Click here to load reader
Upload
iulia-armenciu
View
31
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Testul psihologic
Citation preview
CARACTERISTICILE STATISTICE ALE TESTULUI PSIHOLOGIC*
1. Definiţiile testului psihologic
Asociaţia Internaţională de Psihotehnică oferă următoarele definiţii:
Sarcină identică
Tehnici precise
Testul psihologic înseamnă proba care implica o sarcină identică de
executat pentru toţi subiectii examinaţi şi care dispune de tehnici precise
pentru aprecierea succesului sau esecului sau/şi pentru notarea numerica a
reuşitei.
Măsură obiectivă, standardizată
Eşantion de comportament
Ana Anastasi, în lucrarea “Enciclopedii de teste” defineşte
testul drept ,,o măsură obiectivă şi standar-dizată a unui
eşantion de comportament“.
Încercările de definire sunt extrem de variate, deoarece pot surprinde aspectele esenţiale
ale acestui concept. Astfel, L. Cronbach consideră testul ,,o procedura sistematică pentru
compararea comportamentului a două sau mai multe persoane“. Este vorba de o
comparare statistică, cantitativă şi calitativă a rezultatelor unui individ cu cele ale altei
persoane plasate în aceeaţi situatie. Compararea se face pe baza unui etalon, adică a unui
sistem metric de referinţă şi ea are drept scop clasarea individului uman într-o ierarhie
cantitativă sau calitativă (tipologică - pe baza de profil).
Situaţie standardizată Mariana Rosca (1972) defineşte testul ca o situatie standardizată, ce permite o măsurare obiectivă a
unui eşantion din manifestările psihice.
Examinarea prin test este o estimare probabilistă, dar putem îmbunătăţi această probabilitate,
adică putem creşte această probabilitate şi mări gradul de încredere în predicţia unui test,
printr-o cât mai riguroasă fundamentare statistică. Prin aceasta se urmăreşte în fapt reducerea
tot mai accentuată a erorii, a distorsiunilor în evaluarea psihometrică şi apropierea progresivă
a testului de faptul real.
2. Principalele criterii de apreciere a testului psihologic
2.1. Obiectivitatea sau concordanţa interpersonală a testului psihologic
Aceast prim criteriu se referă la gradul în care rezultatele unui test psihologic sunt
independente faţă de persoana examinatorului care exploatează psihodiagnostic acest
instrument. Putem aprecia că un test este deplin obiectiv atunci când mai mulţi examinatori
obţin aceleaşi rezultate la acelaşi subiect.
Subiectivitatea poate surveni în trei faze diferite ale derulării examinării psihologice, de aceea,
vorbim de tot atâtea tipuri de obiectivitate:
Obiectivitatea de examinare,
Obiectivitatea de evaluare,
Obiectivitatea de interpretare.
Prima se referă la faptul că modul de administrare a testului de către un examinator nu ar
trebui să ducă la obţinerea unor rezultate semnificativ diferite la aceeaşi persoană faţă de cele
obţinute de un alt examinator. O condiţie importantă ce trebuie respectată în acest sens este
cea de a menţine condiţiile de administrare a probelor cât mai asemănătoare, chiar identice,
iar instructajul probei - specificat în caietul testului - trebuie respectat cu stricteţe.
Obiectivitatea de evaluare este mai greu de atins decât cea de realizare, iar cea de
interpretare mai dificilă decât cea de evaluare.
Astfel, testele sunt diferenţiate în funcţie de dificultatea asigurării obiectivităţii sau
concordanţei interpersonale. Această condiţie este mai uşor de realizat în cazul testelor de tip
creion-hârtie, care au, în cea mai mare parte, reguli stricte de producere a răspunsului corect,
de corectare şi de evaluare. În cazul celor proiective, unde experienţa psihologului este
deosebit de importantă, intervine un număr mai mare de criterii de evaluare şi de
interpretare.
Metoda statistică utilizată pentru calcularea indicelui de concordanţă interpersonală este cea a
corelaţiilor simple şi multiple.
2.2. Validitatea testului psihologic
Conceptul de validitate este central în psihologie, fiind considerat aspectul central al
psihometriei. Problematica validităţii unui procedeu diagnostic trebuie să fie privită în raport cu
stabilirea măsurii în care un test îndeplineşte exigenţele fixate aprioric faţă de el.
