0

Atelierele

POLICE WRITER

ANTOLOGIE DE SCHIȚE POLIȚISTE

Editura Ministerului Afacerilor Interne

– 2015 –

2

CUPRINS

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza“

REPETABILĂ RĂSCRUCE – Lavinia Drăgoescu ..................................................................... 5

CRIMA DIN CARAIMAN – Georgiana Sandu......................................................................... 16

LA VÂNĂTOARE DE MISTREȚI – Bogdan Martiniuc ....................................................... 23

CU FORȚA, ÎN MINTEA CRIMINALULUI – Anca-Mirela Cusma .................................. 34

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE ÎN POLIȚIA DE FRONTIERĂ – Georgian-Ionuț Stan ..... 39

MISIUNI PERICULOASE – Lucian-Cristian Mircea ............................................................ 48

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII „Mihai Viteazul“

ȘI DACĂ LIFTUL N-AR FI FOST STRICAT – Alexandra Benchea ................................ 61

ZI DE MIERCURI – Cornelia Bîgiu.............................................................................................. 72

ABEL – Marian-Cosmin Burcea ................................................................................................... 83

INTRUSUL – Marius Dina .............................................................................................................. 98

SACRIFICIUL – Dănuț-Cristian Pop ....................................................................................... 103

AM NEVOIE DE LINIȘTE – Carmen Radu ........................................................................... 114

TRAFICANTUL – Constantin-Marian Stănică ............................................................... 125

BÂRLOGUL – Cătălina Pisargiac ............................................................................................. 130

3

„Atelierele Police Writer”, un nou proiect al Editurii M.A.I.

pentru revigorarea policier-ului românesc

Editura Ministerului Afacerilor Interne a început, în urmă cu doi

ani, o acțiune de reconectare a personalului instituției la un gen literar

care a fost decenii de-a rândul o adevărată emblemă a Internelor:

romanul polițist. Multe zeci de ani revista „Pentru Patrie” a publicat

foileton polițist și nu au fost puțini scriitorii care și-au încercat, cu mult

succes, talentul literar și detectivistic. Acești autori au publicat volume

valoroase, care se află și astăzi în bibliotecile celor care iubesc genul.

Editura M.A.I. a inaugurat, după 1990, o colecție care s-a numit

Police Club. Din nefericire, seria a fost abandonată în urmă cu mulți ani.

În 2013 am reînnodat tradiția, propunând conducerii ministerului

concursul de romane polițiste pentru lucrătorii instituției noastre. De

atunci, Editura M.A.I. a organizat două ediții ale concursului, publicând

tot atâtea titluri ale noii serii „Police Club”.

Încurajați de succesul demersului nostru editorial, ne-am propus,

în 2014, să extindem provocarea scrisului de literatură polițistă, astfel

încât aceasta să îi aibă în vedere și pe studenții care se pregătesc să

devină lucrători M.A.I. Așa a apărut ideea „Atelierelor Police Writer”. Nu

ne-am oprit numai la studenții Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan

Cuza”, ci i-am invitat să își dovedească măiestria și pe cei ai Academiei

Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”. Au fost inițiate două ateliere,

susținute de scriitorii Petre Crăciun și Nicolae Rotaru (membri ai Uniunii

Scriitorilor din România), iar studenții au ascultat cu atenție sfaturile

primite de la profesori și s-au apucat de scris. Au rezultat 14 proze

polițiste cât se poate de captivante și de originale. Fiecare tânăr autor

ne oferă propria perspectivă asupra meseriei de investigator. Imaginația

a lucrat febril, a dat roade, au apărut personaje care și-au intrat atât de

bine în rol, încât parcă ar dori să fie puse în continuare la treabă. Cine

știe ce le rezervă viitorul?

Iar noi, Editura M.A.I., ne-am gândit să vă oferim și să le oferim

acestor minunați scriitori un volum care să amintească tuturor de

începutul unei idei care are toate șansele de a deveni tradiție. Sperăm

că această ediție electronică să capete și o formă tipărită, astfel încât

tinerii scriitori să se poată mândri că au contribuit și ei la revigorarea

policier-ului românesc.

Editura M.A.I.

ACADEMIA DE POLIȚIE

„Alexandru Ioan Cuza“

5

REPETABILĂ RĂSCRUCE

Lavinia Drăgoescu

Pedalezi. Te pierzi adânc în fisuri de

gânduri.

Zâmbești mereu, aliniind oftatului de

armonie vehemență și continuitate.

Inconștient, te lași purtat de valul

fericirii.

Azi, nu mai cauți rațiune.

Știi doar ceva: că-i minunat, din

profunzime, să iubești.

Ai vrea să fugi, să înalți din șoapte,

grăite sunete de surd udate.

Când evadezi, din mari simțiri de

frenezie,

Auzi plângând, în versuri dulci, acele

momente de lumină vie.

Trăiești letargic în brațele iubirii,

Respiri cu patos oxigenul acelei

nestăpâniri

de sine.

Azi, te hrănești cu nemurire.

Nici nu concepi, nici nu ai putea

să vezi tristețe în acea oglindă a

veseliei.

Tot pătrunzând în suflu-ți cald, simți că-i

etern ce ieri a fost străin de trupu-ți

Și-ți juri grăbit că-n pași mărunți, în

dragoste vei dăinui,

De-a pururi.

6

Să fie oare așa facil a viețui în astă lume? Să fie ea, iubirea

pură, un ideal vindecător de ură, puternic sedativ al frământărilor,

secretul purtător de veșnicie? Sau doar o himeră ce caută a

masca delirul patologic al neîmplinirii?

E o luptă-n vis cu aceste spuse, o sarcină căutătoare de

răspunsuri, paradoxal desprinsă din neant, însă detectivul Asti,

Augustin Asti, se înarmează cu încăpățânare să elucideze

misterul, căci dezinvoltura acusticului simț polițienesc excede

arealul minții umane.

*

Frankfurt, Germania. 1 octombrie 2003, ora 11.00. Apel în

regim de urgență! Dispariție de persoane!

Detectivul Asti primește confuz vestea. La cei 36 de ani ai

săi, experiența soluționării multiplelor dispariții era grăitoare în

materie, plasându-l, indubitabil, în sfera algoritmică a

neînfricaților investigatori. Considerat maestrul decodificării

sinapselor infracționalității acerbe, Asti este un mare iubitor al

jocului cu mintea umană. Acuratețea de a pătrunde în creierul

infractorului derivă din dorința de a sparge țeasta în bucăți

metalice doar pentru a-și satisface pasiunea de a întregi puzzle-ul.

Tip zvelt, 1,86 înălțime, ochi negri, pătrunzători, privire fixă și

atotcuprinzătoare, analitic și mereu suspicios, este definit prin

fermitate și ingeniozitate. Nimic nu îl surprinde! Siguranța și

stăpânirea de sine punctate prin pregătirea profesională specifică

îl fac intangibil, fiind privit drept un adversar de temut în rândul

infractorilor. Cu toate acestea, este un tată și un soț protector. Își

iubește soția – pe Emilenne și pe cei doi băieți ai săi – Andy și

John. Nu crede însă în fidelitatea dragostei. Pentru el, respectul și

arta compromisului sunt lianele ce consolidează eternitatea unei

relații.

Stând comod în biroul său, satisfăcut în sinea sa de

promovarea unui nou succes, era în așteptarea savorii verdictului.

Era, totuși, puțin agitat. Clipele treceau tăcut.

7

Deodată, tresare! Rămâne încurcat!

– Karin Dawson! Același Karin Dawson! Doar rolurile sunt

inversate.

Nu i s-a mai întâmplat până acum. Se ridică nedumerit.

– La dracu! Jocul se complică!

Se plimbă tulburat.

– Ce lanț stupid! Simțeam că avea să mai fie ceva!

*

Karin Dawson era pe punctul de a fi condamnat pentru

uciderea soției sale, Marisa Jorg.

În urmă cu cinci ani, cei doi se căsătoriseră și se mutaseră

în Frankfurt.

Ea, celebră scriitoare, provenind dintr-o familie înfloritoare

de origine aristocratică, era renumită pentru frumusețea-i

cotropitoare. Își păstrase numele de Jorg, în ciuda insistențelor lui

Karin. Era o cutumă căreia îi era fidelă, căci tradiția o instruise să

nu-și negocieze dăinuirea sub o altă identitate. A deveni doamna

Dawson ar fi echivalat cu a-și renega originea-i strămoșească. Or,

în acest context, era de neconceput.

A fost suficientă o privire și, prematur, s-a împământenit

iubirea. Deschizând din jar portițe de lumină, lăsa să se strecoare

printre amintiri de vorbe, acute unduiri vocale pentru ca mai apoi

să închidă printr-o umbrire, speranțe de căutări. Era de o

naturalețe incurabilă.

Cum apărea, suav pășind, la vreo întâlnire a scriitorilor, cu

toții amuțeau. Și cum îi flutura jucăuș auritu-i păr, zâmbea docil,

legănându-se blajin. Privirea-i elegantă și acele buze doritoare

creau ispite, cu greu apuse. În lumina pală, silueta blondinei era

pretutindeni vegheată din umbră. Și atunci când ea grăia, din

murmurul salonului, se așternea tăcerea. Era fermecătoare. Toți

așteptau momentul. Lega așa cald cuvinte! Din haos parcă

răsăreau idei plasate-n note, dar cu cât le întipărea în aplicații, cu

atât acea simțire a mulțimii era pierdută-n neființă. Era dorită și

râvnită. A ști, ea nu vroia. Pe atunci, nici nu credea-n iubire.

8

Răstălmăcind prin golu-i trup,

În siguranța însuflețirii,

Ei i-a fost dat să scrie-n gând,

Ce vocea inimii îi spune.

Când nu căta să vadă-n sine

Abuz de fericire,

Pe atunci, plăpând avea să vină

Avalul contopirii-n sine.

Iubire! Asta simțea!

Străin până atunci, acest sentiment se cuibărise cu

gravitate în răsuflul inimii erodate. Un el îi acaparase

condiționarea existenței.

Karin Dawson nu fusese niciodată inginer. Era un simplu

mecanic. Dintre cei mai buni. Prima lui dragoste a fost mașina și

era singura căreia îi era fidel. Îi plăcea să jongleze printre

pistoane și volane, să simtă acel flux rotitor al uleiului ce se

strecoară subtil prin labirintul de piese. Motorul era apogeul

muncii sale. Îl considera copia fidelă a femeii: castă și simplistă la

exterior, complexă și imprevizibilă în interior. Asta era pentru el

femeia: insurmontabilitate de gânduri și trăiri. Nu se obosea să o

înțeleagă. Naviga vremelnic de la una la alta, alimentându-și

ferocitatea instinctului. Îi plăceau modelele noi!

Văzându-l cum se perindă printre fiare și uleiuri, cum

privește încruntat prin orificiul vreunei piese sau cum se luptă,

zbătându-se să îmbine extractoare și canale, n-ai bănui că un

astfel de individ ar putea fi de o galanterie domnească.

*

Jaguar X-Type. Roșu. La volan, un domn șarmant.

Stofă fină. Pare a fi franțuzească. Îi modelează perfect

corpul. Gravitatea pașilor arată stabilitate. Privire fermă,

cercetătoare. La un moment dat, în colțul stâng al gurii: un surâs.

– Ăsta, da model!

9

Pentru prima dată privirile li se intersectau. Rămân

nemișcați. Pentru câteva clipe, vorbeau tăcând! Ea face un pas. El

face doi. Sfârșesc îmbrățișați.

Nici nu se cunoșteau și deja știau multe unul despre

celălalt. Cuprinși de un entuziasm atipic ființei lor, nu căutau să își

hrănească întrebătoarea uimire cu răspunsuri. Departe de

cunoașterea rațiunii, pulsul sângera de mulțumire. Aveau să

înceapă un drum de oțel, pierdut în sinuozități de ceasuri. Se

completau într-atât încât nu puteai simți decât un singur suflet.

Rătăceau unul prin altul și-n scotociri luau ce-i al lor.

O lume întreagă doar a lor! Erau pierduți în visul lor. Era

hilar că se iubeau, dat fiind că niciunul nu acceptase până atunci

ca un altul să atingă străfunduri îngropate și fără afecțiune. Când

alergau, într-o opusă direcționare, vedeau abis. Un gol empiric.

Și au decis! Din divizibil să creeze unitate...

Purtați de pașii fanteziei, grăbit purced, ghidați de a

destinului mănușă! Dezarmat, Frankfurt îi întâmpina! Cadru nou.

Aceiași doi oameni.

În timp ce ea, Marisa a lui Karin, era uluitoare în

ascensiunea sa de scriitoare, el, Karin al Marisei, își consolida

deprinderile de mecanic fără a fi criticat. Ea îi scria povești de

amor, el o uimea cu atâta dor. Puseseră în scenă atâta pasiune,

dăruire încât stârniseră în jur o arogantă invidie. Nu pentru că

firea lor o genera, ci pentru că umanul refuza a crede în

statornicia dragostei adevărate.

Ce a urmat? Un dus-întors! Dar doar în timp. În rest...

Același loc!

*

În după-amiaza zilei de 15 martie 2003, detectivul Asti

începea operațiunea. Avea în spate o echipă de specialiști:

criminaliști, experți, medici legiști. Cu toții erau antrenați în

elucidarea abominabilului mister. Le plăcea să lucreze cu Asti –

mereu operativ și cu un acut simț al probelor. Detectivul avea

10

încredere în echipă, dar nu concepea absența sa de la fața locului.

Nici n-ar fi îndrăznit vreunul să înceapă activitatea în lipsa-i.

Era așteptat.

Old Street nr. 6. Îmbulzeală! La capătul străzii, două porți

negre, proaspăt vopsite. În spate, cupola aurită, în stilul gotic

modern, se înălța trufașă. Îi știau stilul. Primul și singurul!

Întotdeauna! Ceilalți așteptau semnalul!

Avea o manie în a scana locul. Examina milimetric fiecare

părticică a încăperii, pătrundea în consistența substanțelor, vedea

dincolo de aparenta înfățișare, iar simțul dezvoltat îl îndrepta

mereu spre probele ce aveau să vină în reconstituire.

Pătrunde în locuință. Nu e surprins. Se aștepta să găsească

totul ordonat. Mustăcește!

Trec câteva ore. Dă semnalul.

– Deci?

– Crimă!

După o muncă asiduă, apar primele indicii. Pete de sânge

pe podea. Fuseseră șterse, dar întrucât tehnologia evoluase,

grație abilității criminaliștilor care știau să îmbine prafurile și să

insiste, pudrând fiecare urmă, nu mai era o dificultate

descoperirea lor. Surpriză! Acestea îi conduceau spre veranda

care dădea direct în grădină. Aici se opreau.

În dosul mesei, un sertar. Închis. Înăuntru: un jurnal.

Semnat: M.J. Expertiza dovedește autenticitatea. Ultima istorisire:

dimineața zilei curente.

În gunoiul depozitat în spatele casei: un tub de histamină.

24 miligrame. Îndeajuns pentru o moarte!

În aer plutește un miros proaspăt de jăratic stins. Din

șemineu se ridică cenușa pentru expertiză. Rezultat: pânză arsă.

Recent. O zi, două cel mult.

Se adaugă declarațiile vecinilor. Auziseră zgomote cu o

seară înainte. Se certau.

– Poate a și lovit-o! își spuneau.

După câteva luni bune, imaginea crimei prinde contur în

mintea detectivului, cu atât mai mult cu cât jurnalul îi confirma

bănuielile.

11

Karin mințise. Făcuse primul pas, anunțând poliția despre

dispariția soției, dar, de fapt, nici nu îi păsa. Pregătise totul. Așa

gândea, probabil. Omisese însă câteva detalii.

Se simțea eliberat. Gata să se avânte în brațele noii iubite,

căci revenise la vechiul obicei de a explora modele noi. Claudine

era cu 10 ani mai tânără ca Marisa. Era o focoasă adolescentă

brunetă. Dornică de senzualitate, se îndrăgostise ușor. Prins în

mrejele noului tărâm, nici Karin nu rămăsese indiferent. Era

evident... Acum căuta să scape de Marisa.

Cum aceasta nu ingerase comod ideea divorțului și cum,

căzută în disperarea salvării căsniciei, stârnea scene incontrolabile

de gelozie, Karin se înfuria din ce în ce mai tare. Așa ajunsese să-i

fie teamă de propriul soț! Mărturisea cu amar, chiar în ziua

dispariției: „– Mi-e teamă să nu mă omoare! Citesc în furia

pumnalului cât și-ar dori azi să dispar.”

Profitând de aparențele unei căsnicii perfecte, cu greu

credea că va fi suspectat de homicid. Îi administrase, probabil, o

doză suficientă de histamină. Experții spun că o cantitate mare

ucide o persoană în 12 ore. Leșinase pe verandă, lovindu-se în

cădere și se târâse până în dormitor sau poate el însuși o târâse

pentru a nu fi întâmplător observată de vecini. Se debarasase de

cadavru în cine știe ce manieră și avusese grijă să curețe petele

de pe podea, incinerând, într-un final, pânza, în șemineul din

sufragerie. Așa avea să arate puzzle-ul crimei!

Karin nu recunoștea însă nimic. Susținea că, întorcându-se

de la atelier, unde își petrecea o mare parte a timpului, nu își

găsise soția acasă. Alertat fiind, anunțase poliția. Recunoștea

totuși că avusese loc un schimb de replici în seara precedentă,

când el îi ceruse Marisei să divorțeze. Atât doar! Justifica prezența

histaminei prin faptul că soția sa era nimfomană și uneori folosea

medicamentul pe post de sedativ. Afirmase, de altfel, că Marisa ar

fi ars schițe pe care nu le mai folosea și așa se explică și mirosul,

cald încă, al cenușii. În ceea ce privește jurnalul, nu-i cunoștea

existența, iar pentru petele de sânge nu reușise să dea o

explicație plauzibilă.

12

*

Trecuseră aproape șapte luni. Nici urmă de Marisa...

Cazul stârnise vâlvă printre cetățeni. Modul în care luase

amploare știrea devenise unicat pe platourile publice scenarizate.

Se aștepta momentul condamnării!

Asti și echipa sa asudaseră în descifrarea mesajelor, căci

nu era ușor să decriptezi fiecare sens al cuvintelor, să golești, de

formă, declarațiile pentru a le înțelege fondul. Și nu fuseseră

puțini cei audiați. Adăugând ipotezele nenumărate ce apăreau cu

orice informație în plus și continuând cu schimbarea, uneori

radicală, a versiunilor, pe măsură ce investigațiile avansau, se

consumaseră mulți nervi. Numai Asti știe de câte ori și-a plimbat

piesele puzzle-ului fără succes. De câte ori explodase și dezbinase

întregul aproape clădit, simțindu-se forțat să o ia de la capăt.

Și tocmai când responsabilitatea morală îi grăia despre

desăvârșire, convins fiind că exigențele personale i se îmbinaseră

perfect cu profesionalismul tipic, nu își înțelegea agitația

impulsurilor.

Avea în față forma finală a puzzle-ului. Lipsea o piesă doar.

Ultima! O ținea puternic în mâna stângă. O privea îndelung și

aștepta confirmarea, pentru a o putea plasa în locu-i bine stabilit.

Sentința judecătorului. Întârzia să apară!

*

De unde avea să înceapă acum? Ce piste avea să

folosească?

Să-și fi conștientizat oare Karin iminenta pedeapsă și

realizând că nimic nu îl mai poate salva să-și fi ucis instinctul

animalic înnebunit după libertate? Sau, simțindu-se într-atât de

vinovat, nu a putut înfrânge conștiința-i mustrătoare și a ales să

fie el cel care își distruge trupul pentru incontrolabilele fapte ale

irațiunii? Să nu fi suportat ideea de a fi condamnat fiindcă luptase

pentru a atinge idealul iubirii, chiar dacă pentru aceasta fusese

nevoit să-și vadă mâinile însângerate și astfel și-a transpus

13

lașitatea într-o faptă de dispariție? Trăind sub o altă identitate, ar

fi dispus cel puțin de libertate fizică, chiar dacă pata criminală i-ar

fi otrăvit mintea-i delirantă.

Claudine Fry. Ea ar fi rămas singura motivație veridică,

suficient de puternică pentru a-l ține în viață. De altfel, pentru a

îmbrățișa dragostea ei, în deplinătate faptică, se transformase

într-un criminal. În căutare de răspunsuri, Asti află însă că

aceasta nu vrusese să mai audă de el din chiar ziua în care se

pusese în discuție posibilul asasinat.

Demersurile continuară și în zilele următoare. Fusese dat în

urmărire generală și orice persoană deținătoare de informații

fusese rugată să anunțe poliția. Se percheziționaseră mai multe

locuri pe care le frecventa, precum și spații unde s-ar fi putut

ascunde. Toate forțele de ordine erau puse în temă și antrenate în

găsirea dispărutului.

La sediul poliției se perindau toate persoanele din anturajul

său, precum și cele cu care se presupunea că ar fi avut un ultim

contact. Orașul era împânzit de afișe. Se instalase o stare de

alertă generală.

Zilele treceau. Fără rezultat!

*

De două zile, detectivul Asti nu ieșea din birou. Nu vroia să

primească pe nimeni.

Era pentru prima dată când se simțea indecis. Totul

devenise echivoc. Haotic și imprevizibil. Nu-i stătea în fire să fie

luat prin surprindere. Avea impresia că e prins într-un joc

veninos. Se temea, ascuns, de otrava care l-ar putea ucide. Un

minim de neatenție i-ar fi fatal.

Stând în fotoliul său din piele neagră, observă tabloul din

fața sa. Nu-și amintea să-l mai fi văzut.

– Eiserner Steg! A trecut ceva vreme, își zice.

Hotărî să facă o plimbare.

Era un cer mohorât. În deplină afinitate cu spiritul său

pierdut. Vântul adia ușor. Pășea agale, contemplând orizontul. Pe

alocuri, se oprea și sfârșea în oftat. Simțea că este un refugiu

14

prielnic pentru a-și liniști gândurile. Avea nevoie de o astfel de

monotonie. Brusc, observă cât de mult îi place contrastul dintre

duritatea metalului ce pare a-și continua arcuirea cu cenușiul

norilor și cu plăcuta pasarelă pitorească ce unește cele două

maluri plăpânde ale râului Main. De-o parte și de alta, mici

simboluri ale iubirii. Se opri în dreptul unui lacăt. Era gravat.

K&M. Tresări! În prelungirea sa, un lanț puțin ruginit purta în

bătaia vântului, puțin mai jos de nivelul structurii pasarelei, o

cutie metalică. Se aplecă. Nu era închisă. Înăuntru: o scrisoare.

Pe verso scria țipător: „Detectivule, să nu-ți înșeli niciodată

soția!”

O deschide, temător. Amuțește!

„Știți, domnule Asti, când vrei să te reinventezi e greu, dar

să nu fie oare și mai grea conștientizarea poziționării într-o astfel

de lume, lipsită de culoare? Vehiculezi, prin vorbe, gânduri pale și

fluturi printre rânduri – sorginte de sudoare. Te pierzi năvalnic în

scrisori și vorbe, dar tot ce faci e să umbrești, prin dogme, un soi

de anecdote. Azi viețuiești în profunzimea retrăirilor de ieri,

mustrând, în neștiință, purtarea orgoliilor de timp vegheate.

Transferi vegetale erori către centrale neuronale, vinzi lacrimi,

cumperi zâmbete, plătești în unități de timp, garantându-ți valul

de candoare. Pătrunzi în tine și îți răzbuni răgazul. Te ascunzi în

puritate și cauți nemurirea. Lauzi grăunți de frenezie, contopind

năluca nebuniei, veșnic atotcăutătoare de împlinire și rupi, în

ultimate, condiții de viitor catalogate.

Dar ce faci atunci când simți cum veninul geloziei se

unduiește în tine, distrugându-ți frumusețea sufletului? Când îl

simți așa puternic, inundându-ți văzul, otrăvindu-ți rațiunea,

hrănindu-ți răutatea? Ai putea oare să te mai reinventezi văzând

cum alta, complet dezbrăcată, este posedată-n forță de cel care

veșnic ți-a jurat iubire? Tu stai și te frămânți, așteptând un gram

de afecțiune, în timp ce el hoinărește, făcându-și curaj pentru a

se despărți de tine.

Nu-i imposibil să premeditezi ce caută a-ți spune căci de ar

fi așa, și suferințele ar fi puține. Nici n-ai putea să-l eliberezi, căci

din putred, doar mucegai înveșmântezi și te transformi în ce nu

15

crezi. Când vezi cât suferi pentru o dragoste, devenită inexistentă

pentru el, îți vin idei.

Începi prin a-ți istorisi viața. Expui frumosul, idealul

început. Strecori și temeri, și fantezii, și vise. Doar te pricepi să

încondeiezi jurnale. Apoi, găsești un loc ce-i doar al lui.

Aștepți momentul unei dispute cât mai crunte, asigurându-te

că și vecinii vor auzi.

Ziua următoare, când el va pleca, arunci tubul de

histamină, având certitudinea că locul va fi în întregime cercetat.

Te rănești, lăsând să curgă sânge pe podea, târându-te de pe

verandă în dormitor pentru ca mai apoi să ștergi petele cu

pijamalele tale din bumbac, pe care le vei arde în șemineu. Apoi,

DISPARI!

Cum aș fi putut să îmi cenzurez înecul suferințelor, dacă nu

târându-l pe el în umilința fatidicului criminal? Când tu iubești cu

atâta foc, iar el un obicei reînvie, n-ai cum să ierți. E prea

mârșav! Nu e onest să viețuiești într-o minciună!

Văzându-l cum se cufundă în amărăciune, știam că a venit

momentul. Îl contactez. Nu eram eu, ci era ea. Claudine Fry.

Știam cât de arzător vroia să îi vorbească. Acceptă!

Cum intră, îl lovesc. De multe ori. Cum nu puteam să îi

port trupul, am vrut o zi să fiu ca el: mecanic. Așa, am demontat

motorul greu în piese mici. Apoi, am obținut cenușa.

Acum o țin la pieptul meu și de deasupra Podului de Fier,

direct, ne scufundăm în Main.

Și vom pieri. Dar amândoi!

Vezi detectivule, nimic nu poate distruge o dragoste

adevărată!

Semnat M.J.”

Încremenit, dar mulțumit în sinea sa, detectivul Asti se

întoarce la birou.

Acum totul era clar...

16

CRIMA DIN CARAIMAN

Georgiana Sandu

Era 24 iunie, joia, o nouă zi de muncă. M-am trezit încă de

la 5.30 să îmi beau cafeaua şi să îmi fumez ţigara, un obicei pe

care l-am însuşit de când am fost repartizată la Biroul de

Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului Buzău. Îmi

termin tabietul, comand un taxi şi îi cer amabil să mă conducă la

serviciu. Era ora 6.35, pe drum cetăţenii se înghesuiau în staţiile

de autobuz să intre, să prindă un loc pe scaun, în ideea că se vor

mai odihni câteva clipe până ajung la destinaţie. Ajung la poarta

poliţiei, prezint legitimaţia şi mă deplasez către birou. Colegul de

birou, Cristea Iulian, încă nu sosise. Decid să îmi mai aprind o

ţigară, dar fără cafea nu mergea, aşa că am coborât în parterul

clădirii să îmi cumpăr una. Alţi doi colegi de la ordine publică

discutau vehement despre o speţă întâlnită în timpul serviciului

lor, un concubin îşi bate concubina de faţă cu cei doi minori ai lor,

respectiv o fată de 8 ani și un băiat de 16 ani. Bărbatul violent şi-a

agresat soţia care a ajuns, mai apoi, în stare gravă, la spital. În

timp ce se prepara cafeaua mă gândeam ce animal era în stare să

recurgă la o asemenea violenţă. În cele din urmă apare şi Iulian.

Îmi zâmbeşte în colţul gurii şi mă întrebă dacă urc. Îi răspund că

da şi ne deplasăm către birou, vorbind despre problemele

obișnuite. În birou se încălzise, aerul condiţionat nu funcţiona,

deşi făcusem o sesizare, cu câteva zile în urmă, către cei abilitaţi

în domeniu, să vină să rezolve problema. Pierdută printre

documente, constat că este ora prânzului, aşa că decid să dau o

fugă în Piaţa Centrală, care nu era departe de Poliţia Municipală,

să cumpăr niște fructe. Soarele ardea năucitor și aveam părul pe

spate; uitasem pe birou agrafa de prins părul. Cu toate acestea,

17

decid să îmi continui drumul. Eram gânditoare, îmi era mintea la

ce povesteau cei doi agenți de la ordine publică în timpul în care

am aşteptat, dimineaţă, să se prepare cafeaua. Ajung în piaţa de

fructe şi încerc să caut ceva să placă și ochiului. Într-un colţ, pe la

jumătatea pieţei, lângă o patiserie și o cafenea – „Rosa”, văd o

tarabă cu fructe care arătau foarte bine, însă nu vedeam

vânzătoarea. Mă apropii şi aştept. Din spatele tarabei se vede o

tânără femeie, blondă, cu ochii pierduţi în lacrimi, cu faţa vânătă,

slabă și firavă. În urma ei se aude, ţipând, o voce groasă de

bărbat. Acesta s-a apropiat de ea şi a lovit-o cu pumnul în spate.

Am strigat la el să îi dea pace femeii, m-a privit dubios şi a fugit

ca un mieluşel. Femeia plângea. Tremura din toate încheieturile.

M-am apropiat de ea să o întreb ce se întâmplă, însă m-a întrebat

printre lacrimi ce doresc să cumpăr. I-am spus că poate veni la

Secția de Poliţie să depună o plângere împotriva persoanei care a

agresat-o. Mi-a spus că este concubinul ei şi că a lucrat ca

electrician, că a fost concediat din cauza alcoolului şi de fiecare

dată când se îmbată vine şi o agresează în public. Se vedea că

este mâhnită, însă nu dorea să îi facă rău. A afirmat că s-a

obişnuit cu această situaţie şi că are copii de crescut, aşa că să nu

o ţin din treabă că poate apare şeful ei, o vede şi păţește alt

necaz. I-am cerut două kilograme de portocale, unul de mere și

unul de pere. Am plecat către birou gândindu-mă la biata femeie,

cum se complace într-o situaţie care îi aduce atâta suferinţă.

Soarele bătea şi mai tare, deja simţeam cum creierul începe să-mi

ardă. Ajung la birou. Arunc fructele pe masă şi se aşterne liniştea.

Iulian şi-a dat seama că ceva se întâmplă cu mine. A încercat să

mă abordeze, însă i-am răspuns scurt că nu am chef de discuţii.

Îmi trecuse pofta de fructe. M-am apucat să rezolv ultimul dosar

care se afla pe birou. În acest timp îmi aprind o țigară. Urmăream

cum fumul urcă spre tavan şi mă întrebam când se apropie ora să

termin programul de lucru. Mă gândeam la acea femeie, aşa că

mi-am prins părul, mi-am pus ochelarii, mi-am luat geanta şi am

plecat în piaţă. Căutam cu privirea femeia care încă plângea, dar

care îşi făcea treaba cum ştia mai bine. M-am decis să o aştept

18

până îşi termină şi ea programul. Se făcuse ora 18.05. Femeia

strânsese marfa şi se îndrepta către ieşirea din piaţă. Purta o

pereche de pantaloni maro, un tricou alb, nişte sandale negre, iar

pe umărul stâng avea o geantă tot neagră. La ieşirea din piaţă se

întâlneşte cu un bărbat înalt, brunet, masiv, îmbrăcat cu o

cămaşă gri, pantalon negru, pantofi negri, care o curpinde

puternic în braţe și o sărută pe frunte. Aceştia se urcă într-o

maşină Dacia Logan de un albastru marin, numărul VN-06-MRK.

Urc într-un taxi şi îi cer amabil şoferului să îi urmeze pe cei doi

care se îndreptau către ieşirea din oraş. Aceştia coboară pe o

stradă aproape pustie, la o adresă suspectă, Strada Transilvaniei

nr. 666, casa părea părăsită, gardul nu avea poartă, locul era

neîngrijit şi nelocuit. Îl rog pe taximetrist să oprească motorul şi

să aşteptam câteva clipe. La 19.03, femeia iese însoţită de acest

bărbat, având în mâna stângă un obiect înfăşurat într-un material

grena, de culoarea vişinei, pe care îl introduce în geantă. Cei doi

urcă în maşină, însă femeia se poziţionează pe bancheta din

spate, în partea dreaptă. Bărbatul o conduce către o altă

destinaţie, aceasta coboară la un bloc gri, vechi, sobru, pe Strada

Caraiman nr. 13. Femeia coboară din maşină, fără să îşi ia rămas-

bun de la acesta, şi la câțiva paşi îi sare în braţe o copiliţă firavă,

blonduţă, cu părul lung și cu ochii albaştri. Copila purta o rochie

murdară şi cârpită, nişte papuci tociţi, dar se bucura că îşi vede

mama. Pentru moment am rămas puţin impresionată, dar îi cer

de îndată taximetristului să mă ducă la sediul poliţiei. Îi plătesc

suma cerută, cobor şi mă îndrept grăbită către birou. Deschid

calculatorul şi caut numărul de înmatriculare VN-06-MRK. Aflu că

maşina îi aparține unui anume Dumitru Popa, în vârstă de 45 de

ani, lucrător la S.C. COMPANIPRODUCT S.R.L, cu domiciliul legal

în Vrancea, Bulevardul Carol I, bloc 33A, etajul 1, apartamentul

6, fără antecedente, necăsătorit. Mă uit atentă la poza lui. Ochii

erau negri, privirea pătrunzătoare, părul şaten, cărarea pe

dreapta, sprâncenele uşor încordate, buzele subţiri.

Era ora 21.05, aşa că m-am decis să plec spre casă pentru

a mă pregăti pentru ziua următoare. Am dat un print cu datele

19

acelui individ, am închis calculatorul şi am plecat pe jos,

gândindu-mă tot drumul la relaţia dintre cei doi, şi mai ales, la

obiectul pe care l-a introdus femeia în geantă. Ajung acasă, îmi

fac un duş, mănânc ceva repede şi decid să mă pregătesc de

somn. Nu trece mult timp şi văd că mă apelează Iulian. Eram

uimită, deoarece el nu mă sună niciodată târziu în noapte. În

telefon se aude: „Miss Gigi, iertare că te sun aşa târziu, însă a

avut loc o crimă pe strada Caraiman nr. 13”. Era ora 23.45. M-am

îmbrăcat în fugă şi am plecat către locul cu crima. Ştiam că

incidentul are legătură cu acea femeie, simţul îmi spunea. Am

ajuns la faţa locului. Ceilalţi colegi marcaseră zona, sosise

ambulanţa, poliţia, mascaţii, în jur se afla o mulţime de oameni

curioşi ce se întâmplă. O voce din mulţime striga:

„CRIMINALAAA!!!”. Iau legătură cu Iulian. Acesta îmi aduce la

cunoştinţă că a avut loc o crimă, concubina şi-a ucis concubinul. Îi

cer lui Iulian să mă conducă la locul crimei. Crima a avut loc în

blocul gri, vechi şi sobru, unde coborâse femeia agresată în piaţă,

la etajul 2, apartamentul 19. În tocul uşii, încătuşată şi plină de

sânge pe tricoul cel alb, plângea acea femeie de la care

cumpărasem fructe. În spatele ei, speriată şi plângând, copila

îmbrăcată cu rochia cârpită, ţipa să nu îi plece mama. Am luat

copila în braţe și m-am dus la un vecin din bloc, să ţină copila

câteva ore, până facem demersurile necesare pentru ca aceasta

să beneficieze de adăpost. Mă întorc la faţa crimei, rog poliţiştii să

conducă femeia în dubă şi să o transporte la sediul poliţiei, pentru

declaraţii şi amprentare, să o identificăm și pentru celelalte

operaţiuni necesare. Între timp, Iulian îmi oferă o pereche de

mănuşi şi îmi povesteşte că bărbatul ucis, înjunghiat în inimă,

concubinul acesteia, se numea Strâmbă Cornel, fost angajat la

S.C. ELECTRICA S.R.L, concediat din cauza alcoolului, avea 39 de ani

și era tot timpul violent şi în stare de ebrietate, iar vecinii spun că

se temeau de el, deoarece făcea scandal, îşi bătea concubina şi

cei doi copii, un băiat şi o fetiţă. Am aflat că acesta, aflându-se la

geam, a strigat cu ultimele puteri după ajutor. Intrăm în imobil să

investigăm urmele. Era o garsonieră cu o cameră, parchetul de pe

20

jos era vechi, geamurile erau sparte, în mijlocul camerei era un

pat de două persoane plin de sânge, pereţii nu erau văruiţi, într-un

colţ era o sobă din fontă, iar lângă pat era un dulap în două uși.

