- EXAMEN -

Bibliografia ihtionimiei şi metode de cercetare

Majoritatea specialiştilor consideră, astăzi, terminologia o ştiinţă

autonomă, având un câmp de activitate propriu şi bazându-se pe principii

distincte.

Trăsătura fundamentală a terminologiei rămâne, însă, în mod firesc

– interdisciplinaritatea. Lingvistica (semantica, lexicologia, limbajele

pentru un domeniu deosebit), informatica, ştiinţele exacte, logica,

ontologia contribuie la studiul fundamental al conceptelor.

Dintre acestea, în mod firesc, terminologia stabileşte legăturile cele

mai directe cu lingvistica, din care şi derivă într-o oarecare măsură.

Terminologia utilizează noţiuni, metode, principii, legi fundamentale ale

lingvisticii, dezvoltându-şi însă şi o manieră proprie de abordare a

obiectului său de studiu.

Deşi este o disciplină relativ nouă, terminologia ocupă deja un rol

bine determinat în activităţile specialiştilor dintr-o sferă largă de domenii:

ştiinţă, tehnologie, arte etc. Importanţa acestei discipline este evidentă:

neconcordanţele terminologice pot duce la confuzii semantice care

distorsionează transmiterea informaţiilor. Numai o corectă interpretare a

noţiunilor, definirea completă a conceptelor, clarificarea diferenţelor

dintre limbajul general / stilurile funcţionale / limbajul specializat oferă

precizie comunicării. În „Introducere în terminologie (noţiuni

fundamentale)” – Editura Academiei Române Editura Agir, Bucureşti,

2001 – Eugeniu Pavel şi Costin Rucăreanu arată că: „Mai mult decât în

limbajul obişnuit, comunicarea în limbajul de specialitate cere claritate şi

precizie. Noile concepte trec din limba în care au fost create în limbi din

întreaga lume. Această trecere nu se face în mod organizat, ci de cele mai

multe ori în mod haotic. Un anumit concept, cu un anumit înţeles precis în

1

limba de bază, poate deveni în limba care îl împrumută, un neologism

nepotrivit cu specificul acestei limbi, cu un înţeles greşit sau care prezintă

ambiguităţi (...) De multe ori nu se încearcă nici măcar o adaptare a

cuvântului străin, ci se copiază pur şi simplu forma sa iniţială, deşi nu se

potriveşte şi nu se poate adapta gramaticii şi vorbirii limbii autohtone (...)

Trebuie totuşi să recunoaştem că noile concepte nu pot fi ignorate.

Ele reprezintă de foarte multe ori cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi

tehnicii şi trebuie să ni le însuşim, dacă vrem să fim la curent cu aceste

noi cuceriri. Aici este unul din rolurile de bază ale terminologiei, de a

pune o oarecare ordine în această problemă, de a da înţelesul corect

noilor concepte, de a le adapta şi a le da termeni cât mai potriviţi cu legile

organice ale limbii”.

Preocupări de terminologie au avut numeroşi cercetători încă din

secolele trecute, în efortul de a defini conceptele din diferite ramuri ale

ştiinţei şi de a elabora tot felul de dicţionare. La noi, ar putea fi evocate,

în acest context, cel puţin „Gramatica românească” din 1828 a lui Ion

Heliade Rădulescu (prelucrată după un model francez), etimologismul

(moderat de perspectiva istorică) al lui Timotei Cipariu din „Principia de

limbă şi de scriptură” (1864), principalele opere filologice ale lui Bogdan

Petriceicu Haşdeu – „Cuvinte den bătrâni” (1877 - 1881) şi

„Etymologicum Magnum Romanie” (1886 - 1898), „Dicţionarul limbii

române” al lui A. T. Laurian şi I. C. Massim.

