Arthur Schopenhauer - Lumea ca vointa si reprezentare.docx
1788
A r t h u r Schope n ha u er A R THU R SCHOP E N H A U ER L UMEA C AVO IN ŢĂŞ I R EPR EZENT AR E Traducere de E miliaDol cu Viorel D u m itr a ş cu G h eor gh ePui u P r o slo g ion i cr o n o l o gi e d e Anton A d ă mu ţ 1
Arthur Schopenhauer - Lumea ca vointa si reprezentare.docx
Arthur Schopenhauer adevrul, este Unul. Nietzsche repudiaz
prejudecata adevrului ca Unu i îi substituie perspectiva
voinei de putere, o perspectiv dionysiac. O face i Henri Joly în Le
renversement Platonicien (Vrin, Paris, 1974) atunci când denun
„postulatul anistoric al sensului“ care revine la a afirma
separarea autorului i a epocii de text. Separarea se face prin
raportarea la context a sensului în general, la sensul istoric i
semantic fa cu apariia textului în sine. În realitate e vorba de a
nu ceda facilitilor „eternului prezent“ i de a recdea „hors du
sens“. E vorba, la rigoare, de actul hermeneutului i de riscul
imens cuprins în actul hemeneutic. Un risc care posed puterea de a
în-fiina i, la fel de bine, de a des-fiina. Cci, pân la urm,
hermeneutul e groparul textului pe care vrea s-l salveze. Justiia
nu e în acest caz nici mcar moral pentru c sunt zone ale contiinei
în care justiia e superlativ prin absen. Problema e aceea a unei
„orientri filosofice“ (Marcel Conche. Orientation philosophique.
Ed. de Megare, 1974). Adic dac este filosofia o cercetare a
sensului, i dac îi propune de la început un scop sau un parcurs
(concluzie), atunci ne intereseaz i cum acest parcurs este
orientat. M.Conche stabilete, tentând soluia, o diferen
întreorientarea-în i orientarea-spre i face s depind
diferena de o alta: de diferena dintre cunoatere i gândire. E
vorba, de fapt, de o determinare a obiectului filosofiei. Filosofia
gândete, zice autorul, dar de cunoscut nu poate cunoate. Obiectul
filosofiei devine astfel „gândibilul“, ceea ce poate fi gândit (le
pensable), nu ceea ce poate fi cunoscut. Orientarea
filosofiei va fi deciorientare-spre. Schopenhauer, se va
vedea, e un maestru al artei combinatorii. Vauvenargues, mai
mult ironic decât dezamgit, ne
spune c noi apreciem prea puin filosofii pentru c ei nu ne
vorbesc îndeajuns de lucruri pe care le cunoatem. i de
5
Lumea ca voin i reprezentare dou mii de ani lumea se strduie s-l
dezmint. Suntem mereu alturi i deranjai de nerecunoaterea unei
proprieti uzurpate. Nu vrem (sau nu tim) s înelegem c Platon
dezvluie natura gândului i Aristotel pe aceea a gânditului, c Isus
relev divinul dinluntrul gânditorului, iar Cartesius face din
gânditor începutul filosofiei (T.Maiorescu,Scrieri din tineree, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 107). La fel Kant cu transcendentalul,
Hegel care comand contiinei s-i povesteasc epopeea i Schopenhauer,
Bergson i Husserl care fac din intuiie o însoitoare a
egoului.
tim, de la Sfântul Augustin, c nu l-am cuta pe Dumnezeu dac nu am
ti c l-am gsi. i nu ne mulumim cu aceasta de parc ar fi puin lucru.
Încercm s ne salvm, aa cum ne înva Augustin: Doamne, d-ne ce ne
ceri i cere-ne ceea ce ne dai. i noi, nechemaii, filosofm în
marginea spuselor. Erezie! Aa cum e acuzat, pe drept sau nu,
Luther, vinovat de a fi exagerat pe acelai Augustin care se
confeseaz: iubete pe Dumnezeu i f ce vrei. Da, dar când iubeti pe
Dumnezeu nu mai faci ce vrei, ci ceea ce trebuie. De aici pleac
Luther i protestantismul cruia, patern, îi d natere: pctuiete
oricât de mult, dar crede i mai mult. Iat limite, „peratologii“, de
la care pleac i la care ajunge Schopenhauer. Cu Tertulian (credo
quia absurdum), cu Anselm (credo ut intelligam), cu Luther
(intelliga ut credam), cu Cartesius i silogismul lui egologic i
divin, cu Spinoza i determinarea negativ (negatio est non esse). De
unde toate acestea? De la un sceptic optimist care se strduie s ne
învee c suntem nite reamintii uitai (Socrate) i de la un sclav
stoic care ne spune, într-unManual pe care nici mcar nu l-a
scris singur, c suntem doar închipuiri i nicidecum ceea ce vrem s
prem (Epictet). Plasai între extreme, suferim i limita i nelimita
lor. i ne bucurm c
6
Arthur Schopenhauer faptul are un nume - apeiron, pe care,
savant, îl etimologizm. Ne jucm cu cuvintele uitând c ele sunt noi,
i le cutm dedesubturi care s ne justifice. Frizm aa, netiui în
infinitul care ne înspimânt, infinitul celuilalt pe care-l cutm
disperai în propriul eu. Ce mai poate rmâne decât un senin i cinic
pesimism! Unul pe care s-l suferim dac nu suntem în stare s ni-l
asumm. S batem la ua tragicului i s ne sfârim odat cu neamul
labdacizilor i al atrizilor. Aa devine liberul arbitru destin.
Restul e Sartre, e L’imaginaire, e degradare a cunoaterii pe care o
reprezint imaginea, e „srac rubedenie mental“ (Gilbert Durand,
Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers. Bucureti,
1977, pag. 27).
Raiunea, cu toate subterfugiile ei, nu mai satisface. Intelectul e
desuet. Mai degrab sensibilitatea cu diversul ei sensibil i cu
reprezentarea a crei condiie este. Toat filosofia tradiional e
tributar, într-un fel sau altul, intelectului. E nevoie de o
revitalizare. S sfârim cu Ideea i cu absolutul ei. S-l punem pe
Hegel la zid. Iat o situaie extrem de plcut lui
Schopenhauer.Intelligere (de unde intellectus), ca verb,
înseamn a înelege prin raiune, iar prin extensie înseamn a alege
între lucruri cu ajutorul abstraciei.Sentir, ca verb, trimite la
apercepia imediat, la comprehensiune intuitiv, la sentiment sau
presentiment. Dup intelectualism nimic nu este de neîneles, totul
poate fi cunoscut prin raiune, înelegere. Exponent nu este nici
Platon i nici Aristotel. Modelul intelectualismului e Hegel i
acordul dintre gândire i realitate. Istoric îns se vede c
intelectualismul e sortit falimentului. La fel abstracia.
Adevrata filosofie este idealismul, spune Schopenhauer, dar
nu acela hegelian. Verbul latinescabstrahere înseamn a ridica,
a scoate, a desface, a separa, încât raiunea este mijlocul, iar
abstracia se erijeaz în procedeu. Supremul
7
Lumea ca voin i reprezentare abstraciei e în filosofie, adic exact
acolo unde ar trebui s nu fie. Abstracia reduce i apoi definete,
dar astfel svârete o eroare de procedeu. Instinctul, intuiia, voina
au de îneles ceea ce raiunea nu poate ptrunde. i atunci
voina, ca intuiie, este luarea de cunotin de instinct. Aa
ajungem la filosofiile intuiiei, cu Pascal i cu spiritul lui de
finee. înc dinDiscurs sur les passions de l’amour, Pascal face
diferena dintre spiritul de finee i spiritul geometric, diferen
dezvoltat apoi într-un capitol dinCugetri.Spiritul de
fineetie,raiunea probeaz.De aceea exist raiuni pe care raiunea
însi nu le cunoate. Inima ptrunde adevrul divin i relev adevrul
metafizic. Ca în celebrulMemorial pascalian unde se vorbete de
Dumnezeul lui Avraam, nu de acela al filosofilor i savanilor. Avem
apoi pe Maine de Biran care pleac de la introspecie, de la eul
tritor i privirea lui interioar. Lui Maine de Biran îi lipsete, dup
F.Grandjean, anvergura spiritului care ar fi putut face din el un
metafizician. Aceast anvergur nu-i lipsete îns lui Schopenhauer. În
1812 Maine de Biran publicEseu asupra fundamentelor
psihologiei i asupra raporturilor ei cu studiul naturii. Dup ase
ani de la analizele lui Maine de Biran, Schopenhauer ajunge la
afirmaii identice folosind metoda introspeciei. i aici apare
primatul absolut al lui Schopenhauer asupra lui Bergson, pentru c
filosoful german întreprinde cel dintâi un asediu al intelectului.
Raiunea îi fabric o diversitate de concepte, dar ele lucreaz în
vis. Raiunea nu posed decât forme pure i atunci suntem nevoii s-i
opunem intuiia. Este adevrat c termenul deintuiie,aa cum îl
folosete Schopenhauer, are înc o conotaie intelectual, aparine
intelectului i din ea deriv conceptele (F.Grandjean, Un revolution
dans la philosophie,La doctrine de H.Bergson, F.Alcan, Paris,
1930, pp. 38-39). Intuiia lui Schopenhauer se aseamn intuiiei
8
Arthur Schopenhauer sensibile kantiene. Din acest motiv este
nevoie de o a treia facultate; s sesizeze realitatea metafizic i
anume de percepia intern,asemntoare simului intern la Maine
de Biran. Aceast intimitate ne permite s percepem esena universului
care este voina.
Mai târziu, Hartmann (Filosofia Incontientului) va prelua voina de
la Schopenhauer i o va transforma într-o form inteligent dar
incontient. Nietzsche modific voina de a tri i îi substituie voina
de putere. Oricum, cu Schopenhauer voina reintr triumftoare în lume
dup ce ieise umilit în raportul ei cu intelectul aa cum ni-l
prezint Cartesius (Meditationes de prima philosophia, meditaia IV,
„Despre adevr i falsitate“).
Demon al refuzului i refuzat, Schopenhauer îi trimite în 1813 teza
de doctorat la Jena. Prin coresponden, universitatea îi confer
titlul de doctor în filosofie. Lucrarea (Despre împtrita rdcin a
principiului raiunii suficiente) este primit cu rceal i stârnete
ironiile mamei lui Schopenhauer care spune despre carte c „trebuie
s fie ceva de spierie“. Principiul raiunii suficiente, deja
formulat de Leibniz i Ch.Wolf stipuleaz c un fenomen nu se poate
produce decât printr-o cauz care s-l poat explica în mod suficient.
Trecând principiul din domeniul naturii în acela al aciunilor
omeneti, urmeaz c orice aciune omeneasc este întemeiat pe un motiv
suficient. Toate principiile raiunii se reduc astfel la principiul
cauzalitii, i de aici simpatia lui Schopenhauer pentru categoria
cauzalitii din Critica raiunii pure. Prefaa primei ediii aLumii ca
voin i reprezentare, scris la Dresda, 1818, pune în mod imperativ
câteva condiii de a cror respectare va da seam buna sau proasta
citire a crii. Condiiile lecturii se adreseaz „cititorului
ruvoitor“. Concepute sub form de „recomandri“, ele cer, mai întâi,
o dubl lecturare a crii.
