Aristotel , David Hume , Friedrich Nietzsche , Friedrich von Hayek despre libertate

Comform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului „toate fiinţele umane se nasc

libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să

se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii."1. El decurge din drepturile inalienabile

ale omului ca fiinţă umană.

Ideea de egalitate este strans legată de cea de dreptate, astfel la unii filozofi (Aristotel,

Hayek) cele două noțiuni sunt tratate impreună, dar au nevoie totodată și de o analiză a fiecăreia

in parte. Abordări despre egalitate întâlnim și la următorii gânditori: Aristotel , David Hume ,

Friedrich Nietzsche , Friedrich von Hayek.

Termenul „egalitate” în sine trebuie coroborat pentru a identifica sensurile sale corecte.

De la Aristotel încă se punea problema cazurilor relevante, el afirmând în Politica : „Persoanelor

care sunt egale, trebuie să li se facă parte egală. Dar egale şi inegale în ce privinţă?”. În concepţia

lui Aristotel, criteriul de diferenţiere între temeiuri relevante şi irelevante este determinarea

virtuţii umane căreia i se cuvine un anumit bun.

ARISTOTEL (384-322 î. Hr. ), este considerat cel mai mare, cel mai influent filosof care

a trăit vreodată. Contribuția adusă de el prin Etica Nicomarhică la înțelegerea conceptului de

dreptate este cea mai importantă din istoria filosofiei vestice și nu a fost încă egalată. În Etica

Nicomarhică, Aristotel subliniază faptul ca noi asociem ideea de dreptate cu acela de

„proporționalitate”, un concept care, la rândul său se leagă de conceptul de „egalitate”. 2

Dreptatea, în acest sens particular, se referă la acele acțiuni care îi afectează pe ceilalți, dintre

care multe sunt reglementate și prin lege. Aristotel subliniază faptul că, deși conceptul de

dreptate este legat de cel de egalitate, însuși conceptul de egalitate necesită clarificări

suplimentare. Trebuie să distingem între doua tipuri de egalitate, numite de el egalitate

„proporțională” și egalitate „aritmetică”. Prima dintre ele este mai importantă decatcea de-a

doua, pe care Aristotel o consideră o aplicatie specială sau un caz limită al celei dintâi. Principiul

egalității proporționale sau al echității cere ca cei care sunt egali să fie tratați in mod egal, dacă

circumstanțele în care se află sunt asemănătoare în anumite aspecte relevante. O altă cerință a

acestui principiu este ca cei ce nu sunt egali în anumite privințe importante să nu fie tratați în

1 Declarația Universală a Drepturilor Omului (adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948), art. 1;2 Aristotel, Politica;

1

mod egal. Cei care nu sunt egali ar trebui tratați în mod diferit, cu condiția ca diferențele între

felurile în care sunt tratați să fie proporționale cu gradul de inegalitate dintre ei. Dacă această

condiție îndeplinită, suntem îndreptățiți, comform lui Aristotel că ei au fost tratați drept, deși

diferit. Principiul egalității aritmetice se aplică în acele situatii în care putem să presupunem ca

persoanele implicateb sunt într-adevăr egale si că circumstanțele în care se află sunt într-adevăr

asemănătoare în aspectele relevate. În astfel de situații, dreptatea cere ca tratamentul să nu fie

doar proporșional, ci chiar egal. Aici, principiul echității se reduce la cel al simplei reciprocități.

Aceasta este o altă formulare a „regulii de aur”, comform căreia „ce tie nu-ți place, altuia nu ii

face”.

Pentru Aristotel, principiul echității este principiul suprem al dreptății in masura în care

dreptatea este cuprinsă de regulile morale și în legi. În Etică, el afirmă că exista doua zone ale

activitătii umane în care acest principiu al dreptății are o aplicatie practică specială. Cetățenii ar

trebui să îi trateze pe ceilalți ca egali și ar trebui sa fie tratați la rândul lor, ca fiind egali prin

legile polis-ului. Când acest lucru nu se întâmplă, este de datoria legii să corecteze orice

dezechilibru care ar putea să apară. În Etică, Aristotel susține ca principiile dreptății care interzic

acele acțiuni precum crima, furtul și adulterul, care sunt greșite în mod intrinsec, cad sub sfera

dreptății corective. Pentru Aristotel, principiul echității este un principiu pur formal. El afirmă

doar că, atât dreptatea cât și logica cer ca persoanele egale să fie tratate în mod egal în

circumstanțe relevante asemănătoare, cu alte cuvinte că trebuie să tratăm la fel cazurile care sunt

la fel. Cu toate acestea, el nu specifică cine sunt cei care ar trebui considerați egali, cum trebuie

să fie tratați aceștia sau cand anume ar trebui să considerăm ca ei se află în circumstanțe

asemănătoare în aspectele relevante. Prin urmare, acest principiu nu este nimic mai mult decât un

simplu angajament față de principiul imparțialității sau al „domniei legii ”, atât în etică cât și în

politică.3

DAVID HUME (1711-1776) vorbeşte de o „natură" umană. Alături de natura lucrurilor, este

introdusă o natură umană, şi una şi cealaltă fiind situate pe acelaşi plan, pentru că intenţia este aceea de a le

studia potrivit metodei experimentale. Astfel, omul devine un lucru căruia va trebui să îi examinăm

compoziţia, acţiunile şi reacţiile. Hume denunță noţiunile de identitate şi de „eu”, reducând subiectul la un

fascicul de structuri înscrise în câmpul cunoaşterii sau în cel al Istoriei. În sfârşit, comparaţia lui Hume care 3 David, Boucher; Paul, Kelly, Mari gânditori politici de la Socrate până astăzi,Ed. ALL, București, 2008, pag 74-75;

