Camil Petrescu

Roman al unui deschizător de drumuri în proza reflexivă românească- Camil Petrescu(1894-1957) ,creaţia ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se înscrie în estetica modernismului printr-o nouă formulă epică după modelul lui Marcel Proust. Romanul folosește analiza psihologică, punând față în față două tipuri diferite de temporalități. În prima parte a romanului, timpul este prin excelență subiectiv, psihologic, declanşat din dorinţa de interpretare a trecutului, pe când în a doua parte,  jurnalul de campanie al autorului devine material de roman, element care sporeşte senzaţia de autentic a scriiturii, timpul este prin excelenţă cronologic, obiectiv.

Majoritatea eroilor lui Camil petrescu sunt în cautare de certitudini pentru un sentiment puternic, fiind născuţi din frământări, scepticism, tensiune intelectuală şi etică umană. Ei sunt hipersensibili, exacerbând în mod dezastuos semnificaţiile unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt.

Personajele se află într-o continuă luptă cu ordinea socială, afacerismul şi mondenitatea, reprezentând clasa intelectualilor intransingenţi, a inadaptaţilor superiori. Intelectuali lucizi, ei trăiesc drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate.

Ştefan Gheorghdiu este personajul narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptat superior, ce trăiește drama îndrăgostitului de absolut, drama propriei conştiinţe.

Acesta, student la litere, se căsătorește cu o colegă. Întâia problemă a lui Gheorghediu este de a se apropia cât mai mult sufleteşte de nevasta lui. Şi cum el explorează metafizicul, doreşte să comunice în această sferă de preocupări cu soţia lui, lucru care se dovedeşte aproape imposibil datorită lipsei de interes a acesteia. Cu toate că el ar vrea-o frumoasă şi capabilă de speculaţie filozofică, pe parcursul romanului ea este prezentată ca fiind nefilosoafă, geloasă, înşelătoare, lacomă, seacă şi rea. El însuşi nu îşi poate explica de ce o iubeşte şi suferă în urma despărţirii, gelozia sa reprezentând un fenomen psihic particular. Învederată este agitaţia continuă a eroului, care încearcă constant să arate că întâmplarea lui este enormă, suferinţa sa extraordinară, că o astfel de tragedie este nemaiauzită.

Gheorghediu este un erou învins, un ”filosof într-o lume de neştiutori de carte cinici, şi aceşti neştiutori îl păcălesc şi-i fură bună parte din moştenire. El nu conoaşte femeia şi nu o poate stăpâni iar femeia îl face sa sufere. Deci e vorba mai puţin de analiza geloziei cât de cazul unui inadaptat la viaţa erotică, a unui infirm.Şi această incapacitate de viaţă a eroilor este şi mai evident în Patul lui Procust”, după cum afirmă George Călinescu.

Drama lui nu este de fapt a geloziei, ci a iubirii înşelate, a setei de certitudine. Personajul observă cu minuţiozitate comportamentul soţiei sale în societate, aparenta ei atracţie pentru un bărbat necunoscut, Gregoriade, cu care crede ca Ela îl înşeală. Paginile în care Gheorghediu îşi dezvăluie observaţiile atente asupra acestui cuplu sunt realizate remarcabil da către autor, sentimentul geloziei atingând cote insurmontabile. În această stare sufletească de incertitudine, la intrarea României în Primul Război Mondial, eroul este mobilizat şi participă la luptele din zona Rucar-Bran şi de pe Valea Prahovei, ocazie cu care schimbă central atenţiei sale asupra dramelor războiului, despre care face însemnări minuţioase; el traieşte experienţa majoră a acestuia, putând să o compare cu drama sa sentimental, oscilând între cele două planuri.

Ela este un personaj secundar de roman modern de analiză psihologică, subiectiv şi realist, reprezentând tipul feminităţii în “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Ea simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu face concesii sentimentului. "Cei care se iubesc au drept de viata şi de moarte unul asupra celuilalt". Ela nu este o individualitate distinctă, o personalitate transparentă, deoarece este în permanenţă dependenta de barbatul ei.

