UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA

DE SILVICULTURĂ

A R H I T E C T U R Ă P E I S A G E R Ă Ş I D E S I G N F O R E S T I

E R

SUPORT DE CURS

şef lucr. dr. ing. Cezar Valentin TOMESCU

GENERALIT ĂŢ I

1.1. Defini ţia şi obiectul disciplinei

Arhitectura peisager ă, numit ă şi Arhitectura peisajului sau Proiectarea spa

ţiilor verzi , este disciplina de interferen ţă , ridicat ă la rangul de art ă şi ştiin ţă ,

ce se ocup ă cu proiectarea şi amenajarea sistemului de spa ţii verzi, în ansamblu

şi a spa ţiilor verzi, în particular, dup ă anumite principii şi tehnici, prin

asocierea elementelor naturale (vegeta ţie, ap ă, sol, roci) cu elementele

artificiale (cl ădiri, c ăi de circula ţie, dot ări, instala ţii, etc.), cu scopul

îndeplinirii anumitor func ţii de c ătre acestea. Totodat ă sunt stabilite şi

metodele de realizare, de îngrijire şi de ocrotire a spa ţiilor verzi în contextul

condi ţiilor sociale, economice şi istorice în acel moment. A amenaja un spa ţiu

verde nu înseamn ă a umple spa ţiile goale dintre cl ădiri cu „pietre, iarb ă, flori

şi copaci” ci înseamn ă a organiza, a armoniza şi a disciplina formele vegetale,

cromatica dinamic ă a florilor şi frunzelor, mobilitatea apei, contrastul textural

al suprafe ţelor şi relieful cu diferite construc ţii sau dot ări.

1.2. Disciplin ă de interferen ţă

Arhitectura peisager ă ca disciplin ă complex ă reune şte numeroase aspecte

din cele mai diferite domenii, pornind de la disciplinele de baz ă: istoria artei gr

ădinilor, teoria arhitecturii peisajelor, proiectarea peisajelor, construirea,

îngrijirea şi restaurarea peisajelor, şi continuând cu: - discipline grafice:

geometria descriptiv ă şi de perspectiv ă, desen tehnic, desen artistic, compozi

ţie, design;. - ştiin ţe biologice: botanic ă, dendrologie, floricultur ă, fiziologia

plantelor, fitopatologie, entomologie; - discipline tehnice: topografie, construc

ţii, arhitectur ă, drumuri şi poduri, urbanism, amenajarea şi sistematizarea

teritoriului, îmbun ătăţ iri funciare, corectarea toren ţilor, pedologie, sta ţiuni,

climatologie, silvicultur ă, mecanizare, împ ăduriri; - discipline sociale: istorie,

economie, filozofie, sociologie, legisla ţie specific ă, management, marketing.

1.3. Importan ţa disciplinei

Crearea de noi zone verzi, protejarea, conservarea şi extinderea celor

existente, reprezint ă un mijloc important de combatere a ac ţiunii factorilor

poluan ţi, şi de ameliorare a mediului de via ţă al oamenilor. Pădurile şi orice fel

de spa ţiu verde au un rol ecologic esen ţial fiind mari produc ătoare de oxigen

necesar vie ţii şi contribuie la reducerea polu ării fizice, chimice şi microbiene,

prin crearea unui microclimat favorabil, ac ţionând direct asupra valorilor

extreme ale diferi ţilor factori de mediu (temperatur ă, vânt, umiditate atmosferic

ă). Numeroase spa ţii verzi au un rol important în ameliorarea şi valorificarea

terenurilor

degradate sau a celor cu risc ridicat de eroziune precum şi în ameliorarea şi

conservarea peisajelor. Spa ţiile verzi contribuie la îmbun ătăţ irea calit ăţ ii vie

ţii omului prin realizarea mediului şi cadrului favorabil recre ării publice sau

private în aer liber, prin îmbun ătăţ irea şi înfrumuse ţarea mediului antropic

(localit ăţ i, unit ăţ i industriale) în care omul tr ăie şte şi munce şte, influen ţând

pozitiv starea psihic ă şi fizic ă a acestuia. Unele spa ţii verzi au o importan ţă

ştiin ţific ă deosebit ă (gr ădini botanice, gr ădini zoologice, rezerva ţii, parcuri

na ţionale) sau o importan ţă cultural ă (gr ădini istorice, gr ădini-muzeu, gr

ădini expozi ţionale).

1.4. No ţiuni de baz ă, defini ţii

Spa ţiile verzi sunt teritorii (suprafe ţe) amenajate, situate în interiorul sau

exteriorul localit ăţ ilor, în care vegeta ţia lemnoas ă şi ierboas ă ocup ă procente

însemnate şi în care se g ăsesc şi diferite dot ări cu caracter utilitar, de recreare

sau cultural, destinate îndeplinirii diferitelor func ţii, cu prec ădere a celor

sanitare, recreative şi decorative. Unitatea de spa ţiu verde este delimitat ă

teritorial, fiind caracterizat ă printr-o serie de elemente, şi îndepline şte cel pu ţin

o func ţie principal ă, având suprafa ţa variabil ă de la câteva zeci de metri p ătra

ţi pân ă la sute de hectare. Vegeta ţia este principalul element al spa ţiilor verzi,

fiind constituit ă din totalitatea plantelor, care împreun ă cu elemente biotice

animale, cu cele fizice naturale (abiotice) şi cu cele sociale, formeaz ă mediul.

Mediul este ansamblul în spa ţiu şi timp al factorilor naturali şi a celor antropici,

care influen ţeaz ă activitatea omului şi care este influen ţat ă de om. Peisajul

este por ţiunea din natur ă cuprins ă într-o singur ă privire şi care formează un

ansamblu, este ansamblul de elemente naturale (relief, sol, apă, aer, vegeta ţie)

şi/sau antropice (a şez ări, construc ţii, exploat ări industriale) care are func

ţionalitate şi care se manifest ă ca un tot.

Cap. II. AMENAJAREA SPA ŢIILOR VERZI ÎN DIFERITE PERIOADE

ISTORICE

Preocup ări privind amenajarea gr ădinilor, a spa ţiilor verzi în general, au

existat din cele mai vechi timpuri, unele popoare str ăvechi având un cult

deosebit pentru acest lucru. Omul a dorit dintotdeauna s ă modeleze natura, s ă

se înconjoare cu elemente din natur ă (arbori, arbu şti, specii ierboase, stânci,

roci, ap ă, etc.), s ă le armonizeze şi s ă le integreze în mediul artificial creat de

acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura şi tradi ţiile poporului

respectiv. Astfel, în decursul istoriei s-au conturat şi s-au dezvoltat concep ţii şi

modalit ăţ i diferite de amenajare a spa ţiilor verzi, concep ţii ce au evoluat, au

disp ărut, au fost reg ăsite, au interferat, s-au îmbog ăţ it şi dezvoltat, transmi

ţându-se de la un popor la altul, de la o regiune la alta, dintr-o epoc ă în alta,

conturându-se astfel stiluri şi şcoli bine definite, cu principii şi modalit ăţ i

proprii de realizare a gr ădinilor.

2.1. Spa ţiile verzi în Antichitate

Dovezile istorice precum: picturile murale, basoreliefurile, mozaicurile,

textele istorice, vestigiile construc ţiilor str ăvechi, atest ă apari ţia şi dezvoltarea

gr ădinilor la început în Orient (Asia) şi în nordul Africii (Egipt) şi mai târziu în

Europa (Grecia, peninsula Italic ă, peninsula Iberic ă) şi în jurul Golfului Mexic.

Gr ădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind cultivate

numeroase plante cu rol alimentar, mai târziu au c ăpătat un caracter religios şi

de sl ăvire a divinit ăţ ilor, sau un caracter meditativ. În timp sortimentul de

plante s-a l ărgit, gr ădinile au început s ă capete un caracter ornamental şi

recreativ, oferind umbr ă şi r ăcoare. În Orient datorit ă climatului cald şi verilor

toride dar şi a suprafe ţelor întinse de de şert şi terenuri aride, gr ădinile erau

privite ca adev ărate oaze de r ăcoare, relaxare, repaus şi pl ăcere. Crearea

acestor gr ădini a impus crearea de sisteme de aduc ţiune a apei şi de irigare,

fiind stimulat ă şi de dezvoltarea arhitecturii prin crearea de palate, temple şi re

şedin ţe somptuoase. Gr ădinile din Orient erau sinonime cu no ţiunea de Paradis

sau Raiul pe P ământ, fiind de fapt locuri privilegiate ce ofereau pl ăcere şi

relaxare prin verdea ţă şi umbra oferit ă de numeroasele specii lemnoase,

miresmele diferitelor specii aromatice sau prin răcoarea apei sub form ă de

cascade sau bazine.

2.1.1. Spa ţiile verzi din Mesopotamia

Marile civiliza ţii ale sumerienilor, babilonienilor şi asirienilor ce s-au

dezvoltat în regiunea dintre fluviile Tigru şi Eufrat, se caracterizeaz ă, printre

altele, şi prin dezvoltarea marilor ora şe, prin monumentalele construc ţii ale

palatelor şi templelor, ce cuprindeau în cadrul incintelor, gr ădini luxuriante,

amenajate în strâns ă corela ţie cu liniile arhitectonice.

Astfel, faimoasele gr ădini suspendate din Babilon (sec. al VI-lea î.H.),

considerate una din cele 7 minuni ale lumii antice, s-a remarcat prin

monumentalitatea teraselor, prin ingeniozitatea irig ării tuturor acestor nivele şi

nu în ultimul rând prin abunden ţa şi diversitatea mare a speciilor, a şezate

conform distribu ţiei naturale altitudinale a acestora. Aceste gr ădini, f ăceau

parte din palatul regelui Nabucodonosor al II-lea, şi erau realizate pe o construc

ţie masiv ă din piatr ă, sub form ă de terase suprapuse, din ce în ce mai mici,

având o în ălţime total ă de cca. 22 m. Întregul ansamblu, ce forma un trunchi de

piramid ă, era sus ţinut de coloane masive din piatr ă, ce alc ătuiau la baza

edificiului 14 bol ţi r ăcoroase dispuse de o parte şi de alta a unui culoar boltit.

Terasele, de form ă pătrat ă, erau pavate cu lespezi mari de piatr ă şi izolate cu

un strat de bitum şi mai multe rânduri de c ărămid ă nears ă, pentru a se

împiedica infiltrarea apei. Deasupra exista un strat drenant, peste care era a şezat

p ământul fertil de la 2 m grosime pe prima teras ă, pân ă la 1 m pe ultima teras

ă. Apa era dirijat ă printr-un sistem hidraulic situat sub prima teras ă, fiind adus

ă din râul Eufrat printr-un canal de alimentare şi condus ă mai departe prin trei

pu ţuri înglobate în construc ţie. Un sistem cu lan ţuri continue ridica apa pân ă

la ultimul nivel, de unde era dirijat ă printr-un sistem de jgheaburi, rigole, bazine

şi cascade, asigurându-se irigarea tuturor teraselor, datorit ă curgerii naturale a

apei. Planta ţiile erau libere, realizându-se o armonie a liniilor arhitecturale cu

volumele şi formele regulate sau neregulate ale vegeta ţiei. Ca specii folosite se

amintesc: curmalii, palmieri, diver şi arbu şti, plopi, pini, lotu şi sau numeroase

specii de flori.

2.1.2. Spa ţiile verzi din Egiptul antic

În Egiptul antic, pe malurile Nilului, în mileniul al III-lea î.H., existau

numeroase terenuri fertile, str ăbătute de canale pentru iriga ţie, cultivându-se

smochini, curmali, rodii, cocotieri, sicomori, vi ţă de vie şi numeroase legume.

Marile domenii agricole ale marilor proprietari, locuinţele acestora cuprindeau şi

gr ădini de relaxare şi pl ăcere. Gr ădinile locuin ţelor erau considerate o

prelungire natural ă a cl ădirii fiind înconjurate de ziduri sau un gard masiv din

lemn, având întotdeauna o form ă regulat ă (dreptunghi). Gr ădina avea ca

element central un canal cu ap ă sau un bazin dreptunghiular alungit sau în form

ă de T, populat cu pe şti colora ţi şi în care erau cultiva ţi lotu şi. Vegeta ţia era

distribuit ă astfel: în imediata apropiere a canalului sau bazinului erau dispu şi

arbu ştii sau arborii de talie mic ă, iar la periferie, în lungul unei alei perimetrale

erau dispu şi arborii înal ţi cu port piramidal. Gr ădinile mai mari prezentau

unele compartiment ări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje pe care se

cultiva vi ţă -de-vie sau alte specii cu valoare alimentar ă. Ca specii folosite erau

unele specii fructifere dar şi numeroase specii forestiere (paltinul şi plopul),

precum şi numeroase specii floricole precum: mixandrele, l ăcr ămioarele sau

trandafirii.

2.1.3. Spa ţiile verzi în Grecia antic ă

Civiliza ţia antic ă din sudul Europei a înregistrat o dezvoltare extraordinar ă

în toate domeniile, arta gr ădin ăritului nef ăcând excep ţie.

La început grecii au cultivat în gr ădinile lor specii cu rol alimentar: pomi

fructiferi, vi ţa-de-vie şi diverse legume. Gr ădinile au ap ărut ini ţial pe lâng ă

temple sau diferite aşez ăminte religioase, fiind locul în care se desf ăş urau

ceremoniile de sl ăvire a zeilor. Templele închinate diferitelor divinit ăţ i erau

situate în peisaje naturale de o frumuse ţe remarcabil ă. În secolele II-IV î.H.

existau gr ădini pe lâng ă palate, gimnazii şi academii, de dimensiuni relativ

restrânse, ce aveau numeroase elemente cu valoare artistic ă precum statui,

fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegeta ţia abundent ă. Tot în

aceast ă epoc ă au ap ărut gr ădinile publice numite agora , în care se aflau

principalele institu ţii de cultur ă şi art ă şi cele în care se ţineau adun ările

populare. În acest sens se poate aminti gr ădina public ă Olimpia din Pelepones,

în care se desf ăş urau diferite jocuri olimpice. Pia ţa public ă, numit ă agora,

folosea pentru adun ările populare şi întrunirile politice, era un loc privilegiat

unde se cultivau diferite specii de arbori. Dintre aceste specii pot fi amintite:

platanul, ulmul, plopul, s ălciile plâng ătoare, chiparo şii, merii, perii, rodiile, m

ăslini (din crengile c ărora se f ăceau cununile de laur pentru înving ătorii

întrecerilor sportive), palmieri, dafini, smochini, trandafiri, mirt, laur, buxus. Ca

specii floricole, erau des folosite: crinii, panselele, garoafele, micsandrele, nu-

mă-uita, macii, zambilele, stânjeneii şi bujorii. În epoca elenistic ă au ap

ărut şi s-au dezvoltat mici gr ădini ale locuin ţelor incluse în construc ţie numite

gr ădini patio , în care erau prezente fântânile arteziene, mici canale sau diverse

statui de nimfe.

2.1.4. Spa ţiile verzi în Roma antic ă

Amenajarea gr ădinilor la romani a înregistrat o dezvoltare important ă în

timpul Imperiului Roman, fiind influen ţat ă de arta popoarelor supuse. Spa ţiile

verzi au ap ărut pe lângă palatele imperiale, pe lâng ă vilele luxoase ale

patricienilor, pe lâng ă temple şi locurile de adunare. Vestigiile arheologice atest

ă existen ţa gr ădinilor somptuase în jurul vilelor mari situate în locuri naturale

de o mare frumuse ţe, terenul fiind amenajat în terase cu perspective şi priveli şti

deosebite, dar au existat şi gr ădini mici, ale locuin ţelor. Gr ădinile din jurul

vilelor suburbane , au devenit adev ărate parcuri, sistematizate în diferite

sectoare cu diferite construc ţii şi amenaj ări. Vila (locuin ţa) era întotdeauna

amplasat ă pe pantele colinelor în locurile de unde existau cele mai bune vederi

panoramice, iar terenul din jur era amenajat în terase. Centrul arhitectonic era

constituit din locuin ţă iar gr ădina era o completare şi o continuare a casei.

Sistematizarea general ă presupunea existen ţa mai multor sectoare arhitecturale

cu organizare simetric ă, subordonat ă unei axe de compozi ţie general ă de câte

un edificiu sau de o construc ţie decorativ ă (canal, bazin, colonad ă) fiind

corelate între ele prin zone trasate liber, natural, alc ătuind un ansamblu unitar.

Existau numeroase elemente arhitecturale precum: porticuri, pergole, treiaje de

lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni, pavilioane, coloane, chio

şcuri. Sectoarele principale ale gr ădinii erau: - gr ădina de agrement sau zona

pentru plimbare, situat ă în fa ţa terasei, cu alei geometrice, dar nu viguros

simetrice, pavate, înso ţite de numeroase coloane şi chio şcuri pentru plante ag

ăţă toare, vase şi statui;

- zona pentru c ălărit şi plimb ări cu lectica, zon ă ce era caracterizat ă prin

existen ţa aleilor largi m ărginite cu garduri vii; - parcul sau zona în care

erau crescute animale s ălbatice şi domestice. Din timpul lui Augustus s-a

dezvoltat arta t ăierii arbu ştilor (arta topiar ă), ce va fi preluat ă şi dezvoltat ă

mai târziu în gr ădinile medievale. Speciile folosite frecvent în spa ţiile verzi ale

re şedin ţelor din timpul Imperiului Roman au fost: stejari cu frunze persistente

şi caduce, pini, chiparo şi, tei, platani, lauri, smochini, duzi, tis ă, buxus,

trandafiri, specii de pomi fructiferi şi diferite specii de flori. Gr ădinile vilelor

mai mici, urbane, au preluat şi amplificat tipul elen de gr ădin ă, aceasta fiind

inclus ă în cl ădire şi fiind înconjurat ă de o galerie de coloane numit ă peristil.

Central se g ăsea un bazin sau un canal ornamental, fie o fântân ă cu un joc de

ap ă. Erau prezente pergolele şi coloanele, vasele şi statuile. Ca specii erau

cultivate: buxusul sub form ă de borduri tunse, rozmarinul şi mirtul, toate

dispuse sub forma diferitelor desene în jurul peristilului sau a bazinului. De

asemenea erau cultiva ţi trandafiri, busuioc, lotus sau diverse flori. Exemple:

Villa lui Cicero, Villa Lucullus, Villa Sallustius, Villa Mecena.

2.2. Spa ţiile verzi în Evul Mediu (sec.V- XIV d.H.)

2.2.1. Spa ţiile verzi din Bizan ţ

Imperiul bizantin, ce cuprindea Europa Sud-estic ă, nordul Africii şi Asia

Mic ă, s-a dezvoltat în tradi ţiile clasice greco-romane, peste care s-au grefat

elementele orientale. În capitala imperiului, Constantinopol, fastuoasele palate

imperiale şi locuin ţele aristocra ţilor erau înso ţite de gr ădini deosebite. Acestea

aveau, de regul ă, form ă p ătrat ă, fiind înconjurate de un zid de marmur ă, la

interior cu bazine str ăjuite de statui, sau diferite sculpturi decorative înso ţite de

numeroase amenaj ări hidraulice. Erau prezente şi pu ţuri rotunde, cu coloane de

piatr ă colorat ă şi marmur ă, toate acestea înso ţite de o vegeta ţie exuberant ă.

2.2.2. Spa ţiile verzi din Europa occidental ă

Arta amenaj ării spa ţiilor verzi în Europa occidental ă, în Evul Mediu, a

înregistrat un regres, în interiorul cet ăţ ilor şi castelelor fortificate terenul

disponibil pentru gr ădini devenind foarte limitat, a fost utilizat mai mult în

scopuri utilitare. Totu şi tradi ţia cultiv ării diferitelor plante s-a p ăstrat pe lâng

ă a şez ările religioase. Gr ădinile monahale erau compartimentate perfect

geometric, cu spa ţii distincte pentru legume şi pomi fructiferi, plante medicinale

şi aromatice, specii floristice. Totu şi, ca urmare a cruciadelor, horticultura a f

ăcut progrese, prin îmbog ăţ irea sortimentului de specii ornamentale, aduse în

urma campaniilor în Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze). Schema

modelului gr ădinii medievale, a fost urmat ă timp de peste dou ă secole în

occidentul cre ştin. Aceast ă schem ă se baza pe compartimentarea gr ădinii (ce

avea form ă dreptunghiular ă) în sectoare separate de cultur ă: - gr ădina cu pomi

fructiferi, - arbu ştii şi plantele ornamentale,

- gr ădina de legume şi plante medicinale, - gr ădina de flori, cu func ţie

exclusiv ornamental ă. Gr ădinile locuin ţelor medievale aveau dimensiuni mai

mici, fiind plane şi înconjurate de ziduri. Compozi ţia era geometric ă, monoton

ă, caracterizat ă de prezen ţa careurilor egale, delimitate de alei de aceea şi l ăţ

ime, arbu şti tun şi şi garduri vii tunse. Arta topiar ă era folosit ă în exces, iar

lipsa arborilor era suplinit ă prin îmbr ăcarea zidurilor ce împrejmuiau gr ădina

cu plante ag ăţă toare precum iedera, vi ţa-de-vie sau trandafiri urc ători. Mai

erau folosite diverse specii floricole şi gazonul. Gr ădinile regale şi cele ale

nobililor erau mai mari şi în general compartimentate în cur ţi geometrice

separate prin garduri, cu diverse amenaj ări pentru amuzament: labirint,

menajerie, pavilioane pentru petreceri, galerii acoperite de plante c ăţă rătoare,

folosite ca loc de promenad ă şi care f ăceau leg ătura între diferite sectoare ale

gr ădinii. Exemple: gr ădinile de la Luvru şi Saint-Pol (Carol al V-lea).

2.2.3 Gr ădinile islamice

Civiliza ţia arab ă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţă rilor ce f ăceau parte

din marele imperiu islamic (începând cu sec. al VII-lea d.H.) dar au asimilat

elemente şi din civiliza ţia popoarelor supuse. Acest lucru s-a petrecut şi în arta

amenaj ării spa ţiilor verzi, gr ădinile arabe având la început o influen ţă oriental

ă, predominant persan ă, apoi au căpătat un specific propriu. Locuin ţele mici

aveau o singur ă gr ădin ă, de form ă regulat ă iar cele mai mari, o suit ă de gr

ădini. Gr ădina era împ ărţit ă în 4 p ărţi egale, compartimentare realizat ă, acolo

unde spa ţiul permitea, prin întret ăierea a dou ă canale cu ap ă. Apa era folosit ă

fie în bazine şi canale, fie sub form ă de fântâni arteziene, legate prin mici

canale de teracot ă sau marmur ă. Printre particularit ăţ ile acestor gr ădini se

num ărau şi ornamentele bogate, str ălucitoare din plăcu ţe de ceramic ă prezente

pe ziduri, bazine, pere ţii de fundal. Nu existau sculpturi, acestea fiind interzise

în religia mahomedan ă. Unele arabescuri sau mozaicuri se reg ăseau în modul

de aranjare a plantelor. Speciile folosite erau: chiparo şii, citricele, buxusul,

mirtul, magnoliile, adesea aranjate liber.

2.2.4. Gr ădinile arabe din Spania

Vestite sunt palatele Alhambra şi Generalife din Granada, şi gr ădina Alcazar

din Sevilla (sec. XIII-XIV.d.H.), din timpul domina ţiei arabe. Gr ădinile fie

erau interioare, situate în cur ţile cl ădirilor, fie erau situate în afara palatelor,

înconjurate de ziduri. Gr ădinile impresioneaz ă şi ast ăzi prin simplitatea şi

sobrietatea elegant ă. Gr ădinile interioare prezentau central un bazin sau canal

cu ap ă în care se rev ărsau mai multe fântâni arteziene, fie aveau straturi de

form ă p ătrat ă, m ărginite de rânduri de plante tunse. Fântânile arteziene erau

folosite şi la intersec ţia aleilor. Fiecare fântân ă avea o personalitate aparte.

Speciile folosite: chiparo şi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii, leandri, laur

dispuse adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus

tuns.

2.3. Spa ţiile verzi din Extremul Orient

2.3.1 Spa ţiile verzi din China

Arta gr ădinilor în China se pierde în vechime, şi reflect ă puternicul cult al

naturii, în strâns ă leg ătur ă cu religia. Filozofiile religioase din China,

promoveaz ă ideea realiz ării comuniunii omului cu natura, pentru dobândirea

perfec ţiunii morale, a lini ştii suflete şti şi a p ăcii divine. Religia a impulsionat

crearea spa ţiilor verzi şi g ăsirea cadrului natural propice vie ţii spirituale în

raport strâns cu elementele naturii. Ca o caracteristic ă a tuturor gr ădinilor din

China, indiferent de perioada istoric ă, este m ărimea acestora, suprafe ţele

foarte întinse, în care vegeta ţia era dispus ă natural, firesc, în armonie cu

peisajele naturale. Terasele erau trasate liber, neregulat, având caracter natural,

fiind excluse liniile drepte, şi conduceau privitorul de la un punct de interes la

altul. Priveli ştile erau oferite treptat şi se foloseau scenele „surpriz ă”, ce erau

descoperite brusc la un moment dat. Se foloseau numeroase elemente

decorative: pavilioane, chio şcuri, stânci, bazine, poduri şi pode ţe, cheiuri,

terase, galerii, grote, cascade, por ţi, ziduri, care se integrau perfect aspectelor şi

formelor naturale. Apa era folosit ă sub form ă natural ă (cursuri de ap ă,

cascade naturale) sau în bazine artificiale, cu aspect natural. Speciile folosite

aveau de cele mai multe ori semnifica ţii aparte, astfel: prunii – vestitorii rena

şterii naturii; pinii – fermitatea şi for ţa caracterului; bambu şii – prietenia

necondi ţionat ă; piersicii ornamentali – Paradisul; lotusul – puritatea spirituală

şi în ălţarea sufleteasc ă. Crizantemele şi bujorii erau nelipsite şi se dispuneau în

grupuri mari. Toate elementele gr ădinii erau aranjate în spa ţiu foarte ingenios,

creând privitorului diferite impresii: de m ăre ţie, de veselie, de groaz ă, de

basm. Gr ădinile de pl ăcere – au fost amenajate pe domeniile împ ăra ţilor

(dinastia Han, sec. II-I î.H.) şi cuprindeau mun ţi, ape, plante şi animale, servind

ca loc pentru plimbare, odihn ă, vân ătoare sau diverse tehnici yoga pentru

atingerea diferitelor st ări spirituale şi fizice. Gr ădinile monahale s-au dezvoltat

pe lâng ă m ănăstirile budiste, situate în peisaje naturale remarcabile prin

frumuse ţe, fiind create mai ales în sec. IV-V d.H., o dat ă cu dezvoltarea noii

religii, budismul. În zonele în care erau situate aceste mân ăstiri, au fost create

parcuri naturale, în care peisajele c ăpătau diferite semnificaţii filozofice, mai

ales datorit ă prezen ţei diferitelor construc ţii, ca de exemplu un pavilion pentru

medita ţie, situat pe malul unui lac, pe vârful unei coline sau în p ădure.

Parcurile re şedin ţelor imperiale şi ale nobililor au c ăpătat o dezvoltare f ără

precedent în sec. VIII-IX d.H. (dinastia Tang). Elementele primordiale erau mun

ţii, lacurile şi râurile, având ca element primordial al naturii – vegeta ţia, toate

având diferite semnifica ţii în concep ţiile filozofice ale chinezilor: mun ţii şi

masele stâncoase reprezentau scheletul P ământului, iar apele, arterele p

ământului. Relieful era foarte variat, fiind natural, modificat sau aparent natural.

Picturile, gravurile sau scrierile atest ă frumuse ţea deosebit ă a spa ţiilor verzi

chineze şti, cu caracteristici proprii, subordonate concep ţiei de creare a

peisajului dup ă modele oferite de natur ă. Arta gr ădinilor din China a influen

ţat gr ădinile din Japonia, iar în Europa a stat la baza cre ării stilului peisager şi a

gr ădinilor engleze din sec. al XVII-lea d.H.

De şi, în decursul timpului, în China s-au f ăcut sim ţite elemente ale altor

culturi vecine (India, Persia, Islam), sau din Europa medieval ă şi renascentist ă,

arta spa ţiilor verzi la chinezi şi-a p ăstrat caracteristicile proprii având drept

concept de baz ă crearea peisajului dup ă modelele oferite de natur ă.

2.3.2 Spa ţiile verzi în Japonia

Arta gr ădinilor în Japonia a fost preluat ă din China, fiind ulterior

personalizat ă, devenind o art ă na ţional ă. Spa ţiile verzi, mai mari sau mai

mici, erau prezente pretutindeni, atât pe lâng ă locuin ţe cât şi pe lâng ă temple

sau palate. Gr ădinile imperiale , erau concepute dup ă modelul chinezesc dar la

o scar ă mai mic ă (Nara - capitala ţă rii, şi în Kyoto, sec. al VIII-lea d.H.). Gr

ădinile templelor reprezentau elementul preponderent al cl ădirii, fiind o

component ă a acesteia. Simbolismul filozofic era utilizat la maxim, fiind

folosite toate elementele din natur ă, prelucrate dup ă anumite reguli compozi

ţionale şi diferite simboluri. În aceste gr ădini fie era reconstituit la o scar ă

redus ă un peisaj complet cu mun ţi, coline, lac cu insule, pârâu cu cascad ă,

stânci col ţuroase, pietre rotunjite, nisip, pietri ş, arbori şi arbu şti, diverse plante

cu sau f ără flori, fie erau create anumite scene de peisaj (mai dezvoltate în

diferite perioade) precum: gr ădin ă montan ă, gr ădin ă de mu şchi, gr ădin ă

arid ă. Gr ădinile mari în care se puteau crea peisaje complete, cuprindeau şi

diferite construc ţii sau elemente de arhitectur ă: poduri, pavilioane pentru ceai,

lanterne din piatr ă, por ţi, aleile erau înlocuite de lespezi de piatr ă neregulate ca

form ă, cu aspect cât mai natural (pasul japonez). În sec. al VIII-lea d.H.

modelul de amenajare a unei gr ădini cuprindea o ceain ărie situat ă pe marginea

unui hele şteu orientat E-V, un râu sau pârâu, orientat pe direc ţia N-S, peste

care erau construite pode ţe curbate sau acoperite, cu balustrade ornamentate,

plus diferite lampadare, pasul japonez, fântâni şi foarte mult ă vegeta ţie.

Perioada gr ădinilor uscate (gr ădini de piatr ă, gr ădini aride) se remarc ă prin

compozi ţii desenate de arti şti de prestigiu ai vremii, destinate contempl ării din

interiorul cl ădirii, sau de pe verand ă. Dominant ă pentru aceste gr ădini era

suprafa ţa acoperit ă cu nisip alb a şezat ca valurile m ării, pe care erau dispuse

câteva stânci mari sugerând insule mai mari sau mai mici (similare cu caracterul

insular al peisajului ţă rii) şi relativ pu ţin ă vegeta ţie: mu şchi şi foarte pu ţini

arbori. Perioada gr ădinilor miniaturale este caracterizat ă prin crearea de gr

ădini foarte mici de 40-90m 2 în care totul era amenajat la o scar ă foarte mic ă,

miniatural ă: cursul de ap ă, podurile, stâncile, specii lemnoase de talie mic ă şi a

arbu ştilor cu forme ciudate. Astfel în Japonia, din dorin ţa de a aduce natura în

locuin ţe, au ap ărut şi s-au dezvoltat arta Ikebana şi arta Bonsai. Ikebana

reprezint ă arta aranjamentelor florale, cu simboluri filozofice caracteristice.

Bonsai constituie arta cultiv ării şi realiz ării arborilor în miniatur ă, imitând

forma şi habitusul celor din mediul natural. Principiile amenaj ării gr ădinilor

japoneze: - vegeta ţia este perfect integrat ă peisajului; - decorul vegetal tradi

ţional este constituit din anumite specii: pini, ienuperi, arborele de ceai, camelii,

azalee, bambus, ferigi, mu şchi; - toate elementele inerte imit ă perfect formele

de relief naturale;

- apa era folosit ă sub form ă natural ă, cascade, bazine neregulate; - arbu ştii

sau arborii modela ţi prin tundere d ădeau impresia de natural; - nu erau folosite

alei, ci pietre late, lespezi sub forma pasului japonez. Din sec. al XVII-lea d.H.

încep s ă apar ă primele gr ădini publice, ce aveau un caracter mai deta şat de

semnifica ţiile religioase ale celorlalte gr ădini. În gr ădinile japoneze publice

moderne a ap ărut gazonul, ca influen ţă occidental ă, dar tradi ţia artei japoneze

s-a p ăstrat. Specii folosite erau: pini, ienuperi, arborele de ceai, camelii, azalee,

bambus, magnolia, cire şii, glicina.

2.4. Spa ţiile verzi în perioada Rena şterii şi Barocului

Rena şterea (sec. XV-XVI d.H.) a fost o perioad ă de înflorire a culturii şi

civiliza ţiei europene, prin reluarea idealurilor antichit ăţ ii clasice, din toate

domeniile: art ă, arhitectur ă, literatur ă, ştiin ţă . Aceast ă orientare a ap ărut la

început în Italia, de unde a iradiat apoi în restul Europei.

2.4.1. Spa ţii verzi italiene

În aceast ă epoc ă (Rena şterea) gr ădinile italiene au avut cea mai mare str

ălucire şi cel mai mare rafinament. Principiile de amenajare ale gr ădinilor erau

preluate de la gr ădinile antice, în special pentru gr ădinile vilelor suburbane,

precum: - simetria fa ţă de o ax ă a compozi ţiei; - organizarea arhitectural ă a

spa ţiilor fa ţă de cl ădire; - leg ătura dintre cl ădire şi gr ădin ă prin elemente

decorative construite; - prezen ţa sculpturilor, vase ornamentale, parapete

ornamentale; - utilizarea vegeta ţiei tunse; - sistematizarea etajat ă a gr ădinii şi

subordonarea fa ţă de o ax ă principal ă de perspectiv ă cu sensul descendent al

pantei, pe terase succesive; - în lungul axei dar şi pe terase erau create partere

decorative cu buxus dispus sub forma diferitelor desene; - folosirea din abunden

ţă a bazinelor cu ap ă, a canalelor, cascadelor; - apa aduce mi şcare, r ăcore şte

atmosfera şi murmur ă f ără încetare fiind dirijat ă pe pante, înso ţind aleile în

canale înguste sau în cascade cu trepte, fie alimenteaz ă fântânile prin jeturi şi

jerbe de ap ă, adeseori sub forma unei orgi de ap ă (Villa d’Este); - erau folosite

zidurile masive de sprijin, ornamentate şi legate prin sc ări şi rampe, - vegeta ţia

era tratat ă arhitectural şi subordonat ă compozi ţiei geometrice: planta ţii

liniare, garduri vii şi borduri tunse, arbu şti modela ţi în volume geometrice,

ziduri înverzite; - sunt preferate speciile cu frunze persistente: pini, chiparo şi,

stejari meridionali, tis ă, buxus, mirt, l ămâi, lauri şi portocali. Unele din marile

crea ţii ale Rena şterii din sec al XVI-lea se p ăstreaz ă şi ast ăzi: - Villa Lante

din Bagnasia (5 terase); - Villa d’Este la Tivoli (8 terase); - Villa Medici în

Roma (2 terase); - Gr ădina palatului Farnese din Caprarola.

În secolul al XVII–lea d.H. apare stilul baroc, în arhitectur ă, stil ce î şi pune

amprenta şi în arta amenaj ării spa ţiilor verzi. Principiile esen ţiale s-au men

ţinut, sub aspectul echilibrului şi simetriei, dar dispare schematismul rigid,

traseele rectilinii, fiind îmbinate cu linii ample, curbe. S-a adoptat dispunerea

liber ă a arborilor renun ţându-se la a şezarea perfect geometric ă. S-au mărit

dimensiunile gr ădinilor, tinzându-se c ătre transformarea în parcuri. Formele

geometrice mai sobre au fost înlocuite de elemente cu contururi mai dulci. Au ap

ărut grotele artificiale, fântânile cu stânci şi teatrele de ap ă (statui, roci şi ap ă în

mi şcare). Exemple:- gr ădina Villei Dohia Pamphili – Roma; - gr

ădina Villa Aldobraudini – Frascatti; - gr ădinile Baboli ale palatului Pitti

– Floren ţa; - grădinile Gamberaia – Floren ţa; - gr ădina Garzoni

– Collodi; - gr ădinile din Isola Bella – insul ă în lacul Maggiore (cu 9

terase).

2.4.2. Spa ţiile verzi din Fran ţa

Primele gr ădini ale Rena şterii au fost realizate în Fran ţa la începutul

secolului al XVI–lea d.H., la castelele Amboise, Blois şi Gaillon de c ătre un

arhitect italian, care a adus ca elemente noi terasarea terenului (cu diferen ţe

mici de nivel), îmbog ăţ irea ornamenta ţiilor cu fântâni de marmur ă şi

introducerea de modele noi ale parterelor (fa ţă de gr ădinile medievale). Abia

dup ă jum ătatea sec. al XVI–lea, a început s ă se schimbe radical concep ţiile

medievale de amenajare ale gr ădinilor. Astfel, dispar fortifica ţiile ora şelor şi

castelelor franceze cu ziduri şi canale de ap ă, la care gr ădinile erau în incint ă,

rezultând spa ţii mult lărgite. În unele situa ţii canalele s-au p ăstrat, având şi

func ţie decorativ ă şi func ţie utilitar ă, devenind mai târziu o caracteristic ă a

parcurilor franceze ale Rena şterii. Compozi ţia gr ădinii era sistematizat ă în

func ţie de un ax dominant reprezentat de o alee central ă. Terenul era modelat

în terase mari, cu partere decorate cu flori. Între cl ădiri şi gr ădin ă exista o

coeziune arhitectonic ă. Existau canale şi lacuri imense. Exemple din sec al

XVI-lea: - gr ădinile de la castelele Verneiul şi Charleval - arhitect peisagist Du

Cerceau; - gr ădinile castelelor Anet şi Chenonceaux - arhitect peisagist

Delorne. La sfâr şitul perioadei Rena şterii şi începutul Barocului a ap ărut tipul

de parter cu broderie de buxus, ce a înlocuit desenele geometrice regulate

folosite de mae ştrii italieni (familia Mollet = familie de decoratori de gr ădini)

tip de parter introdus la începutul sec. al XVII-lea. În prima jum ătate a sec. al

XVII-lea crea ţiile importante au fost: - gr ădinile de la castelele Tuilleries,

Fontainbleau, Saint-German; - gr ădina Luxembourg din Paris. În perioada

Barocului, luxul şi str ălucirea în care tr ăiau monarhul şi nobilimea francez ă nu

s-a reflectat numai în palatele somptuoase ci şi în gr ădinile şi parcurile ce le

încadrau, ce constituiau de fapt locul de desf ăş urare a evenimentelor şi serb

ărilor fastuoase. Au fost realizate decoruri bogate, cu numeroase statui, bazine,

fântâni, vase, compozi ţii sculpturale cu teme alegorice inspirate din mitologia

greco-roman ă. Figura cea mai important ă în conceperea parcurilor şi gr

ădinilor din aceast ă perioad ă a fost Le Nôtre (1613-1700) – peisager (gr ădinar,

pictor şi arhitect) favorit al

„regelui Soare”- Ludovic al XIV-lea. Le Nôtre a transformat clasicismul

antic printr-un concept original, cu principii compozi ţionale proprii, dând lumii

unele dintre cele mai frumoase parcuri monumentale precum: Vaux-le-Viconte,

Versailles, Chantilly, Saint- Cloud, Sceaux, şi a resistematizat gr ădinile

Tuilleriers, Fontainbleau, Saint Germain-en Laye. Caracteristici ale gr ădinilor

stilului baroc sunt: - compozi ţia era tratat ă arhitectural, pe spa ţii foarte largi; -

palatul constituie capul compozi ţiei, fiind situat pe terenul dominant; - toate p

ărţile componente sunt ordonate geometric fa ţă de o ax ă dominant ă central ă

respectiv axa central ă, dominant ă, ce porne şte de la palat şi se continu ă pe o

mare distan ţă în profunzimea peisajului, constituind totodat ă şi perspectiva

principal ă; - perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominant ă şi

sunt construite pe axe de compozi ţie subordonate; - terenul este modelat în

terase largi, racordate cu ziduri de sprijin, rampe, sc ări, balustrade sau cu

suprafe ţe plane cu compozi ţii geometrice; - sunt folosite, mai ales pe axa

principal ă, mari partere şi întinse oglinzi de ap ă, bazine şi canale; - sunt create

mari perspective încadrate de mari volume vegetale; - simetria fa ţă de ax ă este

realizat ă prin simetria perfect ă a parterelor, a bazinelor sau a diferitelor

compozi ţii dar şi prin echilibrarea unor amenaj ări diferite – fapt ce imprim ă

mai mult ă varia ţie ansamblului; - zonele din imediata vecin ătate a palatului

sunt degajate, şi constituite din partere bogat ornamentate cu flori, borduri sau

broderii de buxus tuns, aliniamente de arbu şti sempervirescen ţi tun şi sub

diferite forme geometrice (sfere, conuri, piramide, cuburi), al ături de diferite

fântâni, bazine, statui sau vase, toate acestea eviden ţiind şi punând în valoare m

ăre ţia palatului; - simetric fa ţă de axele compozi ţiei sunt dispuse planta ţii

arborescente (pentru accentuarea grandorii) încadrate de aliniamente de arbori

cu coroanele tunse în forme geometrice alc ătuind ziduri verzi; - aleile sunt

rectilinii, dispuse în re ţea geometric ă riguros trasat ă; - sunt prezente, cu prec

ădere în centrul bazinelor sau fântânilor arteziene, compozi ţii sculpturale cu

personaje mitologice; - ca elemente arhitecturale sunt prezente: colonade, roc

ării, treiaje, bazine cu grupuri sculpturale, vase în stil baroc.

2.4.3. Spa ţiile verzi în Anglia

Dup ă Evul Mediu, în Anglia dominau gr ădinile medievale, închise între

ziduri, cu vegeta ţie tuns ă dispus ă regulat simetric. Ulterior, ca şi în restul

Europei, s-au f ăcut sim ţite influen ţele italian ă şi francez ă. Dar, în timp ce în

Europa arta gr ădinilor evolua sub influen ţa puternic ă a stilului francez, în

Anglia începând cu sec. al XVIII-lea, sub influen ţa literaturii, picturii de peisaj

şi a noii mi şcări culturale, arta gr ădinilor a evoluat în direc ţia reîntoarcerii la

natur ă, a renun ţă rii la rigiditatea şi artificialitatea stilului francez. La început

s-a renun ţat la tunderea arborilor, s-au eliminat zidurile de incint ă şi au fost

înlocuite cu şan ţuri, realizându-se o legare şi o deschidere spre peisajul înconjur

ător. Dispar parterele, acestea fiind înlocuite de covoare verzi (gazon), se p

ăstreaz ă axa

central ă dominant ă, dar se introduc poteci şerpuitoare, cursuri de ap ă

neregulate iar vegeta ţia este grupat ă liber. Realiz ări importante: - Kent (pictor

şi arhitect) - gr ădinile Kensington şi parcul Stowe, parcul Rousleau (create ini

ţial de Bridgeman); - Brown – complet ări la Parcul Stowe şi transformarea

peisajer ă a parcurilor Bleuheim şi Chatsworth; - Repton a dus la apogeu arta gr

ădinilor peisagere, fiind un practician dar şi un teoretician de seam ă al stilului

peisager (la sfâr şitul secolului al XVIII-lea). În secolul al XIX-lea, Loudon

(peisagist englez) a publicat postum operele lui Repton, fiind sus ţin ătorul

noului curent numit ,,gardenesque’’ – bazat pe principiile compozi ţionale ale gr

ădinii pitore şti, enun ţate de Repton. Ca urmare a dezvolt ării sociale şi

economice din secolul al XIX-lea, amenajarea gr ădinilor a dep ăş it cadrul

particular, reziden ţial şi a intrat în cel urban, fiind realizate primele spa ţii verzi

pentru publicul larg. La sfâr şitul secolului al XIX-lea, Londra de ţinea 600 ha

de spa ţii verzi, amenajate în stil peisager: St. James Parc, Green Park, Hyde

Park, Kensington Gardens – situate în centrul ora şului, formând un lan ţ verde

de peste 4 Km. La periferie erau: Regent’s Park, Victoria Park şi Battersea Park.

În Fran ţa la sfâr şitul secolului al XVIII-lea apar parcurile: Mereville,

Ermenonville, Malmaison, „C ătunul din Trianon” (din domeniul Versailles),

realizate sub influen ţa romantismului. În secolul al XIX-lea apar numeroase

spa ţii verzi, sub influen ţa stilului peisager: Edomond André a amenajat Sefton

Park (Liverpool), iar fra ţii Bühler au amenajat parcul ,,Tête d’or’’ (Lyon).

2.4.4. Spa ţiile verzi în Europa

Dup ă prima jum ătatea a sec. al XVII-lea în Europa Occidental ă s-a

dezvoltat rapid arta gr ădinilor, plecându-se de la şcoala italian ă a Rena şterii şi

de la şcoala francez ă. Toate crea ţiile din aceast ă perioad ă (sec. al XVIII-lea)

sunt cunoscute sub denumirea de gr ădini clasice. - Germania: - parcul

Wilhelmshöhe (lâng ă Kassel) – model italian; - Herrenhausen (lâng ă

Hannovra) – rena ştere italian ă +baroc francez; - Charlottenburg (Berlin) -

model francez; - Nymphenburg (München) – model francez; - Sanssouci

(Potsdam) – rena ştere italian ă;

- Austria: - parcul Schönbrunn (Viena) – stil clasic;

- Rusia: - parcul Petrodvore ţ (lâng ă Leningrad) – model francez;

- Anglia: - gr ădinile de la Whitehall – model italian; - Saint-James Park

- model francez; - Gr ădinile Greenwich – model francez; - Hampton Court –

model italian, apoi francez; - Parcul Chatsworth – stil clasic;

- Spania: - gr ădinile La Cranja (lâng ă Segovia) - model francez;

- Italia: - parcul Reale din Caserta (lâng ă Napoli) - model italian.

În Germania, multe parcuri au fost restructurate şi reproiectate dup ă stilul

peisager, respectiv dup ă principiile gr ădinilor engleze. Ca exemple pot fi

amintite: - Gr ădina englez ă (München), - Parcul Public Friederichsham

(Berlin), - Parcul Wilhelmsbad (Frankfurt), - gr ădina peisager ă din parcul

Sanssouci (Potsdam), - parcul Nympheuburg (München), - parcul Wilhelmshöhe

(Kassel). În Italia au ap ărut vile cu parcuri romantice precum: - Villa Melzi

(Bellagio), - Villa Carlotta (Caddenabio), - Villa Carraresi (Roma), - p ărţile

laterale ale Parcului Reggio (Caserta). În Rusia s-a realizat cel mai mare parc

peisager din Europa – Parcul Pavlovsk, lâng ă St. Petersburg – 600 ha; Parcul

Pu şkin (parc englez, Ţarskoe Selo = vechea denumire). Suprafa ţa total ă a

parcurilor Moscovei era de peste 3000 ha din care: - Parcul Sokolniki – 463 ha, -

Gr ădina Botanic ă - 360 ha, - Parcul Maxim-Gorki – 224 ha. În S.U.A. marile

ora şe sunt dotate cu mari parcuri publice şi sisteme de zone verzi. Ca exemple

pot fi amintite: - New York – Central Park , Prospect Park (peisagist Olmsted); -

Philadelphia – Fairmount Park; - Chicago – South Park; - Boston – Park System.

