – 18.03.1955.10 Din data de 9 februarie 1950, participă la cursurile profesionale cu membrii Comitetelor provizorii din judeţ, iar atribuţiile sale ,,vor fi îndeplinite pe tot timpul lipsei, de tov. Vasile Drăgoescu, secretarul Comitetului Provizoriu al oraşului.” În 1953 era preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului popular al oraşului Slatina. În şedinţa Sfatului popular al oraşului Slatina, din 29 septembrie 1954, s-a format Comitetul ,,pentru executarea amenajării stadionului”, comitet în care el deţinea funcţia de preşedinte. În 19 martie 1955, I.Cojocaru a fost numit directorul Intreprinderii Localuri şi Locuinţe (I.L.L), Slatina. 18 martie 1955 – 20 noiembrie 1957, preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului popular al oraşului Slatina (primar) - FLOREA N. ŞTEFAN - Data naşterii: 01.10.1925, Bucureşti, raionul Tudor Vladimirescu. - Părinţii - Neagu şi Dumitra. - Profesia - electrician. - Originea socială - ţăran mijlocaş. - Apartenenţa politică - P.M.R. - Studii- 5 clase primare.

FUNCŢII

- 1939 – 1946 -ucenic electrician la ,,Electrotehnica”- Bucureşti, - 1946 – 1948 -electrcian uzinele ,,Republica”, - 1948 – 1949 -stagiul militar, - 1949 – 1951 -lucrător electrician, uzinele ,,Republica”, - 1951 - trimis în Ungaria la specializare, - 1952 - maistru electrician-schimb, uzinele ,,Republica”. - iulie 1952 – 18 martie 1955 - preşedinte Sfatul Popular al comunei Perieţi. - 18 martie – 20 noiembrie 1957 - preşedinte Sfatul popular al oraşului Slatina. 11 La 20 noiembrie 1957 a plecat la cerere şi s-a angajat la Uzinele ,,Republica”.12

20 noiembrie 1957 – iulie 1966, preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Slatina (primar) - PÂRVULESCU C. ION S-a născut, în Slatina, la 30.(alte surse 14 sau 20), octombrie 1922. - Studii : 7 clase (4 clase primare + 3 clase industriale). - Profesia de bază : tâmplar.

10. Arh. Naţ. Slatina, fond Primăria orşului Slatina, ds.251 / 1954, f. 435.

11. Arh. Naţ. Slatina, fond Primăria oraşului Slatina, ds. 288 / 1955, f.1.

12. Ibidem, ds. 413 / 1957, f.12.



- Apartenenţa politică : P.M.R., înscris la 10 ianuarie 1947. A absolvit Şcoala cu activul de partid de la ţară, seria I (02 – 22 XII1948). În decembrie 1948 a fost încadrat instructor judeţean P.C.R. Bun sportiv, fotbalist, a făcut parte din lotul A.S ,,Tinereţea” Slatina. Avea licenţa federaţiei, nr. 14115. 13 În 1949 a urmat Şcoala Medie Târgovişte, cu durata de 3 luni. Făcea parte din Secţia organizatorică (Comitetul şi biroul judeţean Olt). A fost preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Slatina (primar), în perioada noiembrie 1957 – iulie 1966. Înainte să fi fost numit în această funcţie era Şeful Secţiei de Cadre a Raionului Slatina. Ca realizări ale Sfatului Popular al Oraşului Slatina putem cita pe cele din anul 1960 . - S-au reorganizat cele patru centre de reparat unelte şi s-a verificat întreg inventarul agricol. - S-au organizat centrele de germinaţie. - Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Slatina în cursul trim.I a dat o deosebită atenţie iluminatului public şi salubrităţii oraşului. - S-au completat toate becurile lipsă de pe străzi, iar pe strada Al. I. Cuza s-a înlocuit reţeaua de curent continuu cu curent alternativ. - Pentru aprovizionarea populaţiei cu apă în bune condiţiuni s-au reparat motoarele de la uzină şi când se vor termina aceste reparaţiuni se va da apă în continuu la populaţie. - Amenajarea spaţiilor verzi, grădinilor şi parcurilor. - Amenajarea unui spaţiu verde pe terenul din dosul Teatrului de vară. - Terminarea terasării dealului ,,Grădiştea”. - Pavarea cu pavele de granit a străzii Revoluţia din Octombrie. - Reparaţii de pavaje pe străzi. - S-au făcut aprovizionări de piatră de granit pentru strada Drăgăneşti. - S-a organizat acţiunea patriotică pentru terasarea dealului Grădiştea executându-se defrişări pe o suprafaţă de 35.000 m.p., săpături 8753 m.p. cu 5252 m.c. pământ efectuându-se 14.005 ore cu 26.684 lei economii. - Pe linia modernizării străzilor s-au executat pe strada Drăgăneşti 927 m.p. pavaj cu pavele abnorme (roci eruptive) şi 425 m.p. pavaj cu bolovani de râu. - În reparaţii de străzi s-au executat reparaţii pe străzile Ionaşcu pe o suprafaţă de 2800 m.p. bolovani de râu şi reparaţii asfalt trotuare 160 m.p. - Pe strada A.I. Cuza s-au executat reparaţii la asfalt la trotuare pe suprafaţa de 260 m.p. - Pe strada 23 august s-au executat reparaţii pe o suprafaţă de 123 m.p pavaj pavele şi 1312 m.p. pavaj cu bolovani de râu. - Din contribuţia voluntară s-a executat o sală de clasă la şcoala din Clocociov, iar la teatrul de vară s-a rectificat scena pentru o mai bună vizionare.

13. Arh . Naţ. Slatina, fond O.S.P. judeţeana Olt, ds.2 / 1946 – 1948, f. 38.



- Prin acţiunea patriotică s-au executat lucrări de terasarea dealului Grădiştea, săpături de pământ la terenul unde se va construi cinematograful, săpături de şanţuri pe străzile Grădiştea, Crişan şi Stadion pentru introducerea conductei. Menţionăm, că trimestrial, în şedinţele Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului erau prezentate de către preşedinte Dări de seamă cu realizările din toate sectoarele de activitate. Prin H.C.M. nr.126 din 1 martie 1961 s-a stabilit construcţia la est de oraşul Slatina a Întreprinderii de aluminiu, iar pe 30 iunie 1965 această primă mare unitate industrială, a produs prima şarjă de aluminiu. În 25 decembrie 1963, la Conferinţa Organizaţiei raionale de partid Slatina, a fost ales ca membru în Comitetul raional. I. Pârvulescu a fost căsătorit cu Florica, cu care a avut 2 băieţi: Traian şi Gabriel. La început locuia pe strada Grădiştei, nr. 33 (în 1948). iulie 1966 – februarie 1968, preşedinte al Sfatului Popular Orăşenesc primar -

NECŞULESCU I. MARIN Pentru Marin Necşulescu, vom folosi datele furnizate de fiul său, regretatul Ştefan Necşulescu, fost profesor de istorie la Colegiul Naţional Agricol Carol I, decedat în octombrie 2011, precum şi alte surse documentare. S-a născut la 6 august 1926, într-o numeroasă familie a unui mic funcţionar la Primăria Slatina, Ion Necşulescu şi Maria Necşulescu. A fost primul din cei 9 copii, şi de cele mai multe ori aceştia l-au considerat ca pe un adevărat tată. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl său fiind mobilizat, Marin Necşulescu a fost nevoit, ca în paralel cu studiile liceale făcute în oraş, să lucreze după-amiaza într-un atelier de tâmplărie pentru a-şi ajuta familia.

După absolvirea liceului industrial, în 1946, a fost admis la Politehnica din Timişoara, dar la scurt timp a renunţat la studii din lipsă de bani. Revenit la Slatina s-a angajat, din 15 octombrie 1950, la Sfatul Popular al oraşului Slatina (Primăria), ca tehnician al Secţiei gospodării. Se ocupa de: lucrările de drumuri, construcţii şi grădini publice şi a spaţiilor verzi.14

14. Arh. Naţ. Slatina, fond Primăria oraşului Slatina, ds.253 / 1954.



În anul 1951 a fost cooptat în Comitetul Executiv. S-a căsătorit având doi copii. Membru U.T.C. din 1957, iar mai târziu al P. C.R. Seriozitatea, priceperea şi munca neobosită l-au făcut curând remarcat. Devine şeful Secţiei de Gospodărire a Primăriei, iar în 1960 este promovat director general al Intreprinderii Interraionale de Construcţii şi Prestări (I.I.C.P.).

A realizat o serie de lucrări importante, printre care Parcul orăşenesc de pe strada Piteşti şi localul Şcolii nr. 3. În iulie 1966 a fost numit Preşedinte al Sfatului Popular Orăşenesc (primar), Slatina, oraş pe care l-a iubit în mod deosebit. Din această iubire s-a născut o mare sărbătoare şi anume “Slatina-600”, în vara lui 1968. În luna octombrie a anului 1968 era vicepreşedinte al Consiliului popular provizoriu Slatina. După 1974, este numit director al I.J.C.M. Olt şi apoi la Institutul de Proiectare al Uzinei de Aluminiu. Munca permanentă, stresul, neliniştea i-au şubrezit sănătatea. La 38 de ani a făcut primul infarct, apoi încă două, în cele din urmă fiind operat pe cord şi nevoit să se pensioneze. A fost un tată bun, poate mai sever, dar extraordinar. Ca bunic, s-a dovedit a fi nemaipomenit. A fost iubit şi respectat de slătineni. În ziua de 8 mai 2001, dimineaţa, inima sa a încetat să mai bată.

Februarie 1968 – 22 Decembrie 1989 În 16 februarie 1968, prin Legea nr. 2, s-a revenit la împărţirea administrativ-teritorială a ţării pe judeţe, unitatea de bază fiind judeţul şi comuna. Nu s-a revenit la configuraţia administrativă anterioară anului 1950. Un număr de 19 judeţe nu se mai regăseau în acest ,,decupaj”. Slatina devine reşedinţa judeţului Olt Conducerea oraşului este asigurată de Preşedintele Consiliului Popular orăşenesc (la început provizoriu), care era în acelaşi timp şi Prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid (funcţie politică). Deci cele două funcţii-administrativă şi politică erau îndeplinite de aceiaşi persoană. 21 februarie 1968 – 1969, preşedinte al Consiliului popular orăşenesc provizoriu - CRĂCIUN I. NICOLAE Nu deţinem date biografice despre primul conducător al oraşului Slatina, după noua împărţire administrativ-teritorială, pe judeţe .



În 21 februarie 1968, a fost ales (mai bine zis numit) primar al oraşului.15 Avea următoarele funcţii oficiale : - Prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid şi - Preşedinte al Consiliului popular orăşenesc provizoriu-primar. În 5 iunie 1968 s-au constituit Comitetele orăşeneşti de partid şi Consiliile populare provizorii. Ziarul Oltul, în numărul din 1 august 1968, publica un interviu cu tov. Nicolae Crăciun, prim secretar al Comitetului orăşenesc de partid şi preşedinte al Consiliului popular orăşenesc, primarul oraşului, asupra problemelor legate de gospodărirea Slatinei. Cităm din acest interviu (convorbire): ,,Au apărut şi apar cartiere noi de locuinţe; s-au înălţat şi se înalţă noi construcţii social-culturale, de interes cetăţenesc; se modernizează străzi, se îmbunătăţesc condiţiile de alimentare cu apă şi energie electrică. *Întrebare: Ce ne puteţi spune din activitatea Consiliului popular orăşenesc în legătură cu cerinţele oraşului ? *Răspuns: ,,Cunoaşterea doleanţelor locuitorilor oraşului se realizează prin organizarea de întâlniri pe cartiere, cu deputaţii şi alegătorii, consfătuiri cu locatarii şi comitetele acestora, cu echipele de control obştesc şi prin audienţe pe care le organizăm zilnic. Exemplu- Alimentarea cu apă a oraşului e departe de a fi satisfăcătoare.Şi va mai fi. A fost rapid însuşită (propunerea cetăţenilor), obţinându-se fondurile necesare (în valoare de 400.000 lei), precum şi documentaţia. Alt exemplu- La ieşirea din Slatina, spre Drăgăneşti-Olt, uzina de aluminiu îşi depozita rezidurile. Acest aspect urât a fost observat atât de cetăţeni, cât şi de noi (primăria). În timp ce ne frământam pentru găsirea unei soluţii, ne-au venit în ajutor câţiva localnici care ne-au indicat că undeva, în afara oraşului, există nişte locuri unde se pot depozita aceste reziduri . Şi problema a fost rezolvată imediat.” În 22 decembrie 1968, Nicolae Crăciun a fost ales membru în Comitetul Judeţean P.C.R. În ziarul Oltul din 24 decembrie 1968, sunt publicate luările de cuvânt ale participanţilor la Conferinţa organizaţiei judeţene a P.C.R. Nicolae Crăciun, prim secretar al Comitetului orăşenesc de partid Slatina, a prezentat atunci realizările la nivel orăşenesc.

15. Ziarul Oltul, din 22 februarie 1968.

Nicolae Crăciun vorbind la

dezvelirea monumentului ,,Slatina

600” (1968)



,,În oraşul nostru producţia globală a fost realizată în procent de 104,6 la sută, iar producţia marfă de 102,4 la sută, cu un spor care se prelimină până la sfârşitul anului la 77 milioane lei. Rezultatele cele mai bune le-au obţinut Uzina de aluminiu şi I.I.L.Oltul, care lună de lună au îndeplinit planul, iar I.I.L.Oltul de la 5 decembrie a.c. a realizat planul integral, cu o depăşire până la finele anului de 6 milioane de lei. Pentru asigurarea cadrelor care vor lucra în industria oraşului propun înfiinţarea unui grup şcolar de chimie şi metalurgie şi a unui liceu industrial în care să se includă şi secţia de construcţii. În vederea asigurării ritmului necesar pe şantier, propun ca ministerele să dea din timp documentaţiile tehnice de care depinde asigurarea materialelor, utilajelor şi forţei de muncă. Când va fi dată în folosinţă Uzina de prelucrare a aluminiului, considerăm necesar să se unifice Uzina de aluminiu cu cea de prelucrare în cadrul unui combinat care va duce la: reducerea cheltuielilor generale ale intreprinderilor, la îmbunătăţirea cooperării şi specializării în cadrul combinatului, la coordonarea activităţilor întrunite ale celor două unităţi Întrucât nocivitatea în această zonă este mare datorită gazelor, propunem să se studieze posibilitatea anihilării acestei nocivităţi de către specialişti în acest domeniu. Din studiile comisiei economice a reieşit necesitatea urgentării schiţei de sistematizare a oraşului, cu toate detaliile fără de care nu vom putea asigura dezvoltarea armonioasă a acestei localităţi. Propunem de asemenea să se urgenteze proiectul general de alimentare cu apă şi canalizare a oraşului la nivelul anului 1980 şi să se înceapă chiar din primăvara aceasta, extinderea surselor de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi extinderea staţiei de epurare a apelor. În domeniul gospodăririi comunale să se aloce mai multe fonduri la investiţiile pentru modernizarea străzilor şi trotuarelor care să faciliteze exercitarea unei circulaţii rutiere corespunzătoare.” În încheiere, vorbitorul s-a referit la înfrumuseţarea şi modernizarea oraşului,

precum şi la creerea parcului şi ştrandului, la terasarea şi amenajarea dealului Grădişte şi a malului Oltului. A fost edilul-şef al oraşului până în 1969. În perioada 1970 – 1972, era şeful Secţiei organizatorice a Comitetului judeţean de partid.

Cu ochelari de soare Gh. Mihai- directorul arhivelor Slatina,

sculptorul Ion Irimescu, Marin Necşulescu, Nicolae Crăciun la

inaugurarea monumentului ,,Slatina 600” (25 mai 1968)



1969 – iunie 1970, VALERIU NICOLESCU, primar

S-a născut la 3 octombrie 1933, în comuna Mihăieşti, judeţul Argeş, într-o familie cu 11 copii (4 băieţi şi 7 fete). După absolvirea Liceului ”Dinicu Golescu” din Câmpulung-Muscel, urmează cursurile Academiei de Studii Economice (A.S.E.), din Bucureşti. Plecat de pe băncile A.S.E., tânărul Valeriu Nicolescu a lucrat pentru scurtă vreme la Uzina Mecanică Muscel, după care, datorită calităţilor sale de lider, a fost promovat în munca politică. Lucrează în cadrul fostei regiuni Argeş ca secretar şi prim-secretar, la Comitetul Raional Topoloveni, ca prim-secretar la U.T.C. Curtea de Argeş şi prim-secretar la Comitetul raional de partid al raionului Drăgăneşti-Olt. Din 1969 şi până în iunie 1970 a fost

primarul oraşului Slatina. Ziarul Oltul din 22 martie 1970, publică o convorbire a redactorului Florin Stama, cu ,,tovarăşul Valeriu Nicolescu, primarul Slatinei.” Prezentăm această convorbire (interviu), pentru a exemplifica realizările Primăriei Slatina, în timpul primariatului, destul de scurt, al lui Valeriu Nicolescu. * Întrebare : ,,Primăvara a devenit o prezenţă tonică, recunoscută de întreaga fire. Zăpada, îngheţul, cerul înorat au rămas parcă nişte amintiri îndepărtate. Viaţa oraşului, cum este şi firesc, abordează un alt ritm. Cum l-au simţit gospodarii slătineni ?” * Răspuns : - Ei au fost cei dintîi care au ....presimţit schimbarea de sezon şi s-au pregătit din timp să întâmpine vremea însorită ”croind” noi veşminte estetice şi gospodăreşti pentru oraş, ne răspunde la cea dintîi întrebare tovarăşul Valeriu Nicolescu, primarul Slatinei. * Întrebare : ,,Aşadar, pregătirile au precedat primăvara, în ce au constat ele ?” * Răspuns :



- În primul rând, s-a întocmit, în amănunt, planul de acţiuni. S-a studiat situaţia precisă a lucrărilor ce se vor desfăşura, ţinîndu-se seama ca ele să fie eşalonate în funcţie de urgenţa pe care o impun. S-au format colective de deputaţi, conduse de vicepreşedinţi ai Consiliului popular orăşenesc, însărcinate să dirijeze, în permanenţă, eforturile îndreptate pe această linie, să mobilizeze cetăţenii la muncă patriotică. * Întrebare : ,,Scopul este clar, mijloacele de îndeplinire a lui sînt asigurate. Mai rămîne corelarea lor.” * Răspuns : - Apariţia primelor raze de soare primăvăratec a coincis cu demararea activităţii de gospodărire şi înfrumuseţare urbană. Ne-am îndreptat atenţia mai cu seamă spre noul centru al oraşului, unde sînt plasate blocurile de locuinţe. În curînd, ochiului i se vor deschide aici alte perspective. Procesul sistematizării străzilor şi aleilor, al modernizării lor se află în toi. Strada ,,Victoriei” va deveni un bulevard spaţios, cu două benzi de cîte patru metri (una pentru circulaţia autovehiculelor, alta pentru plimbările cetăţenilor), despărţite de o linie de spaţii verzi. Pe străzile ,,Păcii” şi ,,Trandafirilor” se execută lucrări de asfaltare, canalizare, construcţii de trotuare şi amenajări de zone verzi. Nu s-au uitat nici locurile de refugiu pentru pietoni. Între cofetăria “Nufărul” şi librăria din cadrul complexului comercial ”Crişan”, se va deschide o frumoasă zonă cu iarbă, flori şi arbuşti ornamentali, încadraţi de dale din beton. * Întrebare : ,,Alte lucrări din prima urgenţă ?” * Răspuns : Sunt concentrate pe artera Piteşti şi în cartierul Clocociov. În afară de reparaţii asfaltice şi împietruiri, vor fi create cadruri plăcute pentru trecători. În locurile virane, hîrtoapele şi bălăriile vor lăsa locul teraselor îmbietoare, ca nişte game cromatice vii, părculeţelor, răzoarelor multicolore. * Întrebare : ,,Ce se profilează în imediata perspectivă ?” * Răspuns : - Întreg oraşul va fi un şantier al muncii pentru util şi frumos. Bulevardul ”A.I. Cuza” va căpăta atribuţiile unei moderne artere urbane (amenajîndu-se reţeaua de iluminat şi cea telefonică etc.). La fel şi strada ,,Filimon Sîrbu”, ,,Aleea Oltului”, drumul de pe dealul Grădiştea. * Întrebare : ,,Începutul primăverii este o perioadă de curăţenie generală prin însăşi tradiţia gospodărească.”



* Răspuns : - Evident că şi în domeniul acesta se vor înregistra succese. Măsura trecerii în subordinea Consiliului popular orăşenesc a sectorului de salubritate ce aparţinea I.G.O., cu utilajele şi personalul său, este cum nu se poate mai binevenită. În felul acesta, întreţinerea curăţeniei oraşului va fi un proces continuu. Extinderea reţelei de canalizare pe încă 3,5 km va avea şi ea o deosebită importanţă pentru menţinerea salubrităţii Slatinei. * Întrebare : ,,Înfrumuseţarea pretinde cantităţi mari de material săditor. Le aveţi asigurate” ? * Răspuns : - Consiliul popular orăşenesc s-a îngrijit din timp şi de acest lucru. Sera locală va fi în măsură să furnizeze iarba şi florile necesare, la care se vor adăuga şi produsele răsadniţelor cetăţenilor. Puieţii de arbori şi arbuşti sînt contractaţi cu pepinierele din Simeria. Din primăvara anului 1970,V. Nicolescu a venit la Primăria Piteşti, fiind, pe rând, vice-preşedinte şi prim vice-preşedinte al Consiliului Popular (1970 – 1974) şi primar al oraşului (1974 – 1982). În perioada în care a lucrat la conducerea Primăriei Piteşti, s-au construit 80 % din platforma industrială a oraşului, 40.000 de apartamente, Spitalul de Pediatrie, Bazinul Olimpic şi baza de agrement ”Ştrand”, s-a modernizat reţeaua stradală, aşa cum este şi astăzi, s-a realizat toată infrastructura, alimentarea cu apă, termoficare, gaze. Având în vedere că Piteştiul era un târg, a fost necesară sistematizarea întregului oraş în procent de 80 %, fiind demolate toate clădirile insalubre. Cariera politică a lui Valeriu Nicolescu a continuat şi după Evenimentele din decembrie 1989, fiind ales consilier local P.S.D. de două ori, în perioada 2000 – 2006. Fratele său cel mai mare dintre cei 4 fraţi Nicolescu a decedat în 2009, la 78 de ani, ca pensionar militar. Ion Nicolescu a activat 20 de ani în cadrul U. M. 01205 din Sibiu, unde a deţinut funcţia de comandă în conducerea unităţii, după cum scrie presa locală. Din 1981, a devenit şeful Comisiei Militare de control la Uzinele Dacia Piteşti, de unde a şi ieşit la pensie. Petre Nicolescu, a fost colonel S.I.E., iar Constantin Nicolescu (n. 1 septembrie 1945, Mihăieşti), fost Preşedinte al Consiliului Judeţean Argeş (membru P.S.D.). În ianuarie 2011 a fost arestat de D.N.A. pentru inundaţii fictive, luare de mită şi coruperea unui primar. iunie 1970 – septembrie 1983, BARBU Z. RADU, primar S-a născut în data de 06.10.1932, în comuna Morunglav, judeţul Romanaţi, azi judeţul Olt. Părinţii s-au numit Zamfir şi Florica. A urmat şcoala primară în comuna natală, iar gimnaziul şi Şcoala medie tehnică financiară, în Slatina. Imediat după terminarea liceului, în august 1952, s-a angajat la Banca de Stat Drăgăşani, unde a lucrat până în octombrie acelaşi an, când a plecat militar.



După 18 noiembrie 1955, s-a angajat ca inspector la Banca Agricolă din Balş. Pe 20 octombrie 1956 s-a încadrat la Intreprinderea de Industrie Locală (I.I.L.) Balş. De aici, în 15 decembrie 1959, se transferă la Sfatul Popular Raional Balş, ca Şef al Secţiei Planificare, unde lucrează până în martie 1968, când s-a angajat la Consiliul judeţean Olt, ca Şef Serviciu Plan. În perioada 1962 – 1968 a urmat cursurile Academiei de Ştiinţe Sociale (A.S.E.), Bucureşti. În 1968 se căsătoreşte cu Maria Costea (n. 1936, comuna Cetate, judeţul Dolj), cu care a avut 2 copii: * Barbu Gabriel, inginer auto, în Brăila. * Şerban (Barbu) Mihaela, economist la Banca Raiffeisen, municipiul Moreni, judeţul Dâmboviţa. De la 1 septembrie 1969, este promovat în cadrul Consiliului judeţean, ca director cu Industria Locală. În luna iunie 1970, este numit prim-secretar al Comitetului orăşenesc P.C.R. şi primar al oraşului Slatina, funcţie pe care a îndeplinit-o până în septembrie 1983, fiind până în prezent cel mai longeviv primar al Slatinei. În iunie – iulie 1981 a absolvit Academia de Ştiinţe Social – Politice ”Ştefan Gheorghiu” Bucureşti. În timpul primariatului său, oraşul Slatina, care în 1979 este declarat municipiu, a cunoscut o dezvoltare rapidă, în toate domeniile. În numărul din 4 mai 1976, ziarul Oltul publica un interviu cu ,,tov. RADU BARBU prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid, primarul Slatinei”, cu titlul : ,,SLATINA – pe verticala unor impresionante împliniri” Erau prezentate înfăptuirile oraşului până la acea dată, precum şi realizările

propuse pentru cincinalul 1976 – 1980. “Vechea urbe de altă dată, anonimă, cenuşie a renăscut în mai puţin de un deceniu intrând în rîndul marilor cetăţi industriale ale ţării. Noul destin al acestor locuri a început să se afirme din vara anului 1965, când numele multisecular al Slatinei şi-a adăugat silabele de lumină ale aluminiului românesc. Metaforă tonifiantă, care a deschis evantaiul constelaţiei industriale următoare: întreprinderile de prelucrare a aluminiului, de produse carbonoase, de utilaj alimentar, textilă etc. Peste 8000 de apartamente, de altfel un nou oraş cu alţi oameni a căror hărnicie şi-a aflat împlinirea, ale căror aspiraţii au cunoscut împlinirile proprii prezentului nostru ardent. Depăşindu-se faza soluţionării necesităţilor edilitare stringente, gospodarii locali şi-au orientat eforturile către crearea unor edificii arhitecturale



distincte. Spitalul judeţean, hotelul, magazinul universal ”Oltul”, casa de cultură a sindicatelor(n.n. inaugurată pe 15 mai 1976), devin efigii ce deschid o filă impresionantă în istoria urbanistică a Slatinei. ,,Se poate afirma – ne spune tov.Radu Barbu, primarul Slatinei - că acum colectivele de muncă ale unităţilor economice cunosc un deosebit grad de maturitate. Sporirea competenţei profesionale, a responsabilităţii situează puternicul detaşament al muncitorilor slătineni pe platforma unor înfăptuiri fără precedent. În cinstea aniversării partidului şi a sărbătoririi zilei de 1 Mai, întreprinderile industriale au realizat peste 100 milioane lei peste prevederile planului, contribuţie distinctă având întreprinderile de aluminiu, de prelucrare a aluminiului şi de produse carbonoase. Planul de export a fost, de asemenea, depăşit cu aproape 40 de milioane lei valută, ponderea deţinând-o produsele finite cu un grad de prelucrare, ce s-au bucurat de o reală apreciere.” În continuare, interlocutorul nostru a apreciat că această primăvară a debutat şi în compartimentul gospodăresc, cu o prodigioasă activitate, nivelul de urbanitate al oraşului evidenţiind noi carate. Sute de cetăţeni au participat în ample actiuni de înfrumuseţare, la plantarea a 2000 de tei (1600 în cartierele de blocuri), a unui mare număr de arbori, arbuşti medicinali etc. Profilul cetăţii aluminiului românesc,în acest cincinal (n.n. 1976 – 1980), va cunoaşte amplitudinile unei civilizatii fără precedent. Echipamentul edilitar modern, noile dotări şi edificii se vor amplifica odată cu potenţialul economic al marilor unităţi industriale. Aproape 5000 de apartamente, 1100 în acest an (n.n. 1976), 1616 locuri în căminele pentru nefamilişti, două dispensare umane, centru stomatologic, staţie de salvare, noi spaţii comerciale în cartierele Crişan II, Crişan III, în zona gării, pe strada Tudor Vladimirescu, iată agenda unor obiective sociale de maxim interes ce vor întregi confortul slătinenilor, al celor care, prin entuziasm şi inteligenţă, creează importante valori materiale şi spirituale. Actualmente, prin darea în folosinţă a Căminului cu creşă al Întreprinderii de aluminiu, toţi copiii ce îndeplinesc condiţiile necesare pot ocupa un loc în cămin. În acest cincinal (1976 – 1980) se vor crea alte 900 de locuri în creşe, aproape 300 de locuri în grădiniţe, 912 în internate; se vor construi 64 săli de clasă. Construirea cinematografului cu 650 de locuri, a unei săli de sport cu 1000 de locuri vor înscrie pe harta de şase veacuri a localităţii un bilanţ urbanistic revelator. Un evantai de locuri de agrement vor ilumina zidurile albe ale oraşului, parcul, unde deja s-au plantat arbori, din zona lacului de acumulare, pădurea Strehareţ, cu un muzeu al satului etc.; se vor valorifica resursele peisagistice ale Grădiştei (motel, teatru de vară etc.), ale văii Sopot. Activitatea industrială va cunoaşte, în continuare, ritmuri înalte. În perioada 1976 – 1980 vor fi construite şi puse în funcţiune numeroase obiective, dintre care amintim: Uzina hidroelectrică Slatina, două staţii şi o linie electrică de înaltă tensiune, turnătoria de aluminiu etc. Acestora li se adaugă noi extinderi la întreprinderile de aluminiu, prelucrarea aluminiului, produse carbonoase, industrializarea laptelui. Puternica dezvoltare



îndustrială a Slatinei a determinat, cum este şi firesc, importante schimbări în ceea ce priveşte structura demografică şi numărul populaţiei. Astfel, dacă în 1965 oraşul avea circa 16.600 locuitori, iar in 1970 – 24.300, în 1976 numărul lor a ajuns la 32.400. Dacă se adaugă şi flotanţii, numărul populaţiei slătinene se ridică la peste 45.000 de locuitori” (n.n. în 1980 s-a ajuns la peste 60.000 de locuitori). Pentru activitatea depusă, Radu Barbu a primit următoarele distincţii : - Medalia ,,În cinstea încheierii colectivizării agriculturii” Decret 196 / 1962. - Ordinul ,,Steaua R.S.R.”,cls. a V-a. Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. 138 / 20 aprilie 1971. - Medalia ,,A 50-a aniversare a P.C.R. Decretul Consiliului de Stat 137 / 1971. - ,,Ordinul Muncii”, cls. a III-a . Decret Prezidenţial 149 / 12 august 1974. La 1 decembrie 1983, s-a transferat la Banca Agricolă Slatina, în funcţia de director-adjunct, iar pe 1 octombrie 1985 a fost promovat în funcţia de director, îndeplinită până la 1 mai 1990, când s-a pensionat pe caz de boală. Revine, pe 1 octombrie 1991, la Banca Agricolă, unde a îndeplinit funcţia de economist şi consilier bancar. S-a stins din viaţă la 02.04.1994, în Slatina. Este înmormântat în cimitirul Strehareţ. septembrie 1983 – octombrie 1986 MITREANU ELENA, primar Primul conducător femeie al municipiului Slatina s-a născut în comuna Coteana, judeţul Olt, la 5 noiembrie 1947. La naştere a avut numele-GORAN. Părinţii s-au numit Alexandru şi Florica, iar fratele- Florea (Floricel). STUDII : - Şcoala de 7 clase, Coteana, absolventă în anul şcolar 1960 – 1961, clasa VII-B,media 9, 60 (28 absolvenţi). 16 - Liceul ,,Radu Greceanu”, absolventă, promoţia 1965 – 1966, clasa a XI-a C, diriginte prof. Dumitru N. Bărbulescu, premiul I-media 9, 24. - Institutul Politehnic ,,Gheorghe Asachi” Iaşi-Facultatea de tehnologia şi Chimia Textilelor, azi Universitatea tehnică ”Gheorghe Asachi” Iaşi. După absolvirea facultăţii revine în Slatina şi se angajează la Întreprinderea Textila ca inginer textilist. Urcă treptele afirmării, ca inginer-şef şi apoi director al Întreprinderii. Se căsătoreşte, luând numele soţului MITREANU. Pe 4 martie 1974, soţilor Mitreanu li se naşte singurul fiu, Bogdan – Mihai, care azi are calificarea-inginer electrotehnic. În septembrie 1983, este numită primar al municipiului Slatina, înlocuindu-l pe Barbu Radu (1970 – 1983). În octombrie 1986 se mută la Craiova, unde îşi continuă cariera politică, ca secretar cu probleme de industrie uşoară, la Consiliul judeţean Dolj. După 1990, deschide o făbricuţă de textile în Craiova. A decedat pe 19 aprilie 2005.

16. Gheorghe Mihai, Guran Maria, Tinu Dumitru – Monografia şcolii ,,Ion Conea” Coteana, 2003, pag.

45.



octombrie 1986 – 22 decembrie 1989, MANEA N. IOAN, primar

S-a născut în anul 1936, luna iunie, ziua 6, în oraşul Piatra–Olt, judeţul Olt. Părinţii, Nicolae şi Constanţa, profesori în localitatea natală, sunt decedaţi. Clasele primare (I-IV), le-a urmat la şcoala din Piatra-Olt, iar ciclul II (gimnaziul), parţial în oraşul Râmnicu – Vâlcea şi în Piatra – Olt. A început liceul (clasele VIII – XI), în oraşul Caracal, în toamna anului 1950, dar după trei luni (primul trimestru) s-a transferat la Craiova, la Liceul “Nicolae Bălcescu” (azi Colegiul Naţional ”Carol” I), pe care l-a absolvit în anul 1954. Şi-a continuat studiile, la Institutul Politehnic

Bucureşti, Facultatea Ingineri economişti, Secţia Mine, între anii 1954 – 1959, obţinând diploma de Inginer economist. După terminarea studiilor universitare a fost repartizat, în anul 1959, în Valea Jiului la Exploatarea minieră Petrila. Aici a lucrat ca şef serviciu Organizarea Producţiei şi a Muncii până în anul 1968, când a fost promovat ca director al acestui serviciu. În anul 1970, s-a transferat la Slatina,la Întreprinderea de Produse Carbonoase, ca şef serviciu Organizarea Producţiei şi a Muncii. Peste cinci ani ani, în 1975, a fost numit Director al Cabinetului Judeţean de Organizare Ştiinţifică, care era coordonat de Consiliul Organizării Economice – Sociale, din Bucureşti. Pe acest post a funcţionat până în anul 1986, coordonând activitatea de organizare la nivelul unităţilor economico – sociale ale judeţului Olt. Tot în acest an a fost numit primar al municipiului Slatina. Ca primar a răspuns de întreaga activitate industrială, economică, politică şi socială de la nivelul Municipiului Slatina. Ca realizări în timpul mandatului său notăm următoarele : - Construirea de noi apartamente. - Construirea Întreprinderii de Ţevi şi a Fabricii de rulmenţi. - Dezvoltarea de noi capacităţi industriale la întreprinderile mari ale municipiului Slatina. - Suplimentarea capacităţii de alimentare cu apă, cu bazinul de pe strada Oituz. - Construirea Maternităţii din cadrul Spitalului Judeţean. - Modernizarea Stadionului ,,1 Mai”. - Săli de sport la unele licee. - Amenajarea de noi spaţii verzi. Trei ani la rând Municipiul Slatina a câştigat titlul de Erou al Muncii Socialiste (municipiile de până la 100.000 de locuitori). În anul 1988 s-a primit aprobarea pentru sistematizarea municipiului Slatina (fondurile necesare şi nominalizarea unităţilor care trebuiau să execute lucrările). Finanţarea era deschisă cu 1 ianuarie 1990, dar lucrarea nu s-a mai continuat după Revoluţie. Această sistematizare însemna :



- Construirea a 2500 apartamente confort sporit - Modernizarea străzilor. - Prelungirea cartierului Progresul-Faleză. - Sală de sport polivalentă. - Construirea a 4 şcoli. - Amenajarea unui parc orăşenesc. În anul 1990 inginerul Ioan Manea s-a angajat la Întreprinderea de Produse Carbonoase, iar în 1991 s-a pensionat. (Datele ne-au fost furnizate de d-l inginer Manea Ioan).

Din corespondenţa inedită a poetului Ion Minulescu

În cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti se păstrează o valoroasă colecţie de scrisori trimise de poetul Ion Minulescu. Câteva dintre acestea, adresate lui Al. Th. Stamatiad, Liviu Rebreanu şi Mihail Dragomirescu, sunt cunoscute din numerele anterioare ale revistei noastre (Memoria Oltului nr. 14, 15/2013). Până la reunirea tuturor într-un volum, gest ce ar demonstra grija noastră faţă de memoria poetului cu origini slătinene, continuăm prezentarea câtorva epistole din acest fond. Ion D. Tîlvănoiu, Nicu Petria

[1] [Necunoscut, fără dată, fără loc] Dragă nene Emanoil, Poţi procura un tour-retour Bucureşti-Kişineu unui autor dramatic sărac care se duce să-şi vadă premiera? Dacă da, îi faci o mare bucurie. Cu toată dragostea, Ion Minulescu, Dorobanţi, 27.

[Carte poştală, Biblioteca Academiei Române, cota S 44/ CDLXI]

[2] Buc. [1901-1902, probabil către Al. Cazaban]

Dragă Alecule,

Ţi’am promis cândva că’ţi voi scrie ceva mult de tot. Nu mi-am dat însă atunci socoteala ceea ce aşi fi putut înţelege prin acel „mult de tot”, de data asta însă o scânteiere năprasnică, nu atât de dureroasă cât de neaşteptată – mi’a luminat amintirea promisiunei şi ca un Arhimede modern, cu mult mai mic,

Ion Minulescu



în schimb, însă cu foarte multă tristeţe, am strigat Evrica – am găsit ce să’i scriu lui Alecu. Poate ţi’oi destăinui lucruri la care momentan nu mai gândesc deoarece gândurile mele toate s’au întrupat într-unul singur – un gând nebun ce vrea ceva, dar pe care nu sunt în stare să’l pot traduce în cuvinte. Poate îmi vor scăpa multe crâmpeie din viaţa mea intimă, lucruri pe care de eram dibaci, adunându’le ar forma din ele un roman celebru întru ceea ce priveşte caracterul unui om curios, enigmatic pot zice – unui om care a râs şi poate va râde viaţa toată fără ca acei ce’l văd să’şi închipuie, ba chiar el însuşi aproape să nu poată pricepe masca cu care într’un mod inconştient îşi acoperea sâmburele fiinţei sale. Am vrut să par lumei aşa cum nu sunt, dar cum trebuie să fii şi dacă ţie’ţi spun lucrurile astea, nu doar că voi să mi le aduc ca vreo laudă în ceea ce priveşte tactica mea de’a apare în lume, dar ţi le spun fiindcă vroi cel puţin ca tu singur să mă cunoşti aşa cum

sunt. Şi ştii de ce m’am hotărât să’ţi scriu toate acestea? Fiindcă poate n-o să ne mai vedem mult timp. Cine ştie dacă mergea-vom la Athena ori dacă ne vom întâlni la toamnă? Evenimentele strecurate de la plecarea ta, şi cele care au de gând să se mai strecoare, mă vor face, poate, cât mai curând să părăsesc ţara şi să’ntârzii cât mai mult revederea.

Pe tine te’am privit totdeauna ca pe’o fire aleasă, un suflet blând, incapabil de’a voi răul – cel puţin unui prieten – şi ca prieten îţi scriu astăzi destăinuindu’mă ca unui duhovnic de la care aş nădăjdui mijlocirea iertării păcatelor, cu toate că păcatele mele nu mi le pot ierta decât eu singur, deoarece numai faţă de mine însumi am păcătuit. E ora 1 fără un sfert,

noaptea. M’am întors aproape de 25 de minute de la Bulevard, unde am stat cu Moşu ca de obicei. Ah! Moşu multe planuri frumoase are! Moşu are un ideal năprasnic în care crede şi la care se închină ca la un sfânt şi’n schimb la care eu uitându’mă încep să surâd ca şi cum toate planurile Moşului ar fi o naivitate copilărească. Eu sunt omul fără ideal – omul care nu şi’a lăsat niciodată gândurile să’l ducă prea departe, de frică să nu fie prea multă cale până la aşa numitele idealuri, şi de cât să şi le aducă schiloade şi obosite – incapabile de a le mai porni într’altă parte, a preferat mai bine să şi le întoarcă din drum. Mi-a fost frică să nu’mi văd decisiva deziluzie care se numeşte zdrobirea idealului şi am preferat să rătăcesc, nu ca un naufragiat pe mare, dar ca un animal ce nu poate întrebuinţa cârma şi lopeţile luntrei. De aceea am fost veşnic desgustat pe lume, fiindcă o simţeam ca un colos ostil mie, şi sub greutatea căruia o să mă strivesc. Dar până atunci m-am hotărât să-mi bat joc de ea râzând ca un nebun ce crede că se răzbună pe îngrijitorii ospiciului dacă refuză să mănânce. Şi fiindcă n-am avut şi nici n-am nici un ideal, de aceea nu ştiu dacă mâine voi mai sta în Bucureşti şi dacă voi pleca în altă parte; dacă voi pleca din ţară pentru a reveni cât mai târziu ori dacă voi pleca pentru a nu mai reveni niciodată. Şi fiindcă ştiu că la ţară cu toate că vei avea de preparat examenul, de scris literatură, de vânat şi de hoinărit; vei avea totuşi şi ore de plictiseală; de aceea îţi trimit acest lung pomelnic pe care te rog să’l citeşti numai atunci când nu vei avea ce face, întocmai ca pe un roman prost scris în lipsă de altceva mai bun şi pe care cetindu’l sunt sigur că vei exclama mai la fiecare rând: „Ce caraghioslâc! Nirvan care a vorbit altădată atâtea prostii, acum a înnebunit de’a binele când face pe adâncul cugetător”.