Pe jos era întinsă o mochetă crem, pătată cu sânge. Deschid uşile

dulapului şi, învelit cu o pătură, stătea un băiat, în stare de şoc;

tremura, era vânăt la faţă şi nu putea vorbi. Îi cer lui Iulian să

cheme pe cineva de la ambulanţă. Au venit o asistentă și un

medic, însă când aceştia s-au apropiat de copil, acesta a început

să ţipe cât îl ţineau plămânii. În cele din urmă i-au administrat un

calmant şi l-au condus la ambulanţă. Locul părea sinistru, nu

exista curent electric, pe o măsuţă ruginită erau resturi de

lumânare şi o cutie cu câteva beţe de chibrit. Sub masă era

aruncată o bucată de pânză grena, de culoarea vişinei, era acel

material în care femeia ţinea acoperit obiectul cu care ieşise din

casa de pe strada Transilvaniei nr. 666. La câţiva paşi, era o

cârpă albă, plină de pete de sânge, care învelea un cuţit, cu

mânerul din metal și cu lama lungă, de aproximativ 30 de

centimetri, ascuţită, cu vârful acoperit de sânge. I-am cerut lui

Iulian să ia cuţitul şi să-l pună într-o pungă. Soba din fontă, de un

gri închis, plină de praf şi pânză de păianjen mi se părea

suspectă, aşa că am deschis uşa acesteia. În interior am găsit o

cămaşă albă, plină de sânge la buzunarul drept, din zona inimii.

Era o cămaşă bărbătească, nu avea nasturi, era ruptă și veche.

L-am rugat pe Iulian să o pună şi pe aceasta într-o pungă pentru

probe. Lângă geam, stătea aruncată pe jos o perdea albă, ruptă,

ce conţinea urmele unei palme. Se observa că nu e palmă de

femeie sau copil, era o palmă de bărbat. Era încă o probă a

crimei. Am marcat zonele care conţineau urme de sânge şi am

încercat să reconstituim paşii crimei. Urmele începeau de la geam

și se sfârşeau la uşa camerei. Bărbatul stătea la geam când a fost

înjunghiat, s-a prins cu mâna de perdea şi a strigat „AJUTOR!“. A

căzut la podea, și-a scos cuţitul, şi-a dat jos cămaşa, după care s-a

îndreptat către uşă. Acolo i-a fost sfârșitul, acolo şi-a dat ultima

suflare. După cele constatate, am mers la vecinul unde lăsasem

fata. Se numea Popa Ştefan. Era un bătrânel în vârstă de 67 de ani,

21

singur, soţia îi murise de cancer cu trei ani în urmă. Acesta ne-a

povestit cât de violent era decedatul, că îşi gonea copiii de acasă

şi că, de multe ori acesta le oferea sprijin și un loc de dormit

peste noapte. Am luat copilul, i-am anunţat pe cei de la Protecţia

Copilului, să vină să decidă ce se va întâmpla cu soarta acestei

copile. Am coborât la ambulanţă, să vedem ce face tânărul aflat

în stare de şoc. Îşi revenise puţin, plângea și murmura că îi este

frică. A spus că se numeşte Liviu, că are 16 ani, că a renunţat la

școală, deoarece nu avea bani de cărţi şi că oricum nu îl mai lăsa

tatăl său, deoarece mergea cu ziua, la muncă, să îi procure bani

de băutură. Între timp, sosesc cei de la Protecţia Copilului, le

prezentăm situaţia și decid ca acei doi minori să fie îngrijiţi câteva

zile la un Centru de Urgenţă pentru Minori, până aflăm dacă

există alte rude care ar dori să se ocupe de creșterea și educaţia

lor, o vreme. Ne îndreptăm către duba unde era izolată femeia.

Urc în maşină şi cer agentului să ne conducă direct la secţia de

poliţie. Femeia mă privea atent, parcă mă ştia de undeva. Şi-a

dat seama că eram blonda care cumpărase de la ea portocale,

mere şi pere. Ajungem la secţie, intrăm în camera de izolare şi

interoghez femeia. Din spusele acesteia, aflu că se numeşte

Soartă Cătălina, că are 35 de ani, lucra ca vânzătoare în Piaţa

Centrală, mamă a doi copii, singură pe lume, nu avea fraţi sau

surori, părinţii ei muriseră într-un accident de maşină cu câţiva

ani în urmă şi că se chinuia să supravieţuiască alături de un om

care o agresa tot timpul. A declarat că de câţiva ani trăieşte

această traumă, că a suportat bătăi şi chinuri de dragul copiilor,

ca să crească alături de ambii părinţi. Am întrebat-o de ce l-a

înjunghiat, de unde avea arma crimei, de ce nu a fugit de acasă.

Mi-a răspuns că a ales să facă acest lucru pentru că altfel ar fi

murit ea. Concubinul ei o ameninţase că o omoară cu prima

ocazie ivită, că o va spânzura de un copac, iar pe copii o să îi

alunge de acasă. Nu avea nicio speranţă, nu avea încredere în

nimeni, nu putea să culeagă un sfat de la nimeni. Am întrebat-o

cine este Dumitru Popa, iar în acel moment a izbucnit în plâns şi

m-a implorat să nu îi fac rău, că era singurul om care a ajutat-o,

22

că era prietenul ei la care se împrumuta de bani şi căruia îi ceruse

cuţitul cu care şi-a înjunghiat concubinul. A declarat că nu îşi

doreşte decât siguranţa copiilor, chiar dacă va sta o viaţă într-o

temniţă. Credea că sacrificiul de a nu vedea lumina soarelui nu

era în zadar, că a scăpat lumea de un nemernic care nu iubea

decât alcoolul. Povestea de câte ori a dormit în scara blocului şi în

gară, de câte ori îi făcuse şeful observaţie şi că nu a concediat-o

din milă. Era victima unui destin tragic, însă era fericită că are

acești doi copii, că erau singura ei comoară şi că îi pare rău că nu

le-a putut oferi mai mult. Spera ca Dumnezeu să îşi îndrepte

pentru o clipă privirea către ei şi să le ofere acea linişte şi pace pe

care ea nu a putut să le ofere. Era 7.10 dimineaţa. Îl rog pe Iulian

să cumpere trei cafele, una pentru mine, una pentru Cătălina şi

una pentru el. Am ieşit să îmi aprind o ţigară. O compătimeam pe

biata femeie, că va sta niște ani la închisoare pentru o crimă care,

însă, era o eliberare, atât pentru copii, cât şi pentru ea. Afară

începuse să plouă, vântul bătea cu putere, cerul se întunecase.

Apare şi Iulian cu cele trei cafele. L-am rugat să stea câteva clipe

cu biata femeie. Priveam fumul de ţigară, cum se ridica spre

tavan şi mă gândeam câţi ani această femeie va suporta gândul

că, dincolo de acele ziduri, o aşteaptă două suflete, două fiinţe

care nu au avut ocazia să se bucure cu adevărat de prezenţa

mamei lor. Termin ţigara, intru în birou, îi aduc la cunoștinţă

femeii despre avocatul din oficiu și despre totalitatea procedurilor

care urmează a fi aplicate. Era supusă, dădea din cap în semn de

aprobare. La puţin timp apare şi avocatul, Şerban Valeria, o

doamnă de 45 de ani, renumită pentru experienţa sa. A stat

câteva ore de vorbă cu inculpata, după care iese şi îmi spune că

nu întotdeauna soarta este de partea celor drepţi, însă va face tot

posibilul ca acestă femeie să nu simtă prea mult atmosfera

închisorii. Trec săptămâni şi judecătorul stabileşte pedeapsa, 7 ani

pentru omor în legitimă apărare și fapte atenuante.

23

LA VÂNĂTOARE DE MISTREȚI

Bogdan Martiniuc

„Mări, se vorbiră

Și se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare.”

Viaţa într-un oraş de provincie nu seamănă deloc cu cea

din capitală. Vladimir Lupescu ştia asta încă de când a auzit unde

urmează să plătească pentru greşeala care îl costase şapte de ani

de muncă grea pentru a ajunge şeful Biroului Investigaţii

Criminale. Toţi îi spuneau că se va adapta, dar ştia prea bine că

urările lor de bine nu reflectau decât compătimire, ceea ce îl

dezgusta profund şi îi adâncea depresia. Era totuşi mai bine decât

de obicei, pentru că atunci când era scârbit de ipocrizia celor din

jur, vina cumplită care îl apăsa înceta să mai muşte din conştiinţa

sa tulburată. Cu toate acestea, nimic nu aducea cu reprezentările

pe care şi le făcuse el. Tânjea după pacea pe care un astfel de loc

se presupune că o aduce, dar a fost întâmpinat de linişte. O

linişte care îl sufoca, lăsându-l pradă gândurilor de care încerca să

fugă. Au fost de ajuns câteva zile ca să-şi dea seama că nu

agitaţia capitalei îi accentua tulburarea. Dimpotrivă, pulsul său

ajunsese unul cu cel al oraşului, îi lipsea freamătul furnicarului

mereu în mişcare din care îşi trăgea energia.

Criminalitatea nu semăna deloc cu ce descriu romanele

poliţiste. Sau cel puţin, cu siguranţă nu cu cele străine.

Infractorului român îi lipseşte imaginaţia, eleganţa, fineţea unei

crime construite cu măiestrie de autorul unui roman. Iar

Bucureştiul nu era nici pe departe centrul celor mai interesante

crime. Îşi amintea începutul pregătirii sale, când a fost avertizat

24

că „răul este nespectaculos şi întotdeauna uman şi doarme cu noi

şi mănâncă la masa noastră”. Dar Orăşenii de Munte era prea de

tot, ofiţerii de aici trebuie să fi inventat conceptul de „găinării”.

Sau, în lumina evenimentelor care au animat ultimele zile,

„mistreţării”.

Dacă Departamentul de Investigaţii Criminale era pe linie

moartă în cea mai mare perioadă a anului, forţele de ordine din

acest micuţ orăşel de provincie se confruntau, află el, aproape

anual cu invazii ale mistreţilor care coborau din pădure şi

devastau culturile de pe raza a trei sate din apropiere. Anul

acesta, se pare, situaţia devenise şi mai gravă. Mistreţii intrau

acum în sate şi distrugeau gospodăriile. Oamenii erau panicaţi şi

deveneau din ce în ce mai agitaţi.

Şi totuşi Lupescu găsea totul nespus de fastidios. Munca de

birou devenise perioadă de reflecţii. Ultimul caz era încă în ceaţă.

Unde greşise? Respectase procedura. Ştia sigur că făcuse totul ca

la carte. Sau nu?! Indecizia aceasta în a lua o decizie îl costase

scump. Şi totuşi, de unde au început lucrurile să meargă prost?

Nu ar trebui să încerce să afle, ca să nu se mai repete? Probabil

oricum nu va mai avea o astfel de ocazie pe care să o strice. Nu

din locul acesta uitat de lume, în orice caz. Şi nu ar trebui să se

simtă vinovat, nu curios? Se simţea vinovat întocmai pentru că

era ros de o curiozitate mai mare, decât de remuşcări. În tipul

acesta de meditaţie era prins Lupescu, atunci când a sunat

telefonul.

Spre surprinderea lui, de data aceasta nu era vorba de

niciun dosar prost etichetat. Vocea de la celălalt capăt al firului

răsuna ca un ecou din trecut, ezitant, rece, metalic. Îi se făcea un

ultim serviciu, primea o ultimă şansă să-şi răscumpere greşeala.

Sau ceva asemănător. Fostul său superior credea că merită

această ultimă ocazie, o urmă de consideraţie pentru serviciul de

până acum.

Mircea Rache şi Sandu Mihon, doi membri cunoscuţi pentru

legăturile lor cu un cunoscut clan (pe care cititorul îl va

recunoaşte, fără îndoială, din datele povestirii, dar al cărui nume

25

va fi trecut sub tăcere din motive de siguranţă – a naratorului, în

speţă) şi care erau sub urmărire se aflau de mai bine de două

săptămâni în apropierea sa, fără un motiv sau scop cunoscut al

prezenţei lor în zonă. Informaţia nu însemna însă foarte mult.

Dar, dacă învăţase ceva, era faptul că important este cum ştii să

valorifici, astfel încât se poate înţelege de ce Lupescu vedea în

aceasta o nouă şansă la viaţă, viaţa aşa cum o ştia el.

Entuziasmul îi pieri însă la fel de repede precum îl cuprinse, pe

măsură ce vedea dificultatea sarcinii şi cât de puţin avea ca să

înceapă. Probabil nici măcar nu înseamnă ceva anume. Nu e ca şi

cum Orăşenii de Munte ar fi tocmai locul în care să instalezi un

centru al crimei. Numai dacă nu vrei să-ţi întemeiezi afacerile

ilegale pe contrabanda cu ţigarete şi vânzări de zarzavat, fără

autorizaţie, în pieţe. La naiba, puteau să fie şi în vacanţă, din ce

ştia el, încă se mai gândea Lupescu în drum spre casă.

Poate dacă ar avea oamenii potriviţi? Era, cu siguranţă, un

mare dacă. Cei trei colegi din cadrul Biroului de Investigaţii

Criminale nu avuseră de mult timp un caz serios, poate chiar

niciodată. Nu puteau să-i fie de vreun folos. Şi până la urmă, nu

fusese niciodată potrivit pentru lucrul în echipă. Ştia să se

folosească de informaţiile valoroase pe care anumiţi experţi din

diferite domenii le puteau aduce spre soluţionarea cazului, dar cu

greu putea identifica nişte legături interumane reale pe care să le

fi creat pe parcursul carierei sale. Dovada era chiar în faţa lui. Nu

muntele întunecat de păduri ale căror culmi străluceau ca

vârfurile de lance în lumina lunii şi pe care îl privea în tăcere de

câteva minute bune, cuprins de gânduri, ci greutatea apăsătoare

a masivului de stâncă dură, crestată de valurile timpului. Din vârf,

căzuse sub acest munte, era strivit de el. Şi era singur. Poate ar fi

realizat chiar dezolarea din acest peisaj în care era asimilat dacă

nu ar fi fost atât de prins de întrebările sale. Mereu era în

căutarea unor răspunsuri. Poate chiar această urmărire să-l fi

adus aici.

37 de ani şi încă niciun răspuns. Niciunul cu adevărat

satisfăcător, cel puţin. Cazul rezolvat aducea un strop de euforie,

26

câteva clipe de mulţumire de sine, de o treabă bine făcută şi cam

atât. Apoi era următorul şi următorul şi următorul caz care să-l

distragă de la întrebările la al căror răspuns tânjea şi de care se

temea cel mai tare. Întrebările despre sine. Lupescu era un om cu

un pronunţat caracter reflexiv, dar nu autoreflexiv. Ceea ce îl

făcea un investigator bun, dar nu un tovăraş prea grozav, iar un

departament presupune muncă în echipă.

Liniştea de cristal a nopţii se sparse brutal când telefonul

sună. Apropo de colegi, Nicolae Felix îl căuta să-i comunice

apariţia unui caz care îi solicită prezenţa. Se pare că, în sfârşit, se

întâmpla ceva. Şi nu orice, un cadavru fusese găsit de un cioban

în pădure. Cât de pitoresc sună aşa o întâmplare? Dar ochii lui

Lupescu sclipeau din alt motiv. Putea cineva crede că telefoanele

primite astăzi nu au nicio legătură şi că prezenţa lui Rache şi

Mihon aici, în acelaşi timp, este doar o coincidenţă? De mult timp

nu mai credea în coincidenţe. Experienţa îl învăţase mai bine.

Era la două minute de apartamentul închiriat, în care stătea

de mai bine de două luni, dar nici nu se gândi să mai treacă pe

acasă, deşi răcoarea nopţii de munte începuse de mult să muşte

din căldura corpurilor care se aventurau în adâncul ei. Chiar şi

lumina slabă, de un galben bolnav, a corpurilor de iluminat

răsfirate de-a lungul străduţelor înguste, pâlpâia îngheţat,

absorbind parcă energie. În zece minute de mers alert era la

sediu – unul dintre avantajele de a trăi într-un orăşel de

dimensiunile acestea.

Ştefan Bratu şi Sebastian Hogea erau şi ei acolo, impasibili

ca de obicei, uşor posaci şi tăcuţi. Cu toţii păreau aleşi pe un

anumit tipar pentru profesia aceasta. Cu privire fermă, alertă, cu

nasul ascuţit şi cu nările uşor dilatate, în constrast cu buzele

căzute neglijent, sastisite, ca nişte „copoi de vânătoare”, ar spune

un roman prost, de mâna a treia. S-au salutat discret, cu un

zâmbet stângaci, neîndrăznind parcă niciunul să rupă tăcerea. În

aceeaşi înţelegere tacită s-au ridicat, iar Lupescu i-a urmat.

Drumul cu maşina a trecut rapid, fiecare părea preocupat

de propriile lui gânduri, fiecare dorindu-şi să fie probabil în altă

27

parte, cu altcineva. Felix nu era cel mai priceput şofer, iar

porţiunea de cărare nepavată, de munte, i-a adus pe toţi în

prezent. Aerul rece care le-a înţepat simţurile, făcând pielea să se

strângă ca străpunsă de ace, a avut şi el contribuţia lui. Niciunul

nu mai putea fi uşor impresionat de priveliştea unei asemenea

împrejurări întrucât ei erau aceia care se confruntau de fiecare

dată cu realitatea ce-i este asociată, nu cu vreo dimensiune

romanţată a ei, conturată artificial, de natură a şoca, trezind, cel

mult, repulsia sau, ocazional, urme de groază, dar care nu se

apropie de adevăr, lipsindu-i esenţa, naturaleţea.

E ceva firesc în moarte, ceva care nu poate fi reprodus de

condei, iar reacţia omului în faţa ei e atât de variată, încât nu

există suficientă cerneală pentru a o reda. Însă frica în faţa morţii

nu este o reacţie specific umană. Dimpotrivă. Este o expresie a

instinctului animalic de conservare. De aceea se manifestă cel mai

adesea, în mod autentic, în faţa propriei morţi, pe când anularea

existenţei celui de lângă noi înseamnă, pe fondul primitiv, o şansă

în plus la supravieţuirea noastră. „Într-adevăr, întotdeauna am

fost inspirat de vecinătatea unui cadavru, chiar poate da naştere

unei meditaţii pe tema condiţiei umane, a evoluţiei ei, e contextul

ideal”, încheie Lupescu, având gura contorsionată într-un zâmbet

bizar, nefiresc.

Cititorul nu se va grăbi în a-l judeca pe protagonistul

nostru, sperăm. Nu fără a şti că, spre apărarea lui, luna sticlea

macabru deasupra pădurii. Deşi nu reuşea să străpungă

întunericul rece, acolo unde coroana stropită cu pete de culoarea

unui noiembrie crud se frângea pe alocuri, astrul nocturn proiecta

umbre sumbre care se luptau, aţâţate de vântul nebun care

şuiera agitat, nerăbdător, în zigzaguri, să se desprindă de pe

pânza albă de lumină glacială infiltrată în peticele de pământ

despuiate, crispate la atingerea brumei care se lăsa. Nu era

tocmai locul unde să-ţi doreşti să fii, nu? Cu atât mai mult la un

timp aşa scurt după ce trecuse Ea, cea a cărei atingere rece

aduce tăcerea eternă, cea a cărei venire agitase vântul şi albise

luna de spaimă.

28

Priveliştea nu era nici pe departe, însă, într-atât de poetică.

Locala izolase locul (de parcă prin părţile acelea uitate de lume ar

mai fi fost nevoie), iar criminaliştii terminau de recoltat probele.

Mişcarea acestor siluete care se profilau pe fundalul negru încet,

atent, metodic pe de o parte, uşor plictisit pe de alta, era, în fapt,

singura care anunţa circumstanţa aparte în care ne aflăm. Ceea

ce fusese presupus a fi cadavrul de către cei patru nou-sosiţi era

o masă amorfă care zăcea nefiresc, contorsionat parcă, arătând

mai degrabă ca un animal împuşcat care s-a zvârcolit până ce şi-a

dat ultima suflare, rigiditatea instalându-se în muşchii încordaţi la

maximum şi creând această sculptură hidoasă cu care îi place

naturii să ne şocheze uneori, dovedind un simţ morbid al

umorului.

Lupescu se simţea tras în trecut de o mână nevăzută şi se

regăsea în acea noapte fatidică, în care o scenă similară îl

paralizase, neputincios, simţurile nemaiputând să reacţioneze,

nervii nemaiascultându-i comenzile. (dar, oare, le-a dat el vreo

comandă pe care să o asculte? Nu-şi amintea exact, mereu ceaţa

aia nenorocită, care i s-a aşezat ca o perdea de plumb peste

întâmplările din noaptea aceea, permitea unor fragmente de

amintire să treacă până la el, asemenea unor fascicule slabe de

lumină care alunecau din greşeală de partea cealaltă).

Apropiindu-se, bărbaţii constatară că de aproape corpul

arăta cu adevărat grotesc. Nu sângele coagulat, de un roşu

îngheţat, care acoperea cea mai mare parte a masei de carne

amestecată cu bucăţi sfâşiate de material din faţa lor i-a făcut să

se crispeze, sângele nu le mai întorcea stomacul pe dos din

primul an în domeniu, dimpotrivă, învăţaseră că prezenţa lui

înseamnă viaţă, absenţa – moarte. Dar sângele acesta se

prelinsese din răni adânci, carnea era trasă afară în fâşii

neregulate şi părea arsă de ger. Acest om nu fusese ucis, fusese

devorat.

– A fost găsit aşa de Dumitru Ciolac, ciobanul de acolo,

acum aproximativ o oră şi jumătate. A fost identificat drept

pădurarul Gheorghe Constantin, casa lui e la 30 de minute de aici,

29

încercă un tânăr agent să raporteze, ţinându-şi instinctiv mâna

încordată pe stomac, ca pentru a-l ţine sub control.

– Şi ce naiba căuta ăsta aici, la ora asta? vorbi mai mult ca

pentru sine Felix.

– Poate o gustare târzie, se auzi neaşteptat din direcţia lui

Bratu. Lupescu încerca să-şi aducă aminte dacă îl auzise vorbind,

vocea lui suna ciudat, de un calm de cristal. Gluma a fost atât de

macabră, încât ceilalţi au zâmbit întocmai de ineditul ei, din

inerţie aproape. Cu siguranţă, Lupescu nu se aştepta să vină din

partea lui, încă mai verifica dacă nu intervenise altcineva. Pe

Bratu îl percepuse ca sobru, grav, inaccesibil, cel mai adesea

taciturn (chiar se întrebase la un moment dat dacă nu e mut), dar

îl impresionase şi cum executa toate sarcinile care i se atribuiau,

cu deosebită precizie şi meticulozitate.

– Să vină Ciolac să spună ce s-a întâmplat, strigă Hogea

plictisit, ieşind din amorţeală.

Niciunul nu mai era sub impresia şocului provocat de

descoperire (dacă fuseseră vreo secundă). Declaraţia ciobanului

era cu greu inteligibilă, presărată cu gesticulări agitate şi

repetarea nervoasă, automată aproape, a semnului crucii într-o

împletire caraghioasă a mâinilor. Nu trebuia să fie acolo, aşa i-a

fost dat probabil. El coborâse deja cu oile de vreo două-trei

săptămâni, astfel încât nu mai avea ce căuta spre vechiul drum

dinspre stână, dar mistreţii ăştia nenorociţi îi făceau o groază de

probleme şi se întorsese după puşca uitată în urmă de ucenicul

lui, „un zălud cu capu-n nori, dar muncitor şi cu suflet mare şi

dragoste de animale”, ţinu să menţioneze oierul. Cum drumul era

cam lung, l-a prins noaptea întorcându-se. Aşteptându-se la asta,

omul îşi luase şi câinele, ca să-i ţină de urât şi să alunge jivinele

pădurii. „De fapt, asta am şi crezut, că Ursu a dat de vreun hoit,

dar a început să urle ca nebunu’ şi atunci l-am găsit pe Ghiţă aşa,

Dumnezeu să-l ierte!”, mai adăugă ciobanul şi vocea tremurată i

se frânse pe când îşi făcea din nou semnul crucii.

– Păi, şi unde îi e puşca? se auzi dinspre cei trei ofiţeri.

Ştiind că este doar tolerat în acel grup, Lupescu se ţinea la o

30

distanţă decentă de ei, dar ascultase la fel de atent răspunsurile

de până atunci ale ciobanului, la întrebările puse.

– I-a luat-o vreunul dintre voi, strigă Felix, de data aceasta

către agenţii care ajunseseră primii la faţa locului.

Acelaşi agent tânăr, care între timp se adunase, răspunse:

– Nu, domnule, nu este la noi. Am întrebat ce a făcut cu ea şi

zice că nu a mai găsit-o sus, pe munte, l-a afurisit în gând pe

„zăludul ăla” şi s-a întors amărât, gândindu-se cum să facă să scape

de situaţia asta cu mistreţii, care se tot înrăutăţeşte şi ne dă şi nouă

bătăi de cap. Noi nu l-am găsit aici, ne-a căutat la secţie şi s-a întors

să ne conducă. Nu avem decât declaraţia lui şi... evident, cadavrul.

Care, la prima vedere, pare lucrarea bestiilor ălora spurcate cu colţi.

La întoarcere, atmosfera a fost mai animată. Felix era

convins că ar trebui să investigheze foarte atent implicarea

ciobanului, a cărui poveste o găsea prea mult cusută cu aţă albă.

„Cine să-i ia puşca? Urşii încă vânează cu arc şi săgeţi”. Hogea,

pe de altă parte, la fel de plictisit, îi atrăgea atenţia la drum,

făcându-şi avertizarea mai convingătoare, prin imprecaţii pe care

cititorul le poate presupune. Revenit la starea naturală de posac,

Bratu îşi lăsase ochii să rătăcească în noapte, alunecând printre

trunchiurile copacilor până în străfundurile pădurii. Lupescu ştia

că povestea asta trebuie să fie cumva legată de vestea primită în

cursul zilei de astăzi, dar nu vedea cum să o dovedească. Ce să

dovedească? O să aştepte raportul autopsiei şi pe cel criminalistic,

are nevoie de dovezi palpabile înainte ca toate supoziţiile acestea

să-l devoreze şi să-i întunece judecata.

Aşteptarea îl ţinea ca pe cărbuni încinşi, devenea din ce în

ce mai nerăbdător şi agitat. Aceeaşi soartă care îl abandonase şi-i

jucase cea mai neagră farsă încerca acum să-şi răscumpere

greşeala şi îi oferea o nouă şansă. De ce se puneau toţi împotriva

lui şi-l împiedicau să demonstreze că a fost victima unui accident,

a unei erori întâmplătoare care apare din neglijenţa universului şi

pe care nu a putut să o prevină sau să o rezolve?

Când rapoartele au venit totuşi, rezultatele s-au dovedit

interesante. S-a constatat că victima era în viaţă când a fost

31

atacată de animale şi că aceasta i-a grăbit moartea care ar fi

survenit, însă, oricum, ca urmare a plăgii împuşcate din spatele

craniului. Din fericire (doar pentru rezolvarea cazului, desigur),

plaga era oarbă, iar glonţul a rămas în craniu, unde a fost cel mai

bine protejat de animale, putând fi extras şi analizat.

Expertiza balistică nu era încă gata, ca să poată confirma

că glonţul provine din acelaşi tip de armă ca aceea înregistrată pe

numele ciobanului, dar, la o primă vedere, ipoteza lui Felix părea

cea verosimilă. Poate o dispută mai veche, un conflict provocat la

beţie (mai puţin probabil; s-a dovedit că atât victima, cât şi

suspectul consumaseră alcool, dar în cantităţi surprizător de...

rezonabile), poate o greşeală făcută sub influenţa fricii, a

imaginaţiei surescitate de mediul acela sălbatic şi pustiu, la o oră

târzie.

Oricare ar fi fost motivul, Lupescu se simţi descurajat. Ce

prost fusese! Merita ce i se întâmplase, ce mai investigator se

considerase el... O caricatură, o glumă, asta era, de fapt. Fabrica

scenarii poliţiste, când toată viaţa şi-a spus că doar faptele

contează şi dispreţuia ceea ce alţii numeau noroc. Instinct, da, pe

acesta îl asculta ocazional şi până acum îl dezamăgise o singură

dată ceea ce l-a şi adus în situaţia de faţă. Acum îşi bătuse iar joc

de el. Oamenii aceştia erau conectaţi la realitate, ei erau cu

adevărat utili, lucrau eficient, nu se lăsau prinşi de sine şi de

poveşti cu detectivi geniali. Poate că de data aceasta o să scape

definitiv de aroganţă, avea nevoie de loviturile acestea succesive

pentru a reveni cu picioarele pe pământ şi a înţelege că nu se mai

poate considera suficient pentru rezolvarea optimă a unei astfel

de situaţii. Ar putea să încerce măcar să-i ajute de acum.

Cu un ton resemnat, umil chiar, apelă la fostul său

superior. Mai puţin surprins decât se aştepta Lupescu, acesta îi

răspunse prompt şi îl întrebă ce aflase în legătură cu cei doi.

Lupescu nici nu apucă să-i vorbească de raportul balistic că

acesta continuă. Voia să ştie care este explicaţia pentru care se

pregătesc să se dea la fund, ce s-a petrecut, dacă şi-au rezolvat

sarcinile acolo şi, mai ales, care erau acelea. Copleşită de

32

întrebări la care nu avea răspuns, pe de o parte, mintea lui

Lupescu se activa înfierbântată iarăşi de noi ipoteze.

„Nu poate fi o coincidenţă!”, îşi spunea Lupescu în timp ce

închidea, după ce-şi asigură interlocutorul că îi va oferi cât de

curând nişte răspunsuri. Dar cum va putea să ofere acele

răspunsuri dacă nu are nici toate întrebările clare? De ce şi-a luat

acest angajament dacă acum mai puţin de câteva minute era

sigur că nu există nicio legătură între evenimente? Crede oare

subconştientul său că va putea să găsească explicaţiile? Cum? De

unde să înceapă? Cum să le spună colegilor că el are în vedere

nişte suspecţi care sunt în oraş de două săptămâni? Să le spună?

Poate nu e necesar. Nu... Şi-a promis că nu face aceleaşi greşeli.

O să-şi încerce norocul. Surâse la acest ultim gând, „nici

expresiile nu se pot desprinde de el, fir-ar el să fie de noroc”. Dar

se simţea norocos, spera din nou.

– Data viitoare, când vii cu artificii din astea de capitală, ar

fi drăguţ să ne anunţi şi pe noi din timp, nu? spuse Felix după ce

Lupescu îşi termină relatarea, uşor acid, dar mai binevoitor decât

se aştepta Lupescu.

– Şi tu chiar crezi că e ceva de capul chestiei ăsteia? interveni

Hogea. (Îl credeau? Chiar îl ascultau? E, cu siguranţă, mai mult

decât ar fi făcut el însuşi în aceeaşi situaţie. El ar fi acceptat cu greu

alt răspuns decât cel pe care îl găsise de la început.)

– Trebuie investigat, sublinie laconic şi Bratu.

Nu exista însă niciun motiv şi nicio împrejurare care să-i

lege pe suspecţii lui Lupescu de victimă. Pe cadavru au fost găsite

mostre ADN aparţinând unor specii de animale (fire de păr de

mistreţ şi de câine – al ciobanului, cel mai probabil). Arma crimei

ar fi de un real ajutor, trebuia găsită cu orice preţ.

Cum era însă de aşteptat, responsabilul nu a avut bunul

simţ să predea măcar arma poliţiei, iar căutările nu s-au dovedit

mai fructuoase. Sau, cel puţin, nu din acest punct de vedere, căci

ele au condus fără îndoială la rezolvarea cazului. În casa

pădurarului s-au găsit sume importante de bani care nu puteau fi

justificate (opinia, potrivit căreia banii ar creşte în copaci, fiind de

33

mult combătută), precum şi semne ale prezenţei altor locatari.

Deşi s-a încercat ştergerea acestora, echipa de criminalişti a

reuşit să recupereze suficiente probe care să fundamenteze

eliberarea unui mandat pe numele celor al căror ADN a fost

prelevat, găsind în posesia acestora şi mult-căutata armă a

crimei.

Va fi oare cititorul suficient de perspicace încât să intuiască

cine erau aceştia? Dincolo de orice urmă de îndoială, căci

naratorul nu a făcut o treabă prea bună în a-l păcăli. De aceea

nici nu este necesar ca motivul crimei să-i fie dezvăluit, căci el

ştie deja. Dar vom îndrăzni totuşi să schiţăm în câteva cuvinte

deznodământul pentru Lupescu.

Orăşelul intră iarăşi într-o stare de dulce amorţire înaintea

lui decembrie, odată cu soluţionarea „crizei mistreţilor”. Veţi fi

ghicit desigur că, odată reperată problema, s-au luat măsuri

eficiente pentru gestionarea situaţiei, acum, că pădurile nu mai

erau defrişate ilegal ca să asigure fonduri pentru activităţile

ilegale ale unei anumite grupări şi că noul pădurar acţiona ca

apărătorul ecosistemului forestier şi nu ca vânzătorul lui.

Rezolvarea cazului i-a adus lui Lupescu mai puţină

satisfacţie decât se aştepta. Era mulţumit. Primise felicitări. Dar el

nu făcuse nimic concret în rezolvarea cazului şi ştia asta. Ce nu

ştia însă şi ar fi vrut foarte mult să afle este dacă flexibilitatea pe

care a putut să o dovedească acum i-ar fi fost de vreun folos. Ar fi

schimbat cumva situaţia dacă accepta ajutorul oferit atunci? Sau

poate că, dimpotrivă, nu a fost suficient de determinat, de ferm şi

s-a lăsat distras de circumstanţe exterioare lui. Nu, era vina lui.

Vina? Poate responsabilitatea, da, asta îi fusese clar atribuită lui,

şi-o asumase şi plătise în virtutea ei. Dar pentru ce?

Ce se întâmplase, de fapt, în noaptea aceea?

34

CU FORȚA, ÎN MINTEA CRIMINALULUI

Anca-Mirela Cusma

Crima perfectă nu există! Urmele de la fața locului sunt

martorii muți. Dacă tu ai impresia că nimeni, vreodată, nu-ți

poate dovedi vinovăția, te înșeli amarnic, mitocanule! De două

zile te joci cu nervii mei. Nu va veni Crăciunul cu tine în libertate

– sunt spusele care răsună pe holurile unei secții de poliție din

sectorul 2, din biroul comisarului Dinea.

29 octombrie 2002, strada Nicolae Runceanu răsuna

pierdut într-o stație de la Secția 4, cum că în spatele unui bloc,

sub o bancă, stă neclintit un om, iar după semnalmente nu pare a

fi băut, drogat sau adormit, ci mai degrabă mort – erau spusele

unei bătrâne care coborâse cu noaptea în cap la chioșcul din colț,

să cumpere pâine.

Echipajul de poliție, împreună cu criminaliștii s-au deplasat

la fața locului în speranța că bătrâna care a făcut apelul nu și-a

dat seama foarte bine de semnalmente și putea fi vorba doar de

unul de-al străzii care a adormit pe acolo, mai ales că toți erau

după o noapte grea de serviciu și abia așteptaseră să ajungă

acasă, nicidecum la un nou caz care, la prima vedere, nu părea

deloc ușor.

Au sperat însă în zadar. La fața locului, într-adevăr, era un

om sub acea bancă despre care anunțase bătrâna, ale cărei vorbe

s-au adeverit de la început până la sfârșit. E mort de curând, încă

e cald – spune criminalistul îngrozit. Trei lovituri de cuțit în spate

ieșiseră la numărătoare și erau consemnate în procesul-verbal.

Locul crimei nu este ăsta, zice un judiciarist de vreo 38 de ani,

văzând urmele de târâre de pe hainele cadavrului.

Pe lângă gardul viu începuseră să răsară, în lumina lămpii

cu ultraviolete, urme de sânge din ce în ce mai mari, care duceau

35

spre ghena din colțul blocului în fața căruia băltea sângele

necoagulat încă.

Clar – a fost omorât acolo și apoi târât să fie ascuns

undeva, dar probabil s-au speriat de vreun trecător și l-au vârât

sub banca asta nevinovată – zice un locuitor binevoitor al blocului

în spatele căruia avusese loc crima.

Curios! Polițiștii au devenit suspicioși cu privire la spusele

locatarului și l-au întrebat pe acesta dacă cunoaște victima și

dacă acesta e de la el din bloc, la care omul, cu o mare doză de

nonșalanță, a răspuns că nu l-a văzut în viața lui.

Totuși era dubios de ce afirmase posibila situație de

ascundere a cadavrului.

Într-un final a venit și răspunsul la întrebarea de unde atâta

imaginație la respectivul locatar: chiar din faptul că lucrase 20 de

ani la Brigada Rutieră, ca specialist în reconstrucția accidentului.

Cadavrul a fost transportat la Institutul de Medicină Legală,

pentru efectuarea expertizelor și aflarea cât mai multor detalii

care să scoată la suprafață făptuitorii, iar ancheta a fost demarată

de urgență.