Validitatea unui test se referă la calitatea lui de a fi valabil în raport cu măsurarea unui
fenomen real. Există o corespondentă, adică o corelaţie între test şi situaţia reală, de exemplu
între o trăsătură măsurată prin test şi manifestarea reală a trăsăturii respective. Această
corelaţie ţine de validitatea testului şi exprimă forţa lui de a fi valabil.
În concepţia lui Serge Legendre (apud Bernier şi Pietrulewicz, 1997, p. 179), validitatea
este ,,capacitatea unui instrument de a măsura realmente ceea ce trebuie să măsoare, după
utilizarea pe care vrea să o facă“. Pe aceeaşi linie, a teoriei clasice a testului psihologic,
Gustave Lienert (1967, p. 255) considera că validitatea unui test dă gradul de precizie cu care
acest test măsoară faptic acea caracteristică a personalităţii sau acel mod de comportament
pe care trebuie să-l măsoare ori pretinde să-l măsoare.
Una din definiţiile operaţionale - în sensul înţelegerii facile a conceptului - consideră că
validitatea unui test indică gradul în care testul măsoară ceea ce îşi propune să măsoare. Un
test valid este un test care măsoară în mod adecvat trăsătura psihică propusă, care are o
valoare predictivă bună, fiind capabil să anticipeze cât mai corect manifestările, trăirile,
trăsăturile din viitoarea situaţie reală.
Validitatea este în ultimă instanţă o problemă de paralelism între rezultatele la test şi cele
obţinute în situaţia reală (de muncă, conducere, învăţare). Acest paralelism este estimat cu
ajutorul coeficientului de corelaţie. Validitatea testului este cu atât mai mare, cu cât este mai
mare valoarea coeficientului de corelaţie (de legatură) între test şi un anumit criteriu de
validare.
Problema criteriului de validare - în funcţie de acest criteriu, există mai multe procedee de
validare a unui test, de stabilire a valorii lui de diagnostic şi prognostic.
Pentru testele psihologice, condiţiile standard de validitate sunt definite, în general, în termeni
de valoare predictivă, fiind exprimate prin intermediul unor corelaţii ale valorilor testului cu
valori ale variabilelor-criteriu care presupun înglobarea a ceea ce testele sunt investite să
diagnosticheze (nivelul de dezvoltare, inteligenţa, trăsătura de personalitate, etc).
Validarea unui test psihologic reprezintă un ansamblu de proceduri cantitative şi calitative care
au drept finalitate asigurarea valabilităţii lui. Validarea este întotdeuna legată de o situaţie
particulară, ea ar avea o finalitate diferită dacă ar fi obţinută în alte condiţii, folosind alte
eşantioane sau alte metode de analiză.
2.2.1. Tipuri de validare
a. Validare predictiva sau empirica (empiric în sens practic)
Este cea mai tare formă de validare a unui test, deşi cea mai complicată; constă în a urmări
prin studii sistematice, practice, desfăşurate în timp. Ea arată în ce măsură subiecţii care au
avut o bună reuşită în cadrul testului vor avea o reuşită asemănătoare în activitatea reală
pentru care ei au fost testaţi.
Acest tip de validare presupune administrarea testului urmată de recoltarea unor indici de
eficienţă în activitate, după un interval de 6 luni, 1 an, 1 an şi jumătate de la aceleaşi
persoane. În această situaţie se ia drept criteriu activitatea practică, dar problema rămâne ce
anume din situaţia reală, care este foarte complexă se ia drept criteriu de validare capabil care
să confirme sau să infirme corectitudinea predicţiei făcute prin test.
Ex.: Testele de inteligenţă au fost adesea validate în raport cu reuşita şcolară, dar s-a
constatat că acest criteriu este insuficient de consistent şi de pur, pentru că performanţa
şcolară ţine şi de alţi factori, nu doar de inteligenţă: motivaţia elevului, starea de sănătate,
sistemul de evaluare al profesorului etc.
Problema validării, în funcţie de dificultatea alegerii unui criteriu pur se rezolvă cu ajutorul
câtorva metode. În baza metodelor, rezultatele reale (performanţa şcolară, activitate de
conducere) vor fi apreciate:
- de mai mulţi evaluatori,
- pe baza unor criterii clare care se dau evaluatorilor,
- pe baza unor punctaje puse la îndemâna evaluatorilor,
- fără ca evaluatorul să cunoască rezultatele obţinute la test de către persoanele respective,
pentru a nu fi influenţate în aprecierile pe care le fac.