2.5. Amenajarea spa ţiilor verzi în România Numeroase izvoare istorice

indic ă faptul c ă str ămo şii no ştri cultivau diferite specii floricole, pomicole,

forestiere: bujori, l ăcr ămioare, narcisele, roini ţa, cimbrul, liliacul, plopul alb,

mesteac ănul, stejarul, molidul, bradul. În interiorul cet ăţ ilor existau mici gr

ădini amenajate în scop utilitar dar şi estetic. Existau şi gr ădini cu caracter

decorativ în jurul m ănăstirilor, pe lâng ă locuin ţele boierilor, nobililor sau a me

şte şugarilor înst ări ţi. Ca date istorice mai importante pot fi amintite: - 1567 la

Alba Iulia este amenajat ă o gr ădin ă cu numeroase terase şi decorat ă cu diferite

specii de flori; - sec. al XVI -lea la F ăgăra ş se amenajeaz ă un parc; - sec. al

XVII –lea – apar numeroase gr ădini precum cea a mitropoliei din Târgovi şte,

în Mogo şoaia sau în Filipe ştii de P ădure – proiectate dup ă modelul celor

italiene, gr ădinile de pe lâng ă m ănăstirile Tismana şi Cozia, la Ia şi – gr ădina

Palatului domnesc, cu ele şteu şi pe dealul Galata – gr ădinile cu trandafiri, crini,

garoafe şi iasomie;

- la sfâr şitul secolului al XVII-lea apare un nou stil arhitectural, stilul

brâncovenesc, ce împletea tradi ţiile române şti cu numeroase elemente din

arhitectura italian ă şi cea oriental ă (Curtea Veche şi palatul Mogo şoaia). - sec.

al XVIII –lea – parcul de la Avrig – Sibiu (baroc), al baronului Bruckental;

- parcul de la Bon ţida –Cluj, al familiei Bauffy; - parcul de la Gorne

şti –Mure ş , lâng ă castelul familiei Teleky; - parcul de la Albe şti –

Bra şov, lâng ă castelul familiei Haller; Parcurile de la Avrig, Bon ţida şi C ăiu ţi

au fost reamenajate în stil peisager. - la sfâr şitul sec. al XVIII-lea - Bucure ştiul

avea cca. 80% din suprafa ţa sa ocupat ă de gr ădini, fiind numit ora ş-gr ădin ă,

dar care în mare parte erau neorganizate. În sec. al XIX –lea , odat ă cu

dezvoltarea ora şelor, a fabricilor la periferia acestora şi cu apari ţia cartierelor

de locuin ţe insalubre (mahalale) a ap ărut necesitatea cre ării de zone verzi,

dispuse în zonele fostelor ziduri şi şan ţuri ale vechilor fortifica ţii din feudalism.

- în Bucure şti în 1833-1840, se amenajeaz ă şoseaua Kiseleff (prima arteră

verde a ora şului); - 1838 – parc promenad ă - ,,Dumbrava furnicilor’’ în Cluj pe

malul Some şului; - 1844 – înfiin ţarea Gr ădinii Kiseleff 7 ha. (Carl Friederich,

Hayer, Hörer); - 1843 – amenajarea Gr ădinii Ci şmigiu pe un teren ml ăş tinos,

cu multe b ălţi şi izvoare subterane (lacul cu insul ă, poduri, chio şcuri pentru

orchestre, iarna lacul fiind folosit ca patinoar); - 1860 – au început lucr ările la

prima gr ădin ă botanic ă din Bucure şti (Ulrich Hoffman) inclus ă mai târziu în

gr ădina palatului Cotroceni; - 1885 – s-a înfiin ţat actuala gr ădin ă botanic ă şi

Gr ădina Icoanei; - la Craiova – s-a amenajat gr ădina logof ătului Bibescu, ce

ulterior a fost amenajat ă sub numele de Parcul Bibescu – 125 ha (1898), azi

Parcul Romanescu; - la Br ăila – s-a înfiin ţat o gr ădin ă public ă şi parcul „La

Monument”; - la Ia şi – Gr ădina Copou şi Aleea Grigore Ghica (1852),

promenada de pe Dealul Copou; - 1859 – gr ădina palatului domnesc din Ia şi; -

la Bra şov – Aleea de sub Tâmpa – promenad ă; - la Sibiu – 1857- parcul „Sub

arini” şi „Dumbrava” - la Timi şoara – primul parc al ora şului (1858) – Regina

Maria - actual Parcul Tineretului, iar în 1870 Parcul Scudier – în prezent Parcul

Central. - la Simeria se pun bazele primului parc dendrologic pe cca. 70 ha. În

Bucure şti în 1906 au fost amenajate: - parcul Carol I, (fost Libert ăţ ii) realizat

de E. Redont; - Gr ădina Ioanid, amenajat tot de Redont – Bd. Dacia; - Parcul

Na ţional (Octav Doicescu şi Rebhun); - P ădurile parc B ăneasa şi Snagov. În

alte ora şe: - Buz ău – Parcul Crângul; - Iaşi – Parcul Expozi ţiei; - Cluj – Gr

ădina Botanic ă – început ă în 1923 de Al. Borza; - Timi şoara – Parcul Tiselor,

Parcul Rozelor, Alpinetul, P ădurea Verde; - Sinaia – reamenajarea Parcului

Castelului Pele ş; - Râmnicul Vâlcea –parcul Z ăvoiul.

Dup ă 1952-1953 în România s-a înregistrat o revigorare a amenaj ării spa

ţiilor verzi prin reconstruirea celor existente şi amenajarea unora noi: - Parcul

Sportiv - 70 ha – Bucure şti (în prezent Parcul Na ţional); - s-a restructurat

Parcul Bazilescu (fost Nicolae B ălcescu); - s-a reamenajat Parcul Libert ăţ ii; -

reamenajarea Parcului Her ăstr ău, Parcul Tei, Parcul Libert ăţ ii; - s-a înfiin ţat

Gr ădina Circului de Stat, Gr ădina Pie ţei Palatului şi Floreasca; - s-a înfiin ţat

Parcul Expozi ţiei, Parcul Tineretului, parcuri în Titan, Balta Alb ă, Drumul

Taberei, Pantelimon, Colentina, Crânga şi; Ora şe cu mari suprafe ţe de parcuri

şi gr ădini publice sunt: Timi şoara, Cluj- Napoca, Craiova, Ploie şti, Oradea,

Gala ţi, Sibiu, Ia şi, Constan ţa, Pite şti. S-a realizat sistemul de spa ţii verzi de

pe litoralul M ării Negre, corespunz ătoare multitudinii de sta ţiuni.

Cap. III FUNC ŢIONALITATEA SPA ŢIILOR VERZI

Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizeaz ă şi red ă plastic func ţiile p

ădurii, respectiv: de produc ţie, hidrologic ă, antierozional ă, sanitar ă şi estetic

ă. Primul Cod silvic (1881) şi ulterior cel din 1910 introduce no ţiunea de p

ăduri de protec ţie. În 1935 apare „Legea p ădurilor de protec ţie”. Profesorul I.

Popescu Zeletin concepe un sistem de zonare funcţional ă a p ădurilor, bazat pe

cele 2 grupe: grupa I cu rol principal de protec ţie şi grupa a II-a cu rol de

produc ţie şi protec ţie. În prezent func ţiile se consider ă a fi: a) func ţii de

produc ţie; b) func ţii de protec ţie şi ameliorare a mediului ambiant, respectiv

cu: - f. hidrologic ă, - f. de protec ţie a solului, - f. de protec ţie climatic ă (viteza

vântului, umiditatea şi temperatura aerului, intensitatea radia ţiei solare); c) f.

antipoluant ă (f. sanitar ă); d) f. recreativ ă; e) f. decorativ ă (estetic ă, de impact

peisager); f) f. ştiin ţific ă.

3.1. Func ţia de produc ţie

Func ţia de produc ţie este specific ă fiec ărui tip sau categorie de spa ţiu

verde, fiind ob ţinute diferite categorii de produse: - lemn din diferite tipuri de p

ădure; - fructe din livezi, vii sau diverse plantaţii de arbu şti fructiferi (inclusiv

fructele de cătin ă, de pe terenuri degradate); - semin ţe sau mas ă vegetal ă din

diferite culturi agricole; - flori din culturile floricole. În cazul particular al spa

ţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar, aceast ă func ţie are

un caracter puternic diminuat.

3.2. Func ţia de protec ţie şi ameliorare a mediului ambiant

Func ţiile de protec ţie şi ameliorare a mediului ambiant sunt multiple, reg

ăsindu-se mai mult sau mai pu ţin, la diferite categorii de spa ţii verzi.

Func ţia hidrologic ă este asigurat ă, în general de toate tipurile de spa ţii

verzi, fiind exprimat ă prin capacitatea mai mare sau mai mic ă de re ţinere a

apei din precipita ţii, şi de cedare fie atmosferei sub form ă de vapori, fie solului

prin fenomenul de percolare a acesteia spre orizonturile mai profunde,

constituind un aport important la aprovizionarea pânzelor de ap ă freatic ă.

Aceast ă func ţie hidrologic ă prezint ă caracteristici distincte în cazul spa ţiilor

verzi urbane (scuaruri, gr ădini, acoperi şuri verzi) care cu cât vor avea suprafa

ţa mai mare cu

atât vor re ţine şi vor stoca mai mult ă ap ă din precipita ţii. Se ştie faptul c ă

o mare cantitate a apei din precipita ţii este preluat ă de sistemul de canalizare şi

eliminat ă direct în diferite cursuri de ap ă, cantit ăţ ile de ap ă eliminat ă prin

procesele de evapo–transpira ţie sau de percola ţie fiind mult mai mici în ora şe,

datorit ă marilor suprafe ţe ocupate de diferite construc ţii (cl ădiri, trotuare, str

ăzi, etc. ).

Func ţia de protec ţie a solului, se remarc ă tocmai în zonele lipsite de vegeta

ţie sau cu vegeta ţie foarte s ărac ă, în care procesele de eroziune sunt vizibile.

Prin sistemul de înr ădăcinare, ce constituie o arm ătur ă biologic ă a solului,

prin fenomenul de atenuare a efectului mecanic al pic ăturilor de ploaie,

exercitat de frunzi şul vegeta ţiei care este adesea dispus ă în mai multe straturi,

substratul ce constituie suportul vegeta ţiei, prezint ă o stabilitate mecanic ă,

fizic ă şi chimic ă, mult sporit ă. Prevenirea eroziunii solului şi a alunec ărilor

de teren se realizeaz ă prin efectul cumulat al lucr ărilor tehnice de stabilizare

mecanic ă a terenului dar şi prin alegerea şi plantarea corespunz ătoare a

speciilor de arbori şi arbu şti cu sistem radicular bine ramificat şi profund, şi a

speciilor drajonate. Sub aspectul proceselor pedogenetice, spa ţiile verzi prin

stratul arborescent, cel arbustiv sau cel ierbos produc mari cantit ăţ i de resturi

vegetale, fie la suprafa ţa solului (litier ă), fie în sol (r ădăcini moarte). Acestea,

prin descompunerea de c ătre microorganisme, influen ţeaz ă pozitiv însu şirile

fizice şi fertilitatea solului, fapt extrem de important mai ales în spa ţiile verzi

amenajate pe terenuri s ărace sau recuperate din diferite activit ăţ i. Pe lâng ă

aportul de substan ţe nutritive, vegeta ţia contribuie şi la refacerea structurii

solului, a capacit ăţ ii de filtrare şi sedimentare, la cre şterea activit ăţ ii

microflorei şi microfaunei solului ce duc în final la ameliorarea fertilit ăţ ii

solului şi la refacerea unor verigi importante din circuitul diferitelor elemente în

natur ă.

Func ţia de protec ţie climatic ă este exercitat ă de toate spa ţiile verzi sub

diferite aspecte: - moderarea amplitudinilor şi a varia ţiilor termice, - mic

şorarea vitezei vântului, - ameliorarea umidit ăţ ii aerului; - ameliorarea

intensit ăţ ii radia ţiilor solare.

Modelarea amplitudinilor şi a varia ţiilor termice diurne şi sezoniere de c ătre

vegeta ţie este exercitat ă prin efectul de umbrire, prin procesele de evapo-

transpira ţie, prin albedoul specific, sau prin reducerea efectului de r ăcire a

vântului. Vegeta ţia lemnoas ă, prin microclimatul pe care-l realizeaz ă,

modereaz ă temperaturile excesive, astfel, temperaturile în zilele toride de var ă

sunt mai sc ăzute în interiorul masivelor de arbori, a perdelelor de protec ţie, fâ

şiilor plantate în lungul str ăzilor, sau în apropierea acestora, iar iarna

temperaturile sunt mai ridicate datorit ă efectului de diminuare a mi şcării

aerului. Suprafe ţele acoperite cu gazon se înc ălzesc mai pu ţin comparativ cu

suprafe ţele acoperite cu nisip, pietri ş, c ărămid ă, asfalt sau beton. De exemplu,

dac ă temperatura aerului la suprafa ţa betonului este de 30 0C, în acelea şi condi

ţii temperatura la suprafa ţa asfaltului va fi de 45 0C, iar temperatura aerului la

nivelul gazonului va avea valori cuprinse între 22-24 0C. Acest aspect se poate

pune u şor în eviden ţă prin diferen ţele de temperatur ă dintre zonele verzi şi

aglomer ările de construc ţii, sau dintre zonele verzi şi zonele deschise,

lipsite de vegeta ţie, care se încing în zilele toride de var ă şi sunt expuse

temperaturilor foarte sc ăzute iarna.

Viteza vântului sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorat ă în special

de arbori şi arbu şti, şi în principal de speciile cu frunzi ş sau coroan ă dens ă,

sau cu frunzi ş sempervirescent. Planta ţiile şi zonele cu vegeta ţie lemnoas ă

protejeaz ă împotriva vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza în

zonele adiacente, acestea comportându-se nu ca paravane compacte ce creeaz ă

în spatele lor curen ţi turbionari (ca în cazul cl ădirilor, diferitelor construc ţii

sau ziduri) ci ca adev ărate filtre de atenuare şi de deviere a maselor de aer aflate

în mi şcare. Perdelele de protec ţie, aliniamentele stradale sau orice alt masiv de

arbori sau arbu şti favorizeaz ă starea de calm a masei de aer atât în interiorul

acestora cât şi în zonele învecinate, astfel, la o distan ţă de 30-60 m de la lizier ă

în interiorul unei p ăduri, viteza vântului scade cu 30-60%, iar la 120-200 m în

interior, atmosfera devine calm ă. Aceste valori variaz ă în func ţie de speciile

sau specia component ă, vârsta arboretului, structur ă pe vertical ă, consisten ţă ,

elagaj şi anotimp.

Umiditatea aerului este direct influen ţat ă prin procesele de evapo-transpira

ţie specifice plantelor, umiditatea relativ ă a aerului în parcuri şi p ăduri fiind cu

7-14% mai mare decât în zonele lipsite de vegeta ţie. În mediul urban, unde

aportul higrometric al apei din precipita ţii este redus, datorit ă sistemului de

evacuare a apei prin canale colectoare închise, vegeta ţia (ierboas ă şi lemnoas ă)

umeze şte atmosfera, realizând acel nivel higrometric confortabil al atmosferei

urbane, în special în timpul verii. De exemplu, se apreciaz ă c ă un arbore de m

ărime medie dintr-o planta ţie stradal ă poate transpira într- un sezon de vegeta

ţie cca. 5m 3.

Ameliorarea intensit ăţ ii radia ţiilor solare este realizat ă pe de o parte prin

efectul de umbrire, datorit ă frunzi şului speciilor arborescente şi arbustive, dar

şi prin cantitatea de radia ţii solare reflectate de vegeta ţie (albedo). Intensitatea

luminii are valori corespunz ătoare, ce nu deranjeaz ă ochi, în zonele plantate, cu

vegeta ţie ierboas ă şi lemnoas ă, şi este sup ărătoare în zonele lipsite de vegeta

ţie în care abund ă materialele inerte precum sticla, betonul, marmura, gresia, o

ţelul, etc.

3.3. Func ţia antipoluant ă (sanitar ă) Aceast ă func ţie este îndeplinit ă de

spa ţiile verzi, indiferent de m ărimea sau natura vegeta ţiei acestora, sub diferite

aspecte: - reducerea polu ării fizice a atmosferei, - reducerea polu ării chimice a

atmosferei, - reducerea polu ării fonice.

Reducerea polu ării fizice este realizat ă tocmai prin capacitatea vegeta ţiei de

re ţinere, fixare şi sedimentare a particulelor aflate în suspensie în atmosfer ă, a

pulberilor fine sau a fumului. Prin frunzi şul şi textura coroanelor diferitelor

specii lemnoase sau textura diferitelor suprafe ţe cu vegeta ţie ierboas ă, prin mic

şorarea vitezei de deplasare a aerului, vegeta ţia re ţine mari cantit ăţ i de

particule, ce sunt ulterior antrenate de apa din precipita ţii la nivelul solului.

Capacitatea de epurare fizic ă depinde de specie, respectiv de m ărimea

frunzelor, părozitatea acestora, durata de via ţă a frunzelor etc. De exemplu, o

suprafa ţă îngazonat ă re ţine de 3-6 ori mai mult praf şi particule solide decât o

suprafa ţă nud ă, iar un arbore de m ărime medie re ţine de 10 ori mai multe

impurit ăţ i decât suprafa ţa proiec ţiei coroanei acestuia, acoperit ă cu gazon. Un

hectar de pădure de stejar poate re ţine cca. 68 t de particule solide şi praf, în

cazul molidului cca. 30 t/ha, pinului silvestru cca. 35 t/ha, iar a teiului pucios

cca. 42 t/ha.

Reducerea polu ării chimice este realizat ă de spa ţiile verzi în primul rând

prin consumarea CO 2 şi producerea de O 2, prin fixarea activ ă a unor gaze

toxice rezultate din diferite activit ăţ i: arderea combustibililor, industria chimic

ă, metalurgică, de prelucrare a petrolului, de prelucrare a produselor minerale,

transportul auto, aerian, sau diferite activit ăţ i curente ale popula ţiei. Spa ţiile

verzi se comport ă ca adev ărate filtre biologice ce îmbun ătăţ esc însu şirile

aerului, datorit ă capacit ăţ ii de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive

din atmosfer ă. Aceast ă capacitate depinde de specie (specii mai rezistente şi

specii mai pu ţin rezistente), de structura spa ţiului verde respectiv (monocultur

ă/amestec, echien/plurien, arbori+arbu şti+specii de gazon), dar şi de condi ţiile

climatice la un moment dat (precipita ţii, radia ţie solar ă, inversiuni termice, cea

ţă , umiditate, ionizarea aerului). Ac ţiunea antipoluant ă a vegeta ţiei are

anumite limite, ce sunt atinse atunci când apar simptomele diferitelor boli

specifice (cloroze, necroze, c ăderea frunzelor, cre şteri defectuoase) sau chiar

simptomele usc ării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul spa ţiilor verzi din

jurul surselor de poluare intens ă.

Poluarea fonic ă apare ca urmare a diferitelor activit ăţ i cotidiene în cadrul

localit ăţ ilor sau în afara acestora, activit ăţ i ce genereaz ă zgomote cu intensit

ăţ i şi frecven ţe diferite. Cele mai frecvente surse de zgomot sunt: transportul

auto (în zonele limitrofe autostr ăzilor, intersec ţiilor aglomerate, a arterelor

principale), transportul aerian (în zonele limitrofe aeroporturilor), transportul pe

c ăi ferate (în zonele g ărilor şi sta ţiilor CFR, sau în zonele în care se utilizeaz ă

frecvent semnalizarea sonor ă), întreprinderile industriale, şantierele, etc.

Zgomotele pot fi atenuate cu ajutorul maselor dense de frunzi ş ale arborilor şi

arbu ştilor, dispu şi sub form ă de benzi în lungul por ţiunilor de drumuri sau de

autostr ăzi ce trec prin zone locuite, sau prin realizarea de masive dispuse în

jurul întreprinderilor ce constituie surse de zgomot sau chiar a aeroporturilor.

Prin m ăsur ători s-a constatat c ă o perdea deas ă de vegeta ţie lemnoas ă, ce are

lăţ imea de 200-250m, reduce zgomotul cu 35-45 decibeli, echivalând cu

zgomotul sesizat la 2 km fa ţă de autostrad ă, în teren liber, f ără obstacole cu

efect antifonic. În ora şe, planta ţiile stradale, planta ţiile rare dintre construc ţii,

scuarurile cu suprafa ţă mic ă reduc foarte pu ţin zgomotul (cu doar 4-5

decibeli), având un efect nesesizabil. Dar în parcuri sau acolo unde exist ă planta

ţii dese, perimetrale, vizitatorii resimt efectul antifonic al vegeta ţiei, prin senza

ţia de lini şte, efect maxim în sezonul de vegeta ţie. Pentru ob ţinerea efectului

antifonic maxim, se combin ă de regul ă diferite model ări de relief sau diferite

panouri cu efect antifonic, cu planta ţii dispuse în anumite dispozitive, cu rolul

de a absorbi şi de a disipa undele sonore.

3.4. Func ţia recreativ ă

Recrearea poate fi definit ă ca o activitate practicat ă de om dup ă bunul lui

plac, în sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un

element compensator al condi ţiilor de lucru, al solicit ării fizice, intelectuale sau

psihice, la care este supus omul în via ţa cotidian ă, în general. Cu cât sunt mai

mari aceste solicit ări, cu atât mai mare este nevoia omului de a evada din

cotidian, cele mai multe destina ţii, în acest sens fiind zonele cu vegeta ţie, spa

ţiile verzi urbane sau extraurbane. Sarcinile de baz ă ale recre ării sunt: -

destinderea sau relaxarea, prin care se elimin ă traumele psihice şi nervoase

provocate de st ările de tensiune, sau este eliminat ă oboseala temporar ă cauzat

ă de programul zilnic de activitate; - divertismentul sau amuzamentul, prin care

se înl ătur ă plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice; - evadarea prin care

individul iese din mediul s ău obi şnuit; - dezvoltarea personalit ăţ ii prin care

individul se elibereaz ă pentru o perioad ă de timp de automatismele zilnice,

având un comportament şi activit ăţ i creatoare şi novatoare. Factorii care

influen ţeaz ă recrearea sunt: - Timpul, care poate fi: - timp de existen ţă ,

respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, între ţinerii personale,

serviciului; - timp de subzisten ţă care este alocat deplas ării la sevici, cump

ărăturilor pentru hran ă, îmbr ăcăminte, etc.; - timpul liber (dedicat recre ării), şi

care este împ ărţit la rândul s ău în timp liber zilnic, timp liber de week-end şi

timp liber de lung ă durat ă, respectiv concediile, vacan ţele, pensia. - Nivelul de

trai, în func ţie de care sunt mai mult sau mai pu ţin accesibile diferite obiective:

sta ţiuni, c ălătorii, obiective turistice, practicarea diferitelor sporturi. -

Mobilitatea, ce este asigurat ă fie prin autoturismul personal fie prin re ţelele de

transport auto, CFR, aerian ă sau naval ă. - Mijloacele de comunicare mass-

media (pres ă, radio, televiziune, telefonie, internet), care furnizeaz ă cele mai

importante informa ţii cu privire la destina ţiile posibile pentru petrecerea

timpului liber. - Mediul (urban sau rural) în care tr ăie şte sau î şi desf ăş oar ă

activitatea individul respectiv. Cele mai multe medii în care tr ăie şte omul

contemporan sunt puternic antropizate şi lipsite adesea de condi ţiile oferite de

natur ă. Recrearea în natur ă este tot mai mult adoptat ă şi preferat ă de omul

actual din mediul urban, datorit ă mediului zilnic puternic artificializat în care î

şi desf ăş oar ă activitatea, dar şi datorit ă presiunii fizice şi psihice la care este

supus în diferite situa ţii zilnice. Fazele activit ăţ ii de recreare: - preg ătirea,

presupune bucuria întocmirii programului, fiind marcat ă de divertisment şi de

planificarea evad ării din cotidian; - deplasarea, presupune relaxarea şi

destinderea individului la ruperea acestuia din mediul zilnic; - activit ăţ i pe loc,

presupune mul ţumirea şi satisfac ţia individului ce efectueaz ă diferite activit ăţ

i, dup ă bunul lui plac: plimb ări, camping, picnic, cules de flori, de

ciuperci sau de fructe de p ădure, canotaj, alpinism, pescuit, vân ătoare, etc.

Aceste activit ăţ i pot fi active sau pasive. - întoarcerea, presupune

comportamente diferite, fie satisfac ţie pentru ceea ce a realizat sau pentru condi

ţiile g ăsite în respectivul loc, fie nemul ţumirea cauzat ă de mediul murdar pe

care l-a g ăsit, de condi ţiile de cazare sau de rezultatele slabe ob ţinute.

Indiferent de satisfac ţie sau de nemul ţumire, se adaug ă oboseala inerent ă

determinat ă de activit ăţ ile practicate, de conducerea autovehiculului, de

diferite excese, etc. - amintirea. Formele de recreare Turismul reprezint ă ac

ţiunea de deplasare, de c ălătorie sau de vizitare a unor obiective, realizat ă

pentru pl ăcerea proprie a individului. În sens larg, turismul reprezint ă

ansamblul activit ăţ ilor umane puse în practic ă pentru realizarea unui tip de c

ălătorie. Turismul are caracter recreativ, reprezentând de cele mai multe ori

parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distan ţe, pentru

vizitarea unor regiuni pitore şti, obiective culturale, economice, istorice.

Turismul este o necesitate organic ă şi spiritual ă a omului de a evada din mediul

artificial al ora şelor. Factorii care contribuie la dezvoltarea turismului sunt:

dorin ţa omului de a cunoa şte locuri noi, diferite de mediul s ău, pl ăcerea de a

admira frumuse ţea peisajelor, nevoia de a face mi şcare, de a practica un sport

sau de a depune efort fizic. Odihna propriu-zis ă, repausul şi somnul, presupune

starea de inactivitate total ă sau par ţial ă a omului, prin care are loc refacerea

fizic ă a organismului, dup ă o perioad ă de activitate intens ă. Aceasta poate fi

realizat ă atât în mediul propriu locuin ţei dar şi în mediul natural, în sta ţiuni

climaterice cu specific, sau diferite zone verzi intravilane sau extravilane.

Picnicul este realizat de regul ă în spa ţiile verzi extravilane cele mai apropiate

de centrul urban, de regul ă la sfâr şitul s ăpt ămânii, sau în zilele libere. Plimb

ările sunt realizate fie zilnic, de regul ă în zona verde urban ă cea mai apropiat ă

de domiciliu (la 10-15 minute distan ţă ), sau la sfâr şitul s ăpt ămânii, în spa

ţiile verzi extraurbane. Alte forme de recreare sunt: vizionarea de spectacole,

practicarea de diferite jocuri şi sporturi, sau diferite activit ăţ i precum gr ădin

ăritul, apicultura, etc.

3.5. Func ţia decorativ ă (estetic ă, de impact peisager)

Spa ţiile verzi imprim ă unui teritoriu o valoare decorativ ă, exprimat ă prin

satisfac ţia pe care o are omul fa ţă de vegeta ţia arborescent ă, arbustiv ă.

floricol ă sau erbacee, care prin diferitele ei componente dau impresia de

frumuse ţe. J.O. Simons define şte frumuse ţea ca fiind „armonia tuturor p

ărţilor, indiferent de subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de propor ţie

şi leg ătur ă, încât nimic s ă nu poat ă fi ad ăugat, diseminat sau modificat, decât

în dauna operei”. Frumuse ţea spa ţiilor verzi amenajate este amplificat ă datorit

ă faptului c ă frumosului natural i se adaug ă frumosul artistic, unele spa ţii verzi

fiind caracterizate printr-un grad mai mare de prelucrare artistic ă (gr ădinile,

parcurile, p ădurile parc şi chiar pădurile de recreare). Importan ţa decorativ ă a

vegeta ţiei în peisajul arhitectural al unui ora ş este şi mai mare, în geometrismul

construc ţiilor spa ţiile verzi introducând varietate şi culoare. Un ansamblu

arhitectural î şi spore şte expresivitatea artistic ă dac ă este încadrat sau

înconjurat de vegeta ţie lemnoas ă, gazon sau oglinzi de ap ă.

Planta ţiile accentueaz ă perspectiva unui obiectiv arhitectural sau mascheaz

ă diferite aspecte inestetice. Însu şirile decorative ale vegeta ţiei lemnoase

(culoarea frunzi şului, textura coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegeta

ţiei ierboase, variaz ă pe parcursul unui an, diferind în func ţie de fenofaz ă,

imprimând peisajului tr ăsături caracteristice anotimpului respectiv. Func ţia

decorativ ă a vegeta ţiei forestiere se realizeaz ă prin: - îmbr ăcarea versan ţilor

sau a v ăilor, - acoperirea zonelor cu terenuri superficiale, puternic erodate sau a

grohotişurilor, - întreruperea unui teritoriu vast ocupat de culturi agricole, -

încadrarea drumurilor sau a şoselelor prin aliniamente, - încadrarea cursurilor de

ap ă, - îmbr ăcarea rambeelor sau debleelor drumurilor cu diferite planta ţii.

Func ţia decorativ ă a numeroase zone verzi este completat ă şi amplificat ă de

oglinzile sau de cursurile de ap ă. Apa folosit ă în diferite modalit ăţ i (oglinzi,

bazine, cascade, fântâni arteziene) induce o „vibra ţie” proprie ce amplific ă

efectul decorativ al elementelor din cadrul compozi ţional respectiv. Func ţia

decorativ ă este completat ă şi de estetica sonor ă a unui spa ţiu verde,

component ă exprimat ă prin fo şnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana

arborilor, murmurul apei, ciripitul p ăsărelelor, etc. Calitatea estetic ă (decorativ

ă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spa ţiu verde este de cele mai multe

ori o rezultant ă ob ţinut ă prin reunirea tuturor componentelor într-un ansamblu

peisagistic ce produce pl ăcere, încântare, admira ţie necondi ţionat ă, şi care

exercit ă o atrac ţie spontan ă.

3.6. Func ţia utilitar ă

Este îndeplinit ă de anumite planta ţii realizate pentru protec ţia unor

obiective speciale, a resurselor hidrologice şi a diferitelor categorii de terenuri.

Astfel, zonele industriale sunt prev ăzute cu planta ţii speciale pentru diminuarea

propag ării substan ţelor nocive, bazinele deschise de ap ă (acumul ările de ap ă)

şi instala ţiile de aprovizionare cu ap ă potabil ă trebuie s ă fie prev ăzute cu

perdele de protec ţie sanitar ă, unele por ţiuni de drumuri sau c ăi ferate cu

probleme sunt prev ăzute cu planta ţii ce asigur ă consolidarea terenului sau

securitatea traficului (bariere vegetale antifar ce separ ă sensurile de circula ţie,

bariere împotriva vântului, cu efect de paraz ăpezi). Prin aplicarea unor proiecte

de dezafectare a unor întreprinderi industriale şi de redare în folosin ţă a

teritoriilor respective, prin ecologizarea spa ţiilor şi prin amenaj ări peisagistice

menite s ă atenueze impactul vizual al instala ţiilor şi integrarea anumitor folosin

ţe specifice spa ţiilor verzi.

Cap. IV PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SPATIILOR VERZI

Atunci când se realizeaz ă un spa ţiu verde, se ţine seama de anumite

principii şi legi, care conduc în final la realizarea frumosului. Fiecare

component, viu sau inert, are în el însu şi caracteristici poten ţiale estetice care

se pot transforma în frumos sau frumuse ţe atunci când se organizeaz ă unitar

mai multe componente. Frumuse ţea este realizat ă prin ordine, armonie şi

propor ţionalitate, elemente care stau la baza proiect ării estetice ale unei unit ăţ

i de spa ţiu verde. Leg ătura dintre con ţinut şi form ă este indisolubil ă în

proiectarea spa ţiilor verzi.

Principiul func ţionalit ăţ ii (principiul proiect ării organice) presupune

propor ţionarea func ţional ă a volumelor, suprafe ţelor şi formelor planului. No

ţiunea de func ţionare nu presupune doar alc ătuirea unor ansambluri compuse

numai din elemente necesare func ţion ării lor ci şi a condi ţiilor psihologice,

sociale şi economice ale unei perioade date. Frumuse ţea este un element func

ţional. Prin acest principiu se realizeaz ă maximum de armonie a rela ţiei plan-

mediu, în care planul coreleaz ă optim folosin ţa cu ambientul. Sistematizarea

fiec ărui spa ţiu verde trebuie s ă satisfac ă dezideratele func ţionale şi s ă

corespund ă pe deplin cerin ţelor categoriei de public pentru care este destinat

sectorul sau zona respectiv ă. A fi func ţional un element înseamn ă a fi

dimensionat fizic atât fa ţă de omul luat ca individ (banc ă, treapt ă, alee) dar şi

fa ţă de omul colectiv (poart ă de acces, c ăi de acces largi sau sc ări

monumentale pentru zonele intens frecventate, c ăile de evacuare a publicului

unui stadion sau teren sportiv). Func ţionalitatea unei zone sau a unui sector

presupune şi existen ţa dot ărilor necesare activit ăţ ilor specifice acesteia dar şi

armonizarea vecin ătăţ ilor între aceste sectoare (sectorul copiilor sau cele ale

diferitelor sporturi generatoare de zgomot nu se vor învecina cu cel destinat

odihnei pasive) sau chiar a întregului spa ţiu verde cu zona înconjur ătoare (un

parc destinat relax ării şi odihnei nu va fi func ţional în vecin ătatea unei

întreprinderi mari, generatoare de zgomot sau chiar de poluare).

Principiul compatibilit ăţ ii reclam ă compatibilitatea func ţiei cu ambientul şi

presupune alegerea folosin ţelor spa ţiilor verzi, care s ă se integreze mediului

înconjur ător (de exemplu, pozi ţionarea unei gr ădini zoologice nu este

compatibil ă în sau chiar lâng ă o localitate, locuitori din împrejurimi fiind

deranja ţi atât de zgomotele animalelor cât şi de mirosurile inerente ce apar în

astfel de situa ţii). Utilit ăţ ile propuse într-un spa ţiu verde trebuie astfel f ăcute

încât peisajul modificat ob ţinut s ă fie frumos vizual şi func ţional.

Principiul unit ăţ ii presupune contopirea multitudinii de elemente, într-un

întreg, pe o concep ţie dominant ă, ob ţinându-se în final unitatea în diversitate.

Toate elementele unui spa ţiu verde (alei, peluze, planta ţii, luciuri de ap ă)

trebuie înl ănţuite şi subordonate unele în raport de altele pentru a se realiza

unitatea ansamblului. În aceast ă unitate exist ă un element principal numit

centrul compozi ţiei sau capul compozi ţiei, la care sunt subordonate toate

celelalte elemente. De la acest element se porne şte ordonarea celorlalte

elemente ale spa ţiului verde (o cl ădire dominant ă, intrarea principal ă, un

monument). Gr ădinile clasice franceze prezint ă o unitate perfect ă, centrul

compozi ţiei reprezentat

printr-un castel sau palat impunând şi subordonând toate celelalte

componente ale gr ădinii. Hubbard indic ă trei metode compozi ţionale care

favorizeaz ă crearea unit ăţ ii compozi ţiei peisajului, admi ţând totodat ă

diversitatea acestuia, respectiv realizarea echilibrului, a repet ării şi a consecven

ţei.

Echilibrul presupune existen ţa unei axe verticale centrale şi realizarea în

func ţie de aceasta a unei compozi ţii în care aten ţia s ă se repartizeze egal pe

partea dreapt ă şi pe cea stâng ă. Echilibrul vizual este cel care d ă senza ţia de

ordine şi de pl ăcut, putând fi simetric şi asimetric (ascuns). Echilibrul simetric

este atunci când de fiecare parte a unei axe optice (alee, potec ă, strad ă,

bulevard, bazin dreptunghiular puternic alungit) sau a unui punct de sprijin

(monument, cl ădire), se g ăsesc mase similare şi egale. Acest echilibru simetric

inspir ă sim ţul disciplinei, ordinii, magnificului, al for ţei sau al monumentalit ăţ

ii. Fiecare compozi ţie simetric ă se afl ă în echilibru sau în repaus. Simetria

poate fi absolut ă şi liber ă. Simetria trebuie s ă fie remarcat ă dintr-o privire,

calitate care uneori poate avea o latur ă negativ ă, deoarece un plan perceput

deodat ă, în întregime, este static şi odat ă v ăzut, interesul scade. O compozi ţie

simetric ă are de obicei o form ă geometric ă. Echilibrul asimetric (echilibrul

ascuns) se realizeaz ă prin mase nesimilare şi inegale, echilibrate de fiecare parte

a unei axe optice. Echilibrul asimetric poate consta în dispunerea de obiecte

asem ănătoare dar nesimilar plasate, dar alese şi aranjate astfel încât suma atrac

ţiilor de o parte a axei verticale s ă fie echivalent ă cu suma atrac ţiilor de cealalt

ă parte a axei. Asimetria pune omul în armonie cu natura, circula ţia este mai

liber ă iar imaginile percepute de acesta au o varietate infinit ă. Echilibrul

asimetric se poate realiza şi prin trasarea unei axe cu mai mult ă flexibilitate,

evitându-se astfel monotonia. Proiectarea asimetric ă afecteaz ă într-o m ăsur ă

mai mic ă peisajul natural sau artificial, fiind mai pu ţin destructiv ă şi mai bine

integrat ă în mediul înconjur ător. Proiectarea asimetric ă accentueaz ă calit ăţ ile

plastice ale construc ţiilor şi ale peisajului.

Repetarea (ritmul) reprezint ă alternarea regulat ă, la intervale determinate

sau dup ă o regul ă prestabilit ă, a acelora şi elemente (specii, grupuri, b ănci,

vase decorative, bazine) şi este caracterizat ă prin periodicitatea acestora. Ochiul

omului distinge un ritm al obiectelor şi intervalelor, şi o dat ă perceput ă regula

ritmului, omul va anticipa urm ătorul obiect sau interval, fiind mirat când aceast

ă anticipare nu este realizat ă. Dac ă exist ă un spa ţiu gol în acest ritm, acesta

este perceput ca o imperfec ţiune a planului respectiv, creând senza ţia de dezam

ăgire. Ritmul spore şte de cele mai multe ori expresivitatea ansamblului,

integritatea şi calitatea acestuia. Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu,

compus, liniar, de form ă, de culoare, combinat. Ritmul static se realizeaz ă prin

succesiunea la intervale egale a elementelor identice. Ritmul dinamic presupune

alternarea elementelor componente care difer ă între ele prin dimensiuni (în

ălţime, l ăţ ime) sau alte caractere vizibile, fie sunt amplasate la intervale ce

cresc sau descresc dup ă o anumit ă regul ă (de exemplu: cre şterea şi

descre şterea constant ă a în ălţimii exemplarelor dintr-un aliniament, sau

reducerea şi mărirea constant ă a distan ţei dintre exemplarele unui aliniament).

Ritmul simplu const ă în repetarea constant ă a elementelor sau grupurilor de

elemente, respectiv unul sau mai multe elemente asem ănătoare alterneaz ă

constant cu un num ăr egal de exemplare asem ănătoare între ele dar diferite de

primele. Ritmul compus se realizeaz ă prin repetarea periodic ă a grup ărilor

asem ănătoare din punct de vedere al compozi ţiei şi al combin ării speciilor.

Ritmul liniar se remarc ă prin repetarea pe vertical ă a siluetelor înalte, a şa cum

sunt tulpinile şi coroanele columnare ale plopilor, într-un aliniament. Ritmul de

form ă implic ă repetarea elementelor asem ănătoare ca form ă şi volum, chiar

dac ă specia difer ă (de exemplu, repetarea boschetelor din specii diferite sau din

aceea şi specie, dar care au volume şi form ă asem ănătoare). Ritm de culoare

const ă în alternarea exemplarelor cu frunze de culori diferite (de exemplu, un

aliniament din chiparo şi argintii sau alba ştrii în alternan ţă cu chiparo şi verzi

sau aurii).

Consecven ţa const ă în a compune elemente compozi ţionale astfel încât

trecerea de la o parte la alta a compozi ţiei s ă se fac ă u şor şi pl ăcut.

Principiul armoniei presupune rela ţia des ăvâr şit ă a tuturor elementelor

dintr-un întreg, armonia fiind dat ă de dou ă legi: legea identit ăţ ii şi legea asem

ănării. Legea identit ăţ ii exprim ă faptul c ă armonia arhitectural ă poate fi creat

ă sau perceput ă într-o compozi ţie care ajunge la ordine prin repetarea acelora şi

elemente, forme sau spa ţii, respectiv printr-un ritm static (aceast ă lege exprim ă

unitatea sau armonia în uniformitate). Legea asem ănării implic ă faptul c ă

armonia arhitectural ă poate fi creat ă sau perceput ă prin repetarea formelor

asem ănătoare ale elementelor sau spa ţiilor, exprimând de fapt unitatea în

varietate. Armonia se poate realiza sub aspectul dimensiunilor, formelor dar mai

ales a culorilor. Armonia culorilor are o deosebit ă importan ţă în diferitele

compozi ţii structurale, arhitecturale, florale, etc. În func ţie de culorile care se

asociaz ă sau se combin ă, se pot deosebi: - compozi ţii doar între culorile calde

sau active, şi combina ţii doar între culorile reci sau pasive, caz în care avem o

armonie a comunit ăţ ii sau a generalit ăţ ii ; - compozi ţii între culorile

complementare, în acest car fiind vorba de armonia contrastului ; - combina ţii

între culori diferite (active, pasive, complementare) unificate printr-o culoare

neutral ă, caz în care se aplic ă armonia leg ăturii . În proiectarea spa ţiilor verzi,

principiul armoniei se realizeaz ă prin urm ătoarele procedee: - abordarea

ordonat ă urm ăre şte ca spa ţiile parcurse sau traversate, de un individ, s ă fie

amenajate astfel încât s ă imprime anticipat sentimente care s ă ajung ă la o

intensitate maxim ă în punctul terminus al deplas ării. - succesiunea exprim ă o

suit ă de percep ţii sau tr ăiri, care au o anumit ă continuitate; în natur ă

succesiunile sunt întâmpl ătoare (libere), şi progresive care la rândul lor pot fi de

ascensiune (la munte), direc ţionale (deplasarea în lungul unui curs de ap ă) şi c

ătre interior (atunci când se p ătrunde dintr-un spa ţiu deschis c ătre interiorul

umbros al unei p ăduri); în proiectarea unui spa ţiu verde succesiunea poate fi

întâmpl ătoare (în cazul înfloririi speciilor lemnoase dintr-un amestec) şi

disciplinat ă (ca în cazul aranjamentelor cu specii la care perioadele de înflorire

urmeaz ă succesiv). - modularea spa ţiului permite ca prin amenajarea unor

suprafe ţe sau volume s ă se realizeze unitate, ordine şi armonie; pentru

realizarea acestor trei aspecte se pot adopta trei modalit ăţ i: conservarea formei

naturale (nu implic ă nici o schimbare), distrugerea formei naturale (implic ă

transform ări totale), alterarea formei naturale (implic ă transform ări par ţiale,

de mic ă amploare ce nu schimb ă tr ăsăturile specifice ale compozi ţiei sau ale

locului) şi accentuarea formei naturale (de exemplu, plasarea construc ţiilor

înalte sau a arborilor de m ărimea I în vârful unei coame sau culmi). -

armonizarea spa ţiului artificial cu cel natural se poate realiza fie prin înlăturarea

elementelor distonante sau str ăine dintr-o anumit ă compozi ţie, sau prin

introducerea unor elemente de accentuare. - îmbinarea armonioas ă a simplit ăţ ii

şi variet ăţ ii presupune eliberarea sau degajarea unor spa ţii de elemente

nesemnificative care încarc ă şi conduc la lipsa de unitate şi armonie.

Principiul propor ţionalit ăţ ii impune existen ţa unor rela ţii dimensionale ale

componentelor unei compozi ţii sau între diferite componente ale acelea şi

compozi ţii. Propor ţionalitatea exprim ă rela ţiile dintre m ărimile unor

elemente şi ac ţioneaz ă direct asupra privitorului. Unele raporturi plac ochiului

mai mult decât altele. Fibonacci, matematician italian din sec. al XIII-lea, a

descoperit propor ţia de aur (sec ţiunea de aur) prin care este exprimat cel mai

bun raport care poate s ă existe între dou ă dimensiuni (lungime şi l ăţ ime), a şa

cum este cazul dreptunghiului de aur, ce are laturile în raport de 1:1,618

(aproximativ 3:5). Acest raport poate fi obţinut plecându-se de la cifrele 1 şi 2,

fiecare nou num ăr ob ţinându-se din suma celorlalte dou ă precedente: 1 şi 2,

apoi 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89 etc. Raporturile dintre dou ă valori succesive din

acest şir sunt apropiate de raportul de aur. C.I. Mollet este primul care a definit

diferite propor ţii între lungimea aleilor şi lărgimea lor, astfel pentru o alee de

300 m, l ăţ imea optim ă este de 8 m, iar pentru o alee de 250 m, l ăţ imea optim

ă este de 5 m. În spa ţiile verzi obiectele şi elementele componente pot fi propor

ţionate la o anumit ă scar ă, care fixeaz ă amploarea unei compozi ţii în raport cu

omul, omul fiind măsura comun ă a oric ărei compozi ţii. Aceast ă scar ă poate fi

o scar ă individual ă sau o scar ă monumental ă. Scara individual ă ia în

considerare omul ca individ, majoritatea obiectelor uzuale fiind construite la o

scar ă individual ă (b ănci, mese, alee pietonal ă, etc.). Scara monumental ă ţine

cont de omul colectiv respectiv de masele mari de oameni (spectatorii unui

stadion, publicul dintr-un parc, participan ţii la diferite evenimente de amploare

etc.) şi exprim ă o anumit ă for ţă sau putere (intr ările în spa ţiile verzi, sc ările

de acces de evacuare în stadioane sau s ăli de spectacole, aleile din zonele

centrale sau din zonele intens frecventate dintr-un spa ţiu verde public etc.).

Propor ţionalitatea intervine şi în cazul raportului dintre o cl ădire, în ălţimea

exemplarelor arborescente ce o încadreaz ă şi distan ţa la care este situat

privitorul. Astfel, pentru ca o cl ădire sau un exemplar arborescent s ă se vad ă în

modul cel mai favorabil, privitorul trebuie s ă fie la o distan ţă dubl ă fa ţă de în

ălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 27 0. La o distan ţă tripl ă fa ţă de în

ălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 18 0, privitorul percepe acest obiect ca f

ăcând parte dintr-un ansamblu, iar la o distan ţă mai

mare de aceast ă valoare, cl ădirea sau arborii respectivi pierd din

predominan ţa lor asupra câmpului vizual.

Principiul economicit ăţ ii impune faptul c ă mijloacele materiale şi estetice

trebuie dozate cu discern ământ pentru a satisface utilitatea şi frumuse ţea unui

spa ţiu verde. Construc ţia spa ţiilor verzi se realizeaz ă folosind solu ţia

economic ă optim ă, f ără a se exagera prin risip ă.

Principiul istoric este de fapt principiul îmbin ării creatoare a cuno ştiin ţelor

actuale cu experien ţa istoric ă, presupunând unirea trecutului cu prezentul.

Noile tehnici materiale şi noile concep ţii de creare trebuie combinate cu tot ceea

ce este mai bun din ceea ce ne-a l ăsat trecutul, pentru c ă „acei care refuz ă lec

ţiile istoriei sunt condamna ţi s ă o repete”.