Dar dragă Alecule, şi prostului şi nebunului i se iartă. Poarta templului s’a deschis – vorba lui Nanu. Eu te’am prins în portalul lui şi-acum trebue să intri înăuntru. Vei intra să te’nchini la icoane ori vei intra să’ţi baţi joc de ele, puţin îmi pasă. Eu mi’am făcut datoria şi le’am jugrăvit unui prieten pe care l’am crezut bun, evlavios şi nobil. Ascultă: Când eram la Piteşti în clasa a VI m’a pus dracu şi mi’am dat profesorii la Moş Teacă şi m’au prins şi m’au lăsat repetent, iar eu încăpăţânat de a nu le face placul, am venit la Bucureşti şi la pensionul vestitului Brânză am făcut 2 clase într’un an. În anul acela chiar făcui cunoştinţa unei familii al cărui nume este de prisos cred, să ţi’l mai spun. Găsii aci o fată cam de vârsta mea, nu atât de frumoasă şi deşteaptă cât de atrăgătoare, mai cu seamă pentru mine străinul ce nu aveam pe nimeni absolut în Bucureşti. Am început să’i fac curte, fără să mă gândesc câtuşi de puţin ce’aşi mai face dacă mi’o primi’o ori ce’aşi face dacă nu mi’o primi’o. N’am avut nici un scop, n’am urmărit nimic în viitor. Am privit doar prezentul care se rezuma atunci numai în „a face curte” şi curtea s’a prins. Am descoperit mai în urmă că ea era o fire foarte simţitoare pe care prefăcătoriile mele visătoare o mişcaseră mult. Şi când am văzut că o dragoste nebună o’nlănţuieşte cât mai mult de mine, am deschis ochii şi m-am întrebat: ce să fac? N’am putut însă să’mi dau răspuns fiindcă el ar fi făcut parte din domeniul viitorului şi eu n’am cunoscut viitor. Am zis totuşi: O voi iubi. Şi aşa sentimentul milei pentru o fiinţă care o priveam nenorocită, iubindu’ne, s’a transformat deodată într’o adevărată dragoste – lucru pe care niciodată nu’l visasem. Acum iubeam şi ca şi o lună mai-nainte, totuşi nu ştiam ce voi mai face. Iubeam fiindcă simţeam în mine ceva ce’mi porunceşte să iubesc. Au trecut doi ani. Doi ani aşa zişi de lâncezeală în dragoste. Doi ani în care doar ne’am sărutat, ne’am scris şi’am vorbit prostii. Doi ani în care n’am mai făcut curte la nici’o fată, dar absolut la nici una. Doi ani în fine în care m’am tâmpit gândindu’mă că iubesc şi neştiind ce pot face iubind. În timpul ăsta multe vorbe am auzit pe socoteala ei, ea poate a auzit şi mai multe pe socoteala mea. Am tăcut însă eu, şi a tăcut şi ea. Din când în când, e drept că ne-am mai ciorovăit, dar lucrul ăsta e natural în dragoste. Monotonia te omoară chiar atunci când ea este în dragoste. Anul ăsta însă ea făcu un pas greşit. Începu să vină pe la mine acasă – o invitare scăpată de mine întâmplător şi primită de ea cu multă bucurie. Eu mă ştiam pe mine omul momentului şi credeam pe toată lumea la fel. Ce se va întâmpla la mine aproape nu mi’am dat socoteala, dar ea ştia bine şi lucrul ăsta, l’a voit, l’a dorit, l’a visat chiar. Şi’ntr’una din zile ... o fecioară mai puţin. – Eşti un mizerabil, Nirvane! Aşa mi-ai fi zis dacă aş fi acum în faţa ta şi fiindcă sunt departe te mulţumeşti numai să’mi arunci cuvintele astea pe vânt. Dar îţi voi arăta că n’am fost şi nici nu sunt mizerabil, ci doar un nenorocit fără ideal, fără putinţa de’a lupta pentru îndeplinirea unui ce sfânt în viitor. Ca niciodată până aci, nici de data asta nu m’am gândit la nimic mai mult decât numai la ce’am făcut. Mă gândeam: un început de roman poate, un început de nenorocire ori fericire poate, un rău ce se va separa cu timpul poate, un rău ce’l voi purta vecinic pe conştiinţă po’te, şi la to’te am zis po’te,

Ipostaze ale poetului romanţelor



po’te, fiindcă nu ştiam care din ele s’ar fi închegat în viitor. Ce’ar fi fost dacă din femeia asta mi’aşi fi făcut un ideal? Ce’ar fi fost dacă aş fi divinizat’o şi ei mi’aşi fi închinat fiinţa mea? – Ceva nobil şi demn din partea mea, vei zice tu şi alţii poate. Da, dar ţi’am spus mai adineaori că mi’a fost totdeauna frică de ceea ce se numeşte zdrobirea idealului, de aceea astăzi când o ştiu ducându’se la altul cum venea şi la mine, nu mă do’re nimic, căci nu văd nimic năruindu’se din ce aşi fi clădit în viitor şi repet pentru a nu ştiu câta o’ră cuvintele pe care chiar când o iubeam le’am zis: Femeia este cel mai scârbos lucru al creaţiunei. Iartă’mă dacă fără voie caut să’ţi mânjesc idealul tău, dar idealurile sunt mai presus de a fi mânjite. Eu prefer să nu am nici un ideal, în orice sens ar fi să iau înţelesul acestui cuvânt. Un prieten al nostru – al cărui nume nu ţi’l spun, dar pe care acum ori mai târziu îl vei ghici – i’a făcut curte, ea n’a stat un moment la îndoială. Doritoare de noi senzaţii, poate în momentul acesta repetă aceleaşi scene pe care altă dată le aveam între mine şi ea. Dar există un ce – un ce pe care în isteţimea ei de femee n’a uitat să’l întrebuinţeze pentru a mă orbi pe mine. Îi mulţumesc. Mi’a dat două scrisori ale lui către ea, după ce m’a pus să jur că nu voi face nici un scandal şi că nu va şti nimeni decât ea şi eu. Şi într-adevăr am luat scrisorile şi le păstrez. De ştiut nu ştim decât noi, tu şi cei care au văzut’o venind la dânsul. Ea se crede apărată perfect crezându’mă fo’rte naiv de felul meu. El mă crede chiar prost şi se laudă chiar că văzând cu ochii n-aş putea crede să fiu înşelat. Din partea mea le mulţumesc deopotrivă la amândoi, fiindcă mă scapă de o răspundere po’te ce’aş fi avut’o. Şi tac, tac şi voi tăcea să’mi pot bate joc de ea pe care o socotesc ca o părticică din acea lume pe care n’o pot suferi. Şi când se va-ntâmpla o schimbare definitivă între mine şi actorii ce’mi uzurpă drepturile mele în scenă, mă voi mulţumi să’i arunc numai 3 cuvinte ei: Ţi’am făcut carieră. Iar lui „N’am vrut să ne stricăm prietenia”. Şi voi continua să fiu acelaşi sceptic, neîncrezător în ziua de mâine, neîncrezător în prieteni, în

iubită şi chiar în mine însumi. Şi să nu crezi că vreo schimbare cât de mică s’ar fi produs în mine. Nu, de loc. Mă duc şi astăzi la ea ca altă dată, o sărut ca şi altă dată, vorbim de el că-i face curte şi ea nu i’o primeşte. Eu mă fac a nu băga de seamă că pe buzele ei sunt sărutări de’ale lui şi ea văzându’mă aşa naiv, nu roşeşte câtuşi de puţin când vorbim de el. N-am trebuinţă de mângâiere fiindcă în definitiv n’am pierdut nimic scump, totuşi când gândurile-ncearcă a mă chinui, fiindcă nimeni nu ştie lucrul ăsta, mă mângâi singur zicându-mi: E femee şi de femee ne



putem bate joc ca de orice alt dobitoc. Dacă o mai sărut e ca să’mi fac datoria ca şi un credincios ce intrând în biserică trebuie să sărute o icoană şi el ca toţi ceilalţi credincioşi. Şi iată cum o dragoste născută fără de voie- şi când zic fără de voie, înţeleg, fără tendinţa idealizării, se stinge tot fără de voie, uşor, pe nesimţite, ca şi cum nu s’ar stinge nimic. Mi se pare un lucru aşa de natural, că astăzi când o văd pierd cu totul conştiinţa trecutului şi parcă mă întreb: în ce bordel am cunoscut eu femeea asta? Ţi-am făcut, dragă Alecule, un fel de confesiune a la Robert Greslou, din Discipolul lui Bourget. Şi ţi-am făcut-o cu un scop – iată’mă dar şi pe mine cu un scop în viaţă. Dacă o fi să nu ne mai întâlnim, dacă o fi să fiu departe şi’n lipsa mea legende multe să se creeze ca’ntotdeauna pe socoteala absenţilor, tu care eşti singurul ce ştii această afacere, te rog să’mi iei partea, să mă aperi şi să le arăţi celor care m’or face mizerabil că nu sunt. Să le arăţi cine sunt mizerabilii scenei şi cine sunt eu care i’am privit nepăsător ca şi cum întru nimic nu m’ar fi atins jocul lor. Sunt sigur că mulţi care nu mă cunosc îndeajuns or zice că sunt un mincinos ordinar ce umblu după înscenări nedemne, dar pentru aceia, faptul că nu’i cunosc şi nu mă cunosc îmi este deajuns. Ţi’aşi mulţumi mult de tot dacă ehe... târziu peste un an poate, mi’ai spune câte ceva din părerile acestora. Mi’ar servi la un roman la care am de gând să lucrez când mă voi simţi în stare a’l începe şi a’l isprăvi, căci începuturi slavă domnului! Vezi consecinţele omului fără ideal? Mă duc acum într’un focar de zgomot, totuşi pentru mine care n’am de’a face nimic cu el, va fi un leagăn de linişte sufletească. Parisul va fi Paris şi eu voi fi eu. Nu îndrăznesc să’ţi afirm că voi pleca cu un ideal. Până acum nu mi l’am făcut şi când simt nevoia de’a avea şi eu unul simt totodată şi neputinţa de’a-l concepe aşa de frumos şi mare, cum realizându’l să mă facă într’adevăr fericit. Ah!, fericire! Tu poate ai gustat de multe ori de când eşti în Râmnic câteva din minunăţiile acestei zise fericiri. De’ai fi fericit viaţa toată, să nu mă poţi înţelege pe mine, care n’am cunoscut’o niciodată şi care totuşi par a fi cel mai fericit. Căci e greu să fii înconjurat numai de cei care te cunosc, iar cei care au să te cunoască mai târziu se recrutează din numărul nesfârşit al celor ce încă nu te cunosc. Şi dacă ăştia n’ar fi pregătiţi cu o privire, cu un zâmbet, cu un gest măcar, te vor cunoaşte în rău şi’ţi vor fi duşmani. Acum slujba s’a isprăvit şi templul se închide. Ieşi afară de respiră aer liber şi curat. Goneşte’ţi din minte slujba plictisitoare şi şterge-ţi din miros fumul tămâiei şi’al lumânărilor pe sfârşite. Înalţă’ţi ochii spre cer, dacă e ziuă priveşte soarele, dacă o fi noapte priveşte luna şi stelele şi privind aceste eterne file ale veciniciei gândeşte’te la mine ca la un ce trecător ce’şi grăbeşte pieirea rătăcind prin pădurea încâlcită a vieţii, fără să aibă încrederea potecuţei idealului. N I R V A N

[Biblioteca Academiei Române, cota S 2/CCXCII]

[3] [Către Corneliu Moldovanu] (foto bar 12, ziua 2, 601) Vara 1924 Dragă Corneliu, dacă mă iubeşti cu adevărat şi nu ţi-e ciudă pe mine că petrec la Călimăneşti cu cocoanele frumoase cărora le aplic sistemul doctorului Knock, te rog să-mi faci rost de cel puţin 3000 de lei şi să mi-i trimiţi la Hotel Cozia ca să nu fiu nevoit să rămân amanet sau să mă fac de ruşine transformându-mă în peşte. De prisos să-ţi spun că în lipsa altuia mai răsărit, eu sunt deocamdată singurul măgar între oi, ca să nu zic între



gâşte... Costă însă colosal consumaţiile şi plimbările cu diferitele vehicole, fiindcă trebuie să ştii că femeile de aci nu apreciază vehicolul ideilor, singurul care îl pot pune la dispoziţie în mod gratuit. Dacă nu mă crezi, întreabă pe Alecu Mavrodin, că el e specialist în Băile Călimăneşti. Aceasta nu înseamnă că Eu ca vechi colaborator la Viitorul nu îi înlocuiesc lipsa aci. Dar să revin la ce-mi stă pe suflet, de când nu-mi mai stă în buzunar. Trimite-mi 3000 de lei sau de la teatru sub o formă oare care sau de la Măciucescu, până voi veni la Bucureşti să ţi-i înapoiez. Nu-mi face figura că să ştii că nu mă compromit eu – care sunt apreciat ca un om 1/2 nebun, – ci vă fac de râs breasla poeţilor. Auzi, mă? ... Complimente lui Alecu şi ţie îţi urez noroc cu începerea stagiunii la care eu nu voi putea lua parte d’oare ce nu mi-am sfârşit încă stagiunea mea personală de aci. Te pup. Ion Minulescu

[Biblioteca Academiei Române, cota S 74/CC].

[4] [Către Horia Blazian, fără loc, fără dată]

Ion Minulescu te caută de trei zile şi nu te găseşte. Nu-i poţi da o oră? Vrea să ştie ce-ai făcut cu ,,La dona e mobile”. Dar cu legea proprietăţii artistice ce faci că doar sunteţi instituţie oficială?

[Biblioteca Academiei Române, cota S 32/DCCCXLI, carte poştală imprimată ,,Ion Minulescu, Piaţa Lascăr Catargiu, 4”]

[5] [Către Emil Gârleanu, 1911-1913, fără loc]

Dragă Emil, Îţi prezint pe d-şoara Luisa Ferrri, una din gentilele tale pensionare pe care tu desigur n-o cunoşti încă şi pe ce eu am descoperit-o vagabondând pe la Brezoi şi ţinând sus, sus de tot prestigiul artei de la Naţionalul din Craiova. O pun sub binevoitoarea şi preţioasa ta protecţie. E o fată modestă şi de mult bun simţ. Mai mult, de prisos să-ţi spun. Mulţumiri anticipate. Cu dragoste, Ion Minulescu.

[Biblioteca Academiei Române, cota S 8/ CCXCII]

[6] [Către Eugen Titeanu]

21 apr. 1938 Dragă Titene, Mi-a comunicat nevastă-mea că te-ar interesa vechea mea poezie ,,Romanţa necunoscutei”. Iată că ţi-o transcriu, deşi (rămână vorba între noi) ai fi putut-o găsi în volumul meu De vorbă cu mine însumi.

Ion Minulescu, Al. Macedonski, N. Davidescu,

Al. T. Stamatiad



Al tău acelaşi, Ion Minulescu.

[Biblioteca Academiei Române, cota S 9/CCXCII]

[7] [Către generalul Ballif]

3 iunie 1937 Stimate domnule general, Dacă întâmplător norocul îmi va surâde tot aşa de binevoitor, ca şi în vremurile de demult când mă bucuram de preţioasa dvs. atenţie, aş îndrăzni să vă rog a da o mână de ajutor tânărului absolvent al facultăţii de drept şi scriitor de talent Ion Vizirescu, care are nevoie de cuvântul dvs. hotărâtor într-o chestiune pe care el v-ar putea-o explica mai bine şi cu mai multă şansă de succes decât mine. Al dvs. devotat, Ion Minulescu.

[Biblioteca Academiei Române, cota S 6/CCXCII. Pe coală cu antetul Ministerului Cultelor şi Artelor; Inspectoratul Artelor]

[8] [Către N. M. Condiescu]

7 mai 1938 Iubite coane Nicule, Nu-mi lua în nume de rău dacă te plictisesc poate cu rugămintea să pot avea de la Fundaţiile Regale cu un preţ mai mic, sau poate chiar gratuit cinci exemplare din Corigent la limba română şi cinci din Manechinul sentimental. Un cuvânt al d-tale la dl. Lungu este suficient. Îl poţi pune chiar pe rândurile mele dacă crezi de cuviinţă. În orice caz, eu mă grăbesc să-ţi mulţumesc şi să-ţi exprim aceleaşi vechi şi neştirbite sentimente de bună prietenie. Al d-tale, Ion Minulescu.

[Biblioteca Academiei Române, cota S 26/CCXLVIII]

[9] [Către Gh. Bogdan Duică]

1 dec. 1925 Iubite coane Duică, Iertaţi-mi curiozitatea care vă deranjează poate. Dar vreau să ştiu ce soartă are revista de care mi-aţi vorbit şi mai ales ce soartă are nuvela pe care v-am dat-o prin Dragnea. Dacă mai apare, sunt curios să ştiu data. Dacă nu, v-aş ruga să-mi restituiţi -printr-un fel sau altul- manuscrisul, fiindcă nu-l aveam decât pe acela definitiv. Cred că în locul dv., care trebuie să fiţi ocupat, Dragnea ar putea să-mi pună câteva cuvinte pe hârtie. Nu mă uitaţi, vă rog, fiindcă de aproape 6 săptămâni nu mai am nici o veste de la dv.

Al dv. devotat, Ion Minulescu.

[Biblioteca Academiei Române, cota S 44/CCXCIX]



In memoriam Marius Bunescu

Profesor Jeana Pătru, Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal

În pictura românească, numele lui Bunescu rămâne legat-în special-de evoluţia tematicii peisajului. Calme, echilibrate, peisajele lui Bunescu te fac să trăieşti un sentiment de statornicie, răspândit în fiecare dintre locurile observate de artist, atât în ţară, cât şi în străinătate. Viziunea francă a artei lui Bunescu se articulează în registre cromatice grave, bazate-mai ales-pe culorile reci. Opera sa cuminte şi temeinică nu poartă cu ea nimic zgomotos. Ea nu jertfeşte modei şi nici ochii nu ni-i ia cu strălucirea aceea uşurică pe care o întâlnim tot mai des (Adevărul, 29 martie 1936).

Suflet mare, caritabil, artistul a rămas ancorat, prin tablourile sale, în toate locurile frecventate în timpul vieţii. Dintre acestea, Caracalul nu putea lipsi… După moartea artistului, fiul Udrea şi soţia Magda au donat Liceului Ioniţă Asan (în fapt, Pinacotecii liceului) mai multe obiecte care au aparţinut maestrului. Astfel, într-o adresă din 26 aprilie 1971, cei doi trimiteau conducerii de atunci a liceului ultimele dorinţe ale maestrului Marius Bunescu: ,,Tovarăşe Director, În urma morţii tatălui meu – pictorul Marius Bunescu - au rămas o serie de obiecte şi cărţi de artă, ce de zeci de ani au constituit fie uneltele lui de lucru - în zugrăvirea operelor de artă pe care le-a făcut, fie lucruri între care a trăit şi pe care le-a îndrăgit. Iubindu-şi foarte mult oraşul natal care i-a cinstit, de altfel, memoria încă de când era în viaţă, una din ultimele lui dorinţe a fost ca să se doneze pentru Pinacoteca Marius Bunescu o serie de obiecte personale şi lucrări de artă care ar putea servi la crearea unui colţ care să amintească, măcar parţial, atelierul său în care a muncit şi a creat. Nicăieri în ţară nu ar fi mai indicat ca să existe un asemenea colţ decât la Pinacoteca Marius Bunescu din Caracal.

Ca atare, făcându-ne ecoul ultimelor sale dorinţe, donăm pentru Pinacoteca Marius Bunescu din Caracal următoarele obiecte: 1. Două şevalete, 2. Un dulăpior – gen scrin – din lemn sculptat acoperit cu o carpetă, 3. Un vas de metal cu cuţite de pictură, 4. Trei oale cu pensule, 5. O cutie cu culori, 6. Trei palete, 7. Patru figurine de pământ ars (ce au figurat în unele naturi statice pictate de Marius Bunescu), 8. Două piedestale de statui,

Pensule şi acuarele care au aparţinut

pictorului

Magda Bunescu, bust de

Ion Jalea



9. Un bust de bronz al soţiei artistului, Magdalena Bunescu, de Ion Jalea, 10. „Studiu de natură statică” – ulei pe pânză – 0,44/0,535 – Munchen – 1910, 11. „Studiu pentru compoziţie: Eroina de la Jiu” – ulei pe pânză – 1961 (originalul se află la Galeria Naţională), 12. Compoziţie cu flori – ulei pe carton – 1,04/0,76 – 1965, 13. Un studiu – ulei pe pânză – capul artistului Alexandru Demetriad,

14. Trei studii – ulei pe pânză – vapoare la Constanţa – 1919, 15. Trei desene mari – studii de nuduri bărbăteşti – Munchen 1909, 16. Un desen- proiect pentru un tablou „1907”, 17. Opt desene – studii de portrete – Munchen 1909,

18. Un desen – studii de nud – Munchen 1909, 19. Un desen - Compoziţie -1924, 20. Şase pachete cu cărţi de artă româneşti”.

Acestora, adevărate nestemate, li se alăturau, în lunile următoare, alte daruri, donate cu mare generozitate de către Udrea şi Magda Bunescu, numiţi executori testamentari ai maestrului. Astfel, în data de 10 mai 1971, pe adresa Liceului Ioniţă Asan, pentru Pinacoteca

Marius Bunescu soseau alte donaţii: 1. Diploma şi medalia de aur acordate

pictorului Marius Bunescu, la Barcelona, în 1929;

2. Diplomele şi insignele acordate pictorului Marius Bunescu, - Artist emerit,

- Maestru emerit, - Artist al Poporului, 3. Decretele şi decoraţiile pictorului Marius Bunescu: - Ordinul Muncii cls. II (1953), - Ordinul Muncii cls. I (1956), - Medalie A XXV-a aniversare (1969), - Ordinul Steaua Republicii cls. IV, - Ordinul Meritul Cultural cls. I (1967). 4. Un tablou de Marius Bunescu – ulei pe pânză – Portret: 0,47/0,32 – 1928, 5. Albumul trimis, de către Casa Pionierilor din Caracal, pictorului Marius Bunescu în 1970.

Diplomă- Maestru emerit al artei

Marius Bunescu- Autoportret

Dulap/scrin aflat în pinacoteca

Marius Bunescu



În semn de adâncă preţuire pentru un aşa fiu al Caracalului, un alt mare iubitor de frumos, profesorul emerit Pătru Crăciun, dascăl şi director al liceului Ioniţă Asan, a luat iniţiativa înfiinţării unei asociaţii culturale care să se numească Marius Bunescu. Scopul asociaţiei era clar expus în scrisorile înaintate urmaşilor pictorului, fiu şi soţie: difuzarea largă a cunoştinţelor ştiinţifice, literare, artistice, prin conferinţe, simpozioane, întâlniri cu oameni de seamă, organizarea de

expoziţii pe diferite teme: studierea trecutului oraşului şi publicarea de ghiduri, monografii, pliante, organizarea de expediţii pentru studii etnografice, artă populară şi folclor. În 1965, Marius Bunescu a publicat volumul Însemnările unui pictor, trimis la 9 august 1969, în formă de manuscris- sub titlul Flori pe mormântul meu, liceului unde învăţase. Directorul Pătru Crăciun aducea mulţumiri maestrului pentru monumentala donaţie, importantă prin bogatul material informativ privind trecutul oraşului Caracal, cât şi cultural în general, volumul constituind un izvor documentar nepreţuit pentru viitorii cercetători. Volumul are 405 pagini, scrise de mână, cu cerneală albastră, într-un caiet dictando, cu dimensiunile 21,3x 14,8 x 3,00 cm. Nu putem încheia acest material decât printr-o promisiune făcută cititorilor noştri-că vom reveni, în numerele următoare, cu alte mărturii, neşterse de vreme, despre cel care reprezintă una dintre minunile Caracalului: Marius Bunescu. Dintre artiştii călători, unii lasă câte ceva din ei pe unde se duc. Alţii, dimpotrivă, iau cu ei de pretutindeni, rămânând ceva în ei şi, astfel, crescând. Marius Bunescu este un exemplu de statornicie-statornicie faţă de sine, dar şi faţă de artă.

Diploma – Artist emerit

Marius Bunescu, bust de T.

Kitzulescu

Medalia de aur obţinută la Barcelona în 1929 de Marius Bunescu (colecţia Nicu Vintilă)



Un memoriu al învăţătorilor slătineni din 1880

În oraşul Slatina, loc în care învăţământul în limba naţională prinsese rădăcini adânci în prima jumătate a secolului al XIX-lea (la Şcoala Ionaşcu activând, după cum ne spune istoricul G. Poboran, dascăli precum Predica, Gheorghe Ardeleanu, Alexe Marin, Alexandru Popescu, Şerbănescu Cociu, C. Stanciovici ori Vasile Urzescu) îşi continuă şi după 1850 activitatea dascăli valoroşi. Este cazul lui Iancu Ionaşcu, I.G.Sfinţescu, Sterie Dumitrescu, I. Lugoşan, Răducan Burdeanu, Radu Negoescu, Gh. Michalescu şi continuând, mai apoi, cu G. Poboran. Mărturii mai puţin cunoscute vin să ne demonstreze că dascălii slătineni au fost uniţi, acţionând hotărât şi demn pentru îmbunătăţirea soartei proprii, ca şi a condiţiilor în care îşi desfăşurau activitatea. În ziarul România liberă , an. IV, nr. 821 din 24 februarie 1880, paginile 2- 3, a apărut acest memoriu semnat de institutorii din Slatina şi pe care îl redăm în grafia epocii.

Ivănescu Luminiţa, Biblioteca Judeţeană ,,Ion Minulescu”, Slatina

INVEŢĂMENTUL PRIMAR. Slatina, 14 Februare 1880. Stimate Domnule Redactor,

Sub-semnaţii, membri ai corpului didactic din Slatina, ştiind nobilele sentimente ce vă animă şi adevăratul interes ce purtaţi instrucţiunei şi soartei corpului ce o represintă, vă rugăm respectos să bine-voiţi a da ospitalitate în coloanele unuia din cele mai apropiate No. ale stimabilului d-voastră ziar, alăturatei copii de petiţiuni ce am înaintat onor.

Camere a Deputaţilor. Prin aceasta rugăm încă pe toate ziarele ce se interesează de soarta instrucţiunei şi a factorilor săi, să reproducă această petiţiune; ca ast-fel lumină făcându-se cât mai mare, doară dreptatea va tiumfa.

Mulţămindu-vă cu anticipaţiune de ehoul ce veţi face rugăciunei noastre, vă rugăm să primiţi

asigurările de deosebită stimă şi consideraţiune ce vă conservăm: I.G.Sfinţescu, Dem. Bellu Demetrescu, R. Negoescu, G. Mihalescu, M. Mihalcea,

N. Iulian, Caliopi Cernoveţeanu, Maria Blăşeanu, Linţa Zisu, M.Genuneanu.

Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi,

Sunt 15 ani de când corpul didactic asceaptă de la ţeara pe care o servesce o dreptate pe care mandatarii ei i-a recunoscut’o şi legiferat’o încă din anul 1865, dar care păne astă-zi nu s’a pus în aplicaţiune! Această dreptate este îndoirea salarielor învăţătorielor după 12 ani de serviciu.

Institutorul slătinean George

Michalescu



Corpul didactic s’a resignat, a aşteptat ca dreptatea, ca legea să se aplice, dar astă dreptate stă şi păne astă-zi chiar, acoperită cu vălul uitării! – Un singur d-nu ministru, G. Chiţu, să încercă în anul 1878 să o desvălue din giulgiul în care zăcea de 13 ani, şi propuse un project de lege pentru fixarea şi gradarea remunerarielor institutorilor şi profesorilor; însă şi aceasta e dată uitărei în archivele onor. Camere. – Rugăm dar, ca măcar acum, representanţii României libere şi independente să-şi aducă aminte, că au să dea dreptate acelui corp, dela care aşteaptă luminarea naţiunei, şi să ia în desbatere acel project. – Vă rugăm însă, Domnule Preşedinte şi Domnilor Deputaţi, să ţineţi seamă şi de respectuoasele observaţiuni ce aducem vis-a-vis de acel project. – Două nedreptăţi s’ar comite votându-se în tocmai acel project: I. – Deosibirea salarielor institutorilor în două clase după oraşe. Această disposiţiune e nedreaptă din două puncte de vedere: moral şi material. A. Din punctul de vedere moral e nedreaptă acea disposiţiune, fiind-că toţi institutorii din orice oraş au aceleaşi datorii, fiind numiţi sub aceleaşi condiţiuni, de unde urmează că trebuie să aibă aceleaşi drepturi. B. Din punctul de vedere material e foarte nedreaptă disposiţiunea aceasta, pentru următoarele motive: a). – Că mijloacele de vieţuire se pot găsi mai cu înlesnire la oraşele mari, de cât la cele mici; e foarte eronată ideea că, la oraşele mari, viaţa e mai scumpă de cât în cele mici: acolo e concurenţă, aici e spoliaţiune. b). – La oraşele mari institutorele, găsind şi alte ocupaţiuni pe comptul orelor sale libere, poate câştiga şi alte mezii pecuniare: două sau trei meditaţiuni îmbunătăţesc mult posiţiunea lui materială. - La oraşele mici un biet institutor nu speră decât în modicul său remunerariu. c). – La oraşele mari un institutor poate creşte şi instrui copii din casă, fiind că are lângă sine toate şcoalele, cei din provincie trebuie să plătim sume enorme de pensionate; - şi

dacă nu le avem, căci salariile sunt prea minime, vedem cu durere pe copiii noştri lipsiţi de bine facerile instrucţiunei. Greutatea sortei, miseria chiar, apasă, Domnule Preşedinte şi Domnilor Deputaţi, mai mult asupra institutorilor din oraşele cele mici. II. – Fixarea anilor de gradaţiune, cu începere de la 10, 15 şi 20, e tot pe atât o nedreaptă, pe cât şi de isbitoare în

legitimele noastre aşteptări: În adevăr, toţi aşteptăm ca după 12 ani de serviciu remunerariile să se îndoiască – cât de isbitoare e această măsură care abia la 10 ani, acordă numai o jumătate, apoi la 15 ani, 3/4 şi tocmai când ajungem la uşa mormântului, căci după 20 sau 25 ani, cel mai robust învăţător e cu totul consumat, tocmai atunci i se îndoesce salariul! Şi ce



salariu! – După 20 ani de serviciu, când un biet institutor e consumat şi gărbovit de povara asprei şi ingratei sale meserii, când o numeroasă familie l’înconjoară: fete de măritat etc, etc., - abia beneficiază de un salariu foarte modest în raport cu ceilalţi funcţionari. Amară soartă se prepară sărmanului institutor: lipsit cu totul de ori ce speranţă de înaintare pe cale ierarhică, moare tot cu ceea ce a început şi tot în sărăcie.

Faceţi dar Domnule Preşedinte şi domnilor deputaţi, faceţi dreptate şi acestui corp asuprit domnia-voastră care împreună cu înaltul guvern aţi asigurat şi definit poziţiunea României în concertul european, definiţi şi pe a apostolilor săi! Nu cerem lucruri exagerate:

Bine-voiţi a lua în discuţiune proiectul domnului G. Chiţu, introducând întrânsul următoarele juste modificaţiuni: I. Remuneraţiile şi baza gradaţiunii să se fixeze la sumele ce sunt astăzi destinate prin bugetul statului pentru toţi institutorii fără distincţiune. II. Gradaţiunea să înceapă cu câte o pătrime, după fiecare 5 ani de serviciu, socotit de la intrarea în corpul didactic cu ori-ce titlu; iar la ieşire să i se acorde pensiunea pe suma ce a primit în ultimii 5 ani.

Aceasta e domnule Preşedinte şi domnilor Deputaţi, o dreptate eclatantă, pe care o aşteptăm cu încredere ca domnia-voastră să o proclamaţi!

Ţara o va aproba şi noi şi fiii noştri vă vom bine cuvânta.

Inedit

Memoriile prefectului de Romanaţi Al. Constantinescu, 1917 (II) Nicu Vintilă

În urma investigaţiilor întreprinse în vederea realizării Monografiei comunei Grojdibodu din judeţul Romanaţi, am avut surpriza şi bucuria de a descoperi, la urmaşii proprietarului Alecu Constantinescu, un caiet cu însemnări din vremea ocupaţiei germane din 1916-1918. Publicând aici aceste însemnări, aducem un pios omagiu acelei generaţii de români adevăraţi care ne-au lăsat moştenire România Mare. În redarea materialului am respectat grafia epocii, iar intervenţiile noastre le-am încadrat între paranteze drepte.

22 Iulie. Am venit la Grojdibod pentru treierat. Trecând prin Corabia, am luat ordin de la Comandant către primar ca să-mi dea ajutorul la transportarea grânelor la depozite. Costul recoltei pe 1916 nu s’a făcut, dar s’a promis că să va rezolva.

Azi la moşie am găsit 2 mecanici destinaţi a ara cu stok-ul ogoarele. Miriştele ne fiind libere n’am avizat în consecinţă.

După 5 luni de linişte (fără musafiri) la Caracal ni s’a destinat un ofiţer care să aşteaptă azi la ora 9. Voi afla la înapoiere ce fel de om a fost. 23 Iulie – Cu tot ordinul comandamentului n’au eşit la căratul grâului de cât 10 oameni. Deci nu s’a putut începe treeratul. Cu stok-ul am făcut probă brăzdând o bucată de 22 pogoane cât s’a curăţat.

Am reînnoit către Plutonierul comandant al secţiei de Jandarmi cererea de a ezecuta transportarea grâului la arie.



24 Iulie – S’a început treeratul la ora 7½ dimineaţa. Dacă vor fi care de ajuns se va treera bine. Un jandarm asistă la măsurătoarea grâului ce să treeră şi să depune în magazie. Din lipsă de păsări nu să poate satisface alimentaţia nemţilor care cer de 5 ori pe zi mâncare. Va trebui să mă duc la Caracal ca să aduc tot ce va trebui.

Ca şi eri n’au eşit la cărat decât 6-7 oameni, treeratul merge încet, cu toate ordinele şi de data aceasta Primarul ‘şi face gustul.

Stokul n’a putut lucra din cauză că ajutorul mecanicului , un soldat austriak, a fugit. Mecanicul aşteaptă altul. 25 Iulie. Treeratul merge tot încet, căci au eşit puţini oameni la cărat. Aflu că Primarul are 2 maşini de treerat şi lumea este acolo.

Zioa de eri a fost rea căci multe lucruri rele s’a întâmplat: - am trimis la Corabia căruţa cu boi să aducă un butoi cu benzină şi altul cu ulei şi până azi la ora 12 încă n’a sosit, ce va fi ? - am trimis la Studina cu o căruţă din sat pe soldatul ajutor mecanicului, care este bolnav, şi încă nu s’a mai înapoiat până la această oră, ce va fi ? Până la sosirea altui soldat, azi am trimis pe servitorul Dinică, ca să’l înlocuiască, dar stokul n’a lucrat decât până la amiază – cauza ruperea în continuare a şurupurilor care ficsează pintenii rolelor fiind falş lucrate. Lucrarea s’a suspendat până la venirea şurupurilor cerute telegrafic dela Craiova.

În porci s’a ivit epidemia – a murit azi o purcea, alta cu purcei este bolnavă, am denunţat Primarului. Când vine o nenorocire se ţin lanţ şi altele. Toate merg rău – să vede că am intrat în această perioadă. Dacă ar trece mai iute ? 26 Iulie – Treerişul din cauza nepriceperii copiilor – însărcinaţi de Moţi – merge prost, dela ora 7 la 11 s’a oprit de 8 ori. La ora 1 sosi automobilul cu şurupurile aduse de la Craiova, mecanicul pleacă cu el la câmp şi la ora 8 seara mă voi duce să-l aduc la Conak. La ora 6 mecanicul (şofeur) să înapoia de la câmp spunând că şurupurile aduse fiind subţiri n’a putut să lucreze, că trebuie altele. Deci, pleacă pentru Craiova.

Pe când brekul era gata, pe şosea trecea un ofiţer (Comandantul secţiei Dăbuleni) care chemase la arie pe Ilie şi’i observase că de ce nu dă carne de mâncare soldatului însărcinat să ţină socoteală de treerat.

Şoferul opreşte trăsura şi’i spune ofiţerului că merge şi el la Corabia spre a lua trenul. Ofiţerul supărat, fără chiar a mai răspunde la salut, a făcut loc în trăsură şi silit a luat pe şofeur.

Dacă din purcelele fătate sunt atât de bolnave că nu pot mânca, voi încerca a le opânzi şi dacă nu va fi speranţă de scăpare se vor tăia ca din untură să să facă săpun. 27 Iulie – Treeratul merge mai bine ca eri. La ora 12 sosiră cu automobilul ofiţerul agronom cu Parascu – mi’a spus că nu sunt dator a da nici’un fel de hrană soldatului însărcinat cu controlul treeratului şi că nu era necesar a mi să trimită, că în locul ajutorului

Al. Constantinescu



şofeurului de la stok, a sosit deja un altul care este mecanic şi până la înapoierea şoferului dela Craiova, am dreptul să dispun de el spre a ajuta ca mecanic la treerat.

Sosind mai târziu şi acest soldat ungur neştiind Româneşte, trimisăi la Grojdibod să vină un altul care ştie limba spre a ne înţelege.

Soldatul cel vechi tot ungur dela controlul treeratului este foarte rău. Nu este mulţumit cu mâncarea măcar că azi îi trimisăi lapte, şalău prăjit şi brânză.

Doream să aflu dela Parascu ceva noutăţi, căci de 6 zile n’am mai citit nimic, dar când ofiţerul mi a recomandat ca la primăvară să pregătesc pământ pentru semănatul mazărei, am înţeles cum stă situaţia şi am renunţat. 28 Iulie – Azi merge prost maşina – cauza că vaporul n’a fost bine nivelat – cureaua s’a rupt ci cade în continuare. Producţia grâului foarte slabă, abia 4 hectolitri de pogon.

Mâine Duminică voi pleca la Caracal. Dacă boala porcilor urmează, am dat ordin să fie tăiaţi în grinduri. 29 Iulie Caracal. Sosit la 10 dimineaţa, găsind bine, ofiţerul a fost găzduit o singură noapte şi a fost gentil. Voi rămâne aici până mâine, luni după amiazi, căci la ora 10 este convenit Consiliul Judeţean la care trebuie să iau parte. 30 Iulie. M’am prezentat la Consiliul Judeţean, unde s’a votat budgetul pe anul curent. La 4 am plecat la moşie. Sosit aici la 9 seara găsesc alţi musafiri. Neamţul s’a înapoiat de la Craiova cu şurupuri, a adus plugul la conac, ca să lărgească găurile pe roţi, cu el a adus încă un ajutor cu nevastă-sa (bucătăreasa) deci mai mare grijă cu ei, cheltuieli mari fără folos. 31 Iulie – Cu treeratul slab, lipsă de cară, iar maşina de treerat din cauza curelelor mai mult stă. 1 August – Plecat Carabia. Acolo s’a trimis de eri patinele, le’am găsit gata şi le am adus. Am fost la ofiţerul agricol ca să pună la dispoziţie auto-tramcare pentru transportarea grâului, dar neavând a dat ordin Primarului şi plutonierului ca să’mi dea Joi (Sf. Ilie) 40 cară. Cred că acest ordin, ca toate cele dinainte, nu să vor ezecuta de către acest ticălos şi pungaş Primar. 2 August (Sf. Ilie) nu s-a treerat, până la ora 4 p.m. n’a sosit nici’un car să încarce grâu pentru Corabia. Mecanicii terminară ficsarea cu şurupuri a patinelor plugului şi măcar că era vorba să-l transporte la câmp, dar fiind prea cald, amânară până mâine vineri dimineaţa. Cum văd le place mult somnul, mâncarea şi şederea – ce le pasă de lucru.

În fine, sosiră câte-va cară, şi să începe încărcarea pentru a pleca la noapte. În total pe zioa de azi s’a espediat 1930 dublu decalitri (D.d.), la cântar a eşit bine. 3 August – La 6½ dimineaţa, porniră mecanicii în lucru cu stokul la câmp. Treeratul o să meargă slab nefiind cară de ajuns. Gazeta Bucureşti nr. 225 din 28 Iulie, la Buletinul de

Conacul lui Al. Constantinescu de la Grojdibodu



morţi trece numele Georgescu Alecu de 69 ani – ce coincidenţă de nume şi vârstă ! Nu cumva este el [face referire la colegul său din Parlament şi bun prieten care a fost şi ministru al agriculturii: Alecu Constantinescu, poreclit şi Porcul, n.n.]. Plugul a lucrat binişor. 4 August. Mecanicul Herman a plecat la Corabia să înapoieze maşina cu care s-a mărit găurile la patinele stok-ului. Treeratul cred că va merge mai bine fiind cară multe. Mâine Duminică am dat ordin să mai încarce grâu pentru Corabia. Dimineaţă voi pleca la Caracal. 5 August –(Duminecă) Ajuns bine la Caracal. Aci găsit un oficer german dela drumul de fer în cuartir. Mika supărată dă doică, ţiganca i’a vorbit multe obrăsnicii, găsind cai, cu brekul am trimis la Fălcoi şi a adus pe fosta ei doică Leana.

Altă supărare a Mikăi pe şnapanul de Breazu – am avizat de a găsi altul şi a’l concedia. 6 August – Plecat la moşie. Ajungând la plug am găsit arătura cu totul superficială, am observat şoferului, el s’a justificat că pământul este foarte uscat şi este imposibil a ara la 16 cm cât i’am prescris. La ora 2 a venit la Conac cu carburatorul stricat. Neamţu a plecat cu el pentru reparaţie la Craiova, unde va lua ordin dacă trebuie să mai lucreze ori să plece în altă parte, unde poate va fi mai uşor. Încărcatul grâului pentru Corabia n’a putut să continue, ţăranii tot recalcitranţi – li s’a găsit totuşi o bubă – i’am oprit de a culege inul până nu va termina treeratul şi astfel a venit 38 de cară. 7 August (Marţi) treeratul merge prost, sper că voi termina azi pogoanele, iar mâine începe orzul. În fine grâul de pogoane s’a terminat azi, rezultatul prost, abia 20 d.d. (dublu decalitru - bănicior) de pogon. Este al III-lea an rău de când în 34 de ani fac agricultură – cauza: seceta din Aprilie. 8 August – (Miercuri) Ploaie mare, s’a suspendat treeratul, am fost la Corabia pentru sămînţă de rapiţă şi altele. 9 August – Joi – Mecanicul s’a înapoiat de la Craiova cu carburatorul reparat şi a lucrat 3 pogoane. Ştirile din jurnale rele – Bucovina a fost luată de nemţi şi înaintat în Moldova. 10 August – Vineri – Nici azi nu s’a putut treera dar s’a trecut la ogoară de rapiţă. Plugul merge bine. Mâine, Sâmbătă, voi pleca la Caracal pentru a regula felurite treburi. Eri la înapoierea mecanicului de la Craiova prin Corabia mi’a rupt arcurile de la brek. Va trebui să plec la Caracal cu o căruţă din sat. 11 August – Plecat la Caracal cu o căruţă cu leagăn fără arcuri, boii foarte obosiţi căci noaptea au fost luaţi de plutonierul din Grojdibod pentru muncile din sat. Sosit aici am găsit totul bine, însă ştirile din gazete despre luptele pe frontul din Moldova nu sunt bune, ce vor face copiii noştri. Luni 13, plecat pentru Grojdibod prin Corabia. Aici n’am găsit ce trebuia, lipsind dl. Parascu şi am aflat că mi s’a mai prăpădit o vacă tânără de 2 ani deoarece a intrat în lucernă. Brekul l’am găsit încă nereparat. Marţi 14 August, abia de a început treeratul grâului de dijmă, care este strâns deja. Plugul lucrează în vale, la 9½ dimineaţa Mika a venit să-mi ceară o căruţă spre a se duce la Brastavăţ şi de acolo de la un camarad să ia o fată pentru a alăpta fetiţa. Miercuri 15 August, la Corabia am luat cekul către Banca Naţională pentru costul a 11 vagoane grâu cât abia am făcut şi predat din 1917, iar pentru 50% din recolta 1916 mi s’a dat promisiuni că să plăteşte în curând. Relativ la prăsiala de porci, mi s’a permis a vinde purcei la ţărani.



Azi plugul Stoch nu lucrează, rezervorul de benzină fiind deslipit, mecanicul s’a dus cu el la Craiova pentru a-l repara. Pe când să pregătea, sosi ordonanţa ofiţerului Comandant al postului Grojdibod cu ordin de a lua cai.

Am dat mecanicului cerere la Comandament de a elibera aus vais pentru scutirea lor de rechiziţii. Treeratul grâului de dijmă merge încet, grâul umed, iasă şi înegrit de mălură. Bătutul inului începe azi, după probă cred că va da 30-32 d.d. de pogon. 17 August – plugul lucrează, din cauza vântului mare s’a suspendat treieratul. Bătutul inului cu greutate, însă mekanicului i s-a făcut dor de Corabia, a găsit că trebuie să telefoneze la Craiova ca să le trimită alt carburator, deci Sâmbătă trebuie căruţă, adică, cai căci boerul ia tot brekul meu. 18 August – la 7½, Mecanicul a plecat la Corabia, celălalt ajutor la plug.

Până la ora 9½ plugul n’a început a lucra, treeratul încă nu – vânt furios –, să continuă baterea inului.

La 9½ am primit aviz dela Corabia că mi să plăteşte cei 50% preţ al recoltelor 1916 (restul). Cu o căruţă de sat Nae Ionescu m’a însoţit acolo. N’am putut face nimic, lipsind oficerul agricol, dar am regulat chestia arăturei cu plugul Stock, am cerut să oprească de a mai ara, întru cât nu funcţionează regulat, fiind că nu’i s-a făcut reparaţia la timp şi cum s-a întârziat ogorile – le voi face cu ţărani.

Astfel sper că peste câte va zile voi scăpa de acestă povară. Dela Corabia m-am înapoiat cu breacul având şi fetele lui Motzi, companioanele

neamţului al căror gust pe socoteala mea făcuse acest voiagiu la Corabia. Aici am dat ordin ca de luni să scoată oamenii la ogoară, iar mâine Duminecă voi pleca la Caracal. 19 August – Ajuns la Caracal – găsit bine – am cerut ad-ţiei militare secsia XI a pescăriilor a’mi restitui tacsa de 1160 lei ce am vărsat-o la ad-ţia financiară, deo’re ce mi s-a spus de la agenţia Orlea că este rău plătită. Trecând 1 lună termenul ficsat de colonel Bob, spre a ne înapoia una din cele 2 trăsuri ce ne a requiziţionat provizoriu – m’am prezentat la d-sa şi precum bănuiam m’a refuzat, spunând că încă are trebuinţă. Pe zi ce trece mi să confirmă credinţa că aceşti renegaţi sunt mai răi ca ienicerii din vremurile Turcilor. 21 Marţi – plecat la Corabia, aci încă nu mi s-a plătit rest 50% din costul recoltei 1916. Aşteaptă de la Bucureşti ordinul de plată, dar mi a comunicat că s’a telegrafiat de a da ordin să înceteze lucrarea cu plugul stok. Sosind la moşie, plugul era stricat rău, condus de către mecanicul neamţ, s’a aprins şi s’a topit 1 lagăr, deci l’a transportat în curte.

Inul s’a terminat, treeratul dijmei continuă. Miercuri 22 august – Mecanicul şi cele 2 ajutoare plecară la Corabia cu mai multe piese ale motorului spre a le duce pentru reparaţie la Craiova, de unde să vor înapoia Duminică, apoi să monteze motorul şi să vadă de unde au a mai lucra. Plugul fiind requiziţionat, este la dispoziţia coloanei militare. Făcându-să dificultăţi la eşirea oamenilor la arătură, căci îi trimite la Potel pentru strâns fânurile, am scris ofiţerului agricol ca să dea ordin de ezecutare. Joi 23 August – s’a terminat bătutul inului, rezultatul 31 d.d. la pogon. După dispoziţia oficerului agricol voi reţine pentru mine în magazie 1 vagon pentru a fi semănat, restul îl voi preda la Corabia. Tot azi s’a terminat şi treeratul grâului de dijmă. Vineri 24 august s’a treerat ovăzul, am dat ordin ca până miercuri 29 să să expedieze la Corabia grâul de dijmă şi să să termine ogoarele de grâu. Mâine sâmbătă voi pleca la Caracal.



18 August [?] sosit Caracal, găsit bine, numai că la Mika i’a fugit doica, am trimis pentru a căuta alta. În fine, Duminică 19 (?) Iosefina i-a trimis o doică. Miercuri 22 – plecat pentru moşie prin Corabia. Aici n’am găsit oficerul agricol, am amânat legătura pentru vineri până când să să predea tot grâul de dijmă. Sosit la moşie – veniră şi mecanicii împreună cu un monteur ca să monteze stock-ul; apoi după ordinul Comandamentului coloanei va pleca cu el în altă parte. Monterul – un câine fără suflet, ‘ mi caută ceartă, cerând mâncare în abundenţă, pat bun, şi la obiecţia mea că paturile le a devastat armata lor, ‘ mi a răspuns că nu’l priveşte şi că poate să ocupe chiar camera mea. Vineri 31 August am fost la Corabia, încă n’a sosit ordin de plata ratei II, costul recoltei 1916, am luat cekuri pentru grâul de dijmă 1917.

Bolnav de friguri abia am terminat la 5 p.m. Jurnalul de azi cuprinde ordonanţa Comandamentului după care toţi posesorii de

vinuri vechi şi nou, sunt datori sub gravă pedeapsă de a preda până la 1 octombrie 75%. Vinurile vechi să plătesc 1 leu litru, cel nou după grad - !! ce fericire !!

Mâine Duminică nu voi pleca după obicei la Caracal, ci voi rămâne aici până va pleca câinele de neamţ, apoi va trebui să fac şi inventaru de toate accesoriile plugului stok, cu care va pleca la moşia Isbiceni.

Azi – primii vizita dl. Vasilescu inspector al pescăriilor – un bărbat gentil şi amabil – am vorbit asupra pescuitului, deşi n’aşi fi în categoria proprietarilor de bălţi – care plătind 5 lei la hectar – pot fi autorizaţi a vinde peştele în schelă, totuşi a promis că va opinia către Direcţiune – ca drept tacsa ce am plătit să mi să acorde acest drept.