Instrumentele ideale pentru validare şi care corespund cerinţelor de mai sus sunt: fişele de
observaţie, testele de preferinţe interpersonale, testele sociometrice.
Se pune întrebarea: ce corelaţie trebuie să existe între reuşita la test şi reuşita în activitatea
utilizată drept criteriu de validare. Aceasta depinde de scopul utilizării testului şi de maniera
utilizării lui.
În ceea ce priveşte scopul (selecţie, promovare, orientare şcolară, tratament, terapie) forţa
corelaţiei variază între un criteriu de validare ce trebuie să depăşească 0,25 pentru selecţie şi
0,75 pentru psihoterapie.
În funcţie de maniera de utilizare a testului, validitatea variază şi ea de la un coeficient de 0,75
când testul este unicul criteriu de apreciere, la o valoare de 0,25 când alături de test mai
există şi alte criterii: examen de cunoştinte, proba practică, examen clinic în cazul bolnavului.
b. Validarea concurentă (de concurenţă)
Validarea concurentă ne dă aspectul de funcţionalitate şi utilizare certă a probelor. Se
subîmparte în 2 maniere de validare:
1. Validare concurentă cu ajutorul unui test deja validat - constă în stabilirea corelaţiei dintre
rezultatele la testul pe care dorim să îl validăm şi rezultatele obţinute de acelaşi lot de subiecţi
la un test de validat. Este evident că cele 2 teste trebuie să fie asemănătoare.
Dacă rezultatele obţinute de acelaşi lot de subiecţi la testul ce trebuie validat sunt
asemănătoare cu cele obţinute la testul deja valid primul test este şi el valid.
2. Validare concurentă cu ajutorul unui lot de subiecţi valizi - constă în stabilirea corelaţiei
dintre rezultatele obţinute de un lot oarecare la testul pe care dorim să-l validăm şi rezultatele
obţinute la acelaşi test de un lot ale cărui performanţe în activitate sunt deja cunoscute. Dacă
testul dă rezultate asmănătoare (ca ierarhizare a persoanelor) într-un lot oarecare şi în cel
performant, testul este valid.
Corelaţia perfectă este de 1,00, ea este ideală. De regulă se combină mai multe maniere de
validare.
c. Validitatea de aspect sau aparenţă - Este vorba mai mult de o problemă de imagine a
testului în ochii persoanelor testate care atunci când sunt adulţi trebuie să vadă în test ceva
legat într-o anume măsură de profesia lor, de specializarea lor şi nu ceva complet lipsit de
legatură (Ex.: pentru mecanici - teste de mecanică, pentru lideri - teste de decizie).
Validitatea de aparenţă nu poate fi întotdeauna respectată şi nici nu este strict necesară, dar
cel puţin testul nu trebuie să contrarieze. Aparenţa testului mobilizează-demobilizează în
rezolvarea sarcinilor propuse de test şi contribuie de asemenea la acceptarea-neacceptarea
rezultatelor la test. Sunt mai uşor acceptate de subiect rezultatele slabe la un test ce are o
bună validitate de aparenţă.
d. Validarea conceptuală
Validitatea unui test nu este un parametru statistic ce se analizează doar în finalul testului
atunci când el este elaborat ca instrument de lucru. Validitatea este o preocupare constantă ce
începe odată cu construcţia testului. Ca urmare, orice test trebuie să aibă o validitate
conceptuală care se referă la ipotezele şi teoriile explicative în funcţie de care el a fost
construit şi pe baza cărora se vor interpreta rezultatele obţinute. În spatele fiecărui test se află
un fundament teoretic care trebuie cunoscut de către cel care il utilizează.
Tot de validitatea conceptuală ţine alegerea şi formularea itemilor: a problemelor pentru
testele de inteligenţă şi a întrebărilor pentru testele de personalitate. De fapt, orice test
debutează ca un experiment de-a lungul căruia se rulează un număr foarte mare de itemi din
care în final vor fi selecţionaţi cei care se dovedesc cu adevărat relevanţi pentru scopurile
testului.
Autorul unui test trebuie să se asigure nu doar că toate aspectele reprezentative ale situaţiei
sunt surprinse de test, ci şi că ele apar în test conform proportiei reale de manifestare.
Dozarea incorectă a categoriilor de itemi scade validitatea şi produce distorsiuni în predicţia
făcută de test.
