Upload
others
View
16
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
1
REFERAT
La disciplina Drept internaţional public
Tema: Recunoaşterea statelor şi guvernelor
Autor: Begu Valentin
Facultatea Drept, IRIM
Chişinău 2011
Planul
Introducere
Cuprins
1. Dreptul internaţional public – noţiuni generale;
2. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţional public;
3. Tipuri de state;
4. Recunoaşterea internaţională – noţiuni introductive;
5. Caracterul recunoaşterii;
6. Condiţiile pentru a fi recunoscut;
7. Teoria declarativă şi constituitivă;
8. Formele recunoaşterii;
9. Recunoaşterea Guvernelor;
10. Aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii;
Concluzie
Bibliografie selectivă
Introducere
Dreptul internaţional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relaţiile între state sau între
persoane sau entitaţi de naţionalitaţi diferite. Dar pentru a fi subiecte de drept internaţional, acestea
trebuie să fie recunoscute pe plan internaţional de către alte state. Instituţia recunoaşterii a devenit una
extrem de importantă, mai ales în ultimele secole, accentuindu-se importanţa sa mai ales dupa Al Doilea
Război Mondial. Diverse state care au reuşit să-şi decare independenţa, să se elibereze de sub jugul unor
autotităţi străine, necesitau recunoaşterea internaţională, nu numai pentru cadrul juridic, dar sub o formă
oarecare de a-şi asigura spatele împotriva unei ocupaţiuni ulterioare a statului care a subjugat-o.
Statul proaspăt format şi independent deja, neavînd experienţă internaţională şi ajutor străin,
începea să meargă spre un drum destul de anevoios de dezvoltare a ţarii. Deaceea, pentru a primi diverse
ajutoare, de a întreţine legături diplomatice, pentru a încheia diverse tratate care să o ajute să-şi
relanseze şi dezvolte viaţa economică, socială, politică sau culturală, aceste state pe plan internaţional
necesitau recunoaşterea din partea altor state, altfel era privată de toate aceste avantaje a relaţiilor
internaţionale. Odata recunoscută legitimitatea statului sau a guvernului, acel stat putea beneficia de o
2
sumedenie de avantaje de care se bucură şi celelalte state,în caz contrar era privată de toate aceste atuuri
internaţionale. Pentru orice stat este vital să întreţină legături cu alte state, aceasta fiind posibilă doar
dupa recunoaşterea internaţională.
1. Dreptul internţional public – noţiuni generale
Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile
ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal între state, dar şi între celelalte
subiecte de drept internaţional.
Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele
convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voinţă. În dreptul
internaţional public avem de-a face cu norme internaţionale.
Un rol important o constituie Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625
din octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU. Textul declaraţiei reprezintă compromisul
realizat din confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de
dezvoltare.
– Egalitatea suverană a statelor.
– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
– Interdicţia recurgerii la forţă.1
– Reglementarea paşnică a diferendelor.2.
– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat
– Principiul respectării drepturilor omului.3
– Principiul cooperării internaţionale.4
– Buna credinţă.5
2. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public
Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice
reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea
1 Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale
de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integritaţii teritoriale şi
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite 2 Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluţionarea diferendelor internaţionale de asemenea maniera încât
pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în pericol 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii, cu forţă de constrângere
asupra celor cărora li se adresează. 4 Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligaţia statelor de a coopera între el e,
în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice
internaţionale. 5 semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem jurisdicţional intern care trebuie utilizat de statele
suverane cu moderaţie
3
lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al D.I.P. a
statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de alte state.
Suveranitatea aparţine statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit
doctrinei D.I.P. statul ca persoană internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile:
1. O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui
sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale
statului. Deşi numărul populaţiei variază de la un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru
calitatea statelor de subiecte ale D.I.P.
2. Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei statului.
Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru, spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului
unui stat precum şi structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestuia.
3. Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură conducerea
treburilor interne şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi teritoriului.
4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P. dotat
suveranitate posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu normele stabilite de acesta.
Unele din capacităţile statului le putem enumera:
De a produce acte juridice internaţionale;
De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte internaţionale ilicite de
către un stat terţ;
De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa organizaţiilor internaţionale;
De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale;
De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. 6
6 Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 20-21
4
3. Tipuri de state
Uniunea personală,
Uniunea reală,
Confederaţia,
Federaţia.
Uniunea persoanală constă în asocierea dintre două state având ca şef de stat sau monarh aceeaşi persoană. Fiecare stat component al uniunii îşi păstrează personalitatea juridică
internaţională, menţinîndu-şi propria legislaţie, administraţie şi justiţie, incheind tratate în numele
său, avînd reprezentanţe diplomatice proprii.