Un rol major în evoluţia lingvisticii l-a avut Ferdinand de Saussure,

care prin lucrarea sa, „Cours de linguistique générale” a fundamentat

lingvistica modernă. Terminologia, ca şi lexicologia, s-a dezvoltat pornind

de la lingvistică şi anume, începând cu anii ΄30 ai secolului XX, când

limbajele de specialitate au început să fie considerate indispensabile

eficientizării comunicării între specialişti. Pentru apariţia terminologiei

este considerată, îndeobşte, fundamentală lucrarea de doctorat a

profesorului austriac Eugen Wüster, „Internationale Sprachnormung in

der Technik, besonders in der Elektrotechnik”, publicată în 1931, tradusă

2

în mai multe limbi. Pornind de aici, activitatea terminologică a început să

se dezvolte până la a se forma adevărate şcoli de terminologie, aşa cum

sunt cele de la Viena, Moscova şi Praga.

*

* *

În 1970 Ion Coteanu şi Ion Dănăilă înregistrau deja („Introducere în

lingvistica şi filologia românească”, Editura Academiei R.P.R, Bucureşti,

1970) cercetări de terminologie în domeniile: agrar, albinărit, alimente,

animale, cal, casă, corp omenesc, culori, drumuri, exploatare forestieră,

fir, industrie casnică, insecte, înrudire, jocuri de copii, lunile anului,

medicină populară, minerit, nautică, pământ, păsări, păstorit, piscicol,

plante, plutărit, port, preparate culinare, profesional, ştiinţific, tăbăcărit,

tipografie, unelte agricole, unităţi de măsură, utilaje. La nivelul

terminologiei piscicole autorii: „Introducerii în lingvistica ...” amintesc:

Grigore Antipa, „Fauna ichtiologică a României”, Bucureşti, Institutul de

arte grafice Carol Göbl, 1909 (Academia Română. Publicaţiunile fondului

Vasile Adamachi, nr. XVI); Idem, „Pescăria şi pescuitul în România”,

Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, 1916

(Academia Română. Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi, tomul VII,

nr. XLVI); F. R., Atila, Peştii şi pescuitul”, Bucureşti, Editura Librăriei

Frăţilă, 1916; Mihai, Băcescu, „Peştii aşa cum îi vede ţăranul pescar

român”, Studiu etnozoologic, zoogeografic şi bioeconomic de ...,

Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1947 (Institutul de cercetări piscicole al

României. Monografia nr. 3, 1946); Preda, Oprică, în CV, 3, nr. 9 – 10,

1951, p. 43; Ştefan Cuciureanu, în SCŞT (Iaşi), 9, 1958, p. 143 – 151; N.

Bacalbaşa, în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole,

25, nr. 5, 1966, p. 88 – 92; V. Gomboşoiu, El. Zane, în „Buletinul

Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25, nr. 2, 1966, p. 77 – 93;

G. D. Vasiliu, în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări

3

piscicole”, 25, nr. 3, 1966, p. 90 – 92. Alături de numeroase alte surse pe

care ni le-am propus: Sergiu Cărăuşu, „Tratat de ichtiologie”, Bucureşti,

Editura Academiei Române, 1952; C. S. Antonescu, „Peştii din apele

României”, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1947; Th. Buşniţă, I.

Alexandrescu, „Atlasul peştilor din apele R.P.R.”, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1963; Constantin C. Giurescu, „Istoria pescuitului şi a

pisciculturii în România”, vol. I, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti,

1964; Laurenţiu Lustun, Ion Rădulescu, „Dicţionar piscicol”, Editura

Ceres, Bucureşti, 1978; Mihai Băcescu, Sergiu Cărăuşu, „Fauna Mării

Negre”, Editura Cartea Românească, Colecţia Ştiinţa pentru toţi,

Bucureşti, 1945; Ion Simionescu, „Peştii apelor noastre”, Casa

Şcoalelor, Colecţia Biblioteca de popularizare a ştiinţei, 1921; C.S.

Antonescu, „Peştii din apele RPR”, Editura Agro – Silvică de Stat,

Bucureşti, 1957; Th. Buşniţă, I. Alexandrescu, „Atlasul peştilor din

RSR” (ediţia a II - a), Editura Ceres, Bucureşti, 1971, consideram că cele

menţionate de Ion Coteanu şi Ion Dănăilă sunt relevante pentru reliefarea

unei perspective diacronice, cât şi a particularităţilor sincronice ale

acestui compartiment al lexicului românesc.