Cap. V STILURI ŞI GENURI ÎN SPA ŢIILE VERZI

5.1. Stilurile spa ţiilor verzi

5.1.1. Generalit ăţ i

Stilul constituie totalitatea particularit ăţ ilor caracteristice unei structuri,

civiliza ţii, epoci, activit ăţ i, legate de un anumit loc şi o anumit ă perioad ă

istoric ă, şi elaborate sub influen ţa condi ţiilor naturale şi a factorilor sociali. În

amenajarea spa ţiilor verzi, stilul reprezint ă modul de armonizare a elementelor

naturale (relief, ap ă, vegeta ţie) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în

vederea realiz ării unei ţinute artistice distincte. Spa ţiile verzi sunt constituite

din mai multe categorii de elemente: naturale şi artificiale. Cele naturale pot fi

elemente majore respectiv formele majore (lan ţuri muntoase, v ăile râurilor,

câmpii, etc.), tr ăsăturile majore (temperaturile sezoniere, precipita ţiile) sau for

ţele majore (vânt, radia ţia solar ă, eroziunea), dar şi elemente minore precum

microrelieful, vegeta ţia, râuri, pâraie, lacuri (elemente ce pot fi modificate sau

ameliorate de om). În func ţie de stilul adoptat în compozi ţie, microrelieful

poate fi corectat prin aplanarea neregularit ăţ ilor, accentuarea contrastelor sau

chiar prin transform ări profunde. Dup ă diver şi autori (Vacherot şi Hubbard),

spa ţiile verzi amenajate erau grupate în func ţie de dou ă mari categorii: stiluri

clasice – bazate pe geometrismul formelor şi spa ţiilor, şi stiluri romantice –

bazate pe formele spa ţial-volumetrice libere. V. Carmazin-Cocovschi deosebe

şte în cadrul celor dou ă stiluri mai multe variante, astfel în cadrul stilului

geometric se remarc ă variantele: mauric ă şi italo-francez ă, caracteristice Rena

şterii şi Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber, variantele chino-

japonez ă şi cea anglo-american ă, caracteristice perioadelor Clasicismului şi

Romantismului. În ultima perioad ă (sec. al XX-lea) s-a conturat stilul mixt

(contemporan), care presupune îmbinarea armonioas ă a stilului clasic şi a celui

peisager.

5.1.2. Stilul geometric

Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la

baza proiect ării gr ădinilor re şedin ţelor p ăturii dominante ale claselor

nobiliare. Acest stil prezint ă mai multe variante, caracteristice diferitelor epoci

istorice, diferitelor sisteme sociale şi politice ale popoarelor, în strâns ă leg ătur

ă cu situa ţia geografic ă şi condi ţiile climatice. Egiptenii sunt cei care au pus

bazele acestui stil, prin rigiditatea geometric ă strict ă adoptat ă în amenajarea gr

ădinilor, aspect preluat şi de romani. La romani gr ădinile, întotdeauna de form ă

dreptunghiular ă, erau prelungiri ale înc ăperilor, fiind ornate cu statui, vase sau

fântâni arteziene. Gr ădinile în stil maur, de mai târziu, aveau form ă pătrat ă sau

dreptunghiular ă, fiind înconjurate din toate laturile de cl ădiri cu balcoane şi

galerii orientate spre curte, şi având liniile compozi ţionale subordonate

formelor geometrice stricte.

Acest stil a fost perfec ţionat în timpul Rena şterii italiene, când de fapt au şi

fost create multe din gr ădinile capodoper ă ale epocii, unele p ăstrându-se şi în

prezent. Aceste gr ădini aveau planul conceput în func ţie de construc ţie, palatul

şi gradina formând un ansamblu compus unul pentru altul. Gr ădina era dispus ă

de cele mai multe ori pe un tren inclinat amenajat în terase, sus ţinute prin ziduri

masive şi legate prin sc ări monumentale bogat ornamentate, compozi ţia fiind

întregit ă de apa folosit ă din abunden ţă sub form ă de fântâni, cascade sau

bazine. Punctul culminant al rafinamentului gr ădinilor amenajate în acest stil a

fost atins în Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit

principiile compozi ţionale ale proiect ării spa ţiilor verzi în acest stil. Practic gr

ădinile clasice franceze prezint ă particularit ăţ ile ce caracterizeaz ă complet

stilul geometric, aplicat pân ă în prezent.

5.1.2.1. Principiile de structur ă ale stilului geometric

Compozi ţia se bazeaz ă pe forme geometrice stricte, regulate, pe linii drepte

şi curbe. Toate elementele se ordoneaz ă perfect unele în raport cu altele, fiind

subordonate toate elementului principal. Elementul principal, numit şi capul de

compozi ţie, dominanta sau centrul compozi ţiei este constituit de palat sau

castel, situat în pozi ţie dominant ă, respectiv pe cotele cele mai înalte ale

terenului. Părţile componente sunt ordonate geometric fa ţă de o axă dominant ă

central ă, ce constituie perspectiva principal ă. Aceasta, respectiv axa principal

ă, porne şte perpendicular din mijlocul fa ţadei cl ădirii, dezvoltându-se pe o

mare distan ţă în profunzimea compozi ţiei create. Perspectivele secundare sunt

perpendiculare pe cea dominant ă şi devin axe de compozi ţie subordonate. Zona

învecinat ă palatului sau castelului este degajat ă total de vegeta ţie forestier ă de

talie mare, pentru a putea fi scoas ă în eviden ţă impozan ţa edificiului dar şi

pentru a asigura vizibilitatea maxim ă asupra gr ădinilor din preajma acestuia,

fiind dispuse aici partere rafinate decorate cu flori, borduri sau broderii artistice

din buxus tuns, precum şi oglinzi de ap ă, statui sau vase sculptate. Aceste

elemente sunt urmate de partere întinse de gazon, m ărginite de şiruri de arbu şti

sempervirescen ţi tun şi în forme geometrice, sau de perdele de arbori. Adesea

aceste partere întinse de gazon sunt întrerupte de bazine mari, canale sau oglinzi

de ap ă, sau chiar de boschete de arbori înal ţi tun şi. Arborii mari au rolul fie de

a conduce unele perspective, fie de a le limita pe altele, sau de a servi drept

cadru pentru locurile lini ştite numite „s ăli verzi”. Perdelele sau boschetele de

arbori p ătrund pe câmpia şi în masivele învecinate. Terenul este transformat şi

adaptat pentru a se integra, armoniza şi propor ţiona cu cl ădirea principal ă,

fiind nivelat şi modelat în terase largi, cu denivel ări mici, cu numeroase ziduri

de sprijin, sc ări, rampe, taluzuri, balustrade, bogat ornamentate. Traseul general

devine mai simplu pe m ăsur ă ce se îndep ărteaz ă de dominant ă iar la limitele

parcului se realizeaz ă o leg ătur ă vizibil ă cu zona învecinat ă. Apa aduce

prospe ţime, lumin ă şi mi şcare reprezentând elementul cel mai bogat datorit ă

modalit ăţ ilor de folosire şi combinare cu diverse alte elemente, fiind dispus ă în

bazine cu margini de marmur ă sau piatr ă artistic cioplit ă şi finisat ă, cu

numeroase grupuri sculpturale şi numeroase combina ţii între grupuri de fântâni

arteziene sau bazine cu jocuri

de ap ă. Bazinele se înscriu în figuri geometrice simple iar suprafa ţa acestora

cre şte pe măsur ă ce se îndep ărteaz ă de centrul compozi ţional al gr ădinii.

Aleile sunt rectilinii, fiind dispuse în re ţea geometric ă, conducând spre diverse

amenaj ări, care dau varietate şi fantezie compozi ţiei.

5.1.2.2. Stilul Rococo

În secolul al XVIII-lea, sub influen ţa stilului rococo din arhitectur ă, se

dezvolt ă şi în amenajarea gr ădinilor stilul rococo, cu prec ădere în Olanda, ca o

variant ă ce deriv ă din stilul geometric. Gr ădinile olandeze create în acest stil

aveau caracteristic ă folosirea excesiv ă a spalierelor cu plante urc ătoare, a

arborilor şi arbu ştilor sempervirescen ţi t ăia ţi cu mult ă art ă formând diferite

siluete de animale sau chiar figuri omene şti. Elementele ce intrau în compozi

ţia gr ădinii erau dispuse strict simetric, în form ă de tabl ă de şah. Toate acestea

au fost duse la extrem, iar lipsa de naturale ţe a fost accentuat ă mai ales prin

folosirea abundent ă a diferitelor materiale artificiale precum: globurile de sticl ă

colorat ă în locul florilor, împodobirea plantelor perene cu scoici sau chiar

vopsirea arborilor în auriu. Datorit ă acestor procedee o astfel de compozi ţie

devenea greoaie, fiind obositoare ochiului, abunden ţa de elemente ce avea rolul

de a îmbog ăţ ii şi completa vegeta ţia nef ăcând altceva decât s ă diminueze

rolul estetic al speciilor folosite şi al gr ădinii respective, în ansamblu.

5.1.3. Stilul peisager

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a ap ărut în Anglia în

secolul al XVII-lea, în contextul unei mari mi şcări culturale ce c ăuta noi forme

de exprimare, fie sub influen ţa literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la

natur ă, fie sub influen ţa pictorilor peisagi şti, sau chiar datorit ă influen ţei artei

gr ădinilor chineze şti. În aceast ă situa ţie, în Anglia, ca o reac ţie împotriva gr

ădinilor franceze, arta gr ădinilor a c ăpătat o nou ă orientare, renun ţându-se în

primul rând la rigiditatea şi artificialitatea impus ă de geometrismul gr ădinilor

clasice. Şi condi ţiile climatice tipice ţinutului insular al Angliei (cea ţă ,

umiditate atmosferic ă ridicat ă) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai

ales a celor de gazon, dar şi întinderea mare a diverselor propriet ăţ i, având cel

mai adesea relief variat, au favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil. Acest

stil are ca dominante trasarea liber ă a aleilor, utilizarea vegeta ţiei într-o manier

ă cât mai apropiat ă de cea natural ă precum şi adaptarea construc ţiilor la

formele terenului, pentru o reu şit ă armonizare a artificialului cu naturalul.

5.1.3.1. Principiile de structur ă ale stilului peisager

Formele, aranjamentele şi asocierile diferitelor elemente componente vor fi

cât mai apropiate de cele din natur ă, compozi ţia fiind liber ă, respectiv o

compozi ţie în care elementele naturale şi cele artificiale (construite) sunt

îmbinate în peisaje cu caracter cât mai natural.

Natura este conduc ătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv

cele naturale înconjur ătoare fiind legate armonios. Impresia general ă va fi cea a

unui aranjament pitoresc, neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni

elemente de peisaj, care în mod natural sunt dispersate. Aspectul natural trebuie

s ă dep ăş easc ă limitele sectorului amenajat, legând astfel peisajul exterior cu

cel interior. Compozi ţia trebuie s ă fie în concordan ţă cu caracterul ţinutului,

iar detaliile acesteia s ă fie în concordan ţă cu caracterul local. Obiectivele

interesante vor fi accentuate iar cele inestetice vor fi mascate cu vegeta ţie.

Simetria şi echivalen ţa sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi

compensarea elementelor componente: suprafe ţe, volume, lumini şi umbre.

Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urm ăre şte formele de relief, fiind

amplasate astfel încât s ă nu se suprapun ă peste liniile de perspectiv ă şi s ă

formeze itinerarii comode. Curbele şi sinuozit ăţ ile aleilor trebuie s ă fie simple

şi justificate de microrelieful şi obstacolele naturale sau aparent naturale ale

terenului. Aleile vor conduce vizitatorul spre obiective bine definite, în diferite

zone ale gr ădinii, oferindu-i progresiv diverse perspective spre anumite

obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le descoper ă la un moment dat. În

jurul cl ădirii principale, atunci când aceasta exist ă, se vor folosi specii de talie

mic ă, cu înflorire bogat ă, frumoas ă şi îndelungat ă, peluze, paji şti şi diferite

grupaje floricole. Cl ădirea poate fi încadrat ă pe anumite laturi de masive de

arbori sau arbu şti, pentru realizarea unei integr ări cât mai bune a construc ţiei

în peisaj. Planta ţiile vor avea margini sinuoase şi vor fi dispuse în planurile

laterale sau în culise, şi vor respecta formele naturale de cre ştere a vegeta ţiei şi

grup ările naturale, masele vor avea conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile,

exemplarele izolate de arbori şi arbu şti ce vor completa şi vor conferi varietate

covoarelor de gazon. Dac ă în zonele mai des frecventate se pot utiliza specii

lemnoase dintre cele mai variate, se recomand ă ca spre planurile îndep ărtate s ă

se foloseasc ă arbori din specii indigene, pentru realizarea leg ăturii spa ţiului

amenajat cu peisajul înconjur ător natural. Gazonul este folosit pe suprafe ţe

mari ce se suprapun peste neregularit ăţ ile terenului, renun ţându-se la suprafe

ţele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor trebuie s ă fie îngrijit,

adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete neregulate sau

eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafe ţe mari de gazon se planteaz ă

la distan ţe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice. Configura ţia

terenului va fi cea natural ă în linii mari, intervenindu-se totu şi în detaliu, pentru

realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte peisagistice

pitore şti. Acolo unde terenul nu prezint ă o variabilitate prea mare a

microreliefului, acest lucru se poate compensa prin supraîn ălţarea anumitor

coline sau adâncirea unor v ăi, prin aducerea de pietre, roci sau stânci, prin

accentuarea sau îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumul ări de ap

ă cu aspect cât mai natural. Rocile, pietrele şi stâncile vor fi aranjate conform

modelelor din natur ă, sub form ă de mase, de grote sau chiar cascade. Apele,

fie create, fie naturale, ocup ă un rol important în compozi ţie şi vor fi

armonizate cu formele de relief şi cu vegeta ţia, având un caracter cât mai

natural: lacurile şi iazurile vor avea un contur neregulat, sinuos chiar, cu

malurile din materiale locale şi amenajat cu vegeta ţie natural ă, cursurile de ap ă

vor fi avea traseul neregulat, urmând caracteristicile terenului.

Construc ţiile decorative sunt folosite în num ăr mic, limitat şi întotdeauna în

armonie cu respectivul peisaj. Configura ţia terenului este cea care determin ă

amplasarea diferitelor construc ţii. Astfel pot fi folosite poduri cu aspect rustic

(din piatr ă, c ărămid ă sau lemn), chio şcuri sau pavilioane rustice, fântâni,

ziduri sau garduri rustice, sc ări din piatr ă, c ărămid ă ars ă sau lemn, trunchiuri

c ăzute, ruine, morminte false, temple, unele monumente sau grote. Toate

acestea nu vor fi ostentative, ci vor fi integrate cât mai bine în peisajul creat,

imprimând un anumit caracter „scenei” respective: romantic, rustic, pitoresc, vis

ător, melancolic, de groaz ă. Efectul de lumini şi umbre va fi valorificat din plin,

având o deosebit ă importan ţă în crearea diferitelor st ări sau emo ţii, astfel

construc ţiile se recomand ă s ă fie luminate din fa ţă iar arborii din spate. Apa,

prin modul diferit în care poate fi folosit ă (cursuri de ap ă, cascade, iazuri,

lacuri), va avea valen ţe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie în

func ţie de vegeta ţia prezent ă. Astfel, planta ţiile de pe malul apei au ca efect

umbrirea suprafe ţei apei în anumite momente ale zilei, sau grupurile abundente

de nuferi (frunzele nuferilor) diminueaz ă mult din str ălucirea oglinzii apei în

zilele însorite.

5.1.3.2. Stilul chino-japonez

În cadrul stilului peisager se deosebe şte o variant ă a acestuia, având anumite

particularit ăţ i, specifice culturilor din Extremul Orient, fapt ce îi confer ă chiar

statut de stil aparte, de sine st ătător. Acest stil se suprapune în linii mari peste

caracteristicile stilului peisager, folosind volumele şi spa ţiile libere cu înf ăţ

işare natural ă. Planta ţiile, terenul, apa şi stâncile au forme neregulate iar aleile

urmeaz ă strict caracteristicile ternului. Speciile folosite sunt întotdeauna proprii

locului, având semnifica ţii aparte, în pu ţine cazuri folosindu-se specii exotice,

şi atunci în propor ţii mici. Construc ţiile decorative sunt u şoare, gra ţioase, în

form ă de arc, chio şcurile şi pavilioanele sunt amplasate şi construite în armonie

cu vegeta ţia şi relieful. În varianta chinez ă, gr ădinile, care sunt situate în

special în zona de câmpie, vor avea dimensiuni mari. În varianta japonez ă,

datorit ă reliefului muntos, dar şi datorit ă spa ţiului limitat, gr ădinile sunt

miniaturale şi foarte variate, având în compoziţia acestora arbori pitici, c ărări de

piatr ă şi iazuri pitoresc m ărginite.

5.1.4. Stilul mixt

Stilul mixt (compozit) a ap ărut la sfâr şitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea, mai precis în perioada când se înfiin ţeaz ă gr

ădinile or ăş ene şti şi când apare necesitatea rezolv ării compozi ţiei acestora, în

ceea ce prive şte rigiditatea stilurilor folosite pân ă atunci. Stilul geometric

asigura accesibilitatea mare a publicului în spa ţiul verde respectiv, dar era

costisitor ca investi ţie şi între ţinere, iar stilul peisager implica un acces şi o

folosin ţă limitate pentru publicul numeros, datorit ă aleilor înguste, a traseelor

neuniforme, necorespunz ătoare primirii publicului, precum şi necesitatea

existen ţei spa ţiilor vaste pentru realizarea anumitor scene de peisaj natural.

Acest stil reune şte atât caracteristici ale spa ţiilor verzi regulate cât şi ale celor

peisagere, realizându-se de fapt o îmbinare ale celor dou ă metode de compozi

ţie în cadrul

aceluia şi spa ţiu verde. Primul pas în acest sens a fost realizat ini ţial prin

unele transform ări peisagere ale unor vechi amenaj ări clasice, realizate într-o

compozi ţie neunitar ă, dar care au constituit punctele de plecare pentru

viitoarele posibilit ăţ i de amenajare în aceast ă manier ă. Din combinarea celor

dou ă stiluri a rezultat stilul mixt ce presupune în esen ţă tratarea unor p ărţi ale

compozi ţiei în stil geometric şi a altor p ărţi în stil peisager, astfel încât s ă se

realizeze o unitate organic ă. Zonele verzi amenajate în stil mixt au caracter

multifunc ţional, cuprinzând numeroase dot ări şi sistematiz ări secundare, cu

prec ădere în cazul suprafe ţelor mari, cu o capacitate mare de primire a

vizitatorilor, permi ţând totodat ă şi o mai mare libertate de adoptare a solu ţiilor

amenajistice.

5.1.4.1. Principiile de structur ă ale stilului mixt

În p ărţile centrale ale compozi ţiei se folosesc traseele drepte, largi ce permit

accesul publicului larg, tot aici fiind cantonate şi cl ădirile sau edificiile

importante. Ca regul ă general ă, exist ă o ax ă principal ă de perspectiv ă, dar şi

axe secundare, toate fiind mai scurte comparativ cu perspectivele gr ădinilor

amenajate în stil geometric. Centrul sau centrele compozi ţiei, intr ările

principale, zonele din lungul axei sau axelor principale de perspectiv ă, intersec

ţiile importante de alei, zonele din vecin ătatea cl ădirilor impozante, se

amenajeaz ă în stil geometric, iar restul compozi ţiei în stil peisager. Trecerea de

la zona central ă tratat ă în manier ă geometric ă la cea periferic ă tratat ă în

manier ă peisager ă, nu se realizeaz ă ostentativ, ci treptat, folosindu-se anumite

elemente de trecere, de leg ătur ă, care sunt caracteristice pentru o anumit ă zon

ă dar care pot fi folosite şi pe o anumit ă por ţiune din cealalt ă zon ă,

realizându-se o tranzi ţie armonioas ă. Între zonele în care solu ţiile de

amenajare stilistic ă difer ă, nu exist ă o diferen ţiere net ă în toate aspectele

compozi ţionale, îmbinându-se unele elemente comune amenaj ărilor peisagere,

sectoarele tratate diferit legându-se firesc şi armonios între ele, ordonând

compozi ţia într-o manier ă mai simpl ă. În zonele mai îndep ărtate traseul

devine sinuos, vegeta ţia fiind dispus ă similar cu cea natural ă, creându-se

numeroase col ţuri lini ştite. Trasarea c ăilor de circula ţie presupune o îmbinare

a formelor geometrice regulate (mai pu ţine) în special în zona central ă, cu cele

libere, sinuoase (mai numeroase) în special în zonele periferice. Aleile

principale, trasate în stil geometric leag ă cl ădirea principal ă cu obiectivele

importante, bogat ornamentate precum: pavilioane, fântâni, statui, monumente

etc. Aleile trasate în stil peisager sunt mai înguste, mai variate ca traseu şi

conduc vizitatorul spre locuri mai lini ştite sau spre locuri destinate diferitelor

jocuri. Planta ţiile sunt tratate diferen ţiat, astfel: lâng ă cl ădiri se adopt ă

amenaj ări floristice mai bogate, cu vegeta ţie lemnoas ă scund ă şi numero şi

arbori decorativi; în zonele periferice sau îndep ărtate vegeta ţia folosit ă este

distribuit ă cât mai neuniform, dând impresia de natural. Apa este folosit ă atât

sub form ă de bazine, fântâni arteziene, dispuse de regul ă în zona axei

principale de perspectiv ă, dar şi sub form ă de mici c ăderi de ap ă, cascade,

lacuri sau cursuri de ap ă, distribuite pe toat ă suprafa ţa compozi ţiei.

Un spa ţiu verde amenajat în stil mixt are mai mult ă atractivitate, prin

varietatea mare a scenelor de peisaj, în care adesea se împletesc aspecte ale

„ordinii” strict geometrice cu aspecte romantice sau pitore şti ale „dezordinii”

naturale, aparent întâmpl ătoare. Unitatea compozi ţiei se realizeaz ă prin diferite

modalit ăţ i de organizare spa ţial ă ce implic ă model ări de relief, aranjarea

planta ţiilor, realizarea succesiunii zonelor de tranzi ţie stilistic ă.

5.2. Genul peisajului

5.2.1. Generalit ăţ i

Genul unui peisaj reprezint ă caracterul general al expresivit ăţii artistice a

acestui peisaj precum şi influen ţa lui asupra st ării suflete şti. Genurile

peisajelor sunt multiple iar sentimentele pe care le determin ă sunt numeroase şi

diferite în func ţie de percep ţia individului. În decursul timpului, percep ţia

asupra genului peisajului a fost diferit ă, atât în cadrul istoric cât şi în cadru

geografic. Chinezii deosebeau trei genuri ale peisajului, şi anume: de veselie, de

groaz ă şi de basm. Home, considera în 1762 c ă o gr ădin ă poate inspira

sentimentele: de grandoare, de admira ţie, de veselie, de melancolie, de s ălb

ăticie, de mirare. La începutul secolului al XX-lea, E. André şi Vacherot

deosebeau urm ătoarele genuri de peisaje: cel al noble ţei sau al grandorii, cel al

veseliei şi cel al pitorescului sau al s ălb ăticiei. Hubbard adaug ă la cele dou ă

genuri de mai sus genul de triste ţe şi cel de melancolie. V. Carmazin-Cocovschi

deosebe şte dou ă mari categorii de genuri: genuri majore şi genuri minore.

Genurile majore sunt: inspirator, de bucurie, vis ător şi protector iar genurile

minore sunt: calmant şi melancolic. În prezent, datorit ă similitudinii

sentimentelor de factur ă apropiat ă, ce graviteaz ă de fapt în jurul unui

sentiment dominant, ce constituie şi denumirea genului respectiv, sunt luate în

considerare urm ătoarele genuri: grandios, de bucurie, romantic şi lini ştit.

5.2.2. Genul grandios

Genul grandios, inspirator, solemn sau maiestuos, imprim ă vizitatorului

sentimente de solemnitate, de inspira ţie, de admira ţie şi respect. Acest gen este

caracteristic suprafe ţelor întinse, destinate activit ăţ ilor de mas ă, în care este

prezent „omul colectiv”, dar şi masivelor mari de arbori, clar conturate, formate

din arbori înal ţi dar şi arbu şti, ce dau impresia de compactitate. Acelea şi

sentimente sunt imprimate şi de întreruperile mari ale masivelor, sub forma unor

poieni largi sau peluze întinse, de suprafe ţele mari ocupate de oglinzile apelor st

ătătoare sau chiar curg ătoare. Efectul grandios al unei suprafe ţe verzi este

accentuat prin prezen ţa suprafe ţelor mari acoperite cu specii floricole, cu

înflorire abundent ă, cu un efect decorativ deosebit.

5.2.3. Genul de bucurie

Genul de bucurie, de veselie sau de entuziasm , induce şi creeaz ă veselie şi

bun ă dispozi ţie prin diferite combina ţii contrastante dar unitare de linii, forme,

volume, culori, umbr ă şi lumin ă. O compozi ţie realizat ă în acest gen are

caracteristice spa ţiile verzi deschise, largi, în care sunt planta ţi arbu şti solitari

sau sub form ă de mici grupuri, decorativi prin frunzi şul bogat sau prin flori

numeroase. De asemenea, aici se încadreaz ă şi spa ţiile verzi largi în care se

folosesc speciile floricole în grupuri, cu flori având culori calde, ce influen ţeaz

ă activ buna dispozi ţie a omului.

5.2.4. Genul vis ător

Genul vis ător sau romantic determin ă stimularea fanteziei şi predispune la

visare. Senza ţia de mister a peisajului amenajat poate fi dat ă de arborii seculari,

de lumini şurile retrase, de stâncile, cascadele, trunchiurile b ătrâne de arbori

doborâ ţi, ruinele sau mormintele false ce apar pe nea şteptate într-o anumit ă

compozi ţie, pe m ăsur ă ce vizitatorul o descoper ă progresiv. Fascina ţia

exercitat ă de astfel de elemente asupra privitorului, surpriza descoperirii

acestora la un moment dat induc aceste sentimente cu caracter romantic.

5.2.5. Genul lini ştit

Genul lini ştit sau calmant predispune la repaus şi la odihn ă, atât sub aspect

psihic cât şi fizic. Acest gen este caracteristic col ţurilor lini ştite, dispuse într-un

masiv păduros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar şi zonelor

situate lâng ă suprafe ţele apelor lini ştite, având ca fundal imagine unor mun ţi

înal ţi, a unui masiv păduros sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul

peisajelor m ărginite de imensitatea unui lac, unei m ări sau ocean).

Cap. VI Caracterizarea și proiectarea spațiilor verzi urbane și periurbane

Spaţiile verzi pot fi situate fie în perimetrul construibil (intravilan) fie în afara acestuia (extravilan). Unele spaţii verzi pot fi situate atât în intravilan cât şi în extravilan, sau unele din interiorul localit ăţ ii se continu ă cu altele din exteriorul acesteia, fapt ce implică unitatea şi continuitatea sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.

6.1. Sistemul de spa ţii verzi

Sistemul de spa ţii verzi al unei localit ăţ i este constituit din totalitatea unit ăţ ilor de spa ţiu verde urbane şi periurbane, ce au rela ţii de interdependen ţă şi care tind s ă constituie un ansamblu complex şi unitar, şi care reprezint ă de fapt „pl ămânul verde” al localit ăţ ii respective, ce asigur ă protec ţia multipl ă a mediului, recrearea şi odihna popula ţiei. No ţiunea de sistem implic ă atât reparti ţia echilibrat ă a tuturor spa ţiilor verzi indiferent de m ărime sau categorie, cât şi leg ătura dintre acestea. Spa ţiile libere plantate trebuie s ă fac ă parte din componen ţa tuturor zonelor func ţionale ale ora şului şi s ă se continue cu masivele plantate periurbane. Spa ţiile verzi sau alte amenaj ări peisagistice, atât urbane cât şi periurbane, sunt judicios repartizate, dimensionate, profilate şi structurate prin solu ţii de sistematizare urban ă. Proiectarea urban ă urm ăre şte realizarea unei densit ăţ i optime a cl ădirilor, limitarea perimetrului construibil, organizarea zonelor func ţionale urbane (zona reziden ţial ă, zona politico-administrativ ă, zona industrial ă, re ţele stradale, diferite dot ări: sta ţie de epurare a apelor menajere, sta ţii de distribu ţie a apei, gazului metan, energiei electrice, energie termic ă, etc.). Ca regul ă general ă, spa ţiile verzi se dimensioneaz ă în raport cu func ţiile atribuite, cu m ărimea şi caracteristicile zonei sau zonelor pe care le deservesc.

6.2. Dispunerea spa ţiilor verzi

În interiorul unei localit ăţ i, unit ăţ ile de spa ţiu verde pot fi distribuite sub form ă de pete, fâ şii sau mixt în func ţie de sistematizarea centrului populat, în strâns ă corelare cu structura urbanistic ă, condi ţiile topografice şi climatice şi sistemul stradal. Sistemul în pete este un sistem de spa ţii verzi neuniform, fiind caracterizat prin răspândirea izolat ă şi neregulat ă a unit ăţ ilor de spa ţiu verde. Acest sistem este specific localit ăţ ilor cu re ţele stradale neregulate, a zonelor cu teren variat sau a zonelor cu teren viran neocupat înc ă de construc ţii. Sub form ă de pete sunt dispuse parcurile, gr ădinile sau scuarurile. Sistemul în fâ şii este caracterizat prin faptul c ă este un sistem uniform, ce reune şte spa ţiile verzi din lungul arterelor de circula ţie, spa ţiile verzi din cvartalele de locuin ţe sau alte spa ţii libere plantate, dispuse într-o re ţea continu ă.

Această reţea poate avea o dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică, longitudinală, transversală sau longitudinal-transversală, în funcţie de sistemul stradal al localit ăţ ii. Sistemul mixt sau combinat îmbin ă sistemele precedente, asigurând optimul sub aspectul îmbun ătăţ irii microclimatului şi realiz ării ambientului pl ăcut pentru popula ţia respectiv ă, asigurând o mai bun ă func ţionalitate în ansamblu. Acest sistem este cel mai frecvent întâlnit, fiind realizat

din unit ăţ i mari de spa ţiu verde (parcuri, gr ădini sau scuaruri), între care leg ătura se realizeaz ă prin planta ţii stradale, dispuse în lungul unor artere principale sau prin „fâ şii verzi”, lungi de sute de metri, care traverseaz ă localitatea şi care, de regul ă, fac leg ătura şi cu centura verde a ora şului, constituit ă din spa ţii verzi periurbane.

6.3. Tipuri de spa ţii verzi

Categoriile de spa ţii verzi sunt numeroase, fiind diferite ca m ărime, amplasare, dot ări şi func ţii. Acestea se pot clasifica în raport cu mai multe criterii.

1. Dup ă pozi ţie se deosebesc:

- urbane (intravilane sau or ăş ene şti) în care intr ă: parcuri de recreare, gr ădini publice, scuaruri, fâ şii verzi şi planta ţi stradale de aliniament, gr ădini botanice, planta ţii de pe lâng ă unele dot ări publice, amenaj ările peisagistice din incintele institu ţiilor, întreprinderilor, a unit ăţ ilor de înv ăţă mânt sau a unit ăţ ilor social culturale, planta ţiile din cimitire, acoperi şurile verzi; - periurbane (extravilane sau preor ăş ene şti) în care intr ă: parcurile de cultur ă şi odihn ă, zonele de agrement (p ăduri de recreare, p ăduri parc, ştranduri), gr ădini zoologice, gr ădini botanice, planta ţii de aliniament în lungul c ăilor rutiere sau ferate, planta ţii de protec ţie (a localit ăţ ilor, a solului, a apei, a sta ţiunilor balneo-climaterice), pepiniere.

2. Dup ă accesibilitatea popula ţiei largi:

- cu acces nelimitat, de folosin ţă general ă, numite şi spa ţii verzi publice, ce sunt administrate de prim ării, şi în care intr ă: parcuri, gr ădini şi scuaruri publice, spa ţiile verzi stradale sau cele din cartierele de locuit, p ăduri de recreare; - cu acces limitat, în care accesul se realizeaz ă conform anumitor reguli, contra cost sau doar pentru o numit ă categorie de oameni, unele spa ţii verzi având chiar caracter privat (gr ădinile locuin ţelor individuale), fiind administrate de persoane juridice sau fizice, aici fiind cuprinse : spa ţii verzi din incinta unit ăţ ilor culturale sau de înv ăţă mânt, a spitalelor, a sanatoriilor sau a unit ăţ ilor industriale, parcurile şi bazele sportive, gr ădinile botanice şi cele zoologice, gr ădinile locuin ţelor individuale. - cu acces strict, în care accesul este permis doar pentru cei ce î şi desf ăş oar ă activitatea în aceste zone, sau în cazul unor studii sau lucr ări de profil, aici încadrându-se: sta ţiuni

experimentale, pepiniere, planta ţii antierozionale, de protec ţie a apelor sau a căilor de circula ţie, planta ţii antiincendiare.

3. Dup ă func ţii:

- spa ţii verzi cu rol recreativ : scuaruri, gr ădini şi parcuri publice, p ăduri parc, păduri de agrement, parcurile sportive, spa ţiile verzi pentru copii şi tineret; - spa ţii verzi cu profil specializat : gr ădini botanice, parcuri expozi ţionale, parcuri şi gr ădini zoologice, parcuri dendrologice, rozarii, alpinarii, spa ţiile verzi din cimitire; - spa ţii verzi de înfrumuse ţare, cu rol decorativ : scuarurile decorative, amenaj ările peisagistice de pe lâng ă institu ţii administrative, culturale sau de înv ăţă mânt, spa ţiile verzi cu caracter privat aferente locuin ţelor; - spa ţii verzi utilitare şi de protec ţie : aliniamentele din lungul c ăilor de circula ţie rutier ă sau feroviar ă, planta ţiile de protec ţie a cursurilor de ap ă şi a acumul ărilor deschise de ap ă, planta ţii cu efect de paraz ăpezi, perdelele de protec ţie, planta ţiile de consolidare antierozional ă, pepinierele, terenuri de produc ţie floricol ă sau de gazon.

6.4. Scuarul

Scuarul este unitatea de spa ţiu verde cu suprafa ţa cuprins ă între 0,3-3 ha, situat ă în intravilan, fiind destinat ă odihnei de scurt ă durat ă, asigur ării circula ţiei pietonilor de la o strad ă la alta, asigur ării unui loc de joac ă copiilor de vârst ă mic ă supraveghea ţi de părin ţi sau bunici, sau cu rol estetic-arhitectural datorit ă ob ţinerii unui efect decorativ deosebit şi prin punerea în valoare a unor edificii sau monumente. În cazul scuarurilor cu func ţie strict decorativ ă se accept ă şi suprafe ţe mai mici de 0,3 ha. Raza de deservire a unui scuar este de cca. 400 m, ceea ce corespunde distan ţei parcurse pe jos de c ătre un om cu mers lejer, în cca. 6-8 minute. Mărimea unui scuar se stabile şte luându-se în considerare c ă 20% din popula ţia ce locuie şte în raza de deservire, frecventeaz ă simultan acel scuar. Norma pentru un vizitator este de 25-30 m 2. Num ărul scuarurilor se stabile şte în func ţie de m ărimea centrului populat şi de prezen ţa altor unit ăţ i de spa ţiu verde. Forma scuarului este dat ă de pozi ţia acestuia, destina ţie, configura ţia terenului şi construc ţiile din jur. Dup ă durat ă, scuarurile por fi: - permanente, categorie în care intr ă marea majoritate a scuarurilor, ce au planta ţii arborescente şi arbustive şi toate dot ările pe care le reclam ă; - temporare sau provizorii, ce se înfiin ţeaz ă pe terenuri virane, destinate construirii unor cartiere de locuit, edificii culturale, având în componen ţa lor doar arbu şti, gazon, aranjamente florale şi alei acoperite cu pietri ş sau

dale. Dup ă modul de amplasare , scuarurile pot fi situate: - în pie ţe – atunci când se suprapun par ţial sau total cu suprafa ţa acestora, pie ţe dispuse de regul ă în fa ţa unui edificiu important; - înconjurate de str ăzi sau artere de circula ţie, caz în care acestea sunt u şor accesibile, nu asigur ă lini ştea pe care vizitatorii o caut ă şi au un grad mai mare de poluare datorit ă traficului auto; - în interiorul cartierelor de locuit, caz în care au un grad mai mic de poluare şi sunt mai lini ştite; Dup ă destina ţie , scuarurile pot fi: - scuaruri destinate odihnei şi jocului copiilor de vârst ă pre şcolar ă, situate de regul ă în cartierele de locuin ţe;

- scuarurile destinate recre ării şi odihnei de scurt ă durat ă înaintea unei ac ţiuni riguros planificat ă, situate în jurul unor institu ţii publice, de înv ăţă mânt, a obiectivelor culturale, în jurul g ării sau a sta ţiilor de autobuz; - scuarurile cu func ţie prioritar ă decorativ ă, situate în fa ţa unui edificiu important sau la intersec ţia unor artere mari de circula ţie, în acest caz accesul pietonal ne fiind posibil, datorit ă inexisten ţei c ăilor de acces. Pentru amenajarea acestora se adopt ă frecvent solu ţii compozi ţionale geometrice regulate, în care speciile sempervirescente au o pondere mai mare. M ărimea unui astfel de scuar se stabile şte în func ţie de dimensiunile cl ădirii respective. De exemplu, în fa ţa unei construc ţii monumentale un scuar prea mic este necorespunz ător, iar un scuar prea mare diminueaz ă din impozan ţa edificiului. În acest sens se recomand ă ca lungimea scuarului s ă fie cel pu ţin egal ă cu în ălţimea cl ădirii şi cel mult dubl ă fa ţă de în ălţimea construc ţiei în fa ţa c ăruia se amplaseaz ă. Primele dou ă categorii de scuaruri prezint ă în componen ţa lor planta ţii de arbori şi arbu şti, peluze de iarb ă, aranjamente şi decora ţiuni florale, alei, sc ări (în cazul terenului accidentat), b ănci, chiar bazine cu ap ă sau fântâni arteziene, statui, chio şcuri pentru odihn ă sau chiar monumente, dispuse la încruci şarea aleilor frecvent circulate. Compozi ţia unui scuar poate fi geometric ă sau liber ă, în strâns ă leg ătur ă cu ansamblul arhitectural învecinat. Dispozi ţia aleilor, ce ocup ă 15-20% din suprafa ţa scuarului, trebuie s ă permit ă fluxul pietonilor dup ă direc ţiile dominante de circula ţie impuse de obiectivele de interes din apropiere. Planta ţiile arbustive şi arborescente sunt concepute şi dispuse sub form ă de grupuri, boschete, în lungul aleilor, spre periferia scuarului, astfel încât s ă ofere protec ţie fa ţă de zonele cu trafic auto intens, ad ăpost contra curen ţilor de aer din direc ţia dominant ă, zone umbrite dar şi zone însorite. Aceste planta ţii ocup ă o suprafa ţă important ă.

6.5. Gr ădina public ă

Gr ădina public ă este unitatea de spa ţiu verde, în care vegeta ţia lemnoas ă ocup ă o pondere important ă, unitate având suprafa ţa cuprins ă între 3-20 ha şi care asigur ă recrearea şi odihna locuitorilor din zona învecinat ă, de pe o raz ă de 1-1,5 km, distan ţă ce poate fi parcurs ă pe jos în cca. 15-25 minute, de mers lejer. Mărimea gr ădinilor publice se stabile şte considerând faptul c ă 15-20% din popula ţia din zona deservit ă, frecventeaz ă gr ădina în acela şi timp, cu o norm ă pentru fiecare vizitator de 40 m 2. Dat ă fiind aceast ă distan ţă de deservire, gr ădinile se amplaseaz ă la nivel de cartier sau complex de locuit, în cadrul ora şelor mari, iar în cazul ora şelor mici gr ădina public ă îndepline şte rolul de parc. Compozi ţia peisagistic ă este rezolvat ă în stilul mixt, partea central ă fiind amenajat ă în manier ă geometric ă iar spre periferie predominând caracteristicile stilului peisager. Gr ădina este prev ăzut ă cu o perdea compact ă de specii lemnoase, respectiv arbori şi arbuşti, perdea ce are rol atât sanitar cât şi decorativ. Intr ările vor fi reduse ca num ăr, respectiv o intrare la cca. 3-4 ha, pentru a nu fi traversat ă de alei de trecere. Spre deosebire de scuar, gr ădina public ă poate fi prev ăzut ă cu 2-3 sectoare, respectiv: sectorul pentru copii, cel pentru odihna pasiv ă şi cel pentru odihna activ ă, dar uneori gr ădina public ă poate avea doar o singur ă zon ă (sector), îndeplinind doar o singur ă func ţie prioritar ă.

Vegeta ţia utilizat ă într-o gr ădin ă public ă va ocupa 40-70% din suprafa ţa acesteia, fiind format ă din arbori şi arbu şti (30-60%), gazon (32-66%) şi specii floricole (4-8%) din suprafa ţa total ă. Aceast ă unitate de spa ţiu verde va cuprinde alei (10-20%) şi spa ţii de odihn ă, locuri de joac ă cu dot ările aferente pentru copii, b ănci, construc ţii utilitare sau pentru agrement (chio şc, ad ăpost de ploaie, locuri pentru jocuri statice, cofet ărie, cafenea, restaurant), diferite dot ări (ci şmele, WC public), bazine sau chiar un mic lac, toate aceste dot ări vor ocupa maxim 20-40% din suprafa ţa total ă a gr ădinii publice.

6.6. Parcul

Parcurile sunt reprezentate prin întinderi mari ocupate cu vegeta ţie lemnoas ă şi ierboas ă, ce dep ăş esc 20 ha, fiind cele mai mari unit ăţ i de spa ţiu verde urbane, destinate atât pentru odihna pasiv ă cât şi pentru diferite manifest ări artistice, culturale şi ştiin ţifice fiind denumite parcuri de cultur ă şi odihn ă. Mărimea acestora se stabile şte în func ţie de m ărimea zonei deservite, şi de densitatea popula ţiei, considerându-se c ă 10% din popula ţia ora şului frecventeaz ă simultan un parc, cu o norm ă de 60 m 2 pentru un vizitator. Se recomand ă dimensionarea sectoarelor astfel încât densitatea maxim ă s ă nu dep

ăş easc ă 300 vizitatori/ha în zonele de odihn ă activ ă (sectoarele sportive), în sectorul pentru copii sau în sectoarele distractive, şi să nu dep ăş easc ă 160 vizitatori/ha în zonele de odihn ă pasiv ă (zonele pentru plimb ări sau pentru odihn ă propriu-zis ă, respectiv sta ţionare). Din datele de mai sus rezult ă faptul c ă în ora şele cu peste 30.000 de locuitori trebuie s ă existe un parc. În foarte multe cazuri, datorit ă suprafe ţei pe care o reclam ă, parcurile se întind în vecin ătatea localit ăţ ilor, mai ales dac ă exist ă şi vegeta ţie lemnoas ă ce constituie nucleul de constituire a parcului respectiv. Zona în care este amplasat un parc nu trebuie s ă fie poluat ă fonic sau chimic, şi dac ă este posibil s ă fie situat în apropierea unei ape curg ătoare sau st ătătoare, recomandându-se ca microrelieful acestei unit ăţ i de spa ţiu verde s ă fie cât mai variat. Un parc de cultur ă şi odihn ă este caracterizat în primul rând printr-o vegeta ţie bogat ă (65-75%), ce cuprinde planta ţii mari de arbori şi arbu şti (30-60%), precum şi spa ţii vaste acoperite cu gazon (35-67%). Plantele floricole sunt dispuse în zona intr ării principale sau în zonele intens frecventate, ocupând doar 3-5% din suprafaţa total ă a parcului. Aleile şi c ăile de acces (10-15%) vor permite realizarea de trasee pentru plimbare, de lungimi şi dificult ăţ i diferite. Luciul de ap ă împreun ă cu alte dot ări vor avea ponderea de 15-20% din suprafa ţă . Parcurile prezint ă diferite dot ări ce ofer ă vizitatorilor atât posibilitatea plimb ării sau repausului în aer liber, într-un cadru peisagistic deosebit, cât şi practicarea diferitelor activit ăţ i cu caracter sportiv (jocuri, sporturi, agrement) sau a unor activit ăţ i cu caracter cultural (spectacole, expozi ţii, manifest ări artistice). Num ărul de intr ări şi amplasarea acestora se stabile şte în func ţie de afluen ţa de vizitatori, de direc ţiile dominante de afluen ţă ce corespund principalelor zone exterioare deservite, de re ţeaua stradal ă limitrof ă, şi de capacitatea proiectat ă a parcului. Intrarea principal ă trebuie s ă corespund ă cu direc ţia celei mai mari afluen ţe de vizitatori, iar intr ările secundare s ă fie dispuse în zone intens frecventate. Intr ările vor fi prev ăzute cu parc ări dimensionate fa ţă de afluen ţa de vizitatori, izolate de c ăile pietonale cu vegeta ţie arbustiv ă şi arborescent ă.