S-a stabilit ulterior că victima, Constantin Mitran, era un

avocat de 40 de ani, căsătorit, cu trei copii, din Constanța, care

plecase cu trenul înspre București și ajunsese foarte devreme în

oraș, în scopul de a se prezenta la instanță să-și apere un client

care locuia în apropiere de strada Nicolae Runceanu. La aflarea

veștii, familia avocatului a fost oripilată, presiunile care se

făceau asupra polițiștior, să afle cât mai repede făptuitorii, erau

majore.

Locatarii blocului, în spatele căruia fusese găsit cadavrul

avocatului, au declarat că nu au auzit zgomote și nici nu au

observat persoane străine prin preajmă în ultima vreme.

După câteva zile de anchetă, unul dintre criminaliștii care

aveau cauza în lucru declara că a fost descoperit făptuitorul.

Crestele papilare găsite pe corpul cadavrului coincideau

perfect cu ale unui toxicoman recunoscut pe raza Secției 4, ca

având un comportament relativ pașnic.

36

Vasile Iloiu: vârsta – 25 ani, necăsătorit, domiciliul –

necunoscut – erau câteva din datele prevăzute în AFIS, după

identificarea amprentei.

Primind aceste informații valoroase, polițiștii judiciariști au

plecat în căutarea lui, în locul cunoscut că ar fi frecventat de

acesta și a fost găsit chiar în fața unei covrigării la Piața Sudului,

în genunchi, cerșind.

Luat la întrebări de polițiști, a negat totul: nu a văzut, nu a

auzit, nu are nimic de spus în legătură cu toate astea.

Văzând cum stau lucrurile, comisarul Dinea, șeful Biroului

de Investigații Criminale, un bărbat la vreo 47 de ani, cu părul

negru precum abanosul și cu o mustață hitleristă îl invită pe

cunoscutul toxicoman în biroul lui și îl supune din nou

interogatoriului.

Însă după o oră și ceva de anchetă, nu a reușit să afle

nimic folositor.

Deși există siguranța de 99,9% că el era făptuitorul, că

AFIS-ul nu dă greș niciodată, toxicomanul nu putea spune nici

măcar o vorbă despre crimă.

Întrebat când a consumat ultima oară, acesta a declarat o

dată similară cu cea a săvârșirii crimei. Suspiciunile creșteau și

aproape toate drumurile duceau într-un singur punct – el era

făptuitorul.

I s-au recoltat probe biologice, care confirmau că ultima

oară consumase droguri în seara de dinaintea găsirii cadavrului.

Din acel moment acesta a fost reținut în arestul Secției 4 în

urma mandatului de reținere pe 29 de zile, emis de prim-procurorul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2.

După două zile de reținere, acesta își amintește un detaliu

destul de valoros și îl strigă pe gardianul din serviciul de pază, că

are ceva să-i spună comisarului.

Comisarul Dinea, anunțat de gardian, ajunge la subsol într-un

suflet, uitând de cafeaua neterminată pe care o primise de la un

cipcirac de-al lui, care lucra în barul de lângă secție.

Iloiu i-a povestit comisarului că în noaptea respectivă, în

timp ce se deplasa înspre ghenă, să-și caute ceva de mâncare, a

37

observat doi tineri care trăgeau după ei un bărbat, i-a strigat, iar

aceștia l-au lăsat jos, lângă bancă și l-au împins cu piciorul sub

aceasta.

Curios să vadă despre ce este vorba și în speranța că va

găsi ceva valoros, s-a apropiat și a început să caute în buzunarele

cadavrului.

Inițial, după auzirea afirmațiilor, comisarul s-a gândit că

Iloiu încearcă să-l ducă cu vorba, însă după vreo două ore, când

de la Institutul de Medicină Legală sosește o nouă adresă în care

se afirmă că au fost doi făptuitori, iar cel pe care l-au determinat

mai întâi ca făptuitor nu era decât un factor secundar, a înțeles

care era valoarea spuselor lui Iloiu.

Spre uimirea polițiștilor, da, fuseseră doi făptuitori dar

niciunul dintre ei nu era Iloiu. Altă muncă, altă cale greșită și uite

așa stau lucrurile la judiciar...

Frecventând destul de des barurile de la Piața Sudului,

comisarul Dinea cunoștea tot felul de oameni, însă cei mai puțini

știau că el e polițist. Majoritatea erau induși în eroare cu sintagma

„Dinea Mihail, funcționar la Primăria sectorului 2”.

Stând într-o zi la povești cu un barman, acesta îi

povestește printre altele că fratele lui, care lucrează la o firmă de

salubrizare, fusese îngrozit într-o dimineață când, golind coșurile

de gunoi din Piața Sudului, printre mere stricate și cartofi, găsise

într-o pungă, atent învelită, un cuțit, un portofel gol și un bilet de

tren Constanța-București, pline de sânge.

Auzind toate acestea, Dinea a simțit cum un fulger i-a

străpuns stomacul și a început deja să-și facă scenarii. L-a luat

frumos de o parte pe barman, povestind cine este el de fapt,

unde lucrează și cât de valoroase erau pentru el aceste informații

în elucidarea cazului Mitran.

Comisarul a luat datele lucrătorului la salubritate, după

care s-a întors la secție, și-a anunțat subalternii și au plecat

împreună spre locul unde lucra persoana cu pricina.

L-au găsit într-o sală imensă, la firma de salubritate,

curățând o mașină care transporta gunoaiele.

38

I-au explicat omului despre ce este vorba și i-au solicitat să

coopereze, cerându-i în repetate rânduri detalii în legătură cu

obiectele suspecte pe care el le găsise în coșul de gunoi.

Lucrătorul la salubritate, Ciprian Pop, oprise punga cu

obiectele suspecte și le depozitase în curtea înteprinderii la care

lucra, în marginea unui gard, având o imaginație bogată și

crezând că vor fi de ajutor pentru cineva într-o situație similară

celei ivite.

Criminaliștii le-au ridicat și au început de urgență expertiza

lor, găsind urme biologice de mare valoare, fire de păr ale

făptuitorilor, amprente, dar și scrum de țigară, care atesta faptul

că sunt fumători.

Și de data aceasta AFIS-ul a dat rezultate destul de

concrete după analiza detaliată a urmelor lăsate pe obiectele

respective – Alexandru Vlasca, 25 de ani, căsătorit, un copil,

lucrător la metrou și Ioan Doman, 23 de ani, necăsătorit, lucrător

tot la metrou.

Judiciariștii au mers la adresele semnalate, după care i-au

luat la secție pe suspecți, interogându-i și reușind să obțină

informațiile mult-așteptate, și anume că aceștia și-au recunoscut

fapta și au colaborat la desfășurarea reconstituirii.

Verdictul a fost clar – omor deosebit de grav, 20 de ani de

închisoare, o viață curmată, o familie îndoliată, Iloiu cerșind și azi la

Piața Sudului și nu în ultimul rând un polițist avansat: comisar-șef

Dinea.

39

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE ÎN POLIȚIA DE FRONTIERĂ

Georgian-Ionuț Stan

Vara anului 2003, o vară călduroasă și lungă, plină de

evenimente la Severin. Totul s-a petrecut în locul unde Dunărea,

dealurile și munții se îmbină armonios într-un tot unitar. Drobeta-

Turnu Severin este un oraș străvechi, încă din timpul dacilor și al

romanilor. Istoria sa continuă și în perioada medievală într-un

mod zbuciumat. În timpul nostru, orașul și-a păstrat farmecul

reușind, deopotrivă să fie și un oraș vechi, și unul nou.

În orașul Severin își are sediul Sectorul Poliției de Frontieră

Drobeta-Turnu Severin, cu o competență de 40 de km, pornind

dinspre Ada-Kaleh și dincolo de Valea Largă.

De-a lungul timpului am avut frontieră, în această zonă, fie

cu otomanii, fie cu austro-ungarii și în final cu sârbii. Prietenia

noastră cu poporul sârb nu ne-a ferit de probleme, legate de

contrabandă și de alte ilegalități la frontieră.

Diferențele de prețuri la țigări și alcool îngreunează munca

Poliției de Frontieră, făcând ca activitățiile ilegale să fie foarte

profitabile pentru contrabandiști.

Turele de serviciu sunt paznicii frontierei, acești oameni

patrulând mereu de-a lungul fâșiei ori îndeplinind alte misiuni

specifice. 125 de oameni, în total, sunt constituiți în patru ture de

serviciu. Anul acesta un tânăr absolvent al Academiei de Poliție

„Alexandru Ion Cuza” a fost repartizat la tura II serviciu, ca șef,

având 32 de persoane în subordine. Mihai Filimon, încă din

studenție, și-a promis că va destructura bandele de contrabandiști

din Drobeta. Om tânăr, cu ambiție, nu și-a dat seama de

structura acestor bande, cu ani de activitate și experiență.

Tânărul nostru s-a lovit din prima de problemele oamenilor

din subordine, aceștia având ani de activitate în zonă, unii dintre

40

ei riscându-și și viața în lupta cu contrabandiștii, acest lucru

tăindu-le din elanul de aventurieri, absolut necesar în această

muncă. Alții se apropie de final de carieră, interesul lor în lupta cu

infractorii fiind mult redus, față de tinerețe. Mihai trebuie să

încerce să îi înțeleagă pe toți, adaptându-se la stilul fiecăruia.

Misiune grea, dar nu imposibilă, dacă dorește să își realizeze

visul. El încă nu știe și de legăturile primjedioase dintre oamenii

lui și contrabandiști, ceea ce îi va îngreuna munca și visul.

Într-o noapte de iunie, Mihai era de serviciu. Acesta își

distribuie oamenii de-a lungul zonei de compentență, mai ales în

zonele „calde”, pe care infractorii le preferă, și îi roagă să fie

vigilenți fiindcă are o informație că este pregătit un transport de

țigări în zona insulei Șimian. Ion Popescu și Cristian Falcă au

misiunea de a supraveghea zona, de pe dealul învecinat, cu

mijloace specifice, iar Cristi Ionovici și Alexandru Mălin vor patrula

acolo. Cristian și Ion trebuie să îi îndrume pe Cristi și Alexandru în

zona unde își vor face apariția infractorii, pentru a-i surprinde și

reține. Înainte de plecarea în misiune, tot personalul se dotează

cu armament și muniție, însă cei patru nu își iau armament

obișnuit, ci pistol-mitralieră cu 60 de cartușe de fiecare. Primejdia

e mare, în joc sunt sume mari de bani și libertatea infractorilor.

Tânărul nostru subinspector, Mihai, îi roagă încă o dată pe cei

patru să manifeste vigilență maximă, aceștia promițându-i acest

lucru:

– Vă rog să fiți atenți în zona Șimian, știți că vegetația de

pe insulă îi ajută foarte mult pe contrabandiști să treacă

neobservați!

– Da, șefu’, știm zona, avem experiență și vom fi atenți,

răspund cei patru.

Tot personalul de serviciu ajunge în frontieră, pe locurile

dispuse de către Mihai, și se pregătesc de o tură de 12 ore.

Mihai rămâne la sediu, împreună cu șoferul său, Alin,

pentru a coordona cât mai bine întreaga tură, mai ales că se

anunță o seară fructuoasă pentru polițiștii de frontieră.

În Severin își desfășoară activitatea opt bande

infracționale, foarte bine organizate, cu experiență îndelungată,

41

fiecare având zonele din frontieră împărțite. Banda condusă de

Mihalache Adrian, zis și Chioru’, își desfășoară activitatea în zona

insulei Șimian. Acest teritoriu prezintă atât avantaje, cât și

dezavantaje pentru infractori. Abundența vegetației de pe insulă îi

ajută pe infractori să nu fie văzuți când trec marfa de pe malul

sârbesc până pe insulă, însă de aici spre malul românesc sunt

foarte expuși, calea de comunicație, drumul E72, trecând pe

malul Dunării. De asemenea, polițiștii de frontieră au câteva

posibilități de a se poziționa foarte bine, în apropierea vilei lui

Nicolae Ceaușescu, aceasta fiind situată pe înălțimi, totul pentru a

observa eventualele nereguli în perimetrul frontierei fluviale cu

Republica Serbia. Chioru’ este un om cu experiență, fiind în

activitate de la Revoluție. Acesta a încercat nu de puține ori să își

creeze legături în Poliția de Frontieră, deoarece i-au fost date

planurile peste cap de prea multe ori de către polițisti, totul

terminându-se pentru el cu mari pierderi de bani. Aceste bande

nu văd cu ochi buni venirea unor oameni noi, chiar dacă nu au

experiență, ei fiind dornici de luptă împotriva infractorilor. Spiritul

tânăr îi ajută să compenseze lipsa de experiență, și nu de puține

ori s-a întâmplat ca tinerii să aibă rezultate mai bune față de cei

mai în vârstă.

Chioru’ planificase totul, în cel mai mic detaliu, pentru

trecerea cu barca a nouă baxuri de țigări pe malul românesc;

implicase trei oameni, gândindu-se că fiind mai puțini oameni

implicați, șansele ca polițiștii de frontieră să afle de planul său ar

fi putut să fie mici.

Acesta le spune:

– În seara asta trebuie să trecem cele nouă baxuri,

săptămâna viitoare tot așa. Vă aduc aminte că dacă stăm, nu

producem nimic. Asta e! Trecem – trecem... nu trecem –

ghinion...

– Chiorule, noi trebuie neapărat să nu fim văzuți de la vilă,

știi că polițiștii de obicei stau pe acolo.

– Bă, voi mă credeți prost? Voi vedeți-vă de treabă, că am

eu grijă!

42

– Șefu’, astăzi e tura lu’ Mihai, ăla mai nou. Știi că ăla nu

prea dă semne de cooperare. Hai să mai așteptăm până mâine!

– Nu, bă! Azi e pontul! Totul sau nimic!

– Am înțeles, șefu’...

Până să ajungă polițiștii de frontieră în locurile repartizate,

banda lui Chioru’ se deplasase către insula Șimian. Trebuiau să

manifeste o mare grijă, deoarece puteau fi observați și de diferite

ambarcațiuni care trec prin zona de ecluzare de la Porțile de Fier

I, dar și de marinarii de la Poliția de Frontieră. Aceștia ajung în

centrul insulei și zic:

– Bă, Chioru’ ăsta nu gândește deloc... cum, mă, să ne

trimită pe tura lui Filimon?!

– Taci, mă, șefu’ poate are ceva vorbă. Sau poate e

gândită bine...

– Bă, fir-ar... e plin de șerpi pe aici.

– Deh, mă, de ce nu te-ai făcut inginer sau avocat, poate

nu mai aveai treabă cu șerpii?

– Ai grijă la picior, e unul mare! Ha, ha, ha !

– Eu cred că las încolo țigările, mă angajez la Uzina de Apă

Grea.

– Bă, tu, după ce că ești prost, mai și semnalizezi!

– Gata! Liniște! Uite mașina Poliției de Frontieră, cred că au

ajuns „curcanii”!

Cristian și Ion ajunseseră, aduși fiind cu mașina, la ora

20.00. Nu trebuia ca ei să fie observați, însă infractorii îi

văzuseră. Toată partea bună este că infractorii credeau că ei sunt

de patrulă. Mașina nu îi lăsase în dreptul drumului ce urcă spre

vilă, ci mult mai în față, fiindcă șoferul uitase de ei, în timp ce

ducea tura în Vama Porțile de Fier I.

Cei doi se gândesc să nu se întoarcă pe drum, fiindcă pot fi

văzuți și șeful ar putea crede că nu își respectă misiunea, astfel

că aleg să se întoarcă pe malul Dunării, și trec drumul E72 în

dreptul vilei. Cristian și Ion se așează, cu mijloacele tehnice de

supraveghere, pentru a observa tot ce se întâmplă, și când va

trece vreun transport urmând să îi anunțe pe cei doi care sunt la

patrulă, ca să intervină.

43

Aceștia au o vedere bună până în insula Șimian, însă

partea din spatele insulei nu o pot vedea, și la fel, tot ce trece

înspre ea. Vigilența trebuie să fie mare, să vadă dacă pleacă ceva

dinspre insulă spre malul românesc, distanța fiind mică și reacția

trebuie să fie rapidă pentru a prinde făptuitorii.

La ora 23.55, cei doi polițiști aflați în patrulă în dreptul

insulei Șimian, Alexandru și Cristi, ațipesc amândoi, crezând că

dacă până atunci nu a fost mișcare, în seara aceasta nu se va mai

întâmpla nimic. Astfel, se întinseseră pe o foaie de cort, așezați

unul în spatele celuilalt, încălzindu-se reciproc. Chiar dacă era o zi

de vară, lângă Dunăre este foarte frig, somnul nefiind prea

confortabil. Își lăsaseră stațiile deschise, în cazul în care Cristian

și Ion le vor transmite că transportul se va efectua și în ce

direcție. La ora 00.15, Cristian îl contactează pe Alexandru și îi

spune să se deplaseze în aval 500 de metri, deoarece crede că

infractorii și-au mutat locația de trecere, argumentând că nu a

observat nicio mișcare. Patrula își strânge foaia de cort și se

deplasează în aval, ieșind din zona prin care făptuitorii plănuiau

să treacă. Peste 10 minute, un motor de barcă se aude pornind

dinspre insulă, iar Alexandru și Cristi hotărâsc să nu se mai ducă

în aval, rămânând pe loc.

Între timp, infractorii fuseseră contactați de Chioru’, acesta

spunându-le să meargă liniștiti direct dinspre insulă spre mal, că

treaba e aranjată.

Polițiștii din patrulă îl apelează pe Mihai și îi spun că o

barcă se deplasează spre mal, iar ei vor proceda la legitimare și

reținere, dacă e cazul. Imediat după aceea, dar totuși târziu, la

insistențele lui Ion, Cristian îi contactează pe polițiștii din patrulă,

spunându-le de barcă. Ion încercase să îi spună că e sunet de

motor și se vede ceva, dar Cristian îi zicea că i se pare și nu e

nimic.

Barca înainta spre mal, iar infractorii văd polițiștii din

patrulă. Aceștia zic:

– Bă, uite-i, ce dracu’ facem?

– Ia arma și dă-le un glonț în cap!

44

– Tu ești prost, cum să îi împușcăm?

– Dă-mi arma, boule!

Cristi și Alexandru aleargă spre locul unde urma să ajungă

barca la mal și strigă:

– Stai! Poliția de Frontieră!

– Trage la mal!

Când cei doi polițiști observă că unul dintre infractori

încarcă arma, nici nu mai apucă să someze și să scoată arma, că

trei gloanțe de pistol Carpați îl răpun pe Cristi. În acel moment,

văzând cele întâmplate, un alt infractor care se afla în barcă îi ia

arma criminalului și îi spune celui de la cârmă să se îndrepte spre

malul sârbesc, fiindcă s-au încurcat treburile rău.

La scurt timp, Mihai ajunge la fața locului și, cu un echipaj

de la Ambulanță îl ia pe Cristi, acesta fiind grav rănit. Mihai

încearcă să afle de la Alexandru ce s-a întâmplat, dar în zadar, el

se afla în stare de șoc.

După acest eveniment, starea lui Cristi se agravează și

moare. Tânărul nostru ofițer se gândește cum de s-a întâmplat

una ca asta, de ce cei doi au plecat de pe locul ordonat, și fără să

anunțe.

Ancheta cu privire la moartea lui Cristi se desfășura și pe

plan intern, și la Parchet. Pe latură internă, cei de la control se

întrebau de ce au părăsit locul misiunii cei doi. În final, Ion

mărturisește că agentul celălalt, Cristian, le-a spus să se mute în

aval, dacă până la ora 00.00 nu fusese mișcare, crezând că

infractorii i-au observat, și stau degeaba în locul acela. Cei din

patrulă, în acest caz, ar fi trebuit să ceară aprobarea șefului de

tură, însă nu au făcut-o, iar cum șeful patrulei era Cristi, el a fost

găsit vinovat de cele întâmplate. Organele de cercetare penală nu

aflaseră mare lucru, cercul de suspecți fiind foarte larg.

Pe Mihai conștința îl mustra foarte tare, întrebându-se dacă

nu cumva din cauza poziționării sale s-au întâmplat aceste lucruri.

El nu avea de unde să știe că un om de-al său trădase...

În următoarele două luni treburile se liniștiseră, nu se mai

încercase să se facă niciun transport. Bandele de infractori erau

45

conștiente că acum e vorba de viață și de moarte, iar polițiștii nu

vor ezita să facă uz de armă, în cazul în care primii nu se supun

somațiilor.

Mihai încerca să afle ce s-a întâmplat, dar faptul că nu locuia

în Severin și nu avea cunoștințe multe îi îngreuna munca. Din

octombrie, el decide să se mute din Șvinița în Severin, acest lucru

ajutându-l și financiar, doarece nu mai cheltuia bani pentru navetă.

La scurt timp după aceasta, se întâlnește cu un fost coleg de liceu,

care se mutase și el în Severin în urmă cu doi ani. Mihai îi

povestește întâmplarea din vară și că se simte vinovat de moartea

colegului său, Cristi. Fostul coleg al lui Mihai îi spune acestuia că el

cunoaște o persoană care se ocupă cu traficul de țigări și că încearcă

să afle ceva. Ceea ce nu îi spusese fostul coleg e că persoana pe

care o cunoștea era partener de afaceri, cel din urmă aducându-i

țigări pentru a le vinde la barul unde lucra.

Între timp, Mihai își desfășura activitatea de serviciu în

ture, fără evenimente deosebite, tot cu sentimentul de vinovăție

care îi apăsa pe umeri. Încerca să își facă fel de fel de scenarii,

cum de s-a putut întâmpla una ca asta. Totodată, el se gândea să

se tranfere la C.I.I.T., crezând că munca de birou sau de

informații i-ar fi mai potrivită. Își promisese că nu se va muta

până nu va afla cum de s-a întâmplat totul așa. Sentimentul că

trădarea pornise din interior i se cuibărea tot mai mult în minte.

Fostul coleg de liceu îl caută pe Mihai și îi spune:

– Am aflat de la omul meu că unul dintre cei doi care se

aflau sus, la vila lui Ceaușescu, este implicat în povestea asta.

– Cine este omul tău?

– Nu îți pot spune, îmi face mie probleme.

– Bine! Oricum, mi-ai zis ce mă interesează.

Mihai se gândește la Ion, că ar fi trădat, și din cauza lui ar

fi murit Cristi. Într-o zi, își ia inima în dinți și îl cheamă acasă, să

îl întrebe:

– Domnule Ion, spuneți-mi și mie, ce s-a întâmplat în acea

seară de vară?

– Care, domnule subinspector?

46

– Cea în care a murit Cristi. Nici Parchetul și nici cei de la

control nu mi-au oferit suficiente răspunsuri. Eu cred că problema

a fost la noi!

– Ce problemă, domnule subinspector?

– Trădare! Îți spune ceva?

– Nu, domnule subinspector! Și dacă vreți să insinuați ceva

despre mine, vă asigur cu mâna pe inimă că nu am nicio legătură

cu criminalii.

– Nu neapărat cu criminalii, ci cu contrabandiștii!

– Domnule subinspector, am copii acasă! Pentru

Dumnezeu!

– Spune ce s-a întâmplat!

Ion îi povestește lui Mihai tot șirul de evenimente, de la

pățania cu microbuzul care uitase să îi lase la locul unde trebuia,

până când s-au auzit focurile de armă. Acesta îi spune ofițerului

nostru că celălalt agent, Cristian, se purta cam ciudat și părea

destul de agitat când le-a spus celor doi să se mute de acolo. În

plus, Mihai mai află că cei de la supraveghere nu au informat într-un

mod prompt despre sunetul bărcii, din cauza lui Cristian, care

încerca să îl convingă pe Ion că nu se aude nimic.

Pentru Mihai, totul era clar. Trebuia să afle de omul fostului

coleg al său și astfel cazul era elucidat total.

Într-o zi, Mihai stătea în fața Muzeului din Drobeta, spre a

observa cine intră în barul în care lucra fostul său coleg de liceu.

Pentru a nu stârni suspiciuni, stătea într-o mașină pe care o

împrumutase de la un prieten. La un moment dat, în bar intră o

persoană care avea în mână două pachete de mărime medie,

acoperite cu nailon negru. După ceva timp, acesta iese împreună

cu fostul coleg al lui Mihai, se despart, iar contrabandistul pleacă

cu o mașină Dacia Logan. Mihai se decide să îl urmărească pentru

a afla unde locuiește, iar după o scurtă plimbare ajunge la o casă

pe strada Rozelor, nr. 3. Pentru a nu ridica semne de întrebare,

ofițerul nostru își notează din mers adresa și își continuă drumul.

După toate acestea, tânărul nostru își dă seama de toate

cele întâmplate și se duce la organele de cercetare penală, spre a

47

relata tot ce aflase. În plus, îl cheamă și pe Ion, pentru a întări

cele susținute de el.

Mihai își făcuse datoria, ba, mai mult, prin faptul că aflase

de omul colegului său din liceu, s-a dat în vileag și tot planul lui

Chioru’, cine îl împușcase pe Cristi și ceea ce conta mai mult,

legătura primejdioasă dintre Cristian și Chioru’, care îi semnase

condamnarea la moarte a colegului său, Cristi.

48

MISIUNI PERICULOASE

Lucian-Cristian Mircea

Motto:

„Viaţa este un joc etern, o ruletă fără de sfârşit, în

jurul căreia îşi fac pe rând apariţia generaţiile şi

unde unii îşi joacă onoarea, alţii aurul, iar alţii

propria existenţă“.

Alexandre DUMAS

Un individ coboară relaxat din avion. Avea un aer de om

despovărat de griji. Mergând alene, se îndreaptă spre ieşirea din

aeroport. Se urcă în maşină şi porneşte către oraş, pe o şosea care

era foarte puţin circulată. Este urmărit de patru inşi periculoşi,

înarmaţi, cu ochelari negri, mustaţă, tatuaje proeminente şi

îmbrăcăminte tipică mafioţilor. La un moment dat, aceştia execută

manevra de depăşire, scot armele şi îl împuşcă. Apoi cei patru tipi

dubioşi îl buzunăresc. Sunt extrem de dezamăgiţi pentru că nu au

găsit nimic deosebit, în afara lucrurilor uzuale: portofel, ceas, bani,

chitanţe, pachet cu ţigări, brichetă…

Ulterior, cadavrul este trimis la Criminalistică, de către

poliţiştii ajunşi la faţa locului pentru identificare şi cercetare. Fiind

o moarte suspectă, prin împuşcare, cadavrul este analizat cu

minuţiozitate de către medicul legist. Surpriza devine colosală

când, după investigaţii specifice, pe radiografii sesizează, în

stomacul victimei, un cip. Medicul legist era fericit de

descoperirea sa. Un căutător de noduri în papură ar putea gândi

maliţios: „Poftim, cum te poate face fericit o crimă! Riscurile

meseriei, desigur...“ – îi şopti vocea interioară.

Echipa criminalistică trece imediat la decriptarea datelor şi

descoperă informaţii secrete despre documente, oameni, locuri şi

49

probe incontestabile ce atestă legătura dintre mafie şi un

important personaj care deţine o funcţie de conducere într-un

serviciu secret al S.U.A., generalul Watson.

Astfel, sunt convocaţi patru poliţişti de elită în biroul

directorului Agenţiei – Billy. Agentul Leo este desemnat şeful

echipei de intervenţie. Din echipa lui vor face parte: Julie, Michael

şi John.

Directorul Agenţiei le comunică următoarele:

– Misiunea va purta numele de cod The Shine (Strălucirea);

scopul misiunii este distrugerea unui vas care transportă

armament. Trebuie ca totul să pară un accident, vasul să fie

mistuit de flăcări. Nava este sub pavilion turcesc şi este implicată

în afacerile cu arme ale celebrului traficant rus Igor – furnizor de

armament, fost membru marcant al K.G.B., care este căsătorit cu

Sophie, o frumoasă franţuzoaică, şi au împreună doi copii. Miza

este uriaşă, întrucât războiul din Libia este întreţinut din comerţul

cu armament. Contextul este acesta: din afaceri cu armament, o

parte din bani ajung la generalul Watson, care are o înţelegere

tacită cu Igor. Trebuie să dejucăm această complexă afacere. De

aceea, am infiltrat oameni în reţeaua lui Igor şi vom afla exact

data, ora şi locul următorului transport. Însă trebuie să

descoperim şi toţi colaboratorii lui Igor. Tocmai de aceea, în

perioada imediat următoare, Julie va fi infiltrată în casa lui Igor,

ca guvernantă, pentru a procura informaţii exacte şi probe

indubitabile.

Pentru reuşita misiunii, consider necesar ca voi doi, Leo

şi Julie, să fiţi cazaţi la hotelul „Paradise“, sub numele de

familie „Fabian”. Michael şi John se vor caza în acelaşi hotel, ca

turişti aflaţi în vacanţă. Ei se vor ocupa de partea tehnică – mai

exact de detaliile specifice ale navei, de tipul de explozibil pe

care îl veţi folosi, de cantitatea necesară şi de amplasarea

explozibilului în interiorul navei. Pentru a ne asigura că

misiunea nu va fi compromisă sub nicio formă, Leo şi Julie se

vor ocupa de ataşarea explozibilului pe suprafaţa exterioară a

navei, în mediul acvatic.

50

Informaţiile precise ce vizează data, ora şi locul

transportului de pe vas le veţi primi prin Patrick. El este îngerul

vostru păzitor. Clar?

Nu vă veţi contacta, sub nicio formă, între voi! Semnalul de

plecare pentru Leo și Julie, după îndeplinirea misiunii, este o

telegramă prin care sunteţi anunţaţi că v-a murit o persoană din

familie (tatăl JULIEI). Michael şi John vor pleca de la hotel după

patru ore de când Leo va plăti cazarea.

– Am înţeles. Totul este limpede…, zise Leo.

– Mult succes! Contez pe reuşita misiunii voastre,

concluzionează Billy.

*

O noapte blândă, calmă, în care luna – un cerc perfect

rotund şi transparent, este regina fermecătoare pe firmamentul

boreal, acompaniată de minunatele steluţe sclipitoare, te invită

parcă la o stare de meditaţie, într-o feerie romantică desprinsă

din mrejele fascinante ale visării...

Într-o vilă somptuoasă, distinsa doamnă Sophie, superba

soţie a lui Igor, oferă indicaţii preţioase, privind acordarea

maximei atenţii în îngrijirea copiilor ei, unei simpatice tinere

guvernante, nimeni alta decât Julie. Ea este informată de către

soţia lui Igor că ei vor ieşi în oraş şi se vor întoarce târziu în

noapte, timp în care se impune prezenţa ei alături de cei doi copii.

După plecarea lor, tânăra guvernantă pune un strop de

licoare în laptele copiilor, iar aceştia, după ce îl consumă, adorm

profund. Julie se asigură că totul este în regulă şi se duce în biroul

lui Igor, umblă prin documentele aflate în sertare, chiar şi în seif,

fotocopiind cu telefonul mobil tot ceea ce consideră important:

poze sugestive, agenda de lucru a acestuia, contracte încheiate

recent etc. Apoi aşează totul înapoi, într-o ordine desăvârşită, aşa

cum le găsise şi iese urgent din locuinţă pentru a preda telefonul

şi informaţiile respective. Era pe deplin mulţumită de reuşita ei,

întrucât îşi îndeplinise o parte din misiune.

51

*

Leo este un tip înalt, zvelt, cu trăsături bine conturate,

priviri pătrunzătoare, gesturi risipite în tăcere, care avea aerul că

se uită la cei din jur autoritar, dominator, chiar dur. Mai presus,

avea părul grizonat prea de timpuriu, ceea ce îi conferea o aură

bizară, misterioasă.

Julie este o tânără de o frumuseţe răpitoare: brunetă cu

ochi verzi, minionă, cu profilul ca o efigie bizantină, suavă, cu un

zâmbet angelic şi trup de zeiţă, foarte perspicace şi de o

inteligenţă sclipitoare.

Cei doi simulează perfect povestea mariajului, în drumul

spre Maroc. Leo o priveşte romantic, îşi pune verigheta la urcarea

în avion, apoi în timpul zborului îi face cadou o brăţară din aur şi

comandă câte o cupă cu şampanie.

– Un mic toast?

– Desigur….

Surprinsă în mod vădit de atenţia acordată, fata, puţin

încurcată, schimbă sensul discuţiei:

– La naiba, am uitat să-mi pun pe deget verigheta… şoptise

Julie.

– Nu-i nimic, draga mea, nu te panica, o calmează Leo cu

un gest mângâietor, cuprinzând-o, protector, cu braţul pe după

gât, intrând excelent în rolul soţului.

Ajunşi la destinaţie, cei doi se separă: Leo se duce să

închirieze o limuzină, iar Julie se duce să se întâlnească cu

Patrick, conform instrucţiunilor.

Un anonim, care ieşise din Ambasada S.U.A., o fixează pe

Julie din spate în timp ce se îndrepta spre trecerea de pietoni,

unde o aştepta, galant, la volanul unei maşini de lux, Leo. Acesta

se apropie discret de ei şi, şoptind, îi spune lui Leo:

– Ce soţie frumoasă aveţi! Sunteţi un om extrem de

norocos, dar trebuie să ştiţi cum să păstraţi o asemenea

comoară! Nu vă atingeţi de vas sub nicio formă! Să nu spuneţi că

nu sunteţi avertizaţi! Este sub supravegherea atentă a N.A.T.O.!

52

– Vă mulţumesc pentru grija părintească, spuse Leo ironic,

sfidând mesajul.

Julia îi spune lui Leo că a primit codificat următorul mesaj:

„Yavuz, care pleacă din Maroc în 48 de ore. Succes!”

*

Ajunşi la hotelul „Paradise”, cei doi „boboci” ai echipei, John

şi Michael sunt abordaţi, la restaurantul hotelului, de două

domniţe blonde, cu corpuri atletice, puse pe distracţie. Aparent

plictisiţi, aceştia nu dau curs flirtului pe care cele două fete şi-l

doreau de la ei. Prioritar pentru ei era să rămână concentraţi

asupra misiunii primite (calcularea exactă a cantităţii de explozibil

ce trebuia folosit, ambalarea acestuia şi amplasarea lui în

punctele-cheie ale navei). Cei doi au decis să folosească, pe post

de explozibil, tetranitratul de pentaerythritol, cunoscut mai ales

sub denumirile de PETN, dat fiind faptul că este foarte greu de

detectat şi este, în esenţă, un explozibil din clasa

trinitroglicerinelor. Acesta trebuie amestecat cu substanţe

plasticizate pentru a ajunge stabil, devenind astfel cel mai

puternic explozibil convenţional.

*

Julie, copleşită de emoţii, simte nişte impulsuri stranii în

preajma lui Leo. Devine puţin confuză, îi apar în minte secvenţe

trunchiate de amintiri, care o tulbură profund. Cade pe gânduri...

Acestea nu-i dau pace: amintiri din Academie, aspiraţiile ei de

adolescentă visătoare, momente de la pregătirea militară, apoi

din viaţa dură de pe teren. „Se poate spune că cinci ani în stradă,

pe teren, sunt o viaţă... ”, cugetă ea. Pentru a-şi alunga gândurile

ce o împresurau din ce în ce mai mult, hotărăşte să servească o

cupă de şampanie alături de Leo şi încep să depene împreună

câteva amintiri, atât cât pot fi ele divulgate, din lumea lor

secretă... Apoi, discuţia alunecă despre pasiunile lor. Ea îi spune

53

că îi plac florile şi şi-ar dori să cultive o grădină cu multe flori, pe

care să le admire: trandafiri, lăcrămioare, viorele, liliac și altele.

Leo îi spune că este înnebunit după clătitele cu dulceaţă de

zmeură, peisajele montane etc.

Dar, acolo, pe terasa hotelului, în mijlocul nopţii, unde

luminiţele clădirilor par desprinse dintr-o lume de basm, totul

capătă o altă dimensiune şi rezonanţă. În acel cadru romantic, se

pare că cei doi se îndrăgostesc şi intuiesc, reciproc, sentimentele

înfiripate. Niciunul dintre ei nu mărturiseşte cu voce tare acest

lucru, deşi era destul de evident după gesturile, vocile şi privirile

languroase şi intense. Julie îi spune lui Leo, cu sinceritate în glas,

faptul că vrea să se retragă din această viaţă tumultuoasă şi

periculoasă, considerând că a venit timpul să îşi îndeplinească

visul: acela de a deveni soţie şi mamă. Îşi doreşte o viaţă liniştită,

alături de un bărbat pe care să-l iubească din tot sufletul, să aibă

prieteni adevăraţi, stabili, o grădină imensă şi neapărat o casă cu

vedere spre mare, cu verandă impresionantă…

Leo, învăluind-o într-o privire gingaşă şi tandră, cu totală

sinceritate şi profunzime, cu un timbru modificat al vocii, îi

răspunde cu maximă emoţie în glas:

– Mai aşteaptă, te rog… În acel moment de linişte, răsună,

dintr-o cameră învecinată, o melodie romantică, splendidă, care

le pătrunde direct în inimă nu numai prin tonalitate, ci şi prin

versurile sale: „Până când ne vom revedea...“

După câteva ore, apare momentul de tensiune maximă

pentru echipa lui Leo. Se aude o explozie puternică în port. O

minge în flăcări se ivește pe cerul nopţii. Pompierii şi marinarii

încearcă cu disperare să intervină în acel pericol iminent. Dansul

flăcărilor în noapte este de nestăvilit, de parcă soarele ar fi

coborât pe pământ din înaltul cerului, luminând puternic ca ziua în

amiaza mare, iar arşiţa cuprinde şi mistuiește totul de jur-împrejur.