9
Lumea ca voin i reprezentare Prima presupune rbdarea i conduce la o
a doua lectur al crei rezultat poate fi iluminarea. Apoi, lucru la
care autorul ine foarte mult, este pregtirea lectorului pentruLumea
ca voin i reprezentare prin însuirea coninutului tezei de
doctorat a autorului. Ba filosoful merge pân acolo încât consider
Despre împtrita rdcin a principiului raiunii suficiente drept o
necesar introducere care ar trebui încorporat Crii întâi a marii
lui lucrri. A treia recomandare schopenhauerian este devastatoare i
ea a descurajat muli dintre potenialii lectori. S nu se apropie de
Lumea ca voin i reprezentare acela care nu este familiarizat
cu operele kantiene. Altfel degeaba „fierbe“ cititorul de nerbdare,
i autorul prefer s-l supere decât s-i fie maculat opera printr-o
lectur infidel.
Schopenhauer svârete infraciunea de a-i publica lucrarea într-o
vreme în care contiina filosofic era despotic ocupat de Fichte.
Schelling i, mai ales, Hegel. Lumea filosofic german îl sancioneaz
imediat i drastic pe acela care va comite infamia de a-l concura pe
autorul Fenomenologiei spiritului.DacDespre împtrita rdcin a
principiului raiunii suficientea fost apreciat de fostul su
profesor de filosofie, Schulze, autorul lui Aenesidemus,într-
un articol din Anunurile literare ale oraului Göttingen,
i
verbal de Goethe într-o discuie personal cu Schopenhauer,
Lumea ca voin i reprezentare s-a bucurat de un tratament total
inadecvat. Cartea apare în 1818 într-un singur volum. Dup 25 de am,
filosoful adaug volumul al doilea, în condiiile în care din prima
ediie nu s-a vândut aproape niciun exemplar. Dezgustat de
contemporani, Schopenhauer nu este dezgustat i de omenire. Prefaa
la ediia a doua (1844) arat limpede c nici contemporanilor i nici
compatrioilor nu le este destinat cartea. Generaiilor urmtoare le
este ea consacrat i lipsa de interes, firesc, îl
10
Arthur Schopenhauer deranjeaz dar îl i îndârjete,
încredinându-l o dat mai mult de valoarea operei sale. Fichte,
Schelling, Hegel nu sunt decât nite „sofiti“ care pervertesc
adevrata tiin. Împotriva lor e nevoie de un „rzbuntor” care s redea
cinstea cuvenit adevrului.Filosofia universitar critic la
modul absolut pe consacrai i prin ea universitarii germani iau act
de existena lui Schopenhauer. Prefaa la ediia a doua aLumii ca
voin...e un rzboi declarat împotriva lui Fichte i Schelling, care
obosesc lumea cu „palavre”, i împotriva lui Hegel, un „arlatan“ i
un „Caliban intelectual“. Numai la Nietzsche vom mai întâlni o
asemenea vehemen.
În 1836 publicDespre voina în natur, o completare la Lumea ca voin
i reprezentare, fr îns ca tcerea vinovat în jurul numelui su s
dispar. Dac nu-l accept compatrioii, o vor face strinii. Este
premiat de Societatea Regal de tiine din Norvegia i devine membru
al Academiei din aceast ar cu lucrarea intitulat Despre libertatea
voinei. Este respins apoi de Societatea de tiine din Copenhaga (cu
lucrarea Depre fundamentele moralei), i aceste dou lucrri, reunite,
vor formaCele dou probleme fundamentale ale moralei. Odat
cu Asupra femeilor filosoful începe s fie lecturat i de
urmaele Evei, iar cu a doua ediie aLumii ca voin i
reprezentare va deveni tot mai cunoscut i mai apreciat.
Celebru ajunge cu ultima lucrare publicat în 1851 în dou
volume,Parerga i Paralipomena. Primul volum dezvolt Lumea
ca voin i reprezentare iar al doilea cuprinde „adaose i
resturi“ asupra vieii, înelepciunii, morii, amorului. Ignorat vreme
de patruzeci de ani, filosoful se rzbun i îi permite s arate lumea
cu degetul, ameninând-o. i o amenin atât de mult încât îi îngduie s
o prseasc fr a-i cere, de la cineva, permisiunea. Dincolo de toate,
prin parafraz, trebuie s ni-l închipuim pe Schopenhauer fericit.
Aici sfârete orice pesimism i
11
Lumea ca voin i reprezentare îndrtul lui începe neuitarea.
Anul 1781 e unul dintre puinii care marcheaz falii în
filosofie i în chiar modul de a filosofa. E anul apariiei Criticii
raiunii pure. Nu vom face acum caz de a doua ediie a aceleiai
lucrri (1783), de faptul c au aflat între ele, comentatorii, o
diferen care aproape le separ. Ne intereseaz doar faptul c
Schopenhauer e un kantian declarat i doctrina lui se resimte de
filosofia kantian poate mai mult decât autorul i-ar fi dorit-o. Se
salveaz de la a plti un tribut total kantianismului atunci când
trece dincolo, sau dincoace. Lumea este adevrat în raport cu noi,
arat Kant i el explic lumea prin sine, dar la în sinele lucrului se
oprete. Esena e departele fenomenului iCritica raiunii pure se
oprete acolo de unde intuiia tocmai vrea s porneasc.Lucrul în
sine e Necondiionatul i frizeaz transcendena. Schopenhauer
caut lucrul în sine în noi. „Dialectica transcendental“ ne arat c
metafizica nu e posibil în calitate de tiin. Pentru c ea este îns o
dispoziie natural, aa cum arat i Schopenhauer în Lumea ca voin i
reprezentare (vol. II, cap. XVII, „Despre nevoia metafizic a
umanitii”), metafizica trebuie s fie într- un fel cu putin. Ne-o
dovedete Kant în Critica raiunii practice unde
metafizica devine credin. Aa se explic afirmaia lui Kant dinPrefaa
ediiei a doua aCriticii raiunii pure: „a trebuit deci s
suprim tiina pentru a face loc credinei“. (Imm. Kant,Critica
raiunii pure,Ed. tiinific, Bucureti, 1969, pag. 31). Ce este lumea
în sine, spune Kant, nu tim. Cu Fichte, Schelling i Hegel
metafizica va fi posibil drept cunotin. Dup Schopenhauer separaia
lume fenomenal-lume noumenal este cu neputin. Ea nu poate fi
susinut. Îns Schopenhauer se dezice i de cei trei mai înainte
amintii i caut s conserve lumea ca realitate obiectiv.
Obiectivitatea lumii nu este îns una raional,
12
Arthur Schopenhauer discursiv, întemeiat pe argumente.
Realitatea lumii este intuitiv i intuiia nu ne arat, ca raiunea la
Kant, doar existena lucrului în sine, ci i natura lui. Acesta este
punctul de plecare al lui Schopenhauer: lumea este reprezentarea
mea(Lumea ca voin i reprezentare, Cartea I, cap. 1) i eu pot face s
depind lumea de mine, încât ea este
prin i pentru mine. Prima carte, din primul
volum, trateaz problema lumii ca reprezentare supus principiului
raiunii suficiente, apoi despre obiectul experienei i al tiinei.
Sigur c debutul e absolut kantian, la fel capcana în care
Schopenhauer risc s cad. Lumea exist pentru noi doar pentru c o
cunoatem i aa cum o cunoatem. Este o formulare total kantian. Apoi:
lumea e reprezentarea mea, ea este aceeai pentru toi, dar aceasta
nu înseamn c identitatea este atributul ei. Concluzia lui
Schopenhauer este c lumea e un „fenomen cerebral“. Dificultatea
apare atunci când accept lumii o subiectivitate absolut dublat de o
existen obiectiv de netgduit. Dac lumea e reprezentarea mea atunci
ea e subiectivul. Ceea ce nu e reprezentarea mea, i aceasta nu
scade alteritii calitatea de lume obiectiv, devine obiect i capt un
în sine care îmi devine strin. Sau, altfel spus, Schopenhauer pare
s reitereze distincia pe care o repudiaz în kantianism:
fenomen-lucru în sine. Din aceast prezumtiv capcan Schopenhauer
iese prin mijlocireaobservaiei interne i, la începutul cap. 15
al primei cri spune c „intuiia este sursa primordial a oricrei
evidene“. În aceeai prim carte (cap. 7) arat c lumea ca obiect
(care este lumea ca reprezentare) nu este decât suprafaa
universului. Avem îns i o fa intern, o esen i un nucleu al lumii,
un adevrat lucru în sine. Aceast esen este voina ca obiectivarea
cea mai imediat a lumii. E vorba, în ultim analiz, de diferena
dintre tiina pozitiv i voin, diferen exemplificat printr-
13
Lumea ca voin i reprezentare o comparaie. tiina pozitiv încearc s
explice lumea prin intermediul experienei. Ea este asemenea unui
cltor care, neputând s intre într-o cetate, îi d ocol i îi prezint
aspectul exterior. Dar exist o cale de a intra în cetate. Mergem pe
dedesubtul experienei exterioare i drumul acesta începe cu adâncul
contiinei noastre. E vorba de o cdere în noi în care ne putem vedea
sinele mai adânc. Drumul acesta nu este însi voina. Voina se afl la
captul drumului. Dup ce descoperim c lumea e reprezentare, apare
întrebarea dac nu cumva lumea mai este i altceva în afara
reprezentrii? i ea se vede a fi voin, iar lumea: obiectivare a
voinei.
Cum ajungem la voin? Desfurm urmtorul raionament: am stabilit c
lumea e reprezentarea noastr. Rmânem noi, sau eul care posed
reprezentarea. Ce este eul? Nu cumva tot o reprezentare? i aici
observm o simpatie cartezian (silogismul lui Cartesius) prin care
deduc existena mea din cugetare i îndoial. Dac lumea este
reprezentarea mea, urmeaz c nu poate exista reprezentarea fr ceva
care s fie reprezentat i fr cineva care s poat avea reprezentarea.
Deci reprezentarea lumii trimite la mine (eu) care sunt cel care
mi-o reprezint. Dac nu avem un corp care s arunce umbra, umbra nu
exist. Ceva îi reprezint altceva, i ceva-ul este subiectul. Un
subiect pe care tiina îl divizeaz în inteligen, considerat de
prekantieni drept o facultate a sufletului. tiina nu rezolv
problema, dar ne spune c exist o unitate indivizibil între trup i
creier. Dup Schopenhauer trupul este pentru creier o simpl
reprezentare dac el nu se mic. Micarea anuleaz caracterul de simpl
reprezentare a corpului, adic exist ceva care pune în micare
corpul, ceva carevoietemicarea corpului. Iar corpul, ca organism,
are stri afective i fiziologice (plcere, durere). Ajungem astfel la
certitudinea
14
Arthur Schopenhauer voineidescoperit nou de micrile corpului
i de strile lui afective. Schopenhauer proclam decisiv: corpul meu
nu este decât voina mea devenit vizibil (Lumea ca voin i
reprezentare, Cartea a II-a, cap. 20). De aici faptul c voina nu
este o facultate a creierului aa cum este inteligena. Creierul,
corpul i toate manifestrile lui sunt rezultatul
voinei, iar voinei nu i se aplic principiul cauzalitii. Voina
este esena fenomenelor materiei i brute i vii. Ea este conceptul
esenei inaccesibile a lucrurilor i caracterul ei este necondiionat.