Lucrarea de faţă este consacrată, aşadar, studiului procesului de

formare a terminologiei piscicole româneşti, evidenţierii etapelor

parcurse şi a rezultatului acestui proces, dar şi posibilităţilor de integrare

oferite de această terminologie.

După cum s-a putut constata şi din titlurile enumerate mai sus,

aferente domeniului nostru de cercetare, terminologia şi frazeologia unui

sector lingvistic pot fi promovate şi de alt fel de lucrări decât cele de

specialitate. În cazul limbajului piscicol preocupările sunt nu numai ale

lingviştilor, ci şi ale altor autori, de diferite profesiuni: ihtiologi, biologi,

arheologi, istorici, ingineri, folclorişti, scriitori.

Tot atât de adevărat este însă faptul că, în majoritatea lucrărilor,

terminologia în discuţie apare în mod sporadic sau, aşa cum este cazul

„Dicţionarului piscicol” al lui I. Rădulescu şi Laurenţiu Lustun sau al

4

„Atlasului peştilor din apele Republicii Populare Române” realizat de Th.

Buşniţă şi I. Alexandrescu – având scopul de a se adresa marelui public,

printr-o descriere complexă a speciilor, dar fără o preocupare susţinută

pentru etimologia termenilor etc.

Cercetarea de faţă are drept scop principal investigarea cadrului

istoric şi lingvistic în care s-au realizat nucleele terminologice ale

limbajului piscicol. Perspectiva care vizează istoria limbii române este

asigurată de analiza aspectelor ce privesc crearea şi evoluţia mijloacelor

lingvistice utilizate pentru realizarea lexicului piscicol (folosirea

calcurilor, a compunerii, a afixelor etc.). De asemenea, relevantă ni se

pare creativitatea acestui limbaj şi integrarea unor termeni în familii

lexicale sau în structuri frazeologice, corespondenţa dintre mijloacele de

expresie şi conţinutul elementelor lexicale.

*

* *

Bibliografia ihtionimiei româneşti relevă eterogenitatea rezultată

din amalgamul de cuvinte vechi şi neologice.

Dintr-o perspectivă generală, formele prin care s-a realizat

terminologia piscicolă românească sunt: moştenirea lexicală dacă şi

latină, împrumutul de cuvinte din limbile slavă, turcă, maghiară, bulgară,

rusă, franceză etc., derivarea, compunerea, tropii (metafora fiind cea mai

răspândită).

Pe de altă parte, pentru terminologia piscicolă, înţeleasă în sens

restrâns ca sumă a elementelor lexicale denumind peşti, vom avea în

vedere creativitatea semantico – lexicală, spre a se vedea felul în care

sunt valorificate în acest sector al vocabularului posibilităţile creatoare

ale limbii române.

O dată cu asimilarea unui cuantum însemnat de elemente lexicale

împrumutate, limba română literară (şi implicit, sectorul lexical care

constituie obiectul lucrării de faţă) a dobândit posibilitatea inovărilor

5

interne pe baza unor principii derivaţionale (pe bază de elemente vechi –

radicali şi afixe, dar şi pe bază de elemente neologice sau prin combinarea

elementelor neologice cu cele vechi). Putem anticipa, de asemenea,

situaţii în care apariţia unui termen (sau a unor termeni) să presupună un

proces îndelungat şi complicat, nespecific prin caracterul singular.

Considerăm că materialele aduse în discuţie vor evidenţia fapte de

limbă care să dovedească, în manieră sugestivă, amploarea semnificaţiilor

din acest sector al limbii române, terminologia piscicolă.

*

* *

Lucrările legate de consemnarea numelor de peşti sunt destul de

greu de ordonat, având în vedere caracterul lor şi preocupările autorilor.

De aceea, ne-am propus să respectăm pur şi simplu ordinea cronologică a

apariţiei acestora

şi să evidenţiem, totodată, metodele de cercetare prezente la

nivelul document pe care l-am considerat util studiului nostru.