Când se indică gradul de validitate al unui test, trebuie să se specifice natura grupului pe care
a fost el validat. Un test poate avea o validitate ridicată în predicţia unei trăsături când se
aplică unui grup şi o validitate redusă când se aplică altui grup, dacă cele două diferă ca
vârstă, nivel de şcolarizare, pregătire profesională de specialitate.
Nu trebuie neglijat că, atunci când se utilizează un test, el este validat în raport cu un scop
strict precizat: pentru selecţie, orientare şcolară profesională (O.S.P), diagnoză clinică.
Un test căruia nu i s-a stabilit validitatea constituie o simplă ipoteză şi nu un instrument de
lucru propriu-zis.
2.3. Fidelitatea testului psihologic
Fidelitatea reprezintă calitatea statistică ce face ca subiecţii să obţină rezultate relativ
constante la testări succesive făcute cu aceeaşi probă psihodiagnostică. Fidelitatea testului
indică până la urmă dacă rezultatele obţinute cu ajutorul lui sunt într-adevăr caracteristice
persoanelor respective sau sunt efectul unor factori externi sau chiar accidentali.
Fidelitatea testului se calculează în funcţie de:
1. Stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute la acelaşi test de către aceleaşi persoane. Se
aplică proba de mai multe ori aceloraşi subiecţi la un anumit interval de timp şi se calculează
corelaţiile dintre seriile de rezultate obţinute. Cu cât ele sunt mai mari fidelitatea testului este
mai ridicată.
Limitele procedeului rezidă în faptul că o identitate absolută a rezultatelor nu se poate atinge,
dată fiind variabilitatea comportamentală a indivizilor şi intervenţia unor factori secundari de
tipul: gradul motivaţiei, oboseala, condiţii de mediu perturbante, etc.
Valoarea acestui procedeu numit examinare/reexaminare sau testare/retestare depinde de
lungimea intervalului de timp dintre evaluări:
· interval prea scurt – atunci este posibil ca subiecţii să-şi amintească unele dintre
răspunsurile date anterior, fie ele corecte sau greşite, ceea ce face ca cele 2 testări
să nu fie total independente şi ca urmare să se obţină o fidelitate înaltă doar aparentă şi
eronată.
· interval prea lung – existând riscul să se obţină rezultate mult diferite determinate însă nu
de lipsa de fidelitate a testului ci de faptul că trăsătura respectivă s-a modificat în mod real.
(Ex.: vezi cazul testelor de inteligenţă aplicate copiilor la care se constată modificări majore în
dezvoltarea reală din 6 în 6 luni).
· intervalul rezonabil când perioada dintre aplicarea testelor este de 2-4 săptămâni.
2. Stabilirea rezultatelor aceloraşi persoane testate cu 2 forme echivalente (2 variante) ale
aceluiaşi test.
Construirea de teste paralele are o mare importanţă teoretică şi practică, deoarece frecvent
apare necesitatea examinării aceloraşi persoane în scopuri diagnostice sau în scopul stabilirii
efectului produs asupra lor de anumiţi factori externi: educativi, medicali, de stress.
Testele paralele trebuie să conţină un număr egal de itemi care să abordeze aceleaşi funcţii, să
aibă acelaşi grad de dificultate.
Condiţiile şi timpul necesar executării trebuie să fie similare.
Limitele acestor metode constau în:
· dificultatea de a construi forme paralele deplin echivalente, chiar probele cu acelaşi
principiu de construire (dimensiuni, scale denumite la fel) nu sunt identice.
· la a 2-a examinare (cu forma a 2-a) intervine exercitiul realizat la prima examinare, lucru
valabil mai ales în cazul testelor de inteligenţă.
3. Stabilirea rezultatelor atunci când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi cu acelaşi test de către
examinatori diferiţi.
Subiecţii supuşi examinării sunt evaluaţi de mai mute ori cu testul respectiv de către psihologi
diferiţi, iar în măsura în care rezultatele la teste corelează între ele, proba este fidelă.
Limitele acestui procedeu sunt legate de efectele pe care le pot avea particularităţile psihice
diferite ale examinatorilor asupra rezultatelor obţinute de subiecţi. Distorsiuni în modul de
răspuns al subiecţilor generate de personalitatea diferită a psihologilor se înregistrează la
testele de personalitate şi la testele de inteligenţă, dacă subiecţii sunt copii (cărora le trebuie
stimulată motivaţia şi învinsă teama de însăşi activitatea de testare).