Uniunea personală nu devine un stat, fiecare stat este dinstinct şi rămîne independent unul faţă
de altul, conservîndu-şi politica sa proprie, alianţele şi tratatele sale dinstincte.
Un exemplu din istoria romanilor este uniunea personal creată în anul 1600 prin unirea politică
a celor trei ţări romaneşti – Ţara romanească, Moldova şi Transilvania – sub un singur domnitor
Mihai Viteazul. O alta astfel de alianţă a fost cea din anul 1859 s-a unit Ţara Romaneasca şi
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, statele se clasifică în funcţie de structura lor,
precum şi în funcţie de atribuţiile pe care le au organele care le reprezintă în relaţiile internaţionale:
- state unitare, (predominantă în organizarea statelor europene) şi
- state compuse (reprezintă asocierea între două sau mai multe state).
Statul unitar reprezintă o unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică şi competenţă
integrală. El se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe supreme ale puterii,
administraţiei şi justiţiei. Chiar dacă un stat unitar este împărţit în unităţi teritoriale, sau dacă acestea
cunosc un grad mai mare sau mai mic de autonomie locală, acestea nu sunt de natură să producă
schimbări în structura acestuia. Marea majoritate a statelor lumii sunt organizate ca state unitare
(Republica Moldova, România, Bulgaria, Ungaria, Polonia etc.). În relaţiile internaţionale, statul
unitar apare ca subiect unic de drept internaţional.
Statele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state. De-a lungul istoriei, statele
compuse au cunoscut o varietate de forme de asociere, începând cu forme simple sau tradiţionale:
„uniuni personale” şi „uniuni reale” şi continuând cu federaţi i şi confederaţii.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, nu există diferenţe între state ca subiecţi ai
acestui drept, fie ele state unitare sau compuse. Indiferent de structura pe care o au, statele sunt
subiecţi de drept internaţional şi sunt egale în drepturi. Însă, în cazul unui stat compus se pot ridica
probleme în privinţa determinării subiectului de drept internaţional şi a capacităţii juridice a
acestuia. Astfel, trebuie să se stabilească, dacă numai statul compus are calitatea de subiect de drept
internaţional sau această calitate aparţine, de asemenea, şi statelor ce alcătuiesc acest stat, precum şi
limitele capacităţii acestora.
Pentru a înţelege mai bine conceptul actual al noţiunii de stat, considerăm necesară enunţarea
următoarelor forme ale statelor compuse, şi anume:
5
Moldova sub conducerea lui A.I. Cuza – cu denumirea de “Principatele Romane”. Acestea aveau
instituţii commune, însă păstrau doua guverne şi doua parlamente, două armate, organizate similar
pentru a fi unificate la nevoie. Această forma a fost cunoscută cam pînă în secolul al XIX -lea.
Uniunea reală reprezintă asocierea a doua sau mai multe state, avand acelasi monarh, precum
si organe comune de reprezentare in sfera relatiilor internationale si in alte domenii de interes
general (economic, finante etc.).
Din punct de vedere constitutional, legislativ si administrativ, fiecare dintre statele membre ale
uniunii constituie o unitate distincta. In mod esential, uniunea reala se caracterizeaza prin
organizarea politico-juridica paralela a doua state. Aceasta se afirma mai ales in domeniul exterior,
ajungandu-se, in mod practic, la o politica externa unitara.
Printre aplicatiunile pe care le-a avut aceasta institutie, putem mentiona: Uniunea dintre Suedia
si Norvegia (1815-1905) creata in baza unui tratat, Uniunea dintre Austria si Ungaria (1867-1918)
creata in temeiul unui act de compromis si doua legi adaptate in cele doua state, Uniunea dintre
Danemarca si Islanda (1818-1944) etc. In aceasta forma de uniune reala, s-a aflat Moldova si
Muntenia in perioada 1861-1862, cand, in afara existentei unui singur sef de stat – domnitorul
A.I.Cuza –, s-au format si organe comune: un guvern si o Adunare a deputatilor. Uniunea astfel
creata devine unic subiect de drept international, iar cele doua entitati componente raman provincii
cu autonomie administrativa.
Confederaţia este o asociere a doua sau mai multe state, in care statele isi pastreaza
independenta si calitatea de subiect de drept international, creand totodata organe comune cu
atributii limitate in domenii de interes general.
Confederatia de state se constituie in baza unui tratat in care sunt stipulate prerogativele
comune, de regula, in domeniul apararii, in cel financiar si al politicii externe. Repartizarea
competentelor se face prin acest pact federal, care este in mod obisnuit, inegala
Statele care se asociaza in confederatie isi creeaza un organ comun, denumit dieta sau congres.
Dieta reprezinta singurul mecanism central, care se prezinta sub forma unei adunari deliberative de
tip diplomatic.