Grigore Antipa, în „Fauna ichtiologică a României” îşi propune să

realizeze „o lucrare curat ştiinţifică: faunistică, biologică şi sistematică”,

fiind pe deplin conştient, pe de altă parte, că „Mulţimea de nume populare

româneşti pentru instrumentele de pescuit şi peşti, pe care le-am adunat,

vor fi, sper, de oarecare folos filologilor şi lingviştilor noştri”. Într-adevăr,

până astăzi lucrarea marelui om de ştiinţă rămâne un document de

referinţă (nu numai pentru specialiştii din domeniul biologiei sau al

pisciculturii), mai ales prin „tablourile de sinonimii” (cum numeşte autorul

seriile respective) oferite, în care sunt incluse şi interesante explicaţii.

Exemplificăm aici prin cele enunţate la Avat în ceea ce priveşte

sinonimia: „Capito fluviatilis rapax”, „Cyprinus aspirus”, „Cyprinus

rapax”, „Leuciscus asprus”, „Asprus rapax”, „Cyprinus taeniatus”

(enumerare însoţită, în fiecare caz, de sursa informării autorului: Linné,

„Syst. Naturae” I, pag. 530; Bloch, „Oekon Naturg…” I, pag. 48 etc.)

pentru a urma: „Nume populare. Acesta este peştele care are cele mai

6

multe nume populare şi numele cel mai răspândit este Avat sau Havat; în

Moldova i se zice Haut (în Basarabia Havut); turtucăenii şi populaţia de

pe malul Dunării din Muntenia îi zic Vrespere, Vâlcan, Vâigan, Vâlsan.

De asemenea i se mai zice Boulean, Peşte ţigănesc, Peşte cu şapte

nume. Lipovenii din Dobrogea îi zic Avat şi Belizna, grecii Cativelopsaro

şi turcii Cinghine balâc”.

O asemenea vastitate a informaţiei privind numele de peşti

autohtone nu a putut constitui, fireşte, decât un excepţional punct de

plecare pentru oricine a fost preocupat de autenticitatea terminologiei în

discuţie, de mulţimea sinonimelor şi variantelor fonetice existente. Unele

liste de „nume populare” cuprind şi probleme teoretice legate de

terminologia piscicolă populară, de valoarea lingvistică a termenilor

piscicoli populari, de legătura strânsă dintre pescarul român şi spaţiul în

care a trăit sau de mecanismul denumirii peştilor de către popor. Aşa este

cazul lui „Alosa pontica”: „Între pescari este cunoscută sub numele de

<<Scrumbie de Dunăre cu cap negru>> sau <<Caraghioz>> (pe

turceşte <<ochi negri>>). Ruşii o numesc Saliotki ciornagalava sau

numai Ciornagalava iar lipovenii îi zic Selede’z ciornagalava”. La fel

pentru „Leucaspius delineatus”: „După cum am arătat, numele său

popular este Pleavă sau Plevuşcă; şi fiindcă plevuşca conţine şi alţi peşti,

la Znagov pentru a-l deosebi pe acesta îi zice Plevuşcă de neam. În

Botoşani îi zice Chişoarcă. La Znagov îi mai zice Sârmă şi Sârmuliţă. În

unele lacuri din Moldova, confundându-l cu Rhodaus, îi zice şi Behliţă.”

Materialul ihtionimic avut în vedere de Gr. Antipa, însoţit de un

elaborat „indice alfabetic de nume ştiinţifice” şi de planşe riguros

întocmite se bazează, cum este firesc, pe studiul aprofundat al unui vast

material bibliografic, existent încă din a doua jumătate a secolului al

XVIII – lea în literatura de specialitate, dar şi pe studiul nemijlocit, aşa

cum citim în „Precuvântare”: „Volumul de faţă este rezultatul unei

activităţi de aproape 14 ani. În tot acest timp am umblat prin toate

ungherele ţării – colectând peşti şi alte animale acvatice, instrumente de

7

pescuit, datine şi orice ştiri puteam afla relativ la peştii şi pescăriile

noastre”.

Studiul „Pescăria şi pescuitul”, din 1916, al lui Gr. Antipa, este o

operă de sinteză, care ilustrează un tablou detaliat al pescuitului

românesc la începutul sec. al XX – lea. Ca şi lucrarea din 1909, şi aceasta

rămâne una de referinţă pentru organizarea informaţiei legate de

nomenclatura piscicolă.