2

face din „eu” un analogon al teatrului, în care apar şi dispar percepţii, va putea să furnizeze unora dorinţa de a

intensifica şi accelera toate aceste „efecte existenţiale" cu ajutorul drogurilor psiho-chimice care dezagregă

conştiinţa. David Hume a oferit una din primele viziuni clare, realiste referitoare la cauzele care

determina activitatea politica în societate. El a considerat ca politica este mai degraba putere

decât drept, creatoare de fapt a dreptului, întrucât acapararea (obtinerea) puterii conduce la

instituirea autoritatii si înradacinarea credintei. Studierea puterii a fost apreciata ca fiind în

masura sa explice modul în care anumite persoane sau grupuri le domina pe altele pentru a-si

satisface propriile interese. David Hume a fost si partizanul ideii ca puterea este dependenta de

proprietate, respectiv ca modul de repartitie a proprietatii determina structura puterii politice.

Conform lui Hume, supunerea populației față de conducători se justifică prin protecția pe care o

obține din partea acestora. În condițiile în care protecția acordată celor mulți, de către

guvernanți, dispare, supunerea lor poate sa înceteze. David Hume a respins teoria contractului

social, întrucât apelând la convingeri şi idealuri morale precum dreptatea, este posibil să

explicăm apariţia guvernământului şi supunerea indivizilor faţă de autoritate. Statul a apărut,

după filosoful englez, pur și simplu, deoarece oamenii au înțeles că este în folosul lor să sprijine

o autoritate care poate impune respectarea unor așa-zise reguli de dreptate.

Critic vehement al contractualismului, Hume argumentează că instituţiile sociale (cum ar

fi proprietatea) sau regulile morale pot fi justificate prin apel la un tip de argument evoluţionist:

ele au ajuns să fie selectate datorită capacităţii lor de a preveni mai eficient apariţia conflictelor

între indivizi şi de a oferi proceduri de arbitrare a acestor conflicte (acolo unde ele apar).4

FRIEDRICH NIETZSCHE(1844 – 1900), născut la Rochen (Saxonia) în 1844, a studiat

filologia clasică la universitatea din Bonn. El are o viziune aparte despre libertate și egalitate, el

fiind de părere că oamenii nu se nasc egali, astfel ar fi o inegalitate să fie tratați egal. După

Nietzsche, tot ce are valoare în lumea aceasta, n-o are din propria sa natură, căci natura este în

sine totdeauna fără valoare. Valoarea i-a fost dată, i-a fost dăruită şi noi singuri suntem donatorii.

Noi singuri am creat lumea morală, aceea care îl face pe om important. Viaţa, pentru Nietzche,

scapă unei încadrări raţionale: „Viaţa înseamnă voinţă de a fi, de a trăi, înseamnă voinţă de

putere, iar viaţă însaşi este în esenţă sustragere, rănire, biruinţă asupra celui slab, asupra celui

străin, înseamnă duritate, înseamnă impunerea cu forţă a forţelor proprii şi înseamnă exploatare”.

4 David, Hume, Eseuri politice, traducere în limba română Bogdan Asaftei și Cristian Ducu,București, 2002, pag 32;

3

O etică neraţionalistă care proclamă egalitatea între oameni, abţinerea reciprocă de la

violenţă şi de la jaf este etichetată ca o morală a unor reguli de bună-cuviinţă pe care oamenii o

acceptă în cuprinsul vieţilor sociale. După Nietzsche, dacă aceste reguli ale bunei cuviinţe ar fi

ridicate la rangul de principii fundamentale ale societăţii, atunci ceea ce ar rezulta ar fi nu o

întărire a vieţii ci ar fi o diminuare şi o degradare a vieţii. Nietzsche arată ca „omul care este

ridicat la rangul de scop în sine este omul creştin” şi morala creştină pentru care valorile

fundamentale sunt mila şi iubirea aproapelui. Ori dacă ridicam la rangul de valori mila şi iubirea

aproapelui înseamnă că noi îl valorizăm pe omul slab, pe omul care are puţină vitalitate, pe omul

care neagă viaţa din el. Mila „împiedică în definitiv legea evoluţiei, care este aceea a selecţiei”

fiind astfel pentru Nietzsche echivalentă cu „practicarea nihilismului”. În Antichristul, în prima

parte el strigă: „Piară cei slabi şi neisprăviţi. Aceasta să fie întâia mea deviză a dragostei faţă de

oameni”. Omul nu trebuie să dorească ca omul cu defectele lui să fie considerat scop în sine. El