Printre principalele aplicatiuni ale institutiei Confederatiei putem mentiona: Confederatia
Statelor Unite ale Americii de Nord (1778-1787); Confederatia Elvetiana (1291-1798 si 1815-1848);
Confederatia Tarilor de Jos (1579-1795); Confederatia Germanica (1815-1866).
Federaţia reprezinta o structura complexa constituita din mai multe state care nu au calitatea de
stat, in sensul dreptului international, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept
international.
Spre deosebire de confederatie, statul federal functioneaza pe baza unei constitutii proprii ca act
intern. Raporturile dintre statele federale sunt raporturi de drept intern, si nu raporturi de drept
international, ca in cazul confederatiei.
Subiect de drept international cu capacitate deplina este statul federal , si nu statele
componente. In mod normal, cel care exercita in totalitate capacitatea de a incheia tratate este statul
federal. Constitutiile unor state federale rezerva statului federal intreaga competenta in materie de
6
incheiere a tratatetelor. Insa, in functie de prevederile constitutionale, statele membre pot avea
dreptul de a participa direct la relatii internationale, si anume – dreptul de a incheia tratate.
4. Recunoasterea internaţionala – noţiuni introductive
Instituţia recunoaşterii internaţionale a apărut în secolul al XVIII – lea şi s-a conturat mai precis
în secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra
vieţii internaţionale, statele membre ale „Sfintei Alianţe” angajând reporturi de drept internaţional
numai cu statele pe care ele le recunoşteau.
Noţiunea de recunoaştere este una din cele mai greu de definit în dreptul Internaţional. Într-o
definiţie general acceptată în dreptul internaţional, se consideră că aceasta constă în „exprimarea
unilaterală a voinţei unui stat de a constata ca valabile şi opozabile, în ceea ce priveşte, fapte, acte
sau situaţii juridice date ce pot avea, astfel, consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor şi intereselor
sale. Recunoaşterea unui stat constă în actul prin care un stat admite că o entitate politică
îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat nou (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept
internaţional), avînd personalitate juridică deplină în ordinea internaţională şi îşi exprimă voinţa de
al considera ca membru al comunităţii internaţionale”.7
Potrivit practicii se poate recunoaşte un stat, un guvern, o naţiune care luptă pentru
independenţă, o transformare în forma de guvernămînt a unui stat, constituirea unei uniuni sau
efectuarea unei separări de state, declararea unei anumite regiuni ca zonă neutralizată, demilitarizată
sau denuclearizată etc.8
Recunoaşterea este prin excelenţă un act suveran al statului, care, avînd în primul rînd o
semnificaţie politică, nu trebuie să fie motivat, dar care produce importante efecte din punct de
vedere al ordinii juridice internaţionale. Un stat recunoscut de comunitatea internaţională se află
într-o poziţie juridică diferită decît un stat nerecunoscut, tot aşa cum în cazul a dfouă sau mai multe
guverne care-şi contestă reciproc legitimitatea asupra unui anumit teritoriu9, poziţia juridică cea
mai puternică o are acel guvern care este recunoscut de celelalte guverne şi care participă la
activitatea unor organizme internaţionale, astfel reprezentînd statul în cauză.
Însă se mai consideră că recunoaşterea nu este un act juridic propriu-zis, dar acest act creează
premisa unor importante acte juridice ulterioare. Astfel în urma recunoaşterii, statele fac schimburi
de ambasadori, incheie anumite tratate, stabilesc diferite relaţii diplomatice etc. 10
5.Caracterul Recunoaşterii
Recunoaşterea unui stat are, în principiu un caracter discreţionar, în dreptul internaţional
neexistînd nici o obligaţie sau interdicţie a recunoaşterii. Statele pot astfel să se abţină de a avea o
anumită comportare activă faţă de statul nou. O asemenea activitate constă în stabilirea de relaţii
juridice, dupa cum am mai menţionat, de exemplu schimbul de ambasadori.
Fiind un act unilateral,recunoaşterea poate lua forma unor note diplomatice sau notificări
directe care se face către statul recunoscut; dar, poate îmbăca şi forma unor comunicări publice – 7 Pagina 85
8 Pagina 180
9 De exemplu, guvernele concurente care au existat în China, Laos, Vietnam, Cambodgia etc.
10 Pagina 180
7
mesaje, telegrame, declaraţii oficiale. De asemenea, recunoaşterea poate fi cuprinsă în textul unor
tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura şi conţinutul relaţiilor ce se stabilesc,
după cum ea poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state în baza tratatului
multilateral.11
În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţional al recunoaşterii este pus sub
semnul întrebării. Acesta avînd în vedere, în principal, faptul că principiul interzicerii la forţă pe
plan internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din Carta ONU12
, implică respingerea
opozabilităţii internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin folosirea forţei. În acest sens,
Declaraţia cu privire la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU
– Rezoluţia Adunării Generale nr. 2625 (XXV) – stipulează că teritoriul unui stat nu poate face
obiectul unei ocupaţii militare sau al unei achiziţii teritoriale. Ca urmare, nii o achiziţie teritorială
obţinută prin folosirea forţei sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută legal.