Adevratul spirit al filosofiei este voina. Atâta vreme
cât
voina este rostuit nominal, ea exist. Numai blestemul poate
fi voina celui mort. Ora fi-ul voinei este voina de a tri prin
actele noastre fr ca voina însi s se confunde cu aceste acte. Voina
s-a autocunoscut în reprezentare care- i devine „oglind“. Acest
proces de cunoatere-recunoatere stabilete diferena dintre intelect
i voin. Este o constant a lui Schopenhauer de a insista dc-a lungul
întregii sale lucrri asupra unei asemenea decisive diferene.
Încercm o succint i nepartizan sintez, sperând s reinem
esenialul.
În contiina de sine voina îi probeaz întâietatea. O arat
Schopenhauer într-un capitol intitulat chiar „Întâietatea voinei în
contiina de sine“ (vol. II), sau în Cartea a doua (vol. I,
cap. 21) i în cap. VII, vol. II care trateaz despre raporturile
cunoaterii intuitive cu cunoaterea abstract.
Spre deosebire de voin, intelectul este un fenomen secundar.
Intelectul e fenomen în vreme ce voina este lucrul în sine i ea ine
de metafizic, nu de fizic, ca intelectul. Apoi intelectul este
marcat de procesul evoluiei, crescând i sczând spre btrânee. El
variaz în funcie de starea fiziologic a individului i obosete.
Voina e constant,
15
Lumea ca voin i reprezentare întreag de la început, este identic cu
sine. Voina are unitate i numai ea rmâne neschimbat. Intelectul se
subordoneaz voinei i îi devine instrument. Th.Ribot afl dousprezece
astfel de deosebiri (Filosofia lui Schopenhauer, Ed. Tehnic,
Bucureti, 1993, pp. 55-57) i anume:
- cunoaterea presupune raportul subiect-obiect; obiectul este
fundamental în cunoatere (este prototip) dar el este dependent de o
structur care îl precede: subiectul care esteectip:
-la baza vieii aflm dorina; ea este rezultatul unei alegeri, i deci
al voinei;
- pe scara animal inteligena scade în timp ce voina rmâne
intact;
- inteligena obosete, voina nu; un bolnav are inteligena slbit, nu
voina;
- inteligena nu-i poate îndeplini rolul decât dac voina tace:
- inteligena sporete prin imboldul voinei atunci când scopul lor
este identic;
- dac am deriva voina din inteligen, acolo unde am afla mult
cunoatere am afla i mult voin; istoria îns nu demonstreaz
similitudinea;
- religia promite ca rsplat nu minte, ci caracter (voin):
- voina ine de inim i ea este primum mobileal vieii; -
identitatea persoanei este dat de unitatea voinei, nu
de aceea a cunotinei; - voina de a tri surclaseaz intelectul; -
intelectul are sincope, voina are continuitate. Schopenhauer a fost
foarte încreztor în ceea ce privete
originalitatea acestor succesive distincii. Le caut, grijuliu,
predecesori, i nu a aflat decât fulguraii la Spinoza (Ethica, II,
prop. 9,57) i la Clement Alexandrinul în Stromates.
16
Arthur Schopenhauer Admiraia lui se îndreapt, din acest
punct de vedere, spre Xavier Bichat, anatomist i fiziolog
francez, fondator al „anatomiei generale“ (Cercetri fiziologice
asupra vieii i a morii), care distinge între viaa organic
(voina la Schopenhauer) i viaa animal (inteligena la
Schopenhauer).
Pentru Schopenhauer, la rigoare, voina este un „orb puternic” crând
în spate un „schilod” cu vedere. Voina este stpânul, estea
priori,ea hotrte. Intelectul este slujitorul, estea posteriori,el
doar examineaz, dar nu decide. Intelectul (inteligena, viaa animal)
ascult, umilit, de poruncile stpânului (voina). Sub clcâiul de fier
al necesitii se trezesc în noi puteri sufleteti de care nu ne-am fi
crezut capabili. Biciuit de voin, inteligena se întrece pe ea însi
- fricosul devine erou în lupt (P.P.Negulescu,Istoria filosofiei
contemporane, vol. 3). Consecina este exemplar în cazul
ascetismului. Intelectul se strduie s impun ascetismul.
Voina refuz. Cum se explic atunci ascetismul atât de ludat
dar nepracticat de Schopenhauer, de unde i misoginismul lui?
Ascetul e o excepie dat de conformitatea între caracter i voin, nu
între caracter i intelect. Ascetul nu-i impune comportamentul, ci
asceza se manifest ca
voin de a tri. Intelectul e reprezentare extern, e
spaializat, ca la Bergson. Intelectul e supus cauzalitii:
voinei îi era strin aceast categorie i ea este, ca intuiie,
nu numai sursa oricrei cunoateri, ea este cunoaterea însi (Lumea ca
voin i reprezentare, vol. II, cap. VII). În acest fel toat cunotina
noastr vizeaz doar dou forme de existen: fenomenul (existena ca
reprezentare) i noumenul (existena ca voin). Fenomenele sunt
perisabile ca reprezentare, nu ca voin. Nu speciile mor, ci doar
indivizii.
Voinat este eternul, reprezentarea este multiplul. Voina nu
poate fi cunoscut decât printr-o intuiie, zice Schopenhauer,
17
Lumea ca voin i reprezentare toto genere. Viaa este inerent voinei
i voim pentru c
voim. Voina nu are nici scop, nici limite: iat propriul
voinei. Lipsa oricrui scop i a oricrei limite este esenial
voinei în sine care este o aciune fr sfârit (ibidem, vol. I,
cap. 29). Dar voina de a tri este, simultan, negare a voinei de a
tri. Voina este venic dorin i nesatisfacerea dorinei (care este
întemeiat într-o nevoie organic) are ca urmare suferina. Tripticul
devine deci: voin-dorin- suferin, i dac voina este egal dorinei,
iar dorina suferinei, voina va fi una cu suferina. Voina ajunge la
negarea voinei de a tri atunci când cunoaterea total a întregii
sale esene acioneaz asupra ei ca un sedativ al
voinei (ibidem, vol. I, cap. 68). Dorina este astfel o
venic suferin încât, zicând ca Schopenhauer: istoria fiinelor vii
este istoria natural a durerii. Aici începe fundamentul moralei, în
afirmarea sau negarea voinei. Afirmat, existena triete ceea ce
voina vrea în mod incontient (voina de a tri). Negat, existena, ca
voin, îi contientizeaz durerea i înceteaz de a mai voi (negarea
voinei de a tri). Între afirmarea i negarea voinei avem morala ca
deosebire între
bine i ru. Ascetismul poate distruge specia, sinuciderea doar
individul. Binele echivaleaz înlturrii durerii din lume, deci
suprimrii vieii, cci viaa este voin, adic durere. Sinuciderea este
o soluie logic, nu moral. Ca logic, ine de intelect, nu de voin. Ea
vizeaz individul, dar ceea ce ne intereseaz este durerea speciei.
În termenii lui Schopenhauer: ascetismul distruge universul i ca
reprezentare, i ca voin. Sinuciderea distruge individul ca încetare
a unui simplu fenomen al voinei. Suspendarea speciei echivaleaz
suspendrii formei de obiectivare a
voinei. Cel care se sinucide ar vrea s triasc, spune
Schopenhauer (ibidem, vol. I, cap, 69). Aa înlturm suicidul ca
soluie logic, pentru c el este o dezertare. Suferina este
18
Arthur Schopenhauer modul onorabil al omului de a-i
supravieui. În termenii kantieni ai imperativului, dup
Schopenhauer, imperativul categoric este, în realitate, un
imperativ ipotetic, cci are la
baz condiia ascuns: dac nu faci aa cum i se ordon, vei fi
nefericit. Greeala lui Kant este aceea de a împrumuta forma
imperativa eticii, pe ascuns, din morala teologilor
(A.Schopenhauer, Despre fundamentele moralei, Antet, Oradea, 1994,
p. 24).
Nu a stat în intenia noastr faptul de a rezolva probleme. Ne
mulumete pe deplin dac le-am ridicat, dac am reuit mcar aceasta.
Cci dac e adevrat c doarme în fiecare din noi un Platon, la fel de
adevrat este c Schopenhauer se poate trezi în fiecare din noi. Cu
condiia ca sinele nostru s fie ieit dintr-o ingrat incontien pentru
a putea practica universala suferin. Dar aceasta înseamn a avea
vocaie de om i o asemenea vocaie e pe cale de dispariie. Adam nu a
avut vocaie de martir. Cu atât mai puin de sfânt. Faptul e dac se
încumet careva la a-i privi propria reprezentare prin voin.
Altminteri suntem nite existene anapoda, reprezentaii iar nu voii O
spune Eminescu:
La’nceput pe când fiin nu era, nici nefiin, Pe când totul era lips
de via i voin...
(Mihail Eminescu, Poezii,Editura Librriei Socecu, Bucureti, 1884,
pag. 237).
Ce mai poate fi spus decât c: la început a fost voina. ANTON
ADMU
19
AVATAR CRONOLOGIC PASAGER
La 22 februarie (1788, la Danzing, se ntea Arthur Schopenhauer,
fiul lui Henric i Johannei. Un tat negustor, cunoscut pentru
abilitatea lui în afaceri i iubitor de libertate care va vrea,
asemenea multor ali tai, s hotrasc singur soarta odraslei. O mam
curioas care nu va trezi în viitorul filosof decât un accentuat
sentiment antimatern. Fire independent, tatl va prsi oraul Danzing
în 1793, pentru c acesta înceteaz de a mai fi un ora liber. Anexat
Poloniei, oraul îi pierde creditul de libertate pe care îl avea.
Destinat unei cariere de comerciant, micul Schopenhauer va tri
primii lui ani în lumea afacerilor i a finanelor. La zece ani
Schopenhauer cunoate la perfecie limba francez care-i va rmâne limb
de predilecie. Cltorete des împreun cu tatl su i, mai târziu, îi va
aminti cu recunotin despre aceste cltorii, dovad afirmaia lui:
„Crile nu înlocuiesc experiena, iar tiina nu ine loc de geniu“. Ca
în multe alte cazuri, la un moment dat, Schopenhauer este pus s
aleag între a urma gimnaziul la Hamburg ori a efectua o cltorie în
Europa, sub promisiunea c se va dedica apoi comerului.
Alege a doua variant i va avea grij s nu o respecte pe prima.
Viziteaz Belgia, Olanda, Anglia, Frana, Elveia. Îl dezgust
bigotismul englez i îl impresioneaz mreia lui Mont Blanc. Un munte
uria i singuratic cu care îi va plcea apoi s se compare.
Nu se poate opune voinei tatlui su i, reîntors la Hamburg, intr
într-o cas de comer numai pentru a-i face pe plac.