Astfel, publicând cartea „Peştii apelor noastre” în 1921, Ion

Simionescu (profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei

Române) se arată încă din introducere tributar lui Gr. Antipa, ale cărui

cărţi oferă „celor ce s-ar interesa mai aproape de piscicultură”, „tot ce le

trebuie”. Într-adevăr, studiul lui Ion Simionescu oferă, în aproximativ 80

de pagini, descrierea (biologică) a 49 de peşti, integrată însă în povestiri

(cu iz sadovenian) dar însoţită şi de reprezentările peştilor (ca desen alb -

negru). De fapt, din povestirea (de tip literar, fireşte, dar cu puţin talent)

se ajunge direct la detalii ştiinţifice şi economice privind peştii. De

exemplu, descrierea ştiinţifică a lostriţei este integrată într-un context de

tipul: „E linişte peste iaz. Soarele se oglindeşte în luciul apei încropite,

care apare mai întunecată prin reflexul cerului senin. Un slab susur fâşie

printre frunzele de stuf, clătinându-le puţin (…). Dedesubt o crimă s-a

înfăptuit. O ştiucă – Lupus piscis, cum îi ziceau cei vechi – a strâns de

mijloc, la lumina zilei, un biet cărăşel (…) Se vorbeşte de ştiuci lungi de

un metru şi un metru jumătate, cu o greutate de 50 – 75 kg, deşi e bine de

pus în aceste cifre şi partea exageraţiunilor, spune Blanchard” etc.

Cartea din 1938 a lui A. I. Brătescu – Voineşti „Tratat de pescuit (cu

89 ilustraţii după desenele originale şi fotografiile autorului)” se deschide

printr-o dedicaţie: „Închin această carte lui I. A. Brătescu – Voineşti care,

prin grai, prin scris şi prin exemplu, a deschis ochii multora din noi

asupra frumuseţilor pescuitului şi, totodată, a determinat o acţiune de

salvare a bogăţiei apelor noastre de munte”. Este o carte modernă,

adresată amatorilor de pescuit, încât se deschide cu un capitol intitulat

8

„Speciile de peşti de sport din România” şi se încheie cu „Eticheta

pescuitului”. Acest din urmă capitol include, de fapt, reguli de politeţe, de

tipul „E o politeţe a nu cere <<secrete>> unui pescar şi tot o politeţe a

le comunica dacă sunt cerute” sau „E o politeţe a nu arăta în mod

ostentativ produsul pescuitului ca şi o politeţe a arăta acest produs la

cererea celorlalţi pescari”.

Interesant, însă, pentru studiul nostru, este „Apendicele” cărţii, un

„Tablou de numele român, ştiinţific, englez, francez şi german al peştilor

citaţi” şi un „Tablou de numele român, englez, francez şi german al

uneltelor şi accesoriilor uzuale descrise”. Sunt, în fond, nişte liste

succinte, organizate sub aspectul unor tabele şi nealfabetic, urmărind

strict corespondenţele străine ale denumirilor româneşti şi ale celor

ştiinţifice (latine).

În restul materialului, scriitorul defineşte specii, descrie metode de

pescuit, instruieşte în privinţa întreţinerii şi reparării materialului, oferind

şi reprezentări grafice.

Printre specialiştii (din spaţiul biologiei, al pisciculturii) preocupaţi

de studiul peştilor (şi la nivelul denumirii, nu doar în ceea ce priveşte

morfologia lor) trebuie citaţi, în mod cert, Mihai Băcescu şi Sergiu

Cărăuşu. Autori a numeroase studii privind acest domeniu, ei au fost

preocupaţi şi de activitatea de „popularizare” în acest sens. Astfel, în

broşura „Cunoştinţe folositoare”, colecţia „Ştiinţa pentru toţi”, Ed. Cartea

românească, Bucureşti, 1945, ei arată chiar în „Introducere”: „Scopul

acestei broşuri este, în primul loc, de a pune la îndemâna publicului cititor

o descriere sumară a celor mai importante şi comune forme de animale

trăitoare în Marea Neagră, precum şi a unora din moravurile lor

particulare”. Pentru lucrarea noastră, interesante sunt: enunţarea, pe

lângă numele româneşti, a numelor ştiinţifice, latine dar, în unele cazuri,

şi a celor populare (aproximativ 40 de peşti sunt obiectul acestui

inventar).