În proiectarea unui parc se prev ăd mai multe zone sau sectoare, dispuse unele fa ţă de altele astfel încât s ă î şi poat ă îndeplini func ţiile cât mai bine, pentru ca diferitele activit ăţ i s ă nu se contrarieze, conform cu sectorizarea func ţional ă. În func ţie de m ărimea şi complexitatea parcului, aceste sectoare sunt: sectorul de odihn ă pasiv ă, sectorul pentru distrac ţia adul ţilor, sectorul pentru copii, sectorul sportiv, sectorul istoric, sectorul naturalistic, teatrul, estrada de concerte sau dans, cinematograf, s ăli de lectur ă în aer liber, restaurant, pavilioane pentru expozi ţii, etc. Sectorul pentru odihna pasiv ă nu se va amplasa

lâng ă cel sportiv, ci cât mai departe de acesta, în zone lini ştite ale parcului, cu o pondere mare a vegeta ţiei forestiere, component ă ce atenueaz ă fonic eventualele zgomote. Obiectivele care implic ă o mare aglomerare de vizitatori sau cele care sunt generatoare de agita ţie şi zgomot, precum cinematograful, teatrul, terenurile şi dot ările sportive, zona pentru distrac ţii sau restaurantele, se amplaseaz ă periferic sau în locuri uşor accesibile, la distan ţe convenabile de sectoarele lini ştite ale parcului, fiind prev ăzute cu alei de acces dimensionate corespunz ător, precum şi cu parc ări exterioare, dispuse la limita parcului. Sectorul pentru copii se va amplasa în apropierea intr ării principale, fiind separat de celelalte sectoare prin vegeta ţie forestier ă (arbori şi arbu şti), având cât mai pu ţine alei pietonale. Sectorul sportiv poate avea în componen ţa sa terenuri, stadion sau alte amenaj ări pentru diferite sporturi. Pavilioanele pentru expozi ţii se vor amplasa opus intr ării principale, lâng ă o intrare secundar ă iar restaurantele în locurile intens frecventate, cu acces direct din ora ş. Pe tot cuprinsul parcului pot fi dispuse chio şcuri, iar elementele ornamentale precum fântâni arteziene, statui, partere cu flori, se vor amplasa în fa ţa cl ădirilor sau pavilioanelor, în punctele intens frecventate sau în lungul aleilor principale. Este necesar ă constituirea şi a unui sector administrativ-gospod ăresc, care s ă cuprind ă o pepinier ă pentru cultura diferitelor specii ornamentale, sere, r ăsadni ţe pentru producerea de r ăsaduri, anexe sau diferite construc ţii administrative, sector care va fi separat de accesul publicului larg şi care va avea o pozi ţie limitrof ă parcului. Se recomand ă ca vegeta ţia lemnoas ă şi cea ierboas ă s ă ocupe suprafe ţele recomandate, pentru a nu se supraînc ărca parcurile cu diferite construc ţii în detrimentul vegeta ţiei, construc ţii care distrag aten ţia vizitatorului de la frumuse ţea naturii, pentru care acesta a venit de fapt.

tabelul 1 Procente de repartizare a principalelor componente ale unit ăţ ilor de spa ţiu verde (scuar, gr ădin ă public ă şi parc) destina ţia suprafe ţelor (%) vegeta ţ Nr. ia crt. Unitate de spa ţiu verde total arbori şi arbu şti specii floricole gazon alei alte dot ări 1. Scuar 60-85 20-60 5-10 30-75 15-20 0-20 2. Gr ădin ă public ă 40-70 30-60 4-8 32-66 10-20 20-40 3. Parc 65-75 30-60 3-5 35-67 10-15 15-20

6.7. Spa ţiile verzi din lungul str ăzilor, bulevardelor şi şoselelor

Aceste planta ţii, ce înso ţesc adesea c ăile de circula ţie public ă din interiorul sau din afara localit ăţ ilor, pot fi de diferite tipuri, de la simple aliniamente de arbori sau arbu şti, pân ă la adev ărate fâ şii verzi cu l ăţ imi variate, având rol decorativ, sanitar, ecologic, de protec ţie a circula ţiei şi a

drumurilor, şi chiar economic. Func ţia decorativ ă este realizat ă prin efectul estetic-arhitectural al acestor planta ţii, îmbinându-se spa ţiul artificial cu elementele vegetale, prin aplicarea principiului armoniei. Speciile lemnoase introduc varietatea în uniformitatea construc ţiilor limitrofe căilor de circula ţie, prin schimb ările fenologice specifice diferitelor anotimpuri: culoarea frunzelor, prezen ţa florilor sau chiar a fructelor, bog ăţ ia şi transparen ţa coroanei, textura şi forma acesteia. Vegeta ţia lemnoas ă fie eviden ţiaz ă liniile arhitecturale ale unei construc ţii sau ale unui ansamblu, fie mascheaz ă anumite elemente inestetice din apropierea c ăilor de circula ţie. Aceste planta ţii fac, de cele mai multe ori, leg ătura dintre marile unit ăţ i de spa ţiu verde dintr-o localitate, sau leg ătura sistemului de spa ţii verzi urban cu cel periurban. Func ţia sanitar ă şi cea ecologic ă sunt exercitate prin reducerea polu ării atmosferice (re ţinerea prafului, a diferitelor pulberi şi a noxelor rezultate din circula ţia autovehiculelor), ameliorarea microclimatului urban (umbrirea trotuarelor şi par ţial a carosabilului, sporirea umidit ăţ ii aerului datorit ă proceselor de evapo-transira ţie, îmbog ăţ irea aerului în oxigen, modelarea vitezei aerului, modelarea temperaturilor extreme), diminuarea poluării fonice, reducerea trepida ţiilor datorit ă sistemului radicelar. Func ţia de protec ţie a circula ţiei şi a drumurilor este realizat ă în primul rând prin separarea circula ţiei pietonale de cea auto sau velo, prin m ărirea confortului optic şi a siguran ţei circula ţiei, prin m ărirea capacit ăţ ii de ghidare a şoferului pe timp nefavorabil, prin reducerea st ării de oboseal ă. Gardul viu din arbu şti, ce separ ă în unele cazuri benzile de circula ţie de sensuri opuse, înl ătur ă efectul de orbire. În afara localit ăţ ilor, planta ţiile arbustive de pe marginea drumurilor, reduc şocurile autovehiculelor în caz de derapaj sau accident. Numeroase planta ţii m ăresc siguran ţa circula ţiei împotriva vântului şi a z ăpezii, iar numeroase ramblee şi deblee au taluzurile fixate şi stabilizate prin astfel de planta ţii. Unele planta ţii, datorit ă monotoniei, devin sup ărătoare şi obositoare pentru ochii şoferului, a şa cum este cazul planta ţiilor de plopi columnari. În acest sens planta ţiile din lungul c ăilor de circula ţie, în special din afara localit ăţ ilor trebuie astfel realizate încât s ă aduc ă varietate în peisaj şi nu monotonie. Func ţia economic ă poate fi îndeplinit ă atunci când prin anumite extrageri se ob ţine o cantitate de mas ă lemnoas ă ce se poate valorifica. De regul ă, aceast ă funcţie este minimalizat ă. Speciile folosite în aceste categorii de spa ţii verzi trebuie s ă îndeplineasc ă unele condi ţii cum ar fi: - s ă fie rezistente la noxe (praf, fum, gaze), - s ă aib ă o perioad ă de prezen ţă a frunzelor cât mai lung ă şi o perioad ă scurt ă de cădere a frunzelor, - s ă fie rezistente la diver şi factori de stres (temperaturi mari vara

datorate înc ălzirii asfaltului, secet ă, boli şi d ăun ători), - s ă nu produc ă fructe sau semin ţe care s ă murd ăreasc ă carosabilul sau aleile,

- sistemul radicelar s ă fie profund şi nu superficial, pentru a nu degrada c ăile de acces sau diferite amenaj ări, - s ă nu drajoneze, - s ă aib ă o cre ştere rapid ă, - s ă fie longevive, - s ă suporte tunderile în coroan ă, - s ă suporte anumite concentra ţii în sol de clorur ă de sodiu, provenit ă din amestecurile antiderapante împr ăş tiate iarna pe carosabil sau pe c ăile pietonale. În ceea ce prive şte forma coroanei, vor fi preferate cele ce au coroana piramidală sau globuloas ă. Se recomand ă folosirea speciilor locale precum: paltin de câmp, paltin de munte, frasin, tei, ulmi, carpen, scoru şi, dar şi specii exotice viguroase: castan porcesc, platan, ar ţarul argintiu, ar ţarul american, salcâm forma umbraculifera sau varietatea bessoniana. Pentru instalarea unor astfel de planta ţii se folosesc puie ţi de talie mare. Planta ţiile din lungul c ăilor de circula ţie pot fi constituite în principal prin aliniamente, care pot fi de mai multe categorii: aliniamente simple realizate dintr-un singur rând de arbori, aliniamente multiple realizate din 2, 3 sau 4 rânduri de arbori, aliniamente din arbu şti sub forma unor garduri vii sau aliniamente mixte realizate din arbori şi gard viu. Structura şi m ărimea acestor planta ţii se stabile şte în func ţie de l ăţ imea şi structura str ăzii, de l ăţ imea zonei limitrofe acesteia, de intensitatea traficului auto şi a traficului pietonal, de cadrul arhitectural al construc ţiilor limitrofe (num ăr de etaje, importan ţa edificiului, accesul la edificiul respectiv), de orientarea str ăzii fa ţă de punctele cardinale şi nu în ultimul rând de instala ţiile şi construc ţiile subterane. Bulevardele, ce au l ăţ imi de 10-20 m sau chiar mai mult, vor avea benzile de circula ţie auto şi velo, separate de c ăile de circula ţie pietonale, sau chiar sensurile opuse ale circula ţiei auto, prin fâ şii plantate cu arbori şi arbu şti. Dac ă l ăţ imea str ăzii este mai mic ă şi circula ţia autovehiculelor intens ă, se recomand ă ca arborii şi în special arbu ştii s ă se amplaseze între partea carosabil ă şi trotuar. Dispunerea planta ţiilor este diferit ă putând fi: simetric ă pe ambele p ărţi ale str ăzii, realizându-se perspective simetrice longitudinale, şi asimetric ă sau unilateral ă, în cazul trotuarelor asimetrice, în cazul str ăzilor orientate pe direc ţia E-V când se recomand ă plantarea laturii însorite sau în cazul drumurilor din afara localit ăţ ilor pentru deschiderea anumitor perspective laterale asupra unui obiectiv (panoram ă, lac etc.). Aliniamentele de arbori din interiorul unei localit ăţ i sunt alc ătuite, de obicei, dintr- o singur ă specie, specie ce poate fi schimbat ă dup ă o intersec ţie sau dup ă o întrerupere a aliniamentului datorit ă prezen ţei unui edificiu. Pot fi folosite dou ă sau mai multe specii dar se recomand ă ca acestea s ă fie asem

ănătoare ca habitus, talie, frunzi ş şi comportament ecologic. Distan ţa dintre exemplare difer ă în func ţie de ritmul static sau cel dinamic, putând fi egale sau variabile, sau se poate adopta plantarea liber ă a str ăzilor. În zona intersec ţiilor pe o raz ă de cca. 25 m se recomand ă p ăstrarea unei zone mai libere sau neplantate pentru asigurarea vizibilit ăţ ii asupra arterelor laterale. Intervalul dintre dou ă exemplare arborescente variaz ă între 5-12 m, în func ţie de specie, de puterea de cre ştere, de lărgimea coroanei şi de în ălţimea la care se dore şte s ă ajung ă exemplarele respective. Planta ţiile sub form ă de aliniamente simple se pot realiza pe fâ şii de sol liber, de 1-1,5 m l ăţ ime, uneori chiar 2 m, sau în spa ţii individuale circulare sau p ătrate, de minim 2 m 2, dispuse pe trotuar. În cazul aliniamentelor duble l ăţ imea minim ă a fâ şiilor de sol

liber este de 3,5 m pentru dispunerea alternativ ă a exemplarelor, sau de 4 m între rânduri pentru dispunerea simetric ă (câte doi) a arborilor. Dup ă desimea acestor planta ţii se deosebesc str ăzi şi bulevarde închise, la care arborii (de talie mare) şi arbu ştii sunt planta ţi la distan ţe mici, şi str ăzi şi bulevarde deschise, la care arborii (de talie mic ă) şi arbu ştii au distan ţe mari între exemplare.

6.8. Spa ţiile verzi din cartierele de locuit

Aceste spa ţii verzi pot avea suprafa ţă , structur ă şi folosin ţă diferite, în func ţie de tipul de locuin ţă sau de ansamblu de locuin ţe pe care îl deservesc. Astfel se deosebesc: spa ţii verzi ale unui ansamblu de locuin ţe şi gr ădinile locuin ţelor individuale.

6.8.1. Spa ţiile verzi ale ansamblurilor de locuin ţe

Acestea sunt situate printre blocurile unui raion de locuin ţe, ale unui cvartal sau ale unui cartier, ocupând suprafe ţe importante, fiind amenajate şi între ţinute de administra ţia local ă. Au scop sanitar, recreativ şi decorativ. Aceste zone verzi servesc ca spa ţii de joac ă pentru copii, pentru plimb ările locatarilor sau pentru odihna acestora. În componen ţa spa ţiilor verzi din cartierele de locuin ţe intr ă: suprafe ţe plantate cu arbori şi arbu şti, suprafe ţe îngazonate, partere cu flori, alei pietonale, arii de joac ă pentru copii, b ănci sau alte spa ţii pentru odihna pasiv ă. Prin planurile de sistematizare ar trebui prev ăzute l ăţ imi optime pentru astfel de planta ţii, interpuse fie între blocurile al ăturate fie între arterele intens circulate şi blocurile de locuin ţe, pentru diminuarea zgomotului, a noxelor sau a altor factori de inconfort, ineren ţi în cazul aglomer ărilor de

locuin ţe de acest tip. Alegerea speciilor şi modul lor de grupare se realizeaz ă în a şa fel încât s ă se elimine monotonia construc ţiilor tipizate, în strâns ă concordan ţă cu planta ţiile stradale. Astfel, se recomand ă folosirea a 2-3 specii lemnoase care s ă constituie fondul general sau dominanta, şi alte multe specii pentru varietate. Speciile vor fi alese şi amplasate, în func ţie de pozi ţia, orientarea şi în ălţimea cl ădirilor, în func ţie de pozi ţionarea ferestrelor, balcoanelor sau a intr ărilor blocurilor de locuit. Cu ajutorul planta ţiilor de arbori se pot ameliora curen ţii puternici ce se formeaz ă pe anumite culoare între blocuri, pot fi protejate anumite laturi de insola ţiile puternice din timpul verii, pot fi mascate anumite construc ţii utilitare inestetice (puncte termice, punct de distribu ţie a energiei electrice, parc ări, tomberoane). Amplasarea speciilor lemnoase trebuie s ă permit ă crearea de zone umbrite dar şi de zone însorite, s ă permit ă un acces facil şi o bun ă vizibilitate pietonilor.

6.8.2. Gr ădinile locuin ţelor individuale

Aceste tipuri de spa ţii verzi reprezint ă o categorie aparte, au suprafe ţe variabile de la 40-50 m 2 pân ă la 400-1000 m 2, prezentând un acces limitat şi fiind de fapt spa ţii închise delimitate de împrejmuiri. Aceste gr ădini sunt amenajate şi între ţinute de proprietar dup ă gustul propriu, personal sau cu ajutorul firmelor specializate de profil.

În func ţie de pozi ţia fa ţă de cl ădire (locuin ţă , sediu de firm ă etc.) acestea pot fi: gr ădina de fa ţad ă, gr ădina din spatele locuin ţei şi gr ădina interioar ă. Gr ădina de fa ţad ă, a şa cum reiese din denumire este situat ă în fa ţa locuin ţei, poate avea o împrejmuire (gard) înalt ă, joas ă sau f ără împrejmuire, în func ţie de specificul locului şi de estetica urban ă adoptat ă în acea zon ă. Aproape în toate cazurile aceast ă gr ădin ă are doar func ţie estetic ă. În func ţie de m ărimea acesteia, respectiv de distan ţa de la gard la construc ţie se poate adopta şi solu ţia de amenajare. Astfel, în cazul spa ţiilor înguste se alege o compozi ţie bazat ă în linii mari pe specii vegetale de talie mic ă, precum gazonul, specii floricole şi arbu şti scunzi şi pentru accente, pu ţine exemplare de talie mai mare dar care nu vor incomoda prin dezvoltare şi umbrire. Pentru spa ţiile largi se pot adopta diferite compozi ţii, inclusiv cea a unei ecran ări vizuale complete dinspre trotuar, fie prin realizarea unui gard viu înalt, a unor grupuri de specii sempervirescente, sau a unei perdele de arbu şti înal ţi sau de liane. Solu ţia de amenajare adoptat ă poate fi liber ă sau geometric ă (simetric ă sau asimetric ă), cu o compozi ţie relativ simpl ă, u şor de între ţinut. Gr ădina din spatele locuin ţei are atât o func ţie estetic ă dar mai ales func ţional ă, fiind de fapt locul în

care proprietarul dore şte s ă aib ă intimitate şi ad ăpost fa ţă de privirile indiscrete. În aceast ă gr ădin ă locatarii imobilului î şi desf ăş oar ă unele activit ăţ i precum: odihna pasiv ă sau activ ă, servitul mesei, activit ăţ i de gr ădin ărit, cititul, diferite jocuri, îndeletniciri artizanale de dezvoltare a personalit ăţ ii, înot (în cazul existen ţei unui bazin sau a unei piscine) etc. În func ţie de m ărimea spa ţiului disponibil, de gusturile proprietarului, de activit ăţ ile pe care dore şte s ă le desf ăş oare, gr ădina este structurat ă şi amenajat ă, putând cuprinde: suprafe ţe şi c ăi de acces, suprafe ţe îngazonate, aranjamente florale, arbori, arbu şti şi liane, mobilier de gr ădin ă, l ămpi pitic, pergole şi treiaje cu plante c ăţă rătoare pentru realizarea umbrei, chio şc de gr ădin ă, bazin cu pe şti decorativi, piscin ă, barbeque, minigr ădin ă de zarzavaturi, minilivad ă, miniser ă, magazie de unelte, padoc şi cu şcă pentru câine. În cazul vegeta ţiei, speciile cel mai des utilizate sunt speciile floricole perene, gazonul, trandafirii, arbu ştii floriferi sau cei sempervirescen ţi de talie mic ă, speciile ag ăţă toare (liane sau specii anuale volubile) pentru decorarea zidurilor, pergolelor, chio şcurilor şi treiajelor, precum şi diferite specii cu port pendent, sau specii de r ăş inoase. Solu ţia de amenajare se adopt ă fie la recomand ările arhitectului cl ădirii, fie la cele ale unui arhitect peisagist de la o firm ă de profil, fie dup ă propriile idei, libertatea de alegere fiind total ă în acest caz. Gr ădinile interioare , sunt mai pu ţin r ăspândite şi cunoscute, datorit ă caracterului special al construc ţiilor în care sunt realizate. În cazul unor locuin ţe, dar şi a unor hoteluri, spitale, sedii de firme, institu ţii, sunt prev ăzute în arhitectura acestora unul sau mai multe spa ţii destinate amenaj ărilor peisagistice. Aceste gr ădini pot fi amenajate pentru circula ţia interioar ă sau pot fi amenajate doar pentru contemplare. Solu ţia de amenajare adoptat ă poate reda cu mult rafinament un colt din natur ă, folosindu-se diferite elemente native: specii ierboase, arbustive sau lemnoase, stânci şi pietre, un mic bazin cu aspect natural, o cascad ă miniatural ă. Unele gr ădini pot fi amenajate sub influen ţa artei plastice folosindu-se elemente specifice: dale şi b ănci de o anumit ă form ă sau culoare, arbu şti tun şi, diferite aranjamente din materiale inerte de texturi şi culori variate. Pentru unele gr ădini interioare se poate adopta o solu ţie strict

geometric ă sau se pot adopta principiile gr ădinilor miniaturale japoneze, astfel încât liniile arhitecturale ale construc ţiei s ă se îmbine pl ăcut cu scena de peisaj creat ă. În cazul tuturor acestor tipuri de spa ţiu verde este necesar ă, de la bun început, cunoa şterea situa ţiei (existen ţa şi pozi ţionarea) tuturor instala ţiilor subterane ce deservesc cl ădirea (conducte de ap ă sau de gaz metan, instala ţii electrice, canaliz ări).

6.9. Acoperi şurile verzi

Acoperi şurile verzi (eco-acoperi şuri) reprezint ă un tip aparte de spa ţiu verde, cu solu ţii constructive şi de amenajare complexe. Suprafa ţa unei astfel de amenaj ări variaz ă de la câ ţiva metri p ătra ţi la zeci sau chiar sute, în func ţie de cl ădirea respectiv ă şi de ceea ce dore şte s ă se realizeze. Factorul limitativ pentru realizarea acestor spa ţii verzi este panta învelitorii acoperi şului, fiind de maxim 10-15%, existând totu şi solu ţii constructive şi pentru pante mai mari. Se prefer ă totu şi înfiin ţarea acestora pe acoperi şuri de tip teras ă. O prim ă condi ţie constructiv ă obligatorie este dotarea terasei sau acoperi şului respectiv cu o hidroizola ţie excelent ă, durabil ă şi de bun ă calitate, odat ă instalat un astfel de spa ţiu verde este dificil de ajuns la hidroizola ţie, în vederea efectu ării eventualelor repara ţii. Peste hidroizola ţie se a şterne un strat drenant de o construc ţie special ă sau un strat mineral de o anumit ă granula ţie care s ă permit ă eliminarea surplusului de ap ă din precipita ţii. Urmeaz ă un strat de separa ţie , format din fibre minerale, cu rolul de a re ţine o oarecare cantitate de ap ă necesar ă dezvolt ării plantelor, de a evita sp ălarea stratului fertil de c ătre apa din precipita ţii dar şi de a constitui o barier ă pentru r ădăcinile ce se dezvolt ă în profunzime. Peste acesta se a şterne stratul fertil , care are compozi ţii diferite în func ţie de speciile ce doresc a fi cultivate, astfel, pentru speciile de plante vivace, care în mediul natural se dezvolt ă pe soluri scheletice sau chiar pe stânc ării, propor ţia pietri şului şi nisipului va fi mai mare în detrimentul p ământului, iar dac ă se cultiv ă specii mai preten ţioase acest raport se inverseaz ă. Pentru eliminarea efectului mecanic al pic ăturilor de ploaie asupra stratului fertil, se recomand ă acoperirea acestuia, printre spa ţiile r ămase libere între plante, cu pietri ş (de tip sort), sp ărtur ă din diferite roci sau cu scoar ţă de copac tocat ă. Chiar folosirea rocilor în diverse m ărimi, forme sau provenien ţe, poate contribui la estetica compozi ţiei alese. În func ţie de caracteristicile lor, acoperi şurile verzi pot fi intensive şi extensive; cele intensive prezint ă o grosime mic ă a stratului fertil (7-9 cm) şi plante de talie mic ă şi, de regul ă, nu sunt destinate accesului publicului şi având doar rol ecologic. Acoperi şurile verzi extensive sunt asem ănătoare gr ădinilor tradi ţionale, cu strat fertil mai gros, cu arbori şi arbu şti de talie mare, al ături de plante cu flori şi alei, cu un sistem elaborat de iriga ţie şi drenaj. Acest tip de acoperi şuri este mai dificil se realizat şi are în general costuri mari. Ca specii pot fi folosite cu deosebire cele rezistente la secet ă, respectiv cele de stânc ării sau de soluri scheletice (fam. Crassulaceae , fam. Saxifragaceae , unele specii din fam. Brassicaceae sau Campanulaceae ), sau numeroase alte specii floricole, specii de gazon (fam. Poaceae ), specii arbustive

sau plante ierboase volubile şi liane pentru decorarea zidurilor limitrofe acestor terase.

Pentru utilizarea speciilor arborescente şi a lianelor se recomand ă folosirea unor containere speciale, care s ă asigure un volum edafic şi o stabilitate corespunz ătoare. În toate cazurile aceste spa ţii verzi vor fi prev ăzute cu sisteme de irigat, pentru perioadele de var ă cu deficit de precipita ţii. Solu ţiile amenajistice se vor adopta în func ţie de cl ădire, de ambient şi nu în ultimul rând de func ţionalitatea spa ţiului respectiv. Ca şi în cazul gr ădinilor interioare, acoperi şurile verzi pot fi accesibile vizitatorilor, fiind dotate cu mic mobilier de gr ădin ă, creându-se spa ţii pentru odihn ă, pentru servit ceaiul sau cafeaua etc., sau pot fi amenajate doar pentru contemplare, constituind un ambient deosebit pentru toate înc ăperile ce au ferestre spre por ţiunea respectiv ă de acoperi ş. Rolurile acestor acoperi şuri verzi sunt multiple: - prin crearea de asemenea amenaj ări se m ăre şte suprafa ţa acoperit ă de vegeta ţie dintr-un ora ş, un acoperi ş verde poate fi uneori aproape egal ca suprafa ţă chiar cu cea ocupat ă de respectiva cl ădire, fapt foarte important mai ales în marile aglomer ări urbane; - acestea re ţin diferite cantit ăţ i de praf, diferite pulberi sau noxe, contribuind într-o oarecare m ăsur ă la purificarea atmosferei; - reduc semnificativ temperatura aerului de la nivelul acoperi şului, în zilele însorite, fa ţă de învelitorile clasice cu materiale bituminoase sau tabl ă; - modereaz ă regimul termic din înc ăperile situate la ultimul nivel, comportându-se ca un bun strat termoizolant. Iarna pierderile de c ăldur ă sunt mai mici ceea ce implic ă o reducere a cantit ăţ ii de energie consumat ă pentru înc ălzirea suplimentar ă a acestor înc ăperi, iar vara este eliminat ă supraînc ălzirea aerului şi automat sc ăderea consumului de energie al aparatelor de aer condi ţionat; - influen ţeaz ă în mod pozitiv circuitul apei la nivelul localit ăţ ilor, prin re ţinerea în procente însemnate a apei din precipita ţii, care în mod normal era dirijat ă prin sistemele de captare şi scurgere, în canaliz ările de evacuare a apei pluviale direct în râuri. Prin punerea acestei cantit ăţ i de ap ă la dispozi ţia stratului vegetal al acoperi şurilor verzi şi prin procesele de evapo-transpira ţie specifice plantelor, umiditatea aerului este ameliorat ă semnificativ; - al ături de celelalte tipuri de spa ţii verzi, prin dispozi ţia acestora la în ălţimi diferite, acoperi şurile verzi contribuie la m ărirea biodiversit ăţ ii în localit ăţ i, prin ni şele ecologice pe care le constituie pentru diverse vie ţuitoare; - şi nu în ultimul rând, prin rolul estetic şi peisagistic deosebit influen ţeaz ă benefic confortul vizual şi cel psihic al omului, respectiv: al angajatului sau func ţionarului (firm ă, institu ţii

administrative), al bolnavului sau pacientului (spitale, policlinici, cabinete), al muncitorului (fabrici, hale, ateliere), al proprietarului (locuin ţă privat ă).

6.10. Parcurile şi gr ădinile sportive

Acestea se amenajeaz ă în cadrul complexelor sportive, şi constituie unit ăţ i de sine st ătătoare. Suprafa ţa acestora variaz ă de la 4 ha pentru 2-5 mii de spectatori, pân ă la 4-7,5 ha pentru 5-10 mii de spectatori. Din suprafa ţa acestor complexe sportive, spa ţiile verzi propriu-zise, respectiv zonele acoperite cu vegeta ţie de ţin minim 30% şi au rolul de a separa diferite sectoare sportive, de realizare a unor volume vegetale de echilibrare a suprafe ţelor deschise ale terenurilor sportive.

Sunt utilizate numeroase planta ţii de aliniament pentru crearea de perdele sau ecrane verzi de separare vizual ă, precum şi numeroase aranjamente decorative cu specii floricole, gazon sau arbu şti, dispuse în aria intr ărilor sau a zonelor intens frecventate. Suprafe ţele îngazonate prezint ă procente însemnate. Amenaj ările peisagistice constituie şi locul de odihn ă şi plimbare a sportivilor sau a vizitatorilor veni ţi pentru o anumit ă manifestare sportiv ă. Toate aceste amenaj ări sunt subordonate organiz ării func ţionale a parcului. Pe cât posibil planta ţiile realizate nu trebuie s ă umbreasc ă suprafe ţele de sport, şi s ă nu produc ă fructe ce pot murd ări. Sistematizarea general ă a parcului cuprinde: stadion (fotbal, atletism), terenuri pentru diferite sporturi (tenis, volei, handbal, oin ă), bazin acoperit sau în aer liber (înot, polo), diferite s ăli de sport (gimnastic ă, arte mar ţiale), cl ădiri administrative, cl ădiri pentru vestiare, grupuri sanitare, du şuri etc. Terenul pe care se înfiin ţeaz ă un astfel de parc trebuie s ă fie plan, cu solul permeabil, iar perimetral se realizeaz ă o perdea de protec ţie, cu prec ădere împotriva vânturilor dominante. Stilul adoptat este cel mixt, cu forme şi trasee geometrice în jurul terenurilor şi construc ţiilor iar spre periferie se vor adopta trasee libere, sinuoase iar vegeta ţia dispus ă liber şi constituit ă din specii locale. Pentru toate sectoarele diferitelor sporturi precum şi pentru toate terenurile, aleile de acces vor fi dimensionate corespunz ător, în ceea ce prive şte num ărul şi l ăţ imea, în func ţie de afluen ţa mare a publicului în zilele de competi ţii, pentru a se realiza fluxul cât mai facil.

6.11. Spa ţiile verzi pentru recrearea copiilor

Acestea sunt amenaj ări de m ărimi diferite, în func ţie de ambientul în care sunt amplasate, de aria pe care o deservesc şi de categoriile de vârst ă pentru

care sunt dotate. Suprafa ţa variaz ă de la cca. 100 m 2 pân ă la câteva hectare, când sunt în afara localit ăţ ii, caz în care au caracter de tab ără. Spa ţiile verzi pentru recrearea copiilor cel mai frecvent se amplaseaz ă în interiorul cartierelor sau cvartalelor de locuin ţe, unde distan ţa parcurs ă este cât mai mic ă şi unde copiii sunt feri ţi de c ăile de acces auto, sau în cadrul scuarurilor, gr ădinilor publice sau a parcurilor, în care constituie sectoare de sine st ătătoare. În cadrul acestora se recomand ă amenajarea şi gruparea dot ărilor pe sectoare specifice diferitelor categorii de vârst ă, respectiv: pân ă la 3 ani, 3-6 ani, 7-10 ani, 11-15 ani, separate prin vegeta ţie. Sectoarele pentru pre şcolari vor avea minim 400 m 2 pentru o capacitate de cca. 30-40 copii, şi vor fi dotate cu groap ă cu nisip, leag ăne, balansoare, tobogane, b ănci. Zona pentru copiii de 7-10 ani vor avea cca. 1000 m 2 pentru 40-50 copii, cu dot ări specifice vârstei precum şi un teren înierbat pentru jocul cu mingea, bârn ă de echilibru, labirint. Zona pentru copiii de 11-15 ani va avea cca. 3500 m 2 fiind dotat ă cu terenuri pentru diferite jocuri cu mingea (fotbal, volei, baschet, tenis). Ca reparti ţie a suprafe ţelor pentru elementele constitutive se consider ă: 50-60% pentru vegeta ţie, 20-25% pentru terenurile de joac ă, 8-10% pentru alei şi 2-5% alte construc ţii. Pentru realizarea unei perdele de protec ţie se recomand ă plantarea perimetrului acestor zone cu arbori şi arbu şti. Vegeta ţia folosit ă va fi constituit ă din arbu şti şi arbori de m ărimea a III-a, liane sau specii volubile pentru înverzirea zidurilor, precum şi specii floricole şi de gazon. Sunt excluse speciile cu rezisten ţă mecanic ă mic ă ( Buxus senpervirens ), cu ghimpi ( Berberis

sp., Robinia sp. ), cu frunze, flori, fructe sau semin ţe cu gust şi miros nepl ăcute, sau care să fie toxice ( Taxus baccata, Laburnum anagyroides, Rhus typhina ), iritante ( Cornus sanguinea ) sau care s ă p ăteze ( Juglans sp. ). Amenaj ările peisagistice sunt realizate într-o manier ă liber ă şi trebuie concepute astfel încât s ă constituie o ambian ţă de bun ă dispozi ţie, prin varietatea coloristic ă pentru anumite zone, sau printr-un fond mai neutru pentru zonele cu dot ări viu colorate. În cartierele de locuit sau în scuaruri, aceste zone au ca dotări şi echipamente pe cele obi şnuite: gropi cu nisip, tobogane, balansoare, leag ăne, bârn ă pentru echilibru, spaliere, labirinturi. În cazul taberelor, dot ările vor fi mult mai complexe, incluzând: terenuri pentru diferite jocuri sau sporturi, eventual un mic stadion, pist ă pentru alergare, pist ă pentru patine cu rotile, bazin pentru înot, alei pentru biciclete sau trotinete, pârtie pentru schiuri, bob sau s ăniu ţă , terenuri pentru jocuri de mas ă, bibliotec ă volant ă, teren pentru focul de tab ără.

6.12. Spa ţiile verzi de pe teritoriul şcolilor, gr ădini ţelor şi cre şelor

Institu ţiile de educa ţie şi înv ăţă mânt prezint ă în incinta aferent ă, pe lâng ă construc ţiile specifice destinate procesului didactic, şi spa ţii verzi cu diferite amenaj ări, necesare odihnei şi relax ării copiilor în recrea ţii, sau pentru desf ăş urarea diferitelor activit ăţ i sportive sau didactice. Perimetrul incintei se recomand ă s ă fie plantat cu o perdea vegetal ă compact ă, cu rol de protec ţie împotriva prafului, a zgomotului şi a gazelor. Prin dispunerea vegeta ţiei lemnoase se realizeaz ă atât zone umbrite moderat, destinate odihnei, cât şi zone însorite. Stilul adoptat de cele mai multe ori pentru zona verde din imediata vecin ătate a cl ădirii principale este cel geometric, cu alei ce converg spre intr ările mai importante şi o ax ă principal ă de compozi ţie ce se suprapune peste aleea ce une şte intrarea în incint ă cu cl ădirea principal ă. Dar în func ţie de microrelief, de cadrul general în care este situat complexul de construc ţii al institu ţiei respective, se pot adopta diferite alte maniere de amenajare. Ca elemente prezente în aceast ă zon ă sunt: peluzele de gazon, ronduri, rabate sau diverse aranjamente floristice, arbu şti sempervirescen ţi sau floriferi, arbori de m ărimea a III-a, b ănci, un mic bazin prev ăzut cu o fântân ă artezian ă, un mic monument sau un bust, corpuri de iluminat, co şuri de gunoi etc. Arborii planta ţi lâng ă cl ădiri vor fi amplasa ţi, astfel încât pe p ărţile sudice şi vestice ale construc ţiilor s ă poat ă umbri par ţial clasele prea însorite, iar pe laturile estice şi nordice se vor amplasa în dreptul por ţiunilor de ziduri f ără ferestre. Terenurile destinate activit ăţ ilor sportive sau pentru diferite jocuri în aer liber vor fi amplasate opus fa ţă de s ălile de clas ă, şi vor fi izolate prin planta ţii compacte, pentru o reducere cât mai mare a zgomotului specific acestor activit ăţ i. Pentru numeroase unit ăţ i de înv ăţă mânt este necesar ă înfiin ţarea unui sector pentru ştiin ţele naturii, ce poate cuprinde: o mic ă livad ă, arbu şti fructiferi, gr ădina de zarzavat, plante tehnice, medicinale şi melifere, plante decorative sau chiar o minicolec ţie dendrologic ă sau floricol ă. Din sortimentul de specii folosite în aceste spa ţii verzi se exclud cele cu ghimpi, cele cu frunze, flori, fructe sau semin ţe, care murd ăresc, care au gust nepl ăcut sau care sunt iritante sau otr ăvitoare.

Normele indicate pentru un copil sunt de 20 m 2 pentru copii mai mici de 3 ani (cre şe şi c ămine) şi de 25 m 2 pentru copii de 3-6 ani. În şcoli se recomand ă o norm ă de 5 m2 spa ţiu verde şi de 1,5 m 2 de teren sportiv, pentru fiecare elev.

6.13. Spa ţiile verzi din incinta întreprinderilor

De cele mai multe ori întreprinderile dispun de zone largi în care se pot amenaja spa ţii verzi, ce au rolul de a estompa caracterul inestetic al cl ădirilor sau instala ţiilor, de a diminua poluarea fonic ă, fizic ă şi chimic ă specific ă diferitelor întreprinderi şi de a crea un cadru cât mai pl ăcut pentru salaria ţi. Amenajarea acestor spa ţii verzi urm ăre şte realizarea unui ansamblu unitar, func ţional şi estetic. Componenta cea mai important ă, cu cel mai mare impact peisagistic, este vegeta ţia lemnoas ă, care va fi dispus ă pe întreg teritoriul, iar acolo unde spa ţiul permite suprafe ţele cu vegeta ţie lemnoas ă vor fi cât mai mari şi cât mai compacte. Parterele cu flori şi peluzele de gazon, în alternan ţă cu diferite grupuri de arbori şi arbu şti, vor m ărgini aleile pietonale şi vor fi dispuse cu prec ădere în zonele intens frecventate, respectiv cea a intr ărilor, birourilor, sau a celor rezervate pauzelor. Căile de acces auto vor fi m ărginite de arbori, cu excep ţia intersec ţiilor, unde vor lipsi sau vor fi înlocui ţi cu arbu şti de talie mic ă, pentru m ărirea gradului de vizibilitate. Speciile folosite vor avea coroana îngust ă şi înalt ă pentru a nu stânjeni deplasarea vehiculelor cu gabarit mare. Speciile cu coroan ă larg ă vor fi dispuse în zonele largi necondi ţionate de prezen ţa drumurilor de incint ă. Speciile floricole se vor alege în func ţie de specificul proceselor de munc ă, luându-se în calcul influen ţa psihic ă mai ales a cromaticii acestora. Astfel, în întreprinderile cu procese monotone se folosesc specii cu flori de culori vii, diferite, cu rol stimulator, iar pentru întreprinderile cu medii zgomotoase care obosesc nervii sau medii cu diferite radia ţii luminoase care irit ă ochii, se vor folosi plante cu flori ce au culori reci, pasive cu rol calmant. De asemenea, se amenajeaz ă şi locuri pentru pauza de mas ă şi odihn ă, având ca dot ări mese, b ănci, co şuri de gunoi şi ci şmea cu ap ă potabil ă. Aceste zone vor fi prev ăzute cu peluze de gazon, rabate de flori, grupuri de arbu şti dar şi de arbori care vor umbri par ţial mesele şi b ăncile.

6.14. Spa ţiile verzi din incinta spitalelor, sanatoriilor şi sta ţiunilor

Pentru a-şi putea îndeplini cât mai bine rolul pe care-l au, aceste categorii de institu ţii trebuie s ă dispun ă de un ambient cât mai curat şi mai s ănătos. Aceste spa ţii verzi trebuie s ă asigure condi ţii prielnice de recuperare şi refacere a s ănătăţ ii diferitelor categorii de bolnavi. Solu ţiile de amenajare vor folosi compozi ţii simple, cu forme şi spa ţii pl ăcute şi confortabile, cu specii floricole având culori lini ştitoare, calmante, precum şi obiecte din materiale calde, familiare. Normele recomandate sunt de 70 m 2/bolnav pentru spitalele urbane şi de 150 m2/bolnav pentru sanatorii sau sta ţiuni balneoclimaterice, ce sunt dispuse de regul ă în afara localit ăţ ilor.

Vegeta ţia lemnoas ă de ţine un procent important din suprafa ţa spa ţiului verde, având un rol important în mic şorarea vitezei vântului, atenuarea zgomotului de la eventualele surse din jur, purificarea aerului, separarea incintei fa ţă de vecin ătăţ ile incompatibile, delimitarea şi mascarea sectoarelor administrative, separarea diferitelor amenaj ări precum parc ări, drumuri interioare de acces auto etc. Cu ajutorul vegeta ţiei lemnoase sau a diferitelor chio şcuri, treiaje sau pergole acoperite cu liane se realizeaz ă zone umbrite, necesare bolnavilor, dispuse în alternan ţă cu zonele însorite. În func ţie de destina ţia institu ţiilor respective, de afec ţiunile care se trateaz ă în cadrul acestora, spa ţiile verzi aferente vor avea un specific propriu. Pentru sanatoriile cardiologice se va folosi genul lini ştit al peisajului. Aleile vor fi cât mai orizontale sau vor avea o înclinare mic ă, favorabil ă plimb ărilor de fortificare a inimi. Pe suprafa ţa spa ţiului verde se vor afla chio şcuri pentru odihn ă, acoperite cu plante ag ăţă toare, se vor amenaja poieni umbrite sau semiumbrite prev ăzute cu hamacuri sau şezlonguri. Nelipsite vor fi şi suprafe ţele mari acoperite cu gazon precum şi parterele cu flori, ce au efect lini ştitor. În cazul institu ţiilor curative pentru bolnavii de pl ămâni se folose şte genul romantic. Astfel, se amenajeaz ă zone sau col ţuri lini ştite în mijlocul unor grupuri de arbori, de arbu şti sau astfel de spa ţii înconjurate de treiaje cu plante c ăţă rătoare. Se recomand ă folosirea de arbori şi arbu şti ce degaj ă uleiuri eterice, a plantelor cu flori mirositoare sau a plantelor aromatice, cantonate în special în zonele de odihn ă pasiv ă (b ănci, chio şcuri). Potecile şi aleile vor avea pante u şoare şi vor fi par ţial umbrite. Pentru institu ţiile în care sunt trata ţi bolnavii ce sufer ă de surmenaj sau de oboseal ă se amenajeaz ă locuri de odihn ă cu vederi panoramice, cu oglinzi de ap ă ce au efect odihnitor şi relaxant, precum şi pergole cu vi ţă de vie, glicin ă sau trandafiri. Parterele cu flori cu nuan ţe reci, pasive au un efect psihologic important asupra pacien ţilor, influen ţând benefic recuperarea acestora. De asemenea, se recomand ă realizarea de terenuri umbrite sau însorite pentru gimnastică sau sporturi u şoare, bazin de înot cu plaj ă însorit ă sau semiumbrit ă, cu b ănci şi şezlonguri. Dac ă spa ţiul permite, se pot amenaja voliere cu p ăsări decorative sau cu p ăsări cânt ătoare.

6.15. Spa ţiile verzi din incinta cimitirelor

Adesea, datorit ă lipsei de spa ţiu, numeroase cimitire au amenaj ări peisagistice sumare, reduse doar la aliniamente de arbori, dispuse în lungul aleilor principale, sau în jurul edificiului central, constituit din biseric ă, capel ă sau un monument memorial. Cimitirele mari, centrale, prezint ă şi o zon ă, bine

delimitat ă, numit ă „cimitirul eroilor”, care are ca dominant ă un monument dedicat osta şilor români sau de alte na ţionalit ăţ i, diver şilor eroi ce au murit pentru o anumit ă cauz ă. În aceast ă zon ă sunt prezente partere de flori sau chiar diferite aranjamente floristice mai rafinate. Planul de sistematizare al unui cimitir este bine organizat, de regul ă fiind conceput în manier ă geometric ă, cu alei şi c ăi de acces paralele, subordonate fa ţă de intrarea principal ă sau de edificiul cel mai important din incint ă. Astfel, de la intrarea principal ă sau de la biseric ă, pornesc mai multe alei rectilinii, sau în sens radial, flancate de planta ţii sobre, sub form ă se aliniamente de arbori sau arbu şti, sau chiar garduri vii, din specii sempervirescente. Frecvent pentru aceste planta ţii sunt folosite specii de tuia, chiparo şi, cimi şir, tis ă, molid, brad, dar şi specii de foioase precum: tei, castani porce şti, paltini, ar ţar american.

Perimetrul se recomand ă s ă fie împrejmuit cu un gard viu, din specii sempervirescente, şi eventual cu un aliniament de arbori de m ărimea a III-a. Vegeta ţia lemnoas ă dintre locurile de veci este constituit ă din arbu şti, arborii fiind evita ţi, datorit ă ac ţiunii nefavorabile a r ădăcinilor acestora pe parcursul cre şterii. Ca specii lemnoase frecvent folosite, în afar ă de cele amintite, sunt: trandafirii, în special cei urc ători şi cei din grupa Polianta, caprifoiul ( Lonicera japonica ), iedera ( Hedera helix ), saschiul ( Vinca minor ). Al ături de acestea sunt folosite şi numeroase specii de plante floricole perene rustice, ce nu necesit ă condi ţii deosebite de cultur ă şi îngrijire ( Iris sp, Lupinus sp, Narcissus sp., Paeonia sp, Aster sp., Sedum sp., Sempervivum sp, Chrysanthemum sp., Convallaria majalis etc.).

6.16. Spa ţiile verzi cu profil specializat

6.16.1. Gr ădinile botanice

Reprezint ă teritorii de diferite m ărimi, situate în intravilan sau în extravilan, care ad ăpostesc colec ţii de plante realizate în principal în scop ştiin ţific, dar şi cultural- educativ, de recreare, sanitar şi decorativ. Aici sunt reunite atât elemente ale florei autohtone cât şi ale florei exotice, din cele mai îndep ărtate col ţuri ale Lumii. Realizarea acestor colec ţii de plante serve şte: la cunoa şterea florei autohtone şi a celei din alte regiuni, la aclimatizarea diferitelor specii în vederea introducerii în cultur ă, la instruirea cultural-educativ ă a popula ţiei sau la constituirea unui cadru pl ăcut pentru recrearea şi odihna publicului larg. Conceperea şi realizarea gr ădinilor botanice sunt realizate astfel încât func ţia ştiin ţific ă s ă se îmbine cu cea educativ ă, sanitar ă, de recreare şi

decorativ ă. Pentru realizarea de microsta ţiuni cât mai diferite, corespunz ătoare diverselor specii de plante sau pentru crearea diferitelor ambian ţe care s ă sugereze medii naturale sau scene de peisaj specifice, terenul pe care se realizează o gr ădin ă botanic ă trebuie s ă aib ă un microrelief cât mai variat, cu multe denivel ări, şi obligatoriu cel pu ţin un curs de ap ă. În cazul în care terenul nu este prea fr ământat, se execut ă lucr ări de excavare, de taluzare sau de în ălţare a unor zone, pentru realizarea acestor denivel ări. Microrelieful, utilit ăţ ile şi c ăile de acces, influen ţeaz ă organizarea gr ădinii botanice pe sectoare. Amplasarea unei gr ădini botanice se va realiza în a şa fel încât s ă fie cât mai departe de zonele industriale sau de alte elemente indezirabile (groap ă de gunoi, halde, surse de zgomot puternic). Accesul vizitatorilor trebuie s ă fie comod, s ă poat ă fi realizat pe jos, sau dac ă distan ţa fa ţă de centrul populat este mai mare, s ă existe mijloace de transport în comun. Sistemul de drumuri, alei şi poteci trebuie s ă asigure vizitatorului accesul în toate zonele şi parcurgerea unor trasee variate, f ără ca acesta s ă treac ă de prea multe ori prin acela şi loc. În acest sens este obligatorie pozi ţionarea de panouri explicative, mai ales la intrarea principal ă sau şi la intr ările secundare, dar şi în punctele cheie, de maxim ă circula ţie, fiecare panou având o hart ă clar ă cu sectoarele şi construc ţiile prezente aici, precum şi cu pozi ţia în care se afl ă vizitatorul în acel moment. Orice gr ădin ă botanic ă trebuie s ă aib ă o sistematizare judicioas ă a teritoriului, înfiin ţându-se în acest scop diferite sectoare, amenajate dup ă diferite criterii: dup ă zonele geografice ale ţă rii sau ale Globului, dup ă considerente ştiin ţifice (taxonomice), dup ă importan ţa decorativ ă, alimentar ă, industrial ă sau medicinal ă a plantelor, dup ă concep ţiile

şi modalit ăţ ile de realizare a gr ădinilor unei epoci sau a unei culturi (tipuri de gr ădini) etc. Ca sectoare, întâlnite cel mai des în sistematizarea unei gr ădini botanice, se eviden ţiaz ă: sectorul plantelor decorative, rozariu-ul, sectorul florei diferitelor zone geografice, sectorul plantelor spontane folositoare, sectorul plantelor de cultur ă, sectorul sistematic, sectorul plantelor acvatice, gr ădina japonez ă, serele, sectorul administrativ. Sectorul plantelor decorative este situat fie la intrarea principal ă, fie în fa ţa cl ădirilor importante (birouri, muzeu, ierbar), fie se desf ăş oar ă între cele dou ă elemente. Aici sunt cultivate speciile de plante cu cel mai mare efect decorativ, sub form ă de aranjamente florale minu ţios concepute precum şi arbu şti floriferi sau sempervirescen ţi, sau arbori cu efect decorativ deosebit. Realizarea planta ţiilor floricole, în acest sector, ţine cont de asigurarea continuit ăţ i înfloririi, folosindu-se succesiv specii cu înflorire prevernal ă, vernal ă, estival ă sau autumnal ă. Rozariu-ul , rozariul sau

sectorul trandafirilor este realizat dup ă principii sistematice, existând în cadrul acestuia diferite compartimente precum: compartimentul trandafirilor s ălbatici sau de peisaj, numit şi colec ţia botanic ă, în care se g ăsesc speciile spontane ale genului Rosa , şi compartimente ale diferitelor grupe de soiuri (nobili, engleze şti, urc ători, Polianta, de parc, hibrizi Polianta, hibrizi floribunda etc.). Ca solu ţii de amenajare se adopt ă o compozi ţie geometric ă, arhitectural ă, ce favorizeaz ă dispunerea sistematizat ă a soiurilor de trandafiri, folosindu-se diferite dot ări specifice grupelor de soiuri: spaliere, pergole, treiaje, diverse suporturi sau chiar ziduri. Ansamblul peisagistic al rozariului este realizat cu ajutorul arborilor şi arbu ştilor, ce într ă în componen ţa fundalurilor şi încadr ărilor, ce au drept scop eviden ţierea cromaticii sau habitusului diferitelor soiuri. Pentru realizarea unei diversit ăţ i texturale sau cromatice chiar în interiorul colec ţiei de trandafiri, sunt frecvent utiliza ţi arbu ştii sempervirescen ţi de talie mic ă sau chiar mici grupuri de conifere. Acest sector prezint ă un maxim de interes începând cu sfâr şitul lunii mai şi pân ă în octombrie. În sectorul florei României sunt prezentate plante specifice diferitelor regiuni, forme de relief sau a celor mai importante unit ăţ i de vegeta ţie. Acest sector prezint ă cel mai variat microrelief, şi implicit expozi ţii foarte diferite, pentru a face posibil ă dispunerea fireasc ă a speciilor, mai ales în ceea ce prive şte altitudinea. În sectorul florei Globului , sunt reunite speciile dintr-un anumit continent sau o anumit ă regiune (flora mediteranean ă, flora Asiei etc.). Pe lâng ă marea majoritate a speciilor exotice plantate care rezist ă la condi ţiile climatice locale, pot fi cultivate şi specii sensibile la frig, dar în containere, vara îngropate în sol, la exterior, şi iarna protejate în spa ţii ad ăpostite, respectiv în sere înc ălzite sau semiînc ălzite. Sectorul plantelor spontane folositoare , eviden ţiaz ă specii vegetale valoroase din ţara noastr ă, ce au diverse întrebuin ţă ri. Aici sunt puse în aten ţia publicului plante, care în mod normal r ămân neobservate în natur ă de c ătre oameni. Sectorul plantelor de cultur ă, grupeaz ă specii de plante cultivate ce au întrebuin ţă ri în diferite ramuri ale activit ăţ ii umane. Aici se reg ăsesc plante alimentare (cereale, leguminoase, plante aromatice, r ădăcinoase), melifere, tehnice, medicinale etc. Acest sector este destinat în principal lec ţiilor în natur ă organizate de cadrele didactice din şcoli, licee sau a alte unit ăţ i de înv ăţă mânt, dar şi publicului larg. Fiecare plant ă sau grup de plante prezint ă panouri cu explica ţii cu privire la calit ăţ ile şi întrebuin ţă rile specifice. În sectorul sistematic sunt reunite specii dintre cele mai diferite, aranjate în func ţie de taxonomia regnului vegetal, de la cele inferioare, cu o organizare mai simpl ă (de obicei de la mu şchi şi ferigi), pân ă la cele superioare (ultimele fiind

monocotiledonatele). Acest sector este destinat cu prec ădere speciali ştilor sau elevilor şi studen ţilor ce înva ţă în unit ăţ i cu profil biologic. Sectorul plantelor acvatice se prezint ă sub forma unui bazin sau complex de bazine, în care sunt create condi ţii cât mai propice dezvolt ării speciilor proprii mediului ml ăş tinos sau acvatic. Gr ădina japonez ă, este un sector aproape nelipsit din orice gr ădin ă botanic ă, amenaj ările de aici fiind realizate în maniera stilului sino-japonez, fiind folosite specii lemnoase din Extremul Orient, ambian ţa fiind puternic marcat ă de elemente de arhitectur ă proprii acestor culturi: pavilion de servit ceaiul, lanterne de piatr ă, poart ă torrii, pod arcuit din piatr ă, pasul chinezesc din dale de piatr ă, eventual un mic templu şi nelipsitul bazin cu lotu şi şi pe şti decorativi. Complexul de sere , este dispus de regul ă, în apropierea intr ării principale, şi ad ăposte şte colec ţii de plante exotice: tropicale, subtropicale, mediteraneene, sau din alte regiuni calde ale Globului. Acest complex prezint ă sere de dimensiuni diferite în func ţie de dimensiunile speciilor g ăzduite, acestea fiind grupate dup ă cerin ţele ecologice. Astfel, se deosebesc: sera palmarium, sera cactu şilor şi a plantelor suculente din regiunile de şertice, sera orhideelor şi a plantelor epifite, sera plantelor din regiune mediteranean ă, sera azaleelor şi cameliilor, sera plantelor acvatice tropicale, sera înmul ţitor, sera colec ţiilor, sera rezervat ă expozi ţiilor florale. Acest sector prezint ă un interes ridicat în special iarna, când multe din speciile vegetale tropicale înfloresc şi când celelalte sectoare (exterioare) nu mai au atractivitatea din timpul prim ăverii, verii sau toamnei. Prin structura, prin solu ţiile de amenajare adoptate, prin universul vegetal pe care îl reunesc cu scopul de a-l oferi vizitatorilor sub forma diferitelor „spectacole de form ă şi culoare”, gr ădinile botanice îmbin ă func ţia de conservare a diferitelor specii vegetale (rare sau periclitate), cu cea de educare a publicul şi de cultivarea acestuia pentru frumos, cu cea de recrearea a popula ţiei şi nu în ultimul rând cu func ţia decorativ ă.