Ai fi crezut că însuşi titanul Prometeu, care a furat de la zei focul,

l-a dezlănţuit, cu furie împotriva omenirii, totul fiind cuprins de

flăcările perfide. Confuzia, groaza şi agitaţia sunt de nedescris,

sirene şuierătoare se aud în noapte…

54

... Leo, cu mândrie şi satisfacţie, transmite sec următorul

mesaj şefului Agenţiei: „Operaţiune reuşită! Pagube limitate!”.

Conform protocolului stabilit, după şase ore de la

producerea evenimentului, primeşte mult-aşteptata telegramă: „Vă

informăm, cu adânc regret, că tatăl dvs. (al Juliei) domnul Peter

Cheyney s-a stins fulgerător din viaţă….”

În incinta aeroportului, Julie şi Leo se hotărăsc să se despartă

momentan până se face checkin-ul.

– Să te aştept? îl întreabă Julie cu un amestec de zâmbet şi

fericire pe chip.

– Te voi găsi eu la cafeneaua aeroportului, după finalizarea

controlului.

Ea se îndreaptă senină şi plină de veselie spre punctul de

control când, dintr-o dată, vede o insignă fluturată în faţa ei, apoi

o mână şi aude un glas ferm de bărbat, care îi comandă, pe un

ton metalic, inflexibil:

– Vino cu noi!

Paralizată de frică şi incapabilă de vreo reacţie verbală,

disperată, priveşte în urmă, măturând cu privirea aeroportul,

până când îşi fixă ochii pe faţa lui Leo. Şocul şi groaza se puteau

citi în privirile amândurora, înţelegând fulgerător deznodământul

trist al situaţiei.

– Sunt inspector Askari. În bagajul dumneavoastră s-au

găsit 50 de grame de heroină, în cutia cu cremă de mâini. Acesta

este motivul reţinerii dumneavoastră. Sper să fiţi cooperantă şi

conştientă că aţi încălcat legea. Drept urmare, cunoaşteţi

procedurile care se vor aplica imediat: control corporal, analiza

sângelui, declaraţii, interogatorii… Riscaţi ani buni de puşcărie…

Fulgerător, a înţeles că fusese folosită drept momeală…

Ţipătul din sufletul ei, raţiunea sa nu înţelegea de ce… fusese un

foarte bun executant, Școala militară o absolvise cu brio,

misiunile încredinţate le îndeplinise ireproşabil. Îşi alesese să

rămână în anonimat, având conştiinţa datoriei împlinite faţă de

patrie şi concetăţeni… Dumnezeule, ce se întâmplă?!… Realiza

gustul amar al trădării şefilor ierarhici. Într-o clipă, faţa-i angelică

devenise lividă, crispată, simţindu-se ca un… mort viu.

55

O durere cumplită simţea şi Leo în inima sa. O parte din

sufletul lui rămăsese acolo, în Maroc, iar inima îi bătea puternic,

cu gândul la zbuciumul sufletesc îndurat pe nedrept de către

partenera sa, Julie.

Revolta, indignarea şi neputinţa unei acţiuni imediate erau

tortura care-l măcina încet-încet, dar sigur. Era inacceptabil ca

lucrurile să rămână aşa. Amestecul sentimentelor general-umane,

dar şi al celor profesionale, dobândite, formate încă din școală, de

a nu-ţi părăsi partenerul, de a fi uniţi la bine, dar mai ales la

greu, spiritul şi încrederea în echipă, ajutorul necondiţionat erau

principiile sfinte ale celor care au ales să slujească sub drapel în

anonimat, cu toată forţa, abnegaţia, curajul, cinstea şi

devotamentul, pentru cauze drepte, pentru ţară şi semeni…

Pentru a putea trăi și a merge mai departe, se decide să-i

salveze viaţa partenerei sale, Julie, chiar dacă trebuie să încalce

protocolul stabilit.

Totodată, trebuia să vadă ce se întâmplase şi cu ceilalţi

membri ai echipei. Astfel, disperat, presimţind că ceva nu e în

ordine, îl sună pe John. Este îngrijorat fiindcă nu mai poate lua

legătura nici cu Agenţia. Faptul că John este de negăsit îl tulbură

profund şi se gândește instantaneu că are legătură cu avertizarea

primită din partea N.A.T.O. Apoi, îl sună pe Michael.

Michael, relaxat, simţindu-se în siguranţă şi confortabil, în

timp ce se afla în cadă, considerând apa ca o binefacere şi un

remediu excelent de echilibrare a psihicului său încărcat,

răspunde calm, pe un ton plăcut, la apelul telefonic.

– Nu dau de John! se auzi în telefon vocea gravă a lui Leo.

– Vino la hotel! răspunse scurt Michael.

La vreo două secunde după ce aşeză telefonul în furcă, se

auzi o discretă bătaie în uşă: apăru simpatica fată blondă, care

încercase stângaci să îl acosteze la piscină. Zâmbetul său

misterios îl uimi pe Michael, care cade secerat la pământ,

împuşcat în cap de blondă, fără a mai putea schiţa vreun gest.

Blonda se precipită pe hol, spre lift. În acest timp se

intersectează pe hol cu Leo, care venise la Michael. Îl găsește

56

mort şi urgent porneşte în urmărirea blondei, pe care o ucide.

Înainte de a-şi da obştescul sfârşit, aceasta îi spune lui Leo că nu-i

pasă că moare, că şi-a îndeplinit misiunea prin suprimarea şi a

celuilalt membru al echipei lui Leo. Astfel, recunoştea, cu un

rânjet pe faţă, că îl omorâse şi pe John.

*

Şocată fiind de turnura evenimentelor, tocmai ea, care era

un om al legii, Julie – poliţistă cu experienţă în acest domeniu

complex şi periculos, ca o ironie a sorţii, este acuzată de

încălcarea legii, de posesie de droguri şi este încarcerată într-o

închisoare de maximă securitate. Un lucru era limpede în mintea

ei: totul era o înscenare. Altceva o frământa acum mai mult: care

era motivul?! De-abia a avut puterea de a cere un avocat din

oficiu.

După numeroase interogatorii, în sfârşit, i se aduce un

avocat din oficiu. Acesta o fixează adânc în ochi şi îi spune cu glas

scăzut: „Misiunea ta, ca să ieşi vie de aici este următoarea:

Trebuie să omori neapărat o deţinută, cu numele de Bahae Areej,

personaj-cheie în spionajul american. Aceasta mai are opt zile

până la ispăşirea pedepsei. Trebuie suprimată neapărat. Ai aici o

pastilă pe care i-o vei administra. Efectul acesteia este stopul

cardiac. Este plauzibil în cazul ei, iar tu vei fi ajutată să ieşi din

toată această poveste. Vei avea o nouă identitate şi vei putea

pleca... Nu uita! Mesajul şefului Agenţiei este acesta: Cunoşti

foarte bine legea secretului. Trebuie să te supui, nu să cooperezi.

Atenţie: nesupunerea înseamnă trădare! Viaţa ta este în mâinile

noastre şi sperăm că nu vei face o imensă prostie folosind pastila

pentru tine! Avem încredere în tine!”

*

Greu de descris cumplitele stări sufleteşti ale lui Leo! Era

răvăşit de durere pentru pierderea colegilor, iar rana din sufletul

57

său sângera adânc... Totuşi, încercă să se odihnească puţin.

Adormise foarte greu. A doua zi se urcă în tren, cufundat în

propriile-i gânduri şi, acaparat de vocea sa interioară, cugeta

astfel: „De câte ori călătoream cu trenul mi se întâmpla să nu

dorm bine, iar în noaptea aceea somnul mi-a fost bântuit de o

sumedenie de vise ciudate, coşmaruri. Totuşi, dimineaţa, când m-am

trezit şi m-am uitat pe fereastra trenului, am văzut că se

prefigura o zi splendidă şi am simţit cum indispoziţia îmi dispare,

lăsând loc interesului şi curiozităţii faţă de ceea ce va urma”.

Eram motivat de dorinţa de a o salva pe Julie...

Brusc simte ceva, se aud asurzitor scrâşnete de vagoane,

care sar de pe linie. Trenul în care călătorea a deraiat. O mână a

destinului l-a salvat, semnificând probabilitatea imensă că acesta

încă nu şi-a încheiat conturile cu viaţa. Parcă Dumnezeu hotărâse

că încă nu e momentul fatal. Rănit la umăr, plin de fum şi

impresionat de gemetele din jur şi de imaginile terifiante cu

rămăşite omeneşti şi mulţi răniţi, reuşeşte cu greu să se strecoare

din acea mulţime şi morman de fiare.

Multe cadavre erau de nerecunoscut din cauza arsurilor şi

astfel a fost şi el declarat mort, printre victimele accidentului.

Este difuzată această ştire la televizor, apoi se fac verificări

oficiale, care confirmă public moartea sa. La aflarea veştii, Billy

răsuflă uşurat și anulează lichidarea lui Leo.

La scurt timp, Leo foloseşte acest avantaj şi ajunge

relativ uşor la şeful Agenţiei, întrucât îi cunoştea foarte bine

programul. Îl surprinde în parcare. Şocat, ca şi când ar vedea o

stafie, Billy înţelege că momentul adevărului a sosit şi nu-i de

glumă cu Leo.

– Ştiu că eşti imun la orice ameninţare, constrângere sau

pericol privind persoana ta. Îţi cunosc foarte bine personalitatea

complexă şi dură... preferinţele, obiceiurile. Apoi, Billy îi spune pe

un ton dezarmant de sincer: „Banii sunt esenţa războiului”.

Aceasta este deviza mea și a generalului Watson. Sper să înţelegi

că, pentru mine, restul sunt victime colaterale. Sentimentele nu

sunt punctele noastre forte. Fără scrupule, fără ranchiună…

58

Leo înregistrează, în secret, această mărturisire a celui

care, culmea, deţinea funcţia de şef al Agenţiei… Îi cere informaţii

despre ultimele evenimente, dar şi despre Julie. Aflând totul, îşi

urmează instinctul, lăsându-l pe Billy să se urce în maşină şi să

plece. De îndată ce Billy demarează în trombă, Leo ia legătura cu

Patrick şi îi trimite înregistrarea. Astfel, atât Watson cât şi Billy

sunt demascaţi, iar afacerea lor este închisă.

*

Julie, parcă îmbătrânită cu zece ani după toate

evenimentele trăite, extrem de tristă şi resemnată că viaţa poate

avea uneori un gust extrem de amar, suferă enorm la aflarea

veştii că Leo a murit. Sufletul îi este pustiit de jalea din inima sa,

sfâşiată de crunta durere.

După îndeplinirea misiunii, ea este, într-adevăr, eliberată.

Pentru a retrăi totul şi a putea reanaliza situația, se întoarce la

hotelul „Paradise“, unde intră în camera de hotel în care fusese

cazată cu Leo. Se uită pe geam. Privirile ei scrutau întinderea de

apă, de parcă acolo este speranţa de a-şi găsi puterea de a merge

singură, mai departe, spunându-şi că viaţa este, uneori,

nedreaptă. Începe să plângă. Îşi îngroapă capu-n mâini şi plânge

cu hohote, de parcă i s-ar rupe inima.

Leo, apărut deodată în pragul uşii larg deschise, o privea

îndelung. „Aşa, cu ochii plini de lacrimi, arată ca o păpuşă

adevărată. Are-n ochi un nu ştiu ce când se uită la mine, care m-ar

putea face să mă topesc. Am impresia că dac-aş fi un tip înclinat

să devin sentimental în legătură cu ceva, atunci felu-n care se

gândeşte la mine ar trebui să-mi facă plăcere. Totuşi, resorturile

mele interioare sunt extrem de încordate“ – constată el.

Plin de emoţie, îi spune:

– Ascultă, prinţeso! Ştii că sunt un om dur, nu sunt unul

căruia i se poate acorda totală încredere, la o gustare de

dimineaţă, c-o damă grozavă ca tine. Nu rezist, mai ales dacă te

pricepi să faci clătite cu dulceaţă de zmeură. Cred că încep să nu

59

mă mai simt în siguranţă în preajma ta… Deşi suna ciudat, el, la

nivel subtil, formula o posibilă cerere în căsătorie...

Ea, ca să nu cadă, stupefiată de-a dreptul, dar parcă

telepatic conectată la gândul lui, se sprijină instant de birou,

șocată de colosala surpriză.

Leo, livid, cu respiraţia întretăiată, îi privea cu maximă

atenţie chipul: Julie trecea de la deznădejde la uimire, la extaz

apoi, copleşită de imensa bucurie care putea fi citită pe chipul ei

angelic.

Julie îi răspunde, şoptind-i suav:

– Da, vreau să fiu soţia ta! Eşti vis sau realitate?!…

Era, de fapt, confirmarea unei întrebări nerostite şi totuşi

intuite de Julie, în asentimentul total şi neexprimat al lui Leo,

care, surprins, îi răspunde printr-un gest nesăbuit, pecetluind

acceptul ei printr-un sărut pătimaş.

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII

„Mihai Viteazul“

61

ȘI DACĂ LIFTUL N-AR FI FOST STRICAT

Alexandra Benchea

– Fuga –

Vântul aspru de iarnă șuiera pe lângă urechea lui,

fluturându-i ușor pălăria neagră și tocită în sus și în jos, fiind

mereu la un pas de a o pierde. Pantofii lui scârțâiau frenetic pe

zăpada proaspăt ninsă în ritm alert, dar controlat. Inspira pe doi

pași și expira pe următorii doi. Deși alerga pentru viața lui, nu

trebuia să-și epuizeze toate resursele în prima etapă a urmăririi,

nu trebuia să obosească deoarece acest joc de-a șoarecele și

pisica putea oricând să se termine cu o luptă. Nu știa cât de

rapidă era pisica, nu știa dacă avea ghearele ascuțite și nu știa ce

voia să facă ea cu șoarecele: să-l mănânce sau doar să se joace

cu el?

Străzile erau pustii și doar din loc în loc câte un felinar

singuratic veghea asupra unui coș de gunoi aflat în reflux.

Blocurile înalte, cufundate în întuneric, păreau că se unesc la

capete, formând un soi de tunel infinit care îi dădea alergătorului

o senzație vagă de neputință, transformându-l într-un claustrofob

cuprins de dorința de renunțare. Cu fiecare clipă, simțea că

greutatea pantofilor lui se mărește, iar mirosul de zăpadă îi rănea

nările și ajungea până în plămâni. Părea că totul e împotriva lui.

Noaptea cețoasă îl deruta. Simțea în zona frunții o durere tăioasă

care se accentua până la delir... Ce făcea el înainte de urmărire?

Încercă să-și aducă aminte detalii, dar ceața de afară intrase

cumva și în capul lui. De ce fugea? Cine îl urmărea? Milioane de

întrebări răsăreau acum în capul lui, dar nu avea răspunsuri pe

care să le asocieze cu aceste întrebări. Ceața îl împiedica să vadă

cine îl urmărește, dar urechile îi transmiteau că, la o distanță

62

relativ mică, era un ritm de pași diferit de al lui. Era cuprins de

panică, iar durerea de cap nu îl ajuta deloc.

În fața lui era o biserică imensă, cu vitralii și rozetă... era

romano-catolică. Știa sigur că nu credea în Dumnezeu, dar fiind

în această situație, biserica era probabil singura lui șansă de a-și

pierde „coada”. Mări viteza și văzu o ușă laterală pe care cineva

o uitase întredeschisă. Intră rapid și încuie ușa în urma lui, cu

un zăvor mare metalic ce parea că stă acolo de cel puțin două

sute de ani. Respiră adânc și speră că măcar pentru moment

are un avantaj. Privirea lui începu să contemple sala în care se

afla. Pereții erau atât de înalți, încât nu ar fi văzut tavanul dacă

nu erau miile de lumânări aprinse, plasate în „buzunare” special

construite în piatra gri ce îmbrăca pereții. În fiecare colț al sălii

erau statui tăcute, fără suflet, dar care măcar îi dădeau

impresia că nu e singur. Auzi o candelă dărâmată și un țipăt

surd și se răsuci rapid pe câlcâie. Era doar o măicuță mică de

înalțime, îmbrăcată într-o „uniformă” gri, ștearsă. Avea în jur

de trezeci de ani. Pe fața ei se putea citi o spaimă justificată,

mai ales că, în loc să o liniștească, alergătorul se holba la ea cu

nesimțire. Clanța ușii pe care a intrat se mișcă brusc, iar

contactul vizual dintre el și măicuță fu intrerupt. Alergătorul

știa că nu mai are mult timp la dispoziție până ce zăvorul

ruginit va fi rupt. Trebuia, deci, să găsească o altă ieșire. Fugi

înspre ușa principală și o împinse cu forță, dar era încuiată.

– Unde e cheia? răsună cu ecou vocea lui sugrumată, în

sala pustie.

Măicuța îl privi nedumerită și tăcută. Știa că a fost auzit,

dar nu înțelegea de ce nu i se răspunde. O privea fix și era mai

conștient ca niciodată de propria-i respirație. Plămânii i se

umpleau încet cu aer, iar la expirație avea impresia că scoate

aburi fiebinți pe nări. Avea, injectat în gânduri, un amestec de

frică și furie... da, furie pentru că afurisita de măicuță nu voia să-l

ajute, că se uita la el ca și cum ar fi mai proastă decât pare...

„Ahhh!!!” – aproape că țipă în gând, de furie... Avea acum

maxilarul încleștat și își jură că dacă nu îi va răspunde curând,

63

atunci nu va mai fi responsabil de faptele lui... Se simțea puternic

și dominator în fața măicuței care nu știa unde să se ascundă de

spaimă.

– Te întreb pentru ultima dată... UNDE E CHEIA??? mârâi

disprețuitor, ca o fiară dezlănțuită. Apucă cel mai apropiat

suport metalic de lumânări și îl făcu bucățele sub ochii

slujitoarei Domnului. UNDE E??? Ești surdă?? Acum gâfâia

puternic, ochii îi erau aproape ieșiți din orbite, avea pumnii

încleștați și parcă aștepta o mișcare greșită pentru a se putea

năpusti asupra prăzii neajutorate. Măicuța căzu în genunchi,

țipă scurt și își acoperi ochii înlăcrimați cu cele două mâini

nevinovate, plângând cu sughițuri. Asta îl enervă mai tare... Nu

putea suporta smiorcăiala asta, care ar trebui să-l facă să

devină brusc milos, solidar sau... poate nenorocita voia ceva de

pomană? Își dădu seama că are în buzunarul hainei un revolver

de calibrul 38, de care se putea folosi ușor pentru a scoate

informații de la măicuța asta încăpâțânată. Scoase deci arma

din buzunarul drept, apoi o îndreptă în direcția nefericitei,

ținând-o cu ambele mâini pentru un plus de precizie. Victima

tremura în fața lui din toate încheieturile. Nu voia să o omoare,

ci doar să o sperie un pic mai mult decât ar fi trebuit, dar se

grăbea și considera că toate faptele lui sunt justificate. Din trei

pași, micșoră distanța dintre ei. Se aștepta ca măicuța să

scoată repede cheile și să i le fluture în față, apoi să cerșească

îndurare ca un câine netrebnic, dar nu se întâmplă asta. Nu

auzi nici măcar un sunet din direcția ei, nici măcar o rugăciune

scurtă, așa... ca înainte de moarte. Deci așa, vasăzică?! Și cu

sufletul în Rai și… În ziua de azi, nici măcar măicuțele nu se

mai dedică total lui Dumnezeu. O privi în ochi. Erau mari,

albaștri, lucioși (de la lacrimile de crocodil, probabil) și păreau

inocenți ca ai unui copil de un an... păreau, dar nu erau. Știa el

că nu erau. Poate că nu avea dreptul să o judece, deoarece nu

era el un model de urmat, dar măcar nu pretindea a fi ceva ce

nu este. Abia asta era de neiertat. Și atunci... merita prefăcuta

asta să trăiască?... NU!

64

Descărcă rapid, fără să clipească, un cartuș exact între cei

doi ochi albaștri și o dâră roșie-sângerie se prelinge pe chipul ei

alb, până pe uniforma gri, ștearsă. Slujitoarea Domnului căzu la

pământ... Cu ochii deschiși, aștepta lumina mântuirii.

Focul de armă agită pisicuța de afară, aceasta încercând

acum să doboare ușa. Șoarecele găsi o fereastră deschisă și, în

cele din urmă, evadă, sărind în zăpada mult prea pură pentru

sufletul lui înnegrit. Nu avea de unde să știe că nefericita era sora

Angelica, surdo-mută, dar cu o credință neclintită, încă din

tinerețe. Timp de doisprezece ani s-a rugat câte cinci ore în

fiecare zi.

O siluetă neagră se ivi din ceață și fără să-și dea seama, se

trezi că, împotriva convingerilor sale religioase, îngenunchează,

sărutând sfânta zăpadă. Auzea clopote și își dorea parcă să

creadă în ceva divin. O va întâlni oare pe nefericită atât de

curând?

– Interogatoriul –

Era 8 dimineața. În sediul central al Agenției, angajații erau

mai agitați decât de obicei și, în loc să-și vadă de treburile lor,

roiau ca albinele în jurul mierii. Voiau să vadă, să audă și să știe

tot ce mișcă, legat de cazul agentului corupt, după părerea unora

– trădător, după a altora – chiar malefic, dacă ar fi să o întrebe

cineva pe coana Anișoara, care lucrează la Secretariat încă de

după Revoluție. Deși toți erau curioși, un singur agent era

desemnat să îl interogheze pe vinovatul în cauză, iar în spatele

ferestrei cu o singură direcție avea acces doar directorul Agenției

și adjunctul acestuia, domnul Ionescu. Directorul era o persoană

mai mult politică, imaginea instituției în sine, fără implicații în

schema organizatorică sau în procesul decizional, deși semnătura

lui nu era absentă de pe documentele emise de Agenție. Era un

domn prezentabil (mai mult un bătrânel), cu părul alb ca laptele

și o frizură îngrijită, cu un zâmbet cald, de bunic, cu o privire

goală care părea că ascunde multe și cu un cap la fel de gol.

Trecuse demult de 65 de ani și uitase să-i mai numere. Avea o

65

față atât de comună, încât se putea spune cu ușurință că era un

om fără față, un om aproape invizibil și de aceea cunoașterea

numelui lui este de prisos.

Pe de altă parte, domnul Ionescu (nu îl chema Ionescu,

dar toți cei din Agenție îi spuneau așa) era inima Agenției, știa

tot ce mișcă, unde mișcă, cum mișcă și de ce mișcă. El era

adevăratul lider și era al naibii de bun la asta. Cariera lui

reușită era datorată, în mare parte, relației apropiate pe care o

avea cu fiecare din agenții săi. Le cunoștea visele, speranțele și

problemele și era mereu dispus să-i ajute, considerând Agenția

o mare familie. Poate de aceea era acum foarte dezamăgit.

Unul dintre cei mai buni agenți ai săi nu numai că eșuase în

misiunea sa, dar și omorâse un civil. Era un caz fără precedent

și încă nu știa ce măsuri va lua în această privință, întrucât

agentul părea să nu-și amintească nimic din ceea ce a făcut.

Simțea că inima i se sparge în milioane de bucăți... Știa că nu-l

poate ajuta, dacă e găsit vinovat. Își îndreptă privirile către

camera interogatoriului.

– Numele?

– Vasile Ștefan.

– Vârsta?

– 39.

– Domnule Vasile... vă rog să ne povestiți încă o dată, în

detaliu, evenimentele petrecute în seara anterioară, așa cum vi le

amintiți dumneavoastră.

– Îmi desfășuram misiunea ordonată. Eram pe strada X nr. 7,

din orașul Y. Totul a decurs conform planului. Pachetul livrat

corespundea descrierilor și nu am trezit niciun fel de suspiciuni. Cred

că acest lucru vă poate fi confirmat de agentul Simion, care se

ocupa cu paza pachetului. Mă scuzați, dar nu înțeleg scopul acestui

interogatoriu! Mi-am făcut treaba și am respectat regulamentul!

Stau aici de mai mult de două ore doar pentru a raporta asta?!

– Domnule Vasile... declarația dumneavoastră este falsă!

Vă dau ocazia să o schimbați, pentru a nu complica lucrurile mai

mult. Vă rog...

66

– Falsă? Cum adică „falsă”?! Chemați-l pe Simion, să vă

povestească și el același lucru!

– Domnul Simion a dat deja o declarație, aseară. Nu

coincide cu a dumneavoastră.

Ochii lui Vasile Ștefan se măriră de uimire. Cum adică nu

coincide? Au fost împreună tot timpul, inclusiv cât a discutat el

detalii despre următoarea livrare, cu Liderul. Au plecat împreună

spre casă și totul era în regulă. Cumva dimineață se trezise la

Agenție fără să știe de ce, iar acum declarația lui era falsă?! Ce

cred ei că s-a întâmplat? Cu ce a greșit? Își duse palma la frunte

și încercă, pentru o secundă, să gândească situația la rece.

– Ce anume conține declarația agentului Simion? Încercă

să pară sigur pe sine, dar cuvintele ieșiră parcă gâtuite și

răgușite. Își drese glasul și așteptă cu sufletul la gură răspunsul.

– Să intre Simion!

Ștefan își îndreptă privirea spre ușă, gândindu-se că va

vedea fața mulțumită a unui trădător. Asta trebuia să fie Simion

dacă încerca să-l înfunde. Dar pentru cine lucra? Și cum va dovedi

el că e nevinovat? Clanța se mișcă încet și apăru un chip speriat,

îngrozit, care îl fixa pe Ștefan ca pe un animal sălbatic ce poate

ataca în orice secundă. Comportamentul lui era clar unul defensiv,

dar nu era simulat. Îi tremura buza de jos și se vedea pe fața lui

că nu îi plăcea ceea ce urma să facă. Transpira. Refuză să se

așeze pe locul liber de lângă Ștefan și, în schimb, preferă să mute

scaunul de cealaltă parte a mesei, cât mai departe de „pericol”.

Rotițele din capul domnului Vasile începură să se învârtă

mai repede decât de obicei și ajunse la concluzia că ceva nu era

bine. Cu siguranță se întâmplase ceva, dar trebuia să fie o

neînțelegere. Ce îl făcea pe Simion să îl privească atât de temător

și... disprețuitor?

– După livrarea pachetului, ați intrat în biroul Liderului, l-ați

decapitat, folosind o katana atârnată în încăpere, ați sărit pe

fereastră, apoi ați rănit grav, prin împușcare în umăr și picior,

paznicii de la poarta din spate, paznici care erau, de asemenea,

angajații noștrii. Agentul Simion și-a riscat acoperirea urmărindu-vă

67

până la o biserică, în care ați împușcat mortal o măicuță

romano-catolică, din motive necunoscute încă, reușind însă să vă

captureze la ieșirea din biserică. Așa este, domnule Simion?

Ștefan nu credea o boabă din tot ce a auzit. Părea atât de

ireal încât voia să râdă în hohote, dar ambii săi interlocutori

aveau fețele sumbre și păreau convinși că tot ceea ce a fost spus

este adevărat.

– Da... răspunse Simion cu o voce tremurată, apoi începu,

agitat, să-și inspecteze luciul pantofilor, nefiind în stare să îl

privească în ochi pe „criminal”.

Acuzatul își încreți fruntea nedumerit. Agentul care

conducea acest interogatoriu aștepta declarația lui și deja nu mai

avea răbdare. Îl privea sfidător, cu un aer de superioritate și

probabil deja gândea că e la o mutare distanță de mat. Dar nu

putea recunoaște ceva ce nu a făcut... în această postură, de

rege, prefera să iasă de pe tabla de șah decât să accepte

înfrângerea.

– Declarația mea rămâne neschimbată. Nu am comis

aceste crime de care sunt acuzat și aud de ele acum pentru prima

dată. Nu știu cine te-a cumpărat, Simioane, dar știi și tu că

greșești... Spune-i omului adevărul, ca să terminăm cu șarada

asta!

Simion ridică brusc capul din pământ și își mușcă buza

nervos, privindu-l cu greață pe incriminat.

– Care șaradă, mă? urlă el și se desprinse atât de repede

din scaunul lui, că acesta zbură, izbindu-se de perete. Tu crezi că

mă joc? Că n-am ce face?! Îl apucă de gulerul cămășii albe, cu

dungi bleumarin și îl aduse la doi centimetri de fața lui. Cum ai

putut, mă, să faci asta? Cum?

Îi simțea respirația caldă prin toți porii. Se simțea

nedreptățit și nu voia nici măcar să îl bage în seamă dacă avea să

continue cu povestea asta. Brusc, conștientiză că era îmbrăcat

exact ca în timpul misiunii, deci... nu a fost aseară acasă?

Se auzi în difuzor vocea domnului Ionescu:

– Bagă-i la poligraf!

68

Agentul îi despărți pe cei doi, îl pofti pe Simion să iasă și îi

puse cătușele lui Ștefan. Acesta era terifiat. Își amintea clar că a

fost acasă, și-a aruncat hainele într-un colț al dormitorului, a

făcut un duș, apoi a adormit lângă soția sa, care, săraca, l-a

așteptat ca în fiecare seară când lucra târziu, dar a adormit după

miezul nopții, iar el ajungea mereu pe la ora 3. Și știa că

dimineața a condus, așa cum face în fiecare zi, până la Agenție,

dar nu avea sens să poarte hainele murdare de ziua trecută...

Putea fi adevărată povestea lui Simion?

– Mihai, stăpânul și sluga lui, Ștefan.

Domnul Ionescu era stresat. Se plimba înainte și înapoi în

biroul său, jucându-se cu o brichetă S.T. Dupont, pe care o

întorcea pe toate fețele, o aprindea, îi studia flacăra, de parcă în

spatele ei se afla soluția cazului agentului Vasile. Trecuse testul

poligraf. Dar și Simion îl trecuse. Așadar... care din ei mințea?

Cadavrele erau la locul lor, dar arma lipsea, iar pe katana nu au

găsit amprente. Existau trei variante viabile. Prima: Simion spune

adevărul și Ștefan e criminalul; a doua: Simion e criminalul și

vrea să scape, dând vina pe Ștefan; a treia: Simion lucrează

pentru altcineva. Între timp, a dat ordin să fie reținut și Simion,

iar acum cei doi împărțeau o celulă bine supravegheată și

„ascultată”, dar i se raportase că niciunul dintre ei nu a scos un

sunet și deja au stat împreună o oră. Cât vor mai putea să nu-și

vorbească? Doar au fost parteneri trei ani de zile...

Un plutonier mic, burtos și chel dădu buzna în biroul

domnului Ionescu.

– A deschis Vasile gura, șefu`!

Domnul Ionescu se grăbi să ajungă la sala de interceptări.

Primi un set de căști și i se indică un loc, în fața unui ecran mare.

Simion stătea lângă gratii, cu spatele la partenerul său și încerca

să-l ignore.

– Simioane... hai să vorbim! Zi-mi... zi-mi ce am făcut,

exact așa cum știi tu. Știu că s-a întâmplat ceva, dar serios că nu

știu ce... Ajută-mă, Simioane! mormăi cuvintele, pe un ton de

cerșetor, încercând să-l înduplece.

69

– Te-ai transformat. Mai că ziceam că te-a posedat ceva.

Nu știu de ce ai început să te comporți brusc așa. A fost prima

dată când am văzut privirea aia în ochii tăi. Un soi de ură pentru

tot, dar, în același timp, pentru nimic anume. Credeam că o să

mă măcelărești și pe mine cu katana aia!

Simion vorbea, dar nu cuteza să se întoarcă. Privea în gol

pe pereții de pe care se desprindea varul galben-lămâie. Deși

fusese antrenat să treacă ușor peste astfel de evenimente, nu

putea să-și revină din șocul de a-și vedea partenerul, prietenul,

omorând cu sânge rece, fără motiv sau ordin, doar așa... din

plăcere.

– Parcă erai setat. Vorbeai cu omul și ți-a sunat telefonul...

îmi amintesc perfect soneria aia enervantă. Dintr-o dată, te-ai

oprit în mijlocul propoziției, de zici că erai căzut din Lună și...

săracul om nici nu s-a așteptat. Dar, cine se aștepta?!

Ștefan se căută prin buzunare și găsi telefonul, tocmai

adânc, în căptușeala hainei. Avea noroc. Dacă l-ar fi găsit agenții,

i l-ar fi luat. Ținea minte că a sunat aseară, dar nu mai știa cine îl

căutase. Din ce spunea Simion, poveștile lor sunt identice până ce

sună telefonul, iar apoi „dă cu virgulă”. Apăsă vreo două butoane

și verifică apelurile nepreluate. Era un număr pe care nu îl

cunoștea, așa că îl apelă. Nu avea mult timp la dispoziție, căci știa

că Agenția le supraveghează fiecare mișcare. Sună o dată, de

două ori, de trei ori, de patru ori... „Abonatul apelat nu este

disponibil, momentan. Vă rugăm, încercați mai târziu!”

În sala de interceptări, plutonierul burtos și chel era

nervos, căci el l-a percheziționat pe Ștefan. Toată lumea mai

făcea greșeli din astea, dar numai el avea norocul să pățească

așa, când era „șefu`” prin preajmă. Se uită lung la domnul

Ionescu, încercând să-și dea seama dacă a intrat în bucluc.

– Lasă-i... răspunse acesta, îndoindu-și trunchiul astfel

încât să vadă mai bine ecranul.

Ștefan încercă să sune din nou. „Ați accesat căsuța vocală

a abonatului 07...”. Ahh! De ce nu răspundea?! Nervos, trânti

telefonul pe podeaua celulei, acesta alunecând până ce întâlni

70

peretele, dar viteza lui era atât de mare, încât își schimbă brusc

direcția și ieși printre gratiile metalice. „Perfect!” gândi acuzatul,

deznădăjduit.

– Știi ceva... Vreau o explicație! spuse Simion, după ce își

făcu puțin curaj și îl privi în ochi pe colegul lui de celulă. Vreau și

eu să știu de ce ai făcut ce-ai făcut și... de ce nu recunoști? Ce o

să faci? O să spui că ți-ai pierdut memoria, că erai beat, drogat

sau mai știu eu cum? O să spui că te-a durut în...

Simion nu apucă să termine propoziția, căci telefonul, care

acum era mai liber decât cei doi încarcerați, începu să sune. Avea

o sonerie cu un ritm fără nicio noimă, violent și spasmodic.

Aceeași de aseară. Era un zgomot, căci nu putea fi numit sunet,

deranjant, iritant, repulsiv, care avea asupra lui Simion același

efect pe care un fluier cu ultrasunete îl are asupra câinilor, dar cu

o intensitate mai mică. Acesta începu să se țină de cap, revizuind

în gând litania sfinților, neștiind pe care să-l laude primul. Aria

simfonică se propaga perfect până în sala de interceptări, cei

prezenți acolo simțindu-se vădit tulburați de gusturile muzicale

ale colegului lor. Dar, pentru Ștefan, „zgomotul” era un cântec de

leagăn, o șoaptă a iubitei, un gângurit de bebeluș sau un ciripit de

privighetoare, căci stătea nemișcat, cu fața spre tavan și cu ochii

închiși, zâmbind.

– Ștefane, dă-o încolo de treabă! Pune-i sonerie de telefon

fix, ca să ne scapi de chin!

Zgomotul se opri în sfârșit, iar Simion dori să își continue

ideea. Voia neapărat un răspuns, o lămurire. Voia să știe dacă,

timp de trei ani, a avut lângă el un prefăcut, un trădător care l-a

„frecat la melodie” zi de zi, cu patriotismul lui înfocat și spiritul lui

justițiar, doar așa... din lipsă de ocupație.

– O să spui că te-a durut în cot, Ștefane?

Criminalul îl privi zâmbind. Colțurile gurii lui ajungeau

aproape până la urechi, dar se vedea că era un zâmbet fals și

ironic, însoțit de o privire fixă, cu pupilele mult prea dilatate și

convulsii ușoare ale obrazului stâng. Simion recunoscu, în omul

din fața lui, făptașul crimelor și ochii i se măriră de spaimă. Nu

avea unde fugi...

71

– Tu m-ai prins în zăpadă... șopti acuzatul, jucăuș.

– Avem o mărturisire! în sala de interceptări începu agitația

și doi agenți, împreună cu domnul Ionescu, porniră spre celulă.

Știau că agentul Vasile va dori să facă ceva necugetat, dar liftul

nu funcționa, așa că alergau, aproape zburau pe scări, de la etajul

trei până la subsol. Dar tot le-ar fi luat cinci minute să ajungă...