Cu to’tă ploaia de acum 24 zile, pământul s’a întărit şi nu să poate ara. Zilele acestea după mari călduri, a venit furtuni cu puţină ploaie, în cât nu este siguranţă a să sămăna nici rapiţa. 3 Septembrie – Deşi motorul este gata, însă nici azi nu l’a pornit. Neamţul cere ordin scris, apoi mai lipseşte o piesă, după care trebuie să să ducă la Craiova.

Fără să ştiu, de cu noapte regulară plecarea la Corabia cu caii şi cu brekul meu, dar în fine scăpai de câine. La plecare aflai că a dat ordin să pună în vagon patul de fer cu somieră în care a dormit şi o maşină de gătit alu Ilie. Voi vedea dacă va reuşi.

A reuşit câinele de a să duce cu brecul până la Cilieni, de oare ce vizitiul Dinică n’a ascultat ordinul meu de a-l fi abandonat în Corabia. 4 Septebrie – Corabia – am reclamat dl. Oficer Carp care a dat ordin de a nu ridica decât plugul şi accesoriile. Aci mi să spusă că inul trebue să’l păstrez încă, dar mi’l plăteşte. Deci – cum la moşie nu este ceva important de lucru, mâine Marţi, voi pleca la Caracal şi mă voi înapoia la moşie când va ploa. 5 Septembrie – Caracal, am găsit bine, jurnalele şi oameni cari au fost la Bucureşti, aduc ştiri că pe frontul – Moldova să dau lupte crâncene – Armata română s’a reconstituit, ar avea armament bun şi suficient, are alimente, numai că populaţia civilă suferă.

Pe frontul Italian – aceştia au progresat, fapt care a determinat pe germani să oprească ofensiva pe frontul din Moldova şi să retragă trupele pe frontul Italian. Dar Ruşii au fost învinşi în nord, perzând portul cel mai important „Riga”. Sâmbătă 8 – am fost chemat la Comisarul civil – de pe lângă Comandamentul militar unde am plătit o poliţă de 3000 lei (afacerea Lami) privitoare pe Casa Clayton . O procedură specială în favoarea supuşilor austrieci, ect. Sâmbătă 15 – Deci încă n’a ploat ca să să fi semănat rapiţa. Venii la moşie. La Corabia am fost la oficerul agricol. N’a sosit încă restul c/val al recoltei 1916. Inul mi s’a spus a-l



păstra până în Decembrie şi atunci când se va ridica mi se va plăti! In lipsa mea au plecat mizerabilii cu plugul la moşia Cilieni (Cosma Constantinescu), însă la Corabia aflai că iar s’a stricat şi că lui Cosma nu-i convine a mai ara, să zice că’l va lua Rioşanu. Aici încă nelămurită chestia pescuitului, stăpânii nu mai vor ca peştele ce vor vâna să’l predea la agenţiile bălţilor Orlea sau Potelu ci să să săreze şi ast fel uscat să îl ducem la Craiova.

Inul s’a lămurit – a eşit cu cel vechi 1750 d.d. Grâul de sămânţă să triorează. 18 Septembrie – plecat Caracal. Aici găsit bine dar necazurile nu ne lasă, la 20 Matilda a fost de 2 ori la Colonelul Bob, ca, conform promisiunei sale, să ne înapoieze una din cele 2 trăsuri. Acolo subprefectul Hergat, facandu’i o propunere pentru o altă trăsură ce ar fi găsit in plasa, şi Matilda spunând că aceia ar fi bună pentru dl. Colonel. D-nsa a găsit că cuvintele acestea’l lesează şi supărându-să a ameninţat-o cu amenda. Ast-fel precum am prevăzut trăsura nu s-a liberat. Miercuri au sosit cai la Caracal şi azi joi 27 Septembrie sosii la moşie .

În drum la Studina oficerul agricol mi’a spus ca mâine vineri să mă duc la Corabia, că are un ordin de la Minister si avem a vorbi – voi vedea? Joi 28 Sept. Corabia – Am văzut pe dl. oficer agronom cu care am rezolvat câte va chestiuni privitoare la fasole, in şi rapiţă. Relativ la ordinul minsterial, lucrul erea cu totul alt ceva. După 2 luni de aşteptarea plăţii restului cost a cerearelor 1916, oficerul agricol văzând întârzierea de la Bucureşti, a repetat cerând ordonanţarea plăţilor. D’acolo i se răspunde că omonimul meu (Porcu) din Minister datorează la diferiţi peste 8 mii lei care creditori au cerut poprire asupra sumelor ect. Deci cere lămuriri.

În urma esplicaţiunilor date, oficerul agronom va răspunde că este o confuziune, acele datorii privesc pe Porcu, iar nu pe mine. Regret că n’am ascultat pe răposatul Poroineanu care adeseori mi’a recomandat ca să’mi schimb numele sau cel puţin să adaog la numele meu acela al moşiei. Acum este prea târziu, s’o facă, copiii mei. Vor adăoga numele Soare, acesta a fost strămoşul despre tată al familiei.

Din documentele moşiei Dobroteşti, de unde este originea, rezultă că partea de moşie ce am avut acolo pe care tatăl meu a vândut-o în 1853 fraţilor T. şi M. Dobrotescu, provine din trăsura moşului Soare, din care descindea moşul nostru. Sâmbătă 16 Sept. – Azi noapte cu toată pregătirea de ploaie, însă n’a ploat, să lucrează la culesul porumbului recolta fiind bună. Mâine Duminecă voi pleca la Caracal. În lipsa mea am dispozat: a) să să espedieze inul; b) să să aleagă 600 mănunchi de in (siguri) şi să să predea la Corabia. 17/30 Sept. (Duminecă) sosit Caracal – găsit bine. Luni şi Marţi s’a cules via, vin puţin căci din vânzarea strugurilor s’a încasat o mie lei. Duminecă 24 să decisese botezul fetei Miki dar naşa Iosefina n’a venit. Luni 25 venit la moşie. Culesul porumbului ne terminat, ţăranii să arată recalcitranţi de a eşi la arătură. Voi aviza.

De la Comandantul agricol primii aviz că până la 15 Octombrie să plătesc costul de câte 40 lei de hectar – ticăloasa arătură făcută cu stok-ul la 127 pogoane (2500 lei). + Caracal – în săptămâna aceasta am fost ezecutat de către însărcinatul Guvernului Austro-Ungar de a contribui cu 500 lei pe care i am vărsat drept ofrandă pentru soldaţii lor infirmi. În formă, ofrandele sunt benevole, în fapt, însă, sunt forţate, căci să cer cu jandarmi şi să presează suma de ei ?!!



29 Sept. Corabia – am înapoiat rapiţa care din cauza secetei nu s- a putut sămâna şi-am încasat costul ei. Pentru transportarea inului, oficerul agronom ‘mi a remis ordine către autorităţi ca să scoată 24 de cară. 30 Sept. Vineri – la moşie – încă nu să poate accelera arătura – ţăranii tot mişei – refuză a eşi măcar că este interesul lor, ca să semene timpuriu şi la ei.

Mâine sâmbătă voi pleca la Caracal ca luni să mă pot înapoia prin Corabia. 31 Sept. (?) Sâmbăta. Sosit Caracal, găsit bine – numai că de la Casa Clayton – o noă cerere la ad-ţia militară în afacerea Franţ Lami. Ficsat zi de achitare Duminecă 8 octombrie. Dintre ostaticii Caracalului s’a liberat şi sosit la Caracal Zanem şi Celărianu şi aduc ştirea că din toţi cei de la Săveni au oprit 40 pe care îi vor trimite în Bulgaria în localitatea Traian şi că va mări acest număr cu alţi ostatici din toate judeţele. Luni 2 Octombrie – Corabia. S’a predat inul – însă chitanţă nu s’a eliberat, a rămas să le iau Joi. Am plătit la Biroul agricol cei 2520 lei pentru cele 127 pogoane numite ogor. Sosit la moşie am găsit sămânatul grâului început – 12 pogoane. În toţi anii la 7-8 oct. Stil vechi, am avut totul terminat. În acest an abia azi s’a început sămânţatul şi încă nu s’a început culesul porumbului dela Grojdibodu. Miercuri 4/17 Oct. – Un ordin al Comandamentului a ridicat câte va sute de bărbaţi şi femei pentru a tăia lemne din pădurea Potelu şi papură din baltă spre a să fabrica sfori pentru legat pachete din paie presate. Deci – încă o cauză de întârzierea lucrărilor agricole. Joi 5/18 Corabia – Am luat cek către Banca Naţională pentru costul inului, pe care’l voi încasa la Caracal.

Cât priveşte restul cost al recoltei 1916 s’a mai ivit încă o piedică; Casa Clayton dela Viena după cererea Jidanilor (reprezentantul Casei din Craiova) a cerut poprire pentru un rest de 3000 lei ce să mai datorează Franţ cu girul meu. Cu trecerea mea la Caracal sâmbătă voi limpezi şi această afacere cu Franţ. 8/21 Oct. Caracal – Tot piedici la plăţile ce datorează Comandamentului militar pentru cerialele, cauza poprirea făcută de Casa Clayton. Barak agentul lor se va duce la Craiova ca să reguleze. 15/28 Oct. – tot Caracal – Barak a predat banii ce ‘ i am dat pentru achitare – totuşi ‘mi a arătat scrisoarea Casei că nu vor ridica poprirea până ce Franţ nu va achita şi celelalte dări ale sale. 16/29 luni plecat pentru Grojdibod prin Corabia. La Studina am spus lui Franţ cele întâmpinate. El s’a obligat că chiar azi se va duce la Caracal va aquita datoria către Barat şi’l va trimite la Craiova, ca să ridice poprirea. Sosit la moşie n’am găsit nici-o brazdă de arătură în cele 8 zile dela plecare. Oamenii au intrat în culesul porumbului şi îndărătnici. Chiar cei ce au isprăvit n’au venit să are. La Corabia am lăsat la oficerul agricol o reclamaţie ca să ordone esecutarea lor. Azi miercuri 31 oct., abia au eşit 7 pluguri. Veni şi plutonierul de la Grojdibod care a primit ordin telegrafic a’mi da concurs. În cursul acestei săptămâni până sâmbătă 3 noiembrie abia s’a arat 42 pogoane.

Plecat la Caracal. Acolo Duminecă 4 noiembrie am regulat cu I. Barak de a să duce la Bucureşti cu cererea de a să ridica poprirea cerută de Casa Clayton – voi vedea ce se va rezolva. Această nenorocită afacere care provine din indiferenţa finului Franţ. Luni 5 Noiembrie, venit la moşie – am găsit începute ambele tarlale (ogoară).



În cursul acestei săptămâni în fine s’a terminat aratul şi semănatul celor 127 pogoane şi s-a început arătura la 150 pogoane de porumbişti. Azi sâmbătă 10 Noiembrie a început şi semănatul. La ora 9½ voi pleca pentru Caracal. 11 Noiembrie – Duminecă – Sunt în Caracal. Mika să prepară a pleca Miercuri la Bucureşti. Acolo am aflat că pentru afacerea restului cost al recoltei 1916, Franţ a însărcinat pe un domn din Corabia ca să stăruiască la Bucureşti a să ordona plata. Luni 12 Noiembrie – venit la moşie. Aici semănatul să urmează bine, ţăranii acuma să grăbesc a veni în lucru de teamă că nu le dau locuri pentru grâu. În noaptea de 13 marţi a ploat încât azi miercuri 14 nu s-a lucrat. Fusai la Corabia ca să aflu rezultatul intervenţiei, însă acea persoană încă nu a sosit. Am văzut cu durere că la cinematograful ce s’a anunţat prin afişe – că va avea loc în Corabia astă seară – se va reprezenta trecerea armatei germane peste Dunăre în România sub comanda generalului Machensen. Sămănatul a urmat zilele acestea până azi, vineri 16 Noiembrie când începând ploaia la ora 11 sá suspendat. Ast fel au mai rămas nesămănate 40 de pogoane. Să va aştepta timpul. Eu voi pleca mâine sâmbătă pentru Caracal prin Corabia unde să pot afla şi rezultatul numitei afaceri a restului recoltei 1916. Duminecă 18 Noiembrie la Caracal – găsit bine. De la Corabia aflând că încă nu s’a resolvat chestia plăţei restului recoltei 1916 am decis a pleca la Bucureşti. Marţi 20 la 6 dimineaţă am sosit Bucureşti cu trenul militar fără lumină şi fără foc am suferit de frig. Aici am intervenit de s’a ridicat popririle de către Creditul rural şi Clayton. Aspectul Bucureştiului nu mai este Românesc, armată multă, că la fiecare pas întâlneşti 7-8 militari, trăsurile în proastă stare, prea puţine, conduse de femei şi la tramvaiul electric, singurul care funcţionează servesc tot femei şi copii. Poliţie pe Calea Victoriei să face de gardişti d’ai noştri împreună cu soldaţi bavarezi. Viaţa foarte scumpă, o masă 6-7 lei. Azi 22 (Miercuri) am depus la Banca Generală pentru copii câte 100 lei spre a li se plăti în Moldova, în scopul de a afla despre ei. La ora 10 dimineaţa am asistat la trecerea pe Calea Victoriei a unui batalion bavarez cu muzica în cap trecând spre gară, s’a spus că pleacă în Italia. Terminând afacerea voi pleca la Caracal mâine noapte pe la 2½ iar azi am luat bilet dela gară ca să fiu sigur. În casele col. Boboc pe bulevardul Maria unde se găsesc în gazdă Christescu Ameli şi Nicolae Popa am luat masa. Mika va veni Duminecă acasă. Vineri 23 sosit Caracal. Am preparat ridicarea dela Banca Naţională a scrisorilor funciare ce am acolo în gaji. Urcarea aqiului m’a îndemnat a vinde o salbă a Matildei de 60 ducaţi (720 lei) pe 2000 lei şi 8 bucăţi aur ai Mikăi (150lei) pe 760 lei. Aceste sume le am plasat în scrisori rurale. Luni 26 Noiembrie am ridicat scrisurile şi pentru a nu le păstra cu rizic, am decis să le depun în Crayova la Banca Comerţul. Miercuri 28 Noiembrie, plecat Crayova cu ocazie pe un vânt mare şi rece. Ajungând la ora 3 p.m. am şi depus acele scrisuri de lei 120 mii cu dispoziţia a le negocia şi credita comptului meu. Joi 29, înapoiat Caracal. Vineri 30 s’a răspândit ştirea în oraş că Rusia a cerut armistiţiu’ şi pacea.

Jurnalele din 1 Decembrie au confirmat această ştire, să aşteaptă dacă guvernul rusesc este temeinik ca să poată începe tratative. Luni 3 Decembrie am sosit la Grojdibod în zori pe un vânt foarte mare şi rece.

Aci am găsit toate sămănăturile terminate şi ogoarele făcute, numai cele de porumb începute.



Miercuri 5 terminând socotelile oamenilor am plecat la Caracal prin Corabia. Propunerea Rusiei de armistiţiu s’a acceptat de puterile centrale jurnalele anunţând

că România n’a cerut. Acum se aşteaptă tratativele de pace. 6 XII – Joi – A sosit, în fine, avisul plăţei restului de 50% recolta 1916. 10 – XII – a sosit telegramă că s’a încheiat armistiţiu definitiv cu Rusia şi România. 16/20 XII – Relativ la pace, jurnalele confirmă că numai Rusia a încheiat armistiţiu care s-a şi publicat, el începe la 17 curent şi espiră la 1 Ianuarie stil vechi.

Despre România nu să mai vorbeşte nimic, să presupune că armata noastră a suspendat ostilităţile şi că forţat acceptă armistiţiul întru cât co operează cu armata Rusă, cât despre tratativele pacei să aşteaptă clarificarea situaţiunei guvernului, ca şi a Regelui, care nu să crede a mai rămâne. Mika, imprudentă şi copilăroasă făcând voiagiul la Bucureşti s’a întors cu microbul febrei tifoide şi de 17 zile până azi 21 Decembrie este bolnavă. Criza continuă nu însă cu greutate. Boala nu trebuie să’şi facă toiul. Însă de 10 zile Matilda este pe lângă ea, numai zioa 3-4 ceasuri vine acasă. Exagerată şi fricoasă a slăbit foarte mult. Devotamentul acesta exagerat şi sacrificiile ce face fetei noastre nu ‘i să cuvine pentru că este ne ascultătoare, singură şi’a făcut boala apoi este o ingratitudine caracteristică. Gerul de 7-8 zile fără a ninge ca să acopere semănăturile cauziază vătămare grânelor ne răsărite. Mi’a sosit aus-vais pentru calea ferată linia Caracal Corabia. Zilele acestea voi pleca la nevoie spre a regula aducerea pentru sărbători a porcului ect. Sâmbătă 22 Dec. Jurnalele anunţă că la 20 curent abia guvernul dela Iaşi a aderat la armistiţiu. Acest armistiţiu s’a propus fără voia guvernului de către comandantul armatelor ruse şi cum acest guvern revoluţionar reprezintă partidul Uvrierilor (desculţilor) care în programul lor au ca principiu exproprierea tuturor proprietăţilor rămâne a să vedea ce va fi cu pacea care de sigur se va încheia cu puterile centrale, şi cine va trata pentru România ?

Acest mare răsboi este posibil să aducă o transformare politică în întreaga omenire – aşa precum imperiul Chinei s’a transformat în Republică, tot ast-fel Rusia dividându-să în atâtea Gubernii şi provincii declarate independente (autonome) s’au proclamat Republică federativă, iar republica Franţei care a devenit un putregai să se declare regat. La noi nu cred că va mai rămâne actuala dinastie şi va fi înlocuită cu alta, de alt-fel foarte mult necesară pentru guvernarea acestei ţări. Dacă am avea noroc de un om bun care să conducă ordinea şi morala, atât de necesare acestei nenorocite ţări, căci politicienii de toate nuanţele au adus ţara în acest fel de decadenţă. 25 Dec. – Zioa de Crăciun catolik.

Toată lumea să bucură că se va încheia pacea, jurnalele anunţă că pentru frontul Rusesc deja au început tratative. Cât despre noi, regele ar fi respins demisia guvernului Brătianu, deci să presupune că ei tărăgănesc, aşteptând vre-un ajutor.

Din cauza boalei Miki, nu pot pleca ca să regulez afacerea celor de hrană pentru Crăciun. Duminică 30 Dec. Deşi Mika încă nu este bine, am plecat cu trenul pe baza aus-vais special la Corabia şi d’acolo la Grojdibod. Acolo am găsit că în 3 zile din ordin s’au ridicat cu carele şi transportat la Corabia în şlep 14 vagoane porumb. A doa zi, 31, am luat cekul de plată a 1600 de vagoane şi mi s’a regulat afacerea transportului la Caracal a 1 porc şi 1 butoi cu vin care vor sosi la Caracal Miercuri 2 Ian. 1 Ianuarie 1918 stil nou – Astă noapte a căzut puţină zăpadă. Ştirile despre pace încă trenează.



Vineri la 4,00 se va vedea. Atunci este ficsată zioa pentru pace cu Rusia, despre noi încă nu să ştie nimic. 3 Ianuarie, Joi, Mika a intrat în convalescenţă ne mai având temperatură.

Tot azi, ea a primit prin Crucea Roşie din Geneva ştiri îmbucurătoare că Iancu este Căpitan la Huşi în spitalul nr. 41 şi că toţi 3 copiii noştri sunt sănătoşi. 4 Ianuarie – Oficerul ce avem în Cuartier după ce l’am ertat de porcăriile făcute, a intervenit către cel însărcinat cu cartieruirea de a’i să da o canapea, masă de no’pte şi alte scaune pretinzând încă, ca soldatului de ordonanţă să’i dăm o cameră în interior.

În cursul discuţiunilor avute cu Matilda în limba germană s’a crezut froisat şi a ridicat tonul cu obrăsnicie ameninţând-o că este în drept a face orice fiind timp de răsboi. Am intervenit a renunţa la cameră pentru servitor şi a i să da celelalte bunuri. Mâine 5 Ianuarie (Sâmbătă) vom vedea ce se va decide. Etapa d’aici comandată de colonelul Bob, un român renegat, este compusă în majoritate de oficeri evrei, vom avea multe de îndurat. Miercuri 9 Ianuarie au apărut 3 ordonanţe ale Comandamentului cu măsuri de represalii: a) d’a să preda toate obiectele de bronz, aramă, alamă ect., esceptându-să cele strict necesare şi care nu s’ar putea înlocui. b) a să preda plapumi şi ori ce stofe de lână şi pânzeturi. Cauciucurile dela trăsuri etc. c) a nu să consuma nici vinde cele 25% din vinul ce se rezervase proprietarilor sub pedepse până la 10.000 lei.

Ofiţerul încuartiruit s’a mulţumit cu o masă, 1 scaun şi masă de no’pte. Canapea nu ‘ i sà dat iar ordonanţa a primit să doarmă în odaia servitorilor. Sâmbătă 12 Ianuarie la 6 ore dimineaţa plecat Crayova am depus B-cii Comerţului în comptul dotat 30 mii lei. Acolo n’am aflat noutăţi numai că jurnalele anunţă reînceperea tratativelor de pace la Brest Litovsc. 13 Ian., m’am înapoiat de la Crayova. 17 Ian. Am luat parte la întrunirea Consiliului Judeţean convocat pentru buget şi altele. 18 Ian. – Jurnalele publică o telegramă a generalului Machensen către general Prisantu Moldova protestând contra relelor tratamente a prizonierilor germani în lagărul dela Şipote- Iaşi şi ameninţând cu represalii în caz că nu se va ameliora tratamentul lor, iar din Rusia ştirea că Guvernul desculţilor a arestat pe Diaconescu, ministrul nostru ca represalii pentru arestările ce guvernul de la Iaşi a ordonat contra soldaţilor revoluţionari ruşi. Ce fericită alianţă ?! Trebuia să ne aşteptăm la acest act de recunoştinţă.

Nemernicii cari au băgat ţara în acest desastru vor avea să’şi primească plata cuvenită. Dacă nu va fi adevărat că am intrat în acest răsboi numai ca să’şi acopere furturile, totuşi erau datori să cunoască oamenii chemaţi a conduce şi esecuta şi partei administrative pentru că sá dovedit că foarte mulţi incapabili a avut comanda de unităţi şi a eşit rău. Aprovizionările de echipamente şi alimente fiind încredinţate Comandanţilor de unităţi le a parvenit ocazia de a se pricopsi. Abuzurile şi hoţiile comise nu să pot înapoia.

În schimb soldaţii n’au avut pâine şi încălţăminte, chiar în ora mobilizărei, ei însă (ofiţerii) s-au îmbogăţit. Ruşine noă !! Sâmbătă 19 Ian (Boboteaza) timpul foarte frumos, soare cald şi desgheţ.

Jurnalele confirmă faptul arestării ministrului Diaconescu. La Conferinţa din Brest a recunoscut însuşi Troţki motivând aceasta pe faptul că

guvernul Român a comis acte ostile pe teritoriu rusesc în contra revoluţionarilor ruşi.



Discuţiile asupra păcei între puterile centrale şi Rusia rulează asupra chestiei evacuării teritoriilor ocupate. Mâine 20 Duminecă voi pleca cu trenul prin Corabia la Grojdibod. 24 Ianuarie 1918 ceasornicarul Eghev sosind din Moldova unde a fost internat ‘mi aduse ştirea că a văzut în luna Mai 1917 pe Iancu la Huşi, era deja căpitan în Cavalerie, ‘i’a dat o scrisoare şi 2 fotografii a le aduce aici dar le a pierdut, ‘şi aduce aminte că ‘i’a spus că băiatul cel mic a fost avansat ofiţer. Să vede că a vorbit de Costică. Acum la plecare ‘i’ar fi spus Mişu Puricescu că Iancu ar fi avansat ca mayor. Vom vedea ?! 7 Febr. – De la Bibiţă s’a primit o carte poştală răspuns la plângerea mea din Gazeta Bucureştilor din 10 Noiembrie spunând că e bine. Duminecă 10 febr. a sosit ştirea că puterile centrale au încheiat pace cu Ucraina şi în curând se va face şi cu ai noştri. Marţi 12 febr. Jurnalele au anunţat că şi cu restul Rusiei s’a încheiat pacea iar guvernul Brătianu din Moldova a demisionat. Deci noul guvern va fi chemat să încheie pacea. Joi 14 febr. S’a vorbit că regele a chemat pe generalul Averescu de a forma ministerul. Până azi 17 febr. Guvernul compus din diferite elemente n’a terminat tratativele de pace. Azi 18 febr. s’a vorbit că generalul Averescu este deja la Bucureşti, cred că rezultatul va fi în curând aflat.

Dela un oficer Christescu din Moldova o scrisoare adresată verei sale (m-dam Măruţa) ne vine o ştire că, copii noştri sunt sănătoşi. 20 Febr. – Dela Prefectul Mariani am aflat că s’a convenit a se trata pacea cu noi deoarece ruşii au denunţat tratatul după 4-5 zile şi apoi să va vedea rezultatul. Rezultatul acestei comunicări a fost restabilirea armistiţiului. S-a convenit convocarea dr. Lupu Costache.

Guvernul dela Iaşi a propus ca regele să abdice că numai astfel am putea obţine pacea necesară. La 27 febr., între ministrul Czerny al Austriei şi regele Ferdinand a avut loc o convorbire pe teritoriul liber din Moldova. Regele a cerut un răgaz de câteva zile. Să crede că i s’a propus abdicarea. Aceasta fiind principala condiţie a Germaniei care ar fi de preferat pentru salvarea ţărei. Marţi 5 Martie se aşteaptă răspunsul.

Dela copii prin intervenţii am aflat că Dorel a fost avansat ca sublocotenent şi este intern în spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. Ear Iancu este la Vaslui Comandantul unui convoi de transport. A cerut 2000 lei pe cari ‘i am trimis prin sucursala băncii Marmorosch din Craiova.

La moşie este bine, restul de porumb s’a bătut şi espediat Duminecă 2 Martie. Azi 3 Martie – după stăruinţa mai multor doamne sub patronajul Matildei, în casele noastre s’a dat un ceai în scop de bine facere pentru ajutorul copiilor mobilizaţilor. Bucuria a fost că au luat parte şi toţi ofiţerii austrieci împreună cu ambii colonei – rezultatul bănesc a fost de 2400 lei. În acea noapte a venit ştirea că guvernul nostru a acceptat condiţia pusă de puterile centrale şi că să va încheia pacea. Vineri 8 Martie ziarele aduc ştirea că s’a încheiat deja contractul cu preliminariile păcii admiţându-să un armistiţiu de 14 zile dela 5 la 19 curent. Condiţiile sunt foarte oneroase şi ruşinoase. Poate că faţă cu purtarea lui Brătianu merităm această tristă soartă.

Tratativele s’au urmat la Buftea în palatul Ştirbey. Continuarea lor s’a dispus a avea loc la palatul Cotroceni în Bucureşti.



La 14 Martie nu s’au terminat tratativele, a fost chemat la guvern general Averescu şi după ce comisia trimisă a stabilit condiţiile ivindu-să o cauză (necunoscută) guvernul Averescu s’a demis. În locu-i a fost chemat Dl. Marghiloman, înainte de a intra în lucrări.

După preliminariile păcei care privesc ca primă condiţie demobilizarea a 8 divizii, s’a liberat o parte din reserve care a început să sosească. Azi 21 Martie – stăpânii ocupanţi şi în special Comandantul Etapei Caracal Colonelul Bob, pentru necesitatea primirei unui fond la plecare a găsit cu cale să mă condamne la 500 lei amendă sub pretextul că la cerere nu am predat cauciucurile dela roatele cupeului. Deşi i’am replicat că nu am fost anunţat rezultatul a fost că nu a revocat pedeapsa. Azi 22 Martie am vărsat amenda. Marţi 26 Martie. S’a anunţat o Comisie neutră pentru purtarea tratativelor de pace. Desigur că s’a pus condiţia neprevăzută să se evite pe cât posibil a să face compromisuri. Apoi de la Berlin a venit ştirea că toate tratativele vor continua la Paris între puterile centrale şi ceilalţi. Azi Miercuri 27 Martie. A venit ştirea schimbărei comisiunei noastre deoarece a oscilat prea mult. 1 Aprilie, o altă ştire despre amânarea tratativelor de pace, s’a admis în principiu chestia teritorială şi demobilizarea trupelor. Deja sosesc soldaţii şi ofiţerii (reserva) din România.

Dela ei am aflat că, Costică este în regimentul 31 în Basarabia. 7 Aprilie – Consiliul general judeţean convocat a votat un nou împrumut impus de Comanda armatelor de ocupaţie de 1 milion lei.

GRIGORE CONSTANTINESCU - institutor şi deputat

Prof. Cornel MANOLESCU.

Institutorul Grigorie Constantinescu, apelat şi ,,Gligorie’’, s-a născut în comuna Dranovăţ, jud. Romanaţi, astăzi jud. Olt, la 16 iunie 1870. A fost poreclit ,,ŞUBĂ’’, pentru că umbla îmbrăcat în şubă şi nădragi, portul său

tradiţional stârnind admiraţia celor din jur.

Cu Ordinul nr. 7939/9 decembrie 1891, Gr. Constantinescu este numit la Morunglav-jud. Romanaţi, provizoriu, ca institutor. În anul 1894, se căsătoreşte cu Ioana, fiica lui Sanfir Manolescu, născută în anul 1876. Acesta avea o stare materială bună, în perioada 1879-1880 fusese primar al comunei Morunglav. Sanfir ( Zanfir ) Ghiţă Manolescu mai avea o fată, pe Floarea, care la 21 ianuarie 1896 se căsătoreşte cu institutorul Constantin Marinescu, din Morunglav, satul Moruneşti, unde acesta funcţiona. Soţii Grigorie şi Ioana Constantinescu au avut mai mulţi copii : - Gheorghiţa, n. 1895, iunie 27. - Maria, n. 1897, aprilie 4 – dec. 1897, decembrie 10. - Ion, n. 1898, decembrie 10.



- Constantin, n. 1901, aprilie 14. - Gheorghe, n. 1902, aprilie 26 – dec.1904, august 25. - Dumitru, n. 1904, august 16, avocat, invalid de război. Căsătorit cu Drăghici Iulia, conf. Act nr. 6 din 6 aprilie 1965, înregistrat la Sfatul Popular Morunglav. - Ecaterina, n. 1906, octombrie 7. Absolventă a Şcolii Normale de fete Craiova, promoţia 1924, din 1927 învăţătoare la Izvoru ( jud. Olt ), unde va funcţiona până în 1961. Ziarul Romanaţul, nr. 27 din 12 iunie 1927, la rubrica ,,Ştiri diverse’’ nota un ,,fapt monden’’: ,,Anunţăm cu plăcere căsătoria abonatului nostru Ilie Niculescu [Nicolăescu, n.n.], advocat la Arceşti, cu d-ra Ecaterina, fiica simpaticului nostru abonat d-l Grigorie Constantinescu, învăţător la Morunglav, cărora le transmitem felicitări’’.

Ecaterina Nicolăescu (Constantinescu) a decedat la Isvoru pe 16 aprilie 1987. A avut o fată, Virginia, şi un băiat, Ion, născut pe 06. 06. 1938, la Izvoru – Dranovăţu, astăzi acesta fiind singurul moştenitor al bunicului său, Gr. Constantinescu. Grigorie Constantinescu a fost membru al Comitetului, format în ziua de 26 august 1901, pentru strângerea fondurilor necesare construirii şcolii din Moruneşti. Casier era învăţătorul Constantin Marinescu, cumnatul său (1). În anul 1903, când contractul arendaşului grec Costică Condiş a expirat, obştea sătească, prin mandatarii săi: Vasile D. Ioan (,,Sache’’), Grigorie Constantinescu, Constantin Marinescu şi Vasile Ciuturoianu au contractat un împrumut la Caracal şi au depus 12.000 lei garanţie, arendând direct pământul de la Eforia Spitalelor Civile (2). În 23 septembrie 1905, cei patru mandatari mai sus menţionaţi, reuşind în 1903 să obţină un împrumut la Banca Agricolă Caracal, arendând moşia direct de la proprietar, Eforia Spitalelor Civile şi procedând, în continuare, ca şi vechii arendaşi, au reclamat că locuitorii Vasile Florea, Ristea Opriţescu şi alţii ,,porniră cu plugurile să are în moşie, fără voia şi consimţământul nostru... vă rugăm să luaţi măsuri pentru oprirea lor” (3). În aprilie 1909, Primăria comunei Morunglav, într-un raport care prezenta starea comunei Morunglav, la paragraful ,,Instrucţiunea’’menţiona: ,,Două localuri de şcoli dau lumină: Unul în satul de reşedinţă, fiind condus de Gr. Constantinescu - numit învăţător definitiv - , la care urmează şi elevii din satul Ghioşani... (4)’’ În iunie 1912, se constituie o societate cooperativă pe acţiuni pentru înfiinţarea unei pepiniere de viţe americane şi pomi fructiferi, sub denumirea ,,Pepiniera cooperativă Caracal’’. La această societate a subscris şi Gr.Constantinescu, ,,institutor din Morunglav’’.

Grigore Constantinescu



,,Domnul Gligorie’’, aşa cum era apelat de către sătenii din Morunglav, a făcut parte din comitetul de redacţie al revistei Vorbe bune ce a apărut la Balş, între 1 sept.1904, cu întreruperi, şi până în mai 1920.

În 1920, în comuna Morunglav se înfiinţează o ,,societate cooperativă de aprovizionare şi desfacere în consum, sub denumirea de ,,Olteţul’’, cu sediul în comună. Scopul societăţii este de a aproviziona pe săteni cu cele necesare gospodăriei şi ocupaţiilor şi de a le desface produsele. Consiliul de administraţie se compune din: Grigore Constantinescu, Vasile D. Ion, Gh.I. Dinică, G. Cunescu, G. Anastasiu, Tudor P. Pavel, I. Ceauşescu, Ilie M. Sârbu şi Gh.N. Ghiţă (5).

Ca politician, a fost un liberal convins, în 1927 fiind pe locul 6, pe lista Partidului Naţional Liberal, drept candidat pentru Camera Deputaţilor: Ion C. Popescu, Sebastian Radovici, C.C. Neamţu, I.D. Ianculescu, Ion El. Veleanu, Grigorie Constantinescu.

În numărul său din 3 iulie 1927, ziarul Romanaţul prezenta pe cei 6 candidaţi pentru alegerile de la cameră

ai Partidului Liberal. Grigorie Constantinescu era prezentat astfel: ,,Învăţător pensionar, bătrân purtător al şubei şi nădragilor albi, el reprezintă învăţământul romanaţean, el este simbolul bravilor învăţători romanaţeni cari au tot dreptul să-şi aibe’n sfatul ţării omul care să le cunoască păsurile şi să ceară pentru ei un trai mai bun şi mai omenesc’’. Câştigă alegerile şi devine deputat pentru o singură legislatură. La şedinţele Camerei, mergea îmbrăcat în costumul popular tradiţional, şubă şi nădragi, de culoare albă. În plenul camerei deputaţilor, Grigore Constantinescu a rostit o cuvântare, la 3 noiembrie 1927, pe care o reproducem în râdurile de mai jos: Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi, Am onoarea să fac următoarea comunicare Domnilor Miniştri al Domeniilor şi al Finanţelor: Deseori, ţăranii sunt târâţi în greşeli de către demagogi, amatori de putere speculând buna lor credinţă.

Maria Antonescu vizitând o fermă model din

judeţul Romanaţi. În stânga Grigore

Constantinescu



Aşa, în campania electorală din 1926, pe când era la cârma ţării Domnul General Averescu, ţăranii din judeţul meu - Romanaţi, ba chiar din întreaga ţară, au fost îndemnaţi, intrigaţi, ba chiar siliţi de către autorităţile administrative d’atunci să bage vitele în pădurile statului şi ale aşezămintelor publice, cerând în schimb voturile lor pentru candidaţii averescani. D-l Prefect Florescu, al judeţului Romanaţi din acel timp, da ordine Jandarmilor să ia ţăranii care ezitau, cu de-a sila şi să-i introducă, cu vitele în păduri, contrariu vor fi destituiţi. Posedăm şi cărţi de vizită de ale D-lui Prefect de Romanaţi după atunci, pe care stau scrise ordine către jandarmi ca să bage vitele ţăranilor în pădure. Ţăranii ispitiţi au introdus vitele în păduri. Pădurarii le-au dresat acte de călcare a legii silvice, supunându-i la amenzi şi despăgubiri grele. Acum, am onoare a întreba pe Domnii Miniştri ai Domeniilor şi Finanţelor , ce cred ? Ţăranii sunt vinovaţi de aceste delicte sau instigatorii lor?

Eu cred că ţăranii sunt nevinovaţi. Despre acest lucru m’am convins în propaganda electorală ce făceam împreună cu d-l Secretar al Camerii de azi, I.D. Ianculescu, că în urma explicaţiilor ce noi dădeam, că se vor expune la delicte de vor introduce vitele , să năştea în ei simţul legalităţii şi ezitau, dar n’au putut rezista ispitelor. Prin aceasta, rog respectuos pe D-l Ministru al Domeniilor şi pe cel de Finanţe să facă aşa ca ţăranii, victimele demagogilor, să fie scutiţi de acele amenzi grele, mai ales acum, când în judeţul meu nu s’a făcut nici porumb, nici nutreţ pentru vite. Cu acest prilej, citez vorbele unui ţăran ,,Domnule Grigore, vezi D-ta, la Cameră , de fă ca ţăranii să fie scutiţi pe delictele silvice că prea sunt săraci; la noi nu s’ a dat nici pământ şi urăm să trăiască Copilaşul Regele Mihai I.’’ Inspirat din vorbele ţăranului analfabet M. Stuparu, el însuşi nu are delict, din care se vede cât sunt

I. G. Duca la o întrunire liberală în faţa Teatrului Naţional din

Caracal. În stânga, al V-lea, Grigore Constantinescu (S.J.A.N. Olt)


deputat de Romanaţi, 1928



de dinastici ţăranii şi cât iubesc ei pe Regele Mihai, eu cred că hotărârea de scădere a delictelor silvice comise în împrejurările arătate să apară înainte de 8 Noembrie şi să fie adusă la cunoştinţă ţăranilor în ziua de Sf. Arhanghel Mihail, onomastica Măriei Sale Regelui Mihai I, când Ministerul Instrucţiunii a orânduit serbarea la toate şcolile. De bucurie, atât copiii ţăranilor, cât şi părinţii lor vor striga: Să trăiască Regele Mihai I.

În 1928, deputat fiind, era membru în conducerea Băncii populare ,,Înfrăţirea’’ Morunglav (6). Preşedintele băncii era Vasile D. Ioan (,,Sache’’), fratele mai mic al gen. Constantin Dumitrescu - ,,Turcu’’(Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 47/2016). În 1928 apare la Caracal din iniţiativa lui Şt. Ricman lucrarea ,,Monografia judeţului Romanaţi- contribuţiuni”, alcătuită în principal pe baza datelor oferite de învăţătorii din satele romanaţene. Şi Grigore Constantinescu a oferit mai multe informaţii despre Morunglav (p. 389), folclor (p. 101) şi apare în lucrare şi fotografia sa (p. 309). Multe sunt întâmplările amuzante care s-au păstrat în amintirea urmaşilor de la acest pitoresc personaj romanaţean. Astfel, pe când era deputat şi umbla prin Bucureşti în costumul ţărănesc pe care îl purta cu

mândrie, adesea oprea câte o birjă

cu vreun politician cunoscut invitându-l şi pe ,,domnul Grigore” să ia loc alături spre mirarea trecătorilor care nu pricepeau cum de ,,boierul cutare” opreşte să ia cu el un ţăran. Odată, urcându-se în tren în vagonul de clasa I la care avea bilet gratuit, este atenţionat de un călător: ,,Moşule, aici e clasa I”. Atunci Grigore Constantinescu răspundea hâtru: ,,Pe-aia o caut şi eu, neică!” La o întrunire politică organizată la Caracal şi la care participau lideri marcanţi ai Partidului Naţional Liberal, aceştia căutau să explice cum se repartizează bugetul, ce este deficitul, excedentul ş.a. Cum publicul da semne clare că nu pricepe o iotă, un lider se adresă lui Grigore Constantinescu cerându-i să-i lămurească el, ca unul ce vine din rândul ţărănimii. Atunci Grigore Constantinescu li se adresă cu următoarele cuvinte: ,,Fraţilor, bugetul este ca un


Revista Vorbe Bune (Balş, 1904)

scoasă de G. Vasilescu-Balş şi D.

Ionescu. Unul dintre redactori

era Grigore Constantinescu de la

Morunglav.



butoi: pe la vrană pui şi pe la canea scoţi. Dacă nu pui pe la vrană, n-ai ce scoate!” A participat la numeroase evenimente semnalate şi în presa romanţeană. Astfel, la 2 septembrie 1928 a fost prezent la punerea pietrei fundamentale la biserica din Bistriţa Nouă (Fleştenoage) alături de ctitorul Gogu Stăncescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 42/2015), deputaţii Ianculescu, Veleanu, subprefectul Al. Teodorian, Mişu Chintescu, avocatul Ilie Nicolaescu ş.a. La 29 mai 1932 Octavian Goga, fondatorul P. Naţional- Agrar vizita Caracalul unde era primit cu simpatie de peste 5000 de ţărani şi orăşeni, după cum informa ziarul local Vremea. Prezent la manifestaţie, Grigore Constantinescu este ales preşedinte al adunării şi în cuvântarea sa face elogiul lui Goga atacând pe cei ,,care încearcă să tulbure aşezământul ce garantează liniştea noastră”. De remarcat că au fost prezenţi la eveniment şi I. Vasilescu-Valjean, fostul prefect C. Florescu, Ştefan Vayas, I. D. Ianculescu, ultimul fiind proclamat vice-preşedinte al partidului.

Casa sa, una dintre cele mai frumoase şi mai impunătoare din Morunglav şi satele din jur, a fost dărâmată prin anii 1977-1978, de către primărie. În ultimii săi ani de viaţă, mergea cu desagii pe cal, trecând peste dealuri, la fiica sa Ecaterina, în satul Izvor. A decedat pe 11.03.1961, la Morunglav, fiind înmormântat în cimitirul satului, sat unde a trăit şi muncit 70 de ani.

Note:

1. S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura jud. Romanaţi, ds. 31/ 1901, pag. 61-62. 2. Nicolae-Opriţescu Constantin – Morunglav 515 ani, pag. 53, Editura Fundaţiei

,,Universitatea pentru toţi’’, Slatina, 2004. 3. Ibidem. 4. S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura jud. Romanaţi, ds. 53/ 1909, pag. 51. 5. Monitorul Oficial nr. 150/ 8 Octomvrie 1921, pag. 6130

6. Ricman Ştefan , Monografia judeţului Romanaţi, 1928

Casa lui Grigore Constantinescu de la Morunglav în

1972 (sursa: R R R Rădoi Ilie ădoi Ilie ădoi Ilie ădoi Ilie –––– www.panoramio.rowww.panoramio.rowww.panoramio.rowww.panoramio.ro ) ) ) )



JUDEŢUL ROMANAŢI ÎN IZVOARE DOCUMENTARE (IV) Ion Zăuleanu

Motto: „ Numai cunoscând viaţa locală a diferitelor centre omeneşti poţi face o sinteză a activităţii şi spiritului unui popor ” Nicolae Iorga

Ieşit dintr-o necesitate a timpului, judeţul Romanaţi a făcut parte în Evul de Mijloc dintr-un „ stat compozit ”, ca o comunitate într-un sistem coerent de putere, cu funcţiile şi autonomiile sale. Izvoarele documentare ilustrează că în acest stat Domnul a fost un „antreprenor politic” a cărui putere a fost construită, pe baze militare şi ideologice, prin exploatarea fiscală a comunităţilor şi resurselor, dar mai ales prin negocierea cu ceilalţi „antreprenori politici”. Aceste negocieri se constată şi cu factori sociali şi politici romanaţeni, fie ei dregători, moşneni sau chiar ţărani aserviţi, confirmând teza generală că, până la sfârşitul sec al XVI – lea, „judeţele sunt nişte împărţiri cu caracter mai degrabă fiscal şi mai puţin administrative, controlate de agenţi domneşti itineranţi” ( 1 ). De altfel, documentele din colecţia DRH, B, Ţara Românească, vol. 5 ( 1551-1565), pe care le prezentăm în continuare, cu referire strictă la judeţul Romanaţi, confirmă faptul că domnitorul joacă acum un rol de mediator între diferite grupuri sociale, adesea aflate în competiţie.