În 1805 moare tatl lui Schopenhauer. Muli spun c s-
20
Arthur Schopenhauer ar fi sinucis, ceea ce ar putea explica
înclinaia, cel puin teoretic a filosofului, asupra acestei
necretine aplecri a contiinei. Rmâne cu mama sa, o persoan
inteligent, cu un caracter puternic. Va deveni o romancier cunoscut
i fecund asemenea contemporanei ei George Sand. Dup moartea soului,
Johanna se recstorete, dar spiritul ei, uor înclinat spre
frivolitate, o domin. Se retrage la Weimar unde, spun gurile rele,
va practica amorul liber într-un mediu propice felului ei de via.
Nemulumit de faptul c se recstorete, Schopenhauer renun la o simpl
relaie de politee i pune în loc dezagreabilul. Îi detest mama, dup
cum aceasta nu îi poart un alt sentiment. Mai târziu va spune c
voina (sau caracterul) se motenete pe linie patern, intelectul este
debitor maternitii. Jumtatea secolului XX va modifica raportul i va
practica un constant comportament antipatern.
Dezlegat de mama sa de angajamentul luat fa de tat (c va deveni
comerciant), Schopenhauer vine la Weimar la
vârsta de 18 ani. Mama sa va fi deranjat de o asemenea
vecintate i îi va reproa uurina cu care l-a dezlegat de
jurmânt. Mam doar fiziologic, Johanna, într-un moment
paroxistic, ajunge pân la a-i arunca pe scri pe acela care îi era
mai mult rival decât fiu. Aceasta poate i pentru c Goethe, discret
înamorat de doamna Schopenhauer, îi spunea acesteia c fiul ei va
ajunge celebru. Normal, mama nu înelege cum pot exista dou genii în
aceeai familie. Este de acord s-i ajute fiul s studieze, cu o
condiie: s nu locuiasc la Weimar.
Schopenhauer se stabilete la Gotha, se înscrie la gimnaziu i
inteligena lui, ieit din comun, îl ajut s parcurg mai multe clase
într-un singur an. Spiritul lui negator deranjeaz pe directorul
gimnaziului încât este nevoit s prseasc i gimnaziul i oraul i s
revin la Weimar.
21
Lumea ca voin i reprezentare Studiaz cu puterea întârziatului i la
21 de ani se înscrie la facultatea de medicin de la Universitatea
din Göttingen. Plictisit de medicin, dup un an se înscrie la
filosofie. Prsete deci Weimar-ul i, cu toate c mama sa va mai tri
24 de ani, nu o va mai revedea niciodat. Byron a avut o experien
asemntoare i atari circumstane par a condamna oamenii la pesimism.
Devine sobru, cinic i suspicios. Îi ine pipele sub cheie i doarme
cu pistoalele sub cap. Nu poate suporta zgomotul despre care se
spune c este o tortur insuportabil pentru un intelectual. Nu are
nici mam, nici familie, nici femeie i nici patrie. Triete absolut
singur, cu infinitul lâng el. Are norocul unui bun profesor de
filosofie (Schulze) care-l sftuiete s citeasc pe Platon i pe Kant.
Citete i pe Schelling, de unde o influen în filosofia lui, cel puin
pe linia intuiiei intelectuale (sau geniale, la Schelling). Pleac
apoi la Berlin s audieze pe Fichte i Schleiermacher. Este
decepionat de Fichte i de naionalismul lui. Mai mult chiar decât
Goethe, Schopenhauer este imun la febra naionalist a epocii. Totui
în 1813 entuziasmul lui Fichte îl prinde. Fichte voia (în
Discursuri ctre naiunea german) un rzboi de eliberare de sub
dominaia napoleonian. Schopenhauer ajunge pân acolo încât îi procur
echipament militar, dar prudena îl reine la timp. Se disculp
spunând c, pân la urm, Napoleon nu face decât s ofere o expresie
liber a pasiunii de a se afirma (mai târziu: voina de a tri). În
loc de a participa la rzboi, se retrage în Thuringia, unde îi scrie
teza de doctorat. Începe s fie deranjat de tagma femeiasc pe care o
prezint: sexulnu tiupentru ce frumos.
În 1813 primete titlul de doctor în filosofie cu lucrarea Despre
împtrita rdcin a principiului raiunii suficiente. Se întoarce la
Weimar, unde se ceart violent cu mama sa care-l acuza c este
arogant i nesuferit. Acum îl cunoate pe
22
Arthur Schopenhauer Goethe i laudele acestuia o exaspereaz pe
Johanna. Deranjat, mama îl reneag i Schopenhauer profeete o zi când
ea va fi cunoscut numai pentru simplul fapt c i-a fost mam. Pleac
pentru a nu mai reveni. Se mut la Dresda, scrie, la îndemnul lui
Goethe, despre teoria culorilor (1816) i intr în contact cu
filosofia indian prin intermediul lui Fr.Schlegel. Îi consacr
eforturile operei celei mari (Lumea ca voin i reprezentare) care va
fi editat în 1819. Îi face reclam fa de editor i spune c lucrarea
sa este un sistem original, clar, inteligibil, riguros i nu lipsit
de frumusee. Despre opera lui spune c va fi în viitor, ocazie a înc
o sut de cri. La 30 de ani Schopenhauer publicLumea ca voin i
reprezentare. Prin comparaie, Kant ofer omeniriiCritica raiunii
pure la 57 de ani. Geniu precoce, ca i Schelling, Schopenhauer
va tri mai apoi din adaosuri i completri la marele lui op. Zeul nu
l-a iertat: câinele care latr de timpuriu, turbeaz.
Cltorete iari la Veneia, unde voia s-l întâlneasc pe Byron, având
cu sine o recomandare din partea lui Goethe. Se simea înrudit cu
Byron, i Schopenhauer, misoginul feminist, nu se poate întâlni cu
Byron din cauza unei femei. În timp ce se plimba cu gondola pe
canalurile
Veneiei, femeia care-l însoea nu îi putea desprinde ochii de
pe obrazul unui tânr cu care gondola lor se încruciase. Enervat,
Schopenhauer jur s-l urasc pe acela care a îndrznit s-i opreasc
prea mult privirea pe aleasa lui întâmpltoare. Îndrzneul era, nici
nu mai încape vorb, Byron. Aa s-au ne-întâlnit doi oameni pentru
care pmântul era prea mic.
Necazuri financiare îl oblig s se reîntoarc în Germania (banca unde
avea depui banii a dat faliment). Reuete, prin învtura de negustor
primit de la tatl su, s-i recupereze întregul cont, pe al su i pe
acela al mamei
23
Lumea ca voin i reprezentare i surorii sale. Nelinitit, vrea o
slujb sigur. E, de fapt, singura aventur care îi tulbur monotonia
studiului. Sper s aib ocazia s-i fac filosofia cunoscut la mari
universiti germane Pleac la Berlin pentru a se acredita docent.
Culmea ironiei, din comisia de acreditare fcea parte i Hegel pe
care-l detesta, i se voi detesta reciproc. Reuete totui, i în 1822
este chemat la Berlin ca privat-docent.
Vanitatea îi cere mai mult. Îi fixeaz orele de curs în acelai
timp cu Hegel, aflat la apogeul carierei sale. Rezultatul? În afara
câtorva rtcii, Schopenhauer vorbete unui amfiteatru gol.
Demisioneaz i se rfuiete cu Hegel în a doua ediie aLumii cu voin i
reprezentare (1844) i în Filosofia universitar. Era convins c
la Congresul de filosofie de la Gotha s-a pus anatema pe numele su.
Blestem întreaga filosofie universitar i se consoleaz cu aforisme
în care spune c progresul filosofiei se poate realiza numai dincolo
de porile desuetelor Academii. Hegel moare rpus de holer, în 1831,
i Schopenhauer nu-i ascunde satisfacia.
Lumea ca voin i reprezentare nu atrage atenia i librarii suni
nevoii s o vând ca o simpl hârtie. Va cita mai târziu, dup ce afla
acest aspect, pe Lichtenberger: operele de acest gen sunt ca o
oglind. Dac un mgar se privete în ea, nu se poate atepta s vad un
înger.
În 1836 publicDespre voina în natur,încorporat apoi în ediia a doua
aLumii ca voin i reprezentare (1884). În 1841 îi aparCele dou
probleme fundamentale ale moralei, i ea fr vreun succes deosebit.
Crile lui se înglbeneau în raft, nedesfcute. Anul 1844 aduce la
lumin ediia a doua a Lumii ca voin i reprezentare cu un succes
neexagerat. Abia în 1851 Schopenhauer foreaz publicul s-l recunoasc
prin publicarea celor dou volume reunite sub titlulParerga i
Paralipomena. E un fel de „dincolo de carte i resturi“. Lucrarea va
fi tradus în limba englez sub titlulEseuri.
24
Arthur Schopenhauer Cartea e o izbând pentru public, nu una i
pentru autor care este dezamgit de micimea cunotinelor
contemporanilor, intr în schimb, prin ea, în lume i
brutalizeaz lumea care l-a refuzat pân atunci. E rzbunarea
lui Schopenhauer, el, misoginul i cinicul pesimist. Din aceast oper
de o lectur foarte agreabil, Schopenhaucr va primi drept remunerare
20 de exemplare gratuite. Are i lumea rzbunarea ei. E dificil s fii
optimist în asemenea condiii. Subtil i ironic,Parerga i
Paralipomena face o bre prin care autorul este i vzut i recunoscut.
Se schimb. El, retrasul, ascunsul, îi savureaz acum gloria. Îi
angajeaz un secretar special care culege din ziare i reviste tot ce
se scrie despre el, se înfurie pe un obscur ziarist care se mir de
gloria lui i care îi reproeaz c este doar un prooroc al gloriei. Nu
mai servete masa în insalubra lui pensiune de dou camere. Ia masa
zilnic, la Hotel d’Angleterre unde-i prezint tabieturile. Aaz pe
mas o pies de aur pe care, la plecare, o bag în buzunar. Exasperat,
un chelner îl întreab ce semnific aceste gesturi invariabile.
Schopenhauer rspunde c va da piesa sracilor în prima zi când va
auzi pe ofierii englezi vorbind de altceva decât de cai, femei i
câini. Triete, în schimb, tot singur, împrind singurtatea cu un
câine cruia îi spune Atma (termen al Brahmanilor prin care desemnau
sufletul lumii). Rutcioii din Frankfurt numeau îns câinele
„Schopenhauer junior“. Gloria mea, îi anun Schopenhauer, în scris,
un prieten, crete în proporie cubic, nu aritmetic i nici geometric.
Se plânge, ca un sofist, c vizitatorii vor s-i srute mâna la
plecare i este mgulit când lumea îl întreab care-i este ziua de
natere pentru a o srbtori în familie. Se întreab, vanitos, ce va
spune lumea despre el în anul 2100. Universitile ies din
vinovata lor ignorare i încep s întrebe de Schopenhauer.
Îi
25
Lumea ca voin i reprezentare capt cel mai fidel public în clasa
mijlocie care afl în el un filosof care nu îi servete jargoane
pretenioase i himere metafizice, ci un expozeu inteligibil.