Atitudinea diferită a examinatorului în timpul aplicării unui test ţine de structura de
personalitate, starea psihică şi fizică de moment, experienţa sa în lucrul cu proba.
2.4. Coerenţa internă a testului este calitatea statistică exprimând nevoia de ,,puritate
internă” a probei. Coerenţa este data de 2 aspecte:
a) Convergenţa tuturor itemilor testului către obiectivul vizat în test. Este necesar ca testul să
nu cuprindă itemi nesemnificativi pentru ca răspunsurile la itemii nesemnificativi în amestec cu
răspunsurile la itemii semnificativi le fac pe cele din urmă să-şi piardă relevanţa. Itemii
nesemnificativi parazitează proba inducând distorsiuni.
Coerenţa testului presupune examinarea particulară a fiecărui item pentru a stabili gradul său
de relevanţa faţă de dimensiunea vizată. Pentru aceasta se va stabili procentul de reuşită sau
de alegere (de primire a unui răspuns semnificativ) pentru fiecare item în parte.
· Itemii cu procent de alegere mai mare de 80% (aleşi de mai mult de 80% dintre subiecţi) se
elimină, deoarece ei sunt: ori prea uşori pentru testul de inteligenţă, ori banali, nesemnificativi
pentru testul de personalitate.
· Itemii cu procent de alegere mai mic de 20% (aleşi de mai puţin de 20% din subiecţi) se
elimină deoarece: sunt prea grei pentru testul inteligenţă sau accidentali pentru un test de
personalitate.
b) Omogenitatea testului exprimă coerenţa internă a testului în funcţie de utilizarea unui
procedeu de divizare. Testul se aplică în întregime, după care se stabilesc rezultatele pentru
fiecare jumătate din totalul itemilor care îl compun. Un test este omogen şi implicit coerent
dacă rezultatele obţinute de acelaşi subiect la cele 2 jumătăţi ale testului este ridicată.
În realitate, această înjumătăţire şi mai ales egalitatea pe cele 2 jumătăţi se obţine mai uşor la
un test de inteligenţă, memorie, atenţie, decât la cele de personalitate.
Omogenitatea este absolut necesară în testele de nivel mental şi de dorit în cele de
personalitate.
Limitele procedeului de omogenitate constau în dificultatea de a găsi modalitatea optimă de
distribuire a itemilor pentru a obţine jumătăţi egale sub aspect psihometric.
Exista 3 posibilităţi de îmbunătăţire a probei:
· îmbunătăţirea prin simpla divizare (se imparte suma la 2) iar consecinţa este că adesea,
prima jumătate e mai uşoară decât a 2-a în cazul testelor de nivel mental, iar la testele de
personalitate, prima jumătate a unei scale are itemi mai de suprafaţă, de acomodare şi abia a
2-a jumatate atinge problemele de profunzime; jumătăţile nu pot fi egale din punct de vedere
al greutăţii sau simplităţii lor.
· înjumătăţirea prin gruparea itemilor pari într-o parte şi a celor impari în cealaltă,
fapt care face ca dificultăţile să se distribuie egal, să se grupeze în funcţie de gradul
de dificultate.
· înjumătăţirea prin analiză şi calcul statistic în funcţie de indicii de dificultate
ai itemilor.
Concluzii:
√ Fidelitatea depinde de calităţile de construire ale unui test dar şi de natura trăsăturilor
măsurate fiind mai mare pentru testele de inteligenţă, pentru probele care măsoară funcţii
senzoriale şi mai mică pentru testele de personalitate.
√ Se consideră satisfăcătoare o fidelitate bazată pe o corelaţie de .75 între rezultatele obţinute
de acelaşi subiect la examinări diferite cu aceeaşi probă. De asemenea, este necesară
cunoaşterea coeficientului de fidelitate al unui test pentru a aprecia gradul de încredere care i
se poate acorda. Trebuie însă cunoscută şi natura grupului examinat pentru stabilirea
respectivei fidelităţi pentru că ea este variabilă şi rămâne constantă numai pentru un grup
similar.
√ Sensibilitatea este calitatea statistică a testului care defineşte fineţea discriminativă a
acestuia, adică numărul de clase pe care îl permite în cadrul unui grup. Altfel spus
sensibilitatea ţine de capacitatea testului de a diferenţia cât mai mult pe o plajă cât mai largă
indivizii testaţi între ei. Un test este cu atât mai sensibil cu cât împarte în mai multe categorii
indivizii, aceasta desigur în concordanţă şi cu diferenţele reale care există între ei.