9

În „Introducerea” acestui material autorii se arată preocupaţi de

„moravurile” peştilor, astfel încât uneori discursul dobândeşte conotaţii

literare; de exemplu: „Caii de mare (Hippocampus brevirostris). După

nume, ar părea cine ştie ce dihanie a mării şi în realitate al ajunge abia la

10 cm; cu toate acestea, numele şi-l merită din plin, datorită izbitoarei

asemănări ce o are partea anterioară a lui cu capul unui cal. Cea mai

mare parte din timp şi-o petrece agăţat cu coada de alge, de unde-şi

roteşte ochii în căutarea hranei”.

Tot o lucrare cu caracter sintetic este cea a prof. dr. C. S. Antonescu

din 1947, „Peştii din apele României”, căreia i se adaugă aceea din 1957 –

„Peştii din apele Republicii Populare Române”.

În studiul din 1947, autorul îşi propune o privire sintetică asupra

speciilor de peşti din apele României, pornind de la sistemul clasic al

nomenclaturii binare şi dând, în măsura în care acest lucru a fost posibil,

termenii cei mai noi. Cartea include planşe cu numeroase reprezentări

ştiinţifice ale morfologiei peştilor.

În lucrarea din 1957 C.S. Antonescu menţionează în „Prefaţă” că:

„Peştii sunt descrişi nu după caractere pur zoologice, care îi grupează pe

genuri, familii, ordine, ci după habitatul lor, adică după biotopurile care îi

adăpostesc”. Din punct de vedere lingvistic, autorul menţionează în

fiecare caz denumirea populară curentă şi denumirea latină a peştilor, iar

în unele cazuri şi alte denumiri populare sau variante regionale.

Caracteristicile morfologice ale peştilor sunt redate amănunţit; de

asemenea, apar imagini alb – negru pentru majoritatea speciilor.

În contextul acestor preocupări deosebit de valoroasă ni se pare

contribuţia lui Th. Buşniţă şi I. Alexandrescu, autorii „Atlasului peştilor

din apele R.P.R.” din 1963, revizuit şi reeditat în 1971. Ambele ediţii sunt

surse valoroase de termeni piscicoli populari şi ştiinţifici, dar şi pentru

numeroase denumiri străine (bulgară, engleză, franceză, germană,

maghiară, rusă). Prin autenticitatea numelor şi vastitatea materialului,

dar şi prin planşele colorate realizate de pictorul naturalist V. Jansen,

10

această lucrare este o operă deosebită de tot ceea ce s-a publicat la noi în

sensul inventarierii speciilor de peşti.

Contribuţia lui Constantin C. Giurescu la studiul problemei de care

ne ocupăm este, prin însăşi natura ei, foarte amplă: „Istoria pescuitului şi

a pisciculturii în România” (1964). Pe lângă informaţiile de natură socio –

economică sugerate chiar prin titlu – autorul manifestă preocupare pentru

aspectele lingvistice ale temei noastre. Iată aici un singur exemplu, legat

de expresivitatea anumitor denumiri populare: „Boişteanul, de pildă,

numit şi peşte crăiesc, peştele doamnei şi, în regiunea Ialomiţei

superioare, verdeţ, a căpătat acest nume din cauza coloritului deosebit pe

care-l are la vremea boiştii. Porcuşorul, plătica şi sabia sau săbiuţa au

fost numite aşa din cauza formei corpului, în timp ce avatului sau

vresperului i s-a zis, în unele locuri, şi peştele – lup, din cauza felului în

care atacă, răpitor fiind, pe ceilalţi peşti. Albetele, roşioara, soretele îşi

datoresc numele culorii corpului sau unei părţi a lui; ochiana felului cum

îi sunt cercuiţi ochii, ţiparul ţipătului sau sunetului pe care-l produce

când e prins. Bălosului i s-a zis astfel din cauza balelor sau mucilagiului

de care e acoperit, zvârlugei din cauza mişcărilor ei repezi, a felului cum,

prinsă, se zvârcoleşte, vrând să scape. Alte nume sunt date în legătură fie

cu apa în care trăieşte peştele respectiv, cazul dunăriţei, fie cu felul de

comportare în perioada boiştii, cazul văduviţei. Ca şi în domeniul

numelor de flori şi de păsări, ţăranul român se dovedeşte şi în domeniul

numelor de peşti un observator atent, capabil să redea, uneori în formă

pregnantă, trăsătura caracteristică a speciei sau una din particularităţile

ei”.