Strintatea îl vede ca pe o nou stea a filosofiei. Gloria a venit,
chiar dac un pic prea târziu. A avut îns meritul de a fi fost
efectiv i complet.
Adic a fcut i discipoli, dar i adversari. Misogin, dar
practicant al femeii, zgârcit i iute iubitor
de argini, Schopenhauer las în urma sa lumea, la 72 de ani, rpus,
nu de o filosofie sau alta, ci de o banal congestie pulmonar. În
1860 scena lumii pierde pe unul din cei mai strlucii actori în ei.
Unul care a jucat pe o scen pe care i- a construit-o singur i a
jucat parodia vieii în regie proprie.
Europa anului 1860 se întoarce cu entuziasm spre filosofia aceluia
care exprima desperarea în 1815. La 21 septembrie 1860, singur, aa
cum a trit mai toat viaa, se aaz la mas pentru a dejuna. Dejunul
lui, din acea ultim zi, a fost timpul. Timpul i neuitarea pe care
ne-a lsat-o.
Aa, ca s tim nu doar c a fost odat cineva pe care-l chema
Schopenhauer, ci ca s tim c a fost Schopenhauer...
A.A.
26
NOT ASUPRA TRADUCERII
Când ni s-a propus i, s recunoatem, am fost onorai s traducem Lumea
ca voin i reprezentare, ne-am întrebat: cum de acest monument al
culturii universale, mai acas prin Eminescu în România decât în
Germania, dup cum remarca un distins critic i estetician, nu a fost
tlmcit înc în limbaScrisorii I,Luceafrului,Glosei,Cu mâne zile îi
adogi,Veneiei, pentru a nu aminti decât câteva din capodoperele în
care se vehiculeaz atât de firesc ideile filosofice
schopenhauriene. Junimitii îl cunoteau i îl venerau pe marele
gânditor,
iar la începutul sec, XX i în perioada interbelic, literaii notri
erau influenai de voluntarismul lui Nietzsche, urma fidel al lui
Schopenhauer. Totui discipolul a fost tradus, iar profesorul nu.
Aceeai soart a avut-o i Imm.Kant. Dar cu toate c este recunoscut
idealist subiectiv, printele filosofiei moderne vede totui lumina
tiparului sub dominaia totalitarismului comunist, prin cele trei
cri de cptâi ale sale:Critica raiunii pure,Critica facultii de
judecat i Critica raiunii practice. Deci nu ideologia era
piedica.
Dup ce am pornit la treab, doar câteva pagini ne-au fost suficiente
s realizm motivul:este imposibil. Aa a rspuns unul din traductorii
Magdei Isanos (este vorba despre Kurt W.Treptow) atunci când a fost
întrebat public de ce nu a tradus din Eminescu.
i Schopenhauer este unul dintre aceia despre care se poate spune c
este imposibil de tradus. Depete cu mult puterile unui singur om
chiar pentru o întreag via. i iat de ce.
27
Lumea ca voin i reprezentare În primul rând trebuie s amintim
concepia marelui
gânditor despre modul de a se exprima al confrailor si. El îl
critic chiar pe maestrul su, e vorba de Kant, pentru limbajul ales
i fraza dichisit, „în frac“, special greoaie pentru a impresiona
printr-o anume morg intelectual. i astfel, Schopenhauer recurge la
un stil liber ales, neîncorsetat de normele rigide impuse de
clasicii sec. al XVII- lea i desvârite de iluminitii secolului
urmtor. Rezult de aici un limbaj filosofic de o manier strict
profesional, amestec al stilurilor tiinific i poetic, unde termeni
cu o precizie strict din mai toate domeniile (matematic, fizic,
chimie, biologie, istorie, mitologie, religie, lingvistic etc,
etc.) sunt alturai cu o uurin greu de închipuit termenilor
populari, sau chiar celor din argou i jargon, de multe ori acetia
din urm pstrând sensuri ambigui. Nici nu pare ocant când în aceeai
propoziie întâlnim cuvinte cum sunt intelecticrpceal. A traduce
Schopenhauer, dar credem c i pentru a-l studia sau numai lectura,
presupune a avea pe masa de lucru toate enciclopediile aezate pe
domenii de specialitate.
Credem c este scriitorul cu cel mai bogat vocabular din lume. Om de
tiin i artist totodat, Schopenhauer recurge atât la vocabular de
strict specialitate, dar i la figurile limbajului, astfel întâlnim
metafore, metonimii, sinecdoce, epitete, comparaii, repetiii -
adeseori simetrice - dar i antifraze (abund ironiile, oximoroanele,
litotele). Deseori „se
joac“ cu superlativele pe care le asociaz chiar termenilor ce
conin ideea de superlativ, de tipul: „cel mai dintâi i mai
imediat”, „desvârit de superior“, dar nu mai exemplificm fiindc
acestea abund i, vei vedea, nu supr nici urechile celor mai exigeni
lingviti. Alte dificulti pe care le presupune traducerea în
limba
român a operei lui Schopenhauer sunt numele proprii i o
28
Arthur Schopenhauer serie de noiuni din gândirea antic
oriental. Vasta cultur a filosofului ne poart prin toat lumea
civilizat din antichitatea chinez i indian, la cea egiptean i
greco- roman i pân la mijlocul secolului trecut, impunând
europenilor multe cuvinte noi, care în românete, în bun parte, nu
sunt adoptate, iar în german i francez apar transcrise, în mod
firesc, dup spiritul acestor limbi. Un exemplu, chiar din Europa:
filosoful grec Stobeos apare în literatura noastr de specialitate
când dup latinescul Stobeus, când dup germanul Stoben (iar în
francez, Stobe). În ce privete numele indiene am preferat
transpunerea dup micul dicionar din Ramayana, ale crei traducere,
note i glosar sunt semnate de George Demetrian (Editura pentru
literatur, Buc, 1968). Am fost îns nevoii s propunem i câteva
neologisme, neîntâlnind corespondene româneti.
Dac acestea sunt dificultile vocabularului, în sintax sunt înc i
mai mari. Dup cum am afirmat mai sus, Schopenhauer se exprim liber.
i ca un contemplator rafinat al lumii „privit de departe i de sus,
dar i de aproape i în amnunt“ îi adapteaz stilul convingtor (am
vrut s spunem tiinific, cu bogate argumentaii, demonstraii,
raionamente i problematizri) cu unul explicit, mai pe înelesul
tuturor. În felul acesta frazele devin arborescente (nu întâlnim
rar fraze cu peste douzeci de propoziii, acestea la rândul lor cu
multiple determinri), adeseori autorul recurgând la perioade i
paralelisme sintactice sinonimice, antitetice i sintetice, în care
acordurile de la distan sunt frecvente ca i afirmaiile prin negaie,
uneori dubl.
De aceea spunem c specialitilor care vor întâlni unele adaptri mai
puin reuite i ni le vor semnala, le vom fi recunosctori i vom ine
cont, într-o viitoare ediie, de toate sugestiile pertinente.
Acum dorin caimposibilul s fi
devenit posibil.
29
30
PREFAA PRIMEI EDIII
Dac vrei s citii aceast carte astfel încât s o înelegei foarte uor,
va trebui s urmai indicaiile prezentate în continuare.
Cititorului i se propune o gândire unic. Totui, în pofida
eforturilor mele, mi-ar fi fost imposibil s-i ofer accesul la ea pe
o cale mai scurt decât aceast lucrare de mare întindere.
Aceast gândire este, dup prerea mea, aceea care e
cutat de atâta timp i a crei cutare se numete filosofie, aceea care
este considerat, de cei care cunosc istoria, la fel de greu de gsit
ca piatra filosofal. Dar trebuie s ne amintim de cuvintele înelepte
ale lui Pliniu: „Multe lucruri sunt socotite imposibile pân în ziua
când sunt realizate“. (Historia naturalis, VII, I). Aceast
gândire, pe care vreau s o fac cunoscut aici
apare succesiv, dup punctul de vedere din care este privit, ca
fiind ceea ce se numete metafizic, ceea ce se numete etic i ceea ce
se numete estetic; i la drept vorbind, ea trebuie s fie toate
acestea în acelai timp, dac ea este ceea ce am spus deja c
este.
Când este vorba despre un sistem de gândire, acesta trebuie în mod
necesar s se prezinte într-un sistem arhitectonic; cu alte cuvinte,
fiecare parte a sistemului trebuie s suporte o alta, fr ca
reciproca s fie adevrat; piatra de temelie susine tot restul fr ca
restul s o susin, iar vârful este susinut de rest, fr ca el s susin
nimic. Dimpotriv, când este vorba despreo gândire unic, oricât de
ampl ar fi ea, aceasta trebuie s se prezinte sub forma celei
31
Lumea ca voin i reprezentare mai perfecte uniti. Fr îndoial c, dei
procedeul uureaz expunerea, ea sufer când este prezentat în pri
separate, dar ordinea acestor pri este o ordine organic, astfel
încât fiecare parte a sa contribuie la meninerea întregului i, la
rândul su, este meninut din întreg; nici una dintre ele nu este
nici prima, nici ultima; gândirea în întregul ei îi datoreaz
limpezimea fiecrei pri i nu exist nicio parte oricât de mic ar fi
care s poat fi îneleas bine dac mai întâi nu a fost îneles
întregul. - Or, este necesar ca o carte s aib un început i un
sfârit, i tocmai prin aceasta se va deosebi întotdeauna de un
organism; dar, pe de alt parte, coninutul va trebui s semene cu un
sistem organic: de unde rezult c în acest caz exist o contradicie
între form i materie. Aa stând lucrurile, nu exist decât o
recomandare
pentru cel ce va voi s ptrund în gândirea propus aici; aceea dea
citi cartea de dou ori, prima dat cu mult rbdare, o rbdare care va
fi dobândit dac cititorulva fi convins c începutul presupune
sfâritul, aproape la fel cum sfâritul presupune începutul, i chiar
c fiecare parte o presupune pe fiecare dintre cele care urmeaz, aa
cum i acestea o presupun la rândul lor. Spun „aproape“ deoarece
situaia nu este exact la fel i nu am neglijat cu bun tiin nimic din
ceea ce putea s fac înelese dintr-o dat lucruri care nu vor fi
explicate pe de-a-ntregul decât mai departe i nici, în general,
nimic din ceea ce poate contribui ca ideea s devin mai sesizabil i
mai limpede. Acest rezultat ar fi putut chiar fi atins pân într-un
anume punct, dac cititorul nu s-ar gândi la urmrile posibile; în
loc s se bazeze exclusiv pe pasajul pe care îl are în faa ochilor
ceea ce face s apar posibilitatea ca la contradiciile reale i
numeroase care deja exist între gândirea autorului, pe de o parte,
i opiniile timpului i fr îndoial i ale cititorului, pe de alt
32
Arthur Schopenhauer parte, s se adauge altele, presupuse i
imaginare, în numr suficient de mare pentru a da aparena unui
violent conflict de idei la ceea ce în realitate nu este decât o
simpl neînelegere; dar suntem cu atât mai puin dispui s vedem în
aceasta o neînelegere, cu cât autorul a reuit prin mari eforturi s
dea expunerii sale claritate i expresiilor sale limpezime, astfel
încât s nu se lase nicio îndoial asupra sensului pasajului cu care
cititorul este în contact imediat i direct, dei nu a putut exprima
toate raporturile acestuia cu restul gândirii sale. De aceea, aa
cum deja am spus-o, prima lectur presupune rbdare, o rbdare bazat
pe ideea ca la a doua lectur foarte multe lucruri, poate chiar
toate,
vor aprea într-o lumin cu totul nou. De altfel, încercând cu
contiinciozitate s se fac îneles pe deplin i chiar cu uurin,
autorul se va putea afla în situaia de a se repeta uneori; autorul
va trebui scuzat, având în vedere dificultatea subiectului.