1) 1551 ( 7059 ) aprilie 18, Târgovişte. Mircea Ciobanul voievod întăreşte „ …lui Tatomir, feciorul Filei, cu feciorii lui şi cu fraţii lui, Baicul şi Drăgulin şi Stroe şi Manea cu feciorii lor şi Badea cu feciorii lui şi Bîra cu feciorii lui, anume Coman şi Dragomir, cu feciorii lor, ca să le fie moşie în Bărbăteşti din toată moşia cît se va alege jumătate şi în Berileşti jumătate, iar altă jumătate din Bărbăteşti şi Berileşti să fie lui Dumitru cu feciorii lui şi popei Ciochină cu feciorii lui şi lui Stoian cu feciorii lui şi Comoara toată şi Poieniţa şi Piscul Stînei şi Ursoita, cu amîndouă piscurile, pentru că le iaste bătrîne şi drepte moşii de moştenire. Şi iarăşi să le fie Stanciului cu feciorii lui şi Stoicăi cu feciorii lui şi lui Stanislav cu feciorii lui şi Radului cu feciorii lui şi Filei cu feciorii lui şi lui Dan cu feciorii lui şi lui Stan cu feciorii lui şi lui Cataramă cu feciorii lui moşie în Iaşi partea Dadei şi partea Nenciului, pentru că le iaste bătrână şi dreaptă moşie cumpărătoare de la Tatul şi de la Radul, drept 400 aspri, încă din zilele Radului voievod cel Bun. Şi iarăşi să le fie lui Coman cu feciorii lui şi lui Baicu cu fraţii lui şi cu feciorii lui în Poiana lui Stănilă partea Nanului cîtă se va alege pentru că au cumpărat-o drept 160 aspri ”( 2 ) 2). 1555 ( 7063 ) august 26. Pătraşcu cel Bun voievod întăreşte „…sfintei mănăstiri Govora, ca să ia de la balta care se numeşte Mamina, de la toţi oamenii care vor pescui, al treilea peşte, însă împreună cu Cozia şi cu Cotmeana şi cu Muşeteştii ” ( 3 ). 3). 1556 ( 7064 ) aprilie 8, Tîrgovişte. Pătraşcu cel Bun voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa, între altele, „ …anume şi Poiana lui Iane …ca să fie sfintei mănăstiri şi călugărilor care trăiesc în sfânta manăstire ocină de ohabă ” ( 4 ). 4). 1556 ( 7064 ) mai 26, Tîrgovişte. Pătraşcu cel Bun voievod întăreşte „…dumnezeieştii mănăstiri Bistriţa… ca să-i fie satul anume Vădastra Mare tot şi cu tot hotarul oricît se va alege de pretutindeni, pentru că este veche şi dreaptă ocină a sfintei



mănăstiri mai sus zise şi cumpărate de Barbul ban al Craiovei, de la Vlad Grosul cu 15 000 aspri gata, încă din zilele răposatului Vladul voievod Călugărul. Şi a dăruit Barbul ban acel sat care e mai sus scris sfintei mănăstiri, ca să le fie fraţilor de hrană şi sfintei mănăstiri de întărire, iar lui şi părinţilor lui veşnică pomenire. Iar apoi au avut călugării pîră cu Stoica Picior vornicul înaintea răposatului Radu voievod părintele domniei mele şi a jurat atunci Stoica Picior cu 12 boieri. Şi a ţinut Stoica Picior satul până acum, în zilele domniei mele. Deci iar a avut pîră călugării cu Stoica Picior, şi aşa pîra înaintea domniei mele, că nu a cumpărat Barbul ban al Craiovei acel sat mai sus zis, ci l-a cotropit Vladul Grosul cu sila. Iar domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele. Şi am citit domnia mea şi carte de cumpărătură din zilele răposatului Vlad voievod Călugărul. Astfel, am văzut domnia mea că acest sat care este scris pe nume este veche şi dreaptă ocină a sfintei mănăstiri. Ci încă au luat călugării lege 24 boieri peste legea lui Stoica Picior şi aşa i-au adus călugării înaintea domniei mele şi au jurat. Şi am luat domnia mea boii celor 12 boieri care au jurat înaintea răposatului părinte al domniei mele. Şi au rămas Stoica Picior vornic de lege dinaintea domniei mele ” ( 5 ). 5). 1557 ( 7065 ) ianuarie 23, Bucureşti. Pătraşcu cel Bun voievod întăreşte „…boierului domniei mele jupan Stoicea banul ca să-i fie ocină în Plăviceştii de Sus, din partea lui Radul lui Stan, din Silişte, paşi în lat 80 şi din cîmp iarăşi paşi 200, pentru că a cumpărat-o Stoicea banul de la Radul al lui Stan, pentru 2600 aspri gata, însă aspri turceşti ” ( 6 ). 6). < 1558 – 1559 > aprilie 12, Bucureşti. Mircea Ciobanul voievod întăreşte „...jupanului Stroie vătaful şi cu fiii săi ... anume şi averile lui Bădica voievod cumpărate de părintele lui Staico spătarul, de la Badea din Hotărani şi de la Crăciun, în zilele lui Vintilă voievod, pentru doi cai frumoşi şi buni, un cal roib breaz şi alt cal pag pentru 2000 aspri. Ia apoi boierul domniei mele mai sus scris, jupan Stroie vătaful a avut pîră înaintea domniei mele cu Filip şi cu Crăciun, fiul Nastei din Vlăduleni. Iar domnia mea, întru aceasta, am cercetat şi am judecat cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele şi au dat domnia mea lui Stroie vătaful 12 boieri să jure înaintea domniei mele că i-a cumpărat părintele său Staico spătarul. Şi a adus pe aceşti 12 boieri înaintea domniei mele, de au jurat... iar Filip şi Crăciun din Vlăduleni au rămas de lege dinaintea domniei mele ” ( 7 ). 7). 1558 ( 7066 ) iulie 25, Bucureşti. Mircea Ciobanul voievod întăreşte „... sfintei şi dumnezeieştei mănăstiri Glavaciov ... ca să-i fie satul Slăveni toţi cu tot hotarul fiindcă îi este acel sat veche şi dreaptă ocină şi dedină sfintei mănăstiri. Iar apoi, au avut pîră călugării de la Glavaciov cu satul Deveselenii înaintea lui Pătraşco voievod. Şi au pîrît Deveselenii că le-au luat şi le-au cotropit călugării ocina cu sila. Iar domnia lui a aflat că Deveselenii au stricat hotarele şi au pus pietre de hotare pe ocina mănăstirii fără boieri şi fără hotarnic şi fără ştirea călugărilor. Deci a trimis Pătraşco voievod pe boierul domniei lui, Vîlsul armaşul şi a văzut .... satele şi ocinele care sînt în jur ... stricate de Deveseleni. De aceea a înapoiat de la Deveseleni toate averile Slăvenilor, fiindcă au stricat hotarele sfintei mănăstiri. Iar apoi, au avut pîră călugării cu Deveselenii şi înaintea domniei mele. Deci aşa au pîrît Deveselenii că n-au stricat ei hotarele în zilele lui Pătraşco voievod. Iar domnia mea am judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele, şi am aflat şi domnia mea că au purtat boierii şi în zilele lui Pătraşco voievod, şi în multe rânduri,



şi niciodată n-au putut jura, ci todeauna au umblat cu vorbe mincinoase. Iar cînd a fost acum, au venit înaintea domniei mele 48 de boieri, despre care Deveselenii au spus că sunt boierii lor, iar aceşti boieri au dat ocina călugărilor şi au aşezat pe unde au fost hotarele vechi de la domnii de mai înainte. Deci, au rămas Deveselenii de lege dinaintea domniei mele ” ( 8 ). 8). 1559 ( 7067 ) noiembrie 25. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „ ...sfintei mănăstiri de la Bistriţa, ca să-i fie toată Balta Albă, şi cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină şi a fost cumpărată de Barbul, banul Craiovei, şi de fiii lui şi de fraţii lui, jupan Pîrvul şi jupan Danciul şi jupan Negoiţă şi jupan Radul şi cu fiii lor, de la Stanciul, fiul lui Durduc, pentru 1000 de florini galbeni, încă în zilele lui Basarab voievod ” ( 9 ). 9) < 1560 martie 6 – 1561 iulie 3 >. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „... dumnezeieştii mănăstiri ce se cheamă Potoc ... ca să-i fie satul Celeiul jumătate, du preste tot hotarul şi la cîmp şi la baltă şi din gîrlă şi du pretutindenea. Pentru că am căutat şi am cetit domnia mea cărţile altor domni bătrîni, carii au fost mai nainte de noi şi am aflat domnia mea adevărul, că iaste acest mai sus sat de baştină sfintei mănăstiri ” ( 10 ). 10). 1560 ( 7068 ) aprilie 20 Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „... sfintei mănăstiri Bistriţa ca să-i fie ocină ce se cheamă Ianca, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină sfintei mănăstiri. Iar apoi, în zilele răposatului părinte al domniei mele Mircea voievod, au venit nişte oameni de la Potelu de au minţit şi înşelat înaintea domniei lui că este ocină pustie şi că au dat o deşegubină pentru mai sus zisa ocină. Iar după aceea, deasemenea au venit de au minţit şi au înşelat şi înaintea domniei mele că este mai sus zisa ocină pustie. Şi întru aceasta, domnia mea am cercetat şi am judecat după lege, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele. Întru aceasta am aflat şi am adeverit domnia mea că este mai sus zisa ocină de moştenire sfintei mănăstiri Bistriţa ci au rămas oamenii de la Potelu de lege dinaintea domniei mele ca mai mult amestec să nu aibă asupra acestei mai sus zise ocine. ” ( 11 ). 11). 1560 ( 7068 ) august 7. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „ ...mănăstirii de la Argeş satele ... anume Albeştii toţi, Dobrotii toţi, Idomireştii toţi şi Brădăsaştii toţi ... dăruite de Basarab voievod, ci o fost cotropite de Buica din Cepturoaie ... . Iar aceasta, domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele, şi am aflat domnia mea că a schimbat răposatul Basarab voievod cu Dumitru, bărbatul Buicăi, de a dat Basarab voievod Grecii de peste Olt .... ” ( 12 ). 12). 1560 ( 7069 ) septembrie 4. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „...sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri Bistriţa ... ca să-i fie ocină pe ocina satului Potelu, unde se numeşte Iana Poiana, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină ”( 13 ). 13). 1561 ( 7069 ) iulie 26, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte, în urma unei judecăţi, „... lui Mosul cu fraţii săi ... ocină în Pîrscov ... pentru că domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi lege şi am trimis pe sluga domniei mele, anume Dalea din Marotin, ca să adune pe cei 24 de boieri, să vadă cum au umblat şi au hotărnicit ... . Deci au jurat cei 24 de boieri înaintea slugii domniei mele ... şi au dat domnia mea lui Mosul şi lui Miclea şi lui Oprea cu ceata lor, ca să le fie de ocină şi de ohabă ocină în Pîrscov ... ” ( 14 ). 14). 1563 ( 7071 ) aprilie 13. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „... sfintei mănăstiri Bistriţa ... ca să-i fie nişte sate, anume Celeiul şi Gîndenii toţi şi cu toate hotarele şi cu gîrla



din Celeiu, pentru că-i sînt vechi şi drepte ocine şi sate, dedine sfintei mănăstiri de mai înainte vreme ... cotropite de cinstiţii boieri ai domniei mele, de Burtea fost mare vornic şi de Stanciul marele culcer ... am cercetat şi am judecat ... şi am citit şi cartea răposatului părinte al domniei mele Mircea voievod şi am aflat domnia mea că acele mai sus zise sate sunt ale sfintei mănăstiri ... ”( 15 ). 15). 1564 ( 7072 ) martie 31, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „... sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri Glăvăciog ... ca să-i fie jumătate din satul Slăveni şi din sat şi din câmp şi din apă şi de peste tot hotarul, fiindcă i-a fost dată acea mai sus zisă jumătate din Slăveni de Calotă vornicul mai sus zisei mănăstiri încă din zilele răposatului Basarab voievod ca să-i fie lui veşnică pomenire ” ( 16 ). 16). 1564 ( 7072 ). Petru cel Tânăr voievod întăreşte „... Oprei cu fraţii săi şi lui Stan ... ca să le fie moşia lor moşie în Balşul lui Stoian din partea Vladului a treia parte şi din cîmpul şi din apă şi de pretutindenea, din hotar în hotar ” ( 17 ). 17). 1565 ( 7073 ) ianuarie 4, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „ ... lui Hrană cu fraţii lui şi cu fiii săi ... , ca să le fie ocină în Studina lui Mastecă jumătate dintr-o funie, pentru că a cumpărat-o de la Stana, pentru 325 aspri. Şi iar a cumpărat Duda cu fratele ei Stan de la Stana ocină în Seliştea de Sus jumătate, în lăţime de 20 paşi, pentru 120 aspri. Şi iarăşi a cumpărat Lupa cu fraţii săi ... ocină din Studina de Jos ... pentru 430 aspri ... loc de vie din tufe pînă la baltă pentru 250 aspri. Şi a plătit Lupa cu fraţii săi dedina lor de ocină de la Puia 5 paşi pentru 100 aspri. Şi iar au cumpărat Lupa ... ocină de la Drăgan 50 paşi pentru 100 de aspri. Şi iar a cumpărat Buit ocina de la Vladu 5 paşi pentru 50 aspri şi de la Radoslav şi de la Simion 5 paşi pentru 50 aspri şi de la Lie o vie pentru 150 aspri ... şi au vîndut mai sus zişii oameni acele ocine de bunăvoie ” ( 18 ). 18). 1565 ( 7063 ) aprilie 4. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri Bistriţa, ca să-i fie satele ei, anume ... şi Bîrluiul de la Muscel şi Vîrtopul de la Celeiul, pentru că-i sunt drepte ocină şi dedină. Iar apoi au avut pîră cu fiica Vulturului şi alţi oameni acele mai sus zise ocine. Şi aşa au pîrît fiica Vulturului şi alţi oameni că nu are sfînta mănăstire amestec cu acele sate mai sus zise. Iar domnia mea am cercetat şi am judecat cu toţi dregătorii domniei mele şi am aflat domnia mea că sunt ocine şi dedine ale sfintei mănăstiri ” ( 19 ). 19). 1565 ( 7073 ) mai 11, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „ ... acestor oameni: Stoica şi Stanciul şi Neiucul şi Stanciul, fiii lui Coltea, şi Soinga şi Stochina şi Grumazea şi popa Inovan şi Stanciul şi Radoslav şi Stoica şi cu fiii lor ... ca să le fie ocină Seliştea ce se cheamă Drăghicenii toată, cu tot hotarul. Şi hotarul să li se ştie: dinspre răchită, din capul unor ogoare care sunt pe Piscul Turcilor, în sus, pînă la Poiana Dăspinei şi poiana jumătate şi dinspre Somorul, pe unde se va afla mijlocul locului. Pentru că au cumpărat aceşti mai sus zişi oameni de la Mihai şi de la Giurca şi de la Drăghici pentru 6500 aspri gata. Şi au vîndut acei mai sus zişi oameni de a lor bunăvoie şi dinaintea tuturor megieşilor ” ( 20 ). 20). 1565 ( 7073 ) mai 19, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „ ... lui Vlaicu şi fiilor săi ... , ca să le fie ocină în Stoieneşti, partea sa dinspre apă şi din pădure şi din toate, oricît se va alege, pentru că îi iaste veche şi driaptă ocină şi moşie. Iar după aceasta, au venit singuri Vlaicul înaintea domniei mele şi au dat şi au înfrăţit pe sluga noastră Pîrvul marele vătav asupra partea sa de ocină şi la aşezarea caselor în sat şi la un vad de moară şi la o pădure ce se cheamă Ialoviţa şi la o livadă ce se cheamă



Cîmpuşor şi la un pămînt supt mal; şi s-au înfrăţit de a sa bunăvoie, ca să-şi fie fraţi nedespărţiţi în veci, şi domnii mele au dat un cal. Iar după aceea, sluga noastră Pîrvul vătav au cumpărat 8 vecini cu ale lor delniţe iarăş de la Vlaicul din Stoieneşti drept opt mii de aspri bani gata. Şi încă au mai cumpărat sluga domniei mele, mai sus numitul Pîrvul vătav, patru pămînturi în Stoieneşti, de arat, iarăş de la Vlaicul drept şapte aspre gata. Şi s-au înfrăţit. Şi au vîndut Vlaicul de aşa bunăvoie şi cu ştirea tuturor megiaşilor de pin prejur ” ( 21 ). 21). < 1565 septembrie 1- 1566 august 31 > ( 7074 ). Petru cel Tânăr voievod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri ce se cheamă Iezerul, ca să-i aibe tot anul ... şi din Romanaţi 50 foi de brînză şi 50 de kile de grîu ... ” ( 22 ). Prezentarea in extenso a izvoarelor documentare din perioada 1551 – 1565 ne îngăduie să formulăm următoarele consideraţii : - prezenţa în actele de cancelarie, pentru un interval scurt de timp de cca cinci ani, a 26 de sate romanaţene, din care 11 menţionate pentru prima oară : Bărbăteşti, Berileşti, Comoara, Poieniţa, Piscul Stînei, Ursoiţa – 18 aprilie 1551, Vlăduleni- 12 aprilie 1558, Ianca – 20 aprilie 1560, Grecii – 7 august 1560, Balşu – 18 aprilie 1564, Vîrtopu – 4 aprilie 1565; - stăpânirea funciară ţărănească continuă să aibă ponderea cea mai însemnată în structura posesiei bunurilor funciare; - interesul crescut al domniei pentru schimbările care se produc în interiorul obştilor săteşti, îndeosebi pentru vânzările de pământ care cresc acum în mod exponenţial; - relevant este şi faptul că, din cele 21 de documente, 9 reprezintă acte domneşti de recunoaştere sau întărire a unor vânzări de pământ în cadrul obştii; - satele neaservite romanaţene rămân şi în acest crenel de timp majoritare, documentele reflectând realitatea stăpânirii de către gospodăriile individuale a delniţei, poienelor şi fâneţelor cedate acestora, prisaca, via, livada şi grădina de legume; - semnalăm, de asemenea, că stăpânirea devălmaşă a pământului „ unde o bucată de loc înconjurată de hotară o stăpînesc mai mulţi obrazi împreună, stăpînitori cu toţi, însă fără să fie partea nimărui despărţită cu hotară ”, a creat mari dificultăţi odată cu accentuarea vânzărilor de pământ; - formula „ din toată moşia cît se va alege ”, des întânlită în documente, arată că se hotărnicea numai cu ocazia vânzării. Din toate cele înfăţişate mai sus rezultă, fără îndoială, faptul că Romanaţiul a avut o viaţă locală dezvoltată. Pentru a o înţelege însă în toate dimensiunile ei este necesar să răspundem cerinţei formulate de N. Iorga în 1927 : „ În petecele de hîrtie în care scriitorul sau posesorul lor îşi pune o parte din sufletul său sau nădejdea unei vieţi mai bune, ca şi în însemnări de cărţi şi testamente, ori în izvorul de lacrimi fierbinţi pe care nedreptatea lumească îl face să pornească cugetarea şi pătimirea cîte unuia, se poate vedea omul în simplicitatea cugetării sale sau în toiul amărăciunii; în tot casul în fiecare pulsează viaţa, săracă sau bogată, de trudă sau de lenevie ” ( 23 ). Note: 1.Vezi pe larg prezentarea şi argumentarea acestei teze la : Coman, M., Putere şi

teritoriu. Ţara Românească medievală ( sec. XIV – XVI ), Editura Polirom, Iaşi, 2013.



2. Documenta Romaniae Historica ( DRH),B vol. 5, doc. 5, p. 9 – 10 . 3. Ibidem, doc. 57, p. 58. 4. Ibidem, doc.68, p. 70 – 71. 5. Ibidem, doc. 73, p. 77 – 78. 6. Ibidem, doc. 82, p. 89. 7. Ibidem, doc. 115, p. 129 – 130. 8. Ibidem, doc. 127, p. 141. 9. Ibidem, doc. 158, p. 173. 10. Ibidem, doc. 165, p. 178. 11. Ibidem, doc. 175, p. 188 – 189. 12. Ibidem, doc. 195, p. 212. 13. Ibidem, doc. 203, p. 219 – 220.

14. Ibidem, doc. 230, p. 250 – 251. 15. Ibidem, doc. 263, p. 288. 16. Ibidem, doc. 285, p. 315. 17. Ibidem, doc. 292, p. 321. 18. Ibidem, doc. 313, p. 349. 19. Ibidem, doc. 317, p. 353. 20. Ibidem, doc. 319, p. 355. 21. Ibidem, doc. 320, p. 356. 22. Ibidem, doc. 326, p. 364. 23. Iorga, N., Trei plîngeri diferite, în: Revista istorică , nr. 4 – 6 / 1927, Bucureşti, p. 139.

Drama învăţătorilor refugiaţi din judeţele Olt şi Romanaţi

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

La 22 iunie 1941, Armata Română, la ordinul generalului Antonescu, trece Prutul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ţinuturi intrate sub ocupaţia sovietică în anul 1940. Pentru învăţătorii refugiaţi, în judeţele Olt şi Romanaţi, din aceste provincii istorice [Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 37-46/2015; 48/2016], calvarul nu se termină, mulţi dintre ei fiind retrimişi pentru anul şcolar 1941-1942 la şcolile unde au funcţionat înainte de evacuare, în acelaşi timp proaspeţi absolvenţi ai şcolilor normale erau numiţi în comunele şi oraşele recent eliberate. Instabilitatea, războiul din aceste zone, situaţia incertă a provinciilor, făceau ca majoritatea învăţătorilor trimişi la noile şi vechile posturi să privească cu teamă şi nesiguranţă numirea lor de către inspectoratele şcolare din judeţele Olt şi Romanaţi la şcolile din Basarabia şi Bucovina. Învăţătorii refugiaţi, în cea mai mare parte, se obişnuiseră cu statutul lor, cu faptul că pierduseră toată agoniseala de o viaţă, lăsând, în Basarabia, Bucovina, Cadrilater şi Ardealul de Nord, vise, speranţe, rude, prieteni, gospodării înfloritoare şi timp de un an, după refugiu, reclădiseră în locurile de baştină, aproape din nimic, un adăpost pentru familie. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că, în condiţiile de atunci, mulţi dintre învăţători erau pe front, atunci drama trăită, de ei şi de familiile lor, se accentua tot mai mult. Deşi mulţi învăţători, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1941, au trimis cereri de a fi angajaţi din nou la şcolile unde funcţionaseră, alţii în schimb nu au mai dorit a se reîntoarce în fostele teritorii ocupate de sovietici. Din cercetările noastre, am constatat că această atitudine a fost generată de un cumul de factori: sechestrarea şi uneori vandalizarea gospodăriilor pe care învăţătorii refugiaţi în judeţele Olt şi Romanaţi le-au lăsat în teritoriile ocupate, ei nemaiştiind despre starea în care le vor găsi; numirea pe posturile unde au funcţionat până la refugiu a altor învăţători sau închiderea multor şcoli de predare în limba română de către administraţia sovietică; starea de sănătate precară a unor învăţători; situaţia grea a familiilor (părinţi, fraţi, surori etc) învăţătorilor ajunşi din pribegie în locurile natale şi unde, cei mai norocoşi, au primit un post sau conştientizarea faptului că eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord este o operaţiune vremelnică. Este şi cazul învăţătorilor Paraschiv M. Ioan, Mitroi Gherghina şi Popescu F. Rodica.



Paraschiv M. Ion s-a refugiat din Basarabia în comuna natală Bălăneşti, jud. Olt. A primit un post de învăţător în anul şcolar 1940-1941 la şcoala primară din localitate. În urma eliberării Basarabiei, învăţătorul Paraschiv Ion trebuie să se prezinte la vechiul post. Vestea aceasta aduce în familia învăţătorului o mare durere. Mama sa trimite o solicitare ministrului cultelor în care menţiona: ,,Subsemnata Tudora M. Paraschiv, din comuna Bălăneşti Olt – soţul meu mort în războiul din 1916-1918 – mamă a doi băieţi, unul pe câmpul de luptă iar celălalt grav rănit în luptele de la Odessa, bătrână şi neputincioasă, cu genunchii plecaţi şi cu lacrimi în ochi vin prin aceasta înaintea Domniei Voastre spre a vă spune cele ce urmează: Feciorii mei nu-l cunosc pe tatăl lor, care a plecat de acasă în anul 1914, lăsându-i mici, unul de doi ani şi altul de câteva luni. I-am crescut cu frica lui D-zeu, cum am putut: cu furca torcând la alta mai bogată, muncind cu ziua pe la cei înstăriţi, ferindu-i de cele rele, ducându-i la biserică şi dându-i la şcoală pentru ca mai târziu să mă bucur şi eu de strădania mea. Cel mai mare fecior, Paraschiv M. Ion, a putut ieşi învăţător, servind în Basarabia 4 ani ca titular, iar în anul şcolar 1940-1941 ca utilizat în comuna Bălăneşti, jud. Olt, lângă casa mea, bucurându-mă astfel, că fiind lângă mine, a putut – din salariul său- să-mi uşureze povara bătrâneţilor, sprijinind neputinţa mea şi îngrijind de pământul pe care-l am de la stat, ca împroprietărire pentru tatăl lor şi soţul meu mort pentru Ţară. Azi, după dezrobirea Basarabiei, mă văd iarăşi lipsită de ajutorul lui”.

Mitroi Gherghina, născută Enescu, refugiată la Mogoşeşti-Olt, în toamna anului 1941 este trimisă prin ordin al ministrului la postul său de titulară de la şcoala din comuna Zoreni, jud. Cetatea Albă. Menţionăm că, înv. Mitroi Gherghina a funcţionat în anul şcolar 1940-1941 ca utilizată în judeţul Olt, fiind refugiată din comuna mai sus evidenţiată. Este elocventă cererea pe care Mitroi Eleodor, soţul învăţătoarei, o trimite ministrului învăţământului pe 29 noiembrie 1941: ,,Domnule Ministru, Subsemnatul E. Mitroi– Sublocot. Rez. la Reg. 3 Dorobanţi Olt –Notar al comunei Negreni, jud. Olt, venit de pe front cu sufletul împăcat de victoria Armatei Române, vă aduc la cunoştinţă următoarea plângere, pe care din suflet vă rog a mi-o asculta şi aproba: - sunt căsătorit cu domnişoara Gherghina M. Enescu, prin căsătorie Gherghina Mitroi, actualmente învăţătoare în comuna Zoreni, jud. Cetatea Albă. Amândoi suntem născuţi în comuna Mogoşeşti, jud. Olt unde avem 30 ha pământ şi casă proprietate. Înapoindu-mă de pe front acasă, văd că Dumnezeu a vrut să ne despartă aşa de rău, că eu sunt numit Notar în comuna Negreni, jud. Olt, iar soţia mea învăţătoare în comuna Zoreni, jud. Cetatea Albă, găsind casa încuiată şi pământul nemuncit. Atât eu cât şi soţia mea suntem singuri la părinţi, Gherghina Mitroi neavând fraţi şi surori. Părinţii soţiei mele sunt mobilizaţi pentru lucru la Spitalul Patronal Floreasca Nr. 8. Nu

Înv. Maruşcă Nicolae (Coteana-Olt) a trăit drama refugiului în 1940



avem pe nimeni la casa noastră şi la pământul pentru care ne-am bătut. Respectuos vă rog Domnule Ministru a-mi aproba detaşarea soţiei mele Mitroi Gherghina din comuna Zoreni, jud. Cetatea Albă, în una din comunele cu posturi vacante ale judeţului Olt. De preferinţă comunele: Mogoşeşti, comună natală, Negreni, unde eu funcţionez ca notar, Mărgineni, Bălţaţi sau Bircii, toate având posturi vacante”.

Un alt caz este şi cel al fiicei subinspectorului şcolar al jud. Olt Florea Popescu. Fiica sa, Popescu F. Rodica a fost numită prin încredinţare de post pe 1 octombrie 1941 conducătoare la Şcoala primară din comuna Tvardiţa, judeţul Tighina, postul I. Pe 27 octombrie 1941, Florea Popescu, în numele fiicei sale, trimite o cerere ministrului culturii naţionale şi al cultelor în care menţiona faptul că, fiica sa ,,este o fire prea debilată, suferind chiar mai mult în ultimul an şcolar, Şcoala Pia Brătianu-Bucureşti - şi o perspectivă de a fi supusă şi la alte complicaţii de boală, dat fiind locul unde trebuie să meargă la post. Pentru acest motiv sincer exprimat Domniei Voastre Domnule Ministru, rog să binevoiţi a aproba ca să fie numită în alt post de conducătoare, de preferinţă în Regiunea şcolară Craiova, ca detaşată”.

(Mulţumim pe această cale domnului prof. Dumitru Tinu din Coteana- Olt pentru promptitudinea cu care a răspuns apelului nostru, domnia sa cercetând şi găsind cele două fotografii document prezentate în acest articol).

Marin şi Maria Câmpeanu (1933), învăţători din Coteana, jud. Olt. Au funcţionat în Dobrogea de Sud până în anul 1940



Şi oltenii, şi romanaţenii au luptat la Stalingrad - Cotul Donului Ocoleanu Ionuţ Mihăiţă

Despre bătălia de la Stalingrad (azi Volgograd), până în anul 1989 s-a scris foarte puţin. Până atunci, doar cei ce trăiseră, pe viu, acea luptă ştiau ceea ce a însemnat, pentru noi, această bătălie. De fapt, orice relatare despre lupta Armatei Române pe frontul de est era un subiect interzis - pentru acea vreme . După anul 1989, uşor, uşor, au început să apară articole şi cărţi despre ceea ce s-a întâmplat, atunci, în acele locuri. Printre cele mai importante lucrări, amintesc pe cea scrisă de echipa Adrian Pandea, Ion Pavelescu şi Eftimie Ardeleanu, ,,Românii la Stalingrad ”, apărută în anul 1992, la Editura Militară, şi pe cea scrisă de Mihail Vasile Ozunu şi Petre Otu, ,,Românii în bătălia de la Stalingrad - Înfrânţi şi uitaţi”, apărută în anul 1999, la Editura Ion Cristoiu. Pe lângă aceste lucrări, mai sunt şi altele, dar aceste două cărţi conţin informaţiile cele mai preţioase şi complete legate de participarea Armatei Române în această mare bătălie .

Drama prin care a trecut armata noastră este reflectată şi de cifrele privind numărul de ostaşi prezenţi în luptă, cât şi de cel al pierderilor efective . La Stalingrad, românii au fost prezenţi cu cca. 250.000 de militari, grupaţi în două armate,

a 3-a şi a 4-a, care flancau, la nord şi sud, Armata a 6-a germană comandată de feldmareşalul Paulus . La finalul bătăliei care a întors soarta războiului, românii au înregistrat pierderi de 158.854 militari ( morţi, răniţi, dispăruţi), adică 2/3 din efective – cel mai mare dezastru din istoria militară a românilor . Oltenii şi Romanaţenii care au luptat la Stalingrad au fost încorporaţi în multe divizii ale armatei noastre, dar cea mai reprezentativă şi numeroasă divizie, compusă din olteni şi romanaţeni, a fost Divizia 11 Infanterie care avea in subordine Regimentele 19 Infanterie, 2 şi 3 Dorobanţi, 21 şi 26 Artilerie.

Recruţii acestor regimente proveneau, în principal, din centrele de recrutare din Caracal, Slatina, Rm. Vâlcea. Divizia 11 Infanterie forma, alături de

Divizia 7 Infanterie, Corpul 1 al Armatei a 3-a Române . Această divizie era condusă de generalul de brigadă Savu Nedelea (care a căzut

prizonier în această bătălie). A fost poziţionată pe valea râului Kryusha, având de apărat un front de 17 km, în apropiere de râul Don. De aici provine şi expresia ,,am luptat la Cotul Donului” pe care o auzeam, destul de des, în povestirile veteranilor care luptaseră în această bătălie de la râul Don, unde, în imensa stepă calmucă, Donul formează o şerpuire ca un ,,cot’’. Exact aşa se vede pe hărţile geografice . Legat acum de datoria pe care o avem faţă de aceşti ostaşi, conform Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, autorităţile române au inaugurat pe 25 octombrie 2015

Troiţa eroilor români căzuţi la Cotul

Donului



(ziua Armatei Române), la Rossoşka, la 38 Km NV de Stalingrad (actual, oraşul Volgograd), Cimitirul de Onoare Românesc, prima necropolă de război construită pentru militarii români căzuţi în luptele de la Stalingrad. În cadrul ceremoniei a fost dezvelit monumentul central şi au fost depuse coroane de flori, a fost oficiată o slujbă religioasă şi au fost reînhumate osemintele militarilor români înmormântaţi în localităţile Plodovitoe, Gromki şi Izbuşenski.

La manifestări au luat parte oficiali ai Ministerului Apărării Naţionale, reprezentanţi ai societăţii civile din România şi Federaţia Rusă şi o numeroasă asistenţă-aparţinând comunităţii locale.

Realizarea Cimitirului de la Rossoşka este rodul strânsei colaborări dintre Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Externe, prin Secretariatul general – coordonator, Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor-Direcţia domenii şi infrastructuri, respectiv Ambasada României la Moscova.

Configuraţia primului cimitir românesc de onoare din Federaţia Rusă are la bază modelul crucii latine – simbol primordial al creştinismului, al biruinţei şi al mântuirii. Forma crucii latine se regăseşte atât în modul în care sunt configurate aleile, cât şi în tipul monumentului comemorativ comun, amplasat în centrul platoului de ceremonii. Crucea comemorativă are o înălţime de patru metri şi este realizată din granit de culoare deschisă, iar la baza acesteia este fixată o placă din granit negru pe care este gravată inscripţia: „In memoriam militarilor români căzuţi în luptă la Stalingrad“.

Platoul de ceremonii este pavat cu dale din beton, are două bănci de reculegere şi două catarge cu înălţimea de opt metri. În partea superioară a aleii centrale şi de-a lungul aleii transversale sunt montate 22 de plăci de granit negru pe care sunt inscripţionate numele localităţilor din regiunea Volgograd şi zona Kalmîkia în care au existat cimitire de campanie româneşti de unde s-au exhumat sau urmează să fie exhumate osemintele eroilor români care vor fi centralizate la Rossoşka.

Gruparea localităţilor şi inscripţionarea numelor acestora pe cele 22 de plăci s-a realizat ţinându-se cont de criteriul poziţionării geografice faţă de Stalingrad (Volgogradul de astăzi).

Construcţia cimitirului s-a realizat, în anul 2015, de către Asociaţia internaţională pentru activitatea militar-comemorativă „Voennîe Memorialî”, cu implicarea esenţială a Ambasadei României la Moscova.

Personal am luat legatura cu dl Ambasador al României la Moscova, dl Vlad Soare, care mi-a trimis şi o listă cu localităţile unde au existat cimitire de campanie româneşti-în timpul acţiunilor militare din zona Stalingrad (v. mai jos). Ambasada României la Moscova Localităţile din reg.Volgograd şi R. Kalmîkia, Federaţia Rusă, unde au existat cimitire de campanie româneşti în timpul acţiunilor militare din zona Stalingrad-localităţile sunt inscripţionate pe cele 22 de plăci comemorative din Cimitirul Militarilor Români de la Rossoşka, reg.Volgograd, inaugurat la 25 oct.2015. Nr. crt. Localitatea Nr. plăcii 1. ABGANEROVO (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 1 2. AKSAI (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 2 3. ARŞAN ZELMEN (sat, Raionul Sarpinski, Republica Kalmîkia) 13



4. BAŞKOVSKOE 22 5. BELEAEVKA (sat, Raionul Staropoltavski, Regiunea Volgograd) 22 6. BELONEMUHIN (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea Volgograd) 8 7. BELOSOIN (sat, Regiunea Volgograd) 6 8. BÎRZOVOI (sat, Regiunea Volgograd) 2 9. BOLŞAIA DONŞCINKA (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 9 10. BOLŞAIA OSINOVKA (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 6 11. BOLŞIE CEAPURNIKI (sat, Raionul Svetloiarski, Regiunea Volgograd) 16 12. CERNIKOV (sat, Raionul Krasnosulinski, Regiunea Rostov) 20 13. CILEKOVO (sat, Raionul Kotelnikovski, Regiunea Volgograd) 11 14. DANILOVKA (sat, Raionul Danilovski, Regiunea Volgograd) 20 15. DARGANOV (sat, Raionul Kotelnikovski, Regiunea Volgograd) 12 16. DENISOVSKI (sat, Raionul Kotelnikovski, Regiunea Volgograd) 20 17. DOROFEEVSKI (sat, Raionul Kotelnikovski, Regiunea Volgograd) 11 18. DUBOVÎI OVRAG (sat, Raionul Svetloiarski, Regiunea Volgograd) 16 19. DUBOVKA (sat, Raionul Kamîşinski, Regiunea Volgograd) 21 20. EVSTRATOVSKI (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 6 21. GNILOAXAISKAIA (staţie de cale ferată, Raionul Oktiabrski, Regiunea

Volgograd) 1 22. GOLOVSKI (sat, Raionul Podtelkovski, Regiunea Volgograd) 9 23. GONCEAROVSKOE (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 3 24. GORBATOVSKI (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea Volgograd) 4 25. GREMEACEALA (staţie de cale ferată, Raionul Kotelnikovski, Regiunea

Volgograd) 10 26. GROMKI (sat, Raionul Rudneanski, Regiunea Volgograd) 7 27. ISBUŞENSKI (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea Volgograd) 4 28. JUTOVO (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 2 29. KALACI-PE-DON (sat, Raionul Kalacevski, Regiunea Volgograd) 4 30. KALMÎKOVSKI (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea Volgograd) 7 31. KAMENKA (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 1 32. KANUKOVO (sat, Raionul Sarpinski, Republica Kalmîkia) 14 33. KAPKINKA (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 2 34. KISELEV (sat, Raionul Surovikinski, Regiunea Volgograd) 8 35. KLETSKAIA (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 8 36. KOLOBOVKA (sat, Raionul Lenin, Regiunea Volgograd) 21 37. KOPONIIA (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 9 38. KOTELNIKOVO (sat, Raionul Kotelnikovski, Regiunea Volgograd) 10 39. KOTOVSKI (oraş, Raionul Kotovski, Regiunea Volgograd) 5 40. KRASNÎI GHEROI (sat, Regiunea Stalingrad) 16 41. KRASNOARMEISK (sat, Raionul Krasnoarmeisk, Regiunea Stalingrad) 18 42. LISINSKI (sat, Raionul Podtelkovski, Regiunea Volgograd) 19 43. MACEHA (sat, Raionul Kikvidzenski, Regiunea Volgograd) 19 44. MALÎI GROMOK (sat, Regiunea Rostov) 22 45. MANOILIN (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 8



46. NACIAL (sat, Regiunea Volgograd) 14 47. NARIMAN (sat, Raionul Svetloiarski, Regiunea Volgograd) 17 48. OBILNOE (sat, Raionul Sarpinsk, Republica Kalmîkia) 13 49. OREHOV (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 7 50. OZERKI (sat, Raionul Ilovlinski, Regiunea Volgograd) 19 51. PARIJSKAIA KOMMUNA (sat, Raionul Frolovski, Regiunea Volgograd) 3 52. PERELAZOVSKI (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 9 53. PESCEANÎI (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea Volgograd) 5 54. PIMENO-CERNI (sat, Raionul Kotelnikovski, Regiunea Volgograd) 12 55. PLODOVITOE (sat, Raionul Maloderbetovski, Regiunea Volgograd) 13 56. PODGORNÎI (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea Volgograd) 5 57. POPERECINÎI (sat, Raionul Kotelnikovski, Regiunea Volgograd) 11 58. POTEMKINSKAIA (sat, Regiunea Volgograd) 10 59. PRIVOLNÎI (sat, Raionul Svetloiarski, Regiunea Volgograd) 17 60. PRONIN (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea Volgograd) 5 61. RASPOPINSKAIA (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 7 62. RAZDOLNÎI (sat, Raionul Cernîşkovski, Regiunea Volgograd) 17 63. ROSSOŞKA (sat, Raionul Gorodişcenski, Regiunea Volgograd) 18 64. SADOVOE (sat, Raionul Bîkovski, Regiunea Volgograd) 14 65. ŞARNUT (sat, Raionul Sarpinski, Republica Kalmîkia) 15 66. SELIVANOV (sat, Raionul Kletski, Regiunea Volgograd) 6 67. SISKOVSKI (sat, Raionul Podtelkovski, Regiunea Volgograd) 19 68. ŞOŞELDAKIN (sat, Regiunea Volgograd) 15 69. SREDNEŢARIŢINSKI (sat, Raionul Serafimoviciski, Regiunea

Volgograd) 1 70. SSASSOVO (sat, Raionul Sasovo, Regiunea Rostov) 12 71. SULEAEVSKI (sat, Raionul Kumîljenski, Regiunea Volgograd) 21 72. TEBEKTENEROVO (sat, Regiunea Volgograd) 15 73. TINGUTA (staţie de cale ferată, Raionul Svetloiarski, Regiunea

Volgograd) 16 74. TORMOSIN (sat, Raionul Cernîşkovski, Regiunea Volgograd) 17 75. TUNDUTOVO (sat, Raionul Maloderbetovski, Regiunea Volgograd) 15 76. VARVAROVKA (sat în apropiere de localitatea Anapa, Ţinutul

Krasnodar) 18 77. VASILIEVKA (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 3 78. VODINO (sat, Raionul Oktiabrski, Regiunea Volgograd) 3 79. ZIBENKO 18



Interviurile Memoriei De vorbă cu actorul Mitică Popescu

Stăm de vorbă, într-o pauză de la sala de lectură a Bibliotecii Academiei Române, cu maestrul Mitică Popescu, într-o micuţă cafenea de pe Bulevardul Dacia, într-o zi frumoasă de februarie 2016. Întâlnirea cu marele actor ne-a fost mijlocită de prietenul comun, maestrul Jean Lupu, dirijorul corului Symbol, colaborator al revistei noastre şi vecin al actorului.

Ion Tîlvănoiu -Aşadar, maestre, la Ghimpeţeni, în judeţul Olt?... Mitică Popescu – Da, am fost de multe ori în vacanţă, având rudele tatălui meu, şi stăteam mai mult, când mă duceam, la finii mei, aveau şi ei doi copii, mai mici, erau şi cununaţi, şi botezaţi copiii de către părinţii mei. Pe mama o chema Ana şi pe tatăl meu Florea, bineînţeles Popescu. Mama era bucureşteancă, iar tata era din Ghimpeţeni, născut, crescut acolo. El avea rude la Tituleşti, Crâmpoia, avea rude acolo, a avut mulţi preoţi în familie. Preotul de la Şerbăneşti era rudă cu el, preotul de la Tituleşti. Tata cred că a făcut şcoala la Ghimpeţeni. T.I. –Ce ne puteţi spune despre tatăl dumneavoastră? M.P.- S-a născut în 1911 şi s-a prăpădit în 1981. Este înmormântat aici, în Bucureşti, a avut locuinţă în cartierul Apărătorii Patriei. Noi, eu şi sora mea, acolo ne-am născut. Tata a lucrat la Mociorniţa, la fabrica lui de pantofi care s-a numit pe urmă Flacăra Roşie, era instructor de dansuri populare. Acolo lucra şi mama, era modelieră, şi aşa s-au cunoscut. Era cam prin 1934-1935. S-au căsătorit, au stat cu chirie o vreme şi, pe urmă, şi-au cumpărat casa din cartierul Apărătorii Patriei. Pe vremuri era comuna Apărătorii Patriei, apoi a devenit cartier. T.I. – Acolo v-aţi născut? M.P. –Da. Acolo m-am născut în 1936, pe 30 noiembrie, de Sf. Andrei, aşa zicea mama... iar în acte sunt pe 2 decembrie. Tot 1936, evident! T.I. –Iar sora dumneavoastră? M.P. –Sora mea, Eugenia, s-a născut în 1939. Şcoala primară şi gimnaziul le-am făcut în cartier. Ea nu a urmat o carieră în teatru, a lucrat la o fabrică, de instrumente muzicale, din cartier. A avut alură sportivă. T.I.- Să revenim la Ghimpeţeni. Care este prima amintire pe care o aveţi de acolo? M.P. – Îmi amintesc că era foarte plăcut să mergem acolo, la ţară, naşul meu - Dumitru Bărbulescu, din Ghimpeţeni - a fost perceptor de plasă. Pe vremea aceea, era tradiţia ca finul să poarte numele naşului, astăzi, nici nu se naşte copilul, că părinţii i-au pus deja numele şi după aceea pleacă să caute naş. Naşul meu era unul dintre oamenii înstăriţi ai



satului, avea bostănărie, că acolo era un pământ bun pentru pepeni sau lubeniţe, cum spun oltenii. Aveam veri, verişoare, prieteni, finii mei - Traian şi Chiva. T.I. –Mi-aţi povestit, într-o discuţie anterioară, despre perioada când vă pregăteaţi să daţi examen la teatru... M.P. – Am fost odată cu un coleg al meu, regretatul Vasile Gheorghiu, coleg de clasă, în anul I. În vacanţă am fost la finii mei, am stat acolo vreo două săptămâni şi pe malul Vezii era o pădurice. Noi ne pregăteam pentru Institut, aveam deja date nişte monoloage de învăţat, ne făceam lecţiile în vacanţă, ne duceam în pădurice să repetăm. Se mirau oamenii, când auzeau din pădure vocile noastre, şi ziceau: ,,-Ce e, bă, cu nebunii ăştia, ai cui sunt?” După această mini-vacanţă la Ghimpeţeni, n-am mai fost decât prin 1979, cu puţin timp înainte de a se prăpădi tata. Atunci am fost cu maşina, aveam o Skodă 120, luasem carnetul (l-am luat din prima, am făcut şcoala pe bune. La partea teoretică am învăţat ca pe un rol. Până au împărţit chestionarele la toţi participanţii, eu am predat chestionarul meu, gata rezolvat). Am luat-o prin Alexandria, Văleni, Ghimpeţeni. Am tras la finul meu, că la naş era mai aglomerat. Finii erau ţărani, aveau pământ, vie, pepeni. Am stat o zi, seara am plecat, că eram actor şi trebuia să ajung la teatru. T.I. – Deci, dvs. şi colegul pregăteaţi examenul. Cum s-a terminat acesta?... M.P. - Bine, bine. Prin 1957 era. El avea un frate mai mare, Petrică Gheorghiu, care a fost la Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra şi Vasile era prietenul meu. El a plecat prin 1973, legal, în America, cu soţia lui care era armeancă, eu fiind angajat la Piatra Neamţ, m-au rugat nişte prieteni să vin la Teatrul Mic, în locul lui Vasile. Şi aşa am ajuns eu la Teatrul Mic în Bucureşti, fără concurs, fără nimic. T.I. – Dar n-aţi vorbit despre anii de studenţie... M.P. - Da, am avut profesor pe Gheorghe Loghin care era rector, şi el a plecat în America, pe Horia Popescu, Giurgescu, Mihai Mereuţă, C. Morujan – care, apoi, s-a dus la radio. T.I. – Iar colegi? M.P. – Am avut colegi pe Gheorghe Dinică, pe Marin Moraru. Eu am întrerupt apoi, şi când am revenit, am avut alţi colegi. Dintre ei, mai cunoscuţi sunt Carmen Galin, Irina Mazanidis, Dorina Lazăr - care acum e directoare la Odeon. Atunci era sita mai serioasă, intrau la teatru, din 3000 de candidaţi, intrau puţini şi terminau numai cei buni şi foarte buni. Am terminat cu 10 Institutul... T.I. –Singurul cu 10? M.P. –Cu 10, cam singurul... Aşa că am putut să-mi aleg viitorul loc de muncă. Am ajuns la Piatra Neamţ, unde era Ion Coman manager. El a înfiinţat Teatrul de acolo, mai întâi ca secţie a Teatrului din Bacău. A luat o clasă întreagă acolo, au fost Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă... După un an, a devenit Teatrul Tineretului. Aducea regizori din Bucureşti. Mai era actorul Alexandru Lazăr acolo, care mergea la examenele de la Institut şi urmărea evoluţia actorilor tineri, deci nu venea oricine... Dacă, totuşi, venea cineva mai slab, şi atunci aveau o sită: îi dădeau un rol principal şi trebuia să faci faţă. Dacă aveai succes, îţi făcea contract pe un an, îţi dădea casă, îţi mărea leafa. Teatrul avea case pentru actori. Acolo, la Piatra Neamţ, am stat 6 ani, după care am venit în Bucureşti, la Teatrul Mic. Aici am înlocuit, în roluri principale, pe Jeannot Marinescu, cu Vasilica Tastaman, Leopoldina Bălănuţă ş.a. În ,,Stâlpii societăţii” de Ibsen am intrat în locul lui, am jucat cu Florin Vasiliu, Jean Lorin Florescu, Furdui, Arcadie Donos, Dinu Ianculescu, Olga Tudorache, Nicolae Pomoje, Tatiana Iekel, era trupă foarte bună. Prima soţie a lui Piersic a fost Tatiana Iekel, s-au cunoscut aici, la Teatrul Mic. Au un băiat, pe Florinel - junior. A



mai fost căsătorit cu Ana Seles, cu care are un băiat, iar actuala soţie ştiu că e din Cluj. Regizori erau Meleanu, Cojar, Penciulescu, Andrei Şerban a debutat la Piatra Neamţ, am lucrat cu lume bună. Repertoriul era foarte bun. Am stat din 1973 până la pensie, la Teatrul Mic. M-am pensionat la 74 de ani. Printre ultimele spectacole la Teatrul Mic, am avut plăcerea să joc cu Ştefan Iordache, mult cu Valeria Seciu. Cu el am jucat într-o piesă, ,,Alex şi Morris”. Cu piesa asta am fost şi la Slatina. T.I. –Şi la Slatina, unde aţi jucat? M.P. –La Casa de cultură, dar e mult de atunci. Sunt vreo 8 ani de când s-a prăpădit el, deci mai înainte... T.I. –Dar la Caracal, n-aţi jucat? M.P. - Ba da, e un teatru foarte frumos. Cred că de vreo două ori am fost. Ştefan Iordache era din Calafat şi am fost la el, unde jumătate din oraş erau rudele lui. Chiar a fost plăcut, pentru că apoi am fost invitaţi de Mircea Dinescu la Cetate, aproape, şi ne-am dus după spectacol acolo, iar poetul ne-a întâmpinat cu lăutari, cu Mambo Siria... T.I. – Revenim la frumosul teatru din Caracal, inaugurat în 1901... M.P. – În provincie, şi nu ştie multă lume, sunt două săli superbe: la Focşani, făcut de acelaşi arhitect care a făcut Teatrul Naţional din Iaşi, deci Teatrul din Focşani este copia, în miniatură, a Naţionalului din Iaşi. Şi cel de la Caracal, astea sunt superbe, stil arhitectonic superb. Şi am avut succes... T.I. – Aici, la Caracal, au jucat - încă de la început - mari actori, de la Anestin la Bulandra. Era un obicei frumos, să arunce cu portocale publicul, în actori, în semn de preţuire... M.P. – Prefer să nu aruncaţi cu nimic... Dar noi făceam multe turnee, aveam autocar, hotelul era ieftin, trenul era ieftin, avionul, de la Timişoara la Bucureşti, preferam să dau 120 de lei şi să nu mai merg 10 ore... T.I. – Că veni vorba de avion, nu pot să uit un rol al dvs., din sceneta ,,Danga- langa”, în care la final săriţi cu paraşuta... M.P. – Era sceneta făcută pentru revelion, în care joc alături de Florin Zamfirescu. Avionul era la Clinceni, acolo am filmat scena de care amintiţi. Acolo era şi o şiră de paie pe care am aterizat. De data asta am avut noroc că s-a deschis paraşuta... T.I. –Un alt rol care-mi vine în minte, din multele pe care le-aţi jucat, este Cocoşilă din Moromeţii... M.P. – Mi-a reamintit Stere Gulea- regizorul filmului despre care vorbiţi-, acum câteva zile, când m-au premiat cei de la revista Vip, mi-a spus povestea filmului. El a vrut să distribuie, în rolul lui Moromete, pe Dinică. Dinică n-a vrut. Şi s-a ajuns la Rebengiuc Filmul s-a făcut în satul Talpa, din judeţul Teleorman. Satul semăna cu Siliştea, de unde era Marin Preda. E la vreo 80 de km de Bucureşti. Regizorul, ca să aibă toată echipa, operatori, electricieni la ora 8, s-a gândit să cazeze actorii la Alexandria, că acolo, când le dădeai deşteptarea, erau toţi. În Bucureşti, până îi adunai pe fiecare, ajungeai după filmare. Şi s-a dus şi Rebengiuc, şi la restaurant, în Alexandria, se servea parizer. El, când a văzut, a zis: ,,Domn’e, eu nu pot să stau să mănânc aici”. Şi a apelat la mine. S-a gândit să fiu Cocoşilă, apoi s-a gândit să-mi dea rolul Moromete. T.I. – Deci, aţi fost una dintre propunerile pentru rolul principal... M.P. –Da. Eu făcusem un personaj asemănător, în piesa Nişte ţărani a lui Dinu Săraru: Năiţă Lucian. Se numea ,,Vânătoarea de vulpi”, filmul. Şi Poldy, Leopoldina Bălănuţă, fiind prietenă bună cu Rebengiuc, a vorbit cu Stere Gulea şi am reuşit să-l convingem să accepte. Rebengiuc a fost şi el la Teatrul Mic o perioadă, înainte de a se duce la Bulandra.