6.16.2. Parcurile şi gr ădinile dendrologice

Parcurile dendrologice (arboretumuri) şi gr ădinile dendrologice reprezint ă colec ţii de specii lemnoase (arbori, arbu şti şi liane) realizate în scop ştiin ţific, didactic, decorativ şi recreativ. Suprafa ţa acestor colec ţii variaz ă de la câteva hectare la câteva zeci de hectare, şi prezint ă un microrelief variabil pentru realizarea de microsta ţiuni cât mai diferite necesare aclimatiz ării şi cultiv ării numeroaselor specii lemnoase autohtone şi exotice. Cursurile şi suprafe ţele de ap ă constituie elemente importante în realizarea de sta ţiuni de lunc ă sau a unor

peisaje deosebite. Aceste colec ţii dendrologice constituie locul unde se realizeaz ă primele încerc ări de aclimatizare a speciilor forestiere de interes forestier, ornamental, industrial sau alimentar. Vegeta ţia forestier ă spontan ă, ce a constituit nucleul înfiin ţă rii colec ţiei, ocup ă procente importante şi confer ă nota general ă a arboretumului. Sistematizarea colec ţiei implic ă realizarea diferitelor sectoare, ce grupeaz ă speciile forestiere în func ţie de condi ţiile ecologice pe care le reclam ă, sau mai rar, dup ă zona geografic ă de provenien ţă . Ca sectoare specifice se pot aminti: vegeta ţie ini ţial ă, p ădure de r ăş inoase, p ădure de foioase, p ădure mixt ă, colec ţie de trandafiri, pepinier ă, paji şti, cl ădiri administrative, uneori chiar un miniparc zoologic.

De regul ă, solu ţiile amenajistice adoptate sunt în maniera stilului peisager, fiind condi ţionate de existen ţa vegeta ţiei ini ţiale şi de microrelieful teritoriului. Dintre cele mai importante parcuri şi gr ădini dendrologice din ţara noastr ă, în ceea ce prive şte frumuse ţea, vechimea şi m ărimea colec ţiilor, pot fi amintite: - arboretumul Simeria (jud. Hunedoara), înfiin ţat la începutul sec. al XVIII-lea, având o suprafa ţă de 70 ha; - arboretumul Hemeiu ş (jud. Bac ău), înfiin ţat în 1880, având o suprafa ţă de 48,5 ha; - arboretumul Dofteana (jud. Bac ău), înfiin ţat în 1908, cu o suprafa ţă de 34 ha; - arboretumul Bazo ş (jud. Timi ş), înfiin ţat în 1909, cu o suprafa ţă de 60 ha; - gr ădina dendrologic ă Macea (jud. Arad), înfiin ţat ă la începutul sec. al XX-lea, cu o suprafa ţă de 20,5 ha;

6.16.3. Gr ădinile şi parcurile zoologice

Acestea reprezint ă teritorii, de recomandat cât mai largi, care ad ăpostesc colec ţii de animale din diverse regiuni ale Lumii, având în acest sens îngr ădiri, cl ădiri şi instala ţii special realizate acestui scop. Noile norme de cre ştere şi îngrijire a animalelor s ălbatice în gr ădinile zoologice, interzic ţinerea acestora în condi ţiile improprii ale spa ţiilor mici, strâmte, de tipul cu ştilor cu gratii, şi reclam ă obligativitatea cre ării de spa ţii largi, de tip „microbiotop sau minihabitat”, în care s ă fie redat cât mai fidel a unui col ţ din mediul natural al speciei respective (grote, bazine, curs de ap ă, stânc ării, vegeta ţie specific ă) şi la care separarea fa ţă de vizitatori s ă se realizeze prin diferen ţe de nivel sau şan ţuri cu ap ă. În cazul păsărilor zbur ătoare, este necesar ă construirea de voliere largi, care s ă permit ă o oarecare mi şcare de zbor acestora. Scopul acestor gr ădini sau parcuri zoologice este multiplu: educarea şi îmbog ăţ irea cuno ştin ţelor oamenilor de orice vârst ă, satisfacerea curiozit ăţ ii oamenilor cu privire la lumea animal ă, aclimatizarea unor animale exotice importante din

punct de vedere economic, p ăstrarea unor exemplare vii ale unor specii periclitate în încercarea de înmul ţire în captivitate a acestora, realizarea de c ătre biologi a observa ţiilor cu privire la biologia şi comportamentul unor specii. Pe ansamblu, vegeta ţia lemnoas ă şi ierboas ă, trebuie s ă ocupe suprafe ţe importante, pentru a completa ambientul, a masca zidurile inestetice, construc ţiile sau zonele administrative ce servesc la îngrijirea animalelor şi între ţinerea instala ţiilor respective. Multe spa ţii destinate animalelor sunt prev ăzute în mod obligatoriu cu diferite planta ţii de arbori, arbu şti sau liane pentru crearea unui mediu cât mai natural speciei respective, pentru asigurarea umbrei pe timp de var ă, pentru m ărirea valorii estetice a acestor spa ţii, pentru mascarea ad ăposturilor şi refugiilor unor specii de animale. Delimit ările şi separarea între diferite sectoare se realizeaz ă prin planta ţii masive de arbori şi arbu şti, perdele sau garduri mascate cu liane. Amplasarea colec ţiilor de animale se recomand ă s ă se realizeze în afara perimetrului construibil, de preferabil într-un masiv forestier şi în apropierea unei ape curg ătoare, care va fi folosit ă atât ca surs ă de ap ă, cât şi pentru amenaj ările specifice faunei acvatice. Vecin ătăţ ile nu trebuie s ă fie indezirabile, s ă nu existe zone industriale, gropi de gunoi, sau instala ţii cu influen ţe nocive asupra faunei ad ăpostite.

Distan ţa fa ţă de localitate nu trebuie s ă fie prea mic ă, pentru ca eventualele mirosuri urâte sau zgomotele produse de unele animale, s ă nu deranjeze popula ţia din marginea centrului populat. De asemenea, distan ţa nu trebuie s ă fie prea mare, pentru a nu constitui un impediment în vizitarea acesteia, pentru vizitatorii ce aleg accesul pe jos, prin plimbare. Accesul trebuie s ă fie posibil şi cu ajutorul mijloacelor de transport public, care asigur ă accesul unui segment important de vizitatori. Num ărul şi tipurile de sectoare ale unei gr ădini zoologice variaz ă în func ţie de mărimea teritoriului, de num ărul de specii, de amenaj ările respective. Fiecare sector va cuprinde spa ţii ce ad ăpostesc animale înrudite (ierbivore mari, ierbivore mici, carnivore mici, galinacee etc.) sau animale din acela şi tip de habitat (de balt ă, alpin şi subalpin etc.). Suprafa ţa unui sector se coreleaz ă cu talia şi num ărul maxim al animalelor ce se urm ăre şte a fi g ăzduite. Spa ţiile rezervate animalelor vor fi prev ăzute cu vegeta ţie, în special forestier ă, cât mai apropiat ă de regiunile de origine ale animalelor. În ceea ce prive şte sectoarele ce se pot realiza, pot fi amintite: - sectorul reptilelor, constituit dintr-o cl ădire, în care sunt amenajate vivarii unde sunt reproduse condi ţiile de temperatur ă, umiditate, iluminare şi chiar vegeta ţia caracteristic ă mediilor diferitelor specii de: broa şte ţestoase, şopârle, iguane, cameleoni, şerpi sau crocodili; - sectorul galinaceelor şi columbidelor, ce cuprinde voliere cu

fazani, g ăini de ornament, p ăuni, bibilici, porumbei s ălbatici sau de ornament, turturele; - sectorul p ăsărilor r ăpitoare, cu voliere pentru r ăpitoare de zi precum: vulturi, uli, şoimi, şi pentru r ăpitoarele de noapte, cum sunt bufni ţe, cucuvele, ciufi; - sectorul p ăsărilor de balt ă, fie cu voliere foarte mari, pentru speciile s ălbatice care nu pot p ărăsi incinta (berze, stârci, cormorani, mici palmipede, pesc ăru şi etc.) sau spa ţii deschise, libere, cu luciu de ap ă şi vegeta ţie specific ă, pentru speciile care nu pot părăsi locul, datorit ă fie dimensiunilor mari (necesit ă un spa ţiu foarte mare pentru decolare) fie faptului c ă sunt semiîmblânzite, precum lebedele, pelicanii, gâ ştele, unele specii de ra ţe. - sectorul stru ţilor, prev ăzut cu ţarcuri largi descoperite, pentru sezonul cald, şi padocuri acoperite, pentru sezonul rece; - sectorul p ăsărilor tropicale sensibile, reprezentat printr-o cl ădire şi chiar unele sere, cu voliere şi vegeta ţie, pentru men ţinerea în condi ţii controlate de temperatur ă şi umiditate a diferitelor specii de p ăsări exotice precum: papagali, canari, cinteze, mierle, grauri etc.; - sectorul felinelor mari, cu zone largi amenajate pentru tigri, lei, pantere, pume, gheparzi etc., desp ărţite de vizitatori prin canale cu ap ă şi diferen ţă de nivel; - sectorul felinelor şi carnivorelor mici, ce ad ăpostesc pisici s ălbatice, râ şi, vulpi, lupi, câini dingo, jderi etc.; - sectorul ur şilor, cu microbiotopuri amenajate cu grot ă, bazin, stânci, trunchiuri de arbori, pentru diferite specii de ur şi; - sectorul marilor ierbivore, în care sunt g ăzdui ţi: elefan ţi, dromaderi, girafele, bivoli, zimbrii etc.: - sectorul cervidelor şi cabalinelor, în care sunt amenajate ţarcuri largi cu vegeta ţie ierboas ă şi lemnoas ă, care s ă permit ă o mare libertate de mi şcare exemplarelor de cerb carpatin, cerb lop ătar, elan, ren, c ăprior, cai s ălbatici, zebre, asini etc.; - sectorul rezervat pentru antilope, caprine, ovine, lama şi alpaca; - sectorul primatelor, ce cuprind atât spa ţii ad ăpostite şi înc ălzite, pentru ţinerea acestora în sezonul hibernal, cât şi spa ţii largi, în aer liber, pentru sezonul estival;

Pe lâng ă aceste dot ări în care vizitatorul vede animalele vii, în mi şcare, pot exista în incint ă şi muzee, având colec ţii şi expozi ţii de anatomie comparat ă, de zoologie, de entomologie etc. Aleile se dimensioneaz ă în func ţie de fluxul maxim de vizitatori, pentru evitarea aglomera ţiei în zonele intens solicitate, iar traseele indicate trebuie s ă permit ă publicului vizionarea exponatelor într-o succesiune logic ă, f ără prea multe suprapuneri sau încruci şă ri. În zona intr ării principale, şi nu numai, se vor prevede spa ţii largi, care s ă permit ă realizarea de amenaj ări peisagistice corespunz ătoare cre ării unei ambian ţe cât mai pl ăcute pentru vizitatori. Amenaj ările necesare odihnei (b ăncile) vor fi prezente în toate sectoarele. În toate zonele parcului trebuie s ă primeze spa ţiile

verzi, acestea fiind cele care contribuie în cea mai mare m ăsur ă la frumuse ţea unei gr ădini zoologice, indiferent de amenaj ările realizate şi speciile g ăzduite aici. Zona perimetral ă se recomand ă s ă dispun ă de o centur ă verde, format ă din planta ţii forestiere, cu rol principal de protec ţie împotriva vânturilor dominante, a eventualelor surse de poluare, de atenuare a zgomotelor spre incinta şi dinspre incinta gr ădinii, de purificare a aerului etc. Chio şcurile cu alimente şi r ăcoritoare se dispun pe tot teritoriul, având produse care s ă nu d ăuneze animalelor, deoarece mul ţi vizitatori pentru a atrage animalele sunt tenta ţi s ă ofere mâncare acestora.

6.17. P ăduri de recreare

Pădurile de recreare sunt situate în afara perimetrului construibil, dar în raza de deservire a localit ăţ ii, şi sunt reprezentate prin masive forestiere mai mari de 100 ha, în care sunt realizate diferite amenaj ări şi instala ţii necesare recre ării locuitorilor. Amenaj ările şi transform ările realizate în cadrul acestor p ăduri se fac cu interven ţii minime asupra elementelor naturale, evitându-se degradarea cadrului natural sau eventualele discrepan ţe între acesta şi diferite construc ţii. În func ţie de activit ăţ ile ce urmeaz ă a se desf ăş ura în cadrul acestor p ăduri de recreare, şi amenaj ările pot fi de maniere şi complexit ăţ i diferite, fapt ce se r ăsfrânge şi asupra titulaturii acestor p ăduri. Astfel, se deosebesc: parcul forestier, p ădurea-parc sau parcul-pădure, şi p ădurea de recreare sau p ădure de agrement. Pădurea-parc (parcul forestier, parcul-pădure) este situat ă în imediata vecin ătate a perimetrului construibil, este constituit ă dintr-o zon ă forestier ă intens frecventat ă de locuitorii ora şului, datorit ă unui obiectiv interesant sau pitoresc, precum: un lac, un curs de ap ă, un sit istoric (ruinele unei cet ăţ i), un punct de belvedere asupra ora şului. Frecventarea acestei p ăduri de c ătre locuitori, are maximul la sfâr şitul s ăpt ămânii sau în zilele na ţionale de s ărb ătoare. Aceasta prezint ă o re ţea de drumuri rustice, poteci şi alei de plimbare, care s ă nu dep ăş easc ă 4%. În unele por ţiuni ale p ădurii-parc, mediul este par ţial artificializat prin realizarea de alei pietonale, acoperite cu pietre, nisip sau alte materiale locale, a unor peluze întinse de gazon, prin realizarea de grupuri sau a diferitelor compozi ţii cu arbori şi arbu şti ornamentali, sau a aranjamentelor florale. Alte amenaj ări, pot cuprinde chio şcuri pentru odihn ă, suprafe ţe pentru diferite sporturi sau activit ăţ i, fântâni, ci şmele cu ap ă potabil ă, toalete ecologice. În unele situa ţii poate fi realizat şi un miniparc zoologic, care s ă găzduiasc ă specii locale de importan ţă cinegetic ă.

Capacitatea optim ă de primire se recomand ă s ă nu dep ăş easc ă 30-70 locuitori/ha, în caz contrar mediul forestier înregistrând o puternic ă degradare. Distan ţa la care se recomand ă a fi situate p ădurile-parc fa ţă de centrul populat este de 0-20 km. Pădurea de recreare , numit ă impropriu p ădure de agrement, cuprinde pe lâng ă masivele forestiere respective şi diferite locuri de agrement, situate pe malul unui lac, a unui râu, în unele zone de interes curativ, balnear (izvoare minerale, izvoare termale etc.), sau de interes turistic. Printre dot ările şi complexele de agrement frecvent întâlnite aici, pot fi ştrandurile şi campingurile. Distan ţa la care sunt situate p ădurile de agrement fa ţă de ora şe se situeaz ă în intervalul 6-50 Km. Indiferent de specificul p ădurilor de recreare, de nomenclatura adoptat ă sau de obiectivele de interes aferente acestora, se recomand ă delimitarea urm ătoarelor zone: zona de primire şi odihn ă, zona pentru plimbare şi zona de regenerare a arboretelor. Norma recomandat ă pentru fiecare 1000 de locuitori, la aceste p ăduri se recomand ă s ă fie de 18 ha în cazul municipiilor şi re şedin ţelor de jude ţ, şi de 12 ha pentru celelalte ora şe.

6.17.1. Criterii privind alegerea teritoriilor destinate recre ării

La alegerea teritoriilor în vederea amenaj ării în scopuri recreative, se prefer ă zonele cu vegeta ţie forestier ă, dar chiar şi în cazul celor f ără aceast ă vegeta ţie se pot realiza planta ţii care în timp î şi vor exercita func ţiile specifice. De asemenea, se iau în considerare şi posibilit ăţ ile realiz ării de amenaj ări pentru practicarea diferitelor activit ăţ i cât şi costurile minime pentru investi ţiile ce trebuie realizate în acest scop. Ca obiective de interes pentru publicul larg pot fi amenajate: pârtii pentru sporturi de iarn ă, terenuri de tenis sau de fotbal, lac folosit pentru b ărci vara şi pentru patinaj iarna, piste pentru biciclete sau pentru role etc. Amenaj ările de tipul campingurilor, picnicurilor sau zonelor pentru plimb ări, reclam ă obligatoriu existen ţa vegeta ţiei lemnoase, iar cele de tipul hipodromurilor sau stadioanelor necesit ă terenuri plane, lipsite de vegeta ţia forestier ă. Distan ţa la care se realizeaz ă aceste amenaj ări trebuie stabilit ă astfel încât timpul de transport cu mijloacele de transport în comun s ă fie de 1,5-2 ore, iar accesul s ă fie cât mai u şor şi comod. Un rol important în alegerea locului pentru aceste obiective îl au şi factorii fizici : configura ţia şi înclinarea terenului, expozi ţia, pozi ţia pe versant, topoclimatul, solul, hidrografia şi environnement-ul. Configura ţia şi înclinarea terenului determin ă în cea mai mare m ăsur ă tipurile de amenaj ări şi costurile pentru construc ţia acestora. Astfel, cu cât terenul este mai înclinat, costurile investi ţiilor pentru amenaj ări vor fi mai mari, respectiv: funda ţii mai profunde pentru cl ădiri, ziduri de sprijin

sau alte sisteme pentru prevenirea alunec ărilor de teren, căi de acces cu trasee mai lungi. Aceste terenuri sunt ideale pentru pârtiile de schi, telescaune, telecabine, puncte de belvedere etc. Cu cât terenul are o pant ă mai mic ă cu atât amenaj ările vor necesita investi ţii mai mici, aceste terenuri fiind indicate pentru campinguri, tabere şcolare, zone de picnic, terenuri sportive etc. Unele elemente naturale precum mla ştinile, stâncile, falezele sau malurile abrupte, zonele nisipoase, pot constitui inconveniente pentru amenajarea zonei respective sau dimpotriv ă chiar atrac ţii pentru publicul larg.

Expozi ţia terenului influen ţeaz ă mersul diurn al temperaturilor locale, astfel terenurile cu expozi ţie sudic ă sunt mai însorite şi înregistreaz ă temperaturi mai mari decât zonele cu alt ă expozi ţie. Aceste expozi ţii sunt ideale pentru amenajarea ştrandurilor, plajelor etc. Tot pentru aceste tipuri de instala ţii sunt favorabile şi zonele cu orientare vestic ă, care vor fi puternic însorite atât la amiaz ă cât şi dup ă amiaz ă. Terenurile cu expozi ţie estic ă sunt însorite diminea ţa, ceea ce înseamn ă c ă roua se va ridica mai repede iar peluzele sau alte suprafe ţe se vor zvânta mai u şor, iar dup ă amiaza aceste locuri vor fi umbrite. Astfel de loca ţii sunt potrivite pentru campinguri sau tabere şcolare, în care activit ăţ ile încep frecvent diminea ţa devreme. Orientarea nordic ă a unor terenuri, avantajeaz ă instala ţiile destinate practic ării sporturilor de iarn ă, datorit ă persisten ţei mai îndelungate a z ăpezii, sau sunt ideale pentru amenajarea punctelor de belvedere, a perspectivelor sau a teatrelor de var ă, datorit ă faptului c ă direc ţia razelor de soare va fi din spatele vizitatorilor. Pozi ţia pe versant determin ă mi şcările zilnice ale aerului, timpul de expunere la razele Soarelui şi mersul diurn al temperaturii. Treimea inferioar ă a versan ţilor prezint ă un drenaj slab al aerului, este mai rece şi mai umed ă, mai umbrit ă dar este mai ferit ă fa ţă de vânt. Por ţiunea median ă (treimea mijlocie) a versantului are o bun ă ventila ţie a aerului, datorit ă brizei de munte (curen ţi ascenden ţi diminea ţa şi curen ţi descenden ţi seara), temperaturile sunt moderate, f ără extreme mari, iar solul este mai pu ţin umed, oferind pe ansamblu cele mai bune condi ţii de amenajare în scopuri recreative şi de odihn ă. Treimea superioar ă prezint ă cele mai mari extreme, cu privire la temperatur ă, înregistrându-se valori mari ziua şi mici noaptea. Cu privire la mi şcările aerului, aceast ă zon ă este cea mai expus ă vânturilor, iar solurile sunt mai uscate decât în treimile inferioare. Temperatura este condi ţionat ă strict cu expozi ţia, gradul de expunere a teritoriului, vânt, altitudine etc., fiind preferate zonele cu amplitudini mici. Cantitatea precipita ţiilor şi implicit umiditatea atmosferic ă influen ţeaz ă indirect favorabilitatea anumitor zone. Acolo unde se

înregistreaz ă cantit ăţ i mari de precipita ţii apar şi fenomene precum: vremea mohorât ă, suprafe ţe umede improprii, b ălţi, noroi, alunec ări de teren, care produc disconfort omului ce dore şte s ă se recreeze. În zonele în care aceste aspecte apar frecvent, este necesar ă construirea diferitelor construc ţii (chio şcuri, pavilioane, refugii) pentru a oferii ad ăpost, sau spa ţii ad ăpostite, destinate practic ării unor activit ăţ i. Tot în acest sens, este necesar ă realizarea unei re ţele de drenare şi eliminare a apei în exces. Zvântarea şi uscarea unor suprafe ţe pot fi favorizate şi prin alegerea de terenuri expuse razelor de soare sau prin îndepărtarea vegeta ţiei forestiere pe anumite zone. La cel ălalt pol se situeaz ă zonele în care se înregistreaz ă precipita ţii foarte pu ţine, fapt ce determin ă apari ţia altor factori de disconfort precum: atmosfera înc ărcat ă cu particule, prezen ţa prafului, temperatura aerului mai ridicat ă, vegeta ţia are aspect ve şted, plantele prezint ă cre şteri foarte mici, frunzi ş s ărăcăcios, frunze pr ăfuite sau galbene. În acest sens, sunt necesare instala ţii de irigare a suprafe ţelor îngazonate, a aranjamentelor florale sau chiar a grupurilor de arbu şti şi arbori. De asemenea, se recomand ă şi crearea de suprafe ţe de luciu de ap ă, ce au un efect benefic pentru zonele din jur. Prezen ţa şi direc ţia dominant ă a curen ţilor de aer determin ă atât alegerea teritoriului destinat activit ăţ ilor de recreare cât şi amplasarea cl ădirilor, dot ărilor sau diferitelor echipamente, fiind adaptate uneori chiar şi liniile arhitecturale ale construc ţiilor. Pârtiile de schi sau de sanie sunt afectate de vânt, care prin fenomenul de

spulberare, cap ătă por ţiuni dezgolite, ce diminueaz ă calitatea acestora. Suprafe ţele pentru patinaj se realizeaz ă în locurile cele mai ferite de curen ţii de aer, deoarece în acest caz curen ţii reci de aer produc disconfort sau m ăresc riscul apari ţiei unor afec ţiuni respiratorii specifice. De regul ă, suprafe ţele expuse vântului sunt evitate de c ătre vizitatori. Cabanele şi cl ădirile ce ad ăpostesc diferite dot ări sau instala ţii, se recomand ă s ă aib ă intrarea principal ă orientat ă opus direc ţiei dominante a vântului. Hidrografia teritoriului , este o component ă de baz ă a unui teritoriu destinat recre ării. O zon ă lipsit ă de un curs de ap ă, de o acumulare mai mare sau mai mic ă, prezint ă o atractivitate foarte redus ă, şi din contr ă, un teritoriu cu numeroase astfel de elemente, sau cu o re ţea hidrografic ă foarte bun ă, va avea o atractivitate sporit ă, dat ă mai ales de amenaj ările specifice activit ăţ ilor de înot, pescuit, plimb ări cu barca sau cu hidrobicicleta, schi nautic etc. Prezen ţa unei surse de ap ă este necesar ă şi pentru activit ăţ ile cotidiene, precum realizarea igienei corporale zilnice, prepararea hranei, sau ca surs ă de ap ă potabil ă. În acest sens, apa este important ă sub aspectul calit ăţ ii, care este dat ă de natura sursei (izvor, pârâu,

râu, iaz, lac), de modul de captare, filtrare şi transport al apei, de temperatura acesteia. Natura vegeta ţiei existente ridic ă sau diminueaz ă calitatea zonei respective. Impactul cel mai mare este dat de c ătre vegeta ţia lemnoas ă arborescent ă, urmat ă de cea arbustiv ă şi în cea mai mic ă m ăsur ă, dar nu neglijabil ă, de cea ierboas ă. O zon ă în care sunt prezente masive forestiere întinse va avea o atractivitate ridicat ă comparativ cu o regiune s ărac ă în vegeta ţie lemnoas ă. Environnement-ul , situl sau vecin ătăţ ile, condi ţioneaz ă într-o m ăsur ă foarte mare calitatea unei zone destinate recreării şi fluxul de vizitatori înregistrat aici. Se recomand ă ca vecin ătăţ ile zonelor de agrement şi de recreare s ă nu fie indezirabile, incompatibile cu func ţiile pentru care este amenajat teritoriul respectiv, a şa cum este cazul gropilor şi platformelor de gunoi, a zonelor industriale sau a diferitelor instala ţii ce polueaz ă fizic, chimic sau fonic zonele din jur, a fermelor de animale, a instalaţii de decantare a apelor uzate etc.

6.17.2. Sistematizarea pădurilor de recreare

Sistematizarea şi amenajarea p ădurilor de recreare sunt realizate în func ţie de situa ţia concret ă din zona respectiv ă, de poten ţialul teritoriului. Când o p ădure de recreare este echilibrat ă, s ănătoas ă şi este caracterizat ă printr-o mare diversitate, atunci aceasta este şi primitoare. Capacitatea de primire a unei p ăduri sau a unor por ţiuni din cadrul acesteia, este influen ţat ă de diferi ţi factori precum: panta şi expozi ţia terenului, natura solului, prezen ţa şi reparti ţia suprafe ţelor deschise, libere (lumini şuri, poieni, liziere), compozi ţia şi vârsta arboretelor, regimul şi tratamentul etc. Cu privire la panta şi expozi ţia terenului, marea majoritate a vizitatorilor vor prefera zonele cu pant ă mic ă şi cele cu expozi ţii ad ăpostite. În zilele c ălduroase de var ă, locurile umbrite şi răcoroase vor avea cea mai mare c ăutare iar în zilele friguroase de toamn ă, iarn ă şi prim ăvar ă vor fi preferate zonele însorite. Cei care doresc s ă se odihneasc ă, s ă practice diferite jocuri sau activit ăţ i de picnic, vor prefera zonele cu soluri bine drenate, aerisite, pentru instalarea p ăturilor sau a corturilor, respectiv zonele cu mici lumini şuri sau poieni.

În ceea ce prive şte compozi ţia arboretelor, publicul larg le prefer ă pe cele amestecate, în care varietatea formelor şi texturii trunchiurilor, a culorii frunzelor etc., dau peisajelor un pitoresc aparte. Aceste caracteristici difer ă mult pe parcursul unui an, în func ţie de fenofazele speciilor respective, impresia puternic ă asupra publicului având-o în special coloritul de toamn ă al speciilor de foioase. Iarna se remarc ă r ăş inoasele, mai ales atunci când sunt înc ărcate

cu z ăpad ă, dar în zilele geroase cu chiciur ă, speciile de foioase cu ramuri sub ţiri cap ătă „haine” deosebite, ce au un efect peisagistic major. Vara aspectul diferitelor nuanţe de verde, asociat cu zgomotul frunzi şului în adierea vântului confer ă arboretului o estetic ă vizual ă şi sonor ă aparte, ce calmeaz ă şi relaxeaz ă vizitatorul. P ădurile de r ăş inoase sau cele de foioase pure au un aspect monoton, ce induce plictiseala şi pasivitatea. Sub raportul vârstei, p ădurile sub 40 de ani au o capacitate de primire nul ă, indiferent de specie, datorit ă densit ăţ ii foarte mari de exemplare şi a elagajului inexistent, elemente ce stânjenesc sau reduc total accesul vizitatorilor în p ădure. O dat ă cu efectuarea primelor opera ţiuni culturale, care determin ă o sc ădere a densit ăţ ii, o m ărire a spa ţiului dintre exemplare sau dispari ţia ramurilor laterale joase prin fenomenul de elagare, capacitatea de primire începe s ă creasc ă. Aceasta capacitate se poate men ţine pân ă la exploatare. Regimul şi tratamentul se adopt ă pentru fiecare p ădure, în func ţie de activit ăţ ile ce se urm ăresc a se desf ăş ura. Codrul regulat vârstnic, ce are o densitate mic ă (200-500 buc./ha), are aspectul unei p ăduri falnice, şi este favorabil ă pentru plimb ări, datorit ă vizibilit ăţ ii foarte bune, ce confer ă vizitatorilor siguran ţă şi înl ătur ă sentimentul r ătăcirii. Arboretele tratate în crâng au o densitate mare, fiind de nep ătruns datorit ă num ărului mare de tulpini sub ţiri şi l ăstari, dar reprezint ă zone ideale pentru hrana şi ad ăpostul faunei din zon ă, de aceea se recomand ă s ă se creeze şi astfel de trupuri de p ădure. Crângul compus are rezisten ţa cea mai mare la ac ţiunile popula ţiei, la agresiunile vizitatorilor, de aceea se recomand ă crearea acestora în zonele intens frecventate din apropierea centrelor populate. În orice situa ţie nu se va permite intrarea autovehiculelor pe o distan ţă prea mare în p ădure, în acest scop fiind amenajate locuri speciale de parcare. În func ţie de atitudinile şi comportamentul vizitatorilor, de motiva ţiile şi aprecierile lor, s-au propus trei mari tipuri de amenaj ări recreative ale p ădurilor cu suprafe ţe mai restrânse: p ăduri naturale, p ăduri pentru plimbare şi p ăduri parc. Pădurile naturale sunt acele p ăduri în care este p ăstrat integral specificul arboretului, în care ambian ţa natural ă sau aparent natural ă este conservat ă, iar amenaj ările care se realizeaz ă vor fi foarte sumare. Printre aceste amenaj ări sumare se num ără: potecile pentru plimbare, lumini şuri pentru odihn ă, construc ţii şi echipamente uşoare necesare pescuitului sau vân ătorii în perioadele şi la speciile permise. Aceste dot ări vor fi discrete, pentru a nu fi afectat aspectul natural al p ădurii. Pădurile pentru plimbare au dot ări mai numeroase şi mai elaborate, cu o re ţea bine reprezentat ă de poteci şi locuri pentru sta ţionare, cu echipamente şi panouri informative pentru practicarea

diferitelor exerci ţii fizice, dispuse pe anumite trasee, cu lumini şuri sau poieni având dot ări pentru practicarea unor jocuri. Tot aici se realizeaz ă şi o re ţea de c ăi de acces rutier, bine pus ă la punct, cu locurile de parcare aferente. Se consider ă c ă în orele cu frecven ţă maxim ă, densitatea s ă nu dep ăş easc ă 50 vizitatori/ha. Pădurile parc prezint ă un grad foarte mare de artificializare şi echipamente ce le apropie de spa ţiile verzi urbane.

Pădurile de recreare se sistematizeaz ă, prin împ ărţirea pe anumite zone, ce vor fi tratate diferit în ceea ce prive şte dot ările, amenaj ările, obiectivele etc. Aceste zone sunt: zona de primire şi şedere, zona de plimbare şi zona de regenerare. Zona de primire şi odihn ă, numit ă şi zon ă de primire şi şedere sau zon ă forestier ă de tranzi ţie, reprezint ă cca. 15-20% din totalul masivului forestier respectiv, are un grad mai mare de artificializare şi prelucrare, fiind astfel organizat ă, încât s ă primeasc ă cât mai bine şi un num ăr cât mai mare de vizitatori. Aceast ă zon ă este situat ă în imediata apropiere a drumurilor principale de acces, şi prezint ă diferite construc ţii, instala ţii sau echipamente. În raport cu întreaga p ădure, aceast ă zon ă de primire şi odihn ă poate fi dispus ă în centrul acesteia sau spre periferie. Se recomand ă ca în acest perimetru s ă existe cel pu ţin un curs de ap ă sau un luciu de ap ă şi s ă se urm ăreasc ă posibilitatea cre ării de numeroase lumini şuri, mult c ăutate şi apreciate de publicul larg. În situa ţia în care aceast ă zon ă este situat ă spre periferie se recomand ă ca liziera masivului s ă fie cât mai sinuoas ă, pentru crearea a cât mai multe intrânduri (alveole), ce sunt mult c ăutate de grupurile familiale care vin la picnic. Aceasta este zona preferat ă de marele public, de cei care evadeaz ă din cotidian, pentru lini şte, odihn ă, aer curat, destindere şi pentru activit ăţ i de picnic. Aici pot fi practicate şi diferite sporturi u şoare sau sporturi de mas ă. De preferat ca aici, solul s ă fie de culoare închis ă pentru a se înc ălzi u şor sub ac ţiunea razelor de soare, s ă fie drenat, s ă aib ă o textur ă u şoar ă. Zonele cu soluri reci şi umede, soluri scheletice, zonele cu ţân ţari sau al ţi factori de disconfort, vor fi evitate de vizitatori. Arboretele vor avea consisten ţă moderat ă, astfel încât coronamentul s ă fie u şor întrerupt, acest lucru favorizând, pe de o parte instalarea unei p ături erbacee continue formate în special din graminee, şi pe de alt ă parte desf ăş urarea în condi ţii favorabile a activit ăţ ilor de picnic, camping, repaus etc. Toat ă aceast ă zon ă va fi supravegheat ă şi îngrijit ă permanent, insistându-se în mod special asupra cur ăţ eniei, ce trebuie s ă fie irepro şabil ă, a tunderii regulate a paji ştilor şi peluzelor cu iarb ă, a strângerii tuturor resturilor vegetale etc. Dot ările prezente aici vor fi obligatoriu: puncte cu ap ă potabil ă (fântâni, ci şmele, izvoare), echipamente sanitare şi de igien ă,

co şuri de gunoi prev ăzute cu saci menajeri, terenuri de joac ă pentru copii. Atractivitatea acestei zone se realizeaz ă prin aspectul îngrijit al tuturor elementelor prezente aici dar poate fi m ărit ă prin punerea în eviden ţă a unor arbori cu vârst ă sau dimensiuni deosebite, cu forme interesante, sau prin realizarea de amestecuri de specii lemnoase cât mai variate. Zona de plimbare , prezint ă ponderea cea mai mare, de cca. 75-80% din suprafa ţa pădurii şi prezint ă amenaj ări mai modeste, cu investi ţii mai reduse, p ăstrându-se nealterat caracterul natural al p ădurii. Tocmai de acest fapt depinde interesul mare pe care-l acord ă publicul acestei zone, frumuse ţea natural ă fiind motivul principal pentru care oamenii aleg p ădurea ca loc de odihn ă şi refacere. Aici nu sunt necesare amenaj ări speciale, acestea limitându-se la echipamentele turistice corespunz ătoare plimb ării, inform ării turi ştilor cu privire la existen ţa diferitelor obiective sau puncte pentru repaus sau picnic. Regimul şi tratamentele aplicate vor fi cele specifice tipului respectiv de p ădure sau obiectivelor de produc ţie stabilite, recomandându-se evitarea t ăierilor rase pe suprafe ţe mari sau aplicarea masiv ă a unor fitoncide. Circula ţia auto este interzis ă sau cel mult permis ă la nivelul câtorva por ţiuni de drumuri principale, în func ţie de re ţeaua de drumuri şi de întinderea masivului.

Zona de regenerare a arboretelor sau zona de protec ţie a exemplarelor juvenile, este constituit ă din diverse suprafe ţe, dispersate în cadrul celorlalte dou ă zone, reunind pân ă la 5% din suprafa ţa arboretului, care sunt interzise accesului publicului. Suprafe ţele rezervate protec ţiei stratului regenerativ pot avea m ărimi de 2-3 ha şi vor fi împrejmuite şi prev ăzute cu panouri explicative pentru informarea publicului larg. Aceste suprafe ţe pot fi incluse în zona de primire sau în zona de plimbare, fiind total protejate, cu scopul ca regenerarea s ă se realizeze în cele mai bune condi ţii, fiind eliminate tasarea solului, circula ţia vizitatorilor sau eventualele pagube inerente, rezultate prin ruperea, smulgerea sau t ăierea puie ţilor.

6.17.3. Echipamentul p ădurilor de recreare

Totalitatea lucr ărilor, construc ţiilor şi dot ărilor de infrastructur ă care au ca scop mărirea atractivit ăţ ii sau realizarea diferitelor facilit ăţ i, care s ă permit ă p ădurii s ă îndeplineasc ă func ţiile recreative. Aceste echipamente m ăresc capacitatea de primire a unei p ăduri prin diversificarea activit ăţ ilor ce pot fi desf ăş urate de vizitatori, prin cre şterea accesibilit ăţ ii şi atractivit ăţ ii p ădurii, prin optimizarea spa ţiului în general. Echipamentele pot fi de dou ă tipuri: echipamente de baz ă, care constituie infrastructura şi care m ăresc atractivitatea

p ădurii în ansamblu, şi care sunt prezente în toate p ădurile de recreare, şi echipamente specializate , întâlnite doar în anumite p ăduri, având un specific aparte. Printre echipamentele de baz ă se num ără: c ăile de acces şi circula ţie, locurile de parcare, echipamentele pentru destindere şi odihn ă pasiv ă, terenurile de joc. Căile de acces şi circula ţie Drumurile pentru plimbare sunt concepute special pentru destindere şi plimbare, au o l ăţ ime optim ă de 3,5-4 m, sunt deschise şi circula ţiei autoturismelor dar este interzis accesul autovehiculelor grele, cu excep ţia transportului materialului lemnos provenit din exploat ări. Densitatea optim ă a acestor drumuri este de 3%, respectiv 4-10 km/100 ha. Traseul acestor drumuri se recomand ă s ă aib ă caracter de circuit închis, şi s ă fie astfel realizat încât s ă aib ă obiective atractive precum: puncte de belvedere, vestigii ale unui castel sau cet ăţ i, monumente, restaurant, caban ă, arbori deosebi ţi, forma ţiuni geologice interesante etc. Potecile sunt destinate doar plimb ărilor pe jos, asigurând accesul facil al vizitatorilor f ără riscul de a se r ătăci, spre diferite puncte de interes din p ădure. Obligatoriu aceste poteci vor porni şi se vor sfâr şi în zona de primire, de la o cl ădire de interes general (caban ă, han, restaurant, camping), de la un drum principal sau chiar de la o parcare mai important ă. Se recomand ă ca fiecare potec ă sau traseu s ă fie marcat printr- un semn, un num ăr sau o emblem ă. Traseele potecilor vor fi diferite, atât ca lungime şi cât şi ca itinerar, pot avea por ţiuni comune, iar la începutul fiec ărui traseu se va plasa un panou informativ care s ă furnizeze date cu privire la itinerarul general, dificultatea, lungimea şi durata necesar ă pentru parcurgerea acestuia. Potecile vor avea traiectorii sinuoase, cu cât mai pu ţine tronsoane liniare (care sunt monotone şi plictisesc vizitatorul), cu pante domoale, nu prea lungi şi nu prea înclinate. Aceste poteci vor trece pe lâng ă punctele de interes (izvoare, pe şteri, puncte cu vederi panoramice, ruine, zone cu fructe de p ădure etc.) şi vor avea amenajate pe cât posibil în

aceste puncte b ănci, locuri de odihn ă sau alte instala ţii necesare efectu ării de mici popasuri sau activit ăţ ilor de picnic. În unele zone pot fi folosite pentru poteci şi por ţiuni de linii parcelare (somiere) sau de exploatare scurte, pentru evitarea monotoniei traseelor rectilinii prea lungi, legate printr-o re ţea de itinerarii şi poteci multiple. Pistele pentru c ălărit vor avea trasee diferite fa ţă de potecile destinate plimb ărilor pe jos, având o l ăţ ime mai mare şi pant ă cât mai mic ă. Pe parcursul traseului vor fi amenajate obstacole specifice hipismului, vor fi marcate şi semnalizate mai ales locurile de intersec ţie cu drumurile deschise circula ţiei auto sau cu potecile pentru plimbare. De asemenea se pot realiza por ţiuni paralele ale traseului pentru c ălărie cu trasee

destinate plimb ării, fiind mult apreciate de vizitatori, ce au ocazia s ă urm ăreasc ă cursele hipo. Locurile de parcare , parc ările sau parcajele sunt dispuse în punctele cheie (caban ă, camping, cap ătul drumului principal), şi sunt obligatorii pentru limitarea circula ţiei automobilelor în p ădure şi pentru diminuarea polu ării cauzat ă de gazele de eşapament. Parc ările pot fi mari, pentru a absorbi cât mai multe autovehicule, în cazul celor situate în apropierea campingurilor, cabanelor, restaurantelor, hanurilor sau chiar la liziera p ădurii, sau pot fi mici, atunci când sunt repartizate corespunz ător în interiorul pădurii, de regul ă sub diferite grupuri de arbori pentru a fi umbrite. Este necesar ca parc ările s ă fie u şor accesibile, spa ţioase şi capabile s ă absoarb ă, pe ansamblu, un num ăr cât mai mare de autovehicule. Aspectul şi materialele folosite nu vor contrasta cu ambientul, vor evita pe cât posibil artificialul, formele regulate şi simetriile. Amenaj ările acestora trebuie s ă evite betonul sau asfaltul, şi s ă se foloseasc ă materiale cu aspect natural, respectiv nisipul, pietri şul, dalele de piatr ă, înierb ările sau alternan ţa por ţiunilor dalate cu cele înierbate. Dup ă dispunere şi modul de aranjare a locurilor individuale, parc ările pot fi: în ciorchine, în pinten, în devia ţie fa ţă de drum (paralel cu drumul) şi alveolare (ce pot găzdui grupuri mici de autovehicule). Parc ările vor fi încadrate sau se vor masca cu vegeta ţie, respectiv grupuri de arbu şti, ce vor oferi protec ţie şi intimitate pentru grupurile de vizitatori cantonate în vecin ătăţ ile parc ărilor. Echipamentele pentru destindere şi odihn ă pasiv ă sunt echipamente relativ simple, ce permit vizitatorilor o libertate total ă in alegerea modului de petrecere a timpului liber. Aici se încadreaz ă micile terenuri necesare instal ării a una sau dou ă familii în vederea desf ăş ur ării activit ăţ ilor specifice de picnic, terenuri ce au în componen ţa lor o suprafa ţă înierbat ă pentru instalarea cortului, mas ă cu scaune sau b ănci, vatr ă din piatr ă pentru foc, co ş de gunoi. Aceste terenuri se recomand ă a fi prev ăzute cu gard viu sau grupuri de arbu şti, în special pe latura vântului dominant, pentru realizarea unui oarecare ad ăpost dar şi pentru crearea de intimitate între grupurile ce ocup ă suprafe ţe învecinate. Dimensionate la aceste spa ţii vor fi prezente şi mici parc ări, de 2-3 ma şini, dispuse în apropiere. Tot din aceast ă categorie de echipamente fac parte şi mici cabane sau chio şcuri dispersate, fântâni sau alte surse de ap ă, WC-uri ecologice, loc pentru focul de tab ără, groap ă sau container pentru gunoi etc. Terenurile şi dispozitivele de joc sunt diverse, şi variaz ă în func ţie de microrelieful specific, de amploarea investi ţiilor, şi pot fi: terenuri de tenis, peluze pentru golf, miniterenuri de fotbal, diverse amenaj ări pentru jocul copiilor.

În categoria echipamentelor specializate intr ă miniparcurile de animale (miniparcuri zoo), sau parcurile cu specii de vânat autohton, cu amenaj ări folosite la observarea acestor specii. Miniparcurile zoo sunt mici complexe de ţarcuri în care sunt realizate copii reduse ale biotopurilor specifice diferitelor animale, cu aspect cât mai natural, în care acestea s ă aib ă senza ţia de libertate şi în care animalele trebuie s ă evolueze cât mai normal. Aceste ţarcuri vor fi împrejmuite cu gard solid din plas ă de sârm ă, având o în ălţime corespunz ătoare, pentru a nu permite evadarea exemplarelor din specia respectiv ă. De asemenea, parcurile vor fi prev ăzute cu locuri pentru ad ăpat şi hr ănire, cu por ţi şi c ăi de acces pentru personalul ce deserve şte aceast ă zon ă, precum şi cu observatoare sau diferite amenaj ări necesare ac ţiunilor de observare pentru publicul larg.