Există însă chiar şi situaţii în care se consideră că există chiar obligaţia de a nu recunoaşte, ca
formă de sancţionare a unui act ilegal. Se citează, în materia recunoaşterii guvernelor, cu titlul de
exemplu, Rezoluţiile Consiliului de Securitate din anii 1965 şi 1966, care au caracterizat regimul
Smith din Rhodesia ca fiind ilegal şi neconform cu prevederile Carta ONU şi au solicitat tuturor
statelor să nu-l recunoască. Un alt exemplu este situaţia Ciprului de Nord. După invazia militară
turco din iulie-august 1974, a fost proclamată crearea Administraţiei Cipriote Turce Autonome (1
octombrie 1974), urmată de proclamarea Statului Federal Turc al Ciprului (13 februarie 1975), şi
adoptarea unei Consituţii (8 iunie 1975) şi apoi proclamarea Republicii Turce a Ciprului de Nord
(15 noiembrie 1983) şi adoptarea unei noi Constituţii (5 mai 1986). Turcia este unicul stat care a
recunoscut această entitate, pentru că la 18 noiembrie 1983, Rezoluţia 541 a Consiliului de
Securitate nu a recunoscut aceasta oficial.13
O luare de poziţie recentă în acest sens poate fi regăsită
în considerentele exprimate de CEDO în cazul „Loizidou contra Turcia” (decembrie 1996) potrivit
cărora „ Este evident din practica internaţională şi diferitele rezoluţii definit fo rmulate că ...
comunitatea internaţională nu consideră Republica Turcă a Ciprului de Nord ca fiind un stat în
conformitate cu dreptul internaţional şi că Republica Cipru a ramas singura legitimă...”.14
6.Condiţiile pentru a fi recunoscut
Pentru a fi recunoscuta ca stat, o noua entitate trebuie sa intruneasca trasaturile caracteristice
necesare existentei statului, dar pentru ca aceasta existenta sa fie opozabila unui alt stat, trebuie ca
statul in cauza sa aiba aceasta existenta recunoscuta. În cadrul Uniunii Europene, Consiliul de
Miniştri a adoptat o Declaraţie cu privire la recunoaşterea statelor,în care se prevede că statele care
candidează pentru recunoaşterea trebuie corespundă unor prevederi Acestea sunt:
1) Să respecte prevederile ONU şi ale Actului Final de la Helsinki – CSCE (1975) – privind
statul de drept, demoraţia şi drepturile omului;
11
Un exemplu este Tratatul de la Versailles din 1919, prin care s-a legiferat recunoaşterea Cehoslovaciei şi a
Poloniei. În legătură cu acest tratat, s-a emis şi opinia unei recunoaşteri condiţionate, deoarece Tratatul din 1919
subordona pentru minorităţile lor naţionale regimul prevăzut în tratatele referitoare la protecţia minorităţilor. 12
Vezi Carta ONU 13 Din Rezoluţia 541 a Consiliului de Securitate : „... 6.solicită tuturor statelor să respecte suveranitatea,
independenţa, integritatea teritorială şi nealinierea Republicii Cipru şi 7. Solicită tuturor statelor să nu recunoască alt
stat cipriot înafara Republicii Cipru”. 14
Pagina 86
8
2) Să garanteze drepturile grupurilor entice şi ale minorităţilor naţionale;
3) Să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care pot fi modoficate numai în mod paşnic;
4) Să-şi asume angajamentele subscrise anterior care privesc dezarmarea şi neproliferarea
nuclear, precum şi stabilirea regional.
Pe baza acestor criteria, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europană şi statele
member au acordat recunoaşterea lor internaţionlă Bosniei-Herţegovina, Macedoniei, Croaţiei şi
Sloveniei, aceasta fiind condiţionată la respectarea angajamentelor lor în material protecţiei
minorităţilor naţionale.15
7.Teoria declarativă şi constitutivă
În legătură cu recunoaşterea statelor, s-a discutat şi problema efectelor sale, existînd o
contraversă dotrinară între opinia care susţine că recunoaşterea statului are un caracter constitutiv,
în timp ce, potrivit punctului de vedere opus, recunoaşterea ar avea numai un caracter declarativ,
limitîndu-se la constatarea creării statului nou.
În realitate, recunoaşterea are un dublu efect: atît declarativ, în privinţa noului stat care se
bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional general în virtutea însăşi existenţei
sale, cît şi constitutiv, în ceea ce priveşte efectele opozabilităţii acestei recunoaşteri faţă de statul
care a efectuat recunoaşterea.16
Însă totuşi există două mari teorii a recunoaşterii, cu particularităţi diferite.