Şi i-a scris o scrisoare şi l-a convins să accepte rolul, iar ea s-a oferit, voluntar, să participe şi ea, dar ea n-a fost vizualizată, doar dacă vă amintiţi scena tăierii salcâmului, atunci se aude un bocet din cimitir, e vocea ei. T.I. - ,,De, mă, săraca!”, zice atunci Moromete lui Nilă. M.P. – Exact. Iar eu am rămas Cocoşilă. Despre filmare, pot să vă spun că filmul l-am făcut de două ori. Pe vremea aceea, poate cei mai tineri nu ştiu, se lucra cu o cameră. Pelicula, după ce filmai, se trimitea la laborator şi, dacă nu ieşea bine, trebuia s-o mai faci o dată, din cauză că erau nişte scene ,,în regim”, adică regim de lumină, sau, cum zice olteanul, ,,când se crăcănează ziua de noapte”. Şi, dacă întârziai puţin şi ieşea oleacă de soare, nu se potrivea. Şi din cauza asta, multe scene le-am făcut de două ori, a trebuit să reluăm scena. Victor avea o cabină la un ţăran, la nea Gheorghe din Talpa. O chestie amuzantă cu nea Gheorghe, Victor l-a întrebat ce are în butoaiele astea, el avea şi nişte dinţi lipsă, aşa, şi, când vorbea, îşi acoperea, cu palma, gingiile, şi zice: ,,-Boască, dom’ Victor!”. Şi Rebengiuc zice: ,,- Păi, şi ce faci cu ea? O vinzi, faci bani?” ,,- N-o vând, dom’ Victor!” ,,-Păi atunci, ce faci cu ea?” ,,- O beau, dă-o dracu’ dă boască!” Şi le mai duceam pâine la oameni, că nu se găsea, şi a pus condiţia Victor să i se dea maşină să meargă la filmare. Şi Stere Gulea a renunţat, el, la maşina lui, pentru că stătea la Alexandria cu echipa, şi i-a dat maşina lui Victor, şi eu mai veneam cu el, n-am stat la Alexandria. De fapt, în perioada aceea mai lucram la un film polonez, cu ,,Trenul de aur”, aşa se numea, era prin 1985. Era povestea tezaurului polonez care a trecut prin România în 1939, când nemţii au invadat Polonia. Eu eram poliţistul român care, pe teritoriul nostru, însoţea trenul. T.I. – Mulţi polonezi s-au refugiat, atunci, în România, unii s-au stabilit cu familiile. Şi la Slatina, a venit doctorul Ludovic Sobolak... M.P. – Da. Aşa e. A fost plăcut să lucrez cu polonezii. T.I. – Revenind la Moromeţii. Am remarcat, acolo, câteva scene care nu sunt în roman. Legionari, o crimă în pădure, scenariul a fost puţin ,,adaptat”? M.P. – Scenariul e scenariu. Şi pentru că trăieşte toată distribuţia, Stere Gulea s-a gândit să continue cu un alt episod şi a scris un scenariu cu ce s-a mai întâmplat cu personajele din Moromeţii, după ani şi ani. Dar, ca să te joci cu treaba asta, trebuie şi finanţare, acum mai mult ca oricând. Pentru că înainte se făceau 35 de filme pe an, cel mai mult, erau 5 case de filme, am lucrat cu toate şi în roluri mari şi mici. În filmul polonez despre care am vorbit, aveam alt rol. Când a venit regizorul polonez, era distribuit, în rolul meu, Sergiu Nicolaescu. El făcuse filmul cu comisarul Moldovan şi avea experienţă. Dar nu s-au înţeles, pentru că el a spus că, pe teritoriul românesc, face el regia, iar polonezul n-a acceptat, şi atunci el i-a spus că nu mai joacă în film. Şi pe moment a rămas încurcat, dar m-a luat pe mine, că văzuse spectacole cu mine. T.I. –Şi filmările, unde s-au desfăşurat? M.P. – Şi în Polonia, la Lodz, de unde era Papa Ioan Paul al II-lea. Chiar a fost în perioada când Papa trebuia să vină în vizită, îmi amintesc că se pregăteau pe şosele, erau steguleţe puse. Am filmat, deci, în Polonia plecarea convoiului şi eu trebuia să vorbesc cu poliţistul polonez în franceză. Eu nu vorbesc franceza şi învăţam noaptea cum se pronunţă. Pe urmă, când s-a făcut coloana sonoră, m-a ajutat Magheru, profesor de franceză, şi având ureche muzicală m-am descurcat. I.T. – Iar în România, unde s-a filmat?



M.P. – Am fost la Constanţa, că acolo trebuia dus aurul, de acolo pleca vaporul spre Anglia. Şi la Întorsura Buzăului am filmat, pentru că noi căutam linii duble, fiindcă erau, de fapt, două trenuri, nişte vagoane erau cu aur, alt tren era cu cărămizi. Noi trebuia să filmăm unde erau două linii, ca să se vadă ambele trenuri. Pe unul a fost Mircea Albulescu, şi pe altul a fost Uritescu, mecanic. Filmarea a durat câteva luni, au fost şi cascadorii. Aduseseră un cascador, trebuia să fugi peste vagoane şi să ajungi, de la ultimul vagon la primul, alergând peste vagoane. Nemţii atacau, avea o tentă poliţistă, şi erau spioni, era reuşit filmul. Cascadorul pe care l-au adus nu semăna deloc cu mine, nici ca fizic, şi trebuia făcută filmarea. Atunci am zis că săr eu, dar cu o condiţie: în sens invers, adică de la locomotivă spre ultimul vagon, ca trenul fiind în mers, eu sărind, să câştig spaţiu şi să nu cad între vagoane. Nici n-am spus nimic acasă, şi când a venit soţia la premieră, a rămas fără cuvinte. Premiera cred că a fost prin 1986. T.I. –Pentru că aţi pomenit de soţia dvs., cum aţi cunoscut-o pe Leopoldina Bălănuţă? M.P. – La Teatrul Mic. Cum se întâmplă, am stat de vorbă... nici nu ştiu dacă eu am cerut-o sau ea pe mine. Ea era din Vrancea, cu tată preot în Focşani... Am mai jucat şi în filmul românesc ,,Căsătorie cu repetiţie”, continuarea ,,Buletinului de Bucureşti”. Acolo, Draga Olteanu şi Octavian Cotescu erau părinţii fetei. Şi domnul Cotescu s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut să facă filmul. Şi atunci am intrat eu şi de-aia, dacă vă amintiţi, ultima dată Draga Olteanu nu mai vine la fată cu soţul, ci cu mine care eram frate-său în film. T.I. –Dar alături de soţia dvs. aţi jucat? M.P. –Da, nu prea ne făcea plăcere, când vedeai soţ-soţie, părea ceva în familie. Dar când a fost nevoie, de exemplu când au fost, la Teatrul Mic, ,,Monştri sacri”, regizorul Cornel Todea a zis să-l ia pe Vistrian Roman. Primele 2-3 lecturi le-a făcut cu Vistrian. Dar Vistrian a plecat la Cluj, avea pe fratele lui acolo. Atunci regizorul a venit la mine şi am acceptat să joc. O întâmplare la Varşovia: mergeam noi la filmare, era sens unic, noi ne grăbeam, l-am convins pe şofer să calce linia continuă, ne trage un poliţist pe dreapta, să-i ia carnetul, noi pe româneşte ,,Lasă-l, domn’e, că suntem actori, uite, mergem la filmare, am întârziat!” Poliţistul întreabă cine suntem, ce e cu noi. ,,Actori din Bucureşti, am venit aici la festival, şi ne grăbim”. El zice: ,,Dacă ne daţi două bilete la spectacol, vă iertăm!” Şi aşa am scăpat. Dacă era la noi...

Ne povestea un coleg actor că a făcut şi el aşa, şi când l-a luat poliţistul la întrebări, a încercat şi el să zică: ,,- Stai, domnule, că uite, sunt cutare...”, dar poliţistul i-a tăiat-o: ,,-Poţi să fii şi Dan Spătaru!”

Cu Amza Pellea, altădată, tot aşa, a călcat linia continuă. ,,-Ce făcuşi, bre, nea Mărine?” îl ia la rost un poliţist. ,,-Aoleo, ce făcui?” ,,-Păi, uite, călcaşi linia”. ,,-Aoleo, şi-o strâmbai?” ,,- N-o strâmbaşi, dar o călcaşi!” T.I. – Aţi jucat alături de olteanul nostru de la Băileşti? M.P. – Am jucat la Teatrul de comedie în perioda studenţiei, eram figurant, el a deschis teatrul ăsta. Erau acolo Amza, Rucăreanu, Dinică, Vasilica Tastaman, Florin Scărlătescu, Gărdescu, Iurie Darie, Tamara Buciuceanu. Am fost în 1963 în turneu, cu ei, la Moscova şi am stat 20 de zile. T.I. – Aş vrea să vă întreb dacă s-a intersectat cariera dvs. cu cea a lui Silviu Stănculescu, un actor cu origini caracalene. M.P. – L-am cunoscut la Teatrul de comedie, el a fost şi director acolo, şi am jucat cu el într-un singur spectacol, ,,Regele Ioan”, şi ne-am mai întâlnit în televiziune, la spectacole



de varietăţi. Un om extraordinar şi un prieten foarte bun. Prea devreme s-a prăpădit. A fost şi Rucăreanu la fel, un om deosebit... T.I. – De ce scenetele acelea pentru revelion aveau succes? M.P. – Aveam textieri talentaţi, acum nu mai e niciunul, că de multe ori zic ,,Trupa e dincolo!” Cu Ovidiu Dumitru am făcut un show, de fapt a fost şi prima mea colaborare cu el, un show de o oră şi jumătate în care eu aveam rolul principal, aveam scenete, cântam, dansam, şi pentru că a avut succes, era prin 1995 cred, s-a dat în două părţi, de revelion şi a doua zi. Am mai făcut încă 4 show-uri, două cu Iurie Darie, cu Bianca Brad. T.I. – Maestre, dar emisiunea dvs., de pe Tvr 2, ,,D-ale lui Mitică”, ea ce poveste are? M.P. – Ideea a fost a unui domn din televiziune, care avea o emisiune, m-a sunat şi mi-a spus ce vrea să facă. Eu am condiţionat, facem 2-3 emisiuni şi dacă iese bine continuăm, iar dacă nu, să nu te superi, ne oprim. Că nu-mi mor copiii de foame, că n-am copii, adică nu ştiu eu să am. Şi în decembrie am împlinit 16 ani cu emisiunea, din 1999. Are rating, pe programul 2 stăm cel mai bine, se vede emisiunea şi afară, se uită românii. T.I. –Replicile pe care le daţi vă aparţin? M.P. – Nu, e un scenariu, nu îmi aparţin. Eu nu merg la filmări, am fost odată şi n-a ieşit bine, pentru că oamenii cred că eu am puteri magice. Am fost în comuna 30 Decembrie, care acum a retrogradat şi se numeşte 1 Decembrie, lângă Jilava. Şi ne-am dus, de 1 Decembrie, în comuna 1 Decembrie şi l-am întrebat pe unul ce sărbătorim de 1 Decembrie. Şi cetăţeanul respectiv, era un pic afumat, juca ţintar, şi mi-a răspuns: ,,-Hai, mă, nea Mitică, faci mişto de mine? E numele comunei noastre!” Şi atunci mi-am dat seama că nu avea rost să mai continui dialogul. T.I. –Aveţi proiecte de viitor, intenţionaţi să vă scrieţi memoriile, aţi avea multe de spus... M.P. – Nu, nu m-am gândit la asta. Eu n-am făcut telenovele, n-am făcut rabat de la calitate, dacă am avut text bun am jucat, azi nu mai sunt textieri. T.I. – Ce părere aveţi despre calitatea emisiunilor de divertisment de azi? M.P. – Nu sunt un adept al vulgarităţii. Textierii cu care am lucrat, începând cu Puiu Maximilian, Octavian Sava, Grigore Pop au dispărut, iar alţii tineri n-au apărut sau nu-i ştiu eu. Aveam şi 11 spectacole pe săptămână. A făcut Dinu Săraru, la Slătioara de Vâlcea, un teatru sătesc în fostul cămin cultural, am jucat acolo şi ,,Nişte ţărani” şi am mai jucat personajul şi în filmul ,,Clipa”. Au fost şi personajele din sat acolo. Am jucat şi în ,,Mitică Popescu”, spectacole cu viaţă lungă, de exemplu ,,Pluralul englezesc” s-a jucat 20 de ani, eram toţi bruneţi şi am terminat cu părul alb... 550 de reprezentaţii am avut cu spectacolul muzical ,,Mitică Popescu”, după piesa lui Camil Petrescu. Şi, un lucru amuzant, m-a întrebat cineva dacă a scris Camil Petrescu pentru mine piesa asta şi i-am răspuns: ,,-Probabil, că a scris-o în anul în care m-am născut eu!” T.I. –Aveţi un sfat pentru tinerii actori de comedie de azi? M.P. –Să ştie că talentul e de la Dumnezeu şi mai trebuie să aibă şi şansă. Şi pe lângă aceste două ingrediente, multă muncă, seriozitate şi disciplină. Păcat că televiziunea nu mai prezintă teatru, înainte era pe fiecare lună câte o premieră, marţea era teatru tv, bătea gongul... T.I. – Ca să încheiem într-o notă optimistă, ce mesaj doriţi să transmiteţi cititorilor revistei noastre? M.P. – Să fiţi deştepţi şi fără frică. Eu vă salut. Mitică!



Însemnările unui pictor (III) Marius Bunescu

Marele pictor caracalean Marius Bunescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 38, 43, 46/2015; 47/2016) ne-a lăsat, pe lângă inestimabila sa operă artistică (multe tablouri şi obiecte personale putând fi admirate şi în pinacoteca Liceului Ioniţă Asan din Caracal), şi o interesantă carte memorialistică. Intitulată simplu Însemnările unui pictor, cartea- astăzi raritate bibliografică- a apărut în 1965, la Editura Meridiane. Readucând în atenţie acest valoros volum, aducem un omagiu acestui mare artist romanaţean.

Împlinind 18 ani, m-am prezentat la regimentul din Caracal pentru a-mi face stagiul militar. Luam foarte în serios lucrurile, cu gândul de a încheia în bune condiţiuni noua mea situaţie, asigurându-mi, astfel, libertatea de mai târziu. Curând am fost repartizat la cancelaria regimentului, unde desenam hărţile necesare unităţii. Librăriile din oraş, bibliotecile mele, au început a mă vedea din nou, cercetându-le. Se terminase, între timp, şi teatrul comunal cel nou, iar printre primele trupe, venite pentru mai lungă vreme, a fost şi cea de operetă a lui Al.P. Marinescu, în frunte cu Nora, fiica lui, şi Al. Bărcănescu, pe atunci tenorul companiei, răsfăţaţii oraşului. Literatura şi arta română îmi aduceau veşti artistice din capitală, obişnuindu-mă, de pe atunci, cu numele unor pictori care, peste câţiva ani, mi-au devenit colegi. Atent la preocupările mele artistice, locotenentul Ion Gavrilescu, cu care m-am împrietenit, mi-a comandat, după fotografie, un desen de mari dimensiuni după pictura lui David: Napoleon trecând Alpii. Desenul acesta a fost expus într-o vitrină din oraş, unde am continuat a mai expune şi alte producţii personale. Cu prilejul expoziţiei universale din 1900, locotenentul Gavrilescu împreună cu un alt ofiţer au plecat la Paris, de unde mi-au adus mai multe reproduceri după tablouri celebre, dându-mi de lucru cu studierea lor. Cu Iancu (aşa-i ziceam) făcusem, de altfel, un plan temerar: pe atunci era obiceiul să se trimită în fiecare an la stagiu, în Austria şi Germania, un număr de ofiţeri tineri. Admiterea se făcea prin concurs, dar prietenul meu era excelent pregătit; în cazul reuşitei, gândul nostru era să plecăm împreună şi să trăim acolo din solda mea. În felul acesta, puteam să frecventez vreo şcoală de artă din ţara respectivă. Dar proiectul nostru nu s-a realizat. În locul lui Iancu, ofiţer de provenienţă modestă, a plecat cine ştie ce specimen din protipendadă. Apăruseră, în vremea aceea, primele biciclete cu anvelopă şi roţi egale, un tip greoi, din metal negru, din care se trimiseseră şi regimentului nostru două exemplare, pentru ştafete şi recunoaşteri. Până atunci, nu se văzuse în localitate decât un singur exemplar din velocipedele de gumă tare, cu roată mare înainte, iar cealaltă mult mai mică.



Noutate a secolului, ele trebuiau, ca să zic aşa, puse-n funcţie, şi cum nimeni nu ştia să le manevreze, iar pe mine tot mă mai preocupa… mecanica, am cerut să mi le încredinţeze mie. Nu mi-a fost greu să le dau de rost. Numai că urcarea era mult mai uşoară decât coborârea,…şi-a trebuit să pedalez spre câmp, pentru a exersa, în larg, întoarcerea şi descălecarea… Acelaşi lucru s-a întâmplat cu maşina de scris, altă noutate a timpului, din care primisem şi noi un exemplar. Astfel am instruit pe primii biciclişti şi pe primul dactilograf al regimentului. Numele meu de botez, Marin, n-avea o zi patronimică în calendar, din care cauză eram sărbătorit împreună cu Mariile, la 15 august. Cât fusesem copil, faptul îmi era indiferent. Acum însă, începea a mă necăji; supărat, refuzam felicitările primite în ziua aceea de la prieteni. Mi-ar fi convenit, mai curând, o zi fără patron. De aceea, într-o discuţie, o fată, din cercul cunoştinţelor, care învăţase, se vede, istoria Romei antice, a propus să mi se zică Marius. Propunerea mi s-a părut originală, mai cu seamă că numele acesta nu prea era pe atunci uzitat la noi - aşa cum a ajuns acum - şi a fost acceptată de tot cercul. Marius nu mai avea nici un motiv să se lupte cu calendarul, astfel că mi-a rămas acest nume care s-a fixat definitiv în imaginea despre mine a celor ce m-au cunoscut. Mai târziu, la cererea mea, şi urbea natală a trebuit să facă menţiunea cuvenită, în actele de stare civilă. Mă frământa, tot pe atunci, o idee năstruşnică; voiam să inventez un ,,perpetuum mobile” bazat pe alice, ca forţă motrică; putea fi construit la orice mărime. Două roţi cu cupe, cum văzusem la morile din oraş, formau scheletul aparatului. Se-nvârteau în sens contrar, una din ele primind alicele-n cupe pe o bandă purtătoare şi trecându-le, în mers, celeilalte, de unde se vărsau, iarăşi pe bandă, în prima roată. Făcusem, la tinichigiu, un exemplar mic, din tablă, care punea în mişcare, printr-o curea, maşina de cusut. Se dusese zvonul în oraş, astfel că un negustor a venit să-mi vorbească de o finanţare, pentru perfecţionarea experienţelor. Auzind de bani, m-am speriat. Mai cu seamă de bani străini. Apoi, lucrurile ar fi putut lua proporţii, încurcându-mi socotelile artistice. Am lăsat, deci, invenţia baltă, dar am păstrat desenele care mi-au fost de folos mai târziu. Descoperisem, de altfel, că, prin frecare, alicele îşi pierdeau din greutatea iniţială. Perfectarea invenţiei ar fi dat loc la cercetări mai lungi. Ori eu eram tot timpul cu gândul la călătorie… Către sfâşitul stagiului militar, am venit la Bucureşti pentru a cunoaşte cum aş putea să intru la Belle-arte, deşi mă consideram prea în vârstă pentru a mai încerca să încep studiile în acest cadru. Şcoala funcţiona în podul Universităţii vechi, în aripa dinspre strada

,,Scrisoarea”, de Marius Bunescu



Academiei, având improvizat, pe acoperiş, un luminator de sticlă ce aducea în ateliere ambianţa cuvenită, dar strica arhitectura nobilei clădiri. La parterul din aripa centrală se afla Muzeul de arheologie. Metopele de la Adamclisi erau înşirate în grădiniţa din faţa berăriei Carpaţi (actuala berărie Mihai Eminescu), iar Pinacoteca statului se afla în cele două săli de sus ale Ateneului. Vizitând câteva ateliere, mare mi-a fost surprinderea să aflu, printre studenţi, un bursier al judeţului meu, pe un fost coleg despre ale cărui aptitudini artistice nu auzisem niciodată. Erau burse şi pe la noi, dar ele se acordau cui nu trebuia. Fireşte, i-am cerut fostului coleg lămuriri; le-a dat mai mult scuzându-se. M-a informat, totuşi, că-i părea rău de alegerea făcută. Că nu-i nici o pricopseală cu arta şi… mă sfătuia să nu fac şi eu la fel. Ce bine ar fi fost, însă, dacă aş fi ştiut la timp despre asemenea lucruri! Căci de mine tot s-a mai auzit câte ceva, pe când despre bursierul acela, care a consumat, în zadar, cinci ani de zile banii judeţului, nu s-a auzit nimic, niciodată. Nici atunci, nici mai târziu. În vremea aceea se-ntorsese de la studii, din America, vărul Tudorică, aducând cu el şapte doctorate în ştiinţe şi arte, diplome mari, ca hrisoavele noastre vechi, cu sigilii atârnate în panglici; i se păreau atât de preţioase, încât nici n-a mai trecut cu ele prin Caracal. Le-a transportat de-a dreptul în capitală, unde s-a aşezat definitiv, făcând senzaţie cu înfăţişarea şi cu titlurile sale. În adevăr, Tudorică se transformase cu totul, în anii petrecuţi printre yankei. Mai întâi, nu-l mai chema ca altădată, ci: ,,mister Theodore Nicolaesco-Magnificienţius, imperatorul artelor” (!?)… Aspectul său, un fel de ,,unchiul Sam”, corespundea, de altfel, titlului şi, fireşte, când m-am dus să-l văd, îi era ,,greu” să mai ştie cine sunt!... Drept vorbind, mă intimidau şi pe mine atâtea neobişnuite titluri ale ,,împăratului”, cu care-n copilărie mă jucam de-a baba oarba şi ne întreceam în desenarea celor mai frumoase hărţi, totuşi voiam să-i văd imperialele opere şi-am insistat. Se lăsa destul de greu, aşa cum îi stă bine cuiva ajuns la asemenea proporţii, dar până la urmă, după ce l-am asigurat că-i apreciez geniul, Tudorică cel adevărat din adâncul lui s-a mai înmuiat şi mi-a arătat desenul său cel mai grozav: planul podului peste Oceanul Atlantic, dezvoltat pe o hârtie rulată, de patru metri lungime. Americanii, nerecunoscători, îi permiseseră să-l aducă în România, în loc să-l reţină la ei. Am reuşit, apoi, a vedea şi alte desene, mai banale, ale lui Magnificienţius. Nu mai trecuse niciodată prin Caracal. ,,Spiritul lui Buda, Brahma, Iuliu Cezar, Napoleon etc,” concentrat în carcasa lui, precum susţinea, nu-i mai permisese!... Abia în 1944, pe timpul bombardamentelor, căutând adăpost, a nimerit

Pictorul Marius Bunescu în atelier (S.J.A.N. Olt)



drumul oraşului natal. Frica îl silea, astfel, să se-ntoarcă de unde plecase şi unde-l aştepta şi mormântul, chiar în anul acela. Terminasem serviciul militar toamna, în 1902. Eram din nou liber, dar nu găsisem, încă, mijlocul de a mă apropia de artă. Prietenii din regiment mă îmbiau să rămân în armată. Mai funcţiona încă şcoala de ofiţeri de la Bistriţa şi aş fi avut posibilitatea, după doi ani, să mă înapoiez de acolo ofiţer. După aceea, mă puteam ocupa şi de artă… Tocmai atunci, s-a înapoiat de la München şi Roma, unde fusese la studii, arhitectul Remus Iliescu. De îndată, a şi primit comanda construcţiei unor importante imobile din localitate şi-i trebuia un desenator să-i lucreze proiectele. Am fost angajat, dar nu angajamentul în sine mă interesa, ci, mai cu seamă, promisiunea arhitectului că se va ocupa de plecarea mea la Roma. În felul acesta, 1903 m-a găsit lucrând la proiectele clădirilor sale, în speranţa unei plecări ce se tot amâna. Sătul de atâtea promisiuni şi aşteptări, am luat hotărârea supremă: să plec la Roma! Să plec pe jos! Şi cum nu puteam desvălui părinţilor planurile mele, cu care, desigur, n-ar fi fost de acord, am început pregătirile în secret. Ele se rezumau, de altfel, la nişte hărţi, o pelerină de ploaie- la nevoie şi plapumă- , vreo două- trei rufe, nişte bocanci de rezervă şi, mai ales, o sumă de bani. Îngrămădisem desenele într-un rulou de carton şi, astfel înarmat, cu raniţa şi sulul pe spate, într-o bună zi, pe nesimţite, am plecat spre Bucureşti. Voiam să-mi fac acolo actele de ieşire din ţară, căci în oraşul meu părinţii mei ar fi aflat şi s-ar fi opus. După aceea aş fi trecut Dunărea pe la Giurgiu, iar de acolo, prin Balcani, pe străvechile drumuri, m-aş fi îndreptat spre Roma. Era pe la începutul lui mai. Sufletul meu zburda de fericire. Pe şosea mai mult zburam. Mă invitau oamenii în căruţele lor, dar nu voiam să mă urc. Aveam ambiţie să pot spune, la sfârşit, că străbătusem pe jos drumul speranţelor mele. După vreo 30 de kilometri, am ajuns, pe înnoptate şi pe ploaie, în comuna Radomireşti, unde am tras de-a dreptul la primărie. Privindu-mă cu oarecare curiozitate, oamenii m-au găzduit chiar acolo şi m-au ospătat cum se cuvine. Am stat îndelung de vorbă, împrietenindu-ne. Primarul mi-a spus să nu plec dimineaţă mai înainte de a ne revedea. A doua zi, mi-a dat un frumos pui rumenit şi o azimă caldă, cum numai o bună gospodină ştie să facă. Din cauza acestor bunătăţi, am fost, însă, nevoit să-mi întrerup călătoria. Acasă, îngrijoraţi, părinţii s-au interesat, desigur, de situaţia mea. Unul dintre prieteni m-a trădat, astfel că tata a pornit numaidecât la drum într-o brişcă, ajungându-mă din urmă chiar în momentul despărţirii de primar. Revederea a fost, fireşte, dramatică. Fiecare ne susţineam cu tărie punctul de vedere; tata, să mă înapoiez, eu, să plec mai departe. Până la urmă, să mă convingă, mi-a spus că mama se îmbolnăvise de durere. Pe de altă parte, întâmplându-se să-l cunoască, primarul a trecut de partea tatii. ,,Dacă nu te întorci acasă de bună voie, mi-a spus cu asprime, te trimit cu jandarmii din post în post, pe jos. Ce, vrei să te faci pictor ? Să orbeşti ca ăla care ne-a pictat biserica ?’’... Vorbele lui nu prea m-au impresionat, dar auzind că mamii îi e rău, am început a ceda. Am luat astfel calea întoarsă, cu gândul de a pregăti mai bine a doua plecare. Am găsit-o pe mama la treburile zilnice, supărată că am fost întors din drum ; dânsa avea mai multă încredere în fapta mea decât tata. La câteva zile după această întâmplare, a apărut în ziare o înştiinţare : Ministerul Domeniilor fixa concurs pentru un post de desenator silvic în Dobrogea. Regiunea aceasta



mă atrăgea de multă vreme, aşa că mi-am făurit îndată un plan : să iau un post şi să-mi strâng din leafă banii de studii. Am trimis deci mai multe desene de probă printre care şi cele închipuite pentru perpetuum mobile, împreună cu cererea de înscriere la concurs. Rezultatul ? Nu m-au mai chemat la altă probă, ci m-au numit direct. În sfârşit ! Ancoram într-un port. Aveam 22 de ani, din care 10 petrecuţi în speranţe. Mi se părea că abia acum îmi încep viaţa. În lumea funcţionărească, cu care am luat contact după instalarea la Constanţa, am găsit, spre surprinderea mea, numai exilaţi !... Adică oameni cărora li se părea că sunt aruncaţi afară din lume, undeva în junglă, şi sufereau poate mai mult decît, la vremea lui, Ovidiu. Nu cunoşteau decât biroul lor, restaurantul şi ,,centrul”, adică mica piaţă unde se plimbau seara, sub privirea tristă a poetului de pe soclu, după care se înfundau în vreo cafenea plină de fum, la jocul de table. Nu vedeau splendoarea străvechilor amintiri din jurul lor şi nici orizontul depărtat şi colorat al mării. Frumuseţea locului le rămânea adesea necunoscută. Încă de la început, l-am cunoscut acolo pe pictorul Dimitrie Hîrlescu, profesor la Liceul ,,Mircea cel Bătrân”. Se înapoiase de curând de la studiile făcute la München. A avut bunăvoinţa de a se ocupa îndeaproape de mine, îndemnându-mă să-mi îndrept paşii mai întâi spre München, capitala Bavariei. La Roma, spunea Hîrlescu, unde numai arta clasică are valoare, nu poate merge un învăţăcel decât la sfârşit, după anii de ucenicie, când mintea şi sufletul îi sunt pregătite pentru înţelegerea marii taine. A merge mai întâi la Roma ar fi o nouă rătăcire. Cu onestitatea lui, Hîrlescu îmi spulbera un gând drag, mângâiat atâţia ani, dar pe care acum trebuia să am tăria şi obligaţia de a-l părăsi. Numai sărăcia mă îndemnase, de altfel, spre Italia, unde speram să-mi rezolv mai uşor grijile materiale. Acum, însă, când aveam o leafă din care îmi puteam strânge bani pentru studii, nu mă mai chinuia teama necunoscutului. Ori încotro m-aş fi dus, era acelaşi lucru. La Hîrlescu am văzut atunci şi primul atelier al unui pictor veritabil, cu zeci şi zeci de studii, şi lucrul mă impresionase în chip deosebit. Şeful meu, Alexandru Pretorian, inginer silvic cu multe titluri, om de înaltă cultură, pe care l-am întâlnit şi mai târziu în capitală, se ocupa cu împădurirea Dobrogei sudice, de stepă. Era astfel obligat a călători mult prin toate părţile, ocazie bună pentru mine de a cunoaşte pământul anticei Sciţia Minor. Inginerul s-a arătat sensibil la rugămintea mea. Şi am început a umbla împreună cu trăsura ori cu căruţa, adică pe îndelete şi mai interesant, căci automobile, pe vremea aceea, nu se aflau în oraş decât unul singur, apartinând poliţaiului, domnul Cimbru. Călătoriile acestea, continuate toată vara, mi-au dat mari satisfacţii. Ar fi trebuit, însă, să-mi cumpăr şi eu puşcă, pentru că, pe lângă multe calităţi, Pretorian avea şi un cusur: era vânător. Împuşca, în drum, păsări minunate, adevărate podoabe ale naturii, numai pentru plăcerea de a ochi bine. Căuta să-mi insufle şi mie asemenea satisfacţii, dar lucrul acesta nu se împăca în nici un chip cu firea mea. În copilărie, mă rupsesem de un prieten numai pentru că, venind să-mi arate puşca, o luase la ochi şi într-o clipă înroşise zăpada cu trupurile sfârtecate ale unor vrăbiuţe care ciripeau voioase într-un pom din faţa casei. Nu-mi plăceau deci vânătorii (cum nu mi-au plăcut niciodată în viaţă) şi nu mă decideam deloc să primesc sfatul inginerului. Aşa s-a făcut că n-am rămas prea multă vreme împreună. Oferindu-mi-se o situaţie mai avantajoasă, m-am mutat la construcţia portului.



La venirea mea în Constanţa, digul cel mare şi cheiurile interioare ale portului nu erau nici pe jumătate terminate. Încărcările şi descărcările de mărfuri se făceau tot la debarcaderul de lemn de altădată, dispărut în zilele noastre sub zidurile de piatră ale noului chei. Silozurile şi uzina electrică a portului abia se construiau, iar bazinul de petrol, deşi în funcţie, era numai schiţat. Îmi făcusem prieteni printre muncitorii şi funcţionarii din port, oameni tineri ce simţeau nevoia unei activităţi culturale. După câtva timp, am construit împreună cu ei Cercul de lectură ,,Cultura”, titlul cuprinzând şi scopul. Iar pe la începutul lui 1905, am reuşit să tipărim revista Cultura, căci publicaţia veche, Ovidiu, scoasă de Petru Vulcan, un literat al timpului, îşi încetase apariţia. Revista noastră venea să ducă mai departe facla, publicând, pe lângă ah-urile şi of-urile vârstei, şi o seamă de lucrări mai importante. A ieşit regulat de două ori pe lună, ceva mai mult de un an, dar cheltuielile întrecând cu mult veniturile, a trebuit să-şi înceteze apariţia. Cercul a continuat, însă, a lucra mai departe. Aveam între noi un coleg mai în vârstă, Costache Dumitrescu, preşedintele, absolvent de Conservator care făcuse şi teatru, dar eşuase de mai mulţi ani ca funcţionar la Construcţia portului. Împreună, eu fiind vicepreşedintele, organizasem şi o trupă de actori amatori. Jucam în oraş, la teatrul ,,Elpis”, dar şi pe litoral, prin staţiunile înşiruite până la Mangalia. Bărbierul din Sevilla (în care Costache făcuse o creaţie din Figaro), Lumpatius Vagabondus, Cimpoiul fermecat etc. făceau parte din repertoriul nostru. În ce priveşte rolurile mele:- Contele d`Almaviva, Aţă croitorul, Dracul (săream în scenă printr-o fereastră cam sus aşezată) – le interpretam, cred, cu decenţă. Într-o seară, la Mangalia, împreună cu Costache, am salvat chiar reprezentaţia. Profesorul G. Moisiu, sufleorul nostru, având un spasm de râs, ne lăsase în pană, gata, gata să ne contaminăm şi noi. Întocmai ca artiştii adevăraţi în împrejurimi similare, am improvizat atunci un dialog de circumstanţă, neobservat de public, până când sufleorul s-a liniştit şi am putut continua spectacolul. Rătăcindu-se pe la noi un italian, profesor de muzică, am înjghebat o orchestră, sub conducerea lui. Improvizam mai de mult pe mandolină, de unul singur, dar de data aceasta am părăsit-o, cumpărându-mi o vioară; şi, nu prea târziu, am putut să ne facem singuri acompaniamentul în piesele muzicale. Uneori, organizam festivaluri artistice şi literare, invitând pentru conferinţă vreun oaspete din capitală. Alex. Butnaru, strungar în atelierul de tâmplărie al Construcţiei portului, cunoscător şi bun interpret de muzică italiană, fermeca totdeauna auditoriul cu vocea lui caldă, plină de expresie. Şi aşa se făcea că la sediul societăţii noastre, aflat mai întâi pe strada Mircea Vodă, într-una din cele mai

Revista Cultura, (1905) ilustrată de

Marius Bunescu. Aici artistul a

publicat poezii şi schiţe.



vechi case ale oraşului, iar mai pe urmă în piaţa Ovidiu, într-una din casele în scară de pe râpa dispărută între timp, era mare activitate zilnică. După orele de serviciu, ne întâlneam acolo, regulat: unii aduceau iarna, în jurnal, şi vreun bolovan de cărbune, pentru încălzitul localului. Constănţenii erau alături de noi, încât spectacolele de la ,,Elpis” făceau totdeauna săli pline. Între timp, făcând rost de bani, Hîrlescu plecase din nou la München, pentru vreun an. Urma să mă pregătesc şi eu pentru a ajunge acolo, înainte de întoarcerea lui. Mă înglobam, însă, tot mai mult, în felurite activităţi şi nu mă puteam desprinde uşor de Constanţa, mai ales de mare. O cunoscusem în toate variantele, aspecte şi culori, plutisem pe valurile ei când liniştite, când înfuriate, ziua ori noaptea, în larg ori în apropierea coastelor, împreună cu marinari vânjoşi ce lopătau barca salvării ori cu pescari hârşiţi în lupta cu capriciile ei. Zilnic îi încercam temperatura, înotând ceasuri întregi, dimineaţa, spre larg, pe cărarea de aur a soarelui răsare, căci locuinţa mea, din fosta stradă Tomis, se afla chiar deasupra plajei, unde pescarii îşi strângeau seara uneltele, lăsând bărcile înşiruite pe sub coastă. Se aflau, pe vremea aceea, la Constanţa oameni pricepuţi, căutători de monede antice. Dimineaţa, mai ales după ploi, luau poteca de la poalele falezei în lung, începând de la portul turistic actual şi până dincolo de biserica grecească, scormonind, cu băţul, nisipul şi pietrişul spălat de ape; aproape zilnic, găseau câteva monede sau alte urme lăsate de civilizaţiile suprapuse, în decursul mileniilor, pe locul vechiului Tomis. De atunci încoace, atâtea valoroase descoperiri arheologice arată că, sub pământul Constanţei, trăieşte ascuns un trecut bogat în vestigii de preţ pe care viitorul va continua să le dea la iveală. Într-o seară din iunie 1905, după revoluţia din Rusia din primăvara acelui an, în rada portului Constanţa a apărut crucişătorul ,,Potemkin”. Echipajul revoluţionar venea să ceară alimente şi combustibil, dar a fost nevoit să se predea. La toţi cei şapte sute de marinari li s-a asigurat libertatea şi neextrădarea. În condiţiile acestea, crucişătorul a fost pilotat în port şi ancorat la cheiul digului cel mare. Am asistat la debarcare. Echipajul a fost primit de populaţie cu multă căldură şi prietenie, rămânând noaptea în oraş. Parte din schiţele necesare realizării picturii mele ,,Crucişătorul Potemkin la Constanţa”, aflat actualmente la Muzeul de artă din acest oraş, au fost făcute cu acel prilej. Fără să mă anunţe în nici un fel, Hîrlescu s-a înapoiat tocmai atunci, comunicându-mi că trebuia să plec fără întârziere la München, fiind aşteptat acolo de doi colegi ce urmau să se ocupe de instalarea mea. Mi-era însă cu neputinţă să închei brusc lucrările; aveam câteva comenzi importante şi răspunderi pe care nu le puteam părăsi în trei zile, cum îmi ceruse, ca un ultimatum, Hîrlescu. El însă nu ţinea seama de nimic; de teama vreunei posibile încurcături… de inimă, devenise intransigent. Dispuneam, după socotelile lui, de o sumă suficientă pentru a putea

Albumul Naţional al Dobrogei din

1906, ilustrat de Marius Bunescu



trăi acolo un an-doi. Printr-o fericită coincidenţă, în acele zile primeam de la Caracal o veste îmbucurătoare; amintindu-şi de mine, după 13 ani trecuţi, prefectura judeţului îmi acordase o bursă pentru studiul picturii, crezând, pe semne, c-ar mai fi fost posibilă o recuperare a timpului pierdut. La ziua fixată de Hîrlescu, şi spre satisfacţia lui, am părăsit Constanţa. După o escală la Caracal, pentru a-mi vedea părinţii, am plecat din ţară prin Vârciorova. Demisia, împreună cu o scrisoare de scuze, am trimis-o abia peste câteva zile, din München. Pe lângă alte lucrări, ce treceau dincolo de obişnuitele desene pentru construcţia portului, mai lăsam în Constanţa şi câteva piese de grafică. Scriitorul Petru Vulcan tipărise un album al Dobrogei, cu interesante aspecte, începând din antichitate şi până în zilele noastre, şi apelase la mine pentru copertă; o ilustrasem cu monumente vechi, Ovidiu şi Adamclisi în primul rând. Am desenat, apoi, coperta revistei noastre Cultura, cu o compoziţie mai tinerească, dar cam încărcată, precum şi frontispiciul gazetei Dobrogea Jună, apărută tot în timpul acela. Pentru casa cablului submarin Constanţa- Istanbul, inaugurat atunci, am făcut un desen, un act de fundaţie, ce s-a bucurat de o bună primire. Cât despre picturile mele, în forma de atunci, nu le luam în serios. (va urma)

Memoria locului Importanţa studierii toponimiei (II)

Prof. Ilie Dumitru Am devenit un fidel cititor al revistei Memoria Oltului şi Romanaţilor, revistă care îşi propune să aducă în atenţia cititorilor istoria acestor locuri. La o privire fugară, judeţul nostru pare lipsit de un trecut istoric demn de luat în seamă. Adevărul este cu totul altul: istoria Oltului este la fel de bogată ca şi cea a judeţelor vecine, cu care formează de altfel o entitate istorică. În urma discuţiilor purtate cu doamna dr. Aurelia Grosu şi cu domnul Ion Tîlvănoiu, director al revistei, am considerat că ar fi bine să se deschidă o secţiune în care să fie publicate articole despre toponimia judeţului. Întrucât toponimia este expresia legăturii omului cu locul în care a trăit, este vocea înaintaşilor care ne vorbesc nouă, celor de astăzi, m-am gândit ca această secţiune să se numească Memoria locului.