6.18. Arii protejate

Aria protejat ă este o arie (zon ă) terestr ă şi/sau marin ă special dedicat ă protec ţiei şi men ţinerii diversit ăţ ii biologice, a resurselor naturale şi a celor culturale asociate, având un management bazat pe instrumente legale sau alte mijloace efective (defini ţie - Uniunea Interna ţional ă pentru Conservarea Naturii - The International Union for the Conservation of Nature - IUCN) Categorii de arii protejate:

Rezerva ţie ştiin ţific ă Parc Na ţional Monument al naturii Rezerva ţie natural ă Parc Natural Rezerva ţie a biosferei Zon ă umed ă de importan ţă interna ţional ă Sit natural al patrimoniului universal Arie special ă de conservare Arie de protec ţie special ă avifaunistic ă

6.18.1. Parcurile na ţionale

Parcul Na ţional este o arie natural ă protejat ă al c ărui scop este protec ţia si conservarea unor e şantioane reprezentative pentru spa ţiul biogeografic na ţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebit ă sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de alt ă natur ă, oferind posibilitatea vizit ării în scopuri ştiin ţifice, educative, recreative şi turistice. Managementul parcului na ţional asigur ă men ţinerea cadrului fizico-geografic în stare natural ă, protec ţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversit ăţ ii biologice în condi ţii de stabilitate ecologic ă, prevenirea şi excluderea oric ărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosin ţelor terenurilor, incompatibil ă

scopului atribuit. Astfel spus, se urm ăre şte ca teritoriul respectiv s ă fie men ţinut în forma sa natural ă.

Parcurile na ţionale sunt teritorii relativ întinse în care: - unul sau mai multe ecosisteme nu au fost alterate de activit ăţ ile umane; - speciile vegetale şi animale, unit ăţ ile geomorfologice şi biotopurile prezint ă un interes deosebit sub raport ştiin ţific, educativ şi recreativ; - sunt peisaje naturale de mare frumuse ţe; - se prev ăd m ăsuri speciale pentru eliminarea exploat ărilor sau a altor activit ăţ i umane cu efecte distructive; - vizitatorii sunt admi şi în condi ţii deosebite, în scop ştiin ţific, educativ, cultural şi recreativ. Condi ţiile care trebuie s ă fie îndeplinite de un parc na ţional: - teritoriul trebuie s ă fie întins şi s ă aib ă în cea mai mare parte din suprafa ţă peisaje naturale de o mare frumuse ţe, neatinse de activit ăţ ile umane; - s ă aib ă forma ţii geologice interesante, vegeta ţie, flor ă şi faun ă intacte; - s ă fac ă obiectul unor m ăsuri speciale de protec ţie, emise de stat sau de un organism instituit special în acest scop; - s ă fie deschis turismului organizat; - s ă fie interzis ă vân ătoarea, pescuitul şi exploat ările forestiere sau de alt ă natur ă. În România este adoptat ă urm ătoarea defini ţie: „Parcul na ţional cuprinde suprafe ţe de teren şi de ape ce p ăstreaz ă nemodificat cadrul natural, cu flora şi fauna sa, destinate cercet ării ştiin ţifice, recre ării şi turismului”. Sistematizarea unui parc na ţional implic ă realizarea a trei zone: zona periferic ă (de preparc) în care sunt situate mici localit ăţ i şi în care ecosistemele sunt mult denaturate, zona tampon ce îmbrac ă ultima şi cea mai important ă, zona rezerva ţiilor integrale . În prezent, în ţara noastr ă sunt constituite urm ătoarele parcuri na ţionale: C ălimani, Ceahl ău, Cheile Bicazului - H ăş ma ş, Cheile Nerei - Beu şni ţa, Cozia, Domogled - Valea Cernei, Mun ţii M ăcinului, Piatra Craiului, Retezat, Rodna, şi Semenic – Cheile Cara şului.

6.18.2. Parcurile naturale

Parcul natural este un teritoriu de o frumuse ţe aparte, care grupeaz ă o serie de atrac ţii turistice, respectiv fenomene naturale originale, elemente de etnografie si folclor, care servesc recre ării popula ţiei, f ără a se prejudicia echilibrul natural Parcurile naturale sunt teritorii relativ întinse, remarcabile prin frumuse ţea şi armonia peisajelor şi sunt constituite dintr-o natur ă autentic s ălbatic ă, dar pe suprafe ţe relativ mici sunt incluse şi peisaje transformate de om, sate, hanuri sau locuin ţe izolate. Biotopurile remarcabile prin flor ă şi faun ă sunt transformate în rezerva ţii integrale sau conduse, beneficiind de o protec ţie suplimentar ă. Sistematizarea parcurilor naturale implic ă crearea urm

ătoarelor zone: - zona exterioar ă, în care se urm ăre şte conservarea aspectului tipic al regiunii, construc ţiile (case, hoteluri, vile, cabane) trebuie s ă se supun ă unor reguli estetice proprii, specifice, conforme cu peisajul; activit ăţ ile agricole sau cele pastorale se desf ăş oar ă normal; se pot desf ăş ura activit ăţ i artizanale sau ale industriei mici dar care s ă nu d ăuneze mediului; activit ăţ ile de turism vor fi bine organizate; se recomand ă s ă existe o infrastructur ă bine pus ă la punct de capacit ăţ i de cazare, drumuri, muzee cu specific local, expozi ţii.

- zona de calm şi lini şte cuprinde p ăduri amenajate normal pentru produc ţia de lemn şi pentru turism; autovehiculele circul ă doar pe anumite drumuri bine precizate; - zona protejat ă este teritoriul ce cuprinde rezerva ţii naturale integrale sau conduse, în care scopul principal este cel de a conserva şi proteja biotopurile cu toate componentele sale; potecile vor fi bine marcate pentru turi şti; se evit ă degradarea mediului prin orice mijloc. În ţara noastr ă sunt constituite în prezent, ca parcuri naturale, urm ătoarele: Apuseni, Balta Mic ă a Br ăilei, Bucegi, Gr ădi şte Muncelului – Cioclovina, Por ţile de Fier, Vân ători – Neam ţ.

6.18.3. Rezerva ţiile

Rezerva ţiile sunt teritorii judicios delimitate, de importan ţă deosebit ă din punct de vedere al forma ţiunilor geologice, solului, vegeta ţiei sau faunei. Nomenclatura din ţara noastr ă, conform Legii nr. 9/1973, clasific ă ariile protejate în 6 categorii: parcuri na ţionale, parcuri naturale (tratate în subcapitolele anterioare), rezerva ţii naturale, rezerva ţii ştiin ţifice, rezerva ţii peisagistice şi monumente ale naturii. Rezerva ţiile naturale sunt constituite din suprafe ţe de teren şi ape destinate conserv ării unor medii de via ţă caracteristice. Acestea pot fi: botanice (tip b), forestiere (tip f), geologice şi geomorfologice (tip g), limnologice (tip l), mixte (tip m), paleontologice (tip p), speologice (tip s) şi zoologice (tip z). Dup ă obiectiv rezerva ţiile naturale pot fi: rezerva ţii naturale cu scop definit şi rezerva ţii naturale cu caracter general. Rezerva ţiile naturale integrale fac obiectul unei protec ţii totale sau absolute, în cadrul acestora nu se recolteaz ă lemn sau alte produse, nu se împu şcă, şi nu au acces decât cei ce realizeaz ă observa ţii şi studii. Rezerva ţiile naturale conduse sau dirijate fac obiectul unei protec ţii speciale în ceea ce prive şte o anumit ă specie vegetal ă sau animal ă, fapt ce implic ă interven ţii dirijate în acest scop. În rezerva ţiile forestiere este permis ă exploatarea moderat ă astfel încât s ă nu fie alterat mediul, se promoveaz ă regenerarea natural ă, sunt admise activit ăţ i de vân ătoare dar numai pentru ob ţinerea unei st ări corespunz ătoare de

echilibru între p ădure şi vânat. Aceste rezerva ţii nu sunt accesibile publicului. Rezerva ţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al c ăror scop este protec ţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversit ăţ ii biologice specifice. Rezerva ţiile biosferei se întind pe suprafe ţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de ap ă, zone umede cu comunit ăţ i biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradi ţional ă a teritoriului, ecosisteme modificate sub influen ţa omului şi care pot fi readuse la starea natural ă, comunit ăţ i umane a c ăror existen ţă este bazat ă pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvolt ării durabile şi armonioase. Mărimea rezerva ţiilor biosferei este determinat ă de cerin ţele de protec ţie şi conservare eficient ă a mediului natural şi a diversit ăţ ii biologice specifice sunt arii protejate care îmbin ă conservarea, reprezentând ecosistemele majore ale globului si dezvoltarea durabila, servind ca model de dezvoltare pentru medii particulare. Rezerva ţiile biosferei formeaz ă o re ţea mondiala pentru cercetarea si monitorizarea

ecologica si reprezint ă zone pentru con ştientizare, educa ţie si instruire în domeniul mediului.

Rezerva ţiile ştiin ţifice sunt constituite din suprafe ţe de teren şi ape destinate cercet ării ştiin ţifice de specialitate şi conserv ării fondului genetic autohton.

Rezerva ţiile peisagistice sunt suprafe ţe de teren în care sunt cuprinse asocia ţii floristice sau forme de relief de mare valoare estetic ă.

Monumentele naturii sunt asocia ţii sau specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispari ţie, arbori seculari, fenomene geologice unice (peşteri, chei), cursuri de ap ă, cascade, locuri fosilifere, care sunt situate în interiorul sau la exteriorul parcurilor na ţionale, parcurilor naturale, rezerva ţiilor naturale, ştiin ţifice sau peisagistice.

Cap. VI. ALEGEREA SPECIILOR LEMNOASE PENTRU SPA ŢII VERZI

6.1. Avantajele folosirii vegeta ţiei lemnoase

În constituirea diferitelor unit ăţ i de spa ţiu verde, speciile lemnoase (în principal arbori şi arbu şti, mai rar liane) intr ă într-o propor ţie de pân ă la 70%

(uneori chiar mai mult), pentru speciile floricole fiind alocate doar cca. 5 – 10% din suprafa ţa unit ăţ ii de spa ţiu verde. Vegeta ţia lemnoas ă reprezint ă „materialul principal de construc ţie” al unui spa ţiu verde, material care î şi schimb ă volumul, culoarea, textura şi forma pe parcursul unui an sau pe o perioad ă mai mare de timp. Prin acest material, proiectantul de spa ţiu verde creeaz ă forme, volume, compozi ţii, constituind în acela şi timp şi liantul de armonizare al tuturor elementelor antropice, ce vor alc ătui în final o unitate. Avantajele folosirii vegeta ţiei lemnoase rezult ă din: - maleabilitatea foarte mare a conturului plantelor lemnoase, care foarte fi liber (propriu speciei respective) sau geometric (când se aplic ă anumite t ăieri pentru ob ţinerea diferitelor forme dorite); - diversitatea foarte mare a nuan ţelor de verde (vara) şi a celor de galben, ruginiu, ro şu sau maro (toamna) la speciile cu frunze c ăzătoare; - diversitatea foarte mare a ramurilor, frunzelor, florilor şi chiar a fructelor la anumite specii sau taxoni (inclusiv a texturii suprafe ţei coroanei); - costul mai sc ăzut al materialului s ăditor şi al lucr ărilor de între ţinere în timp; - rezisten ţa mai mare a exemplarelor speciilor lemnoase la condi ţiile de mediu; - îndeplinirea într-o m ăsur ă mult mai mare a func ţiei sanitare, comparativ cu speciile floricole sau cu cele de gazon.

6.2. Criterii de alegere a speciilor

6.2.1. Cerin ţele ecologice ale speciilor lemnoase

Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor

lemnoase este tocmai corelarea condi ţiilor locale cu cerin ţele speciilor

respective. Astfel trebuie avut în vedere: - cerin ţele speciilor fa ţă de: - factorii

ecologici climatici: - lumin ă, - temperatura aerului, - umiditatea atmosferic ă, -

vânt; - factorii ecologici edafici: - textura şi profunzimea solului; - regimul de

umiditate din sol, - fertilitatea solului;

- troficitatea solului; - con ţinutul de schelet; - factori geomorfologici: -

altitudine; - expozi ţie; - pant ă; - configura ţia terenului; - factori biotici: -

animali; - vegetali. - factori antropici: - factori poluan ţi.

Ace şti factori vor fi lua ţi în considerare în mod diferit în spa ţiile verzi

urbane, fa ţă de cele periurbane. Astfel, în spa ţiile verzi urbane ce au întindere

mult mai mic ă decât cele periurbane şi în care utilit ăţ ile sunt mai facil de

realizat, se poate realiza o ameliorare a unor factori prin aplicarea diferitelor

lucr ări speciale: irigare, fertilizare, prevenirea şi combaterea d ăun ătorilor, etc.

Microsta ţiunile din zonele urbane sunt mai ad ăpostite datorit ă prezen ţei unor

cl ădiri ce diminueaz ă intensitatea vântului sau care determin ă cre şterea

temperaturii aerului prin fenomene de radia ţie, fapt ce influen ţeaz ă sc ăderea

amplitudinilor termice zilnice sau anuale. În spa ţiile verzi periurbane

ameliorarea acestor condi ţii este foarte dificil ă iar speciile vor fi alese astfel

încât aceste condi ţii s ă corespund ă cât mai bine cerin ţelor ecologice ale

speciilor.

6.2.2. Rezisten ţa plantelor lemnoase la noxe

În no ţiunea de noxe intr ă to ţi agen ţii abiotici cu ac ţiune d ăun ătoare

asupra organismului uman, dar şi asupra celui animal sau vegetal. Dintre ace ştia

: - dioxidul de carbon (în cantit ăţ i mici este stimulator al fotosintezei, dar peste

un anumit prag are ac ţiune inhibitoare); - monoxidul de carbon (apare ca

urmare a arderilor incomplete sau prin disocierea CO 2 la temperaturi înalte iar

în doze mari ucide pe nesim ţite animalele şi omul); - oxizii de sulf : dioxidul şi

trioxidul de sulf (determin ă apari ţia de cloroze); - compu şi fluorura ţi (provoac

ă necroze pe frunze, numite arsuri); - clorul şi compu şii s ăi (determin ă necroze

la marginea frunzelor şi cloroze ale ţesutului foliar); - fosforul şi compu şii s ăi

(determin ă reducerea cre şterilor, a produc ţiei de mas ă lemnoas ă); - oxidul de

sulf, dioxidul şi trioxidul de sulf , (produc c ăderea acelor la r ăş inoase, cloroza

ţesutului asimilator, plantele suculente fiind cele mai sensibile în compara ţie cu

speciile de conifere, considerate cele mai rezistente); - compu şii fluorura ţi

(provoac ă necroze la nivelul frunzelor numite arsuri, determinând în final

uscarea arborilor şi arbu ştilor); - smog-ul este un amestec gazos rezultat în urma

unor reac ţii de oxidare şi a proceselor fotochimice, numindu-se şi cea ţă oxidant

ă, fiind întâlnit în atmosfera marilor ora şe şi a re ţelelor de drumuri intens

circulate (smogul provoac ă la plante necroze,

pigment ări, reducerea cre şterilor, leziuni la nivelul frunzelor sub form ă de

pete, chiar un aspect de bronzare a frunzelor). - praful rezult ă din întreprinderile

industriale, din industria extractiv ă şi de prelucrare a materialelor de construc

ţii, industria metalurgic ă şi chimic ă, din arderea combustibililor solizi şi lichizi.

Pulberile acoper ă ini ţial p ărţile aeriene ale plantelor determinând un aspect şi

un colorit „deosebite”, fenomen înso ţit mai târziu de nanism şi cloroze, prezen

ţa necrozelor la nivelul frunzelor determinând diminuarea procesului de

fotosintez ă. Clasificarea plantelor lemnoase în func ţie de sensibilitatea acestora

fa ţă de agen ţii poluan ţi trebuie realizat ă ţinându-se cont de specie, subspecie,

fenotip, ecotip, stadiu de dezvoltare, intervalul din sezonul de vegeta ţie în care

ac ţioneaz ă poluantul respectiv, condi ţiile de temperatur ă şi umiditatea aerului,

propor ţia poluantului în atmosfer ă etc. La alegerea speciilor se recomand ă s ă

se aib ă în vedere interac ţiunea grad de poluare - condi ţii de mediu – specie. In

clasificarea speciilor se folosesc ca grade de sensibilitate: - foarte sensibile -

sensibile - mijlociu rezistente - rezistente Exemple de specii: - rezistente la

bioxid de sulf – alunul, frasinul, z ămo şiţa de Siria; - rezistente la fluor –

mesteac ănul, platanul, corcodu şul, piracanta, bradul de Caucaz, coac ăzii; -

rezistente la plumb – pinul silvestru, tuia. În concluzie rezisten ţă mai mare o au

speciile de foioase comparativ cu cele de răş inoase, arboretele tinere fa ţă de

cele mature, arboretele cu consisten ţă plin ă fa ţă de cele br ăcuite şi cele cu

subarboret şi cu 2 – 3 plafoane fa ţă de cele f ără subarboret sau cele echiene.

6.2.3. Particularit ăţ ile biologice ale speciilor

6.2.3.1. În ălţimea exemplarelor

Aceasta este important ă în alegerea, dar mai ales în combinarea şi

amplasarea speciilor, fiind o caracteristic ă ce se realizeaz ă în timp şi care nu

întotdeauna poate fi corectată. În conceperea unei anumite compozi ţii

peisagistul trebuie s ă „vad ă” în viitor cum vor ar ăta, ce talie vor avea

exemplarele respective, cum se integrează în respectiva compozi ţie. Speciile de

talie înalt ă sunt recomandate pentru: - p ădurile de recreare, - aliniamente; -

unit ăţ ile de spa ţiu verde urbane de întindere mare; - mascarea obiectivelor

inestetice (hale industriale, fabrici, etc.); - umbrirea cl ădirilor; - ob ţinerea unor

accente pe vertical ă în diferite compozi ţii; Acestea pot fi folosi singure sau în

combina ţie cu alte specii de talie mic ă sau chiar arbu şti de talie mare.

Speciile de talie mic ă şi arbu ştii sunt recomanda ţi pentru: - zonele verzi de

mici dimensiuni; - în lungul arterelor, la care se urm ăre şte umbrirea trotuarelor

destinate circula ţiei pietonale, precum şi re ţinerea gazelor de e şapament, a

prafului, etc.; - realizarea gardurilor vii, a boschetelor; Arbu ştii aduc diversitate

în unitatea compozi ţiei fiind foarte aprecia ţi pentru efectul decorativ deosebit,

pentru cre şterea în general rapid ă şi pentru capacitatea de a înflori la vârste

mici. Conven ţional speciile lemnoase se împart în 3 categorii: - arbori de m

ărimea I - peste 25 m, a II-a - 15 – 25 m, a III-a - 7 – 15 m. - arbu şti , speciile

cu în ălţimi sub 7 m, cu numeroase tulpini lemnoase ramificate de la baz ă, care

pot fi: arbu şti înal ţi cu în ălţimea între 2-7m, arbu şti mijlocii 1 – 2m, arbu şti

pitici, mai mici de 1m. - liane , speciile lemnoase volubile, c ăţă rătoare, ag ăţă

toare sau chiar târâtoare, la care tulpinile pot avea lungimi de la 1-2 m pân ă la

10-20 m şi chiar mai mult.

6.2.3.2. Forma şi desimea coroanei

Coroana arborilor se încadreaz ă mai mult sau mai pu ţin într-o form ă

geometric ă dup ă raportul dintre în ălţime şi diametru. Astfel, se deosebesc tipul

de coroan ă: cilindric ă, conic ă, sferic ă, oval ă, obovoid ă, tabular ă, şi cea

având contur sinuos. Forma coroanei se remarc ă u şor în orice anotimp şi

influen ţeaz ă starea psihic ă a privitorului. De exemplu, în jurul stadioanelor sau

în lungul unei şosele se vor prefera speciile cu coroan ă columnar ă sau conic ă,

iar pe o alee cu b ănci specii cu coroan ă sferic ă sau tabular ă. În tabelul nr. 1

sunt date câteva exemple de specii având coroane de diferite forme. tabelul 1

Exemple de forme de coroan ă la diferite specii lemnoase

Forma coroanei Specia (taxonul)

columnar ă

Thuja orientalis , Thuja occidentalis var. fastigiata , Populus nigra cv. italica

, Juniperus hibernica.

conic ă (piramidal ă)

Abies alba , Larix decidua , Picea abies , Pinus strobus , Populus simonii.

globulară (sferic ă)

Acer pseudoplatanus , Berberis thumbergi , Morus alba , Prunus mahaleb ,

Sorbus aucuparia , Ulmus minor , varietatea „Globosa” la diferite specii.

tabular ă

Pinus sylvestris , Pinus nigra , Robinia pseudoacacia var. umbraculifera

ovoid ă

Carpinus betulus , Fagus sylvatica , Populus tremula , Cerasus avium ,

Tilia cordata ;

pletoas ă

Salix babilonica , Betula pendula , forma „pendula” la diferite specii

precum: fag, frasin, ulm de munte, salcie c ăpreasc ă, mesteac ăn, caragan ă,

larice, dud negru, cire ş păsăresc.

târâtoare

Juniperus communis ssp. nana , Juniperus horizontalis , Juniperus sabina,

Cotoneaster horizontalis .

Dup ă desimea ramurilor şi bog ăţ ia frunzi şului (form ă, m ărime şi

dispunerea frunzelor) se deosebesc specii ce au coroan ă transparent ă şi specii

ce au coroan ă dens ă. Aceast ă caracteristic ă are rol important în cadrul

compozi ţiei mai ales în dirijarea efectelor de lumin ă – umbr ă. Speciile cu

coroan ă dens ă se folosesc pentru: - pentru crearea fundalurilor necesare altor

compozi ţii - mascarea obiectelor inestetice; - la echilibrarea volumelor cl

ădirilor învecinate; - aliniamentele stradale, pentru protec ţie împotriva radia

ţiei solare, a prafului şi a vântului, mai ales în regiunea de câmpie şi coline.

Specii cu coroan ă transparent ă sunt folosite pentru: - aliniamentele stradale din

localit ăţ ile din regiunea de munte; - lâng ă anumite cl ădiri care nu trebuie

mascate, dar lâng ă care este necesar ă existen ţa unor exemplare lemnoase; -

zona de primire a p ădurilor de recreare, pentru crearea de arborete multietajate

sau pentru facilitarea instal ării unui covor ierbaceu corespunz ător activit ăţ ilor

de picnic.

6.2.3.3. Forma trunchiului şi culoarea scoar ţei

Trunchiul speciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai

mult sau mai pu ţin cilindric, dar la unele specii chiar cu o conicitate pronun ţat

ă la baz ă. Exist ă îns ă şi numeroase specii sau anumite exemplare la care

forma este modificat ă datorit ă numeroaselor bifurca ţii de la baz ă (de la o

oarecare în ălţime) a torsion ării trunchiului (castanul porcesc), a apari ţiei

diferitelor gelivuri sau alte cauze.

Sunt specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau chiar târâtoare, acestea din

urm ă fiind folosite pe taluzuri, peluze, sau pentru încadrarea stâncilor mai mari.

Speciile cu tulpini c ăţă rătoare, ag ăţă toare sau volubile se folosesc pentru

completarea liniilor şi formelor rigide ale construc ţiilor, pentru a accentua intr

ările sau anumite puncte, pentru intensificarea expresivit ăţ ii cl ădirii, pentru

eliminarea monotoniei pere ţilor sau pentru crearea intimit ăţ ii într-un balcon

sau chio şc. Tulpinile torsionate ale unor astfel de specii vor atrage întotdeauna

privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc frunzele. Culoarea scoar ţei

variaz ă în limite destul de largi, de la albul pronun ţat al trunchiurilor de

mesteac ăn, la cenu şiu g ălbuiul al ritidomului de platan (pl ăci mari), sau de la

albul-cenu şiu al trunchiului de plop alb la scoar ţa ro şiatic-cărămizie a pinului

comun. Scoar ţă negricioas ă prezint ă aninului negru ( Alnus glutinosa ), o scoar

ţă brun violacee lucitoare cire şul p ăsăresc ( Cerasus avium ), scoar ţă cenu şie o

întâlnim la fag (Fagus sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus). Lujerii pot avea

cele mai diferite culori, astfel sângerul (Cornus sanguinea ) sau cornul american

( Cornus stolonifera ) au lujerii colora ţi în nuan ţe de ro şu, ar ţarul american

( Acer negundo ) are lujerii violet-bruma ţi sau salcia plâng ătoare ( Salix

babilonica ) care are lujeri galbeni. Trunchiurile, prin forma şi culoarea lor se

pot profila pe diferite fundaluri formate din specii cu frunze sempervirescente

sau care au trunchiuri contrastante.

6.2.3.4. Forma şi dispunerea ramurilor

Dispunerea ramurilor depinde de specie sau chiar de forma ornamentala a

acesteia şi în general este în func ţie de afinitatea speciei în general fa ţă de

factorul lumin ă. Speciile de lumin ă au ramurile îndreptate spre vârful tulpinii,

unele specii au ramurile de ordinal I şi II orientate aproape orizontal iar altele au

ramurile pendente (speciile cu port plâng ător) precum: Betula pendula ,

Chamaecyparis lawsoniana var. pendula , Salix babilonica, etc. Speciile care

prezint ă o pozi ţie uniform ă a ramurilor, fie orizontal ă, fie vertical ă, fie

pendent ă, imprim ă un sentiment de lini şte. Dispunerea variat ă a ramurilor

imprim ă o not ă pitoreasc ă peisajului. Forma şi dimensiunile ramurilor influen

ţeaz ă starea psihic ă a omului, imprimând anumite sentimente, astfel specii cu

ramuri sub ţiri (mesteac ăn, salcâm) simbolizeaz ă fragilitatea iar cele cu ramuri

groase (stejar, platan, paltin, castan) sugereaz ă puterea. Ramuri pot fi drepte, la

marea majoritate a speciilor, pot fi sinuoase, ca la salcia crea ţă ( Salix

matsudana f. tortuosa ) sau cornul cre ţ ( Corylus avelana f. tortuosa ) sau pot fi

geniculate, ca la tei ( Tilia cordata ) sau ulm de munte ( Ulmus glabra ).

6.2.3.5. Forma, m ărimea şi culoarea frunzelor Frunzele arborilor şi arbu

ştilor variaz ă foarte mult în ceea ce prive şte forma, mărimea şi culoarea

acestora. Unele specii au frunze simple sau compuse, mici sau mari, cu limbul

de forme şi m ărimi diferite: cordat ă, romboidal ă, lanceolat ă, ovoid ă, obovat

ă, eliptic ă etc.

Marginea limbului poate fi întreag ă, pu ţin incizat ă dau adânc incizat ă.

Foleolele unor frunze compuse pot fi mici ( Sophora sp., Robinia sp., Gleditsia

sp .) sau mari (Ailanthus sp., Juglans sp., Aesculus sp .). Speciile cu frunze mici,

cu o form ă deosebit ă a limbului sau care au marginea sinuat ă sau laciniat ă se

recomand ă a fi plantate în prim plan. Speciile cu frunze mari, compuse, de

culori închise se recomand ă a fi plantate în planul îndep ărtat. Exist ă specii la

care culoarea nu variaz ă prea mult de la un sezon la altul (tuia, biota, ienuperii)

sau la care variaz ă cel mult nuan ţa de verde (verde crud – verde închis) aşa

cum este cazul speciilor de r ăş inoase. Dar exist ă numeroase specii la care

culoarea variaz ă de la verde crud, luminos (prim ăvara), pân ă la verde intens

(vara), şi la galben-portocaliu-ro şu (toamna). Astfel, cire şul ( Prunus avium )

variaz ă de la verde crud, la verde închis, la galben–ro şu ruginiu (toamna),

aninul alb ( Alnus incana ) de la verde crud la verde închid şi în final la negru

(toamna târziu), arborele pagodelor ( Gyngko biloba ) de la verde la galben auriu

(toamna), mahonia ( Mahonia aquifolium ) de la verde deschis la verde închis

(toamna) şi ro şu grena (iarna), pentru ca apoi s ă redevin ă verde (prim ăvara).

Exist ă şi numeroase variet ăţ i sau forme (taxoni) cu frunze variegate, la care

verdele se combin ă cu alb, galben sau chiar roz şi ro şu, precum cele ale

speciilor: Acer negundo , Ligustrum ovalifolius , Hedera helix , Euonymus

europaeus . Nu trebuie neglijat ă nici armonia între culoarea tulpinii şi cea a

frunzelor, ca în cazul mesteac ănului, ce are scoar ţa alb ă şi frunzele de culoare

verde deschis. În tabelul nr. 2 sunt prezentate cele mai frecvente culori şi nuan

ţe, precum şi diferite exemple de taxoni. tabelul 2 Culori şi nuan ţe ale frunzelor

la diferi ţi taxoni lemno şi

Culori şi nuan ţe ale frunzelor

specia (taxonul)

verde deschis

Larix decidua , Acer negundo , Carpinus betulus , Robinia pseudoacacia

verde g ălbui-galben auriu

Pinus banksiana , Thuja occidentalis f. „Aurea ” Thuja orientalis f. „ Aurea”

Chamaecyparis lawsoniana var. „Golden” Magnolia kobus

verde argintiu–verde cenu şiu

Abies concolor , Eleagnus angustifolia, Populus alba

alb tomentos, alb argintiu, cenu şiu argintiu

Picea pungens var. argintea, Hippophae rhamnoides, Pyrus elaeagrifolia,

Sorbus aria, Tilia tomentosa verde alb ăstrui brumat Juniperus sabina ,

Picea pungens var. glauca , Pinus excelsior , Pseudotsuga glauca , Pinus

strobus

verde închis

Abies alba, Picea abies, Pinus cembra, Aesculus hyppocastanum, Taxus

baccata, Alnus glutinosa, Buxus sempervirens, Hedera helix, Juglans regia

ro şu, purpuriu

Fagus sylvatica var. purpurea , Berberis vulgaris var. atropurpurea , Corylus

maxima var. p urpurea , Prunus cerasifera var. pissardii , Malus pumilla var.

niedzwetzyana, Acer paltanoides var. purpurea , Acer platanoides var. rubrum

6.2.3.6. Forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire Pentru foarte multe

specii arbustive dar şi arborescente, forma, culoarea florilor şi perioada de

înflorire constituie criteriul principal în alegerea acestora. Gama de culori ale

florilor este destul de variat ă, fiind totu şi mai frecvente speciile cu flori albe,

crem sau galbene. În tabelul nr. 3 sunt prezentate culorile florilor unor specii

lemnoase. tabelul 3 Culori ale florilor la diferite specii lemnoase

Culoarea florilor specia (taxonul)

alb ă

Aesculus hyppocastanum, Catalpa bignonioides, Crataegus sp., Deutzia

scabra, Hibiscus syriacus, Magnolia kobus, Phyladelphus coronarius, Pyrus

sp., Prunus avium, Robinia pseudoacacia, Sophora japonica, Spiraea x.

vanhouttei, Syringa x. hybrida, Ligustrum vulgare

galben ă

Caragana arborescens, Colutea arborescens, Cornus mas, Forsythia sp.,

Kerria japonica, Laburnum anagyroides, Liriodendron tulipifera

ro şie

Aesculus x. carnea, Chaenomeles japonica, Cotinus coggygria, Diervilla

florida, Hybiscus syriacus, Malus floribunda verde Hedera helix,

Phellodendron amurense

roz ă-liliachie

Spiraea japonica, Spiraea salicifolia, Syringa vulgaris, Tamarix

ramosissima, Prunus armeniaca, Prunus persica, Prunus cerasifera var. pissardi,

Amorpha fruticosa, Buddleia davidi, Hibiscus syriacus, Diervilla florida,

Dintre toate speciile lemnoase, cu siguran ţă c ă speciile genului Rosa , cu

toate variet ăţ ile şi soiurile sale, prezint ă cea mai mare varietate a culorii şi

formei florilor, acoperind o gam ă fantastic ă a nuan ţelor, exceptând albastrul

pur, trandafirul albastru fiind visul din totdeauna al cultivatorilor de trandafiri.

Perioada de înflorire este proprie fiec ărei specii, în general aceasta se desf ăş

oar ă prim ăvara şi vara, pu ţine specii f ăcând excep ţie de la regul ă. tabelul 4

Perioada de înflorire a diferitelor specii lemnoase

perioada specia (taxonul)

prim ăvara timpuriu

Daphne mezereum, Forsythia suspensa, Chaenomeles japonica, Cornus mas,

Magnolia kobus, Magnolia stellata, Magnolia x. soulangeana prim ăvara Prunus

sp., Laburnum anagyroides,

Mahonia aquifolium, Syringa vulgaris, Sophora japonica, Kerria japonica

vara

Aesculus sp., Liriodendron tulipifera, Hibiscus syriacus, Spiraea salicifolia,

Spiraea japonica, Eleagnus angustifolia toamna Hedera helix

Florile speciilor lemnoase pot fi mari şi solitare, sau în mod obi şnuit de

dimensiuni mai mici şi grupate în num ăr mare în inflorescen ţe. Speciile cu

florile în inflorescen ţă au un caracter major, atribuind ambientului un aspect

dispersat, nelini ştit, iritant. Exemplarele cu inflorescen ţă erecte, ca lumân ările

(castan porcesc, budleia, lemn câinesc, amorf ă) constituie un factor stimulator.

Inflorescen ţele sferice, mari ( Viburnum opulus var. floreplena ) sau tabulare

( Sambucus nigra ) au un caracter conservant. Speciile cu inflorescen ţe

pendente (salcâm galben, glicin ă, m ălin) calmeaz ă şi relaxeaz ă.

6.2.3.7. Forma şi culoarea fructelor

Fructele au de cele mai multe ori o perioad ă de prezen ţă pe ramuri mai mare

decât cea a florilor, contribuind prin forma, m ărimea şi culoarea lor la întregirea

efectului decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul estival sau autumnal, dar

mai ales în perioada hibernal ă, când frunzele şi florile celor mai multe specii au

disp ărut de mult. Culoarea fructelor, a anexelor c ărnoase ale semin ţelor

(arilul la Taxus baccata ) sau a corpurilor de fructifica ţie (conuri, pseudobace)

este variat ă de la specie la specie, sau în cadrul speciei de la varietate la

varietate. tabelul 5 Culoarea fructelor diferitelor specii lemnoase

Culoarea fructelor sau a corpurilor de fructifica ţie

specia (taxonul)

roşie

Taxus baccata, Berberis vulgaris, Crataegus monogyna, Cotoneaster

horizontalis, Viburnum opulus, Rosa canina, Rhus typhina, Sambucus

racemosa, Pyracantha coccinea

alb ă

Symphoricarpus albus, Ptelea trifoliata, Colutea arborescens

neagr ă

Cornus sanguinea, Cotoneaster nigra, Gleditsia triacanthos, Ligustrum

vulgare, Lonicera nigra, Robinia pseudoacacia, Viburnum lantana;

maroniu-ro şcat ă

Abies alba, Picea abies, Thuja occidentalis, Catalpa bignonioides, Fraxinus

excelsior, Platanus sp.

albastr ă brumat ă

Mahonia aquifolium, Prunus spinosa, Mahonia aquifolium

Unele specii î şi p ăstreaz ă fructele pe ramuri pân ă iarna târziu sau chiar

prim ăvara, ob ţinându-se în acest fel efectul de contrast deosebit al culorii

fructelor pe zăpad ă.

6.2.3.8. Rapiditatea de cre ştere şi longevitatea

Rapiditatea de cre ştere variaz ă de la o specie la alta, r ăş inoasele şi cimi

şirul având în general o rapiditate mic ă de cre ştere, iar plopii, s ălciile şi unele

liane o rapiditate mare de cre ştere. De obicei, pentru instalarea vegeta ţiei

lemnoase într-un anumit spa ţiu verde şi realizarea cât mai rapid ă a efectului

decorativ specific vegeta ţiei lemnoase se prefer ă ca prim ă solu ţie plantarea

speciilor cu o cre ştere rapid ă în primii ani: plopul, salcâmul, mesteac ănul,

diferi ţi arbu şti. Dar se recomand ă ca întotdeauna s ă se combine speciile cu cre

ştere rapid ă cu cele cu cre ştere înceat ă sau la care cre şterea se activeaz ă mult

mai târziu (dup ă 20-30 ani) precum bradul sau stejarul. Exist ă şi specii cu cre

ştere foarte înceat ă, dar care este compensat ă prin efectul decorativ deosebit pe

care îl pot realiza, precum cimi şirul şi tisa. Specii cu ritm de cre ştere diferit nu

se cultiv ă în amestec intim, ci separat, pentru a nu se stânjeni în dezvoltare şi

chiar elimina unele pe altele. Pentru eviden ţierea schimb ărilor produse în timp

se recomand ă realizarea profilelor în plan vertical, probabile pentru perioade de

5, 10, 20, 40 ani de la plantare, mai ales cu tehnica de ultim ă genera ţie. În ceea

ce prive şte longevitatea speciilor, se prefer ă a fi plantate specii cât mai

longevive, deoarece cele mai pu ţin longevive trebuie înlocuite la intervale de

timp mai reduse în compara ţie cu primele. Ambientul (noxe, calitatea

terenului, unii poluan ţi din aer sau din sol, temperaturile) determină scurtarea

duratei de via ţă a multor specii lemnoase. De exemplu, teiul în loc de 300 – 400

ani în condi ţii normale, în cazul spa ţiilor verzi urbane rezist ă doar 100 – 150

ani, frasinul tr ăie şte 50 – 60 ani în aliniamentele de pe marginea drumurilor,

100 – 150 ani în parcuri şi gr ădini şi 250 – 300 ani în condi ţiile normale din

ecosistemele naturale.

Cap. VII. ASOCIEREA, DISPUNEREA ŞI INSTALAREA SPECIILOR

LEMNOASE

7.1. Asocierea şi dispunerea speciilor

Modul cum sunt asociate (combinate) speciile şi modul cum sunt amplasate

exemplarele unele fa ţă de altele, determin ă efectul decorativ şi cel sanitar pe

care-l urm ăre şte arhitectul peisagist. De multe ori asocierea şi dispunerea

necorespunz ătoare a speciilor reduc considerabil şansele atingerii func ţiilor

zonei verzi sau a compozi ţiei respective, sau duc la costuri suplimentare, care

nu se reg ăsesc în efectul ob ţinut. Exemplarele lemnoase, fie ele arborescente

sau arbustive, pot fi folosite solitar sau grupat, sub diferite moduri.

Ca exemplarele izolate (solitare) se folosesc specii arbustive sau arborescente

deosebit de atr ăgătoare prin anumite caractere biologice, ce realizeaz ă o

impresie artistic ă puternic ă (flori, frunze, coloritul fructelor). Arborii solitari se

amplaseaz ă pe peluze, în puncte liniştite, f ără agita ţie, lâng ă cl ădiri, la

marginea unor masive forestiere folosite ca fundal, sau chiar la intrarea într-un

spa ţiu verde. Cu ajutorul exemplarelor solitare se poate închide o perspectiv ă

sau se pot întrerupe liniile arhitecturale rigide ale unei cl ădiri. Alegerea speciei

este determinat ă şi de distan ţa de la care este privit arborele respectiv. Se

recomand ă ca speciile decorative prin frunze, flori sau fructe s ă se amplaseze

la o distan ţă de maximum dou ă ori mai mare decât în ălţimea unui om, iar cele

decorative prin trunchi, coroan ă sau habitus s ă se amplaseze la o distan ţă de

peste trei ori mai mare decât în ălţimea privitorului. Exemplarele folosite grupat

pot fi dispuse în: rânduri, curtine, labirinturi, garduri vii, grupuri, boschete,

pâlcuri, masive.

Rândul de arbori este constituit de obicei din exemplare dintr-o singur ă

specie, dispuse la distan ţe egale între exemplare (ritm simplu). În anumite situa

ţii dispunerea exemplarelor poate fi realizat ă şi neuniform. Alternarea

exemplarelor a dou ă specii cu habitusuri diferite prezint ă o varietate pronun ţat

ă care poate fi folosit ă de la caz la caz.

Curtina este o planta ţie dispus ă pe un singur rând, constituit ă dintr-o singur

ă specie arborescent ă sau arbustiv ă, cu exemplare foarte apropiate, ob ţinându-

se în final un perete verde.

Labirintul este constituit dintr-o re ţea de curtine, ce are amenajate

numeroase poteci, de regul ă bine între ţinute şi amenajate, şi chiar diferite dot

ări cu scop distractiv. Ca regul ă general ă, curtinele care intr ă în componen ţa

unui labirint sunt între ţinute periodic prin tundere.

Garduri vii sunt planta ţii din specii arbustive sau arborescente dispuse pe

unul, dou ă sau trei rânduri, pe un contur drept sau sinuos, formate dintr-o

specie, mai rar dou ă sau chiar trei, în aceste ultime cazuri, se aleg specii ce au

cre şteri şi comportament similare sau apropiate.. Dup ă profil gardurile vii pot

fi: netunse (profil liber), tunse (profil geometric) respectiv paralelipiped, trunchi

de piramid ă, sau pot fi cu garduri vii cu exemplarele având coroana dirijat ă.

(gard belgian, sistemul Cossonet). Dup ă în ălţime, gardurile vii pot fi: foarte

mici (borduri) h

< 0,5 m,

mici cu h = 0,5 – 1 m, înalte cu h = 1 – 3 m, foarte înalte cu h

>

3 m.

Dup ă scop gardurile vii pot fi: - garduri vii decorative , constituite din specii

arbustive cu flori şi fructe remarcabile prin frumuse ţe sau prin efectul vizual,

sau din specii cu lujeri sub ţiri şi numero şi, cu un aparat foliar bogat, şi cu o

capacitate puternic ă de l ăst ărire, acestea fiind folosite în spa ţiile verzi de

interes public; - garduri vii de camuflare sau de mascare , constituite din specii

arbustive şi specii arborescente cu în ălţimi diferite şi ramificare bogat ă de la

nivelul solului, folosite frecvent pentru estomparea efectului vizual negativ al

diferitelor vecin ătăţ i indezirabile. - garduri vii pentru protejare , formate din

specii arbustive cu ghimpi şi spini, şi coroan ă bogat ă, folosite ca garduri de

limit ă, pentru limitarea accesului animalelor în diferite zone sau chiar a

oamenilor.

Grupurile de arbori şi arbu şti pot fi constituite din una sau mai multe specii,

dar se recomand ă ca acestea s ă fie alc ătuite din maxim dou ă-trei specii. Se

poate adopta şi varianta unei diversit ăţ i mari de specii, cu condi ţia ca în fiecare

sector al spa ţiului verde respectiv s ă predomine o anumit ă specie, care s ă

constituie fondul principal, de preferat o specie local ă, iar gruparea

exemplarelor lemnoase s ă se realizeze astfel încât s ă dea impresia de natural,

ob ţinându-se în acest fel unitatea în diversitatea compozi ţiei. În realizarea

acestor grupuri se poate adopta şi solu ţia combin ării speciilor de răş inoase cu

cele de foioase, solu ţie destul de controversat ă, astfel dup ă unii autori prin

asocierea acestor dou ă categorii de specii s-ar ob ţine un contrast nepl ăcut, dup

ă al ţii s-ar ob ţine o not ă de veselie prin verdele crud sau verdele deschis al

foioaselor în verdele trist şi monoton al r ăş inoaselor. În orice caz, la

combinarea r ăş inoaselor cu foioaselor în cadrul grupurilor trebuie avut în

vedere ritmul de cre ştere al speciilor alese şi distan ţa la care sunt dispuse

exemplarele unele fa ţă de altele, pentru a se evita stânjenirea şi chiar eliminarea

unor specii de c ătre altele. Grupurile de arbori şi arbu şti sunt folosite în scop

decorativ, sanitar, de ap ărare împotriva vântului dominant, de mascare, de

izolare vizual ă şi fonic ă, pentru eviden ţierea unui anumit punct compozi ţional

sau pentru realizarea leg ăturii dintre dou ă masive. Un efect deosebit în

realizarea grupurilor se ob ţine prin plasarea diferitelor grupuri de foioase în

planurile apropiate privitorului, şi folosirea r ăş inoaselor în planurile din

profunzime pentru a crea acel fundal închis la culoare, ce le eviden ţiaz ă pe

primele. Ca regul ă se adopt ă solu ţia plas ării într-o compozi ţie a speciilor cu

frunze mai deschise la culoare în fa ţa speciilor cu frunze mai închise la culoare,

astfel încât culoarea celor din fa ţă este mai evident ă. În cazul plas ării inverse a

speciilor, cele cu frunzi ş mai închis vor avea un contur mai evident, iar privirile

vor fi atrase de speciile ce constituie fundalul, mai deschis la culoare. Un alt

efect deosebit se ob ţine prin combinarea în acela şi grup a exemplarelor de în

ălţimi şi vârste diferite, nefiind indicat ă omogenitatea vârstelor şi în ălţimilor

dintr-un grup. Pe lâng ă ob ţinerea învior ării peisajului, un alt mare avantaj al

acestor tipuri de grupuri, îl reprezint ă faptul c ă exemplarele b ătrâne sau

debilitate din diferite cauze pot fi înlocuite f ără a fi sesizat ă lipsa lor. La

asocierea arborilor şi arbu ştilor într-un grup se ţine cont şi de influen ţa psihic ă

a formei coroanei asupra vizitatorului. Astfel, grupurile compacte de arbori şi

arbu şti imprim ă ordine, solemnitate şi hot ărâre, cele formate din specii cu port

piramidal sau conic dau impresia de stabilitate şi de în ălţime, grupurile formate

din exemplare cu coroan ă sferic ă, tabular ă sau umbrelat ă inspir ă sentimente

de calm, protec ţie şi lini şte, fiind recomandate în zonele destinate odihnei

pasive, în care sunt prezente multe b ănci.

Grupurile formate din exemplare dispuse liber inspir ă sentimente de veselie,

incertitudine sau de eliberare iar cele formate din specii cu port columnar pot fi

folosite cu succes la col ţurile cl ădirilor cu linii rigide şi monotone, pentru

mascarea acestora. În cazul cl ădirilor monumentale, pentru eviden ţierea

liniilor arhitecturale şi a dimensiunilor impun ătoare, se poate adopta solu ţia

plant ării în jurul acesteia a unor grupuri de arbori de talie mic ă sau mijlocie.

Ca num ăr se recomand ă adoptarea unui num ăr impar de exemplare, şi

dispunerea acestora dup ă diferite forme geometrice neregulate precum triunghi,

patrulater sau pentagon, pozi ţionându-se exemplarul sau exemplarele cele mai

înalte în zona centrului de greutate şi cele mai mici spre col ţurile formei

geometrice respective. În cazul grupurilor formate doar din dou ă exemplare,

acestea trebuie s ă fie echilibrate ca în ălţime iar în cazul diferen ţei de în ălţime

se poate realiza echilibrarea la nivelul volumului.

Un grup cu un efect deosebit se poate ob ţine prin folosirea în centrul

acestuia a exemplarelor arborescente, urmate de jur împrejur de exemplare

arbustive de talie mare, apoi de cele de talie mic ă, lâng ă care s ă existe grupuri

de flori perene, tot acest ansamblu fiind situat pe o suprafa ţă larg ă de gazon

bine îngrijit, existând în apropiere şi un luciu de ap ă.

Boschetul reprezint ă o variant ă a grupului, reprezentând o grupare dens ă de

arbori şi arbu şti, dispu şi inelar, în scopul ob ţinerii unui spa ţiu lini ştit, destinat

odihnei pasive,

care s ă confere vizitatorilor ce sta ţioneaz ă, protec ţie împotriva soarelui şi

vântului, creându-se o stare de calma atmosferic. Speciile lemnoase se dispun

pe 1-2 rânduri circulare concentrice, urmate la exterior de 1-2 rânduri circulare

de exemplare arbustive dispuse în ordine descresc ătoare a în ălţimii, pentru

închiderea pe vertical ă a marginii boschetului. Un boschet prezint ă 2-3, în mod

excep ţional 4 intr ări, iar în interior numeroase b ănci, de regul ă dispuse

circular, în centrul acestuia putând exista un element arhitectural (monument,

statuie, fântân ă artezian ă).