vede omul nu ca scop în sine ci, ca omul ca mijloc şi tocmai de aceea omul nu trebuie să fie

nimic altceva decât o punte de trecere spre Supraom “Eu vă propăvăduiesc supraomul. Omul este

ceva ce trebuie depăşit”.5

FRIEDRICH von HAYEK , născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali

din Viena, a fost unul dintre cei mai importanți economiști și filosofi ai secolului XX. Și la el

egalitatea este vazută prin prisma dreptății, oferind astfel o abordare originală a teoriei dreptăţii,

care consideră că ”doctrinele au jucat întotdeauna mai degrabă un rol de frână decât unul de

motor al procesului civilizator” . Astfel, el se detașează de orice teorie politică sau economică,

susținând doar supremația dreptului, care are un dublu rol, previne privilegiile pe care o

economie planificată le-ar putea produce și garantează fiecăruia șanse obiective egale. Hayek

propune o ”egalitate formală” diferită de ”dreptatea formală” care urmărește uniformizarea

materială și de fond a indivizilor. El distinge egalitatea în fața legii de egalitatea materială, stări

care nu vor fi atinse niciodată concomitent, iar orice încercare de distribuire a dreptății în funcție

de merit a societății este un pericol la adresa democrației. El e de părere că pentru a obține

”același rezultat în cazul unor oameni diferiți, este necesar să-i tratezi în mod diferit. A le da

unor indivizi diferiți aceleași posibilități obiective nu e totuna cu a le acorda aceeași șansă

subiectivă” , în caz contrar tratamentul unitar ar conduce la adâncirea inegalității existente.

5 Friedrich, Nietzsche, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999, pag. 250-251;

4

În Constitution of Liberty, Hayek identifică trei factori majori de stabilire a gradului de

inegalitate la nașterea individului: familia, moștenirea și educația pe care o va primi pe parcurs.

Un alt factor variabil, dar nu esențial este factorul geografic. Egalitarienii consideră că unele

abilități și capacități dobândite de un individ, având factori originari favorabili, nu sunt la fel de

valoroase cu cele dobândite într-un cadru mai puțin favorabil. Egalitarienii nu au putut răspunde

la această întrebare, putând dar să invoce premisa greșită, „toți ne naștem egali”. Hayek

consideră că nu putem să disociem nuanțele egalității decât dacă ne detașăm de această concepție

populistă.6

Ceea ce aşteaptă cei mai mulţi oameni de la viaţă este să aibă şanse corecte, egale de a-şi

urmări şi realiza propriile planuri de viaţă.7 Egalitatea şanselor/ oportunităţi egale presupune

rezolvarea discrepanţei dintre dreptul la auto-determinare şi experienţa efectivă a auto-

determinării.8 Această discrepanţă se datorează deficitului de capacităţi şi oportunităţi ale unor

indivizi pentru care multe circumstanţe de natură personală, socială şi economică se află în afara

controlului lor, ceea ce conduce la inegalitate prin inegalitatea şanselor. Cu alte cuvinte

inegalitatea este o problemă derivată din perspective şi şanse inegale de succes în procesul de

angajare şi urmărire a propriilor scopuri, şi deci de atingere a unui nivel optim de auto-

determinare. Această situaţie conduce la pierderea controlului asupra unor circumstanţe de viaţă

şi în final asupra propriei vieţi.

Pornind de la cele patru abordări despre egalitate, și de la Declarația Universală a

Drepturilor Omului, putem afirma că perspectiva lui Nietzsche este cea mai îndepărtată de

spiritual filosofiei drepturilor omului. Cea mai apropiată fiind cea a lui Aristotel, acesta bazându-

se și pe legile „polis-ului”, la fel cum, fiecare țară în stabilirea a ceea ce este bine sau rău pentru

o societate se bazează pe o Constituție bine reglementată și universal valabilă pentru cetățenii

tării respective, indiferent de clasa socială, religie, culoare politică etc.

6 http://www.cluj-napoca.elsa.ro/ideea-de-dreptate;7 Gans, Herbert, People, Plans, and Policies: Essays on Poverty, Racism, and Other National Urban Problems (Columbia History of Urban Life), Columbia University Press, 1991, pag.124;8 Dennis Mithaug, Equal Opportunity Theory, SAGE Publications, London, 1996, pag. 332;

5

Bibliografie

Aristotel, Politica;

Aristotel, Etica Nicomarhică;

Boucher, David; Kelly, Paul, Mari gânditori politici de la Socrate până astăzi, Ed. ALL,

București, 2008;

Declarația Universală a Drepturilor Omului (adoptata de Adunarea Generala a

Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948);

Herbert, Gans, People, Plans, and Policies: Essays on Poverty, Racism, and Other

National Urban Problems (Columbia History of Urban Life), Columbia University Press,

1991;

Hume, David, Eseuri politice, traducere în limba română Bogdan Asaftei și Cristian

Ducu, București, 2002;

Nietzsche, Friedrich, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999;

Mithaug, Dennis, Equal Opportunity Theory, SAGE Publications, London, 1996,

http://www.cluj-napoca.elsa.ro/ideea-de-dreptate;

6