Emil Petrovici (1) crede că aria relaţiilor mai intense dintre români şi slavii bulgari cuprindea Muntenia, Oltenia, estul Banatului, sudul şi vestul Transilvaniei. Pe teritoriul Oltului şi Romanaţilor există multă toponimie de aspect slav bulgăresc, mai ales până la Caracal: Daşova, Deveselu, Grojdibodu (Găvojdibrodu-Vadul vitelor), Cruşovu, Brastavăţu (Gvozdu - pădure). O atenţie deosebită trebuie să acordăm falselor toponime slave care provin din apelative româneşti (Cireaşov). Nu este toponim slav Cernişoara, fiindcă este derivat cu sufixul -işor, care este românesc moştenit, mai ales că, la mică distanţă este un pârâu care se cheamă Negrişoara. Mai vechi este toponimul Negrişoara decât Cernişoara. Eu cred că multe toponime de aspect slav au fost impuse de administraţie şi biserică: în 1520 (2), boierii Craioveşti închină, mănăstirii Bistriţa, ctitoria lor, satul



Muscel (în documentele ulterioare este menţionat cu numele - Muscelu). În secolul următor acest sat dispare, dar apare satul Grădiştea (Găneasa). Ne aflăm în faţa unei schimbări de nume prin administraţie?! Aşa Strâmba a devenit Criva, iar Corneşu a devenit Dranovăţu, corn = drenku – slav. În limba română au pătruns apelative slave, cumane, turceşti care după ce au trecut printr-un proces de toponimizare au devenit toponime. Denominatorul este populaţia băştinaşă. Pecenego-cumanii au trăit în spaţiul românesc timp de peste o sută de ani, până la 1241, când sub presiunea mongolilor au trecut, cei mai mulţi, în Regatul Ungar, iar cei mai puţini au trecut la sud de Dunăre. În judeţul nostru, există două hidronime de origine cumană: Călmăţui şi Tezlui/Teslui. Este complet eronată părerea că sunt date de cumani oiconimele Comani, Comanca, Comăniţa, Comăneasa. Ele provin din numele de persoane Coman, care a fost un etnonim pătruns în limba română, cum şi Tătaru > Tătărăi, Berinde > Berindei > Berind + suf. generic românesc ei. Oiconimul Caracal nu este de origine cumană: Caracal < Kara-Kale, este un derivat românesc din tema Car + suf. ac + al (şi cu varianta ăl-Caracăl). Se ştie că pecenego-cumanii au trăit în vestul Munteniei, iar în Oltenia nici atât. Dacă cetatea Kara-Kale ar fi existat în anul 1247, ar fi fost menţionată în Diploma regelui maghiar Bela IV, aşa cum este menţionat Celeiu. Presupusa Cetate Neagră nu putea să fie decât dacica Malva sau romanica Romula. Caracalul nu este aşezat pe această veche vatră, deci nu are nici o legătură cu aceasta. Toponimia ne ajută să localizăm cnezatul lui Farcaş/Fărcaş, pornind de la numele celor două sate: Fărcaşu de sus şi Fărcaşu de Jos, care formează comuna Fărcaşele, situată la răsărit de Caracal. Aceste oiconime provin din numele de persoană Fărcaş/Farcaş < Farc + suf. aş. Acest cnezat, în cea mai mare parte, se afla pe aria care s-a numit mai apoi Romanaţi. Cnezatul era înconjurat de cetăţi pe care B.P. Haşdeu le menţionează. După unele indicii, eu cred că, centrul administrativ al acestui cnezat a fost la Malva-Romula-Hotărani. Baroneţii, care i-au întâmpinat pe cumani în bejenia lor spre sudul Dunării, de aici proveneau. Aici, din familia Craioveştilor, s-a născut şi Neagoe Basarab. În puţine studii de toponimie, am întâlnit cercetări asupra drumurilor ce străbat zona respectivă. Unele drumuri care străbat judeţul Olt sunt foarte vechi: drumul dacilor care pornea din Munţii Orăştiei şi cobora, paralel cu apa Oltului până la Dunăre şi mai departe, prin vadul de la Celeiu. Romanii l-au reconstruit după tehnologia lor, străjuindu-l cu numeroase castre: Slăveni, Romula, Acidava. În mentalul colectiv, el s-a păstrat cu denumirea de Drumul de Piatră- aşa cum este menţionat în hotărnicia Dranovăţului din anul 1612 (Memoria Oltului nr. 2/2012). Un alt drum, care a marcat istoria acestor locuri, a fost Drumul Bătrân sau Drumul ăl Mare, cum apare în toponimia comunei Priseaca. Acest drum pornea din Ţara Bârsei, trecea prin Câmpulung, prima capitală a voievodatului, ajungea la Slatina, unde, în timp, s-a format un târg care atrăgea toate satele de moşneni din dreapta şi din stânga Oltului până la Vedea. Pe Drumul Târgului, atestat în 1615, afluiau spre Slatina satele Tufeni, Crâmpoia, Şerbăneşti, Vâlcele, Izvoare, Coteana, Brebeni. Mai târziu a servit şi ca drum de poştă, cu primul conac la Greci. În toponimia satului Buiceşti (Priseaca), se păstrează denumirea Drumul de Olac (olac este cuvânt de origine turcă, ylac-poştă). Acest drum pornea din Slatina, avea conac de poştă la Poboru, după care se îndrepta spre Curtea de Argeş, prin Cotmeana. Este posibil ca acest drum să fi existat din vremea voievodatelor lui Seneslau, Litovoi, Ioan şi



Farcaş. Aş mai menţiona Drumul Nicopolei-Calea Nicopolei, care se strecura printre apa Oltului şi malul său înalt din stânga sa. Atlasele lingvistice româneşti arată că sudul Transilvaniei şi Ţara Haţegului formează arie comună cu Muntenia şi Oltenia, ceea ce înseamnă că între aceste zone a existat convieţuirea continuă. Drumurile de transhumanţă au fost cele care au asigurat această comuniune de neam şi de limbă. Teritoriul judeţului Olt este străbătut de trei asemenea drumuri: unul în zona Balş şi două în partea stângă a Oltului: Leleasca- Oporelu-Buiceşti-Zorleasca-Brebeni, iar al doilea în zona satelor Topana-Tătuleşti-Corbu-Crâmpoia-Nicolae Titulescu. Pe aceste drumuri au migrat din calea persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi transilvănenii, stabilindu-se lângă vechi sate de munteni şi olteni: Valea Ungureni (Topana), Ungureni, Ungurei (Nicolae Titulescu), Valea Ungureanului (Vlădila). Familii de ungureni transilvăneni s-au stabilit şi la Făgeţelu (despre ei a scris lingvistul Mircea Tomescu), Priseaca (familia Ştefănescu, din Mărginimea Sibiului), Tezlui, Linia din Vale (Curtişoara). Numele lor generic este Ungureanu; mai sunt numiţi şi Mocanu. La Tezlui ungurenii şi-au făcut Troiţa, ceea ce înseamnă că erau ortodocşi (troiţa există şi astăzi). Toate informaţiile oferite de către toponime pun în evidenţă dinamica socială şi economică dintr-o anumită zonă şi nu numai. Toponimia are două părţi componente: macrotoponimia care cuprinde numele de locuri de interes naţional şi microtoponimia care cuprinde toponime aparţinând unei zone geografice sau aparţine localităţilor de pe un curs de apă sau cuprinde toponime ce aparţin unor sate de moşneni învecinate şi alte asocieri pe baza altor criterii. Cercetarea toponimiei se poate face pe orizontala timpului (sincronică) sau cercetarea diacronică (pe verticala timpului). Cu ajutorul diacroniei, se poate jalona istoria demografică, socială şi lingvistică a Oltului. Constatăm că nu suntem numai olteni 100% şi că lângă noi au trăit şi transilvăneni şi bulgari şi ţigani sau rudari, şi meglenoromâni care ne-au învăţat să spunem Cioflig în loc de Cioflic, furnigă în loc de furnică, furnigar în loc de furnicar şi altele. Toponimia ne spune că, la început, am fost o ţară de moşneni, oameni cnezi (liberi) şi numai vicisitudinile sociale i-au rumânit pe strămoşii noştri. În urma acestui proces, au apărut oiconime ca: Jarcaletu, Pârliţi, Sărăceşti, Cireaşovu, Călugăresc, Călugăra-Tătuleşti, Greci-Călugăreşti (aceasta, ca urmare a închinărilor de moşii către mănăstiri de la Muntele Athos). I.I. Rusu consideră că finalitatea toponimiei este stabilirea etimologiei toponimului. Emil Petrovici arată că problema stratificării toponimiei este cea mai importantă parte a studiului toponimiei unui ţinut, căci stabilirea straturilor dintr-un areal geografic răspunde, de fapt, comandamentului de a îndrepta cercetările de toponimie în direcţia studierii aşezărilor umane şi a simbiozei diferitelor elemente etnice care s-au succedat de-a lungul vremii pe acel teritoriu. Problema stratificării toponimice a fost abordată de către Gheorghe Bolocan (3). Se consideră că hidronimele mari formează primul strat al toponimiei. Numele masivelor muntoase sunt vechi şi stabile. Sunt vechi toponimele din apelativele româneşti de origine dacă, latină, slavă. O problemă controversată este cea a toponimelor de origine antropologică: oare care este mai vechi, toponimul provenit din antroponim primar sau cel provenit din nume de persoană derivat. Un derivat este ulterior temei sale, deci oiconimele provenite din



antroponime primare sunt mai vechi: Corbu/Corbuleţu; Celeia/Cilieni<Celeiu+suf. eni; Optaşi/Optăşeni. Sufixele diminutivale nu arată care toponim este mai vechi: Slatina/Slătioara – slatina –„sărătura mare”; slătioara – „sărătura mai mică”; Coteana/Coteniţa. Determinanţii care însoţesc oiconimul nu ajută la precizarea vechimii: Turia din Deal/Turia din Vale, Priseaca de Sus/Priseaca de Jos. Stabilesc vechimea adjectivele vechi/nou: Bârca Veche (1542) /Bârca Nouă (1892). Sunt trei sate: Cherleşti Deal, Cherleşti Vale şi Cherleşti Moşteni – cel mai vechi este ultimul. Satul Brebeni-Sârbi este mai nou decât Brebeni-Români. Înainte de a apărea satul Sârbii-Măgura, a existat satul Măgura.Dacă satul şi pârâul pe care este aşezat au acelaşi nume, se consideră că primul denominat a fost satul: Turia, Bârluia. Oiconimele care au apărut într-un context istoric sunt raportate la acel eveniment: Cuza-Vodă (1864), Ştefan cel Mare, Bistriţa Nouă (1875), Grozeni (1945). Toponimul provine din apelativ, de regulă substantiv sau din nume de persoană. Numele de loc trece printr-un proces de toponimizare. Toponimizarea are grade diferite: a) cele cu un grad foarte mic de toponimizare sunt apelative comune, cu sens cunoscut, cu funcţie orientativă: La Saivan, Poiana Bisericii; b) cele cu un grad mai mare de toponimizare – apelativele de la care provin sunt recunoscute, chiar dacă au dispărut din grai: Runcu, Gruiul; c) nume topice al căror proces de toponimizare s-a încheiat; nu li se mai cunoaşte sensul, sunt golite de sens, pentru masa de vorbitori: Poganu, Găranu (Brebeni), Cucumele (Brebeni). Modificările toponimice sunt cauzate de ,,golirea de sens”, de sterilizarea lor semantică.

În acest articol am arătat care ar fi informaţiile pe care toponimia ni le oferă. Speranţa mea este ca tinerii învăţători şi profesori să se preocupe de cunoaşterea toponimiei localităţii unde îşi desfăşoară activitatea. Ar fi un mare câştig dacă ar întocmi liste cu toponime. Aş fi dispus să-i ajut să scrie articole pe această temă pe care să le publice în revista Memoria Oltului şi Romanaţilor.

Bibliografie: 1. Emil Petrovici- Studii de dialectologie şi toponimie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970. 2. Documente privind istoria românilor (D.I.R.), B, Ţara Românească. 3. Gheorghe Bolocan- Stratificare în toponimie, în Limba Română, An. XXIV,

nr.6/1975.

Interviuri şi anchete literare interbelice

Problema cărţii Mircea Damian

Scriitor şi gazetar de talent, romanaţeanul Mircea Damian (1899-1948, Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 13,14/2013; 29,30,32,33/2014; 38,39,46/2015; 47,48/2016) ni se dezvăluie şi ca un neobosit autor de interviuri şi anchete. Redescoperite astăzi în colecţiile revistelor de odinioară, aceste anchete vorbesc despre multitudinea preocupărilor acestui autor. Atunci când se va realiza o monografie închinată acestui fiu al satului Izvoru, vor trebui cercetate atent şi aceste producţii din tinereţe, ca şi corespondenţa ori conferinţele



citite la radio şi care se păstrează în arhiva S.R.R. Ancheta literară ce reproducem aici a apărut în Adevărul literar şi artistic, An.IX, nr. 442/26 mai 1929, p. 1-2.

Ion Tîlvănoiu, Nicu Petria

Problema cărţii s-a mai discutat. Ne-aducem aminte de o întrunire a editorilor convocată de d. L. Rebreanu, preşedintele Soc. Scriitorilor, în acest scop. S-a discutat, s-au luat unele hotărâri, s-a întocmit un memoriu care a fost înaintat Ministerului Artelor.

Situaţia nu s-a schimbat însă. Criza cărţii contiuă. Motivele? Sunt desigur multe. Ca să desluşim câteva am pornit să facem o anchetă printre editorii mai principali. Fiindcă ei sunt, în primul rând, cei mai în măsură să ne lămurească. Unii au venit cu propuneri originale. Îndeosebi d-nii Ioaniţiu şi S. Cernei, oameni cu vederi largi şi foarte buni cunoscători ai chestiunii au spus lucruri importante. După ce vom încheia ancheta printre editori, vom începe una printre scriitori şi alte personalităţi culturale. Iată întrebările:

1. Ce cărţi s-au vândut cel mai bine? 2. Ce cărţi aveţi de gând să tipăriţi? 3. În ce fel crdeţi că se poate stimula

vânzarea şi ieftinirea cărţii? 4. Ce se poate cere de la stat în această direcţie? 5. Legăturile cu librarii, - cum pot fi normalizate şi asigurate?

D. Ioaniţiu („Cartea Românească”)

1. „Ce cărţi s-au vândut cel mai bine?” Ale d-lor Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Brătescu Voineşti, Ionel Teodoreanu, Damian Stănoiu, Cezar Petrescu şi [ale] Otiliei Cazimir. Fireşte, tirajele n-au fost enorme, dar au fost satisfăcătoare pentru timpul de faţă când trecem printr-o criză a cititului, care este aproape generală în toată lumea. Eu am văzut-o în Franţa, în Italia, în Germania, în Cehoslovacia. Cred că chestiunea trebuie serios studiată.

Mircea Damian (pe scaun, primul din stânga) la

Buşteni, în vara anului 1937, împreună cu Mihai

Şerban, Claudia Millian, Sanda Movilă, Felix Aderca,

Ion Minulescu



În ce mă priveşte, socot că nepăsarea faţă de carte se datoreşte, printre altele, celorlalte distracţiuni care ne iau pe cititor:

2. Deocamdată Paradisul, ultimul volum din Divina Comedie a lui Dante în traducerea lui G. Coşbuc; Întunecare de Cezar Petrescu, ed-II-a; Grădina cu amintiri, proză de Otilia Cazimir şi viaţa lui Th. Speranţia scrisă de el însuşi.

3. Întrebarea trebuie împărţită în două: stimularea cărţii şi ieftinirea ei. La cea dintâi: organizarea raţională a colportajului, care, din nenorocire, nu intră numai în puterile noastre. Prin colportaj, noi trebuie să punem cartea la îndemâna cititorului, căci n-am ajuns atât de departe încât cititorul să ne solicite cartea.

În ceea ce priveşte a doua parte a întrebării, ieftinirea cărţii e strâns legată de prima. Mai întâi o mică socoteală. Elementele ca să zic aşa, care intră în componenţa cărţii, sunt: hârtia, mâna de lucru şi tiparul, dreptul autorului, rabatul librarului şi al editorului. Hârtia e scumpă, rabatul librarului e cam ridicat dar e universal, dreptul autorului... o să vă miraţi, desigur, dar trebuie să ştiţi că dreptul autorului e cam mare. Aşadar, revenind la librar, el câştigă cam 50% fără să rişte vreun capital. Or, a-i micşora rabatul, ar însemna să se dezintereseze complet de vânzarea cărţii. Nu-i vorbă că nici aşa nu se prea interesează... Mai adăugaţi la toate astea taxele de transport, etc. 4. Statul? Vă rog să mă credeţi că eu aş fi cât se poate de fericit să nu recurg deloc la ajutorul statului, din păcate avem însă trebuinţă de el. Dar e foarte greu să obţii ceva de la stat în această direcţie. Şi cât ar putea să facă! Bunăoară cu bibliotecile populare. Chestiunea s-a mai discutat. Dacă s-ar înfiinţa aceste biblioteci, criza ar fi poate înlăturată. Dar să se înfiinţeze biblioteci vii, nu moarte. Nu înţeleg o bibliotecă frumoasă, cu firmă artistică, dar cu cărţile netăiate şi cu cheia în buzunarul bibliotecarlui sau în casa de fier a primarului. Prefer o bibliotecă cu cărţi rupte; - e dovada că ele se citesc. Veţi zice că astea sunt socoteli negustoreşti: să se rupă cât mai în grabă cartea spre a mi se comanda alta. Or fi. Dar în primul rând este dovada că se citeşte. Atât poate să facă statul. El trebuie să ne pregătească cititori. Alte avantagii ar mai putea face reducând taxele de transport. Le-a mai redus, dar le-ar mai putea reduce. Sunt contra subvenţiilor. Ele nu aduc nici un folos. Mai mult subvenţiile dăunează cartea. Şi pe autor şi pe editor. Căci ia gândiţi-vă: un autor care stă bine cu un om al zilei, obţine dela un minister oarecare o subvenţie sub forma cumpărării a 500 sau 1000 de exemplare din cartea tipărită. Bun. Autorul încasează suma iar ministerul ia în primire stocul de carte şi le pune în... beci! Rezultatul; ministerul are credinţa că a sprjinit cartea; autorul are iluzia că şi-a câştigat 500 sau 1000 de cititori, iar editorul iluzia că se... epuizează foarte repede cartea tipărită...

5. A, legăturile cu librarii! sunt foarte rele, domnule. Ei nu plătesc, - noi nu le putem trimite cărţi, poate, şi din cauza crizei economice. Dar când mă gândesc că n-a fost întotdeauna criză... Cum s-ar putea normaliza? Loviţi indirect. Iată un proiect. Editorii să alcătuiască o mare argumentaţie de colportaj, o societate ca să zic aşa. Această societate să aibe filiale în fiecare capitală de judeţ şi să desfacă nu numai cărţile, ci şi ziarele şi revistele. Iar plata să se facă regulat în fiecare sâmbătă. Înţelegeţi că aceasta fiind creaţia noastră, cu personalul nostru am ignora pe librar pentru moment ca să-l învăţ minte. Rezultatul, foarte probabil ar fi următorul: 1. Librarul văzând că această filială a societăţii este bine asortată şi are o clientelă se va întreba: de ce cumpărătorul se duce acolo şi nu vine la el? Şi atunci va adopta acelaşi sistem: să plătească regulat ca să i se trimită la fel. Ăsta ar fi un plan. Întrucât poate fi realizat, - nu ştiu.



D.S. Bervenişti („Ancora”) 1. Seria întreagă de Critice a d-lui E. Lovinescu. De asemenea cărţile lui Gh. Brăescu, I. Agârbiceanu, F. Aderca etc... 2. Avem sub tipar Poezii de G. Bacovia şi continuăm tipărirea Clasicilor. 3. Stimularea vânzării cred că se poate face prin „Săptămâna cărţii”. Încercări s-au mai făcut. Agentul cel mai bun ar fi cercetaşii. Conducerea acestei instituţii ar urma să-ncaseze rabatul cuvenit librarului şi suma realizată s-o folosească cum va crede de cuviinţă. Eftinirea cărţii? Să se eftinească hârtia. 4. Statul ar putea mai întâi să eftinească hârtia. Sau să reducă taxele de vamă pentru a putea importa hârtie din străinătate, unde este mult mai eftină. Tot statul ar putea să încurajeze desfacerea cărţii înfiinţând biblioteci populare. 5. Problemă foarte grea. După părerea mea, legăturile cu librarii nu vor putea fi normalizate şi asigurate decât după ce va trece criza financiară. În timpul din urmă, câţiva librari din provincie au arătat oarecare culanţă, dar sunt împiedicaţi din cauza crizei economice, fiind siliţi să vândă pe datorie, ceea ce îngreunează achitarea conturilor. D. S. Ciornei („Naţionala”) 1. Toate cărţile din editura mea (sunt cel mai... tânăr dintre editori: la 21 decembrie împlinesc 24 de luni de activitate editorială) s-au vândut bine. Ba am înregistrat chiar succese: Un prânz de gală de Pătrăşcanu (în ediţie de 5000 de ex.) s-a epuizat în 21 de zile. A doua ediţie este şi ea aproape epuizată. O întâmplare ciudată de M. Sadoveanu, se vinde cât se poate de bine. Am lansat un scriitor nou bănăţeanul Mihail Gaşpar, al cărui roman istoric Fata vornicului Oană este aproape epuizat. Simfonia fantastică de Cezar Petrescu, constituie un record: 3000 ex. Vândute în 2 zile. Ar fi să adaug: „Touchez le vois!” 2. Anual doar câte unul din autori : M. Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, F. Aderca, V. Eftimiu etc. Apoi o colecţie pentru copii şi tineret cu Batzaria, Ion Pas etc. 3. Vânzarea se poate stimula astfel: a) Cu ajutorul claboratorilor fireşti ai editorului... librarii. Când am început editura, printre preocupările mele de căpetenie a fost şi aceea de a găsi mijlocul să stimulez activitatea lor. Nu m-am mulţumit numai să urc rabatul, dar am încercat să-i fac să cunoască cuprinsul cărţilor ce aveau să vândă, trimiţându-le rezumatele lor. Am constatat că încercarea mea a dat rezultate satisfăcătoare.

Mircea Damian (în dreapta, cu lavalieră) la cenaclul

Sburătorul condus de E. Lovinescu



Am spus-o şi în alte împrejurări (când am fost convocat de dl. Trancu Iaşi pe atunci ministrul muncii care se gândea la crearea unei şcoli de librari) şi o repet şi acum: trebuie să ne îngrijim ca librarii să aibă pregătire adecvată rolului lor de distribuitori ai slovei scrise. Prin simplu acest rol, ei nu pot să fie simpli agenţi revânzători, ca într-un negoţ oarecare. Ci au nevoie de o anumită pregătire intelectuală, să fie în curent cu mişcarea literară, să cunoască cât de puţin conţinutul cărţilor pe care le vând, să ştie câte ceva despre autorii lor, pentru că numai astfel vor putea să-şi servească clientela spre folosul lor, al scriitorilor şi al editorilor. Cele susţinute de mine se pot lesne verifica la cele câteva librării mari din Capitală unde vânzarea se resimte mulţumită vânzătorilor. Librari bine pregătiţi. Este aceasta o problemă la care trebuie să se gândească nu numai editorii, dar şi scriitorii şi statul. b) Publicitatea. Recenziile în revistele literare, în gazetele zilnice, au o influenţă covârşitoare asupra vânzării cărţii. Părerea mea este ca editorii să se unească şi să formeze în comun un organ de publicitate în genul Nouvelle Litteraire sau Candide sau – în sfârşit – să-şi alipească una din gazetele literare existente, prin coloanele căreia să facă cunoscute cărţile editate. 4. În situaţia actuală, când statul are atâtea greutăţi, nu i s-ar putea cere servicii prea mari. Oficialitatea ar putea să mediteze însă asupra următoarei propuneri: să se aleagă câte o lucrare originală în fiecare lună din altă editură. Statul să cumpere câte 1000-2000 de exemplare, să le trimită tuturor bibliotecilor din ţară, tuturor şcolilor etc... numai să nu rămână în pivniţele vreunui minister. Va stimula astfel pe editori, va dezvolta gustul cititului şi va contribui la eftinirea cărţii. 5. Librarii, ca toţi cei cuprinşi în angrenajul economic al ţării, au resimţit puternic criza financiară prin care trecem. De îndată ce situaţia generală se va îmbunătăţi, şi legăturile cu ei se vor normaliza. Chiar în situaţia actuală, ori de câte ori am avut ocaziunea să stau de vorbă cu librarii şi să-i lămuresc asupra importanţei pe care o are lichidarea stocurilor în problema cărţii, am constatat cu plăcere că majoritatea m-au înţeles. Dacă chestiunea pregătirii librarului, pe care v-am expus-o, s-ar putea rezolva, relaţiunile dintre scriitor-editor-librar-public vor deveni din cele mai plăcute. Un librar bine pregătit va avea altă mentalitate iar sprijinul ce-i va da editorul furnizându-i la timp toate noutăţile cu un rabat mulţumitor, va fi răsplătit cu deconturi regulate şi acoperiri punctuale. Dacă astăzi legăturile între editor şi librari nu sunt totdeauna plăcute, este că nici unii nici ceilalţii nu sunt organizaţi aşa cum ar trebui să fie organizată această ramură atât de necesară pentru propagarea culturii. Prin organizaţie şi în special prin o conlucrare comună s-ar putea elimina toţi acei ce consideră cartea superioară celorlalte articole de papetărie: peniţe, creioane etc, ba chiar şi jucării sau articole de bazar... Cu atât mai mult cu cât cartea aduce librarului un client ce mai revine şi care şi căruia cu siguranţă îi mai poate vinde şi mâine şi poimâine... deoarece între cumpărătorii de cărţi şi librarii vânzători se leagă de obicei o anumită prietenie care în nici un alt comerţ nu se poate închega. M. Damian (În Adevărul literar şi artistic An IX nr 442/ Duminică 26 mai 1929, p. 1-2)



Istoricul unităţilor mobilizate în 1913 de Centrul de recrutare Romanaţi

Documentul inedit pe care îl prezentăm în continuare a aparţinut profesorului caracalean Ilie Constantinescu. Ajuns, apoi, în posesia nepotului său Mihai Bălăianu, a fost depus de către acesta la Arhivele Naţionale din Bucureşti, unde a fost identificat de noi în fondul Mihai Bălăianu (Inv. 2242, pachet 7, nr. 312). Documentul dactilografiat cuprinde 12 pagini, a fost întocmit în conformitate cu ordinul Diviziei a II-a nr. 3408 din 5 septembrie 1913 şi cuprinde o descriere a evenimentelor, între iunie 1913- 10 august 1913, când armata română a luat parte la campania din Bulgaria. La final conţine cîteva hărţi, crochiuri şi desene de o mare însemnătate, reprezentând cetatea Ecrene, opaiţe, vase de pământ, coloane, capiteluri, executate de maiorul Ion Ştefănescu din Batalionul I Rezervă Romanaţi nr. 3. Chiar dacă nu a întâmpinat nici o rezistenţă majoră din partea trupelor bulgare şi nu a suferit pierderi în lupte, participarea victorioasă la al doilea război balcanic a asigurat României poziţia de putere regională.

Romanaţenii s-au aflat în primele rânduri. Surprind: capacitatea de mobilizare, disciplina pe câmpul tactic şi angajamentul fără rezerve în operaţiuni complexe, aşa cum rezultă şi din Istoricul şi Jurnalul operaţiunilor, consemnate în arhiva Cercului de recrutare Romanaţi.

Redăm documentul, păstrând, în integralitate, formulările şi unii termeni, oarecum atipici, astăzi, după 103 ani.

Costel Vasilescu Istoricul Unităţilor mobilizate în Campania de ocupare (Bulgaria), 1913, întocmit în conformitate cu Ord. Div. II, nr. 3408/5 sept. 1913, urmat după al Marelui Cuartier General nr. 4115/29/08/1913 şi art. 40 din Reg. Serv. în Campanie REZUMATUL OPERAŢIUNILOR: 6/1913. Prin Înaltul Decret nr. 4609/10 iunie a.c. armata trecând din stare de pace pe picior de război cu începere din acea zi, Cercul de Recrutare Romanaţi în conformitate cu instrucţiunile de mobilizare pe anul 1913 – 1914, a mobilizat patru batalioane: două de Rezervă, unul de Etapă şi unul Teritorial, cu oameni din contigentul de rezervă 1906 şi 1907, inclusiv numai din cei proveniţi din arma Infanteriei. În plus, 875 de miliţieni pentru paza lucrărilor de artă, penitenciar, coloana 6-a şi un număr de 54 rezervişti la partea sedentară. 3/6/913. Pe aceeaşi zi s-a început mobilizarea batalioanelor de Rezervă, iar cel Teritorial a fost mobilizat chiar în această zi şi trimise două companii la Vişina (una la Gârcov şi una la Grojdibod). Efectivul Batalionului Teritorial a fost de

Comisia de recrutare a Cercului de Recrutare Romanaţi (S.J.A.N. Olt)



841 oameni şi 21 de cai. 5/6/913. 6 şi 27. A confirmat mobilizarea celor două batalioane de rezervă iar în ziua de 25 iunie a început mobilizarea batalionului de Etape. Efectivul cu care a plecat acest batalion este de: 857 oameni, 25 cai şi 5 trăsuri. ORDINEA DE BĂTAIE Batalionul 19 Rezervă a luat numele de al 3-lea din Regimentul 21 Infanterie Rezervă. Încadrat cu două batalioane de la Cercul de Recrutare Calafat, sub comanda d-lui Lt. col. Munteanu Nicolae. Comandantul batalionului – Mr. Ştefănescu Ioan Adjutantul batalionului – S.lt. rez. Donescu Măndiţă Medicul batalionului – Medic lt. rez. Horia Ludovic Compania a 9-a Comandant - lt. activ Moinescu Ilie Slt. rez. Popescu Mihail Sef pluton - Lt. rez. Păunoiu Eftimie Şef pluton - Elev plut. SM Constantinescu A. Compania a 10-a Comandant - lt. activ Popescu Alexandru S.lt rez. Pavlovici C-tin Şef pluton - Plutonier activ Paraschivescu Constantin Şef pluton - elev SM Ştefănescu Octav Compania a 11-a Comandant – Lt. Constantinescu Al S.lt rez. Florian N. Şef pluton - Elev SM Popescu Gh Ioan Plutonier Vâţă Dumitru

Compania a 12-a Comandant – Cpt. Ion Constantiniu S.lt Ionescu Alexandru Şef pluton - Plutonier Zaharia Ioan Plutonier rez. Marţian N

Batalionul Rezervă Romanaţi, prevăzut în lucrările de mobilizare 1913 – 1914, a luat denumirea de Batalionul I-u din Regimentul 22 Infanterie Rezervă încadrat cu două batalioane de la Cercul de Recrutare Muscel sub comanda domnului lt.col. Slăvescu Ioan. Comandantul batalionului - Cpt. Condeescu I. Nicolae Medicul bat. – S.lt. rez. Ergheniade Stelian Adjutantul bat. – S.lt rez. Dumitrescu Gheorghe Compania I-a Comandant - lt. Protopopescu Ioan Şef pluton - lt. rez. Soreanu Ioan Şef – plut. rez. Teodorescu N Şef - plut. rez. Dumitrescu Ioan

Compania a II-a Comandant - lt. Burdulescu V Plutonier - Constantinescu Ioan Şef pluton - Plutonier rez. Popescu



Compania a III-a Comandant – lt. rez. Luizescu Ioan S.lt . Petrescu Constantin Şef pluton – S.lt. rez. Climescu L Şef pluton - Plutonier rez. Truţescu Petre

Compania a IV-a Comandant - lt. Mirescu Dobrică S.lt. rez Antonescu Ştefan Şef pluton - plutonier rez. Stancovici Alex Şef pluton - plutonier rez. Ciobanu Ion

Batalionul II Teritorial Romanaţi Comandant - cpt. rez. Popovici Ştefan Compania I-a Comandant – lt. rez. Hasner Friederik Şef pluton - lt. rez. Hagi Chirea Gh Plutonier rez. Floricel Vasile Compania a II- a Comandant – slt. rez. Teodorescu C Şef pluton - plutonier rezervă Iliescu Dtru

Compania a III-a Comandant – slt. Georgescu Alexandru Plutonier rez. Barcan G Marin Compania a IV-a Comandant – slt. rez. Iliescu Mihail

Batalionul II Miliţii Etapa Romanaţi Comandant – cpt. rez. Demetrian Constantin Ofiţer compt. Aprov. – slt. rez. Nicola Ştefan Compania I-a Comandant – lt. rez. Popescu G Constantin Plutonier rez. Dumitrescu Badea Compania a II-a Comandant - lt. rez. Ulvineanu A Plutonier rez. Predescu Nicolae

Compania a III-a Comandant – lt. rez. Pfaipfăr G. Plutonier rez. Bădescu Marin Compania a IV-a Comandant – lt. rez. Voitescu Ştefan Plutonier rez. Grigorescu Ştefan

28/6/913. Batalioanele de rezervă afectate regimentelor 21 şi 22 Infanterie Rez. au pornit din gara Caracal cu destinaţia Constanţa, unde au fost încartierate şi înregimentate. Efectivul acestor batalioane a fost de 2.070 de oameni, 34 trăsuri şi 116 cai. ISTORICUL BATALIONULUI 3 DIN REGIMENTUL 71 INFANTERIE REZERVĂ Maior Ştefănescu Ioan 29/6/913. În această zi, după sosirea cu trenul, Batalionul 3 Romanaţi (Reg 21 Inf. Rez) din ordinul Corpului 5 Armată a făcut gardă la lucrările de artă şi împrejurul oraşului Constanţa în ziua de 2 iulie când fiind înregimentat încă din ziua de 30 iunie a pornit cu



acest regiment sub numele de Reg. 70 Inf. Rezervă Detaşamentul Colonel Băjescu Alexandru. 2/7/913. Cantonament mixt în Mosurat 20 km de Constanţa depărtare, marşul executat în bune condiţiuni, timpul senin. 3/7/913. Marş de la Mosurat la Toprazar unde a cantonat mixt. În această localitate batalioanele s-a echipat cu parte din efectele ce-i mai lipseau de la Reg. 70 rezervă. Marşul s-a executat în bune condiţiuni, timpul senin. 4/7/913. Plecat din Toprazar la 6.20 a.m. batalionul în avangardă. A cantonat seara în Kiragii unde a ajuns la ora 5 p.m. localitate pe teritoriul românesc (lângă frontiera veche) unde s-a pus la dispoziţia batalionului vreo 5 – 6 case. Marşul s-a executat în bune condiţiuni, timpul senin.

5/7/913. Plecat din Khiragii la ora 6 a.m. Batalionul înregimentat a trecut frontiera pe la pichetul românesc 54 şi bulgar 18 ora 8.30 a.m. şi a avut cantonamentul fix la satul Selim Cupuş după noua frontieră din Cadrilater, unde a ajuns cu regimentul la ora 5.30 p.m. Marşul s-a executat în bune condiţiuni, timpul

senin. 6/7/913. Marş de la Selim Cupuş până la Balcic unde a intrat în acest oraş pe la ora 6 p.m. şi a cantonat mixt. La intrarea în Balcic (Fabrici) se găsea un divizion cavalerie Reg. 5 Roşiori (maior Pop) şi câteva sute de biciclişti şi grăniceri care cu două zile mai înainte puseseră stăpânire pe oraşul Varna pentru 4 – 5 ore, când au primit ordin superior să se retragă. Marşul s-a executat în bune condiţiuni, timpul senin. 7 şi 8/7/913. Trupa a stat pe loc ocupându-se cu curăţenia corporală şi a echipamentului. 9/7/913. Încă din ziua de 8 iulie ora 7 seara batalionul a primit ordin de la domnul comandant al Detaşamentului ca în dimineaţa zilei de 9 iulie ora 5 a.m. să pornească în direcţia Varna şi să pună stăpânire pe satul Ghieicelor (de către batalion) după şoseaua Varna 22 km socotit pe şosea şi 23 km depărtare de (satul) la această localitate de Varna. Pe la orele 10 a.m. s-a ocupat satul Gheicelor de către batalion şi un pluton de cavalerie cu măsuri de siguranţă (a se vedea Ordinul no. 4) iar după o oră s-a primit ordin nou de a se ocupa satul Ekrene 6 km S de satul Gheicelor, malul mărei S delta râului Satarida. Detaşamentul constituit astfel (a se vedea Ordinul no.6) a ajuns la ora 2 ½ şi după o recunoaştere sumară s-a instalat avant posturile din două gărzi mari 3 ½ km S de Ekrene

Militari ai Batalionului II din cadrul Regimentului 19 Romanaţi în

campania din Bulgaria (S.J.A.N. Olt)



formând un sector de 8 – 9 km de front cuprins între şoseaua Varna S de satul Dsci-Pudk S Ekrene malul mărei cu restul bivuacat pe locurile libere din sat şi împrejurul satului (a se vedea Ordinul de avant post no. 7 şi croqiul). 10/7/913. Batalionul constituit în Detaşament a continuat a face serviciul de avant posturi din ziua precedentă schimbând companiile între ele, legându-se cu o gardă mare ce se instalase de Batalionul II (Regimentul 71 Infanterie Rezervă) la Gheicelor. În seara zilei de 9 iulie, în urma acestui batalion, la 3 km se găsea Batalionul I (Regimentul 71 Infanterie Rezervă, un Divizion de cavalerie), Regimentul 5 Roşiori şi ceva mai înapoi Divizionul de Artilerie din Regimentul 18 Artilerie. Toate aceste trupe se găseau între 6 – 8 km de avant posturile date de Batalionul 3 de la Ekrene. 20/7/913. Tot în această zi s-a adunat 40 – 50 de arme de la locuitorii satului din Ekrene şi primit de la ante posturi 40 – 50 fugari greci, evrei, bulgari, dintre care, la unul din bulgari s-a găsit vreo 400 de exemplare de gazetă intitulată Sofischi Nevarâi tipărit în Varna. Prin aceste gazete se anunţa populaţia bulgară să fie liniştită că teritoriul este tot al lor şi că trupele române se vor retrage. 10 şi 11/7/913. În timpul nopţei au trecut două vapoare în largul mărei asupra cărora ca afirmaţiune s-au tras câteva focuri de puşcă, iar în pivniţa unui canton, s-au găsit de către elevul plutonier Popescu G. Ioan (anul al 2-lea şcoală militară) patru saci cu efecte militare ale dezertorilor bulgari şi spioni şi un aparat telefonic nou care, după cercetările făcute se serveau spionii în timpul nopţei de el. Acest aparat şi efectele s-au dat patrulei de cavalerie care le-a transportat la Teke noaptea. 11/7/913. Continuat prinderi de fugari, răniţi, expedierea lor şi oprirea de a mai veni dinspre Varna. Trupa disponibilă - curăţenia corporală, echipamentul şi instrucţia. 12/7/913. S-a urmat la fel în oarecare hărţuieli pe la stâne şi prin pădurile de pe malul mărei. Pe la orele 5 a.m. s-a trimis lt. Dobre Mavrodin cu zece călăreţi ca să facă o recunoaştere spre Varna prin Diaferlli către forturile Enesinagradului. Din informaţiunile de câmp se crede că nu sunt ocupate, dar recunoaşterea fiind impusă cu ţăranii înainte au dat naştere la împuşcături asupra ţăranilor, după care călăreţii s-au retras; dintre ţărani nu se ştie care au murit, probabil 3 – 4 (raportul no. 3). 13/7/913. Un vapor de război rusesc neautorizat după declaraţiunile date mai târziu Detaşamntului Balcik, a oprit în portul Balcik, a simulat oprirea la Comand. Detaşamentului (ora 7 a.m.) şi la 7.40 a părăsit portul în direcţia Varna şi a fost mai în apropiere de Ekrene cu un km. şi jumătate în trecerea lui spre Varna. Tot în acest timp, un vapor cu pânze venea dinspre Varna şi a fost zărit mai întâi de patrulele de cavalerie la 7 km S de Ekrene la un km de malul mărei.

Slt. Ionescu Al. care era în inspecţie a dat ordin de a se trage mai multe focuri de către patrule asupra acestui vas care a schimbat direcţia spre largul mărei şi în mersul său s-a întâlnit cu vaporul rusesc exact în dreptul satului Ekrene şi la doi km aprox. spre E după care, recunoscându-se reciproc, au plecat: cel cu pânze spre Constanţa şi celălalt spre Varna, depărtându-se spre largul mărei. Vasul ce mergea spre Varna a întâmpinat înainte de a intra în port un alt vas de poliţie probabil, sau poate care era încunoştinţat de sosire. 14/7/913. În această zi s-a continuat cu serviciul de avant posturi, recunoaştere pe tot frontul şi prinderea cu această ocazie şi predarea de bunăvoie a refugiaţilor şi răniţilor care s-a expediat la Teke. Pe la orele 11.30 a.m. a sosit în localitate domnul general Culcer comandantul Corpului 5 Armată, colonelul Băjescu Al. comandantul detaşamentului Balcik şi ofiţerii de Stat Major.



Cu această ocaziune, după ce comandantul Detaşamentului Ekrene a dat toate relaţiunile, a cerut toată autorizarea de a ocupa satul Disci-Pudak 5 km. SE de Ekrene şi platoul de la mare până aproape de biserica Anti-Biela (pe hartă Alagea-Monastir) care cerere s-a şi admis, deasemenea tot pentru consideraţiuni de o bună pază şi ocupare de poziţiuni importante a propus ca şi satul Ceauş-Kdinoi V de şoseaua Varna, care se găsea în flancul drept al ante posturilor să fie ocupat de un batalion de la Teke (Reg. 71 Rezervă) mai micşorând în acelaşi timp frontul de pază al Batalionului 3 care era prea întins şi prea obositor de păzit, lucru care s-a admis, dându-se ordin şi celor două batalioane din Reg. 70 Rez. de la Constanţa ca să pornească în marş spre Balcik ca rezervă.

În această zi, pe la orele 5 a.m. s-a trimis un pluton de cavalerie ca să pună stăpânire pe satul Disci-Pudak (Ordinul no. 2) iar pe la 8 seara o baterie de artilerie din Reg. 18 Art. care luase o poziţie pe înălţimile Balcikului a tras câteva focuri de tun asupra unui pretins vapor care se părea că licăreşte prin luminile sale pe mare. Aceste lovituri de tun au avut ca efect că comandantul Detaşamentului Ekrene (maior Ştefănescu Ioan) a făcut o recunoaştere la mare şi a constatat că pretinsa lumină pe luciul mărei nu era decât proiecţiunea luminei Constanţei de pe farul de la Kalia-Kra care lumină apărea regulat la 46 de secunde. 15/7/913. Început mişcarea executărei celor ordonate de domnul comandant al Corpului 5 Armată trupele dinapoi. În seara acestei zile a sosit şi o baterie de artilerie care a fost aşezată către malul mărei şi pusă sub ordinele Detaşamentului Ekrene. 16/7/913. Contiunuat împărţirea sectoarelor când parte din frontul de pază Bat. II (Reg. 71 Rezervă) sosit în Ceuşkoi, astfel că Bat. 3 care era cel mai împovărat i s-a mai micşorat frontul de pază. Tot în această zi, după noui dispoziţiuni, Bateria de Artilerie sosită în ajun nemaifiind necesară a fost trimisă la Teke. În cursul acestei zile s-a mai făcut şi statistica în satul Ekrene şi Disci-Pudak cerută de Corpul 5 Armată urgent. 17/7/913. În urma recunoaşterei făcută de comandantul Detaşamentului Ekrene (maior Ştefănescu Ioan) Disci Pudak şi S de această localitate spre Djafelli s-a descoperit la Disci Pudak cetatea romană Akraniea sau Cruniea precum şi găsirea unor vase de pământ, 30 – 40 decalitri unul (două ulcioare) şi oarecare monede care au fost trimise cu raport însoţit de schiţe (Detaşamentului Balcik prin Ghieicelor Teke) spre a fi dăruite Muzeului Naţional de Antichităţi. După amiază, în această zi s-a predat pe şoseaua de pe malul mărei 8 marinari echipaţi complet care veneau dinspre Varna şi spune că au dezertat de la localitatea şi Gara Cernovebreuk. 18/7/913. În această zi s-a urmat tot cu serviciul de siguranţă predări de reugiaţi de tot felul, răniţi bulgari etc. (70 - 80) care veneau spre teritoriul ocupat de trupele române şi aveau domiciliul prin diferite localităţi. În această zi s-a mai comunicat încheierea armistiţiului pe cinci zile (Ordin no. 4). 19/7/913. Avant posturile obişnuite iar în largul mărei s-a văzut două vapoare, unul dimineaţa şi unul după amiaza, a căror direcţie de mers nu s-a putut stabili deoarece au mers repede. 20/7/913. În dimineaţa zilei ora 6.30, a fost zărit vaporul român ,,Dacia” şi raportat la timp sosirea la Balcik. Pe la ora 12 Detaşamentul întreg fiind gata de marş (Ordinul no. 7 şi Ordinul no. 5) în direcţiua Disci – Pudak înainte de a pleca a fost întâmpinat de profesorii Niculcea, Murgoci geologi şi Dumitrescu de la Secţia istorică a Academiei autorizaţi de Marele Cartier General a se prezenta Detaşamentului şi a le pune la dispoziţie mijloacele de cercetări istorice la Ekrene, Disci-Pudak, Alagea-Monastire (cetăţi raportate de



Detaşament). După precizările obişnuite profesorul Niculcea a plecat înapoi la Balcik, iar ceilalţi doi au mers la Disci-Pudak unde a bivuacat şi trupa de la Ekrene în aceeaşi seară. După amiaza acestei zile şi până în ziua de 21 ora 5 aceşti profesori au făcut studiile lor istorice şi au plecat. Tot în această zi lt. Măinescu – comandantul Companiei 9 şi ofiţerul contabil în materie şi în bani, a fost detaşat la Marele Cartier la Plevna. 21/7/913. Recunoaşteri în noua regiune ocupată şi ocuparea de avant posturi. 22/7/913. Recunoaşterea Cetăţei Piraţilor S de Ekrene şi înălţimea Goracealac V de mare precum şi a bisericei antice Alagea Monastire, unde se găsea cele mai înaintate elemente ale avant posturilor. 23,24,25,26/7/913. Continuat cu recunoaşterile în direcţia satului Djaferlli (est forturile Exinagradului) şi către biserica Sf. Constantin malul mărei E de Palatul Regal. Tot în această zi, din iniţiativa comandantului Detaşamentului s-a luat măsuri pentru cordonul sanitar păzind frontul pe o linie neîntreruptă de santinelele îndoite la intervale de 100 de metri în partea păduroasă şi la 200 de metri interval pe partea şesului de lângă şoseaua Varna deoarece se zvonise despre holeră. Această măsură a fost aprobată şi totdeodată în baza aceasta s-a interzis în mod absolut intrarea oricărui individ dinspre Varna. 27/7/913. Continuat măsurile de siguranţă sanitară. În această zi a venit şi profesorul arheolog Pârvan autorizat de Marele Cartier General ca să facă cercetări arheologice punându-i-se la dispoziţie mijloacele de transport şi soldaţi. 28,29/7/913. S-a continuat paza şi săpăturile de la Cetatea Disci-Pudak sub direcţia profesorului Pârvan. 30/7/913. Continuat săpăturile până la orele 12 a.m. iar de la această dată primindu-se ordin ca paza să se facă de (Reg. 7 Rezervă) iar Detaşamentul să se întoarcă la Teke, am părăsit această localitate pentru a merge la Teke unde se găseau trupele Detaşamentului Balcik. Ajungând în această localitate seara am bivuacat prin grădini. 31/7/913. Batalionul încadrat în regiment a stat în Teke ocupându-se cu curăţenia corporală şi a echipamentului. Tot în această zi s-a făcut o nouă recunoaştere asupra cetăţilor şi însoţite de rapoarte şi schiţe am înaintat-o domnului Kalinderu preşedintele Muzeului de Antichităţi. Această adresă a fost transmisă prin domnul colonel Băjescu comandantul Detaşamentului Balcik. 2/8/913. În urma ordinului de demobilizare, batalioanele împreună cu regimentul au pornit spre Constanţa şi cantonat în satul Sulimanlâk. 3/8/913. Marş de la Sulimanlâk la Azaplar. 4/8/913. Azaplar – Haşiduluk. 5/8/913. Haşiduluk – Constanţa, bivuacat la NV baracilor, Anadolkei [ilizibil]. În tot timpul marşul s-a făcut în bune condiţiuni, timpul senin. 5/8/913. Plecat cu trenul spre Caracal. 8/8/913. La ora 9 seara bivuacat la Caracal, pe câmpul NE Gărei unde a stat în carantină până în ziua de 12 august iar pe ziua de 13 august s-a demobilizat complet rezerviştii Batalionului 3. HRANA. A fost preparată de Regimentul 71 Rezervă şi pregătită de Detaşament afară de zilele de 23 - 29 inclusiv şi 8 – 12 august inclusiv când s-a procurat de batalion. Pe tot timpul campaniei hrana s-a procurat şi dat trupei în bune condiţiuni. SĂNĂTATEA. Trupa absolut sănătoasă, pe tot timpul, o mică excepţie de 4 – 5 soldaţi (ca sifilis) unul de apă fiartă care s-a făcut tot bine.