În celulă, ca într-un vals, vinovatul făcea un pas în față, iar

Simion – unul înapoi, într-o coregrafie a terorii cu final de ruletă

rusească, cel din urmă fiind „condus” până la îmbrățișarea

mortală a doi pereți. Speriatul se trezi cu un antebraț sub bărbie

și cu gleznele atârnând. Simțea cum iese viața din el strop cu

strop, cu fiecare expirație, cu fiecare secundă, privirea i se

încețoșă, gleznele se mișcau singure, iar mâinile amorțite

încercau în zadar să opună rezistență. La o suflare distanță de

moarte, omucidul îi șopti:

– Eu sunt Mihai.

...

72

ZI DE MIERCURI

Cornelia Bîgiu

Se luptau de ceva vreme cu un grup de criminalitate

organizată – o reţea care avea în componență o multitudine de

membri, ierarhic organizată; reuşise să se extindă în întreaga zonă

şi chiar să capteze pe unii dintre cei ce ar fi trebuit să o combată…

Încercau de mult timp să îi aducă în faţa legii pe cei vinovaţi, însă

deseori procedeele standardizate îi forţau să întârzie demantelarea

acesteia, astfel că traficul de persoane, substanţe interzise, arme,

continua nestingherit. Încercau să îşi creeze surse, să ajungă la capii

ce coordonau activităţile ilegale, însă aceştia îşi cereau tributurile şi

ei, astfel că măsurile funcţionau deseori doar în aparenţă.

– Stai pe loc! Opreşte-te acum sau am să trag!

O bubuitură scurtă se auzi în aer, urmată de ecouri surde şi

o sumedenie de ţipete, în timp ce oamenii de pe stradă se

aruncau la pământ, cuprinşi de spaimă. În mijlocul străzii, printre

maşinile oprite acum, stătea pironit un tânăr, cel care lansase

avertismentele cu câteva clipe înainte. În mâinile sale se afla un

pistol a cărui ţeavă metalică fumega. Antebrațele şi umerii îi erau

încordate în încercarea de a ţinti cât mai bine şi de a opri ulterior

reculul armei, în timp ce picioarele încă îi erau bine fixate în

pământ. Tânărul pironea cu privirea individul care căzuse la o

distanţă apreciabilă, secerat de glonţul ce-l lovise cu o precizie

uimitoare. Înaintă cu prudenţă, spre a cerceta condiţia victimei şi

constată că schija metalică îl lovise în partea superioară a

piciorului stâng și că sângerarea nu îi punea în pericol viaţa.

– Ridică-te! Eşti arestat pentru posesie ilegală de substanţe

interzise prin lege, precum şi pentru vânzarea şi distribuirea

acestora! Vei fi transportat sub arest la un spital, unde ţi se vor

acorda îngrijirile medicale necesare…

73

– Stai… ssst… stai puţin… lasă-mă! Dă-mi drumul! Dacă mă

laşi să scap… Dă-mi drumul şi te pun în legătură cu mai-marii

lor… E o reţea întreagă…

– Ulterior îngrijirilor medicale, vei fi transportat la secţie,

unde va trebui să dai o declaraţie…

– Am informaţii… Lasă-mă să plec şi te pun în legătură cu

omul meu… Nu vreau să merg la puşcărie... Am copii, nu am avut

bani şi de-aia… Lasă-mă să plec! Îţi dau informaţii! Ascultă-mă!

– Îți vor fi prezentate drepturile, în caz că nu îți sunt

cunoscute. Toate informaţiile, pe care pretinzi că le ai, vor putea

fi înregistrate la secţie.

Între timp, automobilul cu care urma să fie transportat

inculpatul sosi, iar colegii tânărului îl preluară pe vinovat, ale

cărui buze continuau să se mişte mărunt, scoţând zgomote de

neînţeles. Se urcă într-o maşină şi îşi şterse fruntea acoperită

de sudoare, în timp ce şoferul porni motorul şi se încadră pe

strada ce ducea către secţia de poliţie. Se resimţea puţin după

seara petrecută în oraş cu colegii – adevărul e că nu-i plăcea să

bea şi că mersese cu ei doar pentru a-l sărbători pe Sebastian,

şeful şi totodată amicul său. S-ar fi aşteptat să fie mai puţini,

însă brusc localul se umpluse şi se pare că petrecerea începuse,

iar el fusese prins în vâltoarea sa, nereuşind să mai scape cu

varii pretexte. Nimic deosebit, însă nu se potrivea stilului său

de viaţă, iar asta spunea totul.

– Ai avut o zi ocupată, nu glumă! Ce mai face amicul tău,

comisarul? Rezistă, având atâtea activităţi?

Mai că uitase de Mihai. Fusese şi el cu o seară înainte.

Bineînţeles că umpluse încăperea cu bună dispoziţie şi râsete

de neoprit, din cauza glumelor sale. Pe faţă i se aşternea brusc

un iz de seriozitate, în timp ce doar ochii strălucitori şi un colţ

de gură indicau că toată vorbăria pe care o brodea avea să ia

brusc o altă turnură, iar când se întâmpla asta, Mihai rânjea,

pur şi simplu, cu gura până la urechi. Iar acum, acelaşi Mihai îi

aştepta răspunsul.

– Ai putea spune şi-aşa! Sunt sigur că face faţă.

74

Râse nervos şi de-abia acum sesiza tremurul uşor care

pusese stăpânire pe mâinile sale, în timp ce îşi simţea muşchii

dureros de încordaţi. Era primul om pe care îl împuşcase. De ceva

vreme, patrula în această zonă, ştiind că la nivel local existau,

poate, mai mulţi distribuitori de droguri. Îşi făcea conştiincios

datoria, gândindu-se la multitudinea tinerilor ale căror vieţi

puteau fi distruse poate din cauza extravaganţei de a încerca, o

dată măcar, praful alb şi promiţător de senzaţii tari. Dar atâta

timp cât sursa provenienţei acestuia nu exista, nici curiozitatea lor

nu putea fi satisfăcută. Sau, cel puţin, cu acest gând se consola…

– Am ajuns! Nu-ţi face probleme, nervozitatea o să treacă

în curând! Bei un ceai, cel mult o băutură tare, tragi un somn bun

şi mâine vei fi ca nou.

Tânărul zâmbi în timp ce coborî din maşină, îşi luă

rămas-bun şi urcă apoi agale scările întunecate ale blocului, de

un crem murdar, până la etajul 3, unde îşi avea apartamentul

său, destul de vechi, nu prea bine mobilat, cât să-i ajungă pentru

a bea o cafea şi a dormi nopţile – cel puţin atunci când nu suferea

de insomnie…

În timp ce apa fierbinte din duș începu să-i cadă pe umeri,

revăzu figura omului prost îmbrăcat, murdar, cu un fes şi o haină

veche de fâș şi cu o barbă încâlcită, că de-abia i se distingeau

trăsăturile. Şi apoi îl frapă din nou imaginea ochilor verzi, limpezi

şi îngroziţi, în timp ce glasul gutural promitea orice pentru

redarea libertăţii.

– Ah! La naiba! Azi e miercuri…

Ieşi repede din cabină după ce apa rece, care începuse

brusc să curgă, îl trezise la realitate. În bucătărie, puse un ibric

pe aragaz în ideea de a-şi face rapid o cafea şi dădu apoi drumul

radioului, pe un post oarecare. Se îndreptă apoi spre masa din

mijlocul încăperii, unde un teanc de cărţi ordonate aşteptau să fie

deschise din nou. La fel ca în fiecare seară, tânărul se apucă să

studieze cu mare atenţie conţinutul cărţilor şi să-şi ia notiţe.

Provenea dintr-o familie mai degrabă săracă, decât de

clasă mijlocie… De avut, nu avea pe nimeni, un singur coleg cu

75

care devenise mai apropiat de-a lungul anilor, căruia ar fi putut

spune că îi acordă măcar o parte din încrederea sa şi căruia îi mai

împărtăşea uneori gândurile sale. Plecase de undeva de jos, cu

nimic mai mult la îndemână decât o tolbă plină cu visuri, dar

treptat se pare că şi acestea se pierduseră pe drum, iar în schimb

el nu rămăsese decât cu monotonia şi cu o încăpăţânare rece…

Păstra ca amintire dorinţa lăsată de tatăl său, cu limbă de

moarte, ca în viitor să se asigure că va face dreptate, iar acum

stătea plecat asupra cărţilor pe ale căror coperţi scria citeţ:

„Drept”, în timp ce lumina pâlpâia din ce în ce mai slabă…

– Bună dimineaţa!

– Bună dimineaţa!

– Voiam să vă întreb: ce s-a mai întâmplat cu individul pe

care l-am arestat acum câteva zile pentru posesie de droguri?

– Momentan se află în arest, însă e în cadrul spitalului. Încă

nu s-a vindecat destul pentru a fi externat.

– A fost interogat?

– Nu cred. Cazul a intrat în jurisdicţia amicului tău,

comisarul. Poate ar fi mai bine să discuți cu el, sunt sigură că el

cunoaşte detaliile mai bine decât mine.

– Bine, mulţumesc!

Se îndreptă înspre capătul holului, unde amicul său,

comisarul, beneficia de luxosul său birou unde îşi putea desfăşura

activităţile în tihnă. La o adică, umbla vorba că ar fi avut, pe

lângă inteligenţa-i recunoscută, şi puţin noroc pentru a dobândi

funcţia şi a fi avansat în grad în urma unei operaţiuni care privea,

de asemenea, o grupare de criminalitate organizată, având, ca

principală ocupaţie, pe lângă vânzarea de substanţe interzise, şi

distribuirea de arme. Atunci reuşise să captureze un întreg eşalon

care făcea parte din acea grupare, deşi nimeni nu îşi dăduse încă

seama cum de obţinuse atâtea informaţii într-un timp aşa de

scurt şi cu un astfel de conţinut important. Aşadar, capacităţile

sale puteau fi umbrite cu greu şi doar de către vanitatea sa, care

mai ieşea la lumină ocazional. Bineînţeles că fusese rapid

recompensat pentru meritele sale deosebite şi fusese citat drept

76

exemplu, însă prietenia cu tânărul ofiţer, pierdut de altfel în

infernul birocratic şi fără pic de renume, nu fusese periclitată.

Dovadă – pistolul pe care acesta din urmă i-l făcuse cadou şi care

avea o gravură elegantă pe mâner, astfel încât să se potrivească

cu noua sa poziţie; în plus, gloanţele sale erau, de asemenea,

personalizate.

– Intră! Ooo, dar este chiar celebritatea săptămânii! Ce mai

faci, prietene? Ai devenit cunoscut în unitatea noastră după

acţiunea de la începutul săptămânii! Cum te mai simţi?

– Nu e tocmai ce mi-aş fi dorit, celebritatea. Voiam să te

întreb ceva legat de individul pe care l-am arestat. Am înţeles că

a fost plasat sub jurisdicţia ta. Mă întrebam dacă ai reuşit să îl

interoghezi.

– Nu cred că este cazul. Verdictul este clar, chiar în urma

dovezilor pe care tu le-ai adus: se face vinovat de această

infracţiune.

– Dar spunea că ar avea informaţii pe care le-ar putea

împărtăşi…

– Sunt sigur că acum, că a fost prins, pretinde că are

informaţii preţioase… Și chiar şi dacă nu le-ar avea, ar putea

oricând să le inventeze, până la urmă… Îţi dai seama că omul e

disperat să scape, nu-i aşa… Sper că nu iei în seamă prostiile

spuse de către orice cerşetor! Mai bine, pregăteşte-te…

Organizăm un flagrant în zona debarcaderului, mâine… Dacă vrei

să iei parte ca observator, ai face bine să te pregăteşti din toate

punctele de vedere pe care le consideri necesare. Cred că ţi-ar

folosi ca experienţă, nu crezi?

– Sigur…

Răspunsul, cam cu jumătate de gură, al tânărului, provocă

o privire maliţioasă aproape imperceptibilă în ochii comisarului.

Poate din cauză că îşi amintea despre acele momente în care

colegul şi subordonatul său eşuase lamentabil în a-şi dovedi

abilităţile, în mare parte din cauza… ei, bine, nimeni nu ştia exact

de ce. Se vedea că avea potenţial, doar că uneori ceva îl oprea

brusc în loc, exact când aveai cele mai mari aşteptări de la el.

77

Erau prieteni din copilărie; de fapt, dacă îşi amintea bine, cu

crestătura din frunte chiar amicul său îl împodobise, într-o zi de

vară când vârâse un băț exact între spiţele roţii de la bicicleta sa.

De atunci îşi promiseseră reciproc „să nu îşi bage beţe în roate”

nici la propriu, nici la figurat şi se pare că, pe baza acestui

principiu de viaţă, prietenia lor rezistase, cel puţin până acum. Îl

privi în timp ce se îndrepta agale spre ieşire, închizând uşa fără

zgomot, iar apoi rămase pe gânduri.

– Iată că a venit şi ziua cea mare! spuse şoferul maşinii, cu

cel mai mare zâmbet pe faţă, de parcă nu urma să ia parte la o

operaţiune, ci mai degrabă la o plimbare prin parc, urmând ca

apoi să participe la meciul de fotbal al echipei sale preferate. Ai

emoţii? îl întrebă, ca și cum era gata să înceapă prima sa zi de

şcoală.

– Nu tocmai. Adevărul e că simt puţină nervozitate, dar dat

fiind faptul că astăzi deţin doar poziţia de observator, şi că totul

este bine pus la punct, nu văd niciun motiv de îngrijorare.

– Da... Astăzi, individul tău o să aibă un motiv mai puţin de

bucurie. Ne apropiem de centrul reţelei sale de distribuţie, spuse

el din nou, de parcă ar fi aflat că a câştigat un premiu

nesemnificativ la o tombolă. Ar părea că omul asta este veşnic

stăpânit de o bună dispoziţie, care, din păcate, nu era prea

molipsitoare. S-ar putea chiar să dăm peste nişte cârtițe, cine

ştie?! spuse el, îndreptându-şi privirea înainte.

– Ar fi cazul să mergi în maşina de supraveghere. Eu deţin

astăzi rolul principal şi nu aş vrea să fac vreo greşeală…

– Sigur, baftă!

Se îndreptă rapid spre dubiţa în care se afla restul echipei,

care urma să desfăşoare flagrantul. Se presupunea că astăzi,

după mult timp şi multă vigilenţă în desfăşurarea operaţiunii, în

sfârşit avea să fie pus la colţ unul dintre cei mai importanţi

membri ai grupării. Urma să fie destul de interesant, dar nu

îndeajuns încât să îi stârnească entuziasmul pe care îl manifesta

protagonistul operaţiunii. Îşi luă în primire locul în spate, la

monitoare, îşi puse o pereche de căşti şi privi ecranele.

78

În faţa sa se derula deja scenariul: maşina ajunge la

punctul de întâlnire unde urmează să se facă schimbul marfă-

bani; el şi Sebastian, coborând din ea şi aşteptându-i pe ceilalţi să

vină. Însă asta nu mai avea să se întâmple. Deodată, rafale de

gloanţe începuseră să curgă din toate părţile. Reuşiseră să sară

rapid în maşină, la sugestia sa, iar în timp ce colegul său scoase

pistolul şi împuşcă pe unul dintre cei care le blocau calea, el

demarase rapid şi ajunsese într-o zonă de siguranţă. În cele din

urmă, ei au fost singurii supravieţuitori ai întregii echipe, ei şi

binevoitorul şofer al maşinii-momeală din cadrul acţiunii curente.

De atunci comisarul se retrăsese de pe teren, mulţumindu-se

doar să plănuiască, cu destulă abilitate, operaţiunile.

Îşi reveni brusc din reverie atunci când observă maşina

ajungând la locul de întâlnire. Așteptară ceva vreme, dar într-un

final ajunseră şi cei ce erau urmăriţi. Cu totul neaşteptat, aceştia

trimiseră noi instrucţiuni, astfel încât maşina ofiţerilor demară în

trombă și ajunseră într-o clădire părăsită de la periferia din partea

opusă a oraşului…

Mihai nu avea să mai zâmbească vreodată în stilu-i

caracteristic. După ce legătura a fost pierdută, colegii săi s-au

deplasat înspre locaţia sa, iar când au intrat, tot ce au mai putut

să facă a fost să îl trimită la un spital, unde medicii atât au avut

de spus: „Ora decesului: 16.56”. Perimetrul a fost închis, iar

ancheta… nu a putut concluziona prea multe.

Intră în birou, îşi puse cana de cafea pe masă şi căzu pe

gânduri, sprijinindu-şi capul cu mâinile, privind în gol. Totul se

întâmpla iar şi iar, la indigo. Era clar că data trecută cineva ştiuse

şi cineva spusese totul despre operaţiune astfel încât fuseseră

descoperiţi. Dar de această dată ? Care era obiectivul? De ce ar fi

vrut cineva să îl elimine pe Mihai? Brusc, pretenţiile celui aflat în

arest, de a deţine informaţii preţioase, îi păreau din nou valide.

Merse în biroul singurului om în care avea încredere şi cu care îşi

împărtăşise gândurile încă de când au scăpat ambii de o moarte

sigură, sperând că va elucida misterul, că poate îi va infirma ceea

ce nu voia încă să accepte: existenţa unui trădător în cadrul

79

echipei speciale care se ocupa de demantelarea grupului

infracţional organizat.

– Trebuie să vorbim imediat!

Comisarul se uită la individul cu faţă descompusă ce intrase

în grabă la el în birou, fără că măcar să îi bată la uşă şi îi

răspunse cu calm:

– Sunt puţin cam ocupat acum, având în vedere ultimele

evenimente. Despre ce este vorba?

– Este vorba despre Mihai, despre moartea sa. Cred că

cineva ştia despre asta… cineva… Îşi pierdu brusc suflul.

– Într-adevăr, dispariţia sa este tragică şi nimic nu ar putea

să-i compenseze lipsa.

– Da, dar cred că cineva din interior a oferit informaţii

despre întreaga operaţiune, altfel de unde ar fi ştiut despre ce

este vorba?

– Nici nu poate încăpea discuție! Unitatea noastră era

perfect conspirată! Nu poate fi vorba decât despre un eşec al lui

Mihai. A fost vina sa şi doar vina sa şi adevărul este că

întotdeauna a avut tendinţa să vorbească prea mult…

– Dar…

– Niciun dar… Eşti liber!

Nu-i venea să creadă şi nici nu putea să înţeleagă cine era

omul transfigurat din faţa sa, plin de furie şi care pur şi simplu nu

voia să înţeleagă adevărul. Trebuia cumva să confirme, să afle…

De el se apropie Sebastian. Se vedea de la distanţă că era

nervos, că ceva îl apasă. Îl cunoştea de ceva vreme, îi ştia

privirea neliniştită ce scruta amănunţit peisajul, înregistrând totul

cu o rigurozitate nemaîntâlnită, obiceiul de a-şi freca mâinile între

ele deşi afară nu se resimţea gerul, crestătura dintre sprâncene

ce se accentua doar atunci când gândurile veneau de-a valma.

Veni şi se aşeză pe bancă, lângă el, şi rămase acolo mult timp,

fără să spună nimic, privind pavajul într-un punct fix. Pe aleile

parcului se perindau fel de fel de oameni, bătrânei în paltoane

negre, fantomatici, femei grăbite spre minuscula lor lume, atât de

importantă pentru ele, copii.

80

– Spune-mi, Rareș, eşti fericit cu viaţa ta? Adică, dacă într-o

zi, printr-o singură mişcare, ai putea să schimbi totul, ai face-o?

– Să schimb ce? Cum? Ai câştigat la loto? Nu prea înţeleg.

Înţelegea, dar adevărul e că nu se pricepea prea bine la

discuţiile profunde, de fapt, nu se pricepea deloc. De-asta putea

spune despre el că mai degrabă ar fi alungat pe oricine cu o

glumă proastă şi puţin cinism decât să pretindă că îl înţelege. Să

laşi pe cineva să vadă că îl înţelegi prea bine nu e prea comod şi

deloc simplu. Pur şi simplu voia să fie el însuşi, frecvenţa undelor

sale să nu corespundă cu a nimănui altcuiva – sau cel puţin aşa

se amuza. Dar iată că azi Sebastian îi cerea implicit în discuţie

asta. Îl privi cu coada ochiului – care ar fi trebuit să fie reacţia sa?

– Adică să iei totul de la capăt? Ai mai face totul la fel, sau

ai prefera să fii cu totul altcineva, să te comporţi cu totul altfel?

Să laşi tot şi pe toţi în urmă, sau mai bine zis, undeva unde nu i-ai fi

cunoscut, să-i renegi, ca şi cum nu i-ai fi întâlnit vreodată?

– Să înţeleg că ai suferit o decepţie cu privire la lume?

– Nu, nu tocmai.

Apoi tăcu şi căzu pe gânduri. Făcea asta de multe ori, îi

plăceau şi discuţiile filosofice, aşa că stăteau, pur şi simplu, în loc

şi urmăreau cu privirea trecătorii. De sus începură să cadă, rând

pe rând, câte un fulg, apoi doi… Venise iarna… În parc începuse

brusc să ningă…

Afară începuse brusc ninsoarea, mai întâi timid, pic cu

pic, dar apoi dansul stropilor începu, copleşitor. La început nu

sesizase nimic. Stătuse atât de mult pe scaunul acela, încât nu

ar fi putut spune cât timp a trecut… Se simţea bătrân, mai

bătrân ca portarul de la hotelul din faţa blocului, care tocmai

acum mulţumea cu un zâmbet pentru bacşişul generos, mai

bătrân decât femeia care îşi terminase, grăbită, de acoperit

ziarele din vânzarea cărora îşi câştiga traiul, mai bătrân decât

oricine din clădire, de pe stradă, din cartier şi de oriunde,

bătrân şi obosit mai ceva decât vremea însăşi. Să-ţi schimbi

viaţa printr-o mişcare a mâinii, care să şteargă tot ce ai trăit,

să uiţi tot şi pe oricine – ce nu ar fi dat să facă asta, să

81

şteargă, dacă nu tot, atunci măcar ultima zi trăită. Dar era prea

târziu. Sau, măcar, ar fi vrut că alţii să nu poată face asta

niciodată, să nu schimbe nimic din ce ar fi vrut şi atunci

prezentul ar fi fost cu siguranţă altul.

– Să fi rămas la fel… Cum a putut face aşa ceva?

Ochii verzi priveau în gol. Cuvintele răsunau iar şi iar în

minte: „Cine credeai că a fost? Cum crezi că nu ne-au descoperit

atâta timp? Îţi spun clar că tipul care fusese la el era tocmai şeful.

Ţi-am zis că am informaţii! Acum, spune, îmi dai drumul? Putem

să aranjăm cumva?”. Avusese o tresărire atunci când auzise totul

din gura individului arestat, dar negase totul cu vehemenţă,

aproape de parcă nu ar fi crezut nici el. Până la urmă inutil,

oricum bietul nefericit nu avea să mai spună vreodată ceva –

cineva îl făcuse să tacă pe vecie. Fusese nevoie doar de o injecţie

în perfuzie. La fel cum fusese cu Mihai. Doar că aici fusese găsit

un glonţ mai bizar, nu se ştia momentan cărei arme îi aparţinea,

aceasta neexistând în inventar. Cel puţin ei nu ştiau…

Adevărul e că nu și-ar fi imaginat că o să fie așa.

Caldarâmul era rece și umed și, în plus, din gură i se prelingea un

firicel subțire de sânge care îl gâdila neplăcut pe pielea proaspăt

rasă de dimineață – asta și gaura pe care o avea în piept și care

s-ar fi așteptat să îi stârnească dureri mult mai mari. Se pare că

era și nu era atât de rău să mori. Adică, exceptând pavajul rece și

umed, îl cuprinsese o toropeală plăcută și începuse, în mod bizar,

să își facă planuri peste planuri, pe care însă nu avea cum să le

mai îndeplinească. De exemplu, și-ar fi dorit să se ridice, să iasă

afară din acea hală unde zăcea, la lumină, și, cu o mișcare a

mâinii, să șteargă totul. Simplu. Dar când vru să își miște mâna,

constată că nu mai avea putere…

Lunga anchetă care începuse după aceea avea două direcții

principale: trimiterea în închisoare a tuturor capilor rețelei de

trafic ce obișnuia să își desfășoare, la un moment dat, activitatea

în acel oraș, precum și anchetarea morții lui Sebastian, care se

dovedise că lucra de ceva vreme pentru grupul criminal. Noul

comisar, responsabil pentru buna desfășurare a acesteia, apăruse

82

de nicăieri, dar se bucura acum de un bun renume, datorită

sârguinței sale. Poate aceasta se datora în special prieteniei pe

care o avusese cu Sebastian sau poate că, pur și simplu, era

într-atât de capabil, doar că nu o dovedise încă. Întregul colectiv

îl respecta acum.

Ieși în ploaie fără a-și mai pune pălăria pe cap. Poate o

uitase în birou, poate era un moft sau, poate, pur și simplu, nu îi

mai păsa de la o vreme. Avea succes acum, după ce un întreg

dosar, bine documentat, despre organizație, apăruse pe biroul

său la momentul oportun, pentru a-l ajuta în carieră. Nu putuseră

să identifice sursa, au pus o ștampilă cu „Anonim“ pe el și l-au

îndesat, pur și simplu, într-un fișet, după ce nu a mai fost util. Iar

apoi aflase de Sebastian. Eticheta de trădător, pur și simplu, nu i

se părea adecvată nici măcar acum, după ce aflase toate astea.

Dar ce a fost în capul lui nu avea să mai afle niciodată – pentru

prima oară Sebastian îi pusese bețe în roate și îl lăsase în voia

tuturor.

Se îndreptă înspre intrarea într-un bloc de un crem murdar

și începu să urce scările întunecate.

Pe stradă se auzeau claxoane, traficul era același ca de obicei

– infernal. Tarabele de ziare anunțau noile titluri, lumea fugea prin

ploaie. În tăcere, undeva, niște oameni luptau cu organizații

criminale, cu restul lumii, între ei și, la finalul zilei, cu ei înșiși...

83

ABEL

Marian-Cosmin Burcea

O dată cu telefonul primit de dimineață, viața sa s-a

schimbat pentru totdeauna. Chiar dacă a urmat cursuri speciale,

niciodată nu s-a gândit că ar putea să fie vreodată într-o astfel de

situație. Oricât de mult și-ar dori să fie doar un vis, un coșmar din

care ar putea să se trezească, asta nu va schimba nimic.

– Abel! Abel, răspunde! spune vocea din stația amplasată

pe scaunul din dreapta al mașinii.

– Da? Te ascult. Ce s-a mai întamplat?

– Am aflat numărul copiilor luați ostatici. Este îngrijorător.

În școală se află trei sute patruzeci și doi de elevi.

– Cum ați aflat atât de repede?

– Ei ne-au spus. Cei care îi țin închiși.

– I-ați putut identifica pe răpitori? Câți sunt? Câți profesori

se află acolo?

– Nu știm nimic din toate astea, Abel. Din cauza asta avem

nevoie de tine aici și cât mai repede.

– Sunt pe drum. O să ajung cât de repede pot...

După ce a încheiat conversația, nu se putea gândi decât la o

modalitate prin care ar putea salva acei copii. Mașina o conducea

mecanic, fără să-și dea seama dacă face stânga sau dreapta. Dintre

toate metodele niciuna nu i se părea potrivită. A învățat cum se

procedează atunci când răpitorii nu vor să coopereze. Se aduc

trupele speciale de intervenție ale poliției și se presupune că totul va

ieși conform planului. Planul niciodată nu va decurge exact așa cum

ți-ai imaginat. Teoria e bună doar când trebuie să dai examen,

practica este ceva cu totul alceva. Neoficial, se presupune că, atunci

când răpitorii își dau seama că nu mai au nicio șansă, încep să

împartă „suveniruri” de plumb în toate părțile.

84

„Nu se va recurge la trupele de intervenție”, își spune el.

„Sunt în stare să rezolv problema mai bine decât gorilele alea,

care știu numai să distrugă și să ucidă.”

Ceva din el îi spune că nu e persoana potrivită pentru cazul

ăsta. Meseria îi dictează să fie hotărât și să facă ce a învățat, dar

o parte mai puternică îl îndrumă să se ducă direct acolo și să

dărâme ușile ca să-i sugrume pe toți cei care i-au răpit frumoasa

lui fetiță. Stresul de a nu face o greșeală îl omoară. „Nu o voi

pierde și pe ea ”.

În urmă cu trei ani, când încă se afla la Direcția de ofițeri

acoperiți, soția sa a murit într-un accident de mașină – mașină pe

care promisese să o conducă el. Dar, ca de obicei, el nu se afla

lângă familie. Mereu a fost de părere că trăiește pentru a-și face

meseria și datoria față de țară. Ar fi fost în stare să facă multe

alte sacrificii, în afară de unul singur: familia sa.

Anastasia

S-a trezit din beția șocului în momentul în care și-a dat

seama că urmau să fie mutați în altă încăpere. Niște indivizi cu

arme îi tot amenințau pe colegii ei și pe ea. Doamna profesoară a

fost prima scoasă din clasă. Acum venise rândul lor. Îi era frică.

Voia să se afle în brațele tatălui său. Tatăl pe care nu l-a iubit

niciodată prea mult, acum și-l dorește s-o țină de mână, s-o

protejeze de oamenii care o țin ostatică.

– Mișcați-vă mai repede! spune un individ mascat.

– Unde ne duceți? întreabă un copil.

– Taci și mergi! Vei vedea în curând unde...

Dintre toți elevii, jumătate plângeau încet, pentru a nu-i

auzi nimeni, iar cealaltă jumătate se pregăteau pentru o nouă

repriză de lăcrimat. Toți se întreabau de ce se află într-o astfel de

situație. N-au făcut nimic rău. Sunt doar niște ființe nevinovate.

Ce au ei de-a face cu niște oameni cu măști și cu arme?

– Repede, Doi! Pierdem timpul. Fă-i să meargă mai rapid!

Am primit un apel de la șefu’, în care mi-a zis că știi tu cine e pe

drum.

85

– Nu-i nicio grabă. El e la mâna noastră, acum noi

controlăm situația. O să vezi c-o să fie bine. Nu-i așa, păpușico?

Anastasia se uită la ochii albaștri din spatele măștii

individului și se mira că i se adresează tocmai ei. Nu știa ce să

răspundă. Brusc a apucat-o plânsul, iar în momentul respectiv cei

doi răpitori au început să râdă puternic și necontrolat.

– „Ce se întâmplă aici?” – se aude o voce ce pare a veni în

direcția lor.

– Nimic, Unu. Râdeam și noi puțin.

– Ești un imbecil. Știi cât de important e cazul ăsta pentru

noi. Dacă ai chef să te prostești, poate mai întâi ai vrea să

vorbești cu Tata și să vezi ce părere are el despre asta.

– Relaxează-te! Totul o să decurgă conform planului.

– Lăsați vorbăria și treceți la treabă! Într-un minut, ăștia

trebuie să se afle în sala de sport. Totul trebuie să fie pregătit.

– Am înțeles! spun cei doi, parcă în același timp.

Odată ajunși în sala de sport, Anastasia s-a așezat pe o

bancă. Nu toți au fost la fel de norocoși, mulți dintrei ei fiind puși

să se așeze pe podeaua rece a terenului de baschet.

– A ajuns, spune unul dintre mascați. E chiar în fața școlii.

Du-te și fă-ți treaba, Unu!

– Aveți grijă să nu se întâmple nimic rău cu ei! Mai ales

cu... știi tu cine.

– Fii fără grijă!

Abel

– Slavă Cerului că ai ajuns, Abel!

– Ce s-a întamplat nou?

– Nimic special. Am văzut umbre mișcându-se pe lângă

ferestre și, cu ajutorul lunetiștilor, am putut presupune că unii

dintre copii sunt împățiți în grupuri și trimiși în diferite părți ale

clădirii.

– Ați văzut-o? întreabă cu sufletul la gură Abel.

– Îmi pare rău. Deocamdată, nimic despre ea. Dar, nu-ți

face griji. Totul o să se rezolve cu bine.

86

– Bine, spune el cu o voce joasă. Avem la dispoziție o hartă

a școlii?

– Nu. Aici nimeni nu folosește așa ceva. Va trebui să ne

descurcăm cum putem.

„Nu contează”– își spuse el. Oricum, a fost de zeci de ori în

școala aia. O cunoaște îndeajuns de bine.

– Am stabilit un mijloc de comunicare cu ei?

– Da. Au aruncat pe geam un telefon mobil pe care am fost

să-l ridicăm de acolo. După ce a ajuns în posesia noastră, am

primit un apel de la ei. Apelul a fost cu număr ascuns, dar acum

lucrăm și la decodarea acestuia. În scurt timp îl vom avea.

– Am o idee.

Atunci își scoate telefonul mobil din buzunar și formează

numărul din biroul directorului, cu care este prieten de mult timp.

Telefonul sună. Cu fiecare moment, emoțiile parcă devin din ce în

ce mai puternice și mai covârșitoare. Deja sună a șaptea oară,

când simte cum de partea cealaltă cineva ridică receptorul.

Telefonul nu mai sună, dar nu pentru că s-a întrerupt, ci pentru

că cineva a răspuns. O tăcere morbidă se așează pentru câteva

secunde, ce par a fi ore.

– Cine e la telefon? întreabă, într-un final, Abel.

În biroul directorului, cineva scoate un sunet înăbușit de

râs, după care pune receptorul înapoi, la locul său.

După ce își pune înapoi, în buzunar, celularul, se uită în gol

spre școala unde se află Anastasia – fata sa, cu nume de prințesă.

Când se gândește că în orice moment ar putea pierde și ultima

legătură cu această lume, parcă inima începe să i se topească.

Simte cum trece în imaterialitate.

– Abel, revino-ți! Abel, te simți bine? se aude o voce care,

parcă, își are originea în capul său.

Surprins că a fost scos din acea stare de melancolie, își dă

seama că toată lumea se uită spre el. Dar, de fapt, nu se uită la

el, ci la ce ține în mână. În palmă are telefonul pe care răpitorii l-au

aruncat pe geam, în urmă cu ceva timp. După ce-l privește câteva

momente, realizează că acesta sună.

87

Unu

– Alo? spune Abel. Cine ești?

– Deocamdată nu are foarte mare importanță cine sunt eu.

Mai întâi, prezintă-te tu!

– Numele meu este Hitlean Abel, eu sunt responsabil cu

negocierea condițiilor pentru eliberarea ostaticilor. Puteți repeta

numărul vostru și pe cel al tuturor celor pe care-i țineți captivi?

– Ha! Nu fi hoț, domnule Hitlean Abel. Numărul nostru nu

vi l-am comunicat nici prima dată. Și numărul elevilor cred că l-ați

reținut foarte bine sau aveți anumite deficiențe de memorie?

– Numărul elevilor știm care este, ca să reformulez, pentru

a mă face mai înțeles. Câți alți ostatici mai sunt în afară de copii?

– Puțini. Acum să lăsam astfel de detalii pentru mai încolo,

spune acesta, jucându-se cu un obiect de pe birou. Am vrea să

știm cam în cât timp ne puteți aduce un autobuz cu geamurile

negre, cu plinul făcut și care să dispună de cel puțin treizeci de

locuri.

– Nu o să primiți niciodată nimic de la noi!

– Domnule Hitlean, v-ați lăsat cumva diplomația acasă în

dimineața aceasta? Îmi cer scuze. Știu cât de stresat sunteți,

aveți atâta responsabilitate pe cap. Uite cum o să facem: o să vă

ajut puțin. Aveți șaizeci de minute, începând cu momentul în care

o să încheiem conversația. Pentru fiecare zece minute întârziate o

să omorâm câte un copil.

– Nu o să le faceți nimic! Ei sunt motivul pentru care

sunteți acolo și tot ei sunt și calea voastră de scăpare. Nu cred că

vă permiteți să faceți o asemenea greșeală.

– Dar, avem destui „iepurași” de tăiat. O oră! Nu uita!

După ce a închis telefonul, s-a lăsat ușor pe spate în

scaunul confortabil din birou. Din buzunar scoate un alt celular și

formează numărul Tatălui.

– Totul se derulează așa cum ați presupus, domnule, spune

Unu.

– Bine! Continuați, răspunde acesta, scurt.

– Am înțeles!

88

După clinchetul de final închide ochii și se bucură de muzica

plăcută a liniștii.

Abel

Știe că vocea aceea a mai auzit-o undeva. Dar unde? Nu,

nu contează. Este, probabil, doar imaginația sa. Acum are altă

treabă mult mai importantă decât să se gândească la trecut.

– Am auzit conversația, Abel. Avem conectate dispozitive

de interceptare. Ce vrei să facem în continuare?