Conform Teoriei declarative, recunoaşterea nu face decît să constate apariţia unui nou subiect
de drept internaţional, fără ai conferi însă personalitate juridică, întrucît aceasta există în mod
independent de actul recunoaşterii.
Teoria constitutivă, a fost formulată de Ministrul Afacerilor Externe al Ecuadorului la 15
martie 1907 şi s-a afirmat cu numele de “Doctrina Tobar”. Însemnătatea decisivă se acordă actului
de recunoaştere în procesul constituirii noului stat ca subiect de drept internaţional. În conformitate
cu această teorie, este actul de recunoaştere – este şi noul subiect de drept internaţional, nu există
asemenea act – nu este nici noul subiect.17
O altă afirmare în acest sens este părerea cunoscutului
autor de drept internaţional Sir Hersch Lauterpacht, care menţionează: “Un stat este şi devine o
persoană internaţională numai şi excusive prin recunoaştere”.
Teza caracterului declarative al recunoaşterii este predominant atît în literature de drept
internaţional, cît şi în practica statelor. Este semnificativă în acest sens opinia altui autir britanic de
faimă internaţională, Brierlz, în sensul că “acordarea recunoaşterii unui stat nu este un act
«constituit» ci unul «declarativ»; el nu determină existenţa legală a unui stat care nu exista îna inte.
Un stat poate exista fără a fi recunoscut, iar dacă el există în fapt,atunci, indifferent dacă a fost sau
nu recunoscut formal de alte state, el are un drept să fie tratat de acesta ca un stat. Principala funcţie
a recunoaşterii este aceea de a admite ca un fapt ceva care era pînă în acel moment incert, adica
independenţa unui organ pretinzînd a fi un stat, şi de a declara consimţămîntul statului care
15
Pagina 86 16
Pagina 86-87 17
Dicţionar de drept Internaţional Public, coordonator I. Cloşca – bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982, pagina 119.
9
recunoaşte de a accepta consecinţele normale ale acestui fapt, anume curtoaziile uzuale ale relaţiilo r
intenraţionale”18
Deosebit de clar şi de tranşant este exprimat acelaşi punct de vedere in termini ai dreptului
internaţional convenţional. Astfel, Convenţia asupra drepturilor şi îndatoriilor statelor, semnată la
Montevideo, la 26 decembrie 1933 de statele americane, prevede:
“Art 3. Existenţa public a statului este independent de recunoaşterea de către alte state. Chiar
înainte de recunoaştere statul are dreptul să-şi apere integritatea şi independenţa, de a se îngriji de
conservarea şi prosperitatea şi în consecinţă să se organizeze aşa cum crede de cuviinţă, să
legifereze în legătură cu interesele sale, să administreze serviciile sale şi să definească jurisdicţia şi
competenţa instanţelor sale de judecată
Exercitarea acestor drepturi nu are altă limită decît exercitarea drepturilor altor state conform
dreptului internaţional”.
“Art 6. Recunoaşterea unui stat înseamnă numai că statul care îl recunoaşte accept
personalitatea acestuia cu toate drepturile şi îndatoririle determinate de dreptul internaţional.
Recunoaşterea este necondiţionată şi irevocabilă”.19
Atfel se poate observa totuşi că recunoaşterea statului are mult mai multe avantaje decît un stat
nerecunoscut pe plan internaţional. Nerecunoaşterea poate duce la o adevărată izolare a statului în
cauză, punindu-l într-o situaţie deficilă în raport cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale sau
cu majoritatea lor. Totodată nerecunoaşterea unui stat poate fi considerată ne amicală creând
obstacole în cadru normalizării relaţiilor dintre state.
Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la
promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul stat. Aşadar din momentul
recunoaşterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.
Principalele drepturi şi obligaţii sunt:
- Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.
- De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat cu privire la bunurile sale aflate pe
teritoriul statului care la recunoscut.
- Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului recunoscut.20
8.Formele recunoaşterii
Înafară de aspectele caracterizate mai sus, există şi deosebiri între formele pe care le poate
îmbrăca recunoaşterea. Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere
într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor state.
Totodată practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recunoaştere calificate după
18
J.L. Brierlz, The Law of Nations, 6th
ed, London, 1963, p 139. 19 Pagina 182 20
Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 23
10
următoarele criterii:
După modul de exprimare:
a. Expresă(declaraţie, telegramă) sau explicită
b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său) sau implicit
După întinderea efectelor:
a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor recunoaşterii, statele
vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice economice.
b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.
După numărul de subiecte:
a) Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat.
b) Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi concomitente ale mai multor state.