PIERDERI. Batalionul n-a avut nici-o pierdere, a plecat cu 1036 de oameni, 65 cai, 17 căruţe, unul din oameni a fost avansat sublocotenent rezervă la Calafat, unul scutit cu ordinul ministrului de război ca mecanic, la Uzina Primăriei Caracal, sosit în garnizoana Caracal cu 1034 de oameni, trăsurile şi animalele complect. Nici o epidemie nu a bântuit printre oamenii acestui batalion. La ajungerea în garnizoana Caracal, în timpul cordonului sanitar soldatul Gheorghe Ion din comuna Dobrunul, contingentul 1904, matricola nr. 271 a fost împuns cu baioneta de soldatul Chiţoc Constantin care era de santinelă, cauzându-i moartea. Efectivul în oameni, cai şi trăsuri ai acestui batalion în tot timpul campaniei n-a suferit nici o variaţiune, decât acea semnalată mai sus. Batalionul a fost aproape singur în Regimentul 71 Rezervă care a avut o acţiune independentă din punct de vedere al operaţiunilor şi a stat un număr de 24 de zile neschimbat din avant posturi şi hărţuieli de tot felul. Pe tot timpul acestei campanii batalionul din punct de vedere administrativ a fost sub ordinul Regimentului 71 Rezervă, iar din punctul de vedere al operaţiunilor a fost direct în subordinele domnului colonel Băjescu, comandantul Detaşamentului Balcik. ISTORICUL BATALIONULUI I-iu REZERVĂ (Regimentul 70) Căpitan Condeescu R. Nicolae 29/6/913. Sosit Constanţa şi cantonat. 30/6/913. Încadrat cu două batalioane de la Muscel formând Regimentul 70 Rezervă şi s-a pus la ordinul Corpului 5 Armată. 30/6 şi 1/7/913. Marş Constanţa – Topraizar. 2/7/913. Cantonat Constanţa. 3/7/913. Topraizar. 4/7/913. Înapoiat la Constanţa cu întregul Regiment 70 Rezervă. De la această dată şi până în ziua de 6 august bat. a stat la Constanţa tabără Anadolkai făcând serviciul de pază a lucrărilor de artă în garnizoană şi mai în urmă control sanitar adăpostindu-se în corturi. 6/8/913. Plecat din Constanţa cu trenul spre Caracal. 6/8/913. De la ora 6 a.m. sosit în garnizoana Caracal şi stat în carantină până în ziua de 11 august iar în ziua de 13 august toţi rezerviştii au fost demobilizaţi. HRANA. Acest batalion s-a hrănit pe tot timpul campaniei prin ordinariul său propriu afară de zilele 23 – 29 iunie inclusiv când a fost hrănit prin mijloacele Cercului de Recrutare Romanaţi. SĂNĂTATEA. Trupa a fost sănătoasă şi nici n-a dobândit nicio epidemie, pierderi nu a avut decât un soldat cu numele de Zamfir Ioan din comuna Dăbuleni, contigentul 1906, care a fost călcat de tren la staţia Palas cu ocaziunea plecării din Constanţa către Caracal. La plecare a avut 17 trăsuri şi 51 de cai, iar la întoarcere a avut două pierderi la cai, rămânând 49 de cai. Aceste operaţiuni sunt comunicate de comandantul batalionului verbal nemaiavând alte acte. ISTORICUL BATALIONULUI 2 TERITORIAL (Căpitan Popovici Ştefan) 23/6/913. Batalionul 2 Teritorial a plecat din Caracal la ora 12 a.m. către Corabia. Companiile 3 şi 4 au rămas ca rezervă a batalionului la Vişina. Compania I-a s-a instalat în



comuna Gârcov unde a avut un pluton rezervă, iar celelalte două plutoane a întărit posturile de de la Măgura Ţiganului şi Plop. Compania a 2-a s-a instalat la Grojdibod unde a avut un pluton rezervă, iar celelalte două plutoane au întărit pichetele de grăniceri Marcioaca şi Măgura Grădiştea. 24/6/913. Compania 1-a şi a 2-a au observat malul Dunărei făcând serviciul de ante posturi (patrulări) iar companiile 3 şi 4 au făcut instrucţie în tot timpul la Vişina. 10/7 şi 12/8/913. Tot batalionul s-a întrunit la Corabia instalându-se în cazarma batalionului I-iu activ (Regimentul 2 Romanaţi no. 19)

În timpul cât a stat în Corabia batalionul a fost ataşat Comandamentului General al Etapelor. Cât a stat aci batalionul a făcut încărcări şi descărcări în port de produse alimentare, convoiuri pe câmpul de operaţii, paza liniilor telegrafice şi în urmă cordon sanitar împrejurul oraşului Corabia.

În urma ordinului primit de la comandantul Comandamentului General al Etapelor, batalionul a plecat din garnizoana Corabia către Caracal, pe jos. În această zi, pe la orele 6 seara batalionul a ajuns în oraşul Caracal unde a făcut carantina de cinci zile până la 18 august când trupa a fost demobilizată. HRANA. Pe tot timpul Campaniei fiecare din companii s-a hrănit din ordinariul său propriu. SĂNĂTATEA. Trupa a fost sănătoasă pe tot timpul Campaniei şi nu a bântuit nicio epidemie printre oamenii acestui batalion şi nici pierderi.

Aceste operaţiuni au fost comunicate de comandantul batalionului verbal nemaiavând alte acte. ISTORICUL BATALIONULUI 2 MILIŢII (Căpitan Demetrian Constantin) 6/6/913. Batalionul a început mobilizarea din această zi care a ţinut până în ziua de 7 iulie. 7/7/913. S-a primit ordin dimineaţa batalionul să plece cu trenul din garnizoana Caracal spre Corabia. Ajuns în Corabia, batalionul a fost pus sub ordinele colonelului Arghirescu de la Marele Quartier General. 8/7/913. În dimineaţa acestei zile batalionul a primit ordin să treacă podul în Bulgaria pe la Corabia, însă neputând trece din cauza aglomeraţiei trupelor a dormit în zăvoi până în ziua de 9 iulie. 9/7/913. În această zi s-a trecut podul în Bulgaria pe la Măgura şi a ajuns în satul Cruşoveni (a cantonat în acest sat unde a dormit seara). 10/7/913. Stat în Cruşoveni unde batalionul făcea patrulări. Tot în această zi s-a primit ordin ca batalionul să meargă la Lucovitz iar de aci să trimeată una companie în comuna Cucaja. 11/7/913. Marş de la Cruşoveni la Staverţ unde a cantonat. 12/7/913. Marş de la Staverţ la Dolni-Lucovitz unde ajungând au trimis imediat Compania 3-a lt. Pfaipfăr Gheorghe la Cucaja. În această comună şi această formaţie am stat până la 5 august, data plecării spre Nicopoli a trece podul pe la Măgurele. 13 şi 18/7/913. În timpul acesta batalionul a mai făcut cu parte din trupă serviciul de pază al liniei telegrafice şi telefonice de la Cruşoveni – Cucaja. 18/7 – 5/8/913. După această dată parte din trupă s-a retras spre Lucovitz fiind înlocuite cu trupe din Batalionul 3 Miliţii (Etapa). În tot timpul acesta cât batalionul a stat la Lucovitz a



trimis două companii către Glava – Koinarii şi Ciuma – Koska pentru paza drumurilor şi a liniilor telegrafice şi telefonice. 5/8/913. În această zi în urma ordinului de demobilizare batalionul a plecat de la Lucovitz la ora 9 seara către Nicopoli. 6/8/913. Marş de la Lucovitz la Nicopoli. 7/8/913. Trecut podul pe la Măgurele. 8/8/913. Marş de la Măgurele la Islaz. 9/8/913. Plecat din Islaz şi bivuacat la Vişina. 10/8/913. Marş de la Vişina la Caracal, sosit la Caracal a bivuacat la E de Caracal unde au făcut carantina de cinci zile până în ziua de 15 august. Pe ziua de 16 august toată trupa a fost demobilizată. HRANA. Acest batalion pe tot timpul Campaniei s-a hrănit din ordinariul său propriu. SĂNĂTATEA. Pe timpul operaţiunilor Campaniei din Bulgaria batalionul a avut patru oameni suspecţi de holeră care au fost trimişi la Spitalul mobil de holerici din Koinari (Bulgaria) care s-au reîntors sănătoşi şi au fost demobilizaţi.

În timpul carantinei de la Caracal au murit trei oameni bănuiţi de holeră (analiză negativă) iar restul de oameni, trăsuri şi animale au fost complete, afară de soldatul Lazăr Constantin ctg. 1897 din comuna Alimăneşti (Olt) care a rămas în Spitalul Koinari (Bulgaria) şi care până în prezent nu ştim de urma lui.

Soldaţii morţi sunt: Dinu Petre, ctg. 1897, comuna Veleştii (Dolj) şi Gogoşiu Petre din comuna Argetoaia (Dolj), ctg. 1897, cum şi Soiu Fota, ctg. 1897, comuna Mălăieşti (Dolj).

Aceste operaţiuni au fost comunicate verbal de comandantul batalionului nemaiavând alte acte. * * *

Vechii proprietari ai moşiei Catanele, comuna Mierleşti, judeţul Olt

Claudia – Theodora Truţă, Mihai Barbu Moşia Catanele se afla în satul Catanele, reşedinţa fostei comune Mierleşti din judeţul Olt, unitate teritorială desfiinţată în anul 1950, odată cu noua împărţire teritorial - administrativă care trece de la împărţirea pe judeţe şi plăşi la aceea pe regiuni şi raioane, după model sovietic. Denumirea de Catane vine probabil de la voluntarii recrutaţi, din rândurile ţărănimii române, de către austriecii chemaţi de boieri, care au ocupat Oltenia cu ajutorul trupelor de Catane în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, membru al uneia dintre cele mai de seamă familii fanariote, care personifica politica de colaborare turco – greacă şi a inaugurat regimul fanariot în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716), în totală contradicţie cu domnia, de progres economic şi de puternică afirmare culturală şi artistică, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), originar din Brâncoveni, judeţul Romanaţi.

Moşia Catanele, conform Hotărniciei întocmită de inginerul - hotarnic Toma Rădulescu la 10 iulie 1843, avea lungimea de 3722 stânjeni pe latura de Nord şi de 3950 stânjeni pe latura de Sud şi o lăţime de 500 de stânjeni, aşezată perpendicular pe Valea Iminogului.



La 1843 era stăpânită de pitarul Constantin Racoviceanu aşa cum rezultă din „ Hotărârea Tribunalului Olt, nr 54 prin care se dispune a da în primire pitarului Constantin Racoviceanu 500 stânjeni moşie ce-i are drept ai săi, cu împlinirea lipsei de la moşneni”. Constantin Racoviceanu, clucerul, ctitorul mânăstirii din Turia, era fiul şi urmaşul lui Badea logofătul. Un document din 1696 este dat de domnitorul Constantin Brâncoveanu lui Badea logofătul ,,pentru partea de moşie dintre drumuri. Badea logofătul era Turianu – Racoviceanu. După 142 ani, strănepotul său Nae Racoviceanu prezintă acest hrisov în faţa unei comisii, ce judeca diferendul dintre el şi orăşenii slătineni” (Ilie Dumitru, Valea Mare Olt, Studiu monografic, Editura Casa Ciurea, Slatina, martie 2006). Revenind la Constantin Racoviceanu, acesta a avut un fiu pe Diamandi (Iamandache) Racoviceanu, născut pe la 1740, mort la 25 ianuarie 1812 în Bucureşti. Data aceasta este înscrisă pe Cazania de la Turia, tipărită în 1748 la Râmnic, care se mai păstra pe la 1933: ,,Să se ştie că la leatul 1812, ghen(a)r 25, au răposat tată- meu, clucer Iamandache Racoviceanu …în Bucureşti şi s-au îngropat în hanul Zlătarilor. Am scris ca să se ştie. Tănase Racoviceanu” (Ion Ionaşcu- Biserici, chipuri şi documente din Olt, 1934, pag. 238). În 1854, Înalta Curte cu Hotărârea nr 26 întăreşte dispoziţia Tribunalului Olt nr 54 din 1844 prin care se dispune a da în primire pitarului Constantin Racoviceanu ,,500 stânjeni moşie ai săi”. La 2 martie 1854, pitarul Costache Racoviceanu vinde ohavnic la preţul de 1525 galbeni pitarului Dimitrie Găbunea (bunicul lui Constantin Costache Găbunea), moşia Catanele (ce fusese cumpărată de la Ion Brebeneanu cu zapisul 1805 în lăţime de 500 stânjeni). Vecinii moşiei, amintiţi în actul de vânzare sunt: - Răsărit – vâlceaua Căprăreaţa Mică ce o desparte de moşia Tâmpeni a serdarului Nicolae Opran ; -Apus – moşia Brebeni a pitarului Răducan Simonidu; -Nord – moşnenii Mezdreşti; -Sud – moşia Schitu – Greci a Sfintei Mitropolii, care la 1720 fusese închinată Mitropoliei Bucureşti de Tudor Greceanu; acesta în 1741 se prezenta ca „Tudosie Monahul”. El este cel care ,,fundase schitişorul de la Greci”. La 12 iulie 1857, serdarul I. Petrescu, membru al Tribunalului Olt şi hotarnicul Cumpănăşescu ,,au statornicit cei 500 de stânjeni ce are moşia Catanele, osebindu-i prin hotar”.

Planul moşiilor Găbuneasa- Măgureanca

ale inginerului Constantin Găbunea

(1904).



La 17 septembrie 1857, pitarul Dimitrie Găbunea prezintă Tribunalului Olt dovada întocmită în iulie prin care arată că ,,a primit în stăpânire şi cei 72 stânjeni călcarea ce i-a dovedit că se făcuse de moşneni în moşia Catanele “. Dimitrie Găbunea era la 28 octombrie 1848 ,,Prezidentul Magistratului, iar Uţă Pop, Ştefan Dandea (50 ani) şi Nicolae Perieţeanu (32 ani) erau ,,cileni” – membri. Hristodor Caracostea şi C. Cumpănăşescu erau supleanţi”. (S.J.A.N. Olt , fond Magistratul oraşului Slatina, dosar 165/1848, fila 23). Dimitrie Găbunea a decedat la 2 noiembrie 1884, fiind în vârstă de 82 ani (Registrul Stării Civile Slatina, pentru morţi, 1884). Între timp moşia Catanele devine proprietate a lui D. C. Dimitriu, apoi a lui Anton Vlădescu, care vinde moşia lui Constantin Costache Găbunea, inginer, comuna Mierleşti, districtul Oltu. În actul de vânzare se preciza: ,,1.Eu Anton Vlădescu – vând proprietatea mea în satul Catanele, comuna Mierleşti, plasa Perieţi, care moşie am cumpărat-o de la Dl. D. C. Dimitriu pe care o stăpânesc de un an zile. Această moşie se găseşte afectată prin ipotecă către Onorabila Societate de Credit Rural Funciar din Bucureşti cu actul ipotecar înscris la Tribunalul Olt cu nr 17/1894. 2. Preţul vânzării 92.000 lei plătit în modul următor: a. 57.000 lei – Dl. Constantin C. Găbunea cumpărătorul e obligat a plăti Primei Societăţi de Credit Funciar Rural din Bucureşti în termenul prevăzut prin actul de ipotecă prin care moşia Mierleşti zisă Catanele – ce-i vând este afectată. b. 20.000 lei – va depune Dl. cumpărător la casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, ca drept de plată a datoriei ce am contractat către domnii soţi Ion Vărzaru prin actul ipotecar la Tribunalul Olt nr 70/1897, suma datorată la termenul fixat chiar prin ipotecă. c. 15.000 lei – pentru Dl. Gheorghe Olănescu pentru împrumutul ce am făcut de la Dl. Olănescu prin act autentificat de Onor Tribunalul Olt rămânând ca Dl. Cumpărător să plătească sau să rămâie debitor în locul meu către Dl. Gheorghe Olănescu păstrându-i-se privilegiul prevăzut de articolul 1737 din Codul Civil asupra acestui imobil ce vând domnului cumpărător Constantin C. Găbunea.

Vecinătăţile ce vând domnului Constantin C. Găbunea sunt: La Nord – moşia Mierleşti – Catanele, chiar a domnului cumpărător. La Sud – moşia Schitu – Greci a Statului şi delimitarea locuitorilor din Catane. La Est – moşia Tâmpeni – a domnului Alexandrescu. La Vest – moşia Brebeni a Casei Şcoalelor. 3. Dl. Cumpărător va intra în toate drepturile sale de absolut proprietar asupra acestei moşii ce i-am vândut precum şi a morii fără locomobilă; a acaretelor compuse din casă de locuit, magazie, pătule, cum şi pădurea aflată pe dânsa, afară de 4 stânjeni lemne tăiate şi 4 lemne mari de construcţie; va intra în posesia moşiei chiar de la data facerii acestui contract de vânzare, rămânând obligat domnul Constantin Găbunea a mă îngădui pe mine vânzătorul a locui în Casa proprietăţii şi a uza de magazie şi pătule şi de localul morii precum şi a păstra în vatra satului furajul ce l-aş avea pe moşie până la data de 26 octombrie 1904, la care dată mă oblig a preda aceste acareturi aflate pe moşia domnului Constantin Găbunea.

Supravegherea acaretelor, incumbă în lipsa mea pe domnul cumpărător; eu însă, vânzătorul, până la data mutării voi îngriji de buna stare a acestor lucruri.

Recolta de porumb de pe moşia ce vând domnului Constantin Găbunea îmi rămâne de drept şi de fapt mie – vânzătorul, până la data de 26 octombrie 1904.



4. Acum la facerea actului am predat d-lui cumpărător Constantin Găbunea recipisele Perceptorului fiscal pentru regularea plăţii ce am făcut tuturor dărilor până la 1 octombrie 1904, precum şi recipisele Primei Societăţi de Credit Funciar Rural din Bucureşti prin care dovedesc că i-am plătit toate ratele până la 1 noiembrie 1904. Se înţelege de la sine că începând cu 1 octombrie 1904 începutul trimestrului de plată al dărilor către stat, judeţ si comună, precum şi de la 1 noiembrie 1904, ratele către Creditul Funciar Român îl priveşte de drept pe dl cumpărător Constantin Găbunea care e obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la facerea actului să ceară atât Primei Societăţi de Credit Funciar Rural din Bucureşti cât şi autorităţilor financiare ale statului, judeţului şi comunei ca toate dările obligatorii ale acestei moşii să fie trecute pe numele său. 5. Toate titlurile proprietăţii fiind depuse la Creditul Funciar Român, domnul Constantin Găbunea are dreptul absolut de posesie asupra lor şi mă consider că i le-am predat. De asemenea voi preda domnului Constantin Găbunea şi actul de cumpărătoare a moşiei Catanele ce am cumpărat-o de la D. C. Dimitriu. 6. Eu, Constantin Găbunea – de profesie inginer declar că am cumpărat moşia Catanele din comuna Mierleşti, judeţul Olt, de la dl. Anton Vlădescu în toate condiţiile arătate mai sus, pe care le accept cu totul. 7. Domnul cumpărător Constantin Găbunea se înţelege de la sine, că va respecta sătenilor învoiţi de pe moşie dreptul de a păşuna până la 1 martie 1905. 8. Eu Constantin Găbunea recunosc că moşia Catanele ce cumpăr este afectată pe lângă suma ce datoreşte Creditului, cu sumele arătate deja mai sus, către D-lor soţi Ion Vărzaru şi Gheorghe Olănescu de care sume mă fac responsabil şi gata a le plăti”.

Prin Ordonanţa nr. 2219 din 5 martie 1911, Preşedintele Tribunalului Olt a autorizat pe inginerul hotarnic Antonescu G. Veruncula a realiza Cartea de Hotărnicie a moşiei Catanele din comuna Mierleşti, plasa Perieţi, judeţul Olt, proprietatea domnului inginer Constantin Costache Găbunea, despre care vom vorbi într-un număr viitor.

Inscripţii

NOI COMPLETARI LA BIOGRAFIA LUI MARIN I. POPESCU-SPINENI

Nicolae Scurtu

Biografia profesorului, geografului,

istoricului şi publicistului Marin I. Popescu-Spineni (n. 26 iunie 1900, com. Spineni, jud. Olt – m. 8 mai 1997, Piatra-Neamţ) conţine mai multe necunoscute ce se impun a fi elucidate prin consultarea documentelor primare.

Unele fişe biografice1, publicate până acum, sunt lacunare, cuprind date şi ştiri eronate, ce se cuvin a fi corijate printr-o raportare, nemijlocită, la documentele de arhivă.

Prof. dr. Nicolae Scurtu



Dascăl eminent, autor al unor însemnate contribuţii privind istoria geografiei şi cercetător exigent al unor hărţi privitoare la noi, Marin I. Popescu-Spineni a îndeplinit, câtva timp, şi funcţia de secretar al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. În această funcţie, deloc uşoară, a stabilit relaţii cu unii dintre cei mai prestigioşi universitari, precum Const. Rădulescu-Motru, Alexandru Marcu, Charles Drouhet, Ovidiu Papadima, Radu I. Paul şi, desigur, alţii.

Una din cărţile sale, Contribuţiuni la istoria învăţământului superior2, se constituie într-o amplă şi temeinică monografie şi bibliografie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, fiind, în acelaşi timp, un indispensabil instrument de lucru.

Epistolele ce se transcriu aici, necunoscute până acum, sunt extrem de preţioase în ceea ce priveşte evoluţia occidentală a unora dintre dascălii celei de a doua Alma Mater a României.

Unele dintre aceste epistole se referă la situaţia pecuniară a dascălilor universitari din perioada interbelică. * [1] Paris, 31 august [1]927

Madeleine Palace-Hotel 1, Rue Tronchet

Iubite domnule Popescu, Am citit în jurnale că consiliul de

miniştri a hotărât să dea funcţionarilor 80% din

sporurile ce le fuseseră acordate de lege, în timpul guvernului Averescu şi că aceste sporuri se plătesc de la 1 mai încoace.

Deoarece aş vrea foarte mult să profit de şederea mea la Paris pentru a face unele cumpărături, te rog să fii aşa de bun să-mi trimiţi aci suma care mi se cuvine pe cele patru luni de la mai la septembrie. Bineînţeles în cazul când aţi făcut statele şi aţi încasat.

Fac socoteala că mi s-ar cuveni vreo 32 000 lei, adică vreo 8000 lei în loc de cei 10.000 lei acordaţi de guvernul Averescu. Din suma aceasta, vei scădea 20.000 lei ce i-am primit, graţie amabilităţii

Simion Mehedinţi şi M. Popescu-Spineni

(S.J.A.N. Olt)

O valoroasă lucrare a

profesorului M. Popescu-Spineni.



d[umi]tale, în iulie, şi-mi trimiteţi restul. Suma poţi să mi-o trimiţi prin Banca Marmorosch Blank, prin cec, plătibil la

Comptoir National d’Escompte, sucursala de la Place de l’Opera, nr. 2. Dacă e vreo dificultate, poţi să rogi pe d[omnu]l Angelescu de la Banca Naţională

a Ţării Româneşti să se ocupe cu trimiterea banilor, aşa încât să-i primesc cât mai repede şi mai sigur. Eu plec sigur din Paris la 15 sept[embrie] seara, aşa încât dacă e vorba să-mi trimiţi banii, ar trebui expediaţi până la 7–8 sept[embrie] ca să-i pot avea la timp şi profita de ei.

Mi-ar face plăcere dacă, în orice caz, mi-ai scrie. Am petrecut o vacanţă admirabilă. Am avut timp frumos şi în Italia, şi în Elveţia, şi în Franţa.

E drept că la Paris a plouat toată luna august, dar în Pirinei unde am stat şi la Biarritz a fost un timp splendid.

În orice caz îţi mulţumesc de amabilitatea d[umi]tale pe care iar o pun la încercare şi îţi trimit salutări cordiale,

Charles Drouhet

* [2] Buşteni, 26 iulie [1]936

Iubite d[omnu]le Spineni,

Mulţumesc mult pentru broşura pe care am primit-o, coborând o zi la Bucureşti. Văd, răsfoind-o, că mă interesează direct, pentru materialul italian. Îi voi face o recenzie în Studii italiene. Felicitări şi la revedere. Al. Marcu

* [3] Florenţa, 5 oct[ombrie] [1]936 Hotel Berchielli Iubite domnule Popescu,

După cum vezi, sunt încă pe aici, la lucru. Mă întorc la Bucureşti în seara zilei de 12 oct[ombrie] c[u]r[en]t. Astfel că a doua zi, marţi, 13 oct[ombrie], trebuie, neapărat, să încep examenele.

După cum desigur ţi-a spus d[omnu]l Niculescu, am rezervat încă de acum o lună, zilele şi amfiteatrul necesar lucrărilor scrise.

Aşadar, fii, te rog, bun şi aranjează astfel ca marţi, 13 oct[ombrie], să facă examenul scris candidaţii cu examene parţiale din anii III şi IV (la un loc), o serie dimineaţa de la 10–12 şi alte două serii după amiază, de la 3–5 şi 5½–7½. Celelalte serii le voi aranja eu.

Cred că ar fi bine să anunţi despre aceasta Alexandru Marcu către M. Popescu-

Spineni.



şi pe bibliotecarii mei, Niculescu şi Stănescu. Îţi mulţumesc şi îţi spun la bună vedere. Al d[umi]tale, Alexandru Marcu

[P.S.] Dacă nu s-ar completa seriile de mai sus, candidaţii din anii III şi IV nefiind prea

numeroşi, poţi pune, fireşte, din alţi ani (II), sau restanţieri. În fiecare serie pot intra cam 40 de candidaţi. Anul preparator îl las d[oam]nei Belciugăţeanu.

* [4] Universitatea din Bucureşti Facultatea de Filosofie şi Litere Decanul

[Bucureşti], 12 august [1]941

Domnule Secretar,

Mulţumesc! Dar, întâi să auzim dispoziţiile celor de la minister. Deci, nu-mi trimite nimic acolo. Eventual, voi cere eu prin telefon ce-mi va face trebuinţă.

Tabloul nu este complet, lipseşte personalul de pe statele Rectoratului (custozi etc. + toţi diurniştii).

Rog a mi-l completa urgent şi a-l trimite. Al. Marcu

* [5] „Gazeta Cărţilor“ Redacţia şi Administraţia Ploieşti, Str[ada] Zagoriţ, nr. 1

Pl[oieşti], 5 dec[embrie] [1]934

Iubite şi stimate domnule Spineni,

Ce mai faci? Regret mult

că n-am mai trecut pe la d[umnea]ta. De altfel mă tot informează Frasin. Dar tocmai de aceea ar fi trebuit să te văd, şi pentru el. Se pare că s-au mai ivit ceva piedici. Nădăjduiesc, în curând, să te văd şi să aflu. Doresc s-auzim numai de bine, totdeauna, de toţi ai d[umi]tale.



Respectele mele d[oam]nei Spineni şi de la soţie toate binecuvântările, d[oam]nei şi d[umi]tale.

Deocamdată te mai rog ceva. Îmi scrie un coleg din Suceava, profesorul de L[imba] Latină Ion Berezniţchi că are o fiică studentă la Litere, d[omnişoa]ra Natalia I. Berezniţchi, care a făcut o cerere de scădere de taxe sau chiar de dispensă, n-am înţeles bine.

Te rog şi eu, îmi îngădui, pentru că-l cunosc bine, să fii aşa de bun, pe cât se poate, să-i dai sprijinul d[umi]tale. Ştiu că se poate şi că eşti mai mult decât amabil. Cu nădejde şi toate bune, al d[umi]tale,

D. Munteanu-Râmnic. [Domniei sale domnului Marin

Popescu-Spineni, Secretarul Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti].

* [6] Berlin, 12 iunie 1939

Charitéstrasse, 3, III Stock Iubite şi stimate domnule Spineni,

Din prima lună a venirii mele în

Berlin, mi-am dat seama câtă dreptate aveaţi când mă îndemnaţi să stau cât mai mult în Germania.

E, în adevăr, atâta de văzut, în ştiinţa şi arta câtă s-a adunat aici în veacuri de străduinţe neîntrerupte, încât oricât ai sta şi oricât ai socoti să-ţi chibzuieşti mai bine timpul pe aici, ţi se pare că tot nu-ţi ajunge.

Asta mi s-a întâmplat şi mie. De aceea, cred că nu mi-o veţi fi luat în nume de rău că nu v-am scris până acum. De-abia în zilele astea, când mă apropiu binişor de luna când va trebui să-mi închei socotelile acestui an de învăţătură, îmi dau seama ce groaznic de repede a trecut vremea.

Singurul lucru care mă bucură, e că pentru mine nu a trecut fără folos.

De aceea am şi căutat să fac tot posibilul ca să rămân pe aici mai mult de un an. Am bună speranţă că va fi aşa, că mi se va prelungi bursa şi în anul următor.

Va fi cam greu, fiindcă după cum ştiţi bursa nu e deloc mare (vorbesc de cea de la Humboldt-Stiftung) aşa că mi-au mai trebuit şi-mi vor mai trebui şi alţi bani pe lângă ea.

Pentru acest an, i-am scos eu cum i-am scos. Pentru la anul, e încă o problemă. Dar bun e Dumnezeu!

În legătură chiar cu aceasta, am primit din partea d[omnu]lui prof[esor] D[umitru] Caracostea Marin Popescu-Spineni



veste foarte îmbucurătoare că mi s-a aprobat din partea Facultăţii de Filosofie şi Litere un ajutor de studii de 7000 lei. Nu ştiu cum s-a făcut asta, dar am aproape certitudinea că pe lângă recunoştinţa cuvenită grijii aproape părinteşti ce mi-a arătat-o d[omnu]l Caracostea totdeauna, trebuie să vă mulţumesc şi d[umnea]voastră şi în această chestiune, pentru sprijinul pe care sunt sigur că nu mi l-aţi precupeţit de astă dată ca şi de alte dăţi. Eu vă rog să daţi dispoziţie ca aceşti bani să se păstreze la caserie până în primele zile ale lunii august, când voi fi în Bucureşti pentru multe treburi şi nevoi care s-au adunat într-un an de lipsă din ţară.

Sperând să vă pot revedea şi pe d[umnea]voastră atunci, vă urez spor la muncă şi bună dispoziţie în perioada asta încărcată a examenelor.

Al d[umnea]voastră cu veche şi nestrămutată preţuire, Ovidiu Papadima

P.S. Aş fi foarte recunoscător dacă mi-aţi comunica d[umnea]voastră sau dacă aţi da

dispoziţii la Secretariat să mi se comunice, printr-o c[arte] p[oştală], că banii în adevăr stau la dispoziţia mea până la data când voi veni eu în ţară, adică în august acest an.

* [7] Cluj, 14 oct[ombrie] [1]938

[Strada] Oct[avian] Goga, nr. 9

Mult stimate domnule coleg,

Împrejurarea de a vă fi cunoscut şi de a fi găsit la d[umnea]voastră o amabilitate puţin obişnuită printre oamenii de azi, m-a făcut să-mi iau îndrăzneala de a vă inoportuna cu o rugăminte în legătură cu evenimentele de la Facul[tatea] de Lit[ere] din Bucureşti, pe care împrejurările mă împiedică să le urmăresc personal mai de aproape, venind eu la faţa locului.

M-ar interesa anume, domnule coleg, să ştiu ce se plănuieşte în legătură cu catedra d[omnu]lui Dragomirescu şi eventual cu conferinţa d[omnu]lui Tudor Vianu, în cazul când acesta ar obţine o catedră, indiferent pe ce cale?

Dacă s-a pus deja sau se va pune această chestiune în luna aceasta şi ce perspective sunt?

Eu mă gândesc la un eventual concurs la conferinţa d[omnu]lui Tudor Vianu, dacă va rămâne liberă sau dacă va mai rămâne în fiinţă.

Ştiu că situaţia va fi poate cu totul modificată prin noul regulament universitar, dar, totuşi, mă informez de pe acum, să nu rămân iarăşi de căruţă, cum am păţit-o la Cluj.

M-ar interesa mai ales care e data, aproximativă sau precisă, când se va pune în discuţie această chestiune şi în ce sens?



În aceeaşi chestiune m-am adresat şi d[omnu]lui Mehedinţi, care, m-a asigurat de întreg concursul d[omniei] sale imparţial.

Vă rămân adânc recunoscător, domnule coleg, dacă mi-ai putea da unele relaţii în această privinţă.

În acelaşi timp te rog să primeşti mulţumirile şi salutările mele cele mai cordiale. Radu I. Paul

* [8] Bucureşti, 5 sept[embrie] 1926

B[ulevar]d[ul] Ferdinand, nr. 47

Domnule Secretar,

Fii bun, te rog, şi eliberează suma ce mi se cuvine mie, ca rest şi spor de leafă, pe lunile iulie-septembrie, fratelui meu mai mic Petre Rădulescu, controlor financiar, care vine la d[umnea]ta cu această scrisoare. Cu salutări cordiale,

C. Rădulescu-Motru [Domniei sale domnului Secretar al Facultăţii de Filosofie şi Litere].

*

[9] Gara Butoieşti, 18 sept[embrie] 1927

Domnule Secretar,

Vă rog să încredinţaţi salariul meu pe septembrie 1927 d[omnu]lui C[onstantin] Beldie, profesor la Şcoala de Arte şi Meserii, secretarul revistei Ideea Europeană.

Cu salutări cordiale, C. Rădulescu-Motru

[Domnului Secretar al Facultăţii de

Litere şi Filosofie, Bucureşti]. Note • Originalele acestor epistole, inedite, se

află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.

1. Marin I. Popescu-Spineni – Fişă biografică în Constantin Prangati – Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ. De la Grigore Ureche până în zilele noastre. Piatra-Neamţ, Editura Crigarux, [1999], p. 198 + 1 foto bust şi două facsimile.



2. Marin I. Popescu-Spineni, Contribuţiuni la istoria învăţământului superior. Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. De la început până în prezent. Istoric, biobibliografie, programe, regulamente, statistici, diagrame. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, 296 pagini.

CÂTEVA ÎNSEMNĂRI DESPRE TÂNĂRUL DEMETRU IORDANA

Biografia poetului, publicistului şi prozatorului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918 – m. 15 martie 1979) se impune a fi cercetată, în profunzime, deoarece acest important narator, care face parte din generaţia pierdută, nu a izbutit să se afirme plenar fiind marginalizat şi obstrucţionat de noile orientări ideologice.

Recitind epistolele pe care le-a trimis lui Şerban Cioculescu şi Perpessicius, şi care se constituie într-un veritabil jurnal al existenţei şi al creaţiei, observăm cu câtă luciditate Demetru Iordana îşi evocă fiecare moment din itinerariul său fizic şi spiritual.

Instruit şi format în atmosfera de emulaţie intelectuală a Liceului „Radu Greceanu“ din Slatina, unde a audiat lecţii de autentice «emoţii estetice», Demetru Iordana a fost un pasionat cititor al capodoperelor literaturii universale, care i-au orientat privirile şi i-au deschis, larg, orizonturile cunoaşterii.

Solitudinea, lecturile diverse, temeinice şi bogate, precum şi o extraordinară presiune socială şi psihologică, l-au determinat pe Demetru Iordana să cerceteze o parte însemnată a cărţilor privitoare la Isus despre care a elaborat o frescă istorică ce se impune a fi descoperită şi publicată chiar acum.

Notele şi observaţiile pe care le face, în aceste scrisori, privesc pe scriitorii Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Zaharia Stancu şi, desigur, alţii.

Epistolele ce se publică acum, întâia oară, sunt, de fapt, fragmente ale unei tulburătoare confesiuni despre sine şi despre contemporanii săi. *

[1] Slatina, 4 iulie 1950

Mult stimate domnule Perpessicius, Vă scriu din spital, unde am fost internat acum aproape două săptămâni. O

apendicită acută, cu cangrenă şi cu peritonită generalizată a necesitat o operaţie imediată, grea, care mă ţine şi acum la pat.

Cazul a fost astfel încât era cât p-aci să vizitez imperiul lui Hades, dacă energia alor mei şi intervenţia chirurgicală pricepută a medicului care m-a operat, nu m-ar fi oprit la timp.

În prezent, merg încet spre vindecare, datorită penicilinei şi altor injecţii, a căror reacţie este dintre cele mai curioase.

În orice caz, mă simt sleit de puteri, dar sufleteşte mult întărit de această nouă experienţă, neaşteptată, dar bogată în tot soiul de senzaţii, extaze, iluminări şi viziuni, din mijlocul cărora simt că mă ridic mai purificat.

Am primit ultima epistolă a d[omniei] voastre, care, ca şi celelalte, mi-a dat satisfacţii morale. Veţi înţelege de ce nu v-am putut răspunde imediat.

Dar de îndată ce voi ieşi de aici, doctorul mă asigură că asta se va întâmpla în 4–5 zile de acum înainte, o voi reciti cu plăcere şi vă voi răspunde detaliat la ea.



Până atunci, rog pe bunul Dumnezeu să vă dea din plin, d[omniei] voastre şi întregii familii, sănătate, multă sănătate.

Demetru Iordana

* [2] Slatina, 18 oct[ombrie] 1950

Mult stimate domnule Perpessicius, Ultima d[omniei] voastre epistolă m-a surprins din mai multe pricini. Întâi, fiindcă

îmi scriaţi de „ultima mea epistolă din iulie“, când pe la mijlocul lui august, către 23, eu v-am trimis la Piteşti o scrisoare în bună regulă, ca răspuns la o carte poştală şi o altă scrisoare a d[omniei] voastre, de care luasem cunoştinţă abia la întoarcerea mea de la ţară, unde fusesem, în schimbul unei meditaţii, să mă „recreez“.

Se poate să n-o fi primit? Dar bună seamă că nu, fiindcă atunci lunga mea tăcere s-ar fi înjumătăţit, ar fi fost mai scurtă.

De vină o fi poşta, dar vă rog să mă credeţi că v-am scris; n-aş avea nici un motiv să pun pe socoteala timpului sau a ocupaţiilor, o tăcere nemotivată.

Dacă de atunci nu v-am mai scris, e pentru că aşteptând răspuns la acea scrisoare, şi neprimind, mi-am închipuit că nu mai sunteţi la Piteşti; şi pentru că nu ştiam unde aţi fi putut să fiţi, am lăsat să treacă timpul până la un semn din partea d[omniei] voastre.

Semnul a venit în sfârşit, în epistola ce mi-aţi trimis în urmă şi prin care, deodată s-a reînnodat o legătură ce mi se păruse destrămată. Destrămată din pricina afurisitelor vremuri prin care trecem, copleşiţi de atâtea griji, restricţii şi ocupaţii.

M-a surprins prin faptul că încă mai lucraţi la vol[umul] IV, care, dacă nu mă înşel, demult trebuia să iasă de sub tipar.

Oare atât de puţină importanţă se dă operei eminesciene, încât nici până azi nu ni se poate oferi o integrală ediţie critică?

Pentru ce, atunci, s-a instalat acel regiment de funcţionari la fosta Fundaţie? Fără doar şi poate fiindcă scroafa e moartă demult în păpuşoi.

Din [19]46! Sau poate chiar mai dinainte. Şi aceşti gropari nu au idee ce dezolare se lasă în sufletele noastre când, trecând pe la vitrinele librăriilor, vedem atâtea cărţi străine lăfăindu-se şi nici una dintr-un bun răsad autohton.

Iată de ce, de mai mult timp, m-am refugiat în literatura clasicilor şi citesc pe nerăsuflate cărţi pe care altădată le ocoleam fiindcă mi se păreau „învechite“.

În sfârşit, m-a surprins numele cel nou al fostei străzi Romane! Se vede treaba că municipalitatea a ţinut seama, dacă va fi ştiut, că la nr. 122 se prepară ediţia critică Eminescu, şi a extins numele şi străzii.

În orice caz, stând pe Eminescu, citind manuscrisele Eminescu şi scriind despre Eminescu mi se pare foarte nostim, şi cred că însuşi spiritul marelui poet e de faţă pentru a desăvârşi circuitul numelui său şi a prezida la opera care-l priveşte.

Nu m-a surprins, în schimb, cele ce-mi scrieţi despre Zaharia Stancu şi reorganizarea Comitetului Uniunii Scriitorilor din R[epublica] P[opulară] R[omână].

Aflasem din ziare totul, şi tot de acolo, că d[umnea]voastră aţi luat cuvântul la şedinţa Comitetului. Că Sadoveanu a trecut în locul lui Zaharia, asta e fără importanţă literară, fiindcă tot aşa de bine ar fi putut să treacă în loc şi Stan Păpuşă, sau cutare, scroafa



tot moartă rămânea! Şi moartă va sta până în clipa în care evenimentele vor lua acea întorsătură cinematografică neprevăzută, cu care am început a fi obicinuiţi de curând.

În ce mă priveşte, n-am multe lucruri de spus. N-am mai putut scrie un rând de mai multe luni. De lucru găsesc foarte greu, meditaţiile sunt foarte slabe. N-am fost în stare să strâng bani pentru o pereche de pantaloni, căci cei de pe mine au început să mă lase, de la genunchi mai întâi, apoi de la spate.

Prevăd că va sosi o zi când n-am să mai pot ieşi din casă. Apoi, deşi m-am refăcut, s-ar spune, de pe urma operaţiei, nu mă simt totuşi prea zdravăn, obosesc repede, puterea de rezistenţă a scăzut. Asta şi din pricina unei hrane forţat vegetariană. Altminteri n-am de ce mă plânge. Mi-a mai rămas, cum spune poetul, speranţa cea consolatoare.

Am voit în câteva rânduri să vin la Bucureşti, după nişte materiale, dar nu s-a putut. Totuşi nu este exclus să se poată într-o bună zi.

Atunci voi veni pe Eminescu să vă văd. Va fi o zi frumoasă atunci, sunt sigur de asta. Şi cu acel prilej, aş şti mai multe despre d[umnea]voastră şi despre familia d[omniei] voastre, care cred că şi acum pune între d[umnea]voastră şi nevoile zilnice acel zid de protecţie, la adăpostul căruia puteţi să scrieţi.

Cu cele mai bune urări pentru întreaga familie, Demetru Iordana

*

[3] Slatina, 30 oct[ombrie] 1950

Mult stimate domnule Perpessicius, Nu m-am grăbit să vă răspund la epistolă şi, astfel, să vă întorc urările de bine cu

prilejul onomasticii, fiindcă voiam să vă scriu într-o dispoziţie mai bună. Ziua numelui m-a găsit în pat, gripat greu. Nu-i de mirare, dacă ţinem seama că de

câtva timp, pe la noi bântuie scarlatina şi tifosul şi o mulţime de oameni zac bolnavi de gripă, ba chiar de pneumonie. Avem chiar un caz mortal din cauza unei duble pneumonii.

Acum mă simt mai reabilitat, pot ieşi în oraş, pot cumpăra timbre şi plic. Ba e vorba să capăt chiar azi ceva de lucru. Ceea ce nu mi-ar prinde deloc rău.

Sf[ântul] Dumitru a trecut anul acesta, pentru mine, fără fast şi în tovărăşia câtorva prieteni. Îmi place să cred că nu s-a întâmplat astfel şi pentru d[umnea]voastră. În orice caz, eu vă rog să primiţi şi să transmiteţi şi fiului d[umnea]voastră, retrospectivele mele urări de bine pentru Sf[ântul] Dumitru.