– Aduceți un microbuz cu geamuri negre și cu cel puțin

treizeci de locuri. O să intrăm în jocul lor. Dar, țineți-l la o stradă

depărtare, lăsați foarte puțin combustibil în rezervor și

reformatați calculatorul de bord, astfel încât să arate că acesta e

plin. Și păstrați mereu un șofer în apropiere, care să fie gata să

aducă mașina aici, în orice moment.

– Am înțeles! Am o întrebare. Ar trebui să chem...

– Nu. N-avem nevoie de trupele de intervenție, spune Abel,

întrerupându-l.

– Bine! Sper că știi ce faci.

– Și eu sper la fel, spune el, șoptind.

Anastasia

– De ce ne țin aici? întreabă, în șoaptă, un băiat.

– Nu știu, răspunde Anastasia.

– Îmi e frică. Vreau acasă! N-am făcut nimic rău. Nu mai

fur nimic niciodată, promit! Vreau să ajung lângă mama, spune

copilul, printre lacrimi.

– Și mie îmi e frică. Liniște, sau ne vor auzi!

– Nu vreau!

– Liniște, țâncule! Nu mai vorbi! spune unul dintre indivizii

mascați.

– Vezi, dacă nu te controlezi! îi spuse Anastasia.

Conversația le-a fost întreruptă de un sunet înfiorător, ca

de niște unghii care zgârie tabla. Unul dintre răpitori s-a reîntors

în sala de sport, cu un obiect ascuțit în mână. Ea știe despre ce

89

obiect este vorba, tocmai pentru că ea i l-a făcut cadou

directorului, pentru a uita un mic incident, petrecut acum două

saptămâni.

– Doi, Trei! Totul este în ordine? întreabă cel care abia a

intrat.

– Da, Unu! Nimic neobișnuit. Tu ai aranjat lucrurile?

– Exact așa cum am presupus, dar mi-a venit o idee nouă.

Vreau să facem lucrurile puțin mai interesante.

Asistând la conversația dintre cei trei, Ana observă că ușa

nu a fost închisă. Brusc, îi vine ideea să o ia la fugă în direcția aia.

Impulsul de a se ridica de pe bancă și de a fugi este prea puternic

pentru a i se opune. După două secunde de la desprindere, deja

parcursese jumătate de distanță. Cei trei au fost mult prea

surprinși ca să acționeze și, ca niște spectatori, au stat, pur și

simplu, și s-au uitat la fată, cum iese pe ușa sălii de sport.

– Fugi! Fugi!

Ana nu-și mai simțea brațele, nici picioarele, decât o durere

mare în locul lor. Se simte de parcă ar zbura. Acum trebuie să

gândească. Trebuie să se ascundă sau o vor găsi și-i vor face

lucruri rele.

– Doi, hai repede! PRINDE-O! se aude din spatele ei, însă

nici măcar nu îndrăznește să întoarcă privirea.

Știe unde trebuie să ajungă.

– Uite-o!

– Grăbește-te, idioato! În timp ce fugea pe coridor, pe

lângă dulapuri și pe lângă ușile claselor, în dreapta sa se aflau

ferestrele. După ce a aruncat o privire afară, a văzut o mulțime

de mașini de poliție și una dintre siluete i s-a părut atât de

cunoscută, încât a fost sigură că vede pe cine credea ea.

Plângând puternic și cu voce ștearsă, nu și-a putut reține un

strigăt de disperare către tatăl său. Probabil nici nu a scos nimic

pe gură, dar ea știe că a auzit-o. Știe că e acolo pentru ea.

– Mai repede, Doi! O pierdem!

– Lăsați-mă în pace! strigă Anastasia.

Ajunsă în cantină, se duce direct spre camera unde se

prepară mâncarea. După ce va trece de culoarul bucătarilor, mai

90

are puțin până la birou. În spatele ei, se aud scaune trântindu-se,

mese date la o parte și două voci care scuipă numai înjurături,

care-i sunt adresate.

Dacă va continua așa, o vor prinde. Trebuie să se ascundă.

Pentru un moment, se oprește și se uită la o ușă, pe care n-o mai

văzuse niciodată până atunci. Nu are de ales, trebuie să intre

acolo.

Unu

– Ce dracu facem acum? Dobitocule, am pierdut singurul

lucru de care aveam nevoie.

– Tot eu sunt de vină? Tu ai lăsat ușa deschisă.

– Caută mai departe. Du-te spre biroul directorului, eu

merg pe ușa asta!

– Bine!

– Ascultă-mă! Dacă nu o găsim repede, noi vom ajunge să

fim cei dispăruți.

După ce s-au despărțit, a mai așteptat încă treizeci de

secunde, cu speranța că va observa vreo mișcare. Și-a scos

telefonul din buzunar și a format un număr. Urma să inițieze un

apel cu număr necunoscut.

– Alo? se aude o voce, după cea de-a patra sonerie.

– Domnule Abel?

– Da, chiar el! Ai de gând ca acum să te prezinți, să știu cui

mă adresez?

– Poți să-mi spui Unu. Noi aici nu avem nume, doar cifre.

– Bine, Unu! Ți s-a făcut dor de vocea mea sau vrei să-ți

ofer vreun sfat în legătură cu viitoarea perioadă pe care ți-o vei

petrece în închisoare?

– Nici una, nici alta. Voiam să-ți reamintesc de minimele

mele cerințe. Nu prea-mi place când nu sunt băgat în seamă.

Presupun că știi cât timp mai ai, nu?

– Da. Mai am la dispozitie douăzeci și șapte de minute. De

ajuns cât să ne înțelegem.

– Nu trebuie să ne înțelegem. Deja ne-am înțeles, dacă-mi

amintesc eu corect.

91

După ce a închis telefonul, l-a reintrodus în buzunarul de la

pantaloni și a pornit pe ușă, cu speranța că o va găsi. În timp ce

încerca să găsească un întrerupător pentru a aprinde lumina,

simți cum ceva îl lovește puternic între picioare. Pe măsură ce se

apleca din cauza durerii, a văzut cum o flamă vine spre el și

începe să-i mistuie carnea de pe față.

– Copil prost! M-ai distrus! strigă Unu spre Anastasia.

Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Nici nu știe

dacă fata mai e pe lângă el sau nu, dar nu contează. Trebuie să

oprească durerea.

Abel

Știe că ceva nu e în regulă. Acum își aduce aminte de

vocea din telefon. Carol! Acest animal ce se consideră om este de

vină pentru lipsa din ziua morții soției sale. În timp ce Rebeca își

conducea pentru ultima dată mașina, Abel îl însoțea pe Carol spre

bârlogul șefului său. Aceea a fost cea mai lungă, periculoasă și,

de altfel, ultima sa misiune ca ofițer acoperit. După ce a încheiat-o,

Viorel Danciu, cunoscut și sub numele de „Racu”, a fost prins și

condamnat la ani grei de închisoare. În timpul arestului, patru din

cei cinci fii ai acestuia au fost uciși, sigurul care a reușit să fugă

fiind chiar Carol. Împreună cu acesta, au mai reușit să scape încă

șapte persoane, care, probabil se află în momentul ăsta în

clădirea din față.

E vorba doar de răzbunare.

– Aduceți trupele speciale! Ștefan, rămâi șef în locul meu!

Eu mă duc înăuntru să-mi salvez copilul. Nu mai pot suporta.

Principalul suspect este Carol Danciu, asigurați-vă că Racu e încă

în închisoare. Pe lângă el, în interiorul școlii e posibil să mai fie

alți șapte.

– Cu mașina ce facem?

– Lăsați mașina! Nu mai avem nevoie de ea.

– Ai grijă, Abel!

În timp ce se strecura pe lângă zidurile clădirii, își blestema

lipsa de încredere în structura de intervenție a polițiștilor. Dacă ar fi

92

fost de acord să apeleze la ei mai devreme, poate că totul s-ar fi

rezumat acum doar la o poveste cu un final fericit. Nu mai contează

acum! Tot ce aparține trecutului trebuie dat la o parte, momentan.

Anastasia este singurul gând care mai are semnificație.

Ajunge în dreptul unei uși care dă direct spre cancelarie. O

deschide încet și intră în hol. Nimic. Nicio persoană. Nici măcar un

sunet. Își continuă drumul spre scări, când aude un zgomot

puternic, ca și când ceva foarte greu ar fi fost scăpat pe jos. Cu

arma în mâna stângă, parcurge distanța spre sursa sunetului, lipit

de perete. Brusc, vede cum o siluetă traversează, dintr-o parte în

alta, coridorul, în timp ce vorbește ceva imperceptibil.

Acum, că este în dreptul ușii prin care l-a văzut pe celălalt

trecând, își dă seama că stă în fața unei toalete. Intră, cu pistolul

îndreptat spre înainte, pregătit să facă unul dintre acele sacrificii

pe care le-a tot repetat, de-a lungul timpului.

Se aude apa de la WC. Își pune arma în toc și așteaptă să

sară asupra victimei sale. Mereu a preferat lupta corp la corp. Cu

coada ochiului, vede cum, pe ușă, iese țeava unei puști-mitraliere.

Primul obiectiv: dezarmarea inamicului. Apucă arma de încărcător

și-l izbește cu forță pe posesor, în gât. Acesta cade ca secerat,

renunțând la armă, parcă de bunăvoie. Elementul-surpriză este

întotdeauna important. Fiind încă în stare de șoc, nu reușește să

reacționeze și, în următorul moment, Abel îi înfige un picior în

tâmplă. În cazul în care are hemoragie internă, sigur va muri în

următoarele minute, iar dacă nu are, nu se va trezi mai devreme de

două ore. Destul timp cât să rezolve problema!

În timp ce se schimbă cu hainele lui Constantin, se mai uită

o dată la figura lui. Își amintește de femeile torturate și forțate de

acesta. Se gândește că ar trebui să-i rupă gâtul pentru toate

ororile provocate, dar știe că n-o va face. El nu e un monstru.

Cu costumul negru pe el și cu masca pusă, n-o să-l

recunoască nimeni. Pe sub bluză ține pistolul său, iar în mâini are

mitraliera. Intră în cealaltă cameră și vede alți doi indivizi

mascați, care păzesc o mulțime de copii. Din experiență, știe că

nu trebuie să vorbești decât atunci când ești întrebat. Cei doi se

93

uită spre el, dar nu schițează niciun gest. Probabil nici măcar nu-i

interesează. Se uită printre copii, cu speranța că o va vedea pe

Ana. Nu e aici... Se duce spre un scaun dintr-un colț apropiat de

unul dintre cei doi. Trebuie să-i imobilizeze rapid. Riscul ca unii

dintre copii să fie răniți e foarte mare, așa că nu-și permite nicio

greșeală.

Observă că siguranțele armelor sunt puse pe modul SAFE.

Zâmbește în minte, pentru norocul care i s-a ivit. Fără să mai

ezite, îl izbește pe unul dintre cei doi cu patul în față. Acesta cade

pe spate, cu sângele șiroindu-i pe sub cagulă.

– Ce dracu crezi că faci? întreabă celălalt.

– Lasă arma jos și promit să nu trag! spune Abel.

Văzându-l pe celălalt cum se supune, îl lovește cu patul

direct în bărbie. Primul lovit dă semne că vrea să-și ridice arma,

dar e mult prea încet și primește o nouă izbitură în cap.

După ce i-a legat strâns, le dă măștile jos și le privește

fețele: Dumitru și încă o persoană, pe care n-o cunoaște. Probabil

că au adus întăriri. Din cauza adrenalinei, abia după câteva zeci

de secunde și-a reamintit că toată acțiunea s-a petrecut în fața

unui public.

– Câți sunteți? întreabă el.

– O sută cincisprezece, domnule, se aude o voce din

spatele clasei.

– Dumneavoastră sunteți profesor?

– Da. Unul din cei zece prezenți astăzi în școală și singurul

din grupa aceasta.

– Câte grupe sunt?

– Ne-au împărțit în trei grupe, fiecare având, ca paznici,

trei mascați.

– Bun! Am o rugăminte la dumneavoastră. Nu ieșiți de aici

pentru nimic în lume, așteptați poliția, iar după ce plec eu,

baricadați ușa cu ce apucați! Copiii aceștia au nevoie de

dumneavoastră.

– Am înțeles! Voi face tot ce-mi stă în putință.

Dumneavoastră cine sunteți?

94

– Eu sunt un tată.

Ieșit pe coridor, aude cum, în clasă, mobilierul este mutat

pentru a bloca ușa. La cîteva secunde, telefonul din buzunar îi

vibrează. A primit un mesaj care îi dă de veste că trupele speciale

se pregătesc să intre în clădire.

Carol

Se uită la fața sa, în oglindă, și se cutremură. Nu mai

seamănă cu nimic din ce știa el înainte. E hidos. O s-o omoare. O

să-i taie fiecare bucățică de piele de pe corp. O să se bucure la

fiecare sunet de durere pe care-l va scoate. Pe taică-su îl va forța

să privească și o să-i culeagă lacrimile de tristețe, ca mai încolo

să bea un cocktail al durerii. Gândurile astea îi mai alină durerea

provocată de usturime și de sentimentul că ar fi pierdut tot.

În timp ce se îndreaptă, clătinându-se, spre sala de sport, îl

vede pe Doi.

– Doi! Vino să mă ajuți!

– Doamne, Dumnezeule! Ce ai pățit?

– Unde e puștoaica?

– N-am găsit-o. Am căutat-o peste tot. Cum naiba ai reușit

să te arzi în halul ăsta?

De sub haină, Carol a scos un cuțit pe care l-a înfipt direct

în cavitatea toracică a colegului său. După ce și-a privit mâna, a

văzut că aceasta căpătase o nouă culoare. Mereu i-a plăcut roșul,

mai ales că situația de față l-a făcut să zâmbească.

– Mereu ai fost inutil, spune cu voce joasă spre Doi, în timp

ce-l privește cum se stinge.

Anastasia

Ascunsă în birou, știe că va fi găsită, într-un final. Nu poate

rămâne aici. Dar, mai întâi, se îndreaptă spre telefon și formează

numărul din memorie. Este numărul de telefon al mamei sale,

telefon pe care acum îl folosește tatăl său.

– Alo?

– Ana? Tu ești?

95

– Tati, vino să mă iei de aici, spune ea, plângând.

– Unde ești, draga mea? spune Abel, printre suspine.

– În birou. Îmi e frică.

– Știu, dar acum trebuie să mă asculți. Ascunde-te acolo!

Vine tati și te salvează.

Se aud zgomote.

– Închide telefonul și bagă-te în dulap! Vin cât de repede

pot.

După ce a pus telefonul în furcă, s-a grăbit să se ascundă

în dulapul pentru hainele de schimb ale directorului. E prea

întuneric înăuntru... Simte cum inima mai are puțin și-i iese din

piept. Se aud pași pe podea, acompaniați de niște gâfâieli foarte

pronunțate. Par a fi ale unui om pe moarte. Se aud lucruri căzând

de pe birou.

– Aaa! Ce bine e să stai puțin jos! Alo? Totul merge

conform planului, tată. În curând, toți fiii tăi vor fi morți. Ce zici

de asta? Nu fi jalnic. Totul s-a petrecut din cauza ta. Tu i-ai

permis să ne tragă pe sfoară. Halal șef mai ești! Eu, singurul tău

fiu în viață, te blestem pentru toate nefericirile pe care ni le-ai

provocat, mie și fraților mei! Sper să mori înaintea mea! Oare

cum demisionează un lider de clan mafiot? Intră la pârnaie?

Greșești, tată! Tu ar trebui să-ți dai demisia din omenire!

Anastasia începe să amorțească. O dor picioarele atât de

rău, încât trebuie să-și miște unul dintre ele. Podeaua dulapului

scârțâie ușor, acțiune care se resfrânge și asupra discuției pe care

Carol o purta cu tatăl său. Aude scaunul mișcându-se și, peste

două secunde, o față roșie, plină de bube, se uită la ea cu o

privire maniacală.

Abel

Urcând scările, se gândește numai cum să ajungă mai

repede la Ana. Brusc, se oprește. Cineva e întins pe jos. Se

apropie încet de el și constată că nu mai are puls. Îi dă masca

jos: Necula – unul dintre cei mai mari criminali pe care i-a întâlnit

vreodată! Ar fi vrut ca el să fi fost cel care să-l fi omorât. Nu

96

contează! Sare peste cadavru și-și continuă drumul spre biroul

directorului.

O dată ajuns, dă buzna și deschide dulapul, dar nu găsește

nimic acolo. Din spate, simte cum cineva ridică un obiect

deasupra, să-l lovească. Apucă să se ferească parțial, lemnul

reușind să-l atingă pe umăr și nu pe cap. Acum, întors spre

inamic, îl recunoaște pe Carol. Se uită la o față diformă, arsă, mai

urâtă decât ultima dată.

– Faci tratamente de înfrumusețare, Carol?

– Taci, nenorocitule! Copilul tău, ăla prost, mi-a făcut asta.

O să te forțez să te uiți, în timp ce o torturez.

Abel nu așteaptă nicio invitație și-și reia „dansul” de atac.

Aruncă două lovituri de pumn spre fața roșie a inamicului, însă

niciuna nu-și atinge ținta. Face o eschivă, pentru a se feri de

lovitura pe care Carol o dă cu obiectul din lemn. Abel este atins

pe față. Nasul îi este lovit, motiv pentru care, peste câteva

momente, acesta îi devine un vulcan de sânge.

Pe fața lui Carol se naște un zâmbet bolnav. Însă, nu peste

mult timp, Abel îi ia arma din mână și se abate asupra lui,

luându-l pe sus și izbindu-l de podea. Acum nimic nu-l mai poate

salva de ploaia de pumni a acestuia. Pe chipul ars apar firicele

mici de sânge. Ochii îi devin din ce în ce mai umflați. Singura

șansă a lui este să ajungă la cuțitul cu care i-a curmat viața

colegului său. Într-un moment de neatenție din partea lui Abel,

Carol scoate cuțitul de sub haină și i-l înfige direct între coaste.

Simte cum devine mai ușor. Sângele îi părăsește corpul.

– Ana, fugi!

Printre strigătele disperate ale sale, observă cum inamicul

său începe să râdă zgomotos. Alunecă pe propriul covor de sânge.

Vede cum Anastasia plânge, lângă perete. Nu poate suporta s-o

vadă așa! Carol se apropie de el, pentru a-i da ultima lovitură. Se

uită la mâna sa dreaptă, care ține cuțitul.

– Până aici ți-a fost, nenorocitule!

În momentul când a ridicat mâna deasupra capului, pentru

a-și face avât, Abel îl lovește în genunchi, reușind să-l

97

dezechilibreze. Carol, în timp ce-și recapătă echilibrul, simte cum

este din nou luat pe sus și izbit de podea. De data asta, s-a lovit

cu capul de colțul scaunului, amețind foarte puternic. Cuțitul i-a

căzut din mână. Abel îi înfășoară brațul în jurul gâtului. Speră să

nu leșine înainte ca să fi apucat să-l ucidă pe Carol. Ochii încep să

i se închidă. Nici nu mai știe dacă pune presiune asupra

adversarului sau nu. Se mai uită o dată în locul unde a văzut-o

ultima dată pe Ana. Aceasta nu mai e acolo.

Anastasia

– Bună, tati! Ce faci?

– Bună, frumoaso! De cât timp dorm?

– Au trecut patru luni și treisprezece zile de când s-a

petrecut incidentul de la școală.

– Tu ești bine, Ana?

– Da, sunt bine, tati. Mă duc să chem doctorul. Așa mi-au

spus: că, dacă te văd treaz, să-i anunț imediat.

– Ana!

– Da?

– Tu ești totul pentru mine! Mereu am vrut s-o fac, dar n-am

știut cum. Îmi cer scuze pentru zilele nefericite pe care ți le-am

dăruit până acum. Îți promit că o să-ți fiu alături mereu, de acum

încolo. Te iubesc!

Ana a răspuns tatălui său cu un zâmbet plin de fericire,

după care a plecat în căutarea unui doctor.

98

INTRUSUL

Marius Dina

UN CAMARAD ÎN PLUS

În camera rece, cu podea de mozaic, era întuneric. La

marginea unuia din cele aproape treizeci de paturi, un tânăr

soldat îşi ţinea capul rezemat de arma sa. Judeca necalculat,

sfătuindu-se cu lumina unui astru, pătrunsă pe fereastră, la visul

ce-l deşteptase, făcându-l să tresară speriat.

Căuta, cu mâna amorţită, ceasul mecanic pe care îl auzea

ticăind. Era aproape două, cu o oră înainte de a intra în serviciul

de gardă. Îşi băgă mâna în buzunarul de la piept, de unde scoate

o scrisoare roasă pe margini, pe care o citise deja de prea multe

ori. Rămâne fixat câteva clipe asupra datei, 18 septembrie 1991.

Apoi, tăcut, se strecoară afară, ocolind trupurile soldaţilor răpuşi

de somn.

În faţa pavilionului ardea o lumină gazoasă. Fruntaşul,

numit Marcu, şi-a verificat atent buzunarele, scoţând un pachet

de ţigări, mototolit bine. Isprăvi apoi două beţe de chibrit, în

grabă. Pe ultimul nu-l stinsese, cum făcea de obicei, în fum de

tutun, lăsându-l să cadă în voie. Tot ce îi venea în minte erau

cuvintele iubitei: „Dragul meu, ţin enorm la tine, dar între noi nu

cred că mai e vorba de iubire. Nu eu mă îndepărtez, tu te tot

duci!”. De la cea pe care o iubea, se aştepta la multe, însă o ştia

destul de încăpăţânată, niciodată nehotărâtă. Era sigur că, dacă

ar fi fost vorba să-l uite, urma să-i spună asta verde în faţă,

măcar pentru a sorbi din privire reacţia vinovatului.

Vântul, care mişca pletele salciei de lângă mal, parcă

plimba cu el gândurile tânărului care, deodată, şi-a venit în fire,

ars de jarul ajuns la degete. Deşi ar mai fi putut pierde câteva

99

minute, s-a îndreptat spre foişorul de observare, unde trebuia să

asigure paza, până la răsărit. Schimbă în grabă câteva cuvinte, cu

colegul care încerca să mai salveze ce se putea din noaptea

rămasă. Află de la acesta că Grigorașu, ofiţerul de serviciu, care

locuia într-un sat din apropiere, tocmai ce sărise gardul, la fix

pentru ora cinei. Se ştia bine despre ofiţer că prefera adesea să

petreacă noaptea de muncă acasă, liniştit, în pat cu nevastă-sa.

Rămas singur, fruntaşul urcă treptele de fier ale foişorului

de deasupra gardului înalt. Trage o privire ageră în jur, după care

se propteşte în dreptul intrării, rezemând alături arma greoaie pe

care nu o scăpa niciodată din ochi. Chiar dacă Grigoraşu nu mai

era în preajmă pentru a-i face vreo vizită-surpriză, soldatul parcă

presimţea că va urma o noapte plină de încercări. Felinarul

aprins, ce răspândea un puternic miros de petrol ars, abia îi

lumina câţiva paşi. Aruncat în jocul iubitei, băiatul simţea cu

adevărat singurătatea şi depărtarea, captiv într-o pădure, la acel

depozit de armament. În reverie, frumoasa brunetă, cu ochi

negri, greu de citit, îi vorbea dulce, cum îl obişnuise. Mâinile fine îl

prindeau cu patos, cerându-i să nu mai plece din braţele ei.

Trecuse cam o oră de când era pe gânduri. Îi venea să

strige, îndreptându-şi privirea dincolo de gard, simţind că nu-l va

auzi cineva. A scos baioneta legată la brâu şi a început să

scrijelească balustrada roasă de ploi. Afară era tot mai frig, iar

vântul începuse să-şi facă potecă printre copaci, legănându-i uşor.

Brusc, un zgomot s-a auzit din clădirea unde erau aşezate, în lăzi

mari din lemn, ca nişte sicrie, muniţia şi armamentul. Uşa

metalică, fără ferestre, pe care putea jura că o auzise trântindu-se,

era întredeschisă. Clădirea era una tipic militară, fără etaje. Avea

o singură intrare, două uşi imense, din care dădeai în holul lung şi

gol ce despărţea camerele înalte, de o parte şi de alta. Păşind

înăuntru, tânărul Marcu se simţea cuprins de nelinişte. Lumina,

lăsată de veghe la intrare, nu ajungea până în celălalt capăt al

holului. A făcut câţiva paşi până la întrerupător, pe care l-a

apăsat cu putere. Becurile încăperii s-au aprins pe rând, pâlpâind

până la ultimul. Îşi aruncă atent privirea în jur, dar nu zăreşte

100

nimic nelalocul lui. Se hotărî, totuşi, să treacă prin dreptul fiecărei

uşi. Chiar şi pentru un necunoscător era uşor să-şi dea seama

unde se află zestrea armatei, lăsându-se ghidat de grilajele

masive ce străjuiau două dintre intrările camerelor. Când Marcu

îşi încheiase inspecţia şi încerca să închidă uşile de la intrare,

gândind că vântul le va trânti din nou, a simţit cum mâna îi

aluneca uşor pe clanţa încuietorii. Tot ce i-a venit în minte era

legat de primele zile de instrucţie, de uleiul cu care curăţa arma

înainte de a o aşeza cu grijă la locul ei. S-a repezit din nou la

grilajul camerei plină cu arme şi muniţie. Parcă cineva îl atinsese

cu o mână murdară de ulei. Cercetase minuţios grilajul, uşa,

sigiliul. Toate erau intacte. Dacă cineva intrase, o făcuse într-un

singur fel, cu cheia.

Soldatul a vârât încărcătorul plin în lăcaş, asigurând apoi

arma. Se temea ca nu cumva vreun binevoitor să-şi caute cale

înăuntru. Avea un singur gând: locul unde sunt cheile, deci

camera O.S. Ajuns în faţa încăperii, ciocăni reţinut. Nu primise

niciun răspuns, aşa că a încercat mânerul uşii, aceasta

deschizându-se. A simţit cum îl lasă picioarele şi cum i se usca

gura. A aprins lumina şi a păşit înăuntru. Patul ofiţerului se afla în

dreapta, cum intrai din capătul holului îngust. Grigoraşu stătea

nemişcat, întins pe pat, cu ploapele lipite. Privindu-l, Marcu s-a

speriat, temându-se că zace fără suflare. Apropiindu-se, i-a prins

mâna pentru a-i verifica pulsul. Mişcarea însă îl trezeşte. Părea

clar deranjat de vizita nocturnă, dar într-un târziu a decis să se

ridice din pat, murmurând. Tânărul a ezitat să-i spună depre

ştirea eronată a colegului. Hotărâse ca mai întâi să schimbe două

vorbe de lămurire cu acesta. I-a raportat însă despre zgomot şi

despre mânerul plin de ulei. Ofiţerul a căutat cheile, care erau la

locul lor. Urmat de fruntaş, s-a îndreptat spre locul cu pricina.

Cheia se potrivea, însă sigiliul era neatins, semn că nimeni nu

intrase acolo. Marcu a fost trimis să-şi vadă în continuare de

serviciu, urmând ca, dimineaţă, Grigoraşu să lămurească

povestea uleiului cu armurierul, singurul în măsură să rupă sfoara

prinsă cu plastilina albastră. Întorcându-se, Marcu coteşte pe

101

drumul ce ducea la foişor pe o alee lăturalnică, mergând către

patul camaradului, care abia apucase să se bucure de o oră de

somn. L-a trezit să dea socoteală. Buimacul i-a povestit cum, pe

amurgit, zărise o siluetă, ce părea a fi inconfundabilul Grigoraşu,

sărind gardul unităţii. Cei doi au rămas privind unul la celălalt.

„Dacă nu era Grigoraşu, atunci cine era?!” Trec, privind atent prin

dreptul fiecărui pat, pentru a verifica dacă lipseşte cineva. Toţi

dormeau buştean. Mai trebuiau verificaţi cei trei aflaţi de gardă,

pentru ca efectivul să fie declarat complet. Se temeau ca nu

cumva unul dintre ei să fi dezertat. Porniţi în căutarea celui

dispărut, au fost somaţi de la depărtare de prima santinelă care i-a

zărit venind din negura nopţii. După ce se lămuresc că nu aceasta

era persoana pe care o căutau, cei doi s-au îndreptat spre locul

unde un alt camarad se lupta cu frigul şi oboseala. Cu glasul

acesta, abia mai scapă două cuvinte. Bifând în memorie încă unul

prezent, mai rămăsese o singură variantă, santinela de la primul

etaj, ce păzea drapelul de luptă. Soldaţii au urcat grăbiţi scările,

constatând că şi acesta se încăpăţânase să fie în post. După

câteva secunde de linişte, santinela îşi spune părerea: „De

proaspătul detaşat aţi întrebat pe cineva?”. Pentru a-i lămuri

despre cine vorbea, santinela le împărtăşeşte cum, la începutul

serii, acoperise un nou-venit, care îşi făcea sectorul pe lângă locul

pe care-l păzea. Lustruind holul, militarul a rugat santinela să lase

câteva minute straja drapelului şi să păzească scările cât timp îşi

aprinde o țigară, să nu fie prins de vreun superior.

Abia când afară se revărsau zorii, cei doi au început să se

lămurească. Sfârşiţi, s-au hotărât să meargă să raporteze

dezertarea soldatului proaspăt detaşat, aşa cum se

recomandase a fi acesta. Grigoraşu, care nu mai pusese geană

pe geană de când îi fusese răpit somnul, se bărbierea în faţa

oglinzii. Pentru el, bărbieritul dimineaţa era obligatoriu, pentru

ieşirea la raport. Aproape că şi-a crestat obrazul cu lama

ascuţită când a auzit despre dezertare. Era roşu la faţă, de

parcă ar fi fost gata să explodeze. Ştia că va fi primul tras la

răspundere, aşa că avea nevoie să ştie tot ce se întâmplase. Nu

102

i-au trebuit multe explicaţii ca să realizeze încurcătura şi haosul

din mintea celor doi. Ştia exact câţi oameni avea în subordine

în acea noapte. A întins câte o foaie fiecăruia, îndemnându-i

autoritar să scrie cele petrecute, lăsându-i să creadă, în

continuare, că lipseşte un soldat. Nici nu apucaseră să scrie

formula de început, când, inculpaţilor puşi să raporteze le-a

fost amânată sentinţa de către ceasul de pe perete. Venise

timpul raportului de dimineaţă.

Ofiţerul se îndrepta către platoul unităţii, urmat de cei doi

fruntaşi care încercau să nu trădeze teama instalată până în

măduva oaselor. Marcu şi colegul său abia şi-au găsit locul în

formaţie, gândindu-se la anunţarea veştii despre absentul

nemotivat. În scurt timp, s-a auzit vocea groasă a comandantului

de pluton: „Toţi prezenţi!”. Lui Marcu îi venea să răspundă din

formaţie: „Nu se poate, mai numără odată!”. S-a abţinut, până la

urmă. Când Grigoraşu se pregătea să dea comanda de final, un

tânăr, îmbrăcat militar, a intrat pe poarta unităţii, oprindu-se în

faţa lui. Toate privirile erau îndreptate către intrus, nimeni nu

înţelegea ce se petrece. Necunoscutul s-a legitimat şi i-a raportat

că şi-a încheiat misiunea. A înaintat acestuia ordinul de serviciu.

Ofiţerul, luat prin surprindere, ezită să scoată un sunet. Cât timp

Grigoraşu studia atent ordinul, necunoscutul i-a adresat câteva

cuvinte, auzite şi de soldaţii prezenţi.

Era un tânăr student în an terminal, la o şcoală militară.

Misiunea lui fusese să pătrundă în unitate şi să mineze drapelul

de luptă, simbolic, evident. La verificarea steagului, ordinul de

serviciu al studentului a fost semnat, îşi dusese la îndeplinire

sarcina. Evenimentul se încheie cu câteva mustrări şi sancţiuni.

Marcu şi colegul său de tură au fost nevoiţi să refacă rapoartele

pe care abia le începuseră, dar au aflat cine sărise cu adevărat

gardul în acea seară. Santinela care trebuia să păzească drapelul

şi-a dat seama că a fost păcalit de simpaticul tănăr în uniformă,

ajutat de o banală găleată cu mop.

De asemenea, în unitate au avut loc câteva schimbări

binevenite, începând cu repararea găurilor din gard.

103

SACRIFICIUL

Dănuț-Cristian Pop

Totul pare să fie la fel în bătrâna Anglie. La fel ca

întotdeauna. Străzile mereu aglomerate, oamenii mereu pe fugă,

iar clădirile şi arhitectura, de aceeaşi frumuseţe care pare să nu

se piardă nicicând, chiar dacă moda se schimbă constant.

Este o dimineaţă liniştită de martie, în Leicester Square, şi

nimic nu pare să poată perturba liniştea care se aşezase peste oraş.

Perdeaua de ceaţă, aşternută peste agitaţia cotidiană a oraşului,

părea că vrea să se ridice, iar o ploaie, parcă binecuvântată, cu

stropi mărunţi şi rari, începuse să cadă din cer, aducând Londrei o

pace parcă imperturbabilă. Cu toate acestea, străzile erau mereu

pline de oameni, care se plimbau de colo-colo, parcă neobosiţi.

Ceasul din bătrânul Big Ben, cu acelaşi aer nostalgic, indică ora nouă

şi jumătate, iar ploaia care se aşternuse peste oraş părea să se

rărească.

Din mulţimea de oameni, unii mai veseli, alţii mai gânditori,

unii tineri, alţii împovăraţi de greutatea anilor, se remarcă un om

cu un aer aparte, încărcat de mister, siguratic, ce părea să care o

povară de nedescris pe umerii proprii. Purta o manta brună, care

îl proteja de ploaie, și o pălărie din bumbac cu chipiu scurt, care-i

proteja chipul tânăr şi părul bălai. Descrierea îi corespunde

comisarului Craig Thomson, un ofiţer de poliţie fără vreo funcţie

deosebită sau vreo responsabilitate aparte, dar care depunea,

zilnic, o muncă asiduă pentru a-şi duce la îndeplinire fiecare

misiune. Bineînţeles că atunci când eforturile nu-ţi sunt

recunoscute pe deplin, determinarea dispare treptat, însă nu şi în

cazul lui Craig, care, deşi cu o privire destul de tristă și de

dezamăgită, continuă să muncească la fel de hotărât,

conştientizând că vorbele rămân tot vorbe, iar faptele vor vorbi

104

pentru el într-o zi. Şeful său, David Johnson, nu părea tocmai cea

mai prietenoasă persoană pe care ai putea s-o întâlneşti, iar Craig

evita contactul cu el cât mai mult posibil, încercând să se limiteze

doar la îndatoririle de serviciu. Abia mutat într-un nou sediu şi

înconjurat de oameni noi, Craig nu apucase să-şi facă prieteni,

păstrând aerul misterios care-l caracterizează. Cu stropii de ploaie

curgându-i liniştit pe obraji şi cu privirea în pământ, Thomson se

îndreaptă liniştit spre locul de muncă, fiind convins parcă de

faptul că va fi o zi ca oricare alta. La intrarea în sediu, dispecerul

de tură, Robert Kelly, un om vesel și extrem de bine dispus, îi

strânge prietenos mâna, spunându-i:

– Bună dimineaţa, comisare Thomson!

– Bună dimineaţa, Robert!

– Poate nu vei fi prea încântat să auzi asta, dar e de

datoria mea să vă transmit. Johnson a solicitat să te înfăţişezi în

biroul lui, îndată ce ajungi.

– Ai idee dacă s-a întâmplat ceva? Sau ce anume ar putea

să dorească?

– Nu, dar nu părea supărat sau nervos.

– În regulă, atunci. Mulţumesc mult, Robert!

– Pentru puţin, comisare Thomson! Să aveţi o zi cât mai bună!

– Mulţumesc, Rob!

După ce intră în clădire, Thomson merse prima dată în

biroul lui, pentru a-şi lăsa haina şi pălăria, iar apoi o luă înspre

biroul lui Johnson. Ajuns în faţa uşii, inspiră adânc de trei ori,

neştiind care va fi reacția şefului la vederea sa, ciocăni hotărât în

uşă, de trei ori, dar nu primi niciun răspuns. Merse în biroul de

alături, unde era un alt ofiţer. William Chamberlain era un om mic

de statură, cu părul roşcovan şi faţa acoperită de pistrui, trăsături

ce evidenţiau clar originile lui irlandeze. Will stătea la birou,

ascultând radioul şi completând nişte hârtii, iar chipul lui Thomson

îl făcu să tresară surprins:

– Salut, Will! M-a informat dispecerul Kelly că domnul

Johnson doreşte să mă vadă, dar la uşă nu răspunde nimeni. L-ai

văzut, cumva?

105

– Salutare, Craig! Da, m-a chemat şi pe mine acum o

jumătate de oră, să-mi spună despre un caz pe care ar fi trebuit

să îl preluăm. Cred că asta dorea să-ți spună şi ție. Probabil o fi

ieşit afară, cu treabă.

– Pe o vreme ca asta nu prea-ţi vine să îţi cauţi de lucru

pe-afară, şi în plus, Robert mi-ar fi spus dacă ar fi ieşit între timp.