Recunoaşterea explicită sau implicită poate fi acordată printr-un act unilateral expres
(solemn, în general) sau putînd să rezulte numai din comportarea organelor statului care acţionează
în raporturile cu autorităţile noului stat la fel ca faţă de alte state, cum ar fi stabilirea relaţiilor
diplomatice.
Un exemplurelativ recent de recunoaştere expresă este reprezentat de Declaraţia Guvernului
României de recunoaştere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de
declaraţia de Independenţă din aceeaşi zi a Republicii Moldova, se salută “proclamarea unui stat
românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor stabilite prin pactul
Molotov-Ribbentrop”, se “recunoaşte independenţa Republicii Moldova” şi “se declară
disponibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităţilor din
Republica Moldova pentru consolidarea independenţii” şi “pentru dezvoltarea raporturilor de
colaborare frăţească dintre românii de oe cele două maluri ale Prutului”.
Trebuie rpecizat că, prin această Declaraţie a Guvernului României, statul roman a fost primul
stat care a recunoscut Republica Moldova.21
Un exemplu recent de recunoaştere implicită, îl poate constitui votul exprimat de Marea
Britanie, cu această semnificaţie, în favoarea admiterii la ONU, ca membru a Fostei Republici
Iugoslave Macedonia, la 8 aprilie 1993. Foarte recenta (februarie 2000) acceptare de către regimul
Taliban de la Kabul a deschiderii unei ambasade a “Republicii Cecenia” în Afganistan este un alt
astfel de exemplu.22
Din punct de vedere al efectelor pe care le produce, recunoaşterea poate fi de jure şi de facto.
Atît recunoaşterea de jure, cît şi recunoaşterea de facto, se exprimă prin acordul official al statului
de la care emană recunoaşterea. Deosebirea dintre aceste forme constă, în general, în întinderea
efectelor juridice ale recunoaşterii.
21 Pagina 87 22
Pagina 87
11
În cazul recunoaşterii de facto, relaţiile dintre statul care recunoaşte şi cel recunoscut sunt mai
restrînse ca întindere, avînd un caracter nestabil şi provizoriu, în sensul că ea operează în domeniile
consimţite de către statul care o acordă (cooperarea economic internaţională).
Recunoaşterea de facto este incompletă, consitutind o fază premergătoare pentru recunoaşterea
de jure. Nefiind definitivă, recunoaşterea de facto poate fi revocată.
Un stat poate acorda această formp de recunoaştere, dacă doreşte ca, pentru anumite motive, să
amîne recunoaşterea deplină şi definitivă. Cum ar fi, îndoieli despre viabilitatea noului stat, ori
reţinere din partea noului stat de a accepta obligaţii în baza dreptului internaţional sau refuzul
acestuia de a refuza de a rezolva problem proeminente.
Recunoaşterea de jure a unui stat este completă şi definitivă. Ea este irevocabilă, deoarece
efectele ei se sting numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept al statului recunoscut.
Această formă are ca effect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, a tot ceea ce
rezultă din exercitarea suveranităţii acestuia, precum şi stabilirea de relaţii internaţionale în diferite
domenii, în mod special a relaţiilor diplomatice şi consulare, incheiate de tratate bilateral etc.23
Un caz interesant ( care ţine în acelaşi timp de material recunoaşterii guvernelor) de trecere de
la recunoaşterea de jure la o situaţie de recunoaştere de facto este cel al Taiwanului. Insula,
cunoscută şi sub numele de Formosa, adăposteşte din 1949 rămăşiţele forţelor Guomindangulu i,
refugiate de pe continent cu ajutor American, care au stability şi exercitat o autoritate independent,
recunoscută pînă în 1979, de multe state ca reprezentînd Guvernul Chinei. La 1 ianuarie 1979
Statele Unite, au recunoscut Republica Chineză şi au stability relaţii diplomatice cu aceasta. Cu
aceeaşi dată, SUA a comunicat Taiwanului încetarea relaţiilor diplomatice cu ea, precum şi a
Tratatului de apărare reciprocă, urmînd ca în viitor să fie menţinute doar relaţii comerciale, cultural
şi de altă natură prin intermediul unei “organizaţii non-guvernamentale” numite Institutul American
din Taiwan. Şi alte state îşi reprezintă interesele în Taiwan prin Birouri de Interese economice.
Recent, la 27 ianuarie 1998, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, printr-o declaraţie comună a
miniştrilor afacerilor externe ale Macedoniei şi ale Taiwanului, a decis stabilirea de relaţii
diplomatice cu taiwanul, ceea ce a echivalat cu recunoaşterea acestui stat. Ca reacţie la aceste
acţiuni, China a ameninţat cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Macedonia, votînd în Consiliul de
Securitate, împotriva prelungirii mandatului forţelor ONU de menţinere a păcii din Macedonia
(UNPREDEP), ceea ce reprezintă încă odata, o subliniere a caracterului preponderant politic al
actului juridic al recunoaşterii.