Structura ansamblului pe care el îl prezint, i care nu se ofer sub
forma unei înlnuiri de idei, ci sub aceea a unui tot organic, îl
oblig, de altfel, s revin înc o dat asupra anumitor aspecte ale
expunerii sale. De asemenea, trebuie scuzat aceast structur special
i accentuata dependen a prilor una fa de alta, dac nu am putut
recurge la folosirea, de obicei preioas, a unei împriri în capitole
i paragrafe i m-am limitat la o dispunere în patru pri eseniale,
care sunt ca patru puncte de vedere diferite. Parcurgând aceste
patru pri, lucrul cel mai important este s nu se piard din vedere,
în cadrul detaliilor tratate succesiv, gândirea capital de care
depind i nici desfurarea general a expunerii. Aceasta este prima i
indispensabila mea recomandare ctre cititorul ruvoitor (spun
ruvoitor, pentru c fiind filosof el are de a face cu un alt
filosof, care sunt eu). Sfatul care urmeaz nu este mai puin
necesar.
33
Lumea ca voin i reprezentare Într-adevr, în al doilea rând, trebuie
s fie citit,
înaintea crii propriu-zise, o introducere care, este adevrat, nu
face parte din lucrarea de fa, fiind publicat acum cinci ani sub
titlulDespre cvadrupla rdcin a principiului raiunii suficiente;
eseu de filosofie. Dac aceast introducere nu este cunoscut i ca
urmare cititorul nu este pregtit, atunci el nu va reui s ptrund cu
adevrat sensul acestei cri; ceea ce cuprinde aceast introducere se
refer la aceast lucrare, ca i cum ar face parte din ea. Trebuie s
mai spun c dac ea nu ar fi aprut cu câiva ani în urm, nu ar putea
fi aezat ca o introducere propriu-zis în fruntea acestei lucrri; ea
ar trebui încorporat înCartea întâi; aceasta are, într-adevr,
câteva lacune, lipsindu-i tocmai aspectele prezentate în eseul mai
sus amintit; de aici i imperfeciunile care nu pot fi remediate
decât recurgând la Cvadrupla rdcin. Îns respingem ideea s m repet
sau s m torturez pentru a cuta alte cuvinte prin care s spun ce am
spus deja, i de aceea am preferat cealalt cale: dar nu pentru c nu
a fi putut prezenta o expunere mai bun a coninutului eseului
menionat, chiar i numai pentru c l-a fi lipsit de anumite concepte
pe care mi le impuneau atunci un respect excesiv fa de doctrina lui
Kant, cum ar fi categoriile, simul intim i sensibilitatea exterioar
etc.
Totui, trebuie s o spun, dac aceste concepte ar rmâne i aici,
aceasta s-ar datora faptului c nu le-am studiat înc suficient,
astfel încât ele ar constitui numai un accesoriu, fr nicio legtur
cu subiectul meu principal, i prin urmare cititorului îi va fi uor
s fac el însui coreciile necesare în cele câteva pasaje ale eseului
la care m refer eu. Aceast precizare fiind fcut, trebuie înainte de
toate îneles, cu ajutorul acestei scrieri, ce este principiul
raiunii suficiente, ce înseamn el, la ce se aplic i la ce nu se
aplic i, în sfârit, c el nu preexist tuturor lucrurilor, adic
lumea
34
Arthur Schopenhauer întreag ar exista numai ca o consecin a
acestui principiu i în conformitate cu el, ca fiind corolarul lui,
ci dimpotriv, el este pur i simplu forma sub care obiectul, de
orice natur ar fi el, este cunoscut de subiect, care îi impune
condiiile sale în virtutea faptului c el este un individ contient;
trebuie, repet, s fie înelese mai întâi aceste lucruri pentru a se
putea ptrunde în metoda de gândire care este prezentat aici pentru
prima dat.
i tot pentru c nu am vrut, fie s mai repet cuvânt cu cuvânt, fie s
spun acelai lucru cu expresii mai puin nimerite, cele mai bune pe
care le-am putut gsi fiind deja folosite, am lsat în lucrarea de fa
i o alt lacun: într- adevr, am lsat la o parte ceea ce am expus în
eseul meu Despre vz i despre culori, care i-ar fi gsit locul foarte
bine aici, fr nicio singur modificare. Este necesar, într-adevr, ca
în prealabil s fie cunoscut i aceast mic lucrare.
În sfârit, am o a treia rugminte ctre cititor, dar ea se înelege de
la sine: îi cer într-adevr s cunoasc un fapt, cel mai important
care s-a produs în decursul a douzeci de secole de filosofie, i
totui atât de apropiat de noi, i anume principalele opere ale lui
Kant. Efectul pe care ele îl produc asupra unui spirit care se
ptrunde cu adevrat de ele nu se poate compara mai bine, am spus-o i
cu alt ocazie, decât cu operaia de cataract. i pentru a continua
comparaia,
voi spune c scopul pe care îl urmresc eu este de a dovedi c
ofer persoanelor scpate de cataract prin aceast operaie ochelari
care se fac pentru oameni ca ei i care nu ar fi putut fi folosii,
evident, înainte de operaie. - Totui, dac iau ca punct de plecare
ceea ce a stabilit acest mare spirit, nu este mai puin adevrat c un
studiu atent al scrierilor sale m-a condus la descoperirea unor
erori considerabile, pe care trebuia s le izolez, s le evideniez,
pentru a-i purifica doctrina, i, pstrând numai partea cea mai bun
din ca, s
35
Lumea ca voin i reprezentare pun în lumin prile excelente i s le
utilizez. Dar cum, pe de alt parte, nu puteam s-mi întrerup i s-mi
complic expunerea amestecând o discuie continu despre Kant, am
consacrat un Apendice special acestei probleme. i dac, aa
cum am spus, lucrarea mea cere cititori familiarizai cu filosofia
lui Kant, ea vrea ca ei s cunoasc i Apendicele despre care
vorbesc: de aceea, din acest punct de vedere, cel mai nimerit ar fi
s se înceap prin citirea Apendicelui, cu atât mai mult cu cât
prin coninutul su el are legturi strânse cu ceea ce face obiectul
Crii întâi. Numai c, nu se putea evita ca, având în vedere natura
subiectului, Apendicele s nu se refere, ici i colo, la
lucrarea însi; de unde rezult c, fiind parte capital a operei, el
trebuie citit de dou ori. Aadar, filosofia lui Kant este
singura cu care este strict
necesar ca cititorul s fie familiarizat pentru a înelege ce
vreau s spun eu. Iar dac cititorul a frecventat i coala
divinului Platon, atunci va fi i în mai mare msur în stare s
primeasc ideile mele i s se lase ptruns de ele. Acum, presupunei c
el, cititorul, a primit binefacerea cunoaterii Vedelor, a acestei
cri a crei înelegere ne-a fost revelat de Upaniade - i, dup
prerea mea, în aceasta const cel mai real avantaj pe care acest
secol înc tânr îl are asupra celui precedent, cci eu cred c
influena literaturii sanscrite nu
va fi mai puin profund decât a fost în secolul al XV-lea
renaterea culturii greceti - presupunei un asemenea cititor, care a
primit leciile primitivei înelepciuni hinduse i care le-a asimilat,
atunci el va fi pregtit în cel mai înalt grad s îneleag ceea ce
vreau eu s-l înv. Doctrina mea nu i se
va prea deloc, precum i altele, strin, i cu atât mai puin
dumnoas; cci eu a putea, dac nu a fi considerat orgolios, s spun c
printre afirmaiile izolate pe care ni le prezintUpaniadele, nu este
nici una care s nu rezulte, ca
36
Arthur Schopenhauer o consecin uor de sesizat, din gândirea
pe care o voi expune, cu toate c aceasta, în schimb, nu se gsete
înc în Upaniade.
Dar vd c cititorul fierbe de nerbdare i, lsând în sfârit s-i scape
un repro prea mult timp reinut, se întreab cum de îndrznesc eu s
ofer publicului o lucrare punându-i condiii i formulând exigene
dintre care primele dou sunt excesive i indiscrete, i aceasta
într-o perioad atât de bogat în gânditori, încât nu este an în care
numai în Germania tipografiile s nu furnizeze publicului cel puin
trei mii de lucrri pline de idei originale, indispensabile, fr a
mai vorbi de nenumratele publicaii periodice i de cotidienele în
numr infinit, într-o perioad când suntem foarte departe de o lips
de filosofi, i noi, i profunzi, când Germania singur are filosofi
în via câi nu au existat în mai multe secole trecute la un loc.
Cum, va spune cititorul suprat, cum s citeti crile atâtor filosofi,
dac, pentru a citi o singur carte, e nevoie de atâtea
ceremonii?
La toate aceste reprouri, nu am nimic de rspuns, absolut nimic;
sper totui s fi meritat recunotina cititorilor care mi le vor face,
avertizându-i la timp s nu piard nicio clip cu citirea unei cri de
pe urma creia nu se vor alege cu niciun folos dac nu respect
condiiile pe care le-am menionat eu, s renune aadar s o citeasc, cu
atât mai mult cu cât nu le va conveni ce vor afla; cartea se
adreseaz mai degrab unui grup de pauci homines i va
trebui s atepte, linitit i cu modestie, s întâlneasc cele câteva
persoane care, printr-un spirit cu adevrat deosebit, vor fi în msur
s o îneleag. Cci, fr a mai vorbi de dificultile care trebuie
învinse i de efortul care trebuie depus, pe care le impune
cititorului cartea mea, care va fi omul, în aceste timpuri când
savanii notri au ajuns la aceast magistral stare de spirit de a
confunda cu toii paradoxul cu eroarea,
37
Lumea ca voin i reprezentare care va fi omul cultivat care va
accepta s intre în relaie cu o concepie cu care este în dezacord în
aproape toate privinele în care el are deja formate convingeri i
crede c deine adevrul? i, în plus, ce deziluzie vor avea cei care,
bazându- se pe titlul lucrrii, nu vor gsi nimic din ceea ce se
ateptau s gseasc, din simplu motiv c ei au învat arta de a specula
de la un mare filosof1, autor de cri înduiotoare, care are o singur
mic slbiciune; consider toate ideile pe care le-a învat i le-a
asimilat în spiritul su înaintea
vârstei de cincisprezece ani drept tot atâtea idei
fundamentale înnscute ale spiritului omenesc. Într-adevr, în acest
caz decepia va fi i mai puternic. De aceea, sfatul meu pentru
cititorii în discuie este foarte precis, s nu-mi citeasc
lucrarea.