Sună la poartă şi întreabă-l pe Robert dacă a ieşit!

Will apucă telefonul şi sună la dispecerat.

– Bună dimineaţa, comisar Chamberlain sunt, aş dori să

ştiu dacă a ieşit din sediu domnul Johnson.

– Bună dimineaţa, domnule comisar! Domnul Johnson a

ieşit acum cinci minute, dar nu a spus unde se duce. A ieşit ca un

uragan şi avea asupra sa arma de foc.

– Mulţumesc mult, Rob! Voi încerca să-l contactez pe

mobil.

– Pentru puţin, domnule!

Will, cu puţină îngrijorare, îi spuse lui Craig:

– Johnson nu-şi ia niciodată arma asupra sa. Ceva s-a

întâmplat!

– Eu spun să nu ne precipităm degeaba. Ia telefonul şi

sună-l pe mobil!

Will ia telefonul, formează numărul lui Johnson, dar

telefonul sună îndelung, fără niciun răspuns.

– Mai încearcă o dată, probabil nu l-a auzit, zise Craig cu

hotărâre.

Will, parcă din ce în ce mai îngrijorat, sună din nou, dar, de

această dată, telefonul lui Johnson era închis.

– Trebuie să mai încercăm, nu putem să ne precipităm şi să

începem să creăm ipoteze desprinse din SF-uri sau din filmele cu

Sherlock Holmes, spuse Craig, cu stăpânire de sine.

– Viaţa în Londra are ceva desprins din SF-uri, răspunse

Will, cu o urmă de zâmbet pe faţă.

– În fine, replică Craig, fiecare are modul propriu de a

vedea lucrurile. Haide să mai încercăm!

Încercările lor fuseseră însă zadarnice, având acelaşi

rezultat. Telefonul lui David Johnson era închis. Cei doi au hotărât

106

să iasă în căutarea şefului, temându-se de o posibilă tragedie. Şi-au

luat asupra lor pistoalele, noile Glock-uri, şi au pornit în oraş în

căutarea lui Johnson. În timp ce erau în maşină, în căutare de

indicii, Will primeşte un apel. Când vede apelantul, rămâne

blocat, deoarece apărea numele lui Johnson. Decide să preia

apelul, crezând cu tărie că şeful a fost într-o misiune şi nu putea

vorbi:

– Alo? Să trăiţi domnule Johnson! Ce uşurare că aţi sunat,

începusem să ne facem griji, toți cei de la secţ...

– Taci şi ascultă şi bagă la cap, răspunse o voce

necunoscută la telefonul lui David Johnson, aţi vrut război, veţi

avea război! Nu v-aţi căutat treabă unde trebuie, iar acum veţi

plăti până la ultimul!

Vocea lui Johnson se auzea în fundal, gemând:

– Chamberlain! Chamberlain! Vor veni şi după voi, aveţi

grijă!

Apoi, acea voce stranie reveni:

– Şeful tău s-a dus, la fel cum vă veţi duce şi voi unul câte

unul!

Imediat după acest mesaj se auziră trei focuri de armă, iar

apoi agresorul închise telefonul. Chamberlain luase telefonul de la

ureche şi rămăsese încremenit. Thomson nu auzise conversaţia,

decât cele trei focuri de armă. Dar refuză să creadă că Johnson ar

fi fost asasinat, până când Chamberlain i-a confirmat oficial.

Părea un caz serios, genul de caz la care nu trimiţi agenți să

intervină. Era nevoie de specialişti.

Reîntorşi la sediu, cei doi şi-au informat colegii de la

Protecţia Internă despre cele întâmplate, şi au solicitat aflarea

locului din care a fost efectuat apelul, precum şi o eventuală listă

de suspecţi. Will şi Craig stăteau în biroul lui Will şi discutau pe

marginea celor întâmplate:

– Avem nevoie, în mod evident, de specialişti, avem nevoie

de o echipă, e ceva cu care nu ne-am mai confruntat până acum,

spuse Will, îngrijorat.

– Ai dreptate, nu putem risca să mai pierdem oameni, a

răspuns Craig, uitându-se gânditor într-un punct fix.

107

– Voi suna la serviciile secrete. Avem nevoie de cei mai

buni oameni pe care ni-i poate da Londra, a spus Will, în aceeaşi

notă de îngrijorare, ce părea să persiste.

– Ce-ar fi dacă nu ne-am limita doar la Londra? a spus

Craig, descreţindu-şi puţin fruntea.

– Ce vrei să spui? întrebă Will, nedumerit.

– Dacă mi-ai cunoaşte trecutul, ai şti, răspunse Craig cu un

zâmbet ştrengăresc pe faţă.

– Povesteşte-mi! Ce mai aştepţi? Oraşul ăsta este în

pericol, noi toţi suntem în pericol, nu mai e timp de pierdut,

replică Will, curios.

– Eu sunt american, părinţii mei sunt ambii britanici, dar eu

m-am născut în Minneapolis, Minnesota, şi tot acolo am şi

crescut. La vârsta de douăzeci de ani m-am înrolat în Marină şi

am fost puşcaş marin timp de şapte ani. Am fost în misiuni în

Afganistan în repetate rânduri, însă a trebuit să renunţ, deoarece

am fost rănit grav într-o misiune, iar Corpul Puşcaşilor Marini nu

mai putea aştepta un an şi opt luni până la refacerea mea

completă, aşa că a trebuit să abandonez Marina. Cu trei ani în

urmă am revenit în Marea Britanie şi am primit un post de ofiţer

de poliţie în Liverpool, iar luna trecută am fost mutat aici,

deoarece era nevoie de personal, iar trecutul de militar şi alte

câteva cazuri reuşite în Liverpool mă recomandau.

– Şi care este explicaţia faptului că eşti mereu tăcut, izolat,

introvertit, trist? Are legătură cu locul de muncă sau cu oamenii?

întrebă Will, curios.

– Nu sunt trist, sunt doar rezervat, a răspuns Craig,

zâmbind. Starea mea constantă nu are legătură nici cu locul de

muncă actual, nici cu cel precedent, din Liverpool, şi nici cu

colegii.

– Atunci? întrebă Will, de-a dreptul intrigat.

– Să spunem doar că am avut un trecut foarte agitat în

plan personal, a răspuns Craig cu o voce liniştită. Problemele de

genul acesta le vom discuta în alte circumstanţe, a mai completat

Craig. Dar povestea ta care este?

108

– Povestea mea, răspunse Will, este, poate, nu la fel de

captivantă şi de interesantă precum a ta, dar are şi ea câteva

nuanţe interesante. Eu sunt britanic, născut în Leeds, din părinţi

irlandezi. Tatăl meu a fost ofiţer de poliţie în Dublin. Echipa lui a

fost implicată intr-o altercaţie armată cu IRA, iar el a fost

împuşcat mortal. Eu nici nu venisem pe lume încă. Mama mea,

purtându-mă în pântece, a fugit din Dublin în Leeds, deoarece

tatăl meu era vânat de multă vreme de IRA, iar ea se temea

pentru viaţa ei, dar mai ales pentru a mea. Acesta este motivul

principal pentru care eu nu am naţionalitatea părinţilor mei. Am

fost ascuns pentru a fi protejat, iar când am crescut, am vrut să

ajung ofiţer de poliţie, pentru a-mi face tatăl mândru, sau chiar

să-l răzbun, dacă aş fi avut ocazia.

Nici nu-şi terminase Will de spus povestea, că-l observă pe

Craig că se repede la computer. Primise informarea cu privire la

lista de suspecţi în cazul morţii lui David Johnson.

– Spuneai că ai vrea să-ți răzbuni tatăl, dacă ai avea

ocazia? a întrebat Craig, zâmbind uşor. Uite că s-ar putea să ai

ocazia. Toți cei din lista de suspecţi fac parte dintr-o organizaţie

pentru eliberarea Irlandei şi formarea Irlandei Mari, cu alte

cuvinte, o filială a IRA, condusă de Sean Zayne.

– Lucrurile devin din ce în ce mai interesante, a răspuns

Will, cu un oarecare entuziasm în glas. Care era planul tău?

– Planul meu e deja în desfăşurare, răspunse Craig,

concentrat, testând cu coada ochiului reacţia colegului său.

– Cum aşa? întrebă Will, curios.

– Am contactat deja câţiva oameni de elită. Mâine seară vei

avea ocazia să îi cunoşti pe toţi şi să susţii prima şedinţă, pentru

a stabili planul de acţiune, a precizat Craig.

– Îmi pare rău să te dezamăgesc, Craig, dar eu toată viaţa

am lucrat pe cont propriu, nu mă simt în stare să conduc o echipă

cu o aşa responsabilitate, dar aş vrea ca tu să fii liderul acestei

echipe, deoarece tu ai mai făcut parte din echipe cu misiuni „pe

muchie de cuţit” şi ştii să gestionezi un grup. Eu îţi voi urma

directivele întocmai.

109

– În regulă, atunci. Dar vreau să ştii că în echipa asta toţi

suntem egali. Nimeni nu e mai presus de grup şi nimeni nu e mai

important sau mai puţin important.

– Am înţeles! răspunse Will, conştiincios.

Craig şi Will au rămas în birou, stabilind planuri de acţiune

şi discutând, pentru a se cunoaşte mai bine. Chamberlain, un

ofiţer încă tânăr, la doar 24 de ani, dar extrem de iscusit în lupta

corp la corp şi un excelent mânuitor al pistolului, locuieşte alături

de logodnica sa, Kate, care urma să îi dăruiască un copil peste

puţin timp. Pe Craig, însă, cariera în Marină l-a salvat. Era logodit

cu Taylor Lennyar, o frumoasă blondă, fiica unui fermier modest

din apropiere de Saint Paul, Minnesota, prima sa iubire, de la care

urma să aibă un copil. Însă, în timp ce el era în teatrul de

operaţiuni, în Afganistan, ea a suferit un teribil accident de

maşină, în care şi-a pierdut viaţa alături de copilul lor, încă

nenăscut. Întâmplarea tragică l-a pus la pământ pe Craig. După

acest eveniment extrem de dureros, Craig s-a dedicat total

carierei în Marină, şi părea să fi trecut, în cele din urmă, peste

dezastrul care s-a abătut asupra vieţii lui, dar când s-a rănit

aproape mortal şi a trebuit să renunţe la cariera militară,

fantomele trecutului au reînceput să-l bântuie. A mai cunoscut şi

alte femei, a mai avut întâlniri, dar această fantomă părea să nu-i

dea pace. Simţea că nu mai poate iubi din nou, că nu se poate

ataşa sufleteşte de nimeni şi că dragostea, pur şi simplu, nu mai

are rost. Craig avusese şi o copilărie destul de agitată. Tatăl său a

plecat de acasă când el avea doar nouă ani, părăsind-o pe mama

lui pentru o americancă focoasă, cu un trecut destul de dubios pe

la Hollywood. Zece ani mai târziu, când el avea vârsta de

nouăsprezece ani, mama sa murise, după o bătălie de mai bine

de un an, cu o boală incurabilă. Craig e acel tip de om pe care

pare să-l ocolească norocul şi fericirea cu orice preţ. Părea că era

predestinat să fie singur, neînţeles şi lipsit de orice urmă de

afecțiune, pe vecie. După pierderea mamei, începuse să consume

droguri, să consume alcool în exces, nu suporta ideea de a fi

singur pe lume. După ce a cunoscut-o pe Taylor, a renunţat la

110

toate viciile, fiindcă singurătatea îl părăsise, doar temporar însă.

După pierderea logodnicei sale şi renunţarea forţată la cariera

militară, reîncepuse din nou să consume alcool şi droguri, până

când, într-o bună zi, a înţeles că nu asta e soluţia şi că, poate, un

loc nou l-ar ajuta să se detaşeze de trecutul ce părea să-l chinuie

constant. După mutarea în Anglia, privirea uşor posomorâtă se

păstrase, dar trecutul îşi mai pierduse din amărăciune.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, echipa era completă în biroul

lui Thomson. Noii membri ai echipei erau: James Storm, fost

coleg şi bun prieten din perioada carierei în Marina Militară.

Alexey (Sascha) Denisov, fost membru al forţelor speciale din

armata rusă, Spetsnaz, Andreas Konig, fost membru al forţelor

speciale antiteroriste germane, GSG-9, Chris Wood, un prieten

din copilărie din Minneapolis, un excelent şofer şi un spion foarte

bun, Johnny Keller, un fost membru SAS pe care Thomson l-a

cunoscut cât timp lucra în Liverpool şi Ariella Faige, o fostă

membră a Mossadului, pe care Thomson a cunoscut-o în timpul

ultimei sale misiuni în teatrul de operaţiuni afgan. După ce s-au

cunoscut, Chamberlain le-a făcut cunoştinţă cu obiectivul misiunii,

IRA. Prima misiune era găsirea lui David Johnson, cel care se

presupune că ar fi fost asasinat deoarece s-ar fi implicat în

afacerile organizaţiei. Conform localizării apelului primit de pe

telefonul lui Johnson, ţinta ar fi un bloc nelocuit din zona Trafalgar

Square.

Echipa s-a organizat şi au pornit spre blocul unde se

presupunea că se ascunde Sean Zayne împrenă cu acoliţii lui.

Chris Wood era la volan, Will Chamberlain folosea ce ştia cel mai

bine – Glock-ul său, Thomson şi Storm erau în prima linie,

înarmaţi cu mitraliere M16, Konig folosea un shotgun, Keller şi

Denisov erau pe flancuri, înarmaţi tot cu mitraliere M16, iar

Ariella Faige folosea o puşcă cu lunetă. Ajunşi în apropiere, Chris

şi-a intrat în rol, încercând să studieze terenul, în timp ce restul

echipei îşi ocupa poziţia. Chris se îndreaptă foarte relaxat spre

intrarea în clădire. Exact înainte să intre în clădire, un om înarmat

îi iese în întâmpinare. Chris reuşeşte, cât de cât, să tragă de timp,

111

aflând că acolo sunt ascunşi membrii IRA, însă omul îşi pierde

răbdarea şi ridică arma, ameninţându-l pe Wood. La câteva

secunde, individul cade ca secerat. Ariella îşi atinsese ţinta.

Imediat, la faţa locului apar şi alţi indivizi înarmaţi. Chris apucă

arma omului căzut şi începe să tragă din poziția culcat. În clipa

următoare, Thomson şi restul echipei apar, iar cu preţul rănirii lui

Keller, reuşesc să elibereze zona, umplând caldarâmul de trupuri

sângerânde. Urma partea a doua, intrarea în clădire şi ajungerea

până la ascunzătoarea lui Zayne. Konig şi Storm se aşează lângă

uşă, iar Thomson o doboară dintr-o singură lovitură de picior.

Prima încăpere părea să fie goală. Thomson o ia pe scări, acoperit

de Konig şi Storm. În colţul scărilor, un individ mascat

reacţionează mai rapid şi îl împuşcă pe Craig în umăr, dar nu mai

apucă nici măcar să mai mişte degetul pe trăgaci, fiindcă este

doborât de Konig. Ajunşi la etajul 3, rana lui Craig continua să

sângereze destul de urât.

– Nu mai rezişti mult aşa, trebuie să ajungi cât mai repede

la un spital, spuse Will, îngrijorat.

– Will are dreptate, completă Storm.

– Voi fi bine, spuse Thomson cu deteminare în glas, nu pot

să renunţ când suntem atât de aproape.

În cele din urmă, echipa ajunsese la ultimul etaj. Ariella, de

pe acoperişul clădirii alăturate, mai doborâse alţi doi inamici care

se refugiaseră pe acoperiş. Mai rămăsese o singură uşă prin care

ar fi trebuit să treacă.

– Lasă-mă pe mine să o sparg, fiindcă energia ta e pe

sfârşite, a spus Will, sigur pe el.

– În regulă, dar fii foarte atent după ce cade uşa, fiindcă

vor deschide focul, îl preveni părinteşte Craig.

– Mă descurc, replică Will, în aceeaşi notă de determinare.

Will lovi uşa, însă aceasta nu căzu, cum era de aşteptat, iar

Craig, de lângă uşă, sări agil şi-l împinse pe Will din faţa uşii,

deoarece, din interior începuseră să se tragă asupra ei în rafale.

Uşa se făcuse ţăndări de la focurile de armă, şi dintr-o parte şi din

cealaltă. Singurul care mai rămăsese cu gloanţe în încărcător era

112

Thomson; atât Konig, cât şi Storm, Denisov şi Keller trebuiau să

reîncarce, dar încărcătoare pline mai aveau doar Storm şi

Denisov, iar Thomson era la pământ, deasupra lui Chamberlain,

protejându-l. Din lateralul uşii doborâte apare un alt individ

mascat, doborât aproape instant de către Storm, care stătea în

genunchi, aproape de Thomson şi Chamberlain, iar Denisov, în

picioare, pe partea opusă. Tot din lateralul uşii mai apare un

individ mascat, înarmat cu o mitralieră AK-47. Este şi el doborât

de Storm, însă gloanţele lor erau pe terminate. Storm mai avea

trei, iar Sascha Denisov – şase. Problema era că nu ştiau câţi

inamici mai sunt dincolo de uşa doborâtă. Konig şi Keller se

aşezaseră în partea stângă, respectiv dreaptă a uşii, deoarece,

rămaşi fără gloanțe, ar fi putut să dea o mână de ajutor, cumva.

În secunda umătoare mai apare un individ înarmat, care este pus

la pământ de către Denisov, iar după căderea acestuia, mai apar

alţi doi, doborâţi, de asemenea, înainte să poată pune mâna pe

trăgaci. Gloanţele lui Storm se epuizaseră. Denisov mai avea doar

unul. În clipa imediat următoare, din lateralul uşii mai apare unul,

iar Denisov îşi foloseşte ultimul glonţ. Individul mascat cade la

pământ, iar în spatele lui, un altul sare pe geam.

– Acela trebuie să fi fost Zayne, spuse Storm, în timp ce îl

ajuta pe Thomson să se ridice.

Ultimul membru IRA împuşcat nu murise însă şi, cu ultima

picătură de energie, ridică arma şi o îndreaptă spre Chamberlain,

care se ridica de la pământ. Cu un ultim efort, Craig sări în faţa

lui Will şi recepţionă el cele două gloanţe pe care individul mascat

apucase să le tragă, înainte să fie imobilizat de către Konig.

Keller şi Konig l-au întins pe Thomson pe uşa ciuruită de

gloanțe şi l-au coborât la maşină, pentru a-l duce la cel mai

apropiat spital. Sângele îi şiroia prin găurile făcute de gloanţe în

uşă, însă el stătea de vorbă cu ei, încăpăţânându-se, parcă, să

trăiască. Ajunşi la cel mai apropiat spital, ceilalţi au mers să caute

trupul lui David Johnson, în cazul în care acesta murise, aşa cum

se credea, dar Will şi Chris au stat alături de Craig, la spital. Will

era devastat de gândul că prietenul şi colegul său va muri în locul

113

lui, dar mai ales de faptul că va pierde un alt coleg şi prieten.

Începu să plângă asemenea unui copil.

– De ce eşti trist? îl întrebă Craig pe prietenul său.

– Pentru că nu e cinstit, a exclamat Will printre lacrimi, eu

trebuia să mor, nu tu, de asta sunt trist.

– Nu vorbi prostii, replică Craig, care vorbea din ce în ce

mai greu, fii fericit, asta a fost dorinţa mea. Tu ai o logodnică ce

te aşteaptă acasă şi un copil care urmează să vină pe lume. Eu

am pierdut totul, cu mult timp în urmă.

După ce termină de spus acestea, îşi dădu ultima suflare,

făcând şi mai profundă amărăciunea lui Will.

La înmormântarea lui Craig, alături de restul echipei, Will,

cu capul în pământ şi cu lacrimi în ochi, şi-a adus aminte de

cuvintele bunului său prieten: „Fii fericit, asta a fost dorinţa mea”,

iar tristeţea lui se risipi brusc, abia atunci înţelegând cu adevărat

tâlcul vorbelor camaradului său. Restul echipei a decis ca

activitatea lor să continue, numindu-l pe Chamberlain liderul

echipei. În lunile ce au urmat, au reuşit să rezolve câteva cazuri

spectaculoase de trafic de droguri şi de persoane şi inclusiv să

prevină un atentat la Palatul Buckingham. Câteva luni mai târziu,

Kate, logodnica lui Will, a adus pe lume un băieţel, pe care Will şi

Kate l-au numit Craig Chamberlain, în onoarea celui care s-a

sacrificat pentru ca fiul prietenului său să poată să se bucure

alături de ambii părinţi.

114

AM NEVOIE DE LINIȘTE Carmen Radu

M-am trezit cu gâtul uscat. Beția de aseară își făcuse, se

pare, efectul. N-aveam niciun chef să mă ridic din pat. Era un

efort prea mare pentru corpul meu, care încă nu avea chef să-și

revină. Cât m-am mai răsucit prin pat, durerea de cap începuse,

încet-încet, să se risipească. M-am ridicat din pat cu dorința

arzătoare care mă caracteriza în zorii fiecărei zile. Diminețile nu

erau pentru mine, cum ar zice englezul – „I’m not a morning

person”, deși după atâția ani de armată ai fi putut susține altceva.

Dacă ar fi după mine, ziua ar începe undeva la orele amiezii, dar

niciodată nu este după mine, așa că mă supun. Parcă-mi târam

picioarele pe parchet, încercând să ajung până la sticla de apă

minerală din frigider. Am sorbit cu lăcomie din sticlă, deși nu prea

beam, de obicei, prea multă apă.

Era o zi toridă de august. Aveam spatele inundat de

transpirație până am ajuns la metrou, deși era puțin trecut de ora

șapte. Nu conduceam până la serviciu. O nebunie! Ăsta era

Bucureștiul după ora șapte dimineața. Un amalgam de mașini, ce

se întreceau de la un semafor la altul. Puteai să faci, de la Baba

Novac până în Ștefan cel Mare, și 45 de minute. Era clar, traficul

din București nu era făcut pentru mine și basta. Nu am căutat

niciodată să mă opun curentului – consum de energie inutil! La un

moment dat, am luat chiar autobuzul. O catastrofă mai mare nici

că se putea... Drumul, un chin pentru simțul meu olfactiv. A fost

prima și ultima dată când am luat autobuzul de acasă până la

serviciu.

Era trecut de orele amiezii când, îngropat în dosare fiind,

am răspuns la telefonul de pe birou. La capătul celălalt al firului, o

fostă colegă de școală generală, pe numele său, Stănculescu

115

Antoni; nici măcar nu m-am sinchisit să-mi amintesc cum arăta,

dacă mi-a fost colegă – nici asta nu mai știu, dar dacă s-a

deranjat să-mi caute numărul de telefon, posibil să fi fost. Nu mi-a

plăcut niciodată școala generală, ba chiar am urât-o, așa cum m-a

urât pe mine învățătoarea în clasele primare. O babă, al cărui

singur scop era să adune cât mai multe cadouri. Cu mine nu știu

ce a avut, căci nu deranjam pe nimeni și ai mei părinți contribuiau

din plin la cadourile pe care le primea. Când făceam ceva bine nu

se întâmpla nimic, dar dacă se întâmpla să greșesc cu ceva, era

sigur că seara avea să-i sune pe ai mei și le spunea câte și mai

câte despre cine știe ce făcusem. Îmi aduc aminte că odată, cel

mai bun prieten al meu răcise, iar eu m-am dus până la el acasă

să-i duc temele; toate bune și frumoase, până când, pe drumul

de întoarcere, m-am întâlnit cu scorpia. Un bâlci de toată

frumusețea, i-a sunat pe ai mei, ba, mai mult, i-a spus și lu’

mătușă-mea, care era învățătoare în aceeași școală.

În fine, din tot ce a mormăit ea la telefon nu am rămas

decât cu „16 septembrie, ora 17, în curtea școlii” și să îi spun și

lui Adi. Se pare că era întâlnirea de 15 ani la terminarea școlii

generale, iar mie îmi revenea sarcina de a-l găsi pe Adi, adică pe

cel mai bun prieten al meu, care se mutase în Constanța, la

sfârșitul clasei a IV-a. De unde și până unde credea ea că mai

păstrez legătura cu el, habar n-am. Eu nici nu știam că se va

muta. Când nu a apărut, în prima zi de școală, din a V-a, am

crezut că e bolnav. Am aflat mai târziu, de la un alt coleg, ai cărui

părinți lucrau la secția de poliție de lângă școală, că s-a mutat în

Constanța.

Nu era un efort prea mare să-l caut, aveam baza de date la

trei mișcări distanță. Nu am avut niciodată interesul să-mi caut

foștii colegi de clasă. Făceau parte din trecutul pe care voiam să-l

uit și nu era treaba mea ce fac ei în prezent. Plus că uitasem

mare parte din numele lor, singurul pe care mi-l aminteam în

întregime era al lui Adi, Stancu Adrian-Claudiu.

Am deschis laptopul și am inserat numele în baza de date.

De la zgomotul tastelor se trezise și agenta din cealaltă parte a

116

biroului, care se holba de zor într-un dosar (de parcă am fi

comunicat prea des). Eram în același birou de mai bine de doi ani,

însă nu vorbeam despre lucruri legate de serviciu, numai dacă era

neapărată nevoie, alături de saluturile de zi cu zi. Fără protocol

nu se poate, nu?

După aproximativ 30 de secunde de învârtire continuă,

clepsidra albă se opri și apărură rezultatele mult așteptate. O

poză care nu mai semăna, decât foarte puțin, cu ceea ce numeam

cel mai bun prieten al meu. Locuia, se pare, tot în Constanța, pe

strada Ostrov nr. 4, bloc C, scara 2, apartamentul 27, parter și

n-avea niciun număr de telefon. Conducea un Fiat Punto din 2009

și avea permis de conducere de când făcuse 18 ani.

Cum nu aveam prea multe de făcut la serviciu, cazurile la

care lucram deveneau din ce în ce mai stupide. Iubeam ceea ce

făceam, dar cazurile astea erau cu adevărat niște monotonii. Am

decis că scurta vacanță la mare nu ar fi făcut rău nimănui; și așa,

încă nu îmi luasem concediul de odihnă.

Am ajuns în Constanța în jur de 11 seara. Nu aveam cu

mine decât o geantă de mână. Nu sunasem la niciun hotel să fac

vreo rezervare. Plecasem în lume în același fel în care am plecat

de acasă după ce am terminat Academia. Poate că nu m-am

schimbat deloc de când am plecat de acasă. Eram același nebun

care ar fi plecat în lume, dacă acum „i se punea pata”. După ce a

murit tata, treceam pe acasă numai atunci când era nevoie.

Odată cu el murise și cel mai bun prieten al meu, nu mă mai lega

nimic de casă, devenise o simplă locuință, goală și plină de praf.

Mă săturasem să o aud pe mama plângând, jelind și țipând.

Devenise agasant. Acum, de fiecare dată când mergeam acasă,

nu făcea decât să mă aducă în pragul disperării cu întrebarea „Da'

tu n-ai de gând să te mai însori?”. Era ca o casetă care nu avea

înregistrată pe ea decât o singură frază, pe care o repeta la

nesfârșit. Ca să nu mai zic de încercările continue de a-mi

prezenta diferite fete, care de care mai bătute-n cap și mai

prefăcute. De sărbători, când mă chema acasă, îi răspundeam:

„Lucrez”.

117

– Dar ai lucrat și de Paști. Numai tu lucrezi în inspectoratul

ăla?!

– Asta e, mamă, crezi că eu nu vreau să vin acasă, dar

dacă le zic că nu rămân, cine știe prin ce înfundătură de lume mă

trimit! Mințeam cu nerușinare, dar ce nu știe nu-i face rău. Decât

să-mi bocească la telefon, orice alterare a adevărului era bine

venită.

Am luat un taxi până la singurul hotel care-mi plăcuse și se

potrivea criteriilor mele. Cât mai departe de plajă, cât mai mic și

cu niște condiții de cazare relativ bune. Nu că aveam să stau prea

mult prin camera de hotel, dar cât stăteam acolo preferam să fie

curat și liniște. Uram zgomotul și mai ales urletele copiilor scăpați

de la grădina zoologică direct pe holurile hotelului. Era o imagine

apocaliptică de care nu voiam să am parte. De la hotel până la

strada pe care stătea Adi nu erau decât cinci minute de mers „în

dorul lenei”.

M-am trezit, a doua zi, în jur de ora 12. Mi-am aruncat

niște haine pe mine și am plecat prin oraș, ultima dată când am

fost în Constanța eram în Academie. Plecasem să văd cum arată

Constanța iarna. Se construiseră blocuri noi, arăta altfel și era,

parcă, mai multă lume. Ce-i drept, era sfârșit de august și

sezonul estival era pe sfârșite, cel puțin pentru mine.

Pe la ora trei sunam la ușa apartamentului 27, însă nu se

găsea nimeni care să răspundă. Blocul era unul vechi, dar

probabil renovat de curând. După vreo trei minute de uitat în jur,

am plecat. Încă nu mâncasem nimic, iar stomacul meu nu aprecia

în niciun fel acest lucru, din moment ce orăcăia de zor. Am

revenit în strada Ostrov pe la orele 19 și de data asta norocul

părea să fie de partea mea, din moment ce un tânăr care semăna

cu cel din poză răspunse la ușă.

– Stancu Adrian? am întrebat.

– Nu. (Ciudat, eram sigur că el e.) Cine îl caută?

– Sunt un fost coleg de școală. Teodorescu Octavian. Nici

nu păream dubios. Cine s-ar duce la cineva la ușă, după vreo 20

de ani de când s-au văzut ultima dată, în afară de mine? De unde

118

aveam adresa? O găsisem în stele, angajasem un detectiv privat,

în momentul acela nu cred că difeream prea mult de un obsedat

care urmărește pe cineva și nici măcar nu încearcă să ascundă că

știe lucruri pe care nu ar trebui să le știe.

– S-ar putea să-l găsiți la barul de la colțul bulevardului

mare. Îi zice „Alexander”. Acolo merge după serviciu.

– Mulțumesc! O seară bună!

Curtoazia – defect de serviciu. Îmi părea inutilă uneori și

mai mult încurca. Dar dacă trebuie, trebuie!

Am urmat drumul indicat, fără să văd niciun fel de bar. Era

îndesat la parterul unui bloc, iar dacă nu te uitai atent nu aveai

cum să vezi numele. Era destul de mic. Cel puțin avea muzică

bună! Se auzea The Doors cu This is the End. I-am studiat pe toți

cei trei clienți ai barului, însă nici urmă de cel pe care îl căutam.

Adi venise abia după două ore. Purta un costum negru, cu

o cămașă albă și pantofi de lac. Destul de gros pentru căldura

toridă de afară. S-a așezat la bar, pe la mijlocul tejghelei și a

cerut un whisky. Imediat ce l-a primit, a azvârlit paharul la gură,

punându-l înapoi fără niciun strop de alcool. Încă încercam să fac

legătura dintre cel care îmi era prieten în clasele primare și

străinul din fața mea. Mi-am luat paharul în mână și m-am mutat

mai aproape. Semănam cu o femeie disperată, care încerca să

agațe bărbați în baruri, dar înainte de a-i aborda verifica atent

fiecare aspect al CV-ului.

– Adi Stancu? am întrebat.

– Da?

– Sunt Octavian Teodorescu. Am fost colegi în clasele

primare, îți aduci aminte?

– Ești cumva ăla care i-a pus lipici pe scaun colegei de

bancă pentru că-l enerva?

– Chiar el.

Nu eram cel care se ascundea după deget. Aveam tendința

de a arăta ceea ce simțeam, asta în cazul în care nu o spuneam,

ci o arătam. Cazul cu lipiciul era dovada clară. Iar fătuca aia era

al naibii de enervantă.

119

– Și cum o mai duci? M-aș fi așteptat la o întrebare de

genul: „Ce dracu cauți aici?” Dar poate nu i se părea suspicios. Ar

fi fost primul lucru pe care l-aș fi întrebat, dacă un fost coleg de

clasă m-ar fi abordat.

– Bine. Tu cu ce te ocupi?

– Sunt broker. Tu?

– Polițist. A ridicat sprânceana stângă, cerând parcă o

confirmare. Nu știu de ce ar fi avut nevoie de ea. Nu eram

îndeajuns de credibil?

– Înseamnă ce ne-am schimbat mult între anii ăștia.

– De ce, nu trebuia să se întâmple asta?

– Ba da, dar chiar polițist... nu păreai genul.

– Atunci, ce ar fi trebuit să fiu?

– Nu știu. Orice, dar nu polițist.

– De ce nu polițist?

– Pentru că nu fac decât să-și irosească viața umblând

după oameni ca mine.

– De ce ar umbla după oameni ca tine?

– Pentru că ăsta e scopul lor. Îi arestează pe cei care

încalcă legea.

– Ei, nu te arestează în orice împrejurări. Depinde cu ce

încalci legea.

– Vrei să spui că dacă omor pe cineva nu mă arestează?

– Pentru asta da. Dar ce, vrei să omori pe cineva?

– Am făcut-o deja.

– Și de ce-mi spui mie? Nu crezi că sunt polițist? Știi că

te-aș denunța, nu?

– Pur și simplu. Așa am chef.

– Și cum l-ai omorât?

– L-am strâns de gât.

– Și nu te-a suspectat nimeni până acum?

– Nu.

– De ce l-ai omorât?

– Era enervant.

– Și de ce ar trebui să te cred?

120

– Pentru că am dovezi.

– Ce dovezi?

– Corpul.

– Unde?

– În portbagaj. Vrei să-l vezi? Am înclinat din cap. L-am

urmat afară din local, până la Fiatul alb. A deschis portbagajul și

acolo era o femeie de vreo 40 de ani, cu părul blond, îmbrăcată

într-un costum gri. Eram realmente șocat de descoperire.

– Și ce-ai de gând să faci cu el?

– Să-l tai. Dacă vrei să vezi, urcă-te-n mașină.

Exact în acest moment a sunat ceasul. Anevoie mi-am dat

seama ce greu am dormit şi, mai ales, ce coşmar am avut. Încerc

să continui transcrierea pe hârtie a acelui vis oribil.

Eram acum la capătul comunei Lumina, unde ar fi trebuit

să fie casa pe care o căutam. Și era acolo, ce-i drept, mai mică

decât mi-o imaginam. Era o casă bătrânească ce părea a fi destul

de îngrijită. De cum intrai pe poartă puteai zări livada care se

întindea în spate.

După ce a parcat mașina pe aleea de acces, l-am ajutat să

scoată cadavrul din portbagaj. (Halal poliţist! Veţi zice cum zic şi

eu… post factum.) La căldura pe care o emana era asemenea unei

pietre, însă o piatră mai fragilă, avusese viață. Semăna cu prima

oară când făcusem identificarea unui cadavru. Eram într-o morgă

pentru prima dată. Un frigider ticsit cu cadavre, în care niciunul

nu avea etichete cu numele legate de degetul mare de la picior,

ca în filmele americane, ci un leucoplast transparent pe care era

scris cu pix albastru numele defunctului. Nu eram un mare fan al

criminalisticii acum, însă când am dat la Academie nu voiam decât

să mă fac criminalist. Eram un copil, ce-i drept. (Astea nu-s

poveşti, nici vise…)

Am dus corpul fără viață în casă. Spre marea mea uimire,

nu simțeam niciun fel de remușcare față de fapta la care

devenisem complice și nici nu-mi părea o încălcare a legii. Era,

pur și simplu, o activitate de zi cu zi, pe care o făceai când te

întâlneai cu un vechi prieten. Nimic ieșit din comun...

121

A întins cadavrul pe o masă lungă, în ceea ce părea să fie o

bucătărie și a plimbat cuțitul de la gât până în partea lombară a

coloanei, având grijă să străpungă pielea. Apoi a început să

jupoaie pielea, dezgolind mușchii. Nu semăna cu nicio

reprezentare a corpului uman pe care o văzusem până atunci.

Toată activitatea din fața ochilor mei era, mai degrabă, o disecție

de dragul științei decât uciderea unei persoane. Pentru asta se

luau între 15 și 25 de ani de pușcărie, în cel mai bun caz, iar

pentru ceea ce făceam eu – vreo 10. (Vis, vis, dar logica continua

să mă ţină în limitele raționalului! Mi-am dat seama că sunt

victima unui film horror. Da, ceea ce am văzut acum câteva zile

s-a inculcat în memorie şi uite la ce conexiuni am ajuns!).

După ce a adunat fiecare bucată de carne de pe oase, a

tranșat-o în bucățele mici și a trecut-o prin mașina de tocat care

se afla pe dulapul din fața mesei. În tot acest timp, Adi nu a scos

un sunet, era ca un copil agitat căruia îi dădusei un joc pe care

nu-l lăsa din mână până când nu îl termina. Era, parcă, într-o altă

lume. Era lumea aia mai bună? Era mai fericit acolo?