Taiwanul este în prezent recunoscut de numai 20 state printre care şi Vaticanul.24
În plan teoretic a fost elaborată „teoria celor două Chine”, pentru a valida politica ce
vizarecunoaşterea de jure atit a autorităţilor de la Beijing, cît şi celor de la Taipe. Ulterior, această
teorie şi practică bazată pe ea au fost practic abandonate, R.P. Chineze fiindu -i restabilit locul ce-i
aparţinea de jure la ONU şi în alte organizaţii internaţionale.25
Recunoaşterea mai poate fi individuală sau colectivă. Recunoaşterea colectivă este atunci cînd
are loc recunpaşterea concomitentă a mai multor state. Un exemplu al acestei forme fiind
23
Pagina 125 24
Pagina 88 25 Pagina 183
12
recunoaşterea, prin Tratatul de la Berlin din anul 187826
a României, Bulgariei, Serbiei şi
Montenegrului său; în 1992 recunoaşterea de către Comunitatea Europeană a statelor rezultate în
urma dezmembrării Iugoslaviei, la 15 ianuarie 1992 a Sloveniei şi Croaţiei.
9.Recunoaşterea guvernelor
În general se recurge la recunoaşterea de state numai atunci cînd în comunitatea internaţională
apar noi subiecte de drept. În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor implică şi
recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern accede la putere pe alte căi decât cele
constituţionale sau în cazul schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoaşterii
guvernelor (revoluţie, lovitură de stat etc). O categorie specială de recunoaştere, care prezintă o
importanţă în contextul conflictelor armate, pe care l-a cunoscut viaţa internaţională în ultimii ani, o
constituie recunoaşterea insurgenţei sau beligeranţei. Această recunoaştere este mult mai redusă
decît recunoaşterea statelor şi guvernelor, limitîndu-se din punct de vedere practic, la aplicarea
legilor şi obiceiurilor războiului faţă de entităţile în cauză. Din aceste considerente vom vorbi mai
departe doar de recunoaşterea guvernelor.
În situaţia în care la conducerea unei ţări vine un guvern nou, ca urmare a unor aleger i
democratice, nu se pune problema în nici un fel de recunoaştere noului guvern cons tituit, deoarece
schimbarea unor guverne cu altele ca urmare a opţiunilor electorale, este considerată un lucru firesc
în orice societate democratică. În schimb, în situaţia schimbărilor neconstituţionale, o asemenea
recnoaştere din partea altor state se impune şi este chiar în avantajul celor vizaţi. În lipsa
legitimităţii pe care i-o conferă recunoaşterea, guvernele venite la putere prin mijloace
neconstituţionale vor căuta în zadarnic să obţină ajutoare, facilităţi, acorduri avantajoase etc., din
partea altor state. Există, însă şi aici o regulă, urmată în special de Franţa şi statele anglo -saxone,
care, pornind de la principiul continuităţii statului, în situaţii de genul celor amintite mai sus,
consideră că nu ar mai fi necesară o recunoaştere suplimentară a guvernului nou constituit, doarece
raporturile diplomatice se stabilesc între state, iar nu între state şi guvernelor.27
Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al mai multor state prin
care se manifestă intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a unor astfel de
raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de
recunoaştere se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii guvernului
respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile interne. Practica arată că
recunoaşterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:
Activitatea noului guvern să fie sprijinită de populaţie.
Să corespundă voinţei acestuia.
Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.
Instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
26 Atunci s-a emis şi opinia unei recunoaşteri condiţionate, deoarece Tratatul din 1878 recunoştea independenţa sub
condiţia respectării libertăţii de conştiinţă şi a celei religioase pentru minorităţile din aceste ţări. 27
Pagina 181
13
Absenţa amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern.28
Discutîndu-se în doctrină condiţiile care ar trebui îndeplinite de noul guvern pentru a fi
îndreptăţit la recunoaştere, au fost menţionate: stabilitatea, exercitarea efectivă a autorităţii asupra
unei părţi însemnate a teritoriului de stat, sprijinirea majorităţii populaţiei şi capacitatea de a
îndeplini toate obligaţiile internaţionale ale statului.
În decursul timpului au fost formulate mai multe doctrine în materie:
Doctrina formulată de preşedintele american Jefferson în anul 1792 recunoaşte orice guvern
format în conformitate cu voinţa poporului;
Doctrina formulată de Tobar, ministrul de externe al Ecuadorului în 1907 şi apoi în 1923 şi
reafirmată în 1963 de preşedintele venezuelean Betancourt, stipulează refuzul recunoaşterii unui
guvern ajuns la putere prin revoluţie sau război civil, pînă cînd ţara nu este organizată în tipare
constituţionale prin alegeri locale.