Fie ca în anul ce vine onomastica să capete o mai largă şi mai liberă desfăşurare sărbătorească, aducând tot binele posibil într-un an de refacere şi întărind simţământul de plenitudine umană în viaţa laborioasă pe care o duceţi curajos.

Doresc, de asemeni, familiei d[omniei] voastre, să apuce din nou acele zile senine, în care să aibă din nou simţământul că-i aparţineţi cu totul, nemaifiind răpit de griji şi ocupaţii silnice, care fac ca timpul să vă treacă inutil.

O revenire la măsuţa d[umnea]voastră de lucru, pentru a scrie opere nesmulse de un program oarecare şi neimpuse din afară, iată ce vă doresc eu îndeosebi, dimpreună cu sănătatea necesară pentru ca lucrul să fie spornic. Şi la aceste urări se asociază şi ai mei.

În ce mă priveşte, mi se pare că oscilez între o inactivitatea literară completă şi între o supraabundenţă de... inspiraţie.



Nu mai departe decât în misiva anterioară acesteia, vă scriam că nu mai aşternusem, de mult timp, un rând. Şi nu cumva din ideea că l-aş aşterne zadarnic. Speranţa mi-e intactă în ce priveşte viitorul, iar încrederea în posibilităţile mele, nelimitată.

Dar mă îngrădiseră prea mult nevoile mărunte ale existenţii de fiece zi. Iată, însă, că de vreo două zile, să fie un efect al trândăviei mele din pat? Simt furnicări prin mână şi dorinţa intensă de a scrie. Şi am şi scris. Fireşte, am început o carte nouă.

E vorba de acel Isus, de care vă mai scriam odată. O frescă istorică, din mijlocul căreia să se decupeze, în aureola lui de lumină, chipul Mântuitorului. Şi am scris, inspirat, prologul, naraţia plecării unor esenieni către Bethleem şi a îngenunchierii lor la picioarele pruncului dimpreună cu Magii de la Răsărit.

Cei cărora le-am citit acest prolog s-au arătat încântaţi, căci am nimerit, se pare, şi atmosfera patriarhală a timpurilor acelora, şi cadenţa domoală a versetului biblic, cu monotonia lui ritmică, dătătoare de sugestii mistice.

În prezent, citesc, pentru documentare, Histoire du peuple d’Istraël, de Renan, tomul V, şi intenţionez să recitesc pe Isus de Giovanni Papini, pe Isus de părintele catolic Bougand şi pe Isus de acelaşi Renan. Sper să înaintez cu naraţia pe măsură ce mă documentez.

Altminteri n-au ce să vă mai spun despre mine, în afară poate de faptul că am trei meditaţii, cam slabe, şi sunt mereu în căutare de lucru, mai ales că de vreo lună mi-am scos autorizaţie de „vopsitor fără atelier“, conform ordinelor venite de sus, autorizaţie la care am fost impus să plătesc frumuşica sumă de 7000 lei impozit anual.

Dar ciudat, din chiar clipa în care am scos autorizaţia, n-am mai găsit nimic de lucru, de parcă s-au înţeles toţi să mă... saboteze. Cumplită ironie. Iar cei 7000 lei va trebui totuşi să-i plătesc la sfârşitul anului.

7 noiembrie se apropie fără solemnitate şi fast, de anul acesta, o simt după lipsa totală de comenzi inaugurale.

Să nu uit însă a vă spune că am pictat pentru biserica Sf[ântul] Nicolae, din oraş, două mari icoane frumoase, reprezentând, una, pe însuşi Sf[ântul] Ierarh Nicolae, iar cealaltă pe Isus la rugăciune în grădina Ghetsemani.

Am primit până acum, în schimb, o pereche de bocanci şi e vorba să-mi mai cumpere, dacă s-ar găsi „puncte“, stofă pentru un costum de haine. De-ar da Dumnezeu.

Cu cele mai bune urări, Demetru Iordana

Notă • Originalele acestor epistole, inedite,

se află la Biblioteca Academiei Române.

Cota 21(20 22) .MXXXVI

−

∫ Tablou realizat de Demetru Iordana.



CÂTEVA NOTE DESPRE CĂRTURARUL ILIE CONSTANTINESCU

Biografia şi bibliografia profesorului, arhivistului, colecţionarului, cercetătorului şi, desigur, istoricului Ilie Constantinescu (n. 27 octombrie 1874 Dioşti – m. 10 februarie 1960, Caracal) se impun a fi investigate cu o mai mare atenţie spre a constata, de fapt, care este contribuţia sa la dezvoltarea studiilor de istorie locală.

Din mărturiile şi evocările1 unora dintre contemporanii săi rezultă, fără echivoc, că profesorul Ilie Constantinescu era un pasionat colecţionar, un istoric pozitivist şi o emblematică personalitate a culturii ţinutului Romanaţilor.

Era un dascăl, cum puţini au fost şi sunt, care se interesa de istoria locală, de trecutul, prezentul şi, fireşte, viitorul unei aşezări omeneşti, care a contribuit, esenţial, la spiritualitatea acestui popor, aşa de urgisit şi de marginalizat.

Lecţiile sale erau autentice modele de reinterpretare a faptul istoric şi de relaţionare a evenimentelor locale cu cele naţionale.

Aceste câteva note despre cărturarul Ilie Constantinescu mi-au fost sugerate de două epistole pe care le-a trimis profesorului şi istoricului Constantin Moisil (1876–1958), director general al Arhivelor Statului, căruia îi face cronica unor descoperiri de documente.

De un interes special sunt şi recomandările pe care le face unui discipol al său, Traian Cristescu, pe care îl susţine şi îl propune atenţiei lui Constantin Moisil spre a-l ajuta, a-l îndruma şi a-l stimula să înveţe paleografia şi transcrierea vechilor documente. *

[1] Caracal, 1 sept[embrie] 1924

Dragă Moisil, Ţi-am mai scris că arhiva Administraţiei Financiare de aici mi-a luat cam mult

timp cu alegerea materialului din mormanul de hârtii bune şi rele. Am primit scrisoarea-răspuns de cum să procedez şi acum urmez în consecinţă. Prezintă interes însă mai mult decât s-ar părea la prima vedere. O să-ţi scriu în

urmă mai detaliat observaţiile mele, care cred că-ţi pot folosi şi pentru selecţionarea altor arhive.

Odată cu aceasta îţi prezint pe absolventul Traian Cristescu, fostul meu elev de la Liceul din Caracal. Ţi-am mai spus ceva despre el la 7 iulie. Îi place mult istoria şi vrea s-o urmeze la Universitate, nu numai pentru cariera de profesor, carieră cam ingrată azi, ci mai ales din dragostea pentru trecut.

Un loc la Arhive sau la o bibliotecă ar fi potrivit pentru el, mai ales că scrie bine şi ca stil şi ca toate. Altfel se poate întâmpla să se încurce în vreo slujbuliţă pe la vreo altă autoritate care nu e în legătură cu aplicaţiile lui şi atunci ar fi o pagubă şi pentru el şi pentru societatea care l-a crescut.

Aşadar, te rog ca, dacă e posibil, să-i faci rost aci, la Arhive. Atunci s-ar specializa mai bine şi ar munci mai cu folos.

Eu aş dori să am câţiva elevi cu care să mă ocup de istoria locală a judeţului meu, măcar adunând material, ceea ce şi fac.

Te salut cu toată dragostea, Ilie Constantinescu

*



[2] Caracal, 17 sept[embrie] 1924

Dragă Moisil, În sfârşit, după multă alegere şi bătaie de cap cu subadministratorul financiar, care

ţinea morţiş să-mi dea cât mai puţine dosare, pe motiv că n-au importanţă, am luat de la Administraţia Financiară Romanaţi o cantitate de 3240 k[ilo]gr[ame], registre, dosare, etc., neinventariate, ci numai cu k[ilo]gr[amul] şi le-am dus la Liceu, dând chitanţă numai că le-am ridicat.

Acum le clasez, ceea ce o să ceară timp cam mult, fiind multe hârtii din ele risipite şi pe lângă asta neavând timp prea mult disponibil din cauza şcolii (acum la începutul anului şcolar).

Eu aş dori ca materialul acesta să fie la un loc cu altele de interes istoric local, într-o instituţie aparte, iar, dacă pentru moment e greu aceasta, să fie tolerat pe lângă o instituţie cum e Liceul. Îţi voi face propuneri oficiale detaliate în urmă.

Nu ştiu ce vor zice cei de la Ministerul de Finanţe când vor vedea că le aduc o „pagubă“ de (3240 Kgr x a 5 lei =) 16.200 lei, căci ei nu socotesc valoarea istorică prea mult. Dacă mie mi-ar fi plătit cineva suma aceasta ca să lucrez, împreună cu băiatul meu şi cu alţi tineri, aproape două luni în subsolurile prăfoase, igrasioase şi întunecoase unde am lucrat, desigur n-aş fi făcut-o, dar mi s-ar fi părut că aş fi adus o mare pagubă cunoaşterii trecutului local dacă n-aş fi făcut aceasta.

Eu cred c-o să aprobe luarea celor 3240 k[ilo]gr[ame], în nici un caz eu nu le mai dau înapoi, dacă ar cere plată, eu voi cere diurnă de cel puţin 16.200 lei, pentru că m-au forţat să lucrez în condiţiile în care am lucrat, şi înapoi tot nu le mai văd. De aceea te rog, dacă e nevoie, să stăruieşti să se aprobe ridicarea acelui material. Mai în urmă îţi voi spune mai multe.

Acum o altă chestiune. Fostul meu elev Cristescu a fost aci şi spune că l-ai primit bine, nu l-ai privit „de sus“, cum poate s-aştepta el de la un director al Arhivelor.

El ar vrea să ocupe aci un loc pentru a se putea întreţine, locuind însă la căminul studenţesc „Eminescu“, unde e director fostul nostru coleg de Normală, C. Stătescu.

Eu aş dori, dacă e cu putinţă, ca Cristescu să poată sta şi la cămin şi să poată ocupa şi la Arhive o mică slujbă, cât de slab plătită, numai însă ca să lucreze şi ceva paleografie, să transcrie documente, nu să facă numai pe copistul de cancelarie cu ore multe, şi nu să-i coincidă orele de la Arhive cu cele de Universitate.

Înţelegi că o doresc asta pentru ca el să se ocupe numai de cercetări istorice, cât de modeste. De e posibil să faci asta, te rog să-mi răspunzi mie direct, că-i păstrezi locul, pentru ca să nu mai facă el drumuri la Bucureşti, unde e foarte greu de găsit locuinţă.

Zicea că i-ai spus să vie peste o săptămână. Ar fi mai bine să-mi scrii şi, dacă e nevoie poate veni imediat, dacă nu, să vie când s-ar deschide căminurile studenţeşti,



pe la 25 sept[embrie] – 1 oct[ombrie]. Aşteptând răspuns, te salut cu toată dragostea. Ilie Constantinescu

Note • Originalele acestor epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu

din Bucureşti. 1. Dumitru Botar – Ilie Constantinescu în Fiii Romanaţiului. Craiova, Editura Lotus-

Co, 1996, p. 323–324.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Martie •24 martie 1714, este mazilit Constantin Brâncoveanu . •12 martie 1733, m. C-tin Buzescu, ctitorul bisericii Strejeşti . •martie 1816, n. Ioan Arcescu, prefect de Romanaţi la 1848 . •25 martie 1821, s-a născut N.B.Locusteanu, deputat de Romanaţi . •martie 1825, apare la Buda volumul de versuri Plângerea şi tânguirea Valahiei… de Barbu Paris Mumuleanu (n. la Slatina) •12 martie 1850, n. I. G. Sfinţescu, institutor la Slatina. •3 martie 1854, n. P.S. Radianu la Păroşi-Olt . •24 martie 1867, m. Barbu Slătineanu, strănepotul lui Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Slatina. •30 martie 1874, n. la Corabia acad. Nicolae Dobrescu, istoric al bisericii. •10 martie 1876, P. S. Aurelian scoate revista Economia Rurală . •10 martie 1879, n. D. Caracostea la Slatina. •22 martie 1880, n. la Crâmpoia-Olt Vasile Toncescu , avocat , ziarist . •4 martie 1882, s-a născut N. Titulescu . •28 martie 1887 , n. Slatina g-ralul Aurel Aldea, ministru de interne între 23 august 1944 şi 4 nov. 1944 (m. în detentie la Aiud, 17 dec.1949). •23 martie 1892, s-a născut Tudor Măinescu, poet şi epigramist. •26 martie 1892, apare la Caracal Monitorul judeţului Romanaţi. •10 martie 1897, P. S. Aurelian scoate ziarul Drapelul . •14 martie 1899, n. Mircea Damian, scriitor, gazetar la Izvoru-Romanaţi. •11 martie 1901, apare Monitorul Judetului Olt (pânã în 1916). •29 martie 1901, s-a născut la Braneţi Sm. M. Vizirescu, scriitor. .13 martie 1907 devine prefect de Olt C. Anghel (Memoria Oltului 8, 9 /2012) . •16 martie 1907, m. Dimitrie Petrescu, (n. Caracal), tatăl lui Cezar Petrescu •29 martie 1908, n. Virgil Carianopol, poet. •24 martie 1913, m. Gh. Gr. Cantacuzino, fost şef al P.Conservator R-ţi . •15 martie 1916, apare la Slatina Revista Juridică. •19 martie 1917, n. Dinu Lipatti, pianist. A copilărit la Slatina de unde era mama sa Ana Racoviceanu •19 martie 1920, a murit H. G. Lecca, dramaturg , n. 20 .II. 1873, Caracal ( Memoria Oltului nr.12 / 2013 ). •27 martie 1922, n. eroul aviator George principe Basarab Brâncoveanu .



•24 martie 1925, n. în Ciocăneşti-Romanaţi dr. Puiu Stoiculescu . 20 martie 1925, n. Şerbăneşti prof. univ. dr. Vlad Matei, istoric medievist . . 29 martie 1933, se sinucide g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr.3/2012). •19 martie 1935, este înmormântat Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi . . martie 1932, Mircea Damian scoate volumul memorialistic Celula nr.13. •15 martie 1938, apare la Caracal ziarul Pandurul. •7 martie 1940, n. profesorul şi dirijorul Jean Lupu, dirijorul corului ,,Symbol”. •17 martie 1941, moare Nicolae Titulescu. •25 martie 1941, Mircea Damian scoate în capitală ziarul Bucureşti . •6 martie 1943, m.V. Alimăneştianu, deputat P.N.L. de Olt şi fost prefect. •3 martie 1945, la Caracal se instalează prin forţă primul prefect comunist - Ilie Olteanu. •25 martie 1946, m. prinţul Barbu Ştirbei, proprietarul moşiei Ştirbei-Romanaţi •23 martie 1961, moare Al. Busuioceanu. •31 martie 1971, moare pictorul Marius Bunescu . •23 martie 1974, Ştefan Voitec înmânează sceptrul lui N. Ceauşescu care devine preşedintele R.S.R. •19 martie 1977, m. acad. Nicolae Teodoreanu, biolog, membru corespondent al Academiei Române. •28 martie1994. m. dramaturgul Eugen Ionescu (n. la Slatina) . •25 martie 2008, se înfiinţează Episcopia Slatinei şi Romanaţilor . •28 martie 2008, m. Constantin Preda, istoric, arheolog (n. Moruneşti) .

ÎNSEMNĂRI MAI VECHI DESPRE UNELE SATE ROMANAŢENE Marin Dumitru Pătru

Învăţătorii, mai ales, dar şi preoţii, uneori şi oameni simpli, ţărani, din unele sate ale României au notat în caiete, un fel de catastive vechi, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX, ceea ce au trăit sau au auzit din tată în fiu.

Au scris ca să se ştie, ca să nu se uite satul lor, cine erau oamenii, ce făceau ei şi cum erau vremurile. Au scris aşa cum se vorbea şi se scria pe atunci, cea ce le face, astăzi, adevărate documente de cum a evoluat limba română, ca vocabular şi ca ortografie. De asemenea, sunt preţioase izvoare statistice pentru unele sate, în aceste însemnări găsindu-se numeroase date demografice (nunţi, decese), însemnări despre îmbrăcăminte, mâncare, obiceiuri, despre starea vremii (secete, ploi, vijelii), dar şi importante date economice, precum situaţia culturilor agricole şi mai ales producţiile obţinute, preţul grâului în diverşi ani, date despre cultura viţei de vie ş.a. Ne oprim, însă, în cele ce urmează, doar la cele însemnate de Marin Dumitru Pătru.

Cine a fost Marin Dumitru Pătru? A fost al şaselea copil din cei 8 ai lui Dumitru Pătru Dan (Dop) din Dioşti (1829-

1891) şi al Voicăi din Redea (1829-1898). S-a născut în 1878 în Dioşti şi a trăit în acest sat, unde a şi decedat în 1947. A fost fratele mai mic al lui Constantin (1853-1932), tatăl cunoscutului profesor caracalean, Ilie Constantinescu (1874-1960).

Deşi unchi al lui Ilie Constantinescu, dar cu patru ani mai tânăr, l-a avut totdeauna ca exemplu pe acesta. Chiar însemnările ce le-a făcut de-a lungul anilor sunt o urmare a exemplului şi îndemnului lui „nenea” Ilie, care încă de prin 1895 făcea deja însemnări „memorialistice” riguroase într-un „catastif” ţinut departe de ochii celorlalţi .



Marin Dumitru Pătru a început să scrie în caiete în 1906, când avea deja 28 ani, notând cele ce îi spunea moş Diţă al Pucii din Dioşti, realizând, fără să îşi fi propus, un fel de anchetă socială. Mai realizase încă alte două, una în 2 septembrie 1905 cu Neaga lui Nicolae Stoica (Boţoghină), tot din Dioşti şi alta, în satul Grozăveşti, cu Ion Dumitru Minu, pe 4 septembrie 1905. Ultimele două le-a transcris în caiet după cea cu moş Diţă, din 26 august 1906. Apoi a notat ceea ce a aflat de la tatăl său, ale cărui informaţii ce se adaugă la cele obţinute de la cei trei bătrâni amintiţi mai sus, acoperă mijlocul şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sfârşitul secolului al XIX-lea îi este, de altfel, cunoscut direct, el însuşi fiind născut în 1878.

Însemnările principalelor fapte, începând cu anii 1886,1887,1888 etc, se bazează în mare parte pe cele trăite de către autor. În 1890 notează: „De aici înainte am scris şi data ce am ştiut şi ce a mai scris nenea şi dupe ale lui finu Mărin. Nenea a scris în catastiful cel vechiu în care a scris de când era tata mic la scólă iar nenea a început să scrie de pe la 1888” (M.D.Pătru, pag. 19).

După 1900 însemnările devin mai amănunţite, uneori căpătând aspect de jurnal zilnic.

Ne oprim, într-o primă etapă, doar la cele povestite de către moş Diţă, de Neaga lui Nicolae Stoica şi de Ion Dumitru Minu, aşa cum le-a notat Marin Dumitru Pătru începând cu pagina 7 în primul caiet . Apreciind valoarea documentară a acestor însemnări, deşi lectura lor sub forma în care au fost scrise cu peste un secol în urmă este mai greoaie, cu dezacorduri, cu puţine semne de punctuaţie etc, am ales totuşi, să intervenim cât mai puţin în transcrierea caietelor respective. În fond, ele evidenţiază o etapă în evoluţia gramaticală a limbii române şi, mai ales, a satului romanaţean în general. Respectăm, astfel, felul în care se scria atunci diftongul oa, scris şi de către autor prin ó cu accent, precum în cuvinte ca scólă, póte, tóte, ómeni, póme etc, în loc de forma actuală a cuvintelor respective (şcoală, poate, toate, oameni, poame etc).

Deoarece în alfabetul de tranziţie, în uz la sfârşitul secolului al XIX-lea, litera z încă se mai reda prin semnul d cu sedilă (adică cu virgulă atârnată ca în cazul literei actuale ţ) am înlocuit noi, de la început, semnul respectiv cu cel din alfabetul actual pentru litera z. Cele 4 caiete se află la Arhivele Naţionale din Bucureşti, Colecţia Mihai Bălăianu (inv. 2242), pachetul VIII, nr. 176. Veselina Urucu * Auzite de la moş Diţă al Pucii. (26 august 1906)

Moş Diţă al Pucii care se iscăleşte Iancu Dumitru, e în vârstă de 91-92 ani socotită esactă, făcută de mai mulţi comparându-l cu alte persóne mórte şi cu etatea lui la diferite evenimente pe care le ţinea minte, ştiindu-şi şi vârstea atunci. El însă

Prima filă a însemnărilor lui Marin Dumitru Pătru din Dioşti.



spunea acum c’o fi de 100 ani, pe urmă a zis că póte o fi şi mai mic. Nu mai aude bine şi nu mai vede clar, de acea nici nu mai umblă prin sat. Însă e tot vesel şi cu glasul tare şi descurcat. Totuşi unele lucruri se mai încurcă ceva în mintei. Datele spuse de el mai la vale sunt culese la 26 august, acasă unde stă el, la fiu-său Nicolae.

Fericea timpurile de acum că toţi trăesc boereşte pe când înainte trăeau ómeni f. rău. Ecsagerează că ereau numai 6 bordee în sat. Moş Ilie Văsuică găsise tot atunci vreo 16.

Când s’a pomenit ereau numai 6 bordee în sat. 1. Popa Bărac unde sunt ai lui Stancu popii în vale. 2. Dinu Mantrea la mijloc satului pe linia din vale unde stă popa Nae. 3. Popa Tudor unde şed ai lui Stan Nică pe linia a 2-a urmaşi a avut pe Ilie din care se trag Dumitru Geonea şi Ilie Tudor Cotoi; 4. Ilie Văsuică epistat la Jieni la Grojdibod de unde s’a îmbogăţit acesta Costache e Logofătu Ilie moşu alde Gh. Costache şedea unde şade Andrei I. Ilie. 5. Ion Bróscă frate cu popa Tudor sta unde stau ai lui Gónţă care se trag din el. 6. Pătraşcu Drăguţ, bordeiu unde stă Ciucu. Aici erea marginea Satului. 7. Ion Surdul, avea bordeiul unde stă Stan Pătraşcu (unde e cerdacul nostru). Pătru Dan ginerisău a fost din Rede şi a stat prin Rede, Rotunda, Drăghiceni, de aci a venit cu copii mari la Dioşti. Voicani au venit de peste Jiu cu vite. Neşte Zănogeni, Doeşti au vândut păm. lui Diaconu D-tru al lui Popa Zorilă (frate cu Datcu). Doeşti ereau moşneni aici şi au fugit la Zănógă. Voicani au sărit să le dea Diaconu D-tru şi lor. El a spus că or leo dă pe tótă ori de loc. S’au judecat până au luato. Popa D-tru şi a pierdut neamul. Nu ţine minte când au venit Voicani în Dioşti. Florea Comânceanu a venit din Comanca de vreo 60 de ani.

Ivănari sunt veniţi din Turchia; Stoica Sârbu şi Ivan Sârbu. Păzeau oile şi via lui Logofătu Ilie. Ivan nici nu putea vorbi bine româneşte dar Stoica nul cunoşteai că e sârb. Gógă e venit din Mârşani, devenind Ginere al lui Gh. al lui Voicu. Bălă Stăncuţu a avut tată pe căpitanu Stancu de aci de neam, apoi pe urmă s’a pus logofăt la Otetelişanu. Oncieani se trag din Mărin Arnăutu, de aci de neam, se numea Arnăutu p. că póte fusese arnăut, pământ a avut puţin, bordeiu lui Costache unde şade Ricu Nătărău, tot de aci, dar erau duşi în alte părţi. Ricu Nătărău mort în Craiova, Gavrilă Nătărău a stat în ţara Turc. 20 ani, apoi a venit aici fără meşteşug. Văsăicani nu ereau moşneni munceau moşie.

Când s’a pomenit erea numai o linie de bordee în sat. Satul erea pe linia din vale. Biserica de lemn sta singură în câmp şi acolo să duceau la ea. Aci la biserică la o horă au auzit o cióră şi când s’au suit în turn şi au văzut Turcii. Atunci au sărit în fântână de au umpluto. De atunci nu ţine minte o fi multă vreme, au părăsit satul mutându-se mai la nord. Pe dealul nucilor se zice c’au şezut Tătari, nu ţineau minte nici strămoşi când erea sat acolo, au auzit şi ei că aveau Tătari vase mari de pământ de spălau cămăşile, s’au găsit şi cioburi f. gróse. Bratea a avut conac acolo

Lacul Radului îi zice aşa că Radu Nătărău a căzut beat în el şi era să se înece.

Vasile şi Ion Pătru, fiii lui

Constantin Pătru din Dioşti (1910)



Ereau pădurile de 10 ori mai multe decât loc de câmp. Loc de arat erea numai în sălişte pe când la deal erea numai păduri. Pe dealul nucilor erea pirlóge. Dealul Nucilor îi ziceau Seliştea Grozăveştilor. Grozăveşti ereau la Cornet, dar Iancu Otetelişeanu iau mutat acum 60 de ani unde sunt acum. De la marginea satului până la Rede erea câmpie cu fân şi islaz pentru vite.

Nu să socotea locul cu pogónele, ci cu tarlaua. O tarla da cam câte 2000 de oca . Se vindea cam câte 6 lei suta. At [sic!] îl vindeau la povarnă la Dragoteşti. Au început să ridice preţurile 7-8-10 lei suta, dus la Islaz. Au început să zică uni ca Hagi Chirea din Caracal „Voi nu duceţ grâu la Islaz că să caută mult”.Tot atunci îl duceau şi la Bechet. Puneau în car câte 1000-1200 de oca. Omul făcea câte-va mii de oca. Când erea copil făcea omul 800-1000 de oca, mai târziu câte 4-5 mii oca. Atunci grâul erea plin de neghină şi de mălură şi se ţinea în gropi.

Mori. Măcinau la Gioroc. Măcinau mult; el a măcinat câte 1000 de oca ca să nu stea mult; sta uneori şi câte o săpt. şi cheltueau mult, îi înjura morarul. Odată au măcinat tocmai la Oteteliş pe Olteţ, unde măcinau şi uni din Islaz, căci morile pe Olt le ocupase Muscali.

Preţul locului 10 st latul şi 300 lungul, cu 100 lei, acum vreo 60-70 de ani. Dobânzi. 18-36 la sută la Comăneni din Caracal, când au cumpărat moşia Joiţa. Calul, iapa 500 de lei daţi la Turci, vânduţi de moş Diţă pe la 1857. Când era însurat de curând (în etate de 30 de ani) da şi el bani cu dobândă la ómeni da dob. cât vrea omul. Şcoli a învăţat carte la popa Chirea. Învăţau iarna. Ereau 5-6-10 copii. Învăţau Marin Datcu, Marin Diaconu, Marin Drăghici, Pătru Diaconu Neacşu. Ereau de 10-12 ani. Se duceau cât erea 1 iarnă-două. Învăţase el pănă la „Fericit bărbatul”. Nu învăţau pe cărţi tipărite, ci le scria pe hârtie, crezul etc. Plăteau cu psalmii, 10 psalmi nu ştiu câţi bani. Tată-său blestema pe ta-său de ce nu l’a învăţat carte. Moş Diţă a învăţat la mai mulţi popi.

Fierari. Ereau ţigani. D-tru, Ionele pe care ia adus Otetelişanu la Grozăveşti când a cumpărat moşia.

De când s’a pomenit puneau ca şi acu porumbi în rânduri, 1 an grâu 1 an porumbi Viile când s’a pomenit ereau „sub vii”, vin puţin dar bun, făcea un om 10-20-30 de vedre , moşu-său făcea 100 de vedre. Prune puţine. Aveau 2 cazane în tot satul, logofătu Ilie

Văsuică şi Voicu moşul Voicanilor. Locuinţe. Numai bordee

când s’a pomenit. Ereau cu mârtaci, blană în blană cu câte 2 odăi. Era fumul prin tóte părţile. La ferestre puneau hârtie.

Prima casă e făcută de Stăncuţu, acum 60-70 ani.

Hanul (care este al lui M. D. Pătru lângă copaci la ameazi de biserică şi în care a stat póte 100 de ómeni feluri şi chipuri cu chirie, apoi l’a cumpărat D. Pătru şi a stat şi f. Mărin 7-8 ani până la 1896 iar acum 1906 l’a fărămat jumătate) Caietele cu însemnări ale lui Marin Dumitru Pătru



erea el ales adică consiliu când l’a făcut, când s’a mutat şi biserica de lemn din sălişte. Îmbrăcămintea. Umblau în şubulică. Cojóce. Întâi el a făcut pieptar apoi Iordache

Opriş. Cămăşi tort în tort şi tort cu bumbac. Oameni purtau şi pălării ungureşti de pâslă pe lângă căciuli. Mâncau multe urzici, asmăţui (un fel de iarbă de întingea în sare). Mâncau mai mult mămăligă de porumbi iar de mei când naveau de porumb. Se mistuia f. greu de-i scotea escrementele cu surcelu. La Radomir a auzit că unde şed Amzuleşti era cetăţuie de pământ. Se cunosc şi azi cetăţuie de brazde. În timpul lui Tudorin veneau Turci şi întrebau, Ştii Tudorin, bre? (Unde e Tudorin bre?). Din Dioşti nu s’a dus nimini cu Tudorin. De la Tudorin n’au mai venit Turci în Ţara Romanească. Turci au fost bătuţi la Drăgăşani. 1848. Nu s’a dus nimini cu revoluţionari. Se sculase Ivan Sârbu şi Stoica Sârbu să se ducă ca volintiri, dar nu s’a dus. -------------------------- Spuse de Neaga Nicolae Stoica Boţoghină la 2 sept 1905.

E în etate de 80 ani bolnavă de mai multă vreme, totuşi spune tóte cu claritate. Notele luate direct.

Ion Surdul a plecat peste Olt, unde a stat până a făcut 2 copii cu o femee de acolo. A vrut să vie încóce, dar ea n’a vrut. El s’a făcut haiduc şi îl căuta mereu potera, de acea i să urâse şi mueri cu el. A venit la Olt şi aici văzând potera a început să strighe, săriţi că s’a înecat Ion Catana (aşa era numele lui de haiduc), atunci potera a plecat şi l’a lăsat să treacă. A venit aici unde s’a însurat cu o femee văduvă din Mârşani sau Rede (una din surori şedea în Rede, alta în Mârşani, a din Mârşani are şi acum urmaşi). Nevasta se numea Stanca. A făcut 2 fete, a mai mare s’a înecat fată în fântâna Dătculeştilor, acum astupată unde sunt grădinile lor. Necunoscut numele înecatei. Alta a fost Voica. Când s’a înecat fata a mare, Stanca erea însărcinată cu Voica. Voica a luat pe Pătru Dan moşu nostru el erea din Rede din neamul Cecălenilor. Voica s-a dus la Rede la sora măsi şi Pătru a fugit cu ea. Când au venit ei la rude la Dioşti, Datcu se făcuse ficior al lui Ion Surdu şi ocupase tot pământu cu pomi. Atunci Voica a scos toţi pomi şi Datcu n’a mai dat pe la pământu ocupat de el. Surdu le’a dat pământu în primire. Nu să ştie dacă Pătru a avut şi el pământ la Rede.

Feciori Smărăndache, primul născut, născut póte prin Drăghiceni că el a stat întâi în Rătunda şi apoi în Drăghiceni că nu putea veni aici că îl punea la bir al 2-lea Ion care a crescut pe tata al III-lea Stana IV Neaga V Dumitru şi un băiat mai mic de 1 an nu ştie cum îl chema. Învăţătorii şi elevii şcolii din Dioşti în 1911.



Ion Surdu era un om înalt, gros, cam adus de şale. La mórtea lui erea ca de 110 ani. Ras cu păru lăţos, ca lumea atunci. Erea îmbrăcat în casac (o şubă sârbească fără mânecă, cu găitane multe, lungă până jos, albă). În cap căciulă de óe albă sau neagră, dar mai mult albă. Zoroclie (cămaşă) tort în tort. Ea era ca de 10-12-15 ani când a început să vie întâi Turci cu turte de bumbac. Torceau femeile şi făceau cămăşi cu bumbac. La nuntă tot aşa era. Târziu încoace cu mama au început cămăşi bumbac în bumbac.

Moş Pătru sămăna perfect cu Marin D. Pătru (nepotu-său), ochi albaştri şi mititei. Erea f. rău: nu vorbea vorba a de e. Nu puteai pune piciorul la foc când erea el. Zicea că la ce le pui la foc, la ce te duci afară. De Ionacă, Bogdan, nu ştia nimic.

Oance erea f. înalt şi supţirel. Vocheaţa erea nevasta lui Ilie Buzichie, frate cu Oance. Înaltă şi grósă, era din neamul Mantadeilor.

Crucea Strigoiului erea la capul satului în deluş în branişte. Nişte băieţi din Caracal veneau prin viscol la Dioşti. Ereau la cojocărie póte sau la

alt meşteşug, ereau de felul lor de din sus din sat. Unul a murit la crucea strigoiului, altul a murit la crucea grecului, pe la aria dopanilor din sălişte. Pe unul l’a găsit mort atunci, pe altul tocmai primă-vara cu nasul mâncat de şóreci. Ea erea atunci ca de 10 ani. A fost o cruce a Stăncuţului. Ereau cruci mari de lemn ne şindrilite, fără aripi.

Drumuri. Dr. Caracalului a fost pe unde e ştiut drept până la Caracal Cereale. Grâul când s’a vândut întâiu s’a vândut 1 galbin suta de oca. Mai înainte

îi duceau pe ómeni la Câineni cu grâu slujitori. Vitele le vindea mai mult prin sat. Veneau cu mere, cu pere de la munte, da o oca de cânepă şi lua 20 de mere, aduceau la moş Stoica (Boţoghină) cu spinare cânepă să ia mere. Veneau pescari cu peşte de la baltă. Băcani ereau de aci se duceau ei la baltă sau vice versa, şi luau cei de acolo lemne şi cenuşă p. săpun de aici. Umblau cu carăle. Oalele tot ca acum.

Cârciumi. Ereau în sat cârciumi avea şi Voicu, Fica Pătru Dan, avea şi Andrei Scoruş, tata lui Barbu, unde şade Pavel Istrate, aveau vin rachiu altele nu.

(Spuse de Bica P. Smărăndache, cam acum vreo 60 de ani baba Uţa mărit[ând] pe fata de la Puţuri le’a dat nuntaşilor la plecare o ólă cu lapte să mănânce acolo mireasa. Nuntaşi afară din sat, au aruncat încolo óla).

Mărghitani au fost tot deauna cu mărgele etc Ţesutul tot ca acum, război tot ca acum. Cojócele le cumpărau din Caracal.

Cismari nu ereau aici, cumpărau cisme. Nárumzate din Caracal.

Foamete. Odată o fi fost ea mare, avea moş Pătru 3 gropi de mei şi a urmat o secetă. At[unci] au venit oameni de la Boşoteni dupe mei. Au luat mei pe nemăsurate şi au dat bani pe nelumărate.

Pălării purtau vara de cele gróse. Purtau şi opinci şi cisme, când murea îi lua meşi, Galbini, ca botinele femeilor. Scurteicile eşite de curând. Ciorapi în 5 şi 1 cârlig. Purtau şi

Stejarul lui Ciucu din mahalaua Dopanilor din Dioşti

(1908). Sub acest stejar se făcea hora satului

(fotografii realizate de Ilie Constantinescu).



şubă şi cojóce. La sărbători molotele cu vulpi, până jos, ca scurteica, pe umeri de şi avea mâneci, erea de postav cu belghiţă (ca vulpile) 300 lei vechi o fofează pe o molotea. Ereau albastre sau negre, la încins bete brâne.

Fetele la horă cămăşi cu flori sau fără flori, vărgate cu borangic, tort cu bumbac, borangic în tort, tortul era supţire de in, peste cămaşă aveau zăvelci din brâu la vale, adică 2 şorţuri de lână încinse cu colóne roşii, negre de postav, în cap aveau códă făcută covrig. Fetele nu purtau cârpe de loc.

Lăutari era Const. Ţiganu, Radu Ţiganu, Gligă Ţig. Totdeauna cu zilele. Hora să făcea la copaciu lui logofătu Gh. (în vale la biserică) veneau la horă şi de

la Vijuleşti. Cântau băeţi şi cu fluerul, cavalul, vara cântau cu cimpoiul. Cositori din alte părţi, de pe la oraşi, coseau fân, grâu. Umblau pe la Crăciun din alte sate cu steaua, nu cu sorcova. Ăi din sat nu umbla.

Muscali au venit aici de 3 ori. Odată cam la mijlocu veniri lor dezbrăcau pe oameni prin coşări să vază dacă au bube pe ei.

Ea (Neaga) e născută în Drăghiceni. Când a venit în Dioşti nu ştie. Aveau bordei în brad la dudu ăl negru (unde e aria lui n. Costică erea un dud gros ca butia cu 2 crece şi numai bube pe el şi făcea dudele mari şi negre şi furnigi).

Mâncau şi pâine şi mămăligă de mei şi porumb. Slujitori de la primărie veneau să caute făină. Atunci ei făceau mămăligă şi o puneau pe córdă şi ziceau că de aea mănâncă ei. ---------------------------------------- Spuse de Ion Dumitru Minu Din Grozăveşti Note luate direct după spuse la 9 sep.1905 în Grozăveşti. Spuitorul e ca de 80 ani dupe socotelile de vârsta lui la nuntă şi biletu de nuntă. Spune cam tuinăcit ca un copil care şia învăţat lecţia şi cum l’întrerupi se încurcă întrebat.

Când s’a pomenit el erau în Grozăveşti vreo 20 de bordee. Din câte a auzit moşia Grozăveştilor a fost a 4 moşi. Oameni nu puteau munci din pricina Turcilor, care când veneau în ţară, oameni săraci fugeau peste Olt iar cei bogaţi în ţara nemţească. Într’un an a fost lipsă mare, şi cei 4 moşi s’au dus şi au luat 4 obróce de mei cu împrumut cu act de la Pârşcoveanu care avea moşie la Olari pe Olteţ. Când s’a dus să ducă meiul înapoi el le a spus că moşia le a cumpărato şi ia gonit pe moşi care se numeau Stoica, Groza, Radu Gorun, Voicu Cârţa (moşu bătrânu nostru, adică a lor). L’a chemat la judecată la Caracal pe Pârşcoveanu dar ia rămas pe moşi. Atunci ei au apelat la Craiova, Pârşcoveanu a pus martori că a cumpărat moşia. Martori au jurat pe 12 apostoli din cer şi pe casele lor. A fost judecător aci Berendei. Şi aci au fost rămaşi moşii şi Pârşcoveanu Portul ţăranilor din Dioşti (1910).



le a luat moşia. Pârşcoveanu a măritat pe fata lui Joiţa dupe un judecător (Ruila). Joiţa a făcut 6

copii care au murit. S’a măritat apoi de a doua óră după un grec de la Musa. A făcut iar 6 copii, din care a rămas unul Apostolache. A venit ciuma şi a murit şi mă-sa şi Apostolache. Grecul a fugit în Ţara Nemţească. El a trimis scrisori la un nepot Marcu [ Marcu Zissu, n.n.] să vie să moştenească moşia. Acesta a venit şi s’a dus la Craiova. Otetelişanu a povăţuit pe Marcu că nu póte să ţie judecata, ia mai zis să lase lui moşia Grozăveştilor, care e un pârlog, iar Marcu să rămâie cu moşia Olarilor pe care să ţi’o dau eu i’a zis Iorgu Otetelişanu (care erea marele logofăt al Domniei dar el erea de neam din Craiova, na avut copii şi de acea a lăsat moşia sa unui institut de fete care este la Măgurele lângă Bucureşti şi care moşie a Grozăveştilor, când a vândut pe a Grozăveştilor la Dioşteni) Otetelişanu a avut creditor care a fost şi cămăraş pe Gângu. Acesta ia zis să vie la Grozăveşti. Otetelişanu a venit şi el odată la Grozăveşti să vază moşia şi a tras în bordei la măsa lui moş Ion şi dupe ce a dat ocol moşii călări a întrebat cine a fost ispravnicul. Ea a spus pe logofătu Stancu de la Dioşti, pe care l’a chemat aci şi l’a întebat dacă ştie să îngrijească de moşie. El a spus că a fost şi la Cristudor care a fost arendaş tot aci. La plătit îndoit şi la dus la Prefect şi l’a întărit ca săl cunóscă ómeni. Apoi l’a însărcinat să mute satul de la Cornet, el l’a şi mutat unde e azi. Apoi mai în urmă a adus pe Iosif Neamţul care a stat 9 ani peste moşie îngrijitor. Moşia o munceau Dioşteni că Grozăveştii ereau puţini. După acea a chemat pe Dioşteni şi le a spus că vrea să le vândă lor moşia, dar să nu fie amestecat nici un negustor în cumpărare. Au tocmit moşia 33 000 de galbini austriaci noi neatinşi, cu cântarul la zi şi la ceas (adică să plătească întro zi şi la anume ceas). El (moş Ion) când a auzit că s’a vândut moşia erea bolnav dar a trimis pe doi oameni săl scrie şi pe el cu 12 stânjeni. Dincă Voiculescu (tată lui Pavlache) şi alţi s’a retras de la cumpărare că zicea că le o ia statu să o dea la clăcaşi (cea ce a şi făcuto la vreo 2 ani).

Atunci cei l’alţi văzând că nu pot să cuprindă moşia singuri s’a dus la Nicolae Guran (frate cu moş Ion) care erea negustor mare în Caracal şi ia zis că să ia el restu de moşie ce rămâne de la oameni. Guran le a spus că a găsit tovarăş pe pitar Tomiţa, Guran erea cu Dioşteni în prăvălie la el şi vorbeau de moşie şi a venit Niculin Dimitriu şi a zis că săl bage şi pe el dar Dioşteni a spus că nu pot, dar să facă contract cu Guran că e clăcaş la Otetelişanu şi N. Dimitriu să nu să arăte la Otetelişanu. Atunci câţi bani ai dat atâta moşie să ei. Cerlentie era un zaraf care avea încredere în Guran. Guran ia spus săi facă galbini austriaci ca săi dea lui Otetelişanu. El a făcut galbini. Sau dus apoi la Otetelişanu cu N. Guran şi Otetelişanu a întrebat că cine este Guran iar Dioşteni ia spus că este clăcaş al lui de la Grozăveşti al femei care a tras el când a venit de a văzut moşia, atunci Otetelişanu n’a mai avut ce zice, şi le’a spus să vie a doua zi la ceasu hotărât cum zice actu. Gângu le’a spus că Otetelişanu are gând să le mănânce şi moşia lor dacă nu ia da bani la ceasu hotărât. A doua zi s’a dus cu bani la ceas, atunci Otetelişanu a întrebat pe Gorun că ce e cu Cerlentie că îi văzuse seara plimbânduse pe stradele Bucureştilor. Guran ia spus că i-e prietin şi că are atâta credit la el că póte să i dea bani să plătească tótă moşia odată dar Otetelişanu a zis că săi dea tot în câştiuri. Dioşteni au făcut act cu Guran să i dea lui munca lor pe 4 ani şi el săi scază din căştiu moşii. Când s’a dat moşia de delimitate la Bucureşti Guran a spus că nu póte săi dea şi lui moş Ion că el e proprietari şi l’a scăzut de la clacă. Apoi Guran ia dat lui 9 st în tot lungu ei fără lipsă sau spor. El a vrut săi dea mai mult dar Guran a zis că e destul că copii ereau la prăvălie în Caracal. În acel timp erea Marghiloman ispravnic adică prefect la Romanaţi.



Grozăveşti s’au mutat din Cornet în pădure ca să se facă locuri de arat din ordinul lui Otetelişanu. A auzit că biserica din Cornet erea în pământ ca un bordei; el îi ştia numai grópa. În urmă s’a făcut alta din lemn în acel loc.

Dupe ce s’a mutat satul biserica a mai stat 10 ani unde erea făcută, apoi au mutato cu boi Dioştenilor, pe plasuri cu 3 rânduri de vite în Grozăveşti unde este cea de azi, pe cea de lemn au fărămato pe la 1890 când a făcut pe cea de azi de zid cu 650 de poli.

În drumu ăl mare al olacului erea o cârciumă a lui Otetelişanu. Un pogon muncit bine de grâu dat la ciur da pănă la 47 de baniţe un pogon singur.

Veneau oamini de la Zănóga, Radomir de ajutau lui moş Ion la seceră. A auzit pe taicăsău că mâncau mei de la cule cu lapte (Mămăligă făcea în ulcea pentru unul).

Portul. Oameni ereau în şubi albe, căciulă albă, nădragi cu opinci, la nuntă cu cizme ginerele, cu aceleaş cizme se însurau mai mulţi inşi. Case nu ereau nici în Dioşti, numai în Zănóga erea o dugheană (prăvălie) acoperită cu şindrilă. Învăţau carte la Drăghiceni într-un bordei, la Preda dascălul. Ziceau părinţi că să nu înveţe carte, căci sa pus guvernul să sărăcească ţara şi să facă militari.

Grâul se vindea cu 2 ½ suta de oca; se duceau de’l vindeau la Drăgăşani şi când veneau cu câte 16 lei ziceau că au luat sumă de bani nu glumă.

Caii umblau slobozi pe unde vreau. Aveau uni mulţi de tot. Goruneşti din Grozăveşti aveau fo 300. Asemeni şi Potropopu de la Rede avea tot cam 300 şi veneau în vale la Drăghiceni să bea apă.

Le spunea un logofăt care venise cu Otetelişanu când a venit întâi la moşie, din jurnalele pe care le citea Otetelişanu din alte ţări că o să să facă pluguri de fier, maşini de secerat şi o să facă miliţia, le spunea că în alte ţări sunt cară de foc (trenuri) care merg aşa de repede încât pari telegrafului părea că sunt un gard sau chiar îi vedeai ca un singur par. Boerii de la Dioşti umblau îmbrăcaţi în dulame albastre încinşi cu brâe albe peste ele. Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%. Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

Nicolae C.I. Pătru din Dioşti şi mama sa Oprica,

urmaşii haiducului Mereanu (1910).









Documents

An. V, nr. 3 (49) MARTIE 2016 MEMORIA OLTULUI Ş Ţ MEMORIA · Semneaz ă, olograf: Vasile, Episcopul Oradei, Prof. Emilian Popescu, Ioan Alexandru, Ierod. Casian Cr ăciun. Dar adev