Studiul istoriei şi cel al unor aspecte de istorie a limbii converg la

Constantin C. Giurescu în modul cel mai eficient pentru ambele domenii:

„Pescarii greci din oraşele de pe coasta Pontului Euxin au practicat

neîntrerupt îndeletnicirea lor; de la urmaşii lor, vorbind greaca modernă,

ne-au rămas o serie de nume de peşti, de mare, precum chefal (de la

kefalos = cap), scrumbie (skumbri), guvid (guvidi), stavrid

11

(stavridi), lavrac (lavraki), strunghil (strunghilos), hamsie (hamsi),

aterină (atkerina), barbun (barbuni), pălămida (palamida).

Bineînţeles, alături de ei, au pescuit şi pescari geţi sau daci, atât la gurile

Dunării, cât şi de-a lungul ţărmului mării; din nefericire, cunoştinţele pe

care le avem asupra limbii acestor îndepărtaţi strămoşi sunt încă prea

reduse pentru a ne da seama dacă dintre numele sturionilor sau al

celorlalţi peşti marini e vreunul de origine getă”.

În ansamblul lucrării sale, Constantin C. Giurescu evidenţiază

legătura veche dintre popor şi lumea peştilor, vechimea multora dintre

domenii şi influenţele care s-au exercitat asupra lor.

În sfârşit, ni se pare deosebit de util aici să marcăm contribuţia pe

care, prin „Dicţionarul piscicol” din 1978, ing. Laurenţiu Lustun, dr. Ion

Rădulescu şi ing. Vasile Voican au adus-o studiului ihtionimiei româneşti.

Denumirile prezente sunt aici româneşti (pentru uneltele sau aparatura şi

accesoriile moderne de pescuit sau conservare a peştelui, pentru

morfologia peştilor şi denumirea acestora, pentru numele de păsări

ihtiofage, insecte specifice apelor româneşti etc.) dar şi ştiinţifice (latine)

pentru tot ceea ce înseamnă zoologie sau floră acvatică. Fără a include

comentarii de natură lingvistică, dicţionarul este un material interesant

prin rigoarea cu care a fost alcătuit şi prin diversitatea preocupărilor

(vizând exhaustivitatea) la nivelul înregistrării denumirii „obiectelor” din

spaţiul pisciculturii.

*

* *

Dincolo de aceste contribuţii (de natură, mai degrabă,

„translingvistică”) trebuie citate ca surse excepţionale atlasele lingvistice

şi chestionarele ce se regăsesc aici. De pildă, chestionarul „Noului atlas

lingvistic român pe regiuni” (NALRR), întocmit sub conducerea acad. Emil

Petrovici şi a profesorului Boris Cazacu, de colectivul de dialectologie al

12

Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectale din Bucureşti al Academiei

RPR (T. Teaha, I. Ionică şi V. Rusu) şi de colectivul de dialectologie al

Institutului de Lingvistică al Filialei Cluj a Academiei RPR (P. Neiescu, G.

Rusu şi I. Stan) şi publicat în „Fonetică şi dialectologie”, 1963, pag. 157 –

273, include întrebări interesante referitoare la domeniul nostru la

capitolul „Vânătoare, pescuit”. În partea publicată a acestui atlas se

regăsesc hărţi cu nume de peşti. Materialul este popular, autentic, fiind

auzit direct din gura ţăranilor. În plus, pe lângă numele românesc general

cunoscut al fiecărei plante se precizează şi numele ştiinţific, ceea ce

sporeşte utilitatea materialului lexical piscicol popular.

Probleme teoretice, cu caracter sporadic, în legătură cu lexicul

piscicol românesc se identifică şi în lucrările al căror obiect de studiu îl

constituie formarea cuvintelor în limba română, precum şi cele privitoare

la semantica românească.

13