În reacţie la aceste doctrine, doctrina Estrada, ministrul de externe al Mexicului (1930),
afirmă că nerecunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în
cauză, nici un guvern neavînd dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii unui alt guvrn. Urmînd
această doctrină, SUA a declarat, în 1977, că nu vor mai emite declaraţii formale de recunoaştere,
singura problemă în viitor fiind aceea dacă relaţiile diplomatice cor continua sau nu cu noul regim.29
Discuţiile făcute în privinţa tipurilor de recunoaştere rămîn valabile şi în ce priveşte
recunoaşterea guvernelor. Un alt exemplu interesant de coexistenţă a recunoaşterii de facto cu
recunoaşterea de jure este cazul războilui civil spaniol, cînd recunoaşterea de jure a guvernului
republican era însoţită de o recunoaştere de facto a guvernului franchist care, atunci cînd victoria sa
a fost clară, a primit şi o recunoaştere de jure.30
10. Aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii
Instituţia recunoaşterii a cunoscut aplicaţiuni destul de semnificative mai ales după Al Doilea
Război Mondial. În urma acestui război, dar şi a noii ordini mondiale, s -a pus pe larg problema
recunoaşterii a o mulţime de entităţi şi guverne, printre care recunoaşterea a noilor autorităţi din
Europa de Răsărit, recunoaşterea guvernului de la Beijing etc. Ce ţine de statele din Europa de
Răsărit, în mod practic aceste conflicte s-au rezolvat destul de repede, în raport cu alte state ale
lumii. În mod similar s-a pus problema şi desprinderea noilor state din Iugoslavia sau în cazul
destrămrii URSS, rezultatul fiind declararea independenţii a o mulţime de state desprinse din
Uniunea Sovietică între 1989 şi 1991. Au fost probleme şi cu recunoaşterea celor două state
germane.
Ce ţine de recunoaşterea guvernelor, se poate de menţionat situaţia cînd în anumite state se
confruntau guverne concurente, cum ar fi cazul guvernelor ce se luptau într ele în Cambodgia, Laos,
Vietnamul de Sud etc. Au existat deasemenea aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii masiv şi pe
28
Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 24 29
Pagina 88 - 89 30
Pagina 89
14
continentul negru - în Africa, mai ales dupa ce ţările ca Franţa, Marea Britanie sau Germania au
început pe rînd să recunoască într-un sfirsit independenţa multor foste colonii ale sale.
În perspectivă nu este, desigur, exclus ca instituţia recunoaşterii să continue a juca un rol
important, deoarece este de presupus că uniuni sau separări de state vor mai exista şi în viitor, fără a
mai vorbi de posibilitatea că în anumite state procesele de transformări să ia uneori calea unor
schimbări în afara celor previzibile, determinate de scrutinul electoral31
. Astfel de cazuri sunt deja
posibile în prezent, mai ales în urma tensiunilor care sunt la etapa actuală în lumea arabă.
Concluzie
Una din cele mai importante instituţii ale dreptului internaţional este aceea a recunoaşterii.
După cum am mai menţionat, recunoaşterea are drept obiect apariţia unui nou subiect de drept
internaţional, cum sunt statele sau mişcările de eliberare naţională, dar există şi recunoaşterea
guvernelor, a unor modificări teritoriale, a calităţii de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă,
etc. Însă în practica internaţională, cel mai frecvent folosită şi poate cea mai importantă este
recunoaşterea statelor şi guvernelor. Anume după recunoaşterea acestora, subiectul de drept recunoscut
pe plan internaţional poate întreţine orice fel de legături cu orice stat care ia recunoscut existenţa nu
numai de facto, ci şi de jure.
În realitate, avantajele unui stat recunoscut sunt infinit superioare celuia încă nerecunoscut. De
această instituţie s-au bucurat toate statele care erau în toate normele legale şi în conformitate cu toate
condiţiile ONU, cu privire la recunoaştere. Orice entitate, care nu este recunoscută pe plan internaţional,
este ca o personalitate încătuşată pe plan internaţional, neavind deseori dreptul de a întreţine legături de
orice natură, fie ea economică, socială sau diplomatică, cu vreun alt stat.
În dreptul internaţional public, recunoaşterea statelor şi guvernelor a avut, are şi o să aibă mereu o
însemnătate aparte pe plan mondial, în prisma faptului ca uniuni şi destrămări au fost, sunt şi vor fi
mereu atîta timp cît există omenire.
Bibliografie selectivă
Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, Cahul 2010.
Suport curs - “Drept internaţional public”, autor Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru,
Universitatea „Al.I. Cuza” , Iaşi, 2008.
Dicţionar de drept Internaţional Public, coordonator I. Cloşca – bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982.
Carta ONU
Internet
31
Pagina 185