Dar prevd c ei nu vor ierta atât de uor. Iat un cititor care a
ajuns la sfâritul prefeei pentru a gsi aceast recomandare; i totui
a dat nite bani pe carte; cum îi va recupera? Nu am decât o singur
cale de salvare: îi voi reaminti c sunt i alte moduri de a folosi o
carte în afar de cel care const în a o citi. Aceasta va putea, la
fel ca i altele multe, s serveasc la umplerea unui gol din
bibliotec: legat frumos, va arta bine pe raft. Sau, dac are vreo
prieten inteligent, o va putea pune pe masa ei de lucru sau pe msua
ei pentru ceai. Sau, în sfârit - ceea ce ar fi cel mai bine i îi
recomand în mod deosebit s o fac - va putea sa întocmeasc o
recenzie critic.
Toate acestea le-am spus pentru a glumi; dar, în aceast
existen de care nu tim dac trebuie s râdem sau s plângem, trebuie s
facem loc i glumei; nu exist nicio publicaie atât de serioas încât
s i-o refuze. Acum, pentru a reveni la seriozitate, prezint aceast
carte publicului cu
1 Iacobi.
Arthur Schopenhauer ferma convingere c mai devreme sau mai
târziu îi va întâlni pe cei pentru care a fost scris; în plus, m
bazez linitit pe ideea c i ea va avea destinul care este dat
oricrui adevr, indiferent de domeniul de cunoatere la care acesta
se refer, chiar i cel mai important; pentru ea, gloria de care se
va
bucura o clip constituie întreruperea lungii perioade de timp
în care a fost considerat paradox, de aceea în care va fi trecut în
rândul banalitilor. În ceea ce îl privete pe autor, acesta, cel mai
adesea, nu vede din aceste trei epoci decât prima; dar ce importan
are? Dac existena omeneasc este scurt, adevrul are braele lungi i
se impune greu. S spunem deci adevrul.
Scris la Dresda, august 1818
39
CARTEA ÎNTÂI
Reprezentarea supus principiului raiunii suficiente
Obiectul experienei i al tiinei
Sors de l’enfonce, ami, réveille-toi! [„Iei din copilrie, prietene,
trezete-te!“]
(Jean-Jacques Rousseau, La Nouvelle Héloïse, V, 1 )
40
§1
Lumea este reprezentarea mea. Aceast propoziie este un adevr pentru
orice fiin vie i înzestrat cu gândire, dei numai la om el ajunge s
se transforme în cunoatere abstract i contient. De îndat ce este
capabil s-l aduc în aceast stare, se poate spune c în el s-a nscut
spiritul filosofic. El deine atunci întreaga certitudine c nu
cunoate niciun soare, niciun pmânt, ci numai un ochi care vede
acest soare, o mân care atinge acest pmânt; el tie, într-un cuvânt,
c lumea de care este înconjurat nu exist decât ca reprezentare în
raportul su cu o fiin care percepe, care este omul însui. Dac exist
un adevr ce poate fi afirmata priori, acesta este singurul;
cci el exprim lumea oricrei experiene posibile i imaginabile,
concept cu mult mai general decât chiar cele de timp, de spaiu i de
cauzalitate care îl implic. Fiecare dintre aceste concepte,
într-adevr, în care am recunoscut forme diverse ale principiului
raiunii, nu este aplicabil decât la un tip determinat de
reprezentri; distincia dintre subiect i obiect, dimpotriv, este
modul comun tuturor, singurul în care se poate concepe o
reprezentare oarecare, abstract sau intuitiv, raional sau empiric.
Deci, niciun adevr nu este mai sigur, mai absolut, mai evident
decât acesta: tot ceea ce exist, exist pentru gândire, adic
întregul univers nu este obiect decât în raport cu un subiect,
percepie în raport cu un spirit care percepe, într-un cuvânt, el
este pur reprezentare. Aceast lege se aplic firete întregului
prezent, întregului trecut i întregului
viitor, la ceea ce este departe, ca i la ceea ce este aproape
de noi; cci ea este adevrul spaiului i timpului însei, graie
41
Lumea ca voin i reprezentare crora reprezentrile particulare se
disting unele de altele.
Tot ceea ce lumea cuprinde sau poate cuprinde se afl în
aceast dependen necesar fa de subiect i nu exist decât pentru
subiect. Deci lumea estereprezentare.
De altfel, acest adevr este departe de a fi nou. El a constituit
deja baza unor consideraii sceptice de la care pornete filosofia
lui Cartesius, dar primul care a formulat-o într-un mod categoric a
fost Berkeley; prin aceasta el a adus filosofiei un serviciu
nemuritor, dei restul doctrinelor sale nu merit s triasc deloc.
Marea greeal a lui Kant, aa cum art în Apendicele care îi
este dedicat, a fost c a neglijat acest principiu
fundamental.
În schimb, acest important adevr a fost admis devreme de înelepii
Indiei, din moment ce apare ca fiind însi baza filosofiei vedant,
atribuit lui Vyasa. În legtur cu acest lucra, avem mrturia lui
William Jones, în ultima sa disertaie având ca tem filosofia
asiatic On the philosophy of the Asiatics, [în] Asiatic
researches, voI. IV, pag. 164: „Dogma esenial a colii vedante const
nu în a nega existena materiei, adic a soliditii, a
impenetrabilitii, a întinderii (negaie care, într-adevr, ar fi
absurd), ci numai în a reforma în aceast privin gândirea obinuit i
în a susine c aceast materie nu are o realitate independent de
percepia spiritului, existen i perceptibilitate fiind doi
termeni echivaleni“2. Aceast simpl indicaie demonstreaz
suficient
existena în vedantism a realismului empiric asociat cu idealismul
transcendental. Tocmai din acest unic punct de
2 „The fundamental tenet ofthe Vedanta school consisted not in
denying the existence of matter, that is of solidity,
impenetrability, and extended figure (to deny which would be
lunacy), but in correcting the popular notion of it, and in
contending that it has no essence independent of mental perception;
that existence and perceptibility are convertible terms.“
42
Arthur Schopenhauer vedere i ca pur reprezentare va fi
studiat lumea în aceast prim Carte. O asemenea concepie, de altfel
absolut adevrat în ea însi, este totui exclusiv i rezult dintr-o
abstractizare operat cu bun tiin de spirit; cea mai bun dovad const
în aversiunea natural a oamenilor de a admite c lumea nu este decât
o simpl reprezentare, idee totui de necontestat. Dar aceast
abordare, ce nu se refer decât la o suprafa a lucrurilor, va fi
completat în cartea urmtoare cu un alt adevr, mai puin evident,
trebuie s o mrturisim, decât primul: cel de-al doilea care,
într-adevr, pentru a putea fi îneles, necesit o cercetare mai
aprofundat, un mai mare efort de abstractizare, în sfârit o
discociere a elementelor eterogene, însoit de o sintez a
principiilor asemntoare. Acest adevr auster, foarte potrivit pentru
a-l face pe om s gândeasc, dac nu pentru a-l face s tremure, poate
i trebuie s fie enunat alturi de cellalt astfel: „Lumea este voina
mea“.
Dar pân atunci, trebuie, în aceast prim carte, s examinm lumea sub
unul singur dintre aspectele sale, cel care servete drept punct de
plecare al teoriei noastre, adic proprietatea pe care o are de a fi
gândit. De acum trebuie s considerm toate obiectele prezente,
inclusiv propriul nostru corp (acest aspect va fi dezvoltat mai
târziu), ca tot atâtea reprezentri i s nu le mai denumim niciodat
altfel. Singurul lucru de care se va face abstracie aici (oricine,
sper, se va putea convinge în continuare) este numai voina, care
constituie cealalt latur a lumii: dintr-un prim punct de
vedere, într-adevr, aceast lume nu exist absolut decât ca
reprezentare; dintr-un alt punct de vedere, ea nu exist decât ca
voin. Este o realitate care nu poate fi limitat nici la primul,
nici la al doilea dintre aceste elemente, care ar fi un obiect în
sine (i din nefericire aceasta este deplorabila transformare pe
care a suferit-o, în mâinile lui Kant, lucrul în
43
Lumea ca voin i reprezentare sine), aceast pretins realitate,
spuneam, este o pur himer, o flcruie îneltoare care este bun numai
pentru a-l face s se rtceasc pe filosoful care o adopt ca
atare.
44
§2
Cel care cunoate tot restul, fr a fi cunoscut el însui, este
subiectul. Subiectul este. prin urmare, acelsubstratum al lumii,
condiia invariabil. întotdeauna subîneleas a oricrui fenomen, a
oricrui obiect; cci tot ce exist, exist numai pentru subiect. Iar
acest subiect fiecare îl gsete în sine. În funcie de cât cunoate, i
nu în funcie de gradul în care el este obiect de cunoatere. Chiar
propriul nostru corp este deja un obiect i, prin urmare, merit
numele de reprezentare. El nu este, într-adevr, decât un obiect,
printre alte obiecte, supuse acelorai legi ca i acestea; numai c
este un obiect imediat. Ca orice obiect de intuiie el este supus
condiiilor formale ale gândirii, timpului i spaiului, de unde se
nate pluralitatea.
Dar subiectul însui, principiul care cunoate fr a fi cunoscut, nu
cade sub incidena acestor condiii; cci el este întotdeauna presupus
implicit de ctre ele. Lui nu i se poate aplica nimic, nici
pluralitate, nici categoria opus, unitatea.
Aadar, noi nu cunoatem niciodat subiectul; el este acela care
cunoate, peste tot unde este vorba despre cunoatere.
Lumea, considerat ca reprezentare, singurul punct de vedere
care ne preocup aici, cuprinde dou jumti eseniale, necesare i
inseparabile. Prima este obiectul care are ca form spaiul, timpul
i. prin urmare, pluralitatea; a doua este subiectul care scap
dublei legi a timpului i a spaiului, fiind întotdeauna unul i
invizibil în fiecare fiin care percepe. Se poate conchide c un
singur subiect plus obiectul ar ajunge pentru a constitui lumea
considerat ca reprezentare, la fel de complet ca milioanele de
subieci care
45
Lumea ca voin i reprezentare exist: dar dac acest unic subiect care
percepe dispare, atunci i lumea conceput ca reprezentare dispare o
dat cu el. Aceste dou jumti sunt deci inseparabile, chiar i
în
gândire: fiecare dintre ele nu este real i inteligibil decât prin
cealalt i pentru cealalt; ele exist i înceteaz s existe împreun.