Trăsăturile morale ale eroinei moderne transpar numai indirect, prin răsfrângerea lor în afara conştiinţei bărbatului iubit, aflat în căutarea certitudinii dacă această femeie întruchipeaza iubirea ideală. De altfel, relatarea poveştii de dragoste consemnată de Ştefan în jurnalul de front începe cu această incertitudine a lui: "Eram însurat de doi ani şi jumatate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală".

Tache Gheorghidiu este unchiul bătrân şi avar al lui Ştefan, personaj de factură balzaciană. La moartea îşi lasă averea moştenire lui Şefan, a cărui viaţă va fi complet schimbată.

George Călinescu

George Călinescu, important critic şi prozator interbelic, ilustrează concepţia sa critică şi teoretică despre roman, considerându-l pe Balzac modelul esenţial. Criticul respinge proustianismul din romanele vremii sale (Camil Petrescu). Romanul “enigma Otiliei” este un roman realist tipic, cu elemente moderniste, apartinând prozei interbelice. De asemenea, este un roman social si citadin.

Tehnicile de caracterizare a personajelor utilizate sunt caracterizarea directă, realizată de narator încă de la începutul romanului când ne dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă şi biografia personajelor reunite la jocul de table cât si de personaje si caracterizarea indirectă ce rezultă din fapte, comportamente, limbaj, vestimentaţie, relaţii între personaje.

Personajele ilustrează o umanitate canonică prin tipologiile în care se încadrează, fapt ce conferă obiectivitatea romanului. Ele se definesc printr-o singură trăsătură, fixată încă de la începutul romanului şi nu evoluează, cu excepţia lui Felix. Restul reprezintă caracterele clasice, balzaciene: aristocratul rafinat (Pascalopol), cocheta (Otilia), femeia uşoară (Georgeta), lacomul (Aglae), avarul (moş Costache), arivistul (Stănică Raţiu), debilul mintal (Titi), fata bătrână (Aurica).

George Călinescu îşi construieşte personajele şi în funcţie de etica lor. Astfel, unii actanţi sunt dominaţi de moralitate (Felix, Otilia, Pascalopol), iar alţii - de interese meschine (Aglae, Stănică). Această viziune este una antitetică. Spre exemplu, inteligenţa lui Felix este în contrast cu imbecilitatea lui Titi, iar feminitatea misterioasă a Otiliei - cu urâţenia Auricăi.

Un personaj realizat amplu, prin procedeul reflectării poliedrice, este Otilia. Portretul ei este complex si contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata “admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, dar şi copilăroasă pentru Pascalopol, “o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, “o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică şi o rivală în căsătorie pentru Aurica.

Alte procedee folosite în realizarea personajelor sunt: comportamentismul (prin care se transmit exclusiv datele concrete, obiective ale comportamentului, fără a se cunoaşte gîndurile personajelor, cu excepţia celor dezvăluite de ele însele) şi interesul pentru procesele psihice deviante (alienarea-Titi, senilitatea-Simion).

Felix Sima este unul dintre personajele principale al cărui destin este urmărit de-a lungul romanului. Orfan, el este definit chiar de George Călinescu ca ”martor şi actor” şi cu el se deschide acţiunea romanului, care într-unul din planurile narative urmăreşte formarea personalităţii acestui personaj. Felix a moştenit o casă şi un depozit în bani, pe care urma să le administreze tutorele său, Costache Giurgiuveanu.

 Caracterizarea directă este realizată de către autor încă din momentul sosirii lui Felix în Bucureşti: ”un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean”. Portretul fizic ilustrează, prin intermediul descrierii directe, trăsăturile morale ale tânărului, care rezultă în mod indirect: ”faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină” sugerează delicateţea sufletească. Nasul ”de o tăietură elenică” îi dă o ”notă voluntară”, iar îmbrăcămintea, deşi o ”uniformă de licean”, îi dă un aer bărbătesc şi elegant.