După ce a terminat tranşarea cărnii, a pus-o în doi saci de

plastic negri. Nu știu ce urma să facă cu ea. Tot ceea ce

reprezenta un om putea atât de ușor să încapă în doi saci de

gunoi! Asta explica ușurința cu care oamenii mureau. Erau prea

fragili pentru a putea trăi.

Am părăsit casa împreună, cu sacul în care aruncase oasele

zdrobite și am mers în livada din spatele casei. Mă uitam

înmărmurit cum în fața mea se desfășura un scenariu de film, din

care ratasem începutul. Filmul din fața mea era o alternativă la

viața pe care o avusesem până atunci, la ce s-ar fi întâmplat dacă

nu aș fi avut viața asta. Era ireal.

Chiar dacă neonul lumina puternic livada, nu aș fi putut

spune ce fel de pomi erau în ea. În fine, nici nu mă prea pricepeam.

A vărsat sacul într-o găleată cu pământ, pe care a aruncat-o pe

fundul gropii pe care o săpase. Asemenea unui membru al familiei

defunctului, avea grijă să înnobileze rămășițele, îngropându-le. Bine

că nu păstra el cadavrul intact, era un detaliu nesemnificativ, iar

122

înlocuirea crucii cu un pom îmi părea o idee foarte bună. Marca locul

și folosea defunctul ca hrană pentru un nou organism. Îi oferea viață

veșnică, asta dacă nu-l tăia nimeni.

Când a terminat, m-a întrebat cum mi s-a părut, iar

singurul răspuns pe care l-am putut da a fost să ridic din umeri.

Nu era un eveniment care să aibă un precedent în viața mea, nu

aveam cu ce să îl compar. Totul era nesemnificativ față de ce

văzusem. Era altceva, ceva nou, nemaivăzut pentru mine. Nu era

clar lucrul pentru care îmi luasem concediu de la serviciu. Așa

cum colegii mei se duc în vacanțe în străinătate, să înoate cu

delfinii, eu venisem în Constanța să învăț să disec oameni.

(Ce ţi-e şi cu lumea asta paralelă, onirică, ireală, posibilă!

Ce ţi-e şi cu inconştientul acesta! Cu subconştientul! Cu coşmarul!

Abia acum realizez că numai în afara mea, a voinţei mele puteam

fi complice la o asemenea întâmplare!).

Era aproape ora patru dimineața când m-am întors la hotel. Pe

tot drumul de întoarcere niciunul din noi nu a inițiat vreo conversație.

Radioul era singurul lucru care tulbura liniștea din mașină.

M-am azvârlit în pat și am lăsat somnul să mă cuprindă. Nu

fusesem obosit până atunci, poate de la adrenalina din sânge, dar

nimic nu mai conta. Nimic nu mai avea sens, dar ce avea sens pe

lumea asta?

A doua zi m-am trezit pe la orele amiezii. Am zăbovit cel

puțin o oră și jumătate în pat, până m-am urnit. Mi-am aruncat

hainele înapoi, în geanta de mână, și am plecat spre gară. Nu mai

avea niciun rost să rămân. Nu aveam ce explicații să găsesc aici

pentru ceea ce văzusem. Dar existau?! Nici de-ar fi existat nu aş

fi putut crede c-au fost!

Am ajuns în Gara de Nord târziu, nu găsisem niciun tren

care să plece din gară la puțin timp după ce ajunsesem eu. Ce-i

drept, nici eu nu verificasem. Nici pe Adi nu îl anunțasem că am

plecat. A doua zi am plecat la muncă la fel de buimac cum mă

întorsesem din Constanța.

Telefonul suna de zor; era mama, dar n-aveam de gând

să-i răspund. Cine știe ce mai vrea și chiar nu aveam chef de

plânsetele ei. Am sunat-o abia când am plecat de la muncă.

123

– Ce e? De ce m-ai sunat?

– Te-am sunat de atâtea ori și tu, nici chip să-mi răspunzi!

Vrei să mă bagi în pământ?! Mai aveam puțin și veneam după

tine, la serviciu. Ca de obicei, începuse să-mi bocească la telefon.

– Am avut treabă și nu-mi permit să folosesc telefonul în

timpul serviciului, dacă nu este neapărată nevoie. Ți-am zis

de-atâtea ori să nu mă suni când sunt la muncă. Dacă nu vrei să

înțelegi, eu ce vrei să-ți fac?!

– Puteam să mor și pe tine nu te interesa...

– De ce ai sunat?

– Nenorocitul de Sterea a legat cățeaua, aia care mănâncă

găini, chiar lângă solarul nostru. (Ia, uite, nenorocire, de parcă ar fi

neamurile mele!) Ăsta caută ceartă, de când a murit tac-tu,

Dumnezeu să-l ierte, numai în dușmănie face. Și se văieta, și bocea

și tot așa a ținut-o jumătate de oră, de mi se încinsese telefonul la

ureche. Evident, nu putea să uite să mă întrebe când vin acasă.

Răspunsul meu era același: „Nu știu”. Oare când o să înțeleagă că

nu vreau să mă duc acasă? Telefoanele de la mama se înmulțiseră

peste noapte, aceeași problemă, ea și neamurile ei, alături de: „vino

acasă!”, „nu mai pot”, „o să mor și eu și-o să rămâi singur”. Era mai

penibilă pe zi ce trecea, dar nimic nu părea să-mi cumpere liniștea,

trebuia să mă duc acasă, cu – sau fără voia mea. Liniștea nu era

pentru mine, mă ocolea ca și cum ar fi ocolit râia.

A doua zi, cum era o minunată zi de sâmbătă, am plecat

spre casă. Cred că nu mai trecusem pe acolo de o lună și ceva.

Oricum nu se schimba nimic. M-am dus să vorbesc cu vecinul

care-mi furase pacea și liniștea. Nici chip de compromis, nu și nu!

Iar nebuna parcă zbiera mai rău ca la telefon.

(Prilej tocmai bun ca memoria mea să reseteze coşmarul

din Constanţa şi să se încarce cu subiectul unui nou coşmar! Pe

care l-a şi trăit. Un afluent, de fapt al episodului furnizat de fostul

coleg de şcoală).

Dacă individul ar dispărea, m-am gândit în somnul raţiunii,

durerea mea de cap s-ar duce și ea, nebuna s-ar potoli și nu ar

mai încinge telefonul zi de zi, deci ar fi fost liniște și pace. Nu era

124

o opțiune rea, iar riscul la care mă expuneam era o variantă mai

bună a realității pe care o trăiam. Dacă aș fi intrat la pușcărie

pentru omor deosebit de grav, aș fi luat probabil pedeapsa pe

viață, într-un penitenciar de maximă siguranță. Mama nu mai

putea să mă sune când avea ea chef. Trebuia numai să găsesc

momentul potrivit...

Dar s-a ivit mai repede decât mă așteptam. Individul plecase

singur la câmp. Era prilejul perfect: nimeni nu ar fi văzut nimic, ce

să vezi printre fire de porumb înalte de un metru și jumătate? Nu

s-ar fi văzut nici cuțitul, iar dacă era cineva în jur, ar fi putut să

creadă că s-a aplecat, în momentul în care nu-l mai vedea.

(Şi coşmarul continuă, în siajul celui dintâi!).

În câteva ore eram în drum spre Lumina, cu un cadavru

în portbagaj. Îl sunasem pe Adi să îi spun că mă duc acolo și să

vină să descuie. Era liniște. Era utopic. Era ceea ce căutasem

de 30 de ani, fără vreun rezultat. Pentru prima dată eram

fericit. Făcusem ceva, făcusem ceva pentru mine și era bine.

Mă simțeam bine, eram mândru de mine. Poate că, dacă aș fi

judecat cu mintea cu care lucram la serviciu, nu m-aș fi aflat

aici. L-aș fi denunțat pe Adi. Dar până și el știa că nu aș fi făcut

asta. Poate că am văzut în el poarta pentru a deveni ceea ce

eram, de fapt. Mă apropiam de nucleu.

Adi m-a ajutat să târăsc corpul până în bucătărie. L-am

așezat pe masă cu pieptul în sus. Apoi…

…ştiţi urmarea din visul trecut. De fapt nici nu mai pot să

continui. A sunat ceasul şi trebuie să dau fuga la muncă. O cafea

tare. O hotărâre fermă: să evit filmele şi literatura horror înainte

de culcare.

Şeful mă aşteaptă:

„Teo, tu ai avut un coleg de şcoală, pe nume Adi?”

„Da. I s-a întâmplat ceva?”

„Nu. A aflat că lucrezi aici şi s-a interesat de tine. Te

aşteaptă la restaurantul Stejarul. E un prosper om de afaceri şi

zicea că vrea să… corupă un poliţist să accepte o bere şi să

depene amintiri din copilărie!”

125

TRAFICANTUL

Constantin-Marian Stănică

Într-o garsonieră de la marginea orașului, în care abia

pătrunde o rază palidă de lumină prin draperiile groase, începe o

nouă zi pentru Andrei. Tocmai ce s-a trezit și, încă învăluit de

ceața groasă a somnului, stă pe marginea patului sprijinindu-și

capul în palme. Nici el nu știe cum a ajuns în această situație:

singur, fără prieteni, fără o țintă înspre care să se îndrepte.

Dar ceasul îl întoarce la realitate. Deși mai are aproape

două ore până trebuie să fie la birou, în 20 de minute trebuie să

plece. De vină este aglomerația capitalei, lucru pe care îl detestă

cel mai mult la acest oraș care i-a înghițit toată tinerețea,

nelăsând nicio urmă din ea. Ar vrea să mănânce ceva, dar nu are

ce. Bine măcar că mai are o țigară în pachet! Este destul pentru

a-și aduna puterile pentru o nouă zi. După ce se îmbracă, iese în

grabă pe ușa garsoneriei. Nici nu se mai chinuie să o încuie.

Oricum, hoțul care ar vrea să-l fure nu ar avea ce.

Cere un foc primului trecător și, trăgând cu sete din ultima

țigară, se avântă în jungla de asfalt care l-a sfâșiat atâția ani la

rând. După ce a schimbat patru tramvaie și două autobuze,

ajunge, într-un final, în fața clădirii în care muncește: sediul

poliției.

Încă de când a terminat Academia, lucrează la

Departamentul de Narcotice, dar nici până acum nu s-a obișnuit

cu această muncă. Șeful nu-l place, colegii îl consideră invizibil,

nimeni nu știe mai nimic despre el.

Andrei abia s-a așezat la birou și și-a deschis calculatorul,

prietenul cu care își petrece cel mai mult timp, când în birou a

răsunat amenințător: „Ședință în zece minute!”. „Ce dracu' s-a

126

mai întâmplat și acum?” se gândește Andrei. Răspunsul la această

întrebare nu avea să-i placă: „Din cauza micșorării fondurilor

instituției, conducerea a considerat necesară disponibilizarea unui

număr de angajați. Lista cu cei vizați se poate găsi la avizier”.

Numele S. Andrei se afla primul pe listă.

Deși nu se aștepta la asta, Andrei a primit resemnat

vestea. Oricum, nu avea ce să facă. Nimeni nu l-ar fi băgat în

seamă dacă ar fi avut ceva de obiectat. Așa că, cel mai bun lucru

pe care putea să-l facă era să-și strângă lucrurile și să plece – dar

nu înainte de terminarea programului obișnuit. Așa scria în nota

de subsol de la avizier.

Urcându-se în tramvaiul care îl ducea acasă, Andrei a găsit

un scaun liber. Era fermecat de priveliștea orașului, scăldată în

razele roșiatice ale soarelui aflat la asfințit. Văzută prin geamul

tramvaiului, o ceață nebuloasă, ca de cimitir, a învăluit gândurile

proaspătului șomer.

Acum nu mai vedea clădirile orașului. Prin fața ochilor îi

treceau anii tinereții. Își amintea cu plăcere timpul petrecut în

Academie, singura perioadă frumoasă petrecută în acest oraș

devorator de suflete. Acolo el a fost un student bun și toată lumea

îi prevedea un viitor strălucit în carieră. Își amintea de avântul cu

care a început prima zi de muncă, de dorința arzătoare care i se

vedea jucând în ochi, de a înfăptui binele.

Dar dacă totul a început așa de bine, unde a greșit?! Ce nu

a mers? Încă i-a rămas întipărit în minte primul caz la care a

lucrat: nopțile pierdute în cercetarea probelor, orele petrecute în

oraș pentru a găsi dovezi noi, energia investită în găsirea

legăturilor dintre probe, fericirea pe care orice descoperire, cât de

mică, i-o aducea. Și totul a culminat cu descoperirea infractorului.

Acestă descoperire l-a făcut să se creadă invincibil, cel mai bun

dintre cei mai buni. Numai că șeful i-a spart lumea de cristal pe

care și-o construise. Nu a crezut în conexiunile făcute de el și a

hotărât că persoana vinovată este alta. După arestarea persoanei

nepotrivite, vina a căzut tot în spatele lui Andrei, acesta fiind

nevinovat.

127

Din acel moment nu a mai avut încredere în nimeni și nu a

îndrăznit să-și mai susțină propria părere. A început să intre ușor,

ușor într-un con de umbră, până când nu a mai rămas nimic din

entuziasmul proaspătului absolvent care ieșise pe porțile

Academiei cu doar câteva luni în urmă.

Glasul vatmanului l-a trezit brusc pe Andrei din reverie.

Trecuse demult de stația la care trebuia să coboare și acum

ajunsese la capăt de linie. Trebuia să coboare cu picioarele pe

pământ, să se întoarcă în lumea abjectă care nu îl înțelegea.

Drumul până la garsoniera mizeră l-a parcurs pe jos, oricum nu

avea de ce să se grăbească. Cum a ajuns acasă, s-a trântit

îmbrăcat în patul de metal acoperit de salteaua tare ca o

scândură, care îi aducea aminte de o cazarmă militară și a

adormit până a doua zi, târziu.

Următoarele zile și le-a petrecut mai mult ca un muribund,

stând mai tot timpul degeaba și nefiind în stare să ia o hotărâre în

privința drumului pe care trebuia să îl urmeze în continuare.

Aproape după o săptămână, s-a apucat să își scoată din

cutia de carton lucrurile pe care le aruncase în grabă atunci când

și-a eliberat biroul. Printre hârtiile mototolite, a găsit o punguță

mică, de plastic. Era ultima probă pe care o culesese, dar pe care

nu apucase să o predea la camera dovezilor: un gram de cocaină.

Ironia sorții făcuse ca drogurile să ajungă să îi distrugă

viața, chiar dacă nu consumase niciodată. Și, acum, se afla

singur, față în față cu această pulbere care îl fascina: ce avea așa

puternic în ea, de îi dăduse peste cap ultimii zece ani din viață?

Atracția creștea cu fiecare secundă care trecea, făcându-l pe

Andrei să-și dorească din ce în ce mai tare lucrul împotriva căruia

luptase mereu.

Presiunea asupra psihicului lui Andrei l-a făcut pe acesta să

cedeze și să verse punguța pe masa de sticlă. Pe urmă și-a scos

cardul din portofel și, cu o mână sigură, de parcă făcuse asta toată

viața, a strâns grămada albă într-o liniuță perfectă. Într-o clipită, a

rulat o bancnotă între degetele lungi și a prizat cu putere, cu ură

parcă, dorind să facă să dispară acest dușman feroce.

128

Doar că acest dușman l-a învins și, după câteva zile, Andrei

a simțit din nou nevoia să tragă pe nas. Așa că a ieșit pe stradă,

în căutarea unui dealer și nu a durat mult până să găsească

„marfă” în acest cartier rău famat în care locuia. Dependența îl

prindea în gheare din ce în ce mai mult și nu a fost lung drumul

până la a vinde droguri pentru a-și procura „moarte albă”.

Din băiat bun devenise un proscris. Schimbase taberele

fără să-și dea seama, dar se simțea bine. Își recăpătase

încrederea în sine, deoarece se pricepea la ceea ce făcea, iar cei

zece ani petrecuți ca detectiv îl ajutau foarte mult. În doar câteva

luni își crease un nume în cartier.

Ceea ce îl diferenția de ceilalți dealeri era faptul că el nu

vindea pentru a face bani, o făcea pentru a-și arăta că este bun în

ceea ce face. Acum nici nu mai consuma, deoarece nu mai avea

nevoie. Adrenalina devenise drogul lui și își dorea cât mai multă.

Într-o zi, Andrei a primit o vizită neașteptată. Era

traficantul care controla întreg orașul și care dorea să-l cunoască

pe cel care își făcuse un așa renume, într-un timp așa scurt. La

toată întâlnirea, Andrei a putut să scoată doar câteva cuvinte. Nu

pentru că a fost intimidat de prezența traficantului-șef, ci pentru

că îl cunoștea pe acesta. Deși trecuseră mai bine de zece ani de

când l-a văzut ultima dată, l-a recunoscut din primul moment. Era

traficantul din primul său caz.

Rămas singur, în capul lui Andrei a început lupta.

Combatanții: pe de o parte – dorința de a le arăta foștilor colegi

că nu el greșise și pe de altă parte – șansa de a înota pe lângă

lorzii drogurilor. Zile la rând, fiecare tabără aducea argumente în

favoarea ei, dar niciuna nu reușea să aplice lovitura decisivă.

Obosit și sfâșiat pe interior, Andrei se hotărăște. Dorește să

își urmeze visul din adolescență: de a înfăptui binele. Va merge la

foștii colegi, pentru a le oferi toate informațiile pe care le deține,

chiar dacă asta ar fi însemnat să se îngroape și pe el. După ce și-a

terminat confesiunea, foștii colegi au izbucnit în râs: „Tu niciun

amărât de dealer nu ai putea să recunoști, chiar dacă ți-ar sări în

față. De unde să-l cunoști tu pe traficantul care controlează

129

orașul? Fugi de aici cu povestioarele de adormit copii, că noi

avem de muncă, nu ne permitem să pierdem timpul degeaba!”

Era a doua oară când încrederea îi fusese trădată, de

aceleași persoane. Acum era plin de furie. Această furie a ars

orice urmă de conștiință din Andrei, i-a distrus toate visele.

De la sediul poliției, Andrei s-a dus direct la traficantul atât

de bine cunoscut, acceptând oferta acestuia, de a deveni

locotenentul său.

Acum Andrei a ajuns cel mai bun din branșă, dar nu mai

era nimic uman în el. Devenise o parte a junglei de beton pe care

o detesta atât de mult și de care se ferise atâția ani. Devenise

regele ei și acum el stabilea regulile după care se supraviețuia.

Într-o zi, iată că Andrei s-a reîntâlnit cu trecutul său.

Aștepta în afara orașului, să preia un transport de droguri. Era

unul dintre cele mai mari transporturi de până atunci. Dar

detectivii de la Narcotice își făcuseră și ei treaba. Aflaseră de

acest transport, de unde venea și unde trebuia să fie predat, dar

nu știau cine este cel din spatele lui.

Așa că, acum, iată-i față în față pe foștii colegi! Uluiți la

vederea lui Andrei, detectivii au rămas blocați: își dăduseră

seama de greșeala pe care o făcuseră. Numai că acum era prea

târziu ca să mai repare ceva! Robotul în care se transformase

Andrei nu a ezitat deloc. Și-a descărcat încărcătorul de la uzzi fără

să clipească. Nimic nu mai conta pentru el acum.

Gloanțele au început să zboare din ambele părți, iar Andrei

a căzut ciuruit la pământ. Cu o secundă înainte să atingă

pământul, în ochii lui a apărut aceeași sclipire pe care o avea

atunci când a terminat Academia.

130

BÂRLOGUL

Cătălina Pisargiac

– Ce căutați aici?! zbieră gorila în negru și cu ochi de

șarlatan. Cezar nu recunoștea trupul mare și îndesat, însă vedea

în întunericul din depozit tatuajul mare de la baza gâtului, în

forma unui X. Știa bine ce înseamnă, ascultase poveștile

profesorilor săi și acum își dorea să fi fost mai atent la

conversațiile aprinse din timpul cursurilor, în loc să urmărească

înceata, prea înceata cursă a limbilor de pe ceas. Nu-și imaginase

totuși că va avea vreodată de-a face cu oamenii aceia. Nici nu-i

trecuse prin cap asta când, împreună cu noua sa parteneră,

intrase în depozitul ăsta părăginit, la invitația unei colege mai

vechi, din timpul în care se pregăteau împreună, tineri plini de

speranțe și idei obraznice, pentru a deveni detectivi. I se păruse

destul de bizară invitația, dar cum încrederea era oarbă între

prieteni așa buni, nu ezitase și acum se pomenise în această

situație-limită, așa, ca multele dezbătute, dar niciodată

experimentate. „Na, că ți-ai satisfăcut curiozitatea!” – își spuse

sieși, mândru că încă se mai găsea în el un strop de simț al

umorului.

Atmosfera era mai mult decât încărcată. Aerul însuși

transpira și să nu mai spun de cele trei trupuri înghețate de

spaimă, din bârlogul mare și slab luminat! Cu o privire năucă, de

parcă nu ar fi dormit de când se născuse, cu buzele crăpate, de

parcă ar fi testat jarul dintr-un grătar cu ele, Cezar, detectiv la

Secția de Omucideri din Washington, încremenise. Trupul îi era

stană de piatră, încât ai fi spus că e doar o carcasă goală dacă nu

l-ar fi trădat suflul greu și rece și bătăile rapizi ale unei inimi

captive în pieptul lui. Fața era mai mult decât întunecată,

131

încruntată și abătută, ai fi putut spune chiar că, în ultimele cinci

minute de când se tot chinuia să se trezească din coșmarul ăsta,

a îmbătrânit cu zece ani. Ochii, de un albastru magic și

pătrunzător, ochi pe care nu ai fi rezistat să-i privești fără să

trăiești puternica senzație de gol, erau acum parcă spălăciți, în

contrast cu roșul ce îi invadase. Nu era nici de la praf, nici nu

plânsese; pur și simplu, tensiunea izbucnise în ochii proaspătului

detectiv, astfel încât căpătase privirea unui taur nebun. Nicio

metodă de investigare nu mai avea acum vreun sens, nicio teorie

de psihologie nu ar fi putut să dea o mână de ajutor.

Dintre toate situațiile în care se imaginase, niciodată nu îi

trecuse așa ceva prin cap, era ceva mai presus de toate poveștile

pe care imaginația lui le crease, în nopțile în care timpul trecea

fără ca ochii să-i obosească, privind bolta cerului. Privirea îi

străbătea toată încăperea fără ca măcar să miște capul, în

încercarea de a găsi o soluție. Gândul îi fugea departe, încercând

zadarnic să facă unele conexiuni, să aducă argumente pro- și

contra în timp record, să analizeze ce e de făcut, așa cum îl

învățaseră profesorii din Academie.

Imagini, sunete, voci și oameni îi treceau prin fața ochilor

ca niște fotografii antice, derulându-se cu o viteză incredibilă, ce

o făcea pe fiecare dintre ele imperceptibilă. Un vis urât. Se

gândea la propria soartă, dar mai presus de toate la cum reușise

Ivona, vechea lui prietenă, să ajungă în situația asta. De ce era

ea aici? Gorila o găsise și o prinsese înainte ca Ivona să îl sune pe

el, sau el a ajuns prea târziu? Cum de fusese atât de imprudent

să o scape și pe Marina în mâinile animalului cu tatuaj? Oare îi

fusese întinsă o capcană? Este adevărat, ultimul cadavru

descoperit la periferia orașului îl aducea pe o pistă nu foarte

fericită pentru membrii acestei bande. Dar totul rămăsese la nivel

de bănuială și, totuși, cum și-ar fi dat seama acești fanatici că

sunt suspecți în cazul detectivului Cezar? „Nu avea cum să fie

asta”, își spuse el.

– Am întrebat ce căutați aici?! Și să nu aud un sunet în

plus, altfel vopsesc pe aici cu creierii voștri! – se auzi din nou

132

vocea spartă a matahalei ce purta pe buze un rânjet bolnav,

mândru fiind de amenințarea abia emisă și dintr-odată toate

semnele de întrebare dispărură din atenția băiatului proaspăt ras

și cu ochi sângerii. „Nu mai contează, nu mai contează nimic din

toate astea.”

Cezar scutură din cap în încercarea de a se smulge din

negura gândurilor sale, ca și cum tocmai ar fi fost trezit. Nu știa

ce însemna, în viziunea „stimabilului” care pusese stăpânire pe

prietenele sale, acest „să nu aud un sunet în plus”; nu prea avea

sens, dar nu era deloc cazul acum să încingă o dezbatere

semantică. Simțurile moarte, pentru câteva fracțiuni de secundă,

se trezeau acum la fel de greu ca un televizor antic. Printr-o

sforțare, își îndreptă postura și întoarse capul spre stânga.

„Revino-ți, ce dracu!” – încercă el să se îmbărbăteze. Ar fi vrut să

pună întrebări, poate chiar să negocieze, dar riscurile ar fi fost

prea mari. Se temea, de data asta chiar se temea.

Asta este! Parcă de undeva, din sacul cu amintiri, reușise

să apuce lozul cel mare. Și toate întrebările își găsiră răspuns cât

ai fi zis: „Asta e!”. Ivona avusese mereu o pasiune, în facultate,

pentru șleahta asta de smintiți. Își aduse aminte cum îi povestea

mereu despre cât de cunoscuți erau și totuși de negăsit și despre

activitățile cu care se ocupă clica asta. Nu și-a adus aminte

pentru că ar fi fost prea interesat; dimpotrivă, prefera să

privească lung și în adâncul ochilor fetei, mai degrabă amintindu-și

revolta și curiozitatea ce zburdau în negrul ochilor ei. „Ce ai mai

făcut de data asta, încăpățânato!?”, întrebă în sinea lui cu

disperare, însă fără să primească vreun răspuns.

Și, în esență, Cezar, care o cunoștea cel mai bine pe colega

lui neastâmpărată, avea dreptate. Ivona reușise, după nopți

întregi de muncă, analize și investigații purtate pe cont propriu,

să găsească unul din depozitele în care traficanții de carne vie

(căci cu asta se ocupau namilele ce-și purtau cu mândrie tatuajul

de la baza gâtului) obișnuiau să ascundă mașinile cu care

transportau victimele și, ocazional, judecând după elementele

găsite acolo, droguri – pentru că așa e omul, nu se mulțumește

133

niciodată cu puțin. După calculele ei, depozitul ar fi trebuit să fie

gol, având în vedere că respectabilii membri ai societății ce-și

avea reședința acolo erau plecați în interes de „serviciu”,

transportând cine știe ce suflete demult moarte, prin cine știe ce

locuri pline de și mai multe suflete pierdute. Mare îi fusese

surpriza când s-a văzut obligată să-l privească pe înălțimea sa,

matahala John, direct în ochii flămânzi, însă nici pentru bietul

omuleț nu fusese prea ușor. Își dăduse seama că femela ce i se

înfățișa înainte era mult prea prezentabilă pentru a fi doar un alt

trup scăpat din dubele de transport și asta îi îngreuna vizibil

procesul cognitiv. Nu întrebă prea multe și o înșfăcă pe domniță

de mijloc, romantic atât cât poate o buturugă să fie și, pentru că

își făcuse deja de cap cu cine știe ce alte suflete purtătoare de

trupuri, nu avea deloc chef de vizite-surpriză.

Ivona nu se gândea decât la faptul că Cezar trebuia să

apară din clipă în clipă și nu putea sub nicio formă să-l avertizeze.

Jocul se terminase și dezamăgirea fu și mai mare când văzu, de

pe scaunul de care era strâns legată cu o cârpă ce-i pătrundea în

intimitatea cavității sale bucale, alte două umbre care tocmai

intrau în scenă. Ar fi preferat să fie amici de-ai noului ei prieten,

însă postura feminină a Marinei, noua colegă a lui Cezar, nu părea

să fi mers la aceeași sală de fitness cu matahala întâlnită mai

devreme. Umbrele mișcătoare înaintau discret, analizând cu

privirea în jur, atât cât se putea, prin pânza de întuneric.

Ivona vru să urle, dar nu reuși decât să scoată un zgomot

incert și înfundat în peticul sleios din gură, iar gorila avu tot

timpul din lume să înșface trupul mic și slab al Marinei și să-i

aplice o lovitură direct în față lui Cezar, care, neavând idee că

urma să primească un așa cadou, căzu în genunchi; am putea

chiar să credem că mulțumea Cerului pentru acest cadou minunat

dacă nu am vedea șiroaiele de sânge care îi curgeau de la tâmplă.

Surpriza vechii lui colege nu părea una prea frumoasă, și nu

părea deloc a fi doar o glumă, nu de alta, dar dacă sângele ar fi

putut fi imitat, durerea pe care o simțea părea destul de reală ca

să nu lase impresia de farsă.

134

Și toate astea se derulaseră într-o secundă interminabilă:

„Iată-ne acum, aici, la fața locului”, își spuse Cezar, după ce totul

căpătase un nou sens. Bineînțeles, nu știa exact ce și cum se

întâmplase, însă știa că Ivona nu cântărise prea bine lucrurile

când se decisese să vină aici, de una singură, și apoi când îl

chemase pe el fără să îi spună măcar de petrecerea care era în

plină desfășurare. Era evident că și amicul John, care nu era, de

altfel, decât un paznic trezit din somnul lui de frumusețe, cu prea

puține boabe de porumb în cap ca măcar să creadă, chiar și

pentru o secundă, că domnița ce-i picase în brațe, și mai apoi noii

vizitatori ar putea fi cumva polițiști, așa cum îi vedea el, îmbrăcați

în civil (pentru că, desigur, după mintea lui înceată, polițiștii se

îmbracă în uniformă – nu au uniformă, deci nu sunt polițiști), se

găsea acum într-un impas. Nu-i dăduse nimeni un regulament în

care să scrie: „Uite ce ai de făcut în cazul în care trei bezmetici

rătăciți ajung aici!”; odată pentru că nu știe să citească și a doua

oară pentru că pentru superorii săi părea de la sine înțeles ce

trebuia făcut, însă micul, docilul și săracul John nu știa. Nu avea

el stofă de conducător și prin urmare nici nu avea idee cum ar

trebui să rezolve situația. Așa că decisese, ca un membru demn

de statutul său în clubul furăcioșilor de corpuri umane că trăgând

de timp, punând la nesfârșit aceeași întrebare și inundând cu

spaimă ființele ce îndrăzniseră să-l disturbe, va rezolva lucrurile

de la sine. Fie cineva va apărea să salveze situația, fie cumva va

primi vreun semn divin ulterior, privind situația buclucașă în care

se găsea.

De acolo, de unde era, Cezar adulmecă parcă în aer

nesiguranța partenerului său de conversație. „Trebuie!

Concentrează-te!”, își spuse el, adresându-se cu fast și gravitate

fiecărei celule din corpul lui, încă țintuit la pământ. Amețit,

încercă să se ridice de la podea, analiză posibilitatea de a ajunge

la vreuna din cele două suflete aflate sub custodia „zmeului” mare

și rău și știa că doar printr-o minune ar fi putut să le salveze pe

amândouă, că doar dacă matahala asta ar fi fost lovită brusc și

irecuperabil de o durere groaznică în partea responsabilă de

135

conștiință și i-ar fi invitat mai apoi la un ceai pentru a-și cere

scuze. Dar asta era prea puțin probabil, aproape la nivelul

imposibilului, însă cum el credea mereu că nimic nu este

imposibil, îmi rezerv dreptul de a spune, mai degrabă, puțin

probabil. Cezar, deși neînzestrat cu o memorie prea bună, de

obicei, era convins că de data asta avea să-și amintească fiecare

particulă de praf din mizerul cuib infracțional, știa că își va aminti

fiecare celulă a omului ce strângea acum în brațe un trup

nevinovat de femeie, parcă din ce în ce mai tare. Mai privi o dată

către ea și închise ochii, ca și cum o parte din sufletul lui mare ar

fi fost smulsă în momentul ăla, ca și cum ceva din el se terminase

și nu mai avea să fie niciodată la fel.

Își încleștă dinții și nu-i trebui mai mult de o secundă să se

reculeagă, să-și revină, să-și redobândească siguranța de sine ca,

în momentul în care ai făcut alegerea, oricare ar fi urmările, pur și

simplu să mergi mai departe cu alegerea făcută. Întoarse capul în

direcția opusă și întâlni ochii pe care simțea că nu-i mai văzuse de

așa de mult timp. Și de fapt chiar așa era, trecuseră ani de când

ochii lor nu se mai întâlniseră și soarta asta vicleană lăsase ca

întrevederea să se facă tocmai acum, tocmai aici. Era ceva la care

ar fi trebuit să se gândească, luând în considerare temperamentul

minunatei lui prietene, Ivona, era exact un gen de scenariu. Se

cumulase în privirea lor toată suferința, toată distanța, tot timpul

și toate privirile ratate, ca și cum ar fi vrut să recupereze doi ani

de zile într-o singură secundă, ca și cum ar fi vrut să spună toate

cuvintele lipsă în unul singur.

Cezar se clinti din loc și începu să alerge așa cum nu o mai

făcuse niciodată, și totuși pentru el totul se derula cu încetinitorul,

nu degeaba se întâmplă asta în filme. Pe fundal se auzi un „poc”

ce parcă nu mai lua sfârșit, și nu era vorba deloc de vreo

șampanie desfăcută cu fast pentru celebrarea acestei „minunate”

întâlniri. Cezar blocă tot; privirea, energia, viața sa toată era

acum canalizată pe trupul purtător de ochi fermecători, ce zăcea

în fața lui, copleșit de emoția tensiunii și probabil de șampania

sângerie care curgea pe podea nu departe de ea, exact în locul în

136

care, cu o clipă înainte, se afla un trup, altfel viu dar mort de

spaimă, iar acum mort de moarte.

Cu o atitudine ce lăsa impresia unui cavaler în armură, cu

scutul psihologic protejând fiecare celulă a corpului, tăie dintr-o

încercare funia ce strânsese mâinile Ivonei așa de tare, încât

acestea căpătaseră o culoare vineție. Desfăcu în același timp

călușul de la gură și, fără ca măcar să privească în jur, o ridică pe

fată în vâlva altor „poc-uri” nesfârșite. Nu ai fi spus că zace în

acel corp atâta forță, nici măcar proprietarul nu era conștient și

totuși o cuprinse pe fată așa de tare încât nu ar fi scăpat nici dacă

pământul ar fi fost zguduit de cel mai crunt cutremur. Într-o

clipită, Cezar alergă prin perdeaua de bilete către lumea de

dincolo, care încercau să-l prindă spre ieșirea din acest local, sătul

fiind de atâta petrecere, și nu se opri decât când depozitul deja se

afla la câteva sute de metri în urmă. Respirația era mai mult

decât grea, mai rapidă ca a unui om care e pe cale să facă atac

de cord, încât se întreba dacă nu cumva prinsese vreun loz

câștigător care să-l ducă în locul oamenilor în alb, care zboară.

Ochii erau atât de roșii încât albastrul părea a fi alb acum, iar

sângele din tâmplă încă șiroia cald pe tenul arid al salvatorului.

Corpul tremura și hainele erau ude. Îi trebuiră câteva minute

bune să se poată trezi din beția de adrenalină.

Deschise ochii. Și urlă! Și urlă așa de tare, încât cerul se

împânzi de ciori și alte păsări supărate, deranjate din somnul lor

de frumusețe. Răgetul continuă până când vocea aproape că pieri

și, pe gura larg deschisă, nu mai ieșea decât o ușoară briză de

aer, ca dintr-o peșteră bătrână și pustie. Și ca și cum toată

energia se concentrase în acel urlet, „cântărețul” nostru pică în

genunchi, capul i se aplecă și lacrimile începură să danseze un

dans al tristei sorți.

Ivona luase parte la acest show îngrozită, mai îngrozită decât

fusese vreodată. Parcă tot ce se întâmplase cu câteva minute în

urmă nici nu existase. Figura disperată nu-și putea lua privirea de la

sinistra manifestație a salvatorului ei și nu știa dacă să întrerupă

această conversație cu ciorile sau să se certe și ea cu ele.

137

Se lăsă jos și cuprinse trupul fremătând în brațe, cam la fel

de gingaș ca fetele care se visează prințese îmbrățișează

animăluțele de pluș. Îl cuprinse în întregime și senzația unui corp

ce tremură aproape de ea declanșă o ploaie torențială de lacrimi

care spăla acum lichidul roșu de pe fața vechiului ei prieten. Se

gândeau amândoi la trupul care încă zăcea în praf și sânge, la

sufletul care probabil plecase demult, fără bagaje, undeva,

departe, unde aveau să-i crească aripi. Cezar nu știa dacă va mai

putea vreodată să doarmă, să închidă ochii fără să vadă, pe

interiorul ploapelor, în negrul întunericului, tabloul ăsta sinistru.

Se alesese cu amintiri care nu aveau să piară niciodată și nu se

simți deloc recunoscător.

Drumul părea să danseze sub ploaia din ochii lui Cezar și i

se păru, pentru o secundă, că nu mai vede nimic, decât un negru

intens și dureros. Privi în perechea de ochi din dreapta lui și acolo

găsi lumina.

138