Ele se limiteaz reciproc; acolo unde începe obiectul, se sfârete
subiectul. Aceast limitare mutual apare în faptul c formele
generale eseniale oricrui obiect: timp. spaiu i cauzalitate se pot
extrage i deduce în întregime din chiar subiect, fcând abstracie de
obiect; ceea ce se poate traduce în limba lui Kant spunând ca ele
se afl a priori în contiina noastr. Dintre toate serviciile
aduse de Kant filosofiei cel mai important const poate în aceast
descoperire. La aceasta eu adaug, în ce m privete, c principiul
raiunii este expresia general a tuturor acestor condiii formale ale
obiectului, cunoscutea priori; c orice cunoatere pura
priori îi are sorgintea în coninutul acestui principiu, cu tot
ce implic el; pe scurt, c în el este concentrat întreaga
certitudine a cunoaterii noastre apriorice. Am explicat amnunit, în
disertaia mea Despre principiul raiunii suficiente, cum
este el condiia oricrui obiect posibil, ce înseamn c un obiect
oarecare este legat în mod necesar de altele, fiind determinat de
acestea i determinându-le la rândul lui. Aceast lege este atât de
adevrat încât întreaga realitate a obiectelor ca obiecte sau simple
reprezentri const numai în acest raport de determinare necesar i
reciproc; aceast realitate este deci pur relativ. Vom avea curând
ocazia s dezvoltm aceast idee. Am artat, în plus, c aceast relaie
necesar, exprimat în mod general prin principiul raiunii; îmbrac
forme diverse, dup deosebirile dintre clasele în care se încadreaz
obiectele din punct de vedere al posibilitii lor,
46
Arthur Schopenhauer aceasta fiind o nou dovad a repartizrii
exacte a acestor clase. Presupun tot implicit, în lucrarea de fa, c
tot ce am scris în aceast disertaie este cunoscut i se afl în
spiritul cititorului. Dac nu a fi expus aceste idei în alt parte,
ele ar fi fost prezentate aici.
47
§3
Cea mai mare diferen care trebuie semnalat între reprezentrile
noastre este aceea dintre starea intuitiv i starea abstract.
Reprezentrile de ordin abstract nu formeaz decât o singur clas,
aceea a conceptelor. apanaj exclusiv al omului în aceast lume.
Aceast facultate pe care o are el de a forma noiuni abstracte i
care îl deosebete de restul animalelor, este ceea ce s-a numit
dintotdeauna raiune3.Problema acestor reprezentri abstracte va fi
tratat în mod special mai încolo; pentru moment, nu vom vorbi
decât despre reprezentarea intuitiv. Aceasta cuprinde întreaga lume
vizibil, sau experiena în general, i condiiile care o fac posibil.
Dup cum am spus. Kant a artat (i aceasta este o descoperire
important) c timpul i spaiul, aceste condiii sau forme ale
experienei, elemente comune oricrei percepii i care aparin tuturor
fenomenelor reprezentate, c aceste forme, spuneam, pot fi gândite
nu numai înabstract,ci i înelese imediat în ele însele i în lipsa
oricrui coninut; i a stabilit c aceast intuiie nu este o simpl
fantom rezultat dintr-o experien repetat, ci ea este independent fa
de aceasta i îi pune condiiile ei mai degrab decât primete condiii
din partea ci; într-adevr, elementele timp i spaiu, aa cum le
reveleaz intuiia a priori, reprezint legile oricrei experiene
posibile. Acesta este motivul care,în disertaia mea Despre
principiul raiunii
3 Kant este singurul care a întunecat aceast concepie a
raiunii; fac trimitere în aceast privin
la Apendicele consacrat filosofiei sale i la lucrarea
meaProbleme eseniale ale eticii.
48
Arthur Schopenhauer suficiente, m-a determinat s consider
timpul i spaiul, percepute în forma lor pur i izolate de coninutul
lor, ca fiind o clas de reprezentri speciale i distincte. Am
semnalat deja importana descoperirii lui Kant care stabilete
posibilitatea de a atinge printr-o observare direct i independent a
oricrei experiene aceste forme generale de intuiie senzitiv, fr ca
ele s-i piard prin aceasta nimic din legitimitatea lor, descoperire
care asigur în acelai timp punctul de plecare i certitudinea
matematicilor. Dar mai exist un aspect nu mai puin important care
trebuie menionat: principiul raiunii, care, ca lege de cauzalitate
i motivaie, determin experiena, care, pe de alt parte, ca lege de
justificare a raionamentelor, determin gândirea.
Acest principiu poate îmbrca o form foarte special, pe care
am desemnat-o sub numele de principiul existenei; privit în raport
cu spaiul, el d natere siturii prilor întinderii, care se determin
una pe cealalt la infinit.
Dac, dup ce a fost citit disertaia care servete drept introducere
la lucrarea de fa, s-a îneles bine unitatea iniial a principiului
raiunii, sub diversitatea posibil a expresiilor sale, se va înelege
cât de important este, pentru a ptrunde în profunzime esena acestui
principiu, s fie studiat, mai întâi, în cea mai simpl dintre
formele sale pure: timpul. Fiecare moment al duratei, de exemplu,
nu exist decât cu condiia de a-l distruge pe cel dinainte care i-a
dat natere, pentru a fi distrus i el la rândul lui: trecutul
i
viitorul, fcând abstracie de urmrile posibile a ceea ce
conin, sunt lucrri la fel de vane ca cel mai van dintre vise; în
aceeai situaie se afl i prezentul, care este o limit fr întindere i
fr durat între celelalte dou. Cum vom gsi acelai neant în toate
celelalte forme ale principiului raiunii, ne vom da seama c spaiul,
ca i timpul, i tot ce exist simultan în spaiu i în timp, pe scurt,
tot ce are o cauz sau
49
Lumea ca voin i reprezentare un scop, toate acestea nu au decât o
realitate pur relativ; într-adevr lucrul nu exist decât în virtutea
sau în ochii unui altul de aceeai natur cu el i supus apoi aceleiai
relativiti. Aceast concepie, în esena ei, nu este nou; tocmai în
acest sens Heraclit constata cu melancolie fluxul etern al
lucrurilor, Platon cobora realitatea la nivelul simplei deveniri
care nu ajunge niciodat pân la existen. Spinoza nu vedea în ele
decât accidentele substanei unice care numai ea exist etern, iar
Kant opunea lucrului în sine obiectele cunoaterii noastre ca pure
fenomene. În sfârit, antica înelepciune a Indiei exprim aceeai idee
sub aceast form: „Maya, vlul Iluziei, acoperind ochii muritorilor,
îi face s vad o lume despre care nu se poate spune dac este sau nu
este, o lume care seamn cu visul, cu razele soarelui pe nisip, când
de departe cltorul crede c vede o pânz de ap sau o frânghie aruncat
pe pmânt pe care o ia drept arpe“. (Aceste comparaii reiterate se
gsesc în numeroase pasaje dinVede i dinPurane.) Concepia
exprimat în comun de toi aceti filosofi nu este alta decât aceea
care ne preocup în acest moment: lumea ca reprezentare, supus
principiului raiunii.
50
§4
Dac avem o idee clar asupra formei sub care principiul raiunii
apare în timpul privit în sine, form de care depinde orice
enumerare i orice calcul, prin aceasta am ajuns la înelegerea
întregii esene a timpului. Acesta, într- adevr, se raporteaz în
totalitate la aceast determinare special a principiului raiunii i
nu are niciun alt atribut. Succesiunea este forma principiului
raiunii în timp. ea este, de asemenea, esena însi a timpului. Dac
în plus, a fost îneles bine principiul raiunii, aa cum exist el în
spaiul pur, va fi fundamentat o dat pentru totdeauna i ideea de
spaiu. Cci spaiul nu este altceva decât proprietatea de a se
determina reciproc de care se bucur prile întinderii; este ceea ce
se numete situare. Iar studierea amnunit a acestor diverse poziii i
exprimarea rezultatelor dobândite în formulri abstracte care s le
faciliteze folosirea constituie întregul obiect al geometriei. În
sfârit, dac a fost îneles perfect acest mod special al principiului
raiunii, care este legea cauzalitii i care determin coninutul
formelor precedente, timp i spaiu, precum i perceptibilitatea lor,
adic materia, se va fi îneles în acelai timp esena însi a materiei
ca atare, aceasta reducându-se în întregime la cauzalitate; acest
adevr se impune de îndat ce se reflecteaz asupra lui. Întreaga
realitate a materiei rezid, într-adevr, în aciunea sa i nicio alta
nu i-ar putea fi atribuit, nici chiar în gândire. Ea umple spaiul i
timpul pentru c este activ, iar aciunea sa asupra obiectului
imediat, material el însui, conduce la percepie, fr de care nu
exist materie; cunoaterea influenei exercitate de un obiect
material oarecare asupra altuia nu este posibil decât
51
Lumea ca voin i reprezentare dac acesta din urm acioneaz la rândul
lui asupra obiectului imediat, altfel de cum o fcea mai înainte, la
aceasta se reduce tot ce putem ti.
S fie cauz i efect, aceasta este aadar esena însi a materiei,
existena ei const numai în aciunea ei. De aceea în limba german
ansamblul lucrurilor materiale este desemnat cu o precizie extrem
prin cuvântulWirklichkeit (dinwirken -a aciona)4, termen mult mai
expresiv decât cel deRealität(realitate). Materia acioneaz tot
asupra materiei; realitatea i esena sa constau deci numai în
modificarea produs în mod regulat de una dintre prile ei asupra
alteia; dar aceasta este o realitate foarte relativ, raporturile
care o constituie nu sunt de altfel valabile decât în limitile
însei ale lumii materiale, absolut ca i timpul. Dac timpul i spaiul
pot fi cunoscute prin intuiie fiecare în sine i independent de
materie, aceasta, în schimb, nu ar putea fi perceput fr ele. Pe de
o parte, forma însi a materiei, care nu se poate separa de materie,
presupune deja spaiul; i, pe de alt parte, aciunea sa, care însemna
existena sa, implic întotdeauna o schimbare, adic o determinare a
timpului. Dar materia nu are drept condiie timpul i spaiul luate
separat, ci combinaia lor constituie esena ei, acesta rezidând în
întregime, aa dup cum am demonstrat, în aciune i cauzalitate.
Într-adevr, toate fenomenele i toate strile posibile, care sunt
nenumrate, ar putea, fr a se deranja unele pe altele, s coexiste în
spaiul infinit i, pe de alt parte, s se succead, fr nicio
dificultate. În infinitatea timpului, din acest moment, un raport
de dependen
4 Mira in quibusdam tebus verborum proprietas est, et
consuetudo ser monis antiqui quaedam efficacissimis notis
signat [„E uimitor, în cazul multor lucruri, cât de bine sunt
exprimate iar limbajul obinuit al anticilor desemneaz multe în cel
mai eficient mod“ - Seneca,Epistulae, 81,[9])
52
Arthur Schopenhauer reciproc i o lege care s determine
fenomenele conform acestui raport, necesar ar deveni inutil i chiar
inaplicabil; astfel nici aceast juxtapunere în spaiu, nici aceast
succesiune în timp nu ar fi suficient pentru a da natere
cauzalitii, atâta vreme cât fiecare dintre cele dou forme rmâne
izolat i se dezvolt independent de cealalt. Or, cauzalitatea
constituind esena însi a materiei, dac prima nu ar exista, a doua
ar disprea i ea. Pentru ca legea cauzalitii s-i pstreze întreaga sa
semnificaie i necesitate, schimbarea efectuat nu trebuie s se
limiteze la simpla transformare a diferitelor stri privite ca
atare; trebuie mai întâi ca într-un punct dat al spaiului s existe
la un anumit moment o stare i o