 Caracterizarea indirectă rezultă din comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele sale şi denotă o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat. 

Drama erotică a lui Felix provine din faptul că, desi vede în Otilia o fată admirabilă, superioară, el n-o poate înţelege în momentele sale de luciditate, când operează raţiunea şi nu sentimentul. 

Dacă pe plan sentimental eşuează, pe plan professional va reuşi, iar experienţa erotică îi este benefică, determinând o oarecare maturizare pe plan afectiv.

 Otilia Mărculescu este personajul principal feminin al romanului şi unul din cele mai complexe personaje feminine din literatura română. Autorul spune despre ea că ”Otilia este eroina mea lirică, proiectia sa în afară, o imagine lunară si feminină”. Otilia este fiica vitregă a lui mos Costache, pe care acesta vrea să o înfieze.

Prin caracterizare directă este realizat portretul ei fizic, din perspectiva lui Felix, care sugerează tinereţea, delicateţea şi distincţia: ”părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani”, ”Faţa măslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, ”trupul subţiratic, cu oase delicate”.

 Otilia este caracterizată şi prin prisma celorlalte personaje cheie ale romanului: Felix o vede ca pe o femeie excepţională, cultă, atrăgatoare, idealul feminin; Pascalopol o vede ca ”o mare ştrengăriţă cu un temperament de artistă”; mos Costache o numeste ”fetiţa mea” şi o soarbe umilit din ochi, Stănică o elogiază şi crede că îi leagă nevoia de libertate şi lipsa de prejudecăţi, iar Aglae o consideră o ”stricată”, Otilia reprezentând pentru ea un pericol în calea obţinerii averii lui Costache.

 Otilia însăşi se autocaracterizează astfel: ”Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”, ”Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

 Caracterizarea indirectă este realizată printr-o serie de trăsături contradictorii: copilăroasă si matură, expansivă si interiorizată, ratională si impulsivă. Comportamentul ei este derutant atât pentru Felix cât si pentru Pascalopol. Otilia este fascinanta, dilematică prin comportament.

 Relatia dintre Felix si Otilia este cea mai interesantă relatie între personajele romanului. Ea este constituită de povestea de dragoste dintre cei doi tineri. Acestia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii, în acest roman realist.

 Cocheta si ambitiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă si tânărul rational, personaje ce pun în evidentă antiteza romantică, dar si atractia contrariilor, au în comun conditia socială – adolescenti orfani care au încă nevoie de protectori - si statutul intelectual superior.

 Între cei doi se naste, încă de la început, o afectiune delicată. Impulsiv si încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpăneste.

 Ultima întâlnire dintre Felix si Otilia, înaintea plecării ei din tară cu Pascalopol, este esentială pentru întelegerea personalitătii celor doi tineri si a atitudinii lor fată de iubire. Felix este tânărul intelectual ambitios, al cărui tel în viată este reusita în carieră si care consideră că femeia trebuie să-i fie un sprijin în atingerea telului. Otilia, însă, este de părere că rostul femeii ”este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Felix este dispus să astepte oricât dacă la un moment dat se va căsătorii cu Otilia, în timp ce tânăra concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire si libertate absolută. Otilia, realizând aceasta diferentă, dar si faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, fata îl părăseste pe tânăr si alege siguranta căsătoriei cu Pascalopol.

 Prin urmare, căile celor doi îndrăgostiti se despart. Câtiva ani mai târziu, Felix află de la Pascalopol că acesta i-a redat libertatea Otiliei, aceasta devenind sotia unui conte exotic, undeva în Argentina. La rândul său, Felix îsi realizează ambitiile profesionale, devenind un medic renumit si profesor universitar si întemeindu-si o familie.

 Naratorul obiectiv îsi lasă personajele să-si dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relatiile dintre ele.