Pâlcul reprezint ă un grup mai numeros de arbori sau arbu şti, constituit dintr-

una sau mai multe specii. Aceste pâlcuri se amplaseaz ă în func ţie de circula ţia

vizitatorilor şi orientarea fa ţă de lumin ă, iluminarea din spate avantajând

speciile cu frunzi ş închis (molid, lemnul câinesc, cimi şir, dârmox), iar

iluminarea lateral ă avantajând pâlcurile alc ătuite din specii cu frunzi ş mai

deschis la culoare (plopul, mesteac ăn, pinul strob, pinul silvestru). Masivul

este un arboret mai mult sau mai pu ţin compact, format dintr-una sau mai multe

specii arborescente şi arbustive. Masivul poate avea un profil vertical şi

orizontal geometric sau liber. În spaţiile verzi urbane (gr ădini, parcuri) masivele

se situeaz ă spre periferie, pentru realizarea protec ţiei zonei verzi respective,

pentru mascarea limitelor, sau pentru realizarea unei cât mai bune izol ări fonice

a spa ţiului verde respectiv. La constituirea masivelor se recomand ă folosirea

de specii variate, pentru ob ţinerea de arborete amestecate şi multietajate, cu

scopul realiz ării func ţiei estetice cât mai bine şi nu numai. La marginea

masivului sau în lumini şuri se pot folosi şi specii decorative, adaptate condi

ţiilor locale, specii rezistente la vânt, la tasarea şi în ţelenirea

solului, cu înflorire abundent ă, cu fructe şi port interesante, şi care s ă

introduc ă varietate în monotonia exemplarelor din masiv. În func ţie de speciile

întâlnite în masive, acestea pot fi transparente sau opace. Masivele transparente

sunt cele lipsite de subarboret şi în care privirea poate p ătrunde în adâncime,

creându-se impresia de monumentalitate. Masivele opace sunt constituite atât

din specii de arbori dispuse în unul sau mai multe etaje dar şi din specii

arbustive cu o densitate semnificativ ă, care limiteaz ă priveli ştea şi perspectiva.

Arbu ştii pot fi distribui ţi neuniform astfel încât s ă se realizeze densit ăţ i

diferite la nivelul ochiului privitorului, iar privirea s ă fie dirijat ă spre anumite

perspective, sau dimpotriv ă s ă limiteze (opreasc ă) privirea spre alte zone.

7.2. Instalarea vegeta ţiei lemnoase

7.2.1. Perioada şi epoca de plantare

În spa ţiile verzi urbane şi periurbane se recomand ă ca vegeta ţia lemnoas ă s

ă se instaleze dup ă trasarea c ăilor de circula ţie şi dup ă terminarea execut ării

unor construc ţii, pentru evitarea pagubelor provocate de c ătre diverse utilaje.

În general, epoca de plantare se recomand ă a fi prim ăvara, imediat dup ă

dezghe ţul solului, dar în func ţie de tipul de material s ăditor variaz ă şi epoca

de plantare. Astfel, puie ţii cu r ădăcini nude se recomand ă a fi planta ţi prim

ăvara timpuriu şi chiar toamna, înso ţiţi de 1 tutore, puie ţii cu r ădăcini

protejate, crescu ţi în containere sau care sunt sco şi cu balot de p ământ prim

ăvara sau de cu toamn ă se pot planta în tot parcursul sezonului de vegeta ţie, cu

condi ţia ca balotul de p ământ s ă fie men ţinut tot timpul umed, de la scoaterea

din teren şi pân ă la plantare. Totu şi, şi în acest caz perioada optim ă de plantare

rămâne prim ăvara, urmat ă de toamn ă. Uneori puie ţii cu balot se sap ă toamna

târziu şi se las ă în a şteptare pân ă se produce înghe ţul solului, dup ă care se

transport ă la locul definitiv în groapa preg ătit ă în prealabil, în acest caz balul

fiind înghe ţat, se evit ă ambalarea.

7.2.2. Vârsta, dimensiunile şi calitatea materialului de plantat

Vârsta, dimensiunile şi calitatea materialului de plantat se adopt ă în func ţie

de categoria spa ţiului verde şi de scopul urm ărit prin instalarea vegeta ţiei.

Astfel pentru aliniamentele stradale, înfiin ţarea scuarurilor, a gr ădinilor

botanice sau a altor unit ăţ i de spa ţiu verde se folosesc exemplare de talie mare,

ale c ăror dimensiuni şi vârste trebuie s ă corespund ă standardelor (respectiv

stasului 5971/1992 privind puie ţii de arbori şi arbu şti de talie mare). Acest

STAS cuprinde 4 clase: calitatea F – excep ţional ă, a I-a, a II-a şi a III-a, la care

sunt date în ălţimea (cm) şi diametrul la colet (cm). Dac ă se urm ăre şte

plantarea în spa ţiile mari, largi, unde se dore şte realizarea unui masiv, se

folosesc puie ţi de talie mic ă, dar şi acolo unde se dore şte realizarea de complet

ări dar nu cu efect imediat ci în perspectiv ă. Şi dimensiunile acestor puie ţi sunt

date tot în STAS-uri.

Ca regul ă general ă orice puiet, cu cât este mai mare şi cu cât are balul de p

ământ mai mic sau chiar lips ă (r ădăcini nude) cu atât mai mare este riscul de

nereu şit ă. De asemenea, cu cât plantarea acestora se realizeaz ă mai aproape de

mustul z ăpezii cu atât şansele de prindere sunt mai mari.

7.2.3. Plantarea puie ţilor Procedeul de plantare utilizat în spa ţiile verzi

este cel de plantare în gropi, ale căror dimensiuni variaz ă în func ţie de vârst ă,

în ălţimea şi grosimea la colet, a materialului de plantat şi nu în ultimul rând de

dimensiunea containerului sau a balului de pământ. Ca dimensiuni pentru

materialul de plantat se recomand ă: - 0,30 (0,40) x 0,30 (0,40) m pentru puie

ţii de talie mic ă; - 0,60 (0,70) x 0,60 (0,70) m pentru arbu şti (3-5 ani); - 0,80

x 0,80 m pentru puie ţi de talie mare (8-10ani); - 1,0 x 1,0 m pentru puie ţi mai

mari de 10 ani şi plopi. La exemplarele cu bal de p ământ dimensiunile gropii

vor dep ăş i cu 10-15 (20 cm) dimensiunile balului. Pentru gardurile vii se

execut ă şan ţuri de 0,5 (0,6) m adâncime în care se a şeaz ă puie ţii şi se acoper

ă cu p ământ pân ă la 2-3 cm deasupra coletului, se taseaz ă u şor şi se ud ă

abundent. Pentru plantarea exemplarelor de talie mare, datorit ă dimensiunilor,

greut ăţ ii şi aten ţiei deosebite ce o implic ă, sunt necesare mai multe opera

ţiuni: - alegerea exemplarelor, fie dintr-o pepinier ă, creat ă în acest scop, fie din

natur ă, în cel din urm ă caz preferându-se exemplarele izolate, cu o coroan ă

uniform dezvoltat ă, cu ramuri pân ă aproape de sol, cu sistemul radicular mai

compact, situate în locurile accesibile macaralei, camionului, remorcii, etc.

Aceste exemplare se marcheaz ă şi li se noteaz ă cu vopsea direc ţia nordului,

pe tulpin ă deasupra coletului. - extragerea exemplarului se începe cu s ăparea

unui şan ţ în jurul tulpinii acestuia la o distan ţă de 8-10 ori mai mare decât

diametrul tulpinii, şan ţul va avea l ăţ imea de 40- 50 cm şi adâncimea 80-100

cm (se va încerca p ăstrarea a cât mai multe r ădăcini), balul de pământ se înf ăş

oar ă în pânz ă de sac, plas ă de nylon sau de sârmă cu orificii mici sau poate fi c

ăptu şit ă cu diverse materiale; - transportul se realizeaz ă cu camioane de tonaj

corespunz ător, ţinând cont c ă greutatea unui exemplar de talie mare dep ăş eşte

adesea 1-1,5 t, iar în ălţimea 8-10 m. De asemenea este necesar ă prezen ţa unei

macarale pentru a ridica şi coborî arborele. - plantarea se realizeaz ă în gropi ce

dep ăş esc cu 20 cm dimensiunile balului de pământ. Este necesar ă înl ăturarea

înveli şului balului de p ământ, dar dac ă este biodegradabil acesta se poate l ăsa.

Se are grij ă ca orientarea fa ţă de N s ă corespund ă cu cea ini ţial ă. Se asigur ă

stabilitatea fie cu un tutore sau cu ajutorul cablurilor ce se prind de arbore cu

man şon de cauciuc sau burete elastic şi de 3 ţă ru şi b ătu ţi în p ământ. Uneori

se recomand ă t ăierea sau scurtarea anumitor ramuri la plantare (doar la speciile

cu l ăst ărire viguroas ă) pentru restabilirea echilibrului între capacitatea de

absorb ţie a apei a r ădăcinilor r ămase şi transpira ţia par ţilor aeriene ale

puietului.

7.2.4. Desimea culturilor

Desimea variaz ă de la caz la caz, în func ţie de ceea ce se urm ăre şte s ă se

ob ţin ă. Pentru realizarea de grupuri de arbori şi arbu şti u şor vizibile, care s ă

realizeze în cel mai scurt timp func ţiile atribuite se folose şte un num ăr mare la

unitatea de suprafa ţă (100 - 400 puie ţi de talie mare/ha), urmând ca mai târziu,

în timp, s ă fie eliminate exemplarele cu cre ştere lânced ă sau cele ce stânjenesc

dezvoltarea altor specii. Pentru realizarea gardurilor vii se ia în calcul vârsta

(talia) puie ţilor, num ărul rândurilor (1, 2 sau 3) şi în ălţimea preconizat ă a

gardului. Astfel, distan ţa între exemplarele de pe rând variaz ă de la 0,25 m

pentru gardurile vii cu în ălţimea sub 1 m şi cu 2 - 4 rânduri, pân ă la 0,5 – 1,0 m

la gardurile cu în ălţimea peste 3 m cu 1, 2 sau 3 rânduri.

7.3. Îngrijirea vegeta ţiei lemnoase în spa ţiile verzi

7.3.1. Fertilizarea, irigarea şi între ţinerea solului În foarte multe cazuri

sunt necesare opera ţiunile de mai sus pentru ca arborii şi arbu ştii s ă se

dezvolte normal. Îngr ăşămintele stimuleaz ă cre şterea şi sporesc rezisten ţa

plantelor la secet ă, şi la atacul agen ţilor d ăun ători biotici (insecte, ciuperci).

Se aplic ă de obicei îngr ăşă minte complexe pe baz ă de N, P, K, cu o propor ţie

mai mare pentru unul din cele trei elemente: N pentru cre şterea vegetativ ă, P

pentru cre şterea rezisten ţei fa ţă de ger, secet ă şi boli şi K pentru fotosintez ă şi

respira ţie. Îngr ăşă mintele cu ac ţiune rapid ă se vor aplica prim ăvara sau la

începutul verii, pentru a permite lujerilor s ă se lignifice pân ă la venirea iernii.

Aceste îngr ăşă minte nu se vor distribui dispersat, uniform, ci se vor pozi ţiona

în gropi mici dispuse în zona sistemului radicular, gropi din care substan ţele se

vor difuza în solu ţia solului. Se recomand ă ca împr ăş tierea îngr ăşă mintelor s

ă nu se realizeze pe suprafa ţa solului, iar administrarea acestora s ă se realizeze

în strâns ă leg ătur ă cu nevoile plantelor, fiind necesar ă realizarea analizei

solului respectiv, pentru a elimina riscul transform ării îngr ăşă mântului în

factor poluant. Se recomand ă fertilizarea biologic ă bazat ă fie pe îngr ăşă minte

naturale, fie pe capacitatea unor plante de a realiza micoze. Irigarea se

recomand ă a se realiza în perioadele lipsite de precipita ţii, în medie de dou ă

ori pe s ăpt ămân ă prin aspersiune, cu norme bine stabilite, timp de 2-4 ore.

Solul se mobilizeaz ă prim ăvara şi toamna, la o adâncime de 20-25 cm.

7.3.2. T ăieri de formare a coroanei În spa ţiile verzi realizate în stil

geometric sau mixt se folosesc arbori şi arbu şti cu coroan ă dirijat ă artistic, ce

au un efect estetic deosebit. Aceste exemplare se amplaseaz ă fie sub form ă de

garduri vii, fie în aliniamente sau ca exemplare solitare pe peluze, partere,

rânduri sau la încruci şarea aleilor. Aceast ă tehnic ă de realizare a diferitelor

forme artistice a fost folosit ă de romani, reluat ă mai târziu în timpul Rena

şterii, fiind dus ă la extrem în arta topiar ă caracteristic ă stilului geometric, în

Fran ţa.

În pomicultur ă se urm ăre şte ob ţinerea unor forme cât mai pitice, cu ramuri

cât mai multe, cu fructifica ţie cât mai abundent ă. În spa ţiile verzi se urm ăre

şte atât ob ţinerea formelor geometrice precum cele sferice, piramidale,

columnare, cubice dar şi realizarea unor forme deosebite cum sunt: - cordonul

oblic bilateral (gard belgian) - forma Cossonet - forma literei „U” - forma

Verrier - piramida - vasul candelabru Forma cordon oblic bilateral (gard

belgian) se ob ţine prin plantarea în aliniament a exemplarelor, la distan ţa de 60

cm între ele, şi retezarea acestora la o în ălţime de 30 - 40 cm deasupra solului,

rezultând astfel un trunchi vertical scurt.

Din multitudinea de l ăstari ce se formeaz ă în primul an, se aleg ultimii doi,

forma ţi din doi muguri opu şi sau din doi muguri alterni cât mai apropia ţi

(depinde de specia aleas ă). Aceste dou ă ramuri se îndreapt ă în direc ţii

contrare sub un unghi de 45 o, ob ţinându-se forma literei V, fiind fixate pe

spaliere formate din 5-6 fire de sârm ă dispuse la 40-60cm unele de altele. În

primul an se suprim ă l ăstarii cu excep ţia celor 2 palisa ţi. În anii urm ători

prelungirile celor 2 bra ţe se scurteaz ă la 40-50 cm, iar l ăstarii de garnisire se

ciupesc repetat la 2-3 frunze. Pe m ăsur ă ce cresc, bra ţele fiec ărui exemplar se

întretaie cu bra ţele exemplarelor al ăturate, rezultând un gard continuu alc ătuit

din romburi. Forma Cossonet se realizeaz ă tot în aliniament, dar exemplarele

vor fi plantate la distan ţa de 2-2,5 m între ele. La exemplarele cu so ţ, pe fiecare

sârm ă a spalierului se fixeaz ă orizontal câte dou ă ramuri opuse, iar la celelalte

exemplare (f ără so ţ) se fixeaz ă câte dou ă ramuri opuse înclinate sub un unghi

de 45 o (între ele unghiul fiind de 90 o). Aceast ă opera ţiune se realizeaz ă în

dreptul fiec ărei sârme. Lăstarii laterali de pe ramuri se ciupesc, pentru

realizarea unei bune garnisiri a acestora. În final rezult ă un gard format din „ha

şururi verzi”.

Gard belgian

Forma Cossonet

Coroan ă în forma literei „U” se poate ob ţine atât la exemplarele situate în

aliniament cât şi la exemplarele izolate. Astfel, tulpina unui puiet se taie la 40

cm de la sol deasupra a doi muguri opu şi. Din lujerii forma ţi se las ă doar cei

doi de la vârful axului, ceilal ţi îndep ărtându-se. Ace ştia se fixeaz ă ini ţial pe

spalier în pozi ţie orizontal ă, iar dup ă ce au ajuns la 25-30 cm lungime fiecare,

se orienteaz ă vertical pe doi tutori. În fiecare an ace şti doi lujeri se scurteaz ă

cu 30 - 40 cm iar l ăstarii laterali se ciupesc pentru realizarea garnisirii uniforme

cu r ămurele. Forma coroanei în „U” poate fi şi „U” dublu.

Forma literei „U”

Realizarea coroanei în forma Verrier presupune ob ţinerea de exemplarele cu

4, 6 sau 8 bra ţe verticale, dispuse în acela şi plan. Fiecare pereche porne şte din

axul principal, ce a fost retezat la 40, 80 sau 120 cm de la sol. Coroana format ă,

are forma unui „U” dublu sau triplu. Se poate ob ţine astfel: dup ă plantare se

scurteaz ă axul la 40 cm de la sol, iar dup ă formarea l ăstarilor se îndep ărteaz ă

to ţi, mai pu ţin 3 l ăstari de la vârf care se orienteaz ă, unul vertical pe un tutore

şi ceilal ţi doi pe orizontal ă în direc ţii opuse, pe o sârm ă

(spalier). La lungimea de 70 - 80 cm, ace ştia se reorienteaz ă pe vertical ă cu

ajutorul a doi tutori. Urm ătoarea pereche se formeaz ă în acela şi mod, dar la o

în ălţime de 80-90 cm, cu o deschidere a bra ţelor de 50 - 60 cm (sau 25 – 30 cm

pentru perechea a III-a).

Forma Verrier

Formele piramid ă şi vas candelabru se utilizeaz ă pentru exemplarele izolate

situate pe peluze şi în centrul rândurilor sau a parterelor din spa ţii verzi

amenajate în stil geometric. Piramida candelabru se realizeaz ă astfel: axul

principal se fixeaz ă de un tutore, se înl ătur ă l ăstarii, mai pu ţin trei l ăstari de

la baz ă care se direc ţioneaz ă pe 3 sârme orizontale dispuse la 120 o una fa ţă

de alta, la o în ălţime de 30 cm. În al doilea an, ace şti lăstari se scurteaz ă la 30

cm, iar cei doi l ăstari terminali, ai fiec ărui l ăstar principal se orienteaz ă tot

orizontal, sub un unghi de 60 o între ei. Dup ă 30 cm, ace şti 6 lujeri se redirec

ţioneaz ă pe 6 sârme oblice, fixate de ţă ru şi şi de vârful tutorelui axului

principal. Anual l ăstarii şi ramurile de garnisire se ciupesc repetat. Vasul

candelabru se deosebe şte de precedenta prin faptul c ă lipse şte axul principal

iar cele şase bra ţe (sau opt bra ţe) sunt fixate fiecare de câte un tutore vertical

pân ă la completa îngro şare şi lignificare.

Formele piramid ă şi candelabru

Interven ţiile în coroan ă presupun înl ăturarea ramurilor v ătămate şi uscate

sau crescute defectuos, precum şi eliminarea diferitelor por ţiuni pentru ob

ţinerea unei forme urm ărite. Tot în aceast ă categorie intr ă şi t ăierea în scaun,

executat ă la o în ălţime de 2-3 m (4 m), la exemplarele plantate în aliniament,

pentru ob ţinerea unei forme sferice a coroanei. Aceasta se execut ă anual la

speciile ce formeaz ă l ăstari viguro şi, de 1-2 m lungime ( Acer negundo,

Populus sp .) Se execut ă prim ăvara devreme, mai rar toamna târziu.

7.3.3. Tunderea gardurilor vii

Tunderea gardurilor vii se recomand ă s ă se fac ă anual, pentru ob ţinerea de

forme geometrice dar şi pentru reglarea desimii lujerilor. În primul an de la

instalare, imediat dup ă plantare se realizeaz ă o toaletare sumar ă a

exemplarelor, scurtându-se puie ţii (l ăstarii) prea înal ţi sau ramurile rebele.

Tunderea se realizeaz ă începând cu al doilea an de la instalare, prima tundere

realizându-se prim ăvara timpuriu, la în ălţimea de 20-25 cm, pentru a provoca l

ăst ărirea abundent ă a foioaselor sau chiar a r ăş inoaselor (molid, tuie, ienup ăr,

tis ă), cu specifica ţia c ă la r ăş inoase aceast ă în ălţime se poate majora pân ă la

40-50 cm, în func ţie de talia puie ţilor folosi ţi la plantat. La sfâr şitul verii se

realizeaz ă o toaletare a gardului viu, prin scurtarea lujerilor prea lungi.

Tunderea se execut ă în anii urm ători, la în ălţimi din ce în ce mai mari cu un

pas anual de 30 cm (25 sau 40 cm) pân ă se ob ţine în ălţimea dorit ă. Dup ă

atingerea în ălţimii dorite, t ăierea se face cu cca. 0,5-1 cm mai sus fa ţă de anul

precedent.

Tunderea gardurilor vii se recomand ă a se realiza în iunie, iulie, urmate de o

toaletare de toamn ă sau de prim ăvar ă. În cazul în care un gard viu nu a fost

tuns un an sau doi, se recomand ă tunderea acestuia prim ăvara timpuriu, înainte

de intrarea speciei respective în vegeta ţie. Gardurile vii îmb ătrânite se

întineresc prin recepare, urmate de opera ţiunile specifice tunderii unui gard viu.

Lăstarii ob ţinu ţi prin recepare, sunt de regul ă mult mai viguro şi, având cre

şteri mult mai mari fa ţă de puie ţii acelea şi specii, compensând în câ ţiva ani

lipsa vechiului gard viu (cu un aspect necorespunz ător) cu un gard viu

reîntinerit şi cu o desime mult superioar ă.

7.3.4. R ărirea culturilor

Rărirea diferitelor culturi (aliniamente, grupuri, masive) se realizeaz ă în func

ţie de gradul de dezvoltare al exemplarelor şi de densitate. De obicei la

instalarea unui arboret se planteaz ă un num ăr mai mare de exemplare pe

unitatea de suprafa ţă , pentru realizarea rapid ă a st ării de masiv şi implicit a

efectului decorativ. R ărirea se aplic ă şi în cazul în care s-a realizat un amestec

de specii repede cresc ătoare şi specii mai încet cresc ătoare. Dup ă câ ţiva ani,

exemplarele se stânjenesc reciproc şi î şi modific ă portul caracteristic pentru

care au fost alese, rezultând în final o îngr ămădire de exemplare, cu coroane

înghesuite. Se recomand ă r ărirea periodic ă, astfel încât la fiecare 4-10 ani (în

func ţie de specie) s ă se extrag ă pân ă la 50% din exemplare, ob ţinându-se

un num ăr optim de exemplare, în cca. 20-30 ani.

7.3.5. Lucr ări de îngrijire şi conducere a p ădurilor de recreare

Opera ţiuni culturale Acestea presupun un sistem complex de lucr ări şi

interven ţii silvotehnice privind dirijarea dezvolt ării p ădurii de la întemeiere

pân ă la exploatare, în vederea îndeplinirii în cât mai bune condi ţii a func ţiilor

atribuite. Prin aceste opera ţiuni culturale se urm ăre şte ameliorarea compozi

ţiei, îmbun ătăţ irea st ării fitosanitare, reducerea consisten ţei, reglarea

diferitelor raporturi (inter şi intraspecifice), stimularea cre şterii şi dezvolt ării

arborilor valoro şi, m ărirea efectului decorativ al unor exemplare. În faza de

desi ş se aplic ă degaj ările (în arboretele amestecate) şi depresajul (în arboretele

pure), cu o periodicitate de 3-5 ani. În faza de nuieli ş-pr ăjini ş se aplic ă cur ăţ

irile (de la elagaj – la diametrul mediu de 10 cm), pentru înl ăturarea

exemplarelor necorespunz ătoare ca specie şi conformare, cu o periodicitate de

3-5 ani, respectiv atunci când se realizeaz ă consisten ţa plin ă. Răriturile se

efectueaz ă în stadiul de p ări ş (diametru mediu 10-20 cm) cu o periodicitate de

4-6 ani, la codri şor şi codru mijlociu la un interval de 6-10 ani şi înceteaz ă cu

10-20 ani înainte de exploatabilitate. Se aplic ă r ărituri mixte sau combinate, în

p ădurile echiene de codru şi crâng, prin care se elimin ă exemplarele d ăun

ătoare din plafonul inferior şi superior ce împiedic ă cre şterea şi dezvoltarea

arborilor de viitor, respectiv cei mai valoro şi ca specie şi conformare. În p

ădurile de recreare se urm ăresc anumite particularit ăţ i: - la deschiderea

perspectivelor se înl ătur ă exemplarele care stânjenesc privirea spre obiectivul

vizat; - se urm ăre şte înl ăturarea l ăst ări şurilor (semin ţişurilor naturale din

lungul cărărilor, potecilor şi drumurilor) ce apar monotone şi dau impresia de

îngustare; - se realizeaz ă din loc în loc ni şe sau por ţi de intrare spre interiorul

arboretului (în cazul degaj ărilor şi depresajului) mai ales la întret ăierea aleilor

şi a drumurilor, în apropierea locurilor de sta ţionare; - monumentalitatea unor

arbori (în p ădurile de codru gr ădin ărit) nu trebuie marcat ă de l ăst ări ş sau

alte tufe, astfel încât se deschid perspective spre astfel de arbori; - materialul

rezultat nu se recolteaz ă, se m ărun ţeşte şi se r ăspânde şte pe suprafe ţe cât

mai mari, în nici un caz nu se depoziteaz ă sub form ă de gr ămezi, fiind

inestetice. Elagajul artificial presupune îndep ărtarea ramurile uscate sau chiar

verzi de pân ă la 6 cm, pe o în ălţime de 6-12 m de la baz ă, din 3-6 (10) ani.

Scopul este de a înl ătura efectul negativ imprimat de crengile uscate şi de

deschidere a perspectivelor, a unor poteci.

Emondajul reprezint ă înl ăturarea cr ăcilor lacome ap ărute din muguri

dorminzi, în condi ţii nefavorabile de vegeta ţie.

Lucr ările de igien ă presupun extragerea arborilor usca ţi, bolnavi, rup ţi sau

doborâ ţi, pentru men ţinerea unei st ări fitosanitare cât mai bune în arboret.

7.3.6. Regimuri şi tratamente

În ţara noastr ă peste 86% din p ăduri sunt încadrate în regimul codrului (r ăş

inoase, amestecuri de fag cu r ăş inoase, f ăgete, marea majoritate a p ădurilor cu

cvercinee, p ăduri de plopi euroamericani). P ădurile de codru se preteaz ă la

diferite tratamente, respectiv modul în care se face exploatarea şi se asigur ă

regenerarea p ădurii în cadrul aceluia şi regim, în vederea atingerii unui anumit

scop. Anumite tratamente sunt specifice diferitelor tipuri de p ăduri cu rol de

produc ţie. Pădurile tratate în codru gr ădin ărit dispun de un mediu foarte

bogat, cu foarte multe ni şe ecologice. Astfel de p ăduri ofer ă posibilitate ideal ă

pentru odihn ă recreativ ă şi pentru plimb ări, dar pentru oameni antrena ţi,

deoarece circula ţia este complicat ă (semin ţiş, buruieni). În func ţie de activit

ăţ ile ce urmeaz ă a fi desf ăş urate, de speciile forestiere folosite sau prezente,

de regimul adoptat şi respectiv de vârsta exemplarelor, se pot adopta diferite

tratamente.

Cap. VIII. SPECIILE FLORICOLE ÎN SPA ŢIILE VERZI

8.1. Criterii de alegere a speciilor

Speciile floricole prin habitus, frunze şi flori alc ătuiesc un decor temporar, al

sezonului de vegeta ţie, constituind elementul principal al variet ăţ ii zilnice a

unui spa ţiu verde. Acestea joac ă un rol psihologic fundamental, în

sensibilizarea oamenilor la frumos, contribuind la crearea climatului de relaxare

şi odihn ă pe care-l caut ă omul într- un spa ţiu verde. Orice ambian ţă artificial ă

este mai pl ăcut ă atunci când sunt prezente florile. Caracterul decorativ al

plantelor floricole este dat atât de exemplarul luat separat cât şi de combina ţia

dintre exemplarele din aceea şi specie sau din specii diferite. La alegerea

speciilor se au în vedere diferite criterii precum: - în ălţimea, - forma tulpinii

(portul), - forma, culoarea şi m ărimea frunzelor, - culoarea, forma, mirosul şi

modul de asociere ale florilor, - forma şi culoarea fructelor, - ciclul de via ţă ,

- cerin ţe fa ţă de diferi ţi factori climatici şi edafici.

8.1.1. În ălţimea tulpinii

Dup ă în ălţimea tulpinii se deosebesc: - specii de talie mic ă 5 – 20 (25) cm,

precum Crocus sp., Galanthus sp., Narcissus sp., Hyacinthus sp., Muscari sp.,

Lobelia sp. Acestea se folosesc grupat, în planul apropiat de privitor, în

componen ţa bordurilor, covoarelor, în marginea rondurilor sau rabatelor,

precum şi în mozaicuri. - specii de talie mijlocie 20 (25) – 50 (60) cm, precum

specii ale genurilor: Petunia sp., Tagetes sp., Ageratum sp., Salvia sp., Tulipa

sp., Calistephus chinensis . Acestea se folosesc pentru rabate, partere, platbande

sau grupuri pe peluze. - specii de talie mare, peste 50 (60) cm, precum specii din

genurile: Lilium sp., Malva sp., Gladiolus sp., Tulipa sp., Delphinium sp. Se

folosesc adesea izolat sau în constituirea gardurilor vii, a rabatelor pe peluze, în

fa ţa speciilor arbustive sau arborescente.

8.1.2. Portul plantelor

Portul plantelor este dat de forma tulpinilor, a modului de cre ştere şi

ramificare, respectiv de orientarea în spa ţiu a acesteia. În acest sens se

deosebesc: - sp. cu port târâtor (sau pendent) - Tropaeolum majus, Tradescantia

sp., Sedum sp, Saponaria ocymoides.; - sp. cu aspect de perni ţă – Gypsophylla

repens, Aubrieta sp., ; - sp. cu tulpini ramificare, cu aspect de tuf ă - Tagetes

sp., Salvia splendens, Ageratum mexicanum sp., Alyssum sp .;

- sp. cu tulpini simple, erecte Impatiens sp., Papaver sp., Ricinus sp., Tulipa

sp., Lilium sp., Delphinium sp. ; - sp. cu tulpini volubile - Ipomea purpurea,

Humulus lupulus, - sp. cu tulpini c ăţă rătoare - Lathyrus sp,

8.1.3. Forma, culoarea, mirosul şi modul de dispunere al florilor

Culoarea – este impus ă în general de petale, ce pot avea suprafa ţă lucioas ă

sau mat ă, în cazul petalelor tomentoase. Unele flori pot avea culori diferite din

momentul deschiderii pân ă la ofilirea acestora, la nu-mă-uita ( Myosotis

alpestris ) şi mierea ursului (Pulmonaria sp .) aceasta se schimb ă de la roz-

liliachie, la început, pân ă la albastru, la caprifoi ( Lonicera japonica) de la alb la

g ălbui, la unii trandafiri de la galben la roz şi apoi la c ărămiziu. Nuan ţa culorii

poate fi diferit ă, la florile simple poate fi pal ă, translucid ă iar la cele invoalte

mai pronun ţat ă. Unele flori au şi caliciu şi receptaculul colorate având un efect

cromatic sporit ( Salvia glutinosa ). Forma florilor poate fi deosebit ă precum

cele de gura leului, creasta coco şului, clopo ţei, mo ţul curcanului, lalelele

papagal, recomandându-se a se folosi în planul apropiat. Simetria florii poate fi

actinomorf ă sau zigomorf ă. Mirosul pl ăcut al florilor impresioneaz ă în mod

deosebit. Aceste specii se vor amplasa în locurile destinate odihnei pasive (b

ănci, chio şcuri pentru odihn ă), a sta ţion ării, în jurul teraselor, locurilor pentru

sporturile u şoare. Speciile cu flori parfumate pe timpul zilei, precum verbena şi

crinii, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara, precum regina nop ţii şi

micsandrele.

8.1.4. Forma, m ărimea şi culoarea frunzelor

În general, frunzele apar înaintea florilor şi dispar dup ă ofilirea florilor (cu

mici excep ţii), perioad ă în care î şi îndeplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii

la care valoarea decorativ ă este dat ă tocmai de forma, m ărimea şi culoarea

frunzelor, florile fiind nesemnificative. Astfel, sunt plante cultivate la umbr ă:

Asarum sp., Polygonium sp., specii de ferigi dar şi numeroase specii cultivate în

locuri foarte însorite: Sedum sp., Sempervivum sp., Portulaca sp., Agave sp..

Numeroase sunt şi speciile anuale utilizate cu prec ădere în alc ătuirea

mozaicurilor pentru forma, culoarea şi abunden ţa frunzelor, dublate de portul

târâtor sau sub form ă de mici tufe. Culorile acestora variaz ă de la verde crud la

verde închis, galben, ro şu grena, argintiu sau cenu şiu, la diferite combina ţii

precum cele cu frunze variegate ( Coleus sp., Pyrethrum sp., Iresine sp., Begonia

sp. ). Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combina ţia dintre

flori şi frunze, astfel la trestia indian ă ( Canna indica ) frunzele pot fi de la

verde crud la ro şu sau grena, la soiurile de begonii ( Begonia semperflorens )

întâlnindu-se verde, roz, ro şu sau grena. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici

şi m ărunte, iar altele puternic fidate, cu segmentele filiforme.

8.1.5. Forma şi culoarea fructelor

Forma şi culoarea fructelor au o importan ţă foarte redus ă la majoritatea

speciilor floricole ierboase deoarece dup ă ofilire, florile se îndep ărteaz ă. În

unele situa ţii, cum este cazul la r ăchi ţelelor ( Impatiens balsamina ) fructele

sunt interesante (fructe pleznitoare) atr ăgând copii, iar la p ăpădie ( Taraxacum

officinale ) fructele sunt atr ăgătoare, fiind o surs ă de amuzament pentru copii.

Mo ţul curcanului ( Amaranthus sp .) are fructe persistente şi decorative.

Begonia ( Begonia semperflorens ) are fructele de tip capsul ă, fiind aripate, de

culoare ro şie sau roz ă, men ţinând efectul decorativ, ca o continuare a florilor.

8.1.6. Ciclul de via ţă

Dup ă ciclu de via ţă speciile floricole se împart în:

Plante anuale – speciile care î şi desf ăş oar ă ciclul complet pe parcursul a

câtorva luni e şalonate într-un singur sezon de vegeta ţie. Semin ţele acestor

specii fie vor fi sem ănate în r ăsadni ţe sau solarii, iar r ăsadurile vor fi

transplantate la loc definitiv, fie vor fi sem ănate la loc definitiv dup ă trecerea

înghe ţurilor târzii. Dup ă rezisten ţa la frig plantele anuale pot fi: - plante

anuale rustice, care se seam ănă în câmp deschis prin martie–aprilie; - plante

anuale semirustice ( Begonia sp., Zinnia sp. ) nu rezist ă la gerurile târzii şi se

seam ănă în sere sau r ăsadni ţe reci sau afar ă excep ţional în luna mai dup ă

înghe ţurile târzii; - plante anuale sensibile ( Celosia sp., Cineraria sp.,

Calceolaria sp .) se seam ănă în sere calde, transplantându-se în câmp deschis

înainte de înflorire, vara.

Pentru prelungirea perioadei de înflorire se recomand ă îndep ărtarea lujerilor

cu flori ofilite, pentru stimularea celei de a II-a înfloriri şi chiar a III-a.

Plante bienale – speciile care î şi desf ăş oar ă ciclul complet pe parcursul a

câtorva luni e şalonate pe dou ă sezoane de vegeta ţie. Semin ţele se seam ănă în

iulie-august în spa ţii ad ăpostite, r ăsadurile se planteaz ă la loc definitiv

toamna, iar prim ăvara vor înflori.

Plante perene – speciile care rezist ă cu ajutorul diferitelor organe subterane

precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, r ădăcini tuberizate şi care înfloresc şi

fructific ă an de an. Plantele perene pot fi: hemicriptophite – ce supravie ţuiesc

prin mugurii de la colet proteja ţi de resturile moarte ale plantei ( Aconitum sp.,

Aquillegia sp., Chysanthemum sp., Gypsophyla sp., Hosta plantaginea, Papaver

orientalis ); geophite – ce au bulbi, tuberobulbi, rizomi, r ădăcini tuberizate.

Acestea pot fi rustice ( Anemone sp., Convallaria majalis, Hyacinthus orientalis,

Iris sp., Lolium sp., Narcissus sp .) respectiv speciile ce rezist ă iarna în teren

descoperit,

sau semirustice ( Canna indica, Dahlia sp., Gladiolus sp., Polyanthes sp. )

respectiv speciile ale c ăror organe subterane trebuie p ăstrate iarna în spa ţii ad

ăpostite (pivni ţe, cămări, depozite) ferite de înghe ţ (4-10 oC).

8.1.7. Modul de utilizare

Speciile floristice se vor alege întotdeauna luând în considerare particularit ăţ

ile biologice ale acestora precum şi cerin ţele plantelor fa ţă de condi ţiile sta

ţionale. Speciile floricole pot fi folosite, în general, pentru: - decorarea spa ţiilor

verzi, ca exemplare izolate sau în grupuri în componen ţa platbandelor,

bordurilor, rabatelor, covoarelor, rondurilor, mozaicurilor, în lungul apelor sau

pe luciul lor, pe stânci sau paji şti; - decorarea balcoanelor, ferestrelor,

jardinierelor, teraselor, atunci când sunt plantate în diverse suporturi;

- decorarea stâlpilor, pergolelor, treiajelor, zidurilor, chio şcurilor; - ca flori t

ăiate, în arta buchetier ă sau a aranjamentelor florale.

8.2. Asocierea speciilor floricole

Asocierea speciilor se va face cu foarte mult ă grij ă avându-se în vedere:

ciclul de via ţă , în ălţimea plantelor, perioada şi durata de înflorire, forma şi

culoarea florilor, mărimea, forma şi nuan ţa frunzelor.

Monoculturile se realizeaz ă cu specii cu înflorire îndelungat ă şi bogat ă, de

talie înalt ă ( Phlox paniculata, Rudbekia sp. ), mijlocie ( Petunia sp., Tagetes

sp., Antirrhinum majus ) sau mic ă ( Lobularia maritima, Ageratum mexicanum

„nana”, Portulaca grandiflora ). Monoculturile pot avea una sau mai multe

culori. Aceste monoculturi se realizeaz ă în func ţie de ambient, astfel încât în

apropierea cl ădirilor cu fa ţade complicate (cu multe detalii şi culori) se

recomand ă s ă se utilizeze monoculturi dintr-o specie cu o singur ă culoare a

florilor, iar dac ă elementele unei construc ţii sunt simple, acestea vor fi puse în

valoare prin diversitatea de culori ale florilor aceleia şi specii. Culturi

combinate În func ţie de ciclul de via ţă se pot asocia fie numai plante anuale,

fie numai specii perene, fie mixt. Culturile cu plante anuale, au o perioad ă mai

îndelungat ă asigurat ă cu flori, fiind amplasate în locuri intens frecventate.

Culturile cu plante perene au o perioad ă mai scurt ă de înflorire, perioad ă

avansat ă sau devansat ă de condi ţiile atmosferice din acel an. Aceste masive de

plante perene constituie o pat ă verde timp de mai multe luni, dar au perioad ă de

înflorire relativ scurt ă (15-20 zile) – lalele, narcise, ghiocei, crizanteme,

stânjenei, bujori. Marele avantaj al acestor culturi este acela c ă rezist ă mai mul

ţi ani, fiind eliminat sem ănatul şi plant ările anuale, costisitoare, specifice

plantelor anuale. O combina ţie foarte reu şit ă o constituie asocierea speciilor

anuale cu cele perene sau bienale (masive mixte). Acestea sunt constituite prin

suprafeţe cu plante perene, asociate dup ă în ălţime şi epoc ă de înflorire, printre

care se introduc plante anuale, destinate s ă completeze cromatica din afara

perioadelor de înflorire ale speciilor perene, în special lunile de var ă. În ceea ce

prive şte în ălţimea speciilor, nu se vor amesteca intim niciodat ă specii de în

ălţimi diferite, deoarece indivizii mari îi vor în ăbu şi pe cei mici şi cu siguran ţă

speciile de talie mic ă nici nu vor fi observate. Acest tip de amestec intim se

poate accepta în cazul în care se combin ă o specie peren ă de talie mare şi care

are o perioad ă relativ scurt ă de vegeta ţie şi care nu stânjene şte prin habitus cu

o specie anual ă bienal ă sau peren ă de talie mic ă, cu port de tuf ă sau covora ş,

sau care prin abunden ţa de exemplare plantate s ă realizeze efectul de covor.

Aceste dou ă specii trebuie s ă se suprapun ă ca perioad ă de înflorire. De

exemplu un soi înalt sau mijlociu de lalea ( Tulipa gesneriana ) cu un soi

unicolor de pansele ( Viola x. witrockiana ), muscari ( Muscari sp .), b ănu ţi

( Bellis perennis ), narcise ( Narcissus sp. ), nu- mă-uita ( Myosotis sp .).

Speciile de talie diferit ă se vor dispune ordonat, în trepte, instalând specii de

talie mic ă în prim plan, continuând cu cele de talie mijlocie şi cel de talie mare

în planul îndep ărtat sau în mijlocul compozi ţiei (ronduri, rabate, partere). În

func ţie de perioada şi

durata de înflorire se recomand ă asocierile între specii perene cu înflorire

timpurie (Tulipa, Hyacinthus, Narcissus, Crocus, Galanthus ) sau bienale

( Primula, Viola, Myosotis, Bellis ) cu speciile anuale, cu înflorire din aprilie-

mai pân ă în octombrie- noiembrie. Uneori dup ă înflorirea speciilor de prim

ăvar ă şi var ă se execut ă şi o a treia plantare, cu specii ce înfloresc toamna

(crizanteme, brum ărele). În general, la asocierea speciilor se are în vedere

crearea unei mase compacte de culoare, alegându-se specii cu perioade cât mai

lungi de înflorire, cu o tonalitate a culorii uniform ă şi pur ă.

8.3. Instalarea speciilor floricole 8.3.1. Preg ătirea solului destinat culturii

florilor

În general în func ţie de solul avut la dispozi ţie se aplic ă şi lucr ările

generale de preg ătire a solului: arat, desfundat, m ărun ţirea bulg ărilor, nivelat,

modelarea terenului, mobilizarea superficial ă a solului. În cultura speciilor

floricole se ţine cont de particularit ăţ ile biologice şi agrotehnice ale acestora. În

multe situa ţii terenurile în care urmeaz ă s ă se instaleze speciile floricole, nu

prezint ă un strat de sol fertil corespunz ător, fiind necesar ă împr ăş tierea unui

strat de p ământ corespunz ător din punct de vedere al propriet ăţ ii sale fizice şi

chimice (afânare, permeabilitate, structur ă, textur ă, elemente nutritive, pH,

capacitate de re ţinere a apei). Fiecare specie prefer ă un anumit tip de sol,

aceste tipuri de sol fiind cunoscute în horticultur ă sub diferite denumiri: - p

ământuri cu textur ă grea – preferate de specii cu sistem radicelar puternic sau cu

rădăcini groase suculente ( Lilium sp., Amaryllis sp., Iris sp., Dianthus sp.,

Cheiranthus cheiri ); - p ământuri cu textur ă u şoar ă (p ământul de frunze, de

turb ă) - pentru plantele cu rădăcini mai sub ţiri, superficiale ( Primula sp.,

Asparagus sp., ferigi); - p ământuri cu textur ă mijlocie – suportate bine de

majoritatea speciilor. Dup ă valoarea pH-ului, se deosebesc: - soluri neutre –

majoritatea solurilor, - soluri acide – ( Coleus sp., Erica sp., Tradescantia sp.,

Calluna vulgaris ), - soluri alcaline – ( Anemone sp., Asparagus sp., Gladiolus

sp., Dianthus sp ). În func ţie de sol, pH-ul acesta se poate corecta prin

aplicarea diferitelor amendamente. În horticultur ă exist ă numeroase tipuri de

soluri preparate prin diferite combina ţii şi care pot s ă asigure plantelor o nutri

ţie corespunz ătoare. Cele mai frecvent folosite sunt: mrani ţa, ţelina, compostul

de gr ădin ă, de r ăsadni ţă , p ământul de frunze, p ământul de ace de r ăş inoase,

p ământul de turb ă, p ământul de ericacee, p ământul de p ădure, pământul de

lemn, la care se poate ad ăuga şi mu şchiul de copac, r ădăcinile de ferig ă şi

nisipul. Acestea se deosebesc prin pH, con ţinutul de substan ţe nutritive, textur

ă, etc. Datorit ă costurilor destul de ridicate pentru preg ătirea şi manipularea

acestor p ământuri, s-a c ăutat ob ţinerea unui p ământ universal indicat pentru

toate culturile. Astfel s-au ob ţinut diferite amestecuri dintre p ământul lutos,

perlit şi turb ă în diferite propor ţii, bine organizate, la care se adaug ă îngr ăşă

minte corespunz ătoare, în func ţie de vârsta plantelor (stadiul de dezvoltare) şi

cerin ţele acestora.

8.3.2. Instalarea plantelor floricole în spa ţiile verzi

Plantarea reprezint ă opera ţiunea prin care exemplarele tinere (r ăsadurile)

de plante anuale, bienale sau perene sunt instalate în terenul atribuit lor, unde se

vor dezvolta şi înflori. Epoca de plantare difer ă de la specie la specie în func ţie

de ciclul de via ţă şi de cerin ţele fa ţă de factorul c ăldur ă. La începutul prim

ăverii se planteaz ă r ăsadurile plantelor bienale sau speciile perene care se

înmul ţesc prin separarea organelor subterane şi care nu şi-au început

dezvoltarea.( Iris sp., Hemerocallis sp., Hosta plantaginea, Lilium sp .). În

aprilie se pot planta speciile anuale care nu sunt preten ţioase la c ăldur ă

(Dianthus, Mathiola, Calendula ) sau cele perene semirustice ( Gladiolus sp. ). În

luna mai se planteaz ă plantele anuale sau perene sensibile la temperaturi sc

ăzute şi iubitoare de căldur ă ( Canna, Impatiens, Amaranthus ). În iunie se

planteaz ă plantele perene crescute la ghiveci, ce pot sta vara în teren descoperit

( Amaryllis, Fuchsia , Begonia ). Toamna (septembrie-octombrie) se instaleaz ă

răsadurile speciilor bienale ce vor înflori prim ăvara timpuriu ( Bellis, Viola,

Dianthus, Myosotis ). Tot toamna se despart speciile cu rizomi sau r ădăcini

tuberizate, aceast ă opera ţie fiind indicat ă în repausul vegetativ ( Iris, Paeonia ).

În octombrie-noiembrie se planteaz ă bulbii speciilor perene de prim ăvar ă

precum Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Muscari, Narcissus, Galanthus, astfel încât

pân ă la venirea înghe ţului la sol, bulbii acestora s ă se înr ădăcineze.

8.3.3. Distan ţa de plantare

Difer ă şi se stabile şte în func ţie de în ălţimea speciilor respective şi de

habitusul acesteia astfel încât s ă nu r ămân ă spa ţii libere între ele, dar nici s ă

se stânjeneasc ă reciproc. Distan ţa variaz ă de la 5 cm pân ă la 100-150 cm între

exemplare. La speciile cu dezvoltare pe vertical ă se adopt ă o distan ţă de

plantare de cca. ½ din în ălţimea medie la maturitate a speciei respective. La

speciile cu dezvoltare sub form ă de tuf ă se adopt ă o distan ţă de plantare mai

mare de ½ şi mai mic ă decât în ălţimea medie a speciei. La speciile ce se

dezvolt ă sub form ă de covoare ( Lobelia, Alyssum, Sedum ) distan ţele pot fi

mai mari, comparativ cu în ălţimea plantei, astfel încât exemplarele s ă realizeze

relativ repede starea de masiv. La plantare, alveola (gropi ţa) executat ă cu

plantatorul trebuie s ă corespund ă sistemului radicelar al plantei sau dimensiunii

suportului în care s-a dezvoltat pân ă atunci (la r ăsaduri) şi s ă asigure acesteia

stabilitatea, pân ă la dezvoltarea de noi r ădăcini în noul teren. Dup ă plantare

terenul se ud ă abundent şi se acoper ă cu un strat de mrani ţă mărun ţit ă, de cca.

2 – 2,5 cm grosime, pentru p ăstrarea umidit ăţ ii şi pentru evitarea form ării

crustei. Plantarea se execut ă din centrul unei compozi ţii spre margine.