√ Standardizarea este calitatea statistică ce exprimă uniformitatea lucrului cu testul,
uniformitate ce decurge dintr-un ansamblu de norme bine precizate şi care trebuie respectate.
Din chiar definiţia sa testul ni se propune ca un instrument standardizat sub trei aspecte:
conţinut, aplicare şi interpretare.
Standardizarea depinde de o serie de factori, cum ar fi:
· uniformitatea stimulilor prezentaţi pentru a provoca reacţiile subiectului (sarcină identică
pentru toţi).
· uniformitatea instructajului dat subiecţilor în legatură cu sarcina care trebuie executată.
· respectarea timpilor de lucru prezenţi pentru rezolvarea sarcinii şi notarea precisă a timpului
de lucru al fiecărui subiect dacă timpul nu se măsoară (acest lucru are o valoare
simptomatică).
· uniformitatea modului de cotare a reacţiilor (raspunsurilor) astfel încât subiec-tivitatea
examinatorului să intervină cât mai puţin.
· uniformitatea interpretării rezultatelor în funcţie de procedee statistico-matematice precise.
În concluzie, standardizarea este o cerinţă statistică prin care se urmăreşte uniformizarea de
ansamblu a examenului psihologic pe baza de test. Nivelul standardizării exprimă gradul de
obiectivitate al testului şi, prin urmare, există o cerinţă permanentă în psihodiagnoză şi
psihometrie pentru creşterea sa.
3. Eşantionarea testelor – Populaţie – Eşantion – Lot
Interpretarea rezultatelor unui test bazată pe un întreg aparat matematic, presupune
măsurarea rezultatelor individuale prin raportarea lor la o populaţie, la rezultatele unei
populaţii cât mai reprezentative din punct de vedere numeric şi a compoziţiei sale sub aspectul
unor factori relevanţi.
Această cerinţă ne duce la problema etalonării testelor. Performanţele obţinute la teste în
absenţa unor indici interpretativi nu sunt operante. Semnificaţia reală a rezultatelor o putem
cunoaşte în condiţiile în care efectuăm un studiu comparativ de raportare a performanţei
obţinute la test de către un individ, la rezultatele unei populaţii de referinţă, care poate
constitui un tabel de norme, un etalon.
Etalonul reprezintă performanţele standard, prelucrate statistic, obţinute de un eşantion
reprezentativ de indivizi.
Din punct de vedere statistic, populaţie înseamnă orice mulţime de obiecte, fiinţe, grupuri de
fiinţe, fenomene, manifestări, observaţii delimitate cu precizie pe baza unor criterii clare.
Populaţia de referinţă sau de bază defineşte o mulţime din care s-a extras un eşantion.
Eşantionul este partea unei populaţii a cărei reprezentativitate în raport cu populaţia din care
a fost extras permite extinderea cu o precizie determinată a concluziilor obţinute din studiul
eşantionului pe ansamblul intregii populaţii din care el a fost extras.
Lotul reprezintă o grupare de subiecţi constituită pe alte criterii decât în baza unor tehnici de
eşantionare. Astfel, putem exemplifica: o clasă de elevi, grupă de studenţi, angajaţii unui
departament. Criteriile de constituire ale unui lot lot sunt: vecinătatea spaţială, vârsta identică,
statutul educaţional şi profesional, etc.
Avantajele realizării unei cercetări pe eşantion şi nu pe toată populaţia se circumscriu
volumului de date culese şi prelucrate ce poate fi redus de zeci, sute, mii de ori. Aceasta
asigură executarea operativă şi reduce costurile de realizare. În plus, datorită acestor implicaţii
de ordin operaţional o cercetare completă nu este posibilă.
Eşantionarea ridică pentru statistică 2 probleme esenţiale:
· stabilirea unor tehnici de eşantionare cât mai corecte,
· stabilirea acelor proceduri de analiză statistică care să permită extinderea rezultatelor
obţinute pe eşantion asupra întregii populatţii.