Transplantarea reprezint ă opera ţiunea de mutare a plantelor mature de pe un

teren de cultur ă pe altul. La speciile perene, transplantarea apare necesar ă

atunci când

datorit ă înmul ţirii naturale ale plantelor, spa ţiul devine insuficient, acestea

stânjenindu-se în dezvoltare. Uneori transplantarea este necesar ă şi din motive

fitosanitare. În func ţie de specie şi de rapiditatea acesteia de cre ştere şi înmul

ţire vegetativ ă, transplantarea se realizeaz ă la intervale de 3-10 ani. Epoca de

transplantare cea mai indicat ă este la sfâr şitul sezonului de vegeta ţie, când

plantele nu sufer ă deloc. Prim ăvara şi chiar prim ăvara devreme foarte multe

plante încep s ă-şi formeze r ădăcini noi, intrând mai devreme în vegeta ţie, iar

dac ă sunt stânjenite sau deranjate, unele nu mai înfloresc în acel an.

8.4. Îngrijirea plantelor floricole

Îngrijirea plantelor floricole cuprinde o serie de lucr ări, obligatorii sau

facultative, cu rolul de a ob ţine plante viguroase, cu înflorire abundent ă sau cu

diferite caracteristici decorative deosebite. În aceast ă categorie intr ă urm

ătoarele lucr ări: - suprimarea p ărţilor aeriene, - tunsul plantelor, - tutorarea şi

palisarea, - înlocuirea speciilor în timpul sezonului de vegeta ţie, - aplicarea

îngr ăşă mintelor, - irigarea, - mobilizarea solului şi combaterea buruienilor, -

combaterea d ăun ătorilor biotici, - preg ătirea pentru iarn ă

Suprimarea p ărţilor aeriene se realizeaz ă pentru:

- ob ţinerea unor forme caracteristice, - reglementarea înfloritului, -

stabilirea unui echilibru între p ărţile aeriene şi cele subterane. Se aplic ă

diferen ţiat în func ţie de specie şi caracteristicile acesteia, de perioada înfloririi,

dar şi în func ţie de capacitatea de refacere a plantei. Astfel la speciile care

înfloresc prim ăvara devreme, aceast ă opera ţie se aplic ă dup ă trecerea florilor

şi vestejirea părţilor aeriene, la speciile perene cu înflorire de var ă sau de toamn

ă p ărţile aeriene se înl ătur ă prim ăvara devreme. În func ţie de organele

aeriene înl ăturate se deosebesc: ciupitul, copilitul, bobocitul, suprimarea tijelor

florale vestejite.

Ciupitul reprezint ă înl ăturarea mugurelui terminal fie al tulpinii principale,

fie al tulpinilor sau lujerilor laterali cu cre ştere viguroas ă, pentru a genera cre

şterea mugurilor laterali inferiori. Scopul ciupitului este fie ob ţinerea de tufe

bogate sau garnisirea unor ramifica ţii, fie stimularea ramific ării la unele specii

ce se ramific ă greu. Ciupitul se execut ă cu unghia, la 2-3 mm deasupra celei de

a III-a pân ă la VI-a pereche de frunze (sau nod) pornind de la baz ă sau de la

ultima ramifica ţie. Pentru ob ţinerea de tufe bogate, aceast ă lucrare se poate

aplica de 2-3 ori pe sezonul de vegeta ţie. Ciupitul determin ă o întârziere a

înfloririi, de aceea este necesar ca ultima opera ţie de ciupit s ă se desf ăş oare

astfel încât s ă existe suficient timp pentru

formarea de muguri floriferi şi pentru înflorire. Se aplică la crizanteme,

urzicu ţă ( Coleus sp.), Petunia sp., Pelargonium sp ., hortensie, gura leului).

Copilitul presupune înl ăturarea tuturor l ăstarilor de la baz ă (l ăstari laterali)

în stadiul în care sunt ierbacei, pentru ob ţinerea unei singure tulpini

neramificate, de obicei terminat ă cu o floare (crizanteme, garoafe).

Bobocitul (butonatul) presupune înl ăturarea bobocilor laterali, la plantele

care formeaz ă concomitent mai multe flori în vârful tulpinilor principale sau

laterale şi se aplic ă în scopul de a se ob ţine flori solitare, de dimensiuni mai

mari (crizanteme, trandafiri, bujori, garoafe, ochiul boului). Se poate realiza şi

prin înl ăturarea bobocului principal atunci când acesta este r ău conformat,

pentru promovarea unui boboc lateral mai viguros, în acest caz întârziindu-se

înfloritul.

Suprimarea tijelor florale vestejite se realizeaz ă pentru înl ăturarea

aspectului inestetic al acestora dar şi pentru stimularea unei noi înfloriri.. Nu se

aplic ă la speciile cu fructe decorative sau la exemplarele de la care se vor

recolta semin ţe.

Tunsul plantelor se aplic ă la speciile de mozaic sau la speciile folosite pentru

borduri şi garduri vii, la care trebuie men ţinut ă o anumit ă form ă şi în ălţime.

Prin aceast ă opera ţiune se înl ăturat ă toate p ărţile supraterane la o anumit ă în

ălţime, cu 1-3 cm mai mare de tunsul precedent. Aceast ă opera ţie se repet ă la

10-15 zile la plantele de mozaic şi mai rar la cele de bordur ă şi garduri vii.

Tutorarea şi palisarea se realizeaz ă la speciile urc ătoare, sau la speciile de

talie mijlocie sau înalt ă, cu tulpini sub ţiri care nu se men ţin în pozi ţie vertical

ă, mai ales în perioada de înflorire abundent ă.

Tutorii pot fi din lemn, trestie, mase plastice, metal de dimensiuni şi tipuri

diferite, în func ţie de specia respectiv ă, dar se are în vedere ca acestea s ă nu fie

exagerate sau inestetice ( Clematis, Lathyrus, Ipomea ). Unele specii pot fi sus

ţinute prin re ţele de fire (nailon sau sfoar ă) re ţele ce pot fi ridicate odat ă cu

dezvoltarea tulpinilor florifere (gladiole, dalii).

Înlocuirea speciilor în timpul sezonului de vegeta ţie Ca regul ă general ă, la

amenajarea floral ă a unui spa ţiu verde se propun specii (2-3 specii pe aceea şi

suprafa ţă ) ale c ăror perioade de înflorire se succed, pentru a se realiza un efect

estetic pe o perioad ă cât mai mare. Pentru aceasta speciile se vor înlocui unele

cu altele, dup ă trecerea perioadei de înflorire, excep ţie f ăcând speciile perene

cu bulbi (zambile, lalele, ghiocei, narcise, brându şe de prim ăvar ă) ce înfloresc

prim ăvara devreme şi care pot r ămâne în sol 2-3 ani. Exemplarele speciilor

necesare înlocuirii se preg ătesc din timp în zone speciale (r ăsadni ţe, sere,

solarii, pepiniere) şi se transplanteaz ă cu tot cu balot de p ământ. Plant ările

repetate şi valoarea materialului sunt costisitoare, fapt ce determin ă folosirea

speciilor perene în propor ţie însemnat ă în diferite compozi ţii floristice.

Aplicarea îngr ăşă mintelor Exist ă mai multe tipuri de îngr ăşă minte:

organice, chimice, microbiologice. Îngr ăşă mintele organice sunt cele mai

recomandate, deoarece con ţin aproape toate elementele indispensabile plantelor.

Singurul inconvenient al unora este mirosul nepl ăcut pe care-l degaj ă şi

aspectul inestetic. În aceast ă categorie intr ă: excrementele de mamifere, de p

ăsări, mustul de b ălegar, f ăina de oase, f ăina şi ros ătura de coarne, etc. Îngr

ăşă mintele organice pot fi aplicate în form ă solid ă, dup ă o prealabil ă uscare şi

mărun ţire, concomitent cu lucrarea de preg ătire a solului sau în form ă lichid ă,

ob ţinându- se solu ţii prin fermentarea, timp de dou ă s ăpt ămâni, a îngr ăşă

mintelor organice solide, la care se adaug ă ap ă, uneori superfosfat, cenu şă .

Aceste solu ţii sunt foarte concentrate şi se dilueaz ă înainte de folosire cu ap ă

în propor ţie de: 1:10; 1:20; :30. Îngr ăşă mintele chimice pot fi bogate în azot:

sulfatul de amoniu, azotatul de amoniu, carbonatul de amoniu sau cianamida de

calciu; bogate în fosfor: superfosfatul simplu sau dublu; bogate în potasiu: sarea

potasic ă, clorura de potasiu, sulfatul de potasiu. Acestea se aplic ă odat ă cu

lucrarea solului sau ca îngr ăşă minte stadiale în timpul sezonului de vegeta ţie.

În func ţie de fiecare tip de îngr ăşă mânt se aplic ă anumite doze. Îngr ăşă

minte microbiologice se prezint ă sub forma unor solu ţii ce con ţin anumite

culturi de microorganisme (bacterii, ciuperci), riguros selec ţionate, cu valen ţe

simbiotice, ce au ca efect îmbun ătăţ irea microflorei solului pentru realizarea

unui circuit optim al elementelor minerale şi organice. Îngr ăşă mintele se aplic

ă, ca regul ă general ă, în stadiile de maxim ă dezvoltare a plantelor, în cantit ăţ i

foarte mici la sfâr şitul verii şi deloc în timpul st ării de repaus.

Irigarea Este o lucrare de o deosebit ă importan ţă în perioadele deficitare

în precipita ţii, în func ţie de care se stabile şte şi frecven ţa şi norma de udare

(func ţie de specie, temperatura mediului înconjur ător, intensitatea luminii,

umiditatea şi mi şcarea aerului, solul, gradul de dezvoltare şi faza de cre ştere a

plantei). Irigarea se poate realiza prin aspersiune, recomandat ă pentru

teritoriile mari având ca avantaje: umezirea şi a atmosferei, sp ălarea şi r

ăcorirea plantelor, antrenarea odat ă cu pic ăturile de ap ă a oxigenului,

bioxidului de carbon şi a altor gaze, m ărind capacitatea de solubilizare a

elementelor minerale din sol; cu furtunul pentru suprafe ţe mai restrânse sau cu

stropitoarea. Apa folosit ă la irigare trebuie s ă aib ă o temperatur ă şi un con

ţinut în s ăruri corespunz ătoare. Temperatura trebuie s ă fie apropiat ă de cea a

aerului sau a solului, fiind indicat ă udarea diminea ţa devreme, maxim ora 10, şi

seara dup ă orele 18-20 pe r ăcoare,

sau noaptea. Se evit ă total udatul în orele fierbin ţi ale amiezii sau dup ă

amiaza, pentru a nu se produce v ătămări plantelor. Con ţinutul în s ăruri nu

trebuie s ă fie mare, iar în situa ţia în care apa ce urmeaz ă s ă fie folosit ă este

dur ă, aceasta se poate neutraliza prin ad ăugarea diferitelor substan ţe în ea.

Mobilizarea solului şi combaterea buruienilor Afânarea solului se realizeaz

ă în terenurile cu plante perene, m ăcar odat ă pe an, în martie–aprilie, dup ă ce

încep s ă apar ă la suprafa ţa solului p ărţile aeriene ale acestora, şi peste var ă,

astfel încât s ă nu fie v ătămate r ădăcinile, bulbii sau rizomii. Combaterea

buruienilor se realizeaz ă ori de câte ori este nevoie, uneori chiar săpt ămânal,

manual sau cu ajutorul s ăpăligilor. Buruienele au o rapiditate de cre ştere foarte

mare şi imprim ă aranjamentelor florale sau chiar gazonului un aspect nepl ăcut.

Combaterea mecanic ă este mai dificil de aplicat, ca şi cea cu ajutorul

erbicidelor. În ultima vreme se adopt ă din ce în ce mai des, acoperirea solului

din jurul grupurilor de arbu şti sau a speciilor floricole de talie mare şi mijlocie,

cu scoar ţă de copac (pin maritim) fragmente. Acest strat men ţine solul umed,

permite trecerea apei şi a aerului spre sol şi nu permite apari ţia buruienilor.

Combaterea d ăun ătorilor biotici Se realizeaz ă prin observarea atent ă,

periodic ă a diferitelor exemplare floricole, pentru depistarea din timp a

eventualilor d ăun ători (afidele fiind cele mai frecvente) şi pentru aplicarea la

timp a diferitelor metode de combatere chimic ă sau biologic ă.

Preg ătirea pentru iarn ă Difer ă în func ţie de specie, la geofitele

semirustice, sensibile la temperaturile sc ăzute, organele subterane (bulbi,

tuberculi, rizomi, r ădăcini tuberizate) se scot toamna din sol şi se pun la p

ăstrare în camere reci (4 – 10 oC) pân ă prim ăvara. La speciile perene ce rezist ă

rigorilor iernii se recomand ă acoperirea acestora cu p ământ (mu şuroire),

frunze, sau talaj, pentru o protec ţie suplimentar ă peste iarn ă.

Cap. IX. GAZONUL ÎN SPA ŢIILE VERZI

9.1. Importan ţa şi destina ţia gazonului

Gazonul reprezint ă o suprafa ţă de teren acoperit ă de vegeta ţie erbacee,

format ă în special din graminee, aceasta fiind supus ă lucr ărilor de îngrijire, şi

fiind destinat ă a îndeplini anumite func ţii decorative, recreative sau sanitare.

Gazonul constituie fondul principal al unui spa ţiu verde (75-80% din suprafa

ţă ) şi eviden ţiaz ă caracteristicile diferitelor elemente vii (arbori, arbu şti,

aranjamente florale, masive de arbori) sau nevii (stânci, grupuri statuare,

elemente arhitecturale, cl ădiri, luciu de ap ă), realizând unitatea în diversitatea

spa ţiului verde. Gazonul reprezint ă un element cu o valoare decorativ ă

deosebit ă, imprimând o atmosfer ă de calm şi lini şte, datorit ă nuan ţelor de

verde, întinderile mari de gazon introduc în peisaj o not ă de solemnitate şi

romantism. Temperatura aerului este influen ţat ă de suprafe ţele de gazon, în

zilele cu temperatur ă ridicat ă, gazonul se înc ălze şte mai pu ţin, comparativ cu

suprafe ţele acoperite cu nisip, pietri ş, c ărămid ă, asfalt sau beton. De exemplu,

dac ă temperatura medie a aerului de la suprafa ţa gazonului este de 22-24 oC,

atunci cea de la suprafa ţa betonului ar fi de cca. 30 oC, iar în cazul asfaltului de

cca. 45 oC. Calit ăţ ile sanitare constau şi în calitatea de purificare a aerului

prin re ţinerea prafului, şi prin îmbog ăţ irea în oxigen a acestuia. Dup ă destina

ţie, compozi ţie şi mod de între ţinere se disting mai multe tipuri de gazon: -

pentru peluze, - pentru terenuri sportive, - rustic.

Peluzele pot fi: peluze din parcuri şi peluze din gr ădini.

Peluzele din parcuri ocup ă suprafe ţe întinse, având aspectul unor paji şti

naturale, fiind constituite din specii de graminee cu frunze înguste, ce înfr ăţesc

abundent, pentru a forma un covor des. Se tund de 2-3 ori în sezonul de vegeta

ţie. În acest tip de gazon pot fi plantate specii perene cu bulbi ce înfloresc prim

ăvara, pentru m ărirea efectului decorativ (ghiocei, brându şe, narcise, lalele).

Aceste peluze se vor cur ăţ a prim ăvara devreme şi se vor tunde pentru prima

dat ă în sezonul de vegeta ţie cu mult dup ă înflorirea acestor specii (speciile

vernale floricole) pentru a permite acestora formarea bulbilor pentru anul urm

ător.

Peluzele din gr ădini se deosebesc de precedentele prin compozi ţie,

folosindu-se specii de graminee mai preten ţioase şi mai decorative. Pentru

realizarea unei desimi mai mari se realizeaz ă tunderea acestuia la intervale mai

mici (2-3 s ăpt ămâni). În aceast ă categorie intr ă şi „gazonul englezesc” alc

ătuit din Agrostis tenis şi Festuca rubra (în comer ţ este cunoscut sub denumirea

de semin ţe de gazon de lux), gazon care se tunde la 2-3 zile odat ă. Gazonul

pentru terenurile sportive prezint ă o compozi ţie diferit ă de cea a celorlalte

tipuri, fiind evitate speciile cu înr ădăcinare superficial ă, ale c ăror r ădăcini pot

rămâne descoperite la suprafa ţa terenului. Sunt preferate speciile rezistente la

tasare, cu

înfr ăţ ire abundent ă precum Poa annua şi Poa pratensis . Se înl ătur ă pe cât

posibil speciile care sporesc pericolul de alunecare ( Trifolium repens ). În

ălţimea de tundere a gazonului poate fi: pentru terenul de fotbal 3,5 cm; rugbi –

6,5 cm, crichet – 2,5 cm, tenis – 0,5 cm. 9.2. Specii indicate pentru gazon

În practic ă se folosesc diferite amestecuri de semin ţe, dar speciile se

comport ă diferit, înregistrându-se în anii urm ători o schimbare a compozi ţiei,

prin eliminarea speciilor valoroase şi sensibile la anumite condi ţii, rezultând în

final pierderea calit ăţ ii superioare a gazonului respectiv. Este necesar ă

corelarea condi ţiilor ecologice din teren cu cerin ţele ecologice ale speciilor.

Ierburile pentru gazon se împart conven ţional în func ţie de în ălţime, mod de

înfr ăţ ire şi rezisten ţă la tasare. Dup ă în ălţime: - cu port înalt (de etaj

superior) ce au drept caracteristici – în ălţime mare, înfr ăţ ire slab ă, frunze

mari, aspre, grosiere, sistem radicelar adânc de 25-30 cm, uneori 100 cm

(Dactylis glomerata , Bromus inermis ). - cu port mijlociu (de etaj mijlociu) –

formeaz ă tufe relativ mari, de diferite desimi, iar dup ă cosire apar l ăstarii scur

ţi ( Festuca pratensis , Alopecurus pratensis , Lollium perenne , Deschampsia

caespitosa , Cynonurus cristatus ). - cu port pitic (de etaj inferior) – dup ă cosit l

ăst ăresc puternic, tufele sunt înghesuite foarte mult, r ădăcinile sunt relativ

superficiale, la 12–20 cm, uneori 40–50 cm (Poa pratensis , Festuca rubra ,

Agrostis stolonifera , Agrostis tenis , Poa annua ). Asocierea speciilor De

obicei nu se folosesc speciile singure, ci în amestec de minim 3 specii. Alegerea

combina ţiilor are o importan ţă deosebit ă pentru ob ţinerea unui gazon de bun ă

calitate, astfel încât în unele condi ţii improprii pentru una din specii, aceasta

dispare, rămânând suprafe ţe nude de p ământ. La realizarea amestecurilor se

are în vedere: temperamentul speciei, cerin ţele fa ţă de substratul nutritiv,

umiditatea din sol, rezisten ţa la temperaturi sc ăzute, la tundere, rapiditatea de

cre ştere, l ăst ărire, rezisten ţa la b ătătorire, capacitatea de refacere dup ă

tundere. Aceste amestecuri sunt recomandate în lucr ări cu tabele speciale. În

terenuri improprii pentru graminee se pot folosi specii din flora spontan ă a

regiunii ce pot acoperi bine solul prin l ăst ărire şi aparat foliar. Aceste specii se

aleg şi în func ţie de rusticitatea acestora, de rezisten ţa la b ătătorire sau

tundere.

Gazonul mauritan (gazon înflorat) este alc ătuit din specii de graminee şi

specii floricole (anuale sau perene) în diferite procente, având aspectul unei fâne

ţe înflorite. Dintre speciile frecvent utilizate se amintesc: Achillea sp., Alyssum

maritimum , Bellis perennis , Calendula officinalis , Campanulla sp. ,

Gypsophylla muralis , Iberis semperflorens , Matricaria chamomilla , Papaver

rhoeas , Reseda lutea , Viola arvensis .

9.3. Instalarea gazonului

Principalele metode de instalare a gazonului sunt prin sem ănare şi cu

ajutorul brazdelor de gazon. Fiecare prezint ă avantaje şi dezavantaje date de u

şurin ţa instal ării, calitatea final ă a gazonului şi nu în ultimul rând de costurile

implicate.

9.3.1. Instalarea gazonului prin sem ănare

Lucr ările preg ătitoare cuprind înl ăturarea materialelor inerte precum:

pietre, cărămizi, zgur ă, moloz, dar şi executarea drenurilor, a canaliz ărilor,

îngroparea cablurilor electrice, a instala ţiilor de irigare, iar în cazul lipsei unui

strat de p ământ corespunz ător, aducerea p ământului de împrumut în strat de

15–20 cm minim. De asemenea, în cazul în care solul existent este corespunz

ător, se realizeaz ă şi mobilizarea acestuia pe 15–20 cm adâncime. Sem ănarea

gazonului se poate realiza în mai multe perioade: prim ăvara în mustul zăpezii

(februarie-martie), toamna în august–septembrie şi nu mai târziu, pentru a

realiza o r ăsărire şi o c ălire a gazonului, dar şi vara, dac ă exist ă sisteme de

irigat. Metode şi tehnici de sem ănare : - manual în cruce: ½ din semin ţe într-

un sens, ½ în cel ălalt sens (se aplic ă în cazul suprafe ţelor mici); - mecanic - cu

sem ănători mecanice (se aplic ă în cazul suprafe ţelor mari şi relativ netede).

Adâncimea de sem ănat se situeaz ă în general în limitele 0,5 – 2,5 cm, fiind în

func ţie de condi ţiile de sol şi de specie. În cazul solurilor mai uscate (terenuri

mai însorite sau soluri u şoare), adâncimea de sem ănat va fi mai mare iar în

cazul solurilor mai umede (terenuri cu expozi ţii nordice sau soluri mai grele),

adâncimea de sem ănare va fi mai mic ă. Dup ă sem ănarea manual ă, terenul se

gr ăpeaz ă, dup ă care se neteze şte u şor cu un tăvălug u şor din lemn şi se ud ă.

Norm ă de sem ănat trebuie aleas ă cu grij ă în func ţie de calitatea semin ţelor,

de specie, amestec şi condiţiile de sol. Dac ă norma este prea sc ăzut ă, se ob ţine

un gazon prea rar, cu aspect inestetic iar dac ă norma este prea mare rezult ă o

competi ţie între indivizii speciilor diferite, o stânjenire a cre şterii tuturor

indivizilor şi o înr ădăcinare slab ă, cu un aspect nefavorabil. Norma de sem

ănat variaz ă în func ţie de specie: de la 17-25 Kg/ha la Agrostis stolonifera la

140-200 Kg/ha – Lolium perene . În diferite ţă ri se aplic ă norme diferite, date

de condi ţiile specifice ale ţă rii respective, de exemplu: 12 g/m 2 în SUA, 5-12

g/m 2 pân ă la 34 g/m 2 în Canada, în Germania 9-20 g/m 2 iar în Fran ţa 30-60

g/m 2 .

9.3.2. Instalarea gazonului cu ajutorul brazdelor de iarb ă

Aceasta se poate realiza în dou ă moduri: - cu brazde de iarb ă extrase de pe

terenurile acoperite natural cu iarb ă (specii de graminee în cea mai mare parte),

modalitate ce are ca avantaje: instalarea imediat ă a gazonului, consolidarea

imediat ă a taluzurilor (în 5 zile r ădăcinile p ătrund în noul teren), precum şi

costul mai mic; ca dezavantaje se amintesc: nu se pot alege anumite specii de

graminee, instalând toate speciile crescute natural, al ături de care se g ăsesc

numeroase specii de buruieni ce urmeaz ă a fi extrase prin pliviri repetate,

calitatea final ă a gazonului nu este cea mai bun ă şi datorit ă neuniformit ăţ ii

grosimii brazdelor recoltate manual. - cu brazde de iarb ă produse în pepinierele

pentru gazon; acestea se realizeaz ă pe un strat de 5-6 cm de p ământ vegetal pe

care se execut ă sem ănăturile cu speciile de graminee dorite. Sub acest strat se

recomand ă s ă existe un strat de nisip amestecat cu pleav ă, gros de cca. 8 cm în

care r ădăcinile nu p ătrund, ci cresc lateral. Decaparea

brazdelor se realizeaz ă manual cu ajutorul cazmalelor şi lope ţilor dar mai

frecvent mecanic, cu ma şini ob ţinându-se „covora şe”de 25 x 35, 30 x 30, 15 x

30 groase de 4-5 cm (manual), şi respectiv fâ şii de 30 cm x 2 m (mecanic),

groase de 2-4cm, care pot fi rulate.

Aşezarea brazdelor se poate face liniar în rânduri succesive, în tabl ă de şah

iar pe versan ţii abrup ţi brazdele se fixeaz ă prin ace de lemn sau şipci de lemn.

9.4. Între ţinerea şi îngrijirea gazonului

Reîntinerirea gazonului se realizeaz ă dup ă 5-10 ani şi se realizeaz ă prin

sem ănarea de noi cantit ăţ i de semin ţe ale speciilor ini ţiale, folosind o norm ă

de sem ănat de 25-50 % din cea ini ţial ă.

Repara ţia capital ă presupune înlocuirea total ă a ierburilor ce au constituit

vechiul gazon. Toamna se mobilizeaz ă solul la 15-20 cm, dup ă care se sparge

şi se m ărun ţeşte ţelina, se strâng şi se îndep ărteaz ă r ădăcinile de ierburi sau

de buruieni. Dup ă aceste opera ţiuni, prim ăvara se realizeaz ă administrarea

îngr ăşă mintelor şi îns ămân ţarea.

Repara ţia par ţial ă presupune refacerea cheliturilor, respectiv a por ţiunilor

mai mari sau mai mici f ără gazon, care se vor îns ămân ţa cu semin ţe din acelea

şi specii de graminee sau din acela şi tip de amestec.

Cosirea (tunderea) se poate realiza manual cu coasa, sau mecanic cu ma şini

speciale, care permit reglarea în ălţimii de tundere corespunz ătoare. Tunderea

se realizeaz ă în scopul ob ţinerii unui gazon des cu o bun ă înfr ăţ ire şi în

ţelenire. Se recomand ă tunderea pe timp ploios, caz în care se ob ţine o înfr ăţ

ire abundent ă, deoarece pe timp secetos frunzele t ăiate şi l ăstarii se îng

ălbenesc. Iarba rezultat ă se strânge şi se înl ătur ă de pe suprafa ţa gazonului.

Aplicarea îngr ăşă mintelor este necesar ă deoarece solul s ărăce şte relativ

repede, datorit ă înl ătur ării repetate a p ărţilor aeriene (frunzele speciilor de

gazon), iar gramineele se r ăresc, apar mu şchii şi numeroase buruieni, care nu

sunt preten ţioase. Se prefer ă îngr ăşă minte minerale (chimice) pe baz ă de

azot, fosfor şi potasiu, în raport de 1:2:1 (fosforul este foarte important în

dezvoltarea r ădăcinilor). Dac ă solul are o cantitate mare

de calciu, trebuie m ărit ă cantitatea de fosfor, pentru compensare. Dozele de

îngr ăşă minte variaz ă între limitele 400-2200 Kg/ha. Combaterea buruienilor

se realizeaz ă pe suprafe ţe mici prin plivit iar pe suprafe ţe mari se aplic ă

cosirea repetat ă la 2-5 cm de suprafa ţa solului, înainte de înflorirea buruienilor.

O alt ă metod ă eficient ă este cea a aplic ării erbicidelor selective.

Irigarea este de preferat a se realiza prin aspersiune (vezi irigarea la speciile

floricole).

Cap. X. CONSTRUC ŢIILE ÎN SPA ŢIILE VERZI

Prin construc ţii se în ţeleg atât cl ădirile cât şi c ăile de acces, oglinzile şi

cursurile de ap ă (inclusiv bazinele), perspectivele, gr ădinile alpine, ediculele

(mici dot ări ornamentale şi utilitare). 10.1. C ăile de circula ţie

Căile de circula ţie reprezint ă o component ă foarte important ă a spa ţiilor

verzi, îndeplinesc multe aspecte decorative şi permit vizitatorului s ă parcurg ă

teritoriul respectiv pe jos, c ălare sau cu bicicleta. Căile de circula ţie pot

imprima vizitatorului diferite direc ţii de mi şcare: - mi şcarea orizontal ă, care

chiar dac ă este monoton ă este mai u şoar ă, mai sigur ă, mai stabil ă, şi în

echilibru cu for ţa gravita ţional ă, obiectele se remarc ă mai u şor în timpul

deplas ării, organismul nu depune efort; - mi şcare ascendent ă, care spore şte

energia depus ă de om pentru învingerea gravita ţiei, m ăre şte aten ţia, cre şte

interesul pentru planurile superioare ale spa ţiului, creeaz ă impresia de

avansare, de cucerire a spa ţiului înconjur ător, influen ţând sentimentul de

veselie; - mi şcarea descendent ă, implic ă o diminuare a efortului, ce este

binevoit ă la întoarcerea din plimbare, apare un sentiment pl ăcut de protec ţie,

de refugiu, de intimitate şi uneori de regres. În func ţie de natura circula ţiei,

importan ţă şi l ăţ ime, c ăile de circula ţie se împart în alei (principale şi

secundare) şi poteci.

Aleile sunt m ărginite de regul ă de arbori, flori, elemente arhitecturale.

Aleile principale leag ă intr ările cu punctele de atrac ţie principale, sau conduc

spre un obiectiv principal important; sunt de obicei largi. Aleile secundare se

ramific ă din cele principale şi conduc vizitatorul spre sectoare sau obiective mai

pu ţin importante, au o l ăţ ime mai redus ă (minim 1,20 m).

Potecile şi c ărările sunt realizate cu prec ădere în spa ţiile verzi periurbane,

având 0,5 -0,7 m l ăţ ime, fiind destinate plimb ărilor izolate (inclusiv pasul

japonez). Traseul c ăii de circula ţie imprim ă vizitatorului un sentiment: - de

relaxare – pentru ceea ce este cunoscut şi pl ăcut; - de stimulare, de intrigare –

pentru ceea ce este nou sau necorespunz ător; - de pl ăcere – pentru ceea ce se

afl ă în unitate, ordine şi propor ţie; - de indispozi ţie (de închistare) - pentru

ceea ce este rigid, inestetic şi nefunc ţional; - de amuzament, divertisment,

curiozitate - pentru ceea ce este viu sau în schimbare.

Linia traseului poate fi: direct ă pentru traseul rectiliniu, pentru terenurile

orizontale, pentru stilul geometric, pentru obiective bine determinate; în

meandre pentru traseele sinuoase, pentru terenurile cu denivel ări, justificate de

prezen ţa diferitelor obstacole.

Intersec ţiile reprezint ă puncte de agita ţie maxim ă şi trebuie s ă fie propor

ţionale cu m ărimea aleilor ce se întâlnesc. Axa fiec ărei alei trebuie s ă treac ă

prin centrul intersec ţiei. Uneori în intersec ţii se amenajeaz ă pia ţete de diferite

forme.

Îmbr ăcămintea c ăilor de circula ţie trebuie s ă fie func ţional ă şi decorativ

ă, corelat ă cu ambientul. Pentru materialele folosite la îmbr ăcămintea c ăilor de

circula ţie sunt indicate culorile galben, ro şcat sau gri (culorile închise se înc

ălzesc excesiv vara, iar cele deschise obosesc ochii). Ca tipuri de îmbr

ăcăminte se pot folosi: p ământ, pietri ş, macadam, asfalt turnat sau cilindrat,

pavele, dale. Pământul, ca îmbr ăcăminte a c ăilor de circula ţie, este folosit în

pădurile de recreare, şi poate fi ameliorat prin ad ăugarea de agregate minerale,

lian ţi sau materiale hidrofobizate. Are un cost foarte sc ăzut dar are şi marele

dezavantaj c ă aceste c ăi de circula ţie nu pot fi folosite pe timp ploios sau

imediat dup ă. Căile împietruite cu pietri ş de carier ă, de râu sau de concasaj

sunt incomode pentru mersul pe jos dar pot fi folosite şi pe timp mai ploios.

Asfaltul prezint ă o durabilitate ridicat ă şi o între ţinere u şoar ă, dar se înc ălze

şte foarte u şor vara sau în zilele însorite. Dalele şi pavelele sunt pl ăci din piatr

ă, c ărămid ă, mozaic, beton, ceramic ă sau marmur ă, de forme diferite, cel pu

ţin cu fa ţa superioar ă neted ă. Modul de dispunere a dalelor şi pavelelor este

foarte variat: - cele hexagonale pot fi dispuse in modul fagure; - cele

paralelipipedice în diferite modele: br ădu ţ, p ătrate, tip zid ărie, dalaj antic; -

cele neregulate în „opus incertum”, dalaj englezesc; Dalele şi pavelele se dispun

pe un strat de 5-8 cm nisip de râu şi se a şeaz ă uniform (se folosesc dale de

minim 4 cm grosime).

Un caz aparte al dispunerii dalelor de mari dimensiuni este „pasul japonez” la

care dalele de form ă regulat ă sau nu (se prefer ă cele neregulate) se a şeaz ă

într-un singur rând

pe gazon, la o distan ţă între centrele de greutate, ale fiec ărei dale, egal ă cu

lungimea medie a pasului omului (0,60-0,65 cm). Folosirea dalelor şi pavelelor

prezint ă ca avantaje: rezisten ţă la intemperii, uşurin ţa între ţinerii, drenajul

forte rapid al apei din precipita ţii (se usuc ă foarte repede dup ă ploaie), se face

trecerea mult mai pl ăcut ă de la construc ţii la peluze, au un efect estetic sporit

iar dalele depreciate se pot înlocui foarte u şor. Marele dezavantaj al acestora

este pre ţul destul de ridicat.

10.2. Amenajarea apelor Efectul estetic al apelor este dat de: suprafa ţa

neted ă şi lucitoare sau în continu ă mi şcare, jocul de lumin ă şi umbr ă al

obiectivelor învecinate, senza ţia de r ăcorire şi de prospe ţime, de mi şcare.

Apele se pot amenaja sub form ă de: izvoare, fântâni, pâraie, c ăderi de ap ă,

iazuri, lacuri, râuri în func ţie de m ărimea spa ţiului verde respectiv, de formele

de microrelief existente sau care pot fi create şi de debitul sursei de ap ă. Apele

curg ătoare prezint ă o albie cu atât mai sinuoas ă cu cât panta terenului este mai

mic ă. Malurile difer ă în func ţie de caracteristicile terenului dar întotdeauna vor

avea un paralelism relativ. Pot exista diferite insule atunci când cursul apei se

bifurc ă. Când cursul apei este însorit, apa devine str ălucitoare şi lumineaz ă

întreaga compozi ţie (se m ăre şte aparent suprafa ţa acesteia), iar când se afl ă în

zone umbrite apa devine întunecoase şi pare mai adânc ă. Malurile se vor

amenaja prin terasare, prin deschideri de perspective, realizate de obicei pe stânc

ării, în locurile cu erodare puternic ă. Apele st ătătoare (numite impropriu,

pentru c ă apa este primenit ă pe cale artificial ă sau natural ă) pot fi naturale,

dispuse în diferite depresiuni ale terenului, sau artificiale realizate prin s ăparea

terenului şi aducerea apei. Întinderea unei ape st ătătoare se stabile şte în raport

cu ansamblul compozi ţiei. Forma lacurilor este determinat ă de relieful

terenului, dar poate fi ameliorat ă, conturul acestora este cu atât mai simplu cu

cât acestea sunt mai mici; conturul malurilor trebuie s ă fie alc ătuit din linii

curbe, f ără frânturi, asem ănător cu malurile opuse, dar f ără a fi simetrice.

Adâncimea se recomand ă a fi de 1m pentru cele s ăpate, cu maluri cu taluzuri

abrupte (1:1) şi c ăptu şite cu diferite materiale (piatr ă, beton) pentru

împiedicarea cre şterii plantelor. Debitul sursei ce alimenteaz ă lacul va fi în

raport cu m ărimea şi adâncimea lor, acesta trebuie s ă asigure primenirea şi men

ţinerea apei la un nivel constant (evapora ţie şi infiltra ţie). Viteza de curgere

trebuie s ă fie destul de redus ă, pentru a permite plimb ările cu barca sau pentru

a facilita cultivarea unor plante acvatice (nuferi, trestie, Caltha palustris ).

Stratul de p ământ de sub ap ă se poate impermeabiliza cu ajutorul asfaltului,

bitumului, prin lutuirea cu argil ă b ătătorit ă cu maiul sau prin betonarea

fundului. Oglinzile de ap ă /bazinele geometrice Bazinele geometrice (oglinzile

de ap ă) – reprezint ă suprafe ţe lini ştite de ape, men ţinute în bazine de form ă

geometric ă – rotunde, elipsoidale, dreptunghiulare, p ătrate, având rolul unui

factor calmant în peisaj. Bazinele trebuie prev ăzute cu posibilitatea de

evacuare şi aduc ţiune periodic ă a apei. Bordura bazinului poate fi din piatr ă t

ăiat ă simplu, f ălţuit ă, geometric ă, din beton, cărămid ă, sau chiar lemn

(grosimi 50-70cm).

Unele oglinzi de ap ă se asociaz ă cu jeturile de ap ă ale fântânilor arteziene,

la care mi şcarea jeturilor de ap ă poate varia, combinat ă cu lumina artificial ă,

colorat ă diferit chiar. Aceste fântâni pot fi asociate cu diferite elemente

sculpturale sau cu vegeta ţia înconjur ătoare sau chiar cu anumite spoturi

luminoase, folosite pe timp de noapte. Exist ă diferite modalit ăţ i de amenajare

a acestor bazine: - bazin cu cup ă florentin ă în mijloc, - fântân ă cu cascade în

trepte sub forma unui con, - fântână cu taluz cu cascad ă, bazin cu jeturi

orientate spre mijloc, - bazin cu jeturi orientate spre periferie. Toate acestea se

realizeaz ă propor ţional cu dimensiunile bazinului.

10.3. Priveli ştea şi perspectiva

Priveli ştea reprezint ă o scen ă, un fundal pentru o anumit ă construc ţie

observat ă dintr-un punct avantajos. Perspectiva reprezint ă o priveli şte limitat

ă, şi const ă dintr-un spa ţiu peisagistic alungit, natural sau creat par ţial sau total

prin încadrare sau deschiderea de linii. Perspectiva este caracterizat ă printr-un

punct de observa ţie, obiectul (obiectivele) văzute şi un câmp intermediar. O

perspectiv ă bine conceput ă are echilibru, fiind compus ă dintr-un obiect

potrivit, privit dintr-un loc potrivit, situat la o distanţă potrivit ă şi încadrat

potrivit. Punctul de observa ţie se stabile şte astfel încât elementul terminus

(obiectul) s ă poat ă fi perceput în întregime sau chiar par ţial, în mod progresiv.

Obiectul (obiectele) văzute trebuie s ă fie astfel amplasate încât s ă poat ă fi

contemplate cu u şurin ţă de privitor, recomandându-se ca soarele s ă nu fie în fa

ţa privitorului. Câmpul intermediar constituie spa ţiul liber dintre punctul de

observa ţie şi obiectele v ăzute (punctul terminus). Se recomand ă ca acest câmp

intermediar s ă nu dep ăş easc ă 250-300 m lungime, pentru ca perspectiva s ă nu

devin ă obositoare.

10.4. Stâncile şi gr ădinile alpine

În unele zone din anumite spa ţii verzi se poate recurge la amplasarea

blocurilor de piatr ă (stânci) de diverse forme, m ărime şi culori. Când sunt de

dimensiuni mari, acestea dau impresia de putere, iar când sunt mici şi grupate,

de solidaritate monumental ă. Stâncile de orice fel dau peisajului un pitoresc

specific. Blocurile de piatr ă fie se g ăsesc pe acel teritoriu, caz în care se pot

men ţine în forma lor natural ă, fie vor fi aduse. Blocurile aduse pot imita stânci

din natur ă sau sunt prelucrate sub diferite forme geometrice. În unele cazuri

aceste blocuri pot fi acoperite par ţial cu vegeta ţie din specii cu tulpini ag ăţă

toare sau urc ătoare, iar în unele cazuri pot constitui suportul pentru diferite c

ăderi de ap ă. Blocurile de piatr ă se amplaseaz ă în sectoarele mai lini ştite, la o

oarecare distan ţă de cl ădiri. Gr ădinile alpine au suprafe ţe variabile, de la câ

ţiva metri p ătra ţi la câteva sute, şi pot fi amenajate într-un mod special,

folosindu-se numeroase st ănci sau material pietros, pe care se instaleaz ă vegeta

ţie erbacee sau chiar lemnoas ă. Gr ădinile alpine creeaz ă, în mod artificial, un

microrelief accidentat, muntos, cu o vegeta ţie specific ă.

Locul în care se va amenaja o astfel de gr ădin ă se va încadra cât mai bine în

mediul natural, va fi pe cât posibil fr ământat, accidentat, în pant ă sau se va crea

artificial, cu mijloace mecanice o astfel de situa ţie. Expozi ţia terenului se

recomand ă a fi semiînsorit ă sau chiar însorit ă (pentru plantele vivace sau chiar

rezistente la usc ăciune). Gr ădinile alpine î şi g ăsesc u şor locul în spa ţii verzi

amenajate în stil peisager, în care pot fi pozi ţionate chiar şi în imediata

apropiere a cl ădirilor. Lucr ările ce trebuie executate pentru realizarea unei gr

ădini alpine sunt: - extragerea stratului de p ământ pe o adâncime de 50-60 cm,

p ământ folosit ulterior la umplerea spa ţiului dintre stânci; - a şezarea unui

strat de 30 cm de zgur ă; - a şezarea unui strat de nisip de râu de granula ţie

mare; - a şezarea unui strat de p ământ de ţelin ă, cu turb ă şi nisip; -

dispunerea blocurilor de piatr ă, cele mari în planul din spate, l ăsând spa ţii mari

între ele; - umplerea par ţial ă cu p ământ a spa ţiilor dintre blocurile de piatr ă

astfel încât la suprafa ţă s ă r ămân ă p ărţile cele mai decorative ale blocurilor

de piatr ă. Aceste opera ţiuni se vor realiza într-o perioad ă lipsit ă de ploi, z

ăpad ă, înghe ţ, cu câteva luni înainte de epoca plant ării (toamna), pentru ca p

ământul s ă se taseze suficient. Speciile folosite vor fi alese în func ţie de

caracterul florei ce va fi prezentat: alpin, subalpin, de şertic.

10.5. Construc ţii utilitare şi ornamentale

Construc ţiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a men

ţine, a domina, a organiza sau a accentua cât mai bine tr ăsăturile sau formele

peisajului. Toate construc ţiile prezente într-un spa ţiu verde trebuie armonizate

cu peisajul înconjur ător, în scopul realiz ării unit ăţ ii cl ădirii cu acesta.

Armonizarea se poate realiza prin asem ănare sau prin contrast. Construc ţiile

recomandate în spa ţiile verzi sunt: pavilioanele, chio şcurile, sc ările,

balustradele (parapetele), belvederile, pergolele, treiajele, coloanele, arcadele şi

porticurile, suporturi pentru plante, pode ţe şi poduri, b ănci şi scaune (mobilier

de gr ădin ă), grupuri sculpturale, vase decorative, teatrul verde.

Pavilioanele sunt construc ţii cu baz ă circular ă, p ătrat ă, hexagonal ă sau

octogonal ă, destinate ad ăpostirii vizitatorilor, a orchestrelor sau a fanfarelor.

Acestea se pot construi din lemn, beton, sau c ărămid ă, într-o form ă simpl ă dar

estetic ă, fiind amplasate pe esplanade, la marginea apelor, la cap ătul aleilor, în

pie ţe sau în punctele de perspectiv ă. Chio şcurile sunt pavilioane mai mici,

construc ţii u şoare, situate în spa ţiile verzi. Acestea pot fi deschise în partea

superioar ă şi lateral (având în partea superioar ă doar bare de metal sau lemn ce

servesc ca suport pentru plantele ag ăţă toare, numite chio şcuri descoperite

(naturale), şi chio şcuri acoperite dar deschise lateral. Nu se recomand ă chio

şcuri acoperite şi închise lateral.

Belvederile sunt constitui te de c ătre turnuri cu dou ă sau trei etaje, ce vor fi

amplasate în mod obi şnuit în punctele cele mai înalte ale terenului sau la sfâr

şitul aleilor

largi şi folosesc pentru observarea de c ătre vizitatori a unor perspective

deosebite asupra zonelor învecinate.

Pergolele sunt elemente ornamentale şi utilitare, ce prezint ă ca elemente de

sus ţinere, stâlpi verticali (piatr ă, fier, aluminiu, c ărămid ă, lemn) ce sunt reuni

ţi în partea superioar ă printr-o re ţea de grinzi orizontale, şi sunt acoperite de

regul ă cu plante căţă rătoare. Acestea permit crearea unor bol ţi de vegeta ţie, ce

acoper ă por ţiuni de alei sau terase, oferind refugiu împotriva insola ţiei.

Treiajele sunt construc ţii u şoare, formate din panouri cu z ăbrele, alc ătuite

din lemn sau metal de l ăţ ime 0,5-0,7m şi în ălţime 2-2,5 m, folosite pentru

decorarea unor pere ţi, m ărginirea unor perspective, compartimentarea unui spa

ţiu verde. Pe aceste treiaje se folosesc specii volubile sau urc ătoare, de obicei cu

înflorire abundent ă.

Coloanele servesc la sprijinirea plantelor ag ăţă toare şi reprezint ă accente pe

vertical ă, fiind amplasate la cap ătul aleilor, la marginea teraselor. Acestea se

confec ţioneaz ă din piatr ă, c ărămid ă, lemn sculptat sau marmur ă.

Arcadele şi porticurile se folosesc pentru realizarea unor bol ţi de verdea ţă

deasupra aleilor sau teraselor.

Sc ările sunt construc ţii utilitare dar şi ornamentale, folosite de obicei acolo

unde panta terenului este mai mare de 15%. Sc ările accentueaz ă orizontalitatea

spa ţiului, întrerup uniformitatea şi monotonia aleilor sau a zidurilor de sprijin.

Forma, dimensiunile sau alte caracteristici trebuie s ă fie corespunz ătoare

întregului ansamblu, axa sc ărilor trebuie s ă fie în continuare cu axa drumurilor.

Se recomand ă ca optim ă, în ălţimea treptei de 15 cm şi l ăţ imea de 35-40 cm.

Materiale de construc ţie folosite: piatr ă, c ărămid ă, mozaic, beton, lemn.

Balustradele (parapetele) sunt elemente indispensabile ale sc ărilor, teraselor,

pe lâng ă ape sau terenuri accidentate. Acestea trebuie s ă fie func ţionale dar şi

estetice.

Podurile şi pode ţele au un rol func ţional şi estetic, acestea unind de regul ă

dou ă maluri opuse sau chiar insuli ţele cu malurile. Acestea deschid perspective

interesante către diferite puncte de pe mal şi de pe ap ă (lemn, beton armat,

metal, piatr ă).

Băncile şi scaunele asigur ă loc de odihn ă vizitatorilor, dar constituie în

acela şi timp şi elemente ornamentale. Dimensiunile sunt variate dar se

recomand ă pentru b ănci: lungimea 2,4-3,0 m, în ălţimea 0,45 m, l ăţ ime 0,4-

0,5 m. Pot fi cu sau f ără sp ătar, din diferite materiale de construc ţie. Se vor

amplasa în fa ţa unor perspective interesante, a unui rond de flori, grup

sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât şi la umbr ă.

Grupurile sculpturale sunt confec ţionate din piatr ă, lemn, bronz, font ă,

marmur ă şi au un mare efect prin form ă, m ărime, dezvoltare pe vertical ă, pe

orizontal ă, culoarea lor. Soclul trebuie bine propor ţionat cu întreaga statuie şi

corelat cu materialul şi culoarea din care este alc ătuit ă aceasta.

Amplasarea statuilor sau a diferitelor sculpturi nu respect ă o ordine strict ă,

regulat ă ci este determinat ă de întreaga compozi ţie a spa ţiului respectiv.

Vasele decorative se confec ţioneaz ă din argil ă ars ă, piatr ă, ciment, beton,

sau se poate realiza din p ământ a şezat într-un schelet metalic, decorat cu plante

de mozaic. Acestea se amplaseaz ă în mijlocul parterelor, în lungul sc ărilor,

aleilor, zidurilor.