Prima cerinţă se referă la tehnicile de alegere a eşantionului din cadrul populaţiei de bază
astfel încât el să reprezinte populaţia respectivă cu o precizie determinată. Aceasta înseamnă
că include în structura sa părţi direct proporţionale cu grupele ce constituie respectiva
populaţie de bază. Structura eşantionului trebuie să reproducă diversitatea calitativă a
populaţiei ca vârstă, sex, profesie, etnie, religie, etc. Eşantionului i se calculează mai întâi
numărul (N), semnificativ pentru eşantion: câţi membri trebuie să aibă eşantionul. Pentru
determinarea lor exactă există 2 tehnici: eşantionarea aleatoarie (extragerea din urnă la
întâmplare) şi eşantionarea cu pas statistic, ce presupune sortarea ,,în paşi” – în sensul că se
extrag de exemplu din 3 în 3, din 5 în 5, din 6 în 6.
Cea de a 2-a cerinţă vizează stabilirea acelor proceduri de analiză statistică ce permit
extinderea rezultatelor de la un eşantion la o populaţie. Generalizarea rezultatelor are
totdeauna o cotă de eroare mai mare sau mai mică în funcţie de reprezentativitatea
eşantionului (corecta lui construire) cât şi în funcţie de mărimea lui. Cu cât eşantionul este mai
mic eroarea creşte pentru că există riscul ca fenomene accidentale sau cu frecvenţă mai mică,
dar reale, prezente în populaţia de bază să nu fie ,,developate” într-un eşantion foarte mic.
Demersul generalizator al extinderii rezultatelor obţinute asupra altor subiecţi decât cei pe
care s-a intreprins cercetarea sau în alte situaţii decât cele iniţiale implică pentru cercetător o
problemă deosebit de importantă şi anume, validarea concluziilor obţinute. La sfârşitul
cercetării el trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
· Concluziile deduse din fapte sunt justificate, sunt compatibile cu faptele, sunt singurele
posibile?
· Pot fi generalizate şi, dacă da, când, unde, asupra a ce anume?
· Faptele recoltate permit să se răspundă corect problemei formulate?
· Relaţiile statistice descriu corect ceea ce se întâmplă la nivelul individului?
MALATON (1988) consideră că fiecare dintre aceste patru întrebări corespund celor patru
tipuri de validitate:
1. Validitate internă, se referă la concluziile ce sunt extrase din fapte. Spunem că o
concluzie are o bună validitate internă în masura în care dispunem de argumente care ne fac
să credem că este singura compatibilă cu faptele respective.
2. Validitate externă, se referă la condiţiile în care şi asupra cărora în mod legitim pot fi
generalizate concluziile.
3. Validitate individuală, presupune adecvarea datelor statistice cu ceea ce se petrece la
nivelul individului concret.
4. Validitate de indicator şi validitate statistică referitoare la două aspecte de adecvare
a dispozitivului statistic la problema formulată.
BRUNSWICK vorbea încă din 1974 de un alt tip de validitate – validitatea ecologică:
necesitatea de a respinge ca non-valide concluziile extrase din situaţiile excepţionale. Astăzi,
validitatea ecologică a devenit un aspect al validităţii externe, referindu-se la posibilitatea de a
extinde concluziile cercetărilor de laborator asupra situaţiilor naturale.
Întrebarea oricărui specialist este “Cum am putea spori gradul de validitate?” ceea ce a
determinat eforturi susţinute pentru a găsi modalităţi practice ale creşterii validităţii
concluziilor. Astfel, pentru creşterea gradului de validitate internă pot fi folosite:
· menţinerea factorilor controlaţi,
· randomizarea (egalizarea valorilor medii ale factorilor liberi în diferite grupuri, echilibrând
astfel grupurile experimentale),
· ortogonalizarea (combinarea adecvată a factorilor experimentali).
Mai multe probleme apar la validitatea externă care este o noţiune heterogenă, insuficient
definită. Este necesar să se stabilească câmpul generalizării şi condiţiile în care generalizarea
poate rămâne valabilă. Generalizarea datelor diferă şi în funcţie de cele trei categorii de
factori: experimentali, controlaţi şi liberi ce intervin într-un experiment. De aceea,
modalităţile de creştere a gradului de încredere presupun eşantioane reprezentative de
subiecţi, care au reprezentativitate statistică. Se are în vedere cât de tipică este populaţia
alesă.
Relaţiile dintre diferitele raţionamente de validitate ridică şi ele o multitudine de probleme:
· concluzia care dispune de o validitate internă satisfăcătoare dar a cărei validitate externă
este slabă (chiar nulă) nu deranjează atât de mult dacă intenţia cercetătorului este de a
acţiona asupra unui teren determinat, asupra celui investigat şi nu a altuia;
· validitatea externă îşi are importanţa ei, deoarece arată că sistemul cauzal nu este decât
parţial;
· situaţia inversă: validitatea internă este slab asociată cu o validitate externă satis-făcătoare
este total diferită. O asemenea concluzie nu are nici o valoare explicativă, nu furnizează nimic
pentru teorie, ea poate avea o valoare descriptivă şi predictivă.
Există o serie de ,,capcane” în care poate cădea cercetarea psihologică. SKINNER consideră că
aceasta este ghidată de o serie de principii cât şi de un set de atitudini ale cercetătorului. De
aici rezultă 6 seturi de atitudini care ar urma să guverneze cercetarea psihologică: precizia,
obiectivitatea, empirismul, determinismul, economicitatea, indoiala. Pe aceeaşi linie,
WORTMAN apreciază autoprofeţia (influenţarea rezultatelor de aşteptările cercetătorului),
,,caracteristicile cerute” (anticiparea de către subiecţi a aşteptărilor experi-mentatorului),
formularea prematură a concluziilor (generalizarea nepermisă a unor concluzii) drept ,,ca
pcane” ale cercetării psihologice.
Pentru evitarea primei capcane se recomandă folosirea tehnicii ,,dublu – orb”, nici
experimentatorul, nici subiecţii nu ştiu cine a fost repartizat în grupul experimental şi cine în
grupul de control. A 2-a capcană poate fi eliminată prin utilizarea mai multor căi: prin
ascunderea adevăratelor scopuri ale cercetării, prin folosirea unor mijloace tehnice automate,
procedeul răspunsurilor anonime. Cea de a 3-a capcană poate fi eliminată prin refacere:
repetarea cercetărilor, prin investigaţii suplimentare care pot confirma sau infirma rezultatele
iniţiale.
În vederea creşterii gradului ,,ştiinţific” al unei cercetări, în afara validării interne şi externe a
concluziilor sau a evitării unor capcane se face apel şi la o serie de alte mijloace. DESMET
propune trei:
1. triangularea: studiul comportamentului uman din mai multe puncte de vedere
respectiv, ,,cavalcada metodelor”, ,,cercetarea prin metode multiple”;
2. validitatea de semnificaţie, caracteristică pentru cercetările calitative;
3. judecata critică, respectiv controlul critic al surselor de informare.
COHEN, MANION (1990) propun mai multe tipuri de triangulare: temporală (procesele de
schimbare, utilizează metode longitudinale sau transversale), spaţială (cercetări în ţări, culturi
diferite) prin combinarea nivelelor: individual, interpersonal, grupal, societal. Rezultă o
triangulare de tip: teoretică (teorii alternative sau concurente), a observatorilor, metodologică
(aceleaşi metode în scopuri diferite sau a unor metode diferite pentru acelaşi obiect de
analiză), de resurse, internă: pune în legatură informaţiile culese cu elementele anamnestice,
cu originea socială şi culturala a subiecţilor.
Validitatea de semnificatie porneşte de la premiza potrivit căreia datele rezultate depind de
anumiţi factori. Între acestea enumerăm:
· modul de înţelegere al instrumentului de către subiect,
· concordanţă/neconcortanţa dintre sensul obiectiv al itemilor şi percepţia declanşată de ei la
subiect,
· înţelegerea exactă de către cercetător a răspunsurilor furnizate de subiecţi.
Ea se efectuează asupra a 2 planuri: planul denotaţiei şi planul conotaţiei.
Judecata critică. Au fost imaginate o multitudine de modalităţi de controlare a surselor de
informare. Astfel, REZSOHAZY propune 6 modalităţi de critică, referitoare mai ales la istorie,
dar care pot fi generalizate:
1. critica identităţii;
2. critica restituirii (stabilirea stării în care se află informaţia);
3. critica originalităţii – legatura dintre informaţie şi cercetător;
4. critica interpretării;
5. critica autorităţii: critica de observare, critica de exactitate, critica de sinceritate;
6. critica de tip confruntare.
Vom prezenta un instrument conceput în urmă cu aproximativ 30 ani şi utilizat în diverse
cercetări, în prezent câştigând teren şi în psihologie. Cunoştinţelor de psihodiagnoză clinică le
„ataşăm” acest mod ingenois de a definitiva ample cercetări în psihologie.