NEOMODERNISMUL Către Galateea de Nichita Stănescu

N. Stănescu este un poet a cărui creaţie se încadrează în neomodernism, curent literar ce se manifestă în literatura română postbelică, între 1960 şi 1980. Autorul face parte dintr-o generaţie de poeţi prin care poezia reîncepe să abordeze marile teme literare şi să vorbească la persoana I, după o perioadă în care fusese subordonată propagandei comuniste. Lirica neomodernistă reia formulele poetice ale modernismului interbelic, definindu-se prin: limbaj intelectualizat şi asocieri surprinzătoare de cuvinte care generează metafore încifrate, ambiguitate şi obscuritate. De multe ori poeziile neomoderniste nu mai pot fi puse în relaţie cu o temă anume, ci mai degrabă cu o tematică existenţială care cuprinde teme precum creaţia, dragostea timpul, natura. Dimensiunea ludică şi parodică, ironia, versul alb şi liber, construit prin ingambament, interesul pentru mituri pe care le reinterpretează sunt trăsături ale poeziei neomoderniste ce pot fi identificate şi în poezia intitulată Către Galateea de N. Stănescu. Poezia face parte din vol. Dreptul la timp, din 1965, în care autorul abandonează starea de euforie pe care i-o dădea iubirea (temă dominantă în volumele anterioare) şi în care lirismul se abstractizează. Textul prezintă trăsăturile neomodernismului. Către Galateea are ca punct de pornire mitul sculptorului Pygmalion îndrăgostit de propria operă, Galateea. Poetul neomodernist reinterpretează mitul, inversând rolurile, în sensul că opera, la rândul ei, trebuie ”să-şi nască” autorul. Poezia se caracterizează prin ambiguitate la nivelul tematic, aceasta fiind în primul rând un poem pe tema relaţiei dintre creator şi creaţie, dar având şi deschideri către teme precum dragostea şi cunoaşterea. Se poate observa preocuparea autorului pentru exprimarea concepţiei despre poezie şi poet, continuând astfel o bogată tradiţie interbelică. De altfel, N. Stănescu este autorul a numeroase arte poetice. Poezia se structurează din trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe, delimitate de incipitul reluat ştiu şi de refrenul şi mă rog de tine. În cadrul fiecărei secvenţe se poate identifica o gradaţie ascendentă în exprimarea ideii poetice, prin ierarhia: cunoaştere, îngenunchere, rugăminte. Imaginea artistică se construieşte în fiecare secvenţă prin enumerarea unor elemente ce alcătuiesc universul cunoaşterii. Prima strofă conţine imaginea creatorului care are ca obiect al cunoaşterii pe Galateea, „opera, dar şi femeia neîndurătoare, incoruptibilă”(E.Simion). Principalul procedeu artistic folosit este enumeraţia. Poetul enunţă numeroase elemente de tip concret, precum: mişcările, parfumurile, umbra, sânul, culoarea, mersul, inelul, dar şi de tip abstract: timpurile, tăcerile, melancolia, secunda. Toate constituie detalii ale femeii iubite. Prin urmare, strofa trimite în mare măsură spre tema dragostei. Poetul cunoaşte foarte bine fiinţa Galateei şi, pentru a-şi întregi experienţa, caută dramatic drumul către sine: şi mă rog de tine/ naşte-mă. Strofa a doua dezvoltă tema cunoaşterii care are acum ca obiect întreg universul. Imaginea este amplă, construită tot pe baza enumeraţiei: după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea/ şi tot ce e dincolo de ele. Limbajul are aspect ludic. Poetul valorifică polisemia cuvintelor şi creează ambiguitate. Spaţiul evocat este vast, abstract,

nedeterminat. El mărturiseşte că a ajuns la acel departe care nu mai are niciun nume. Sunt enumerate elemente din câmpul semantic al naturii: marea, orizontul. În strofa a treia, universul cunoaşterii îmbină umanul cu naturalul, dar este în continuare predominant abstract. Poetul cunoaşte acum bătaia inimii, sfârşitul cuvântului pe care tocmai îl rosteşte Galateea. Este sugerată vitalitatea Galateei, printr-o imagine în care naturalul şi umanul fuzionează: copacii sunt umbre de lemn ale vinelor Galateei, iar râurile sunt mişcătoare umbre ale sângelui ei. Din punct de vedere stilistic, se observă că fiecare element din universul cunoaşterii este urmat de o definiţie poetică, având valoare de metaforă. Aşadar, în viziunea lui N. Stănescu, poetul este un damnat care îşi asumă această condiţie. În fiecare dintre cele trei strofe este subliniată superioritatea poetului în raport cu opera – femeie în ceea ce priveşte cunoaşterea. El ştie întotdeauna mai mult. Totuşi, în final, raportul se inversează, lui revenindu-i statutul inferior. De aceea îngenunchează în faţa ei şi o roagă: naşte-mă. Gestul îngenuncherii, refrenul, rugămintea amintesc prin patetism de poezia „Rugăciune” a lui O. Goga, tot o artă poetică. În concluzie, poezia Către Galateea face parte dintr-o a doua etapă a creaţiei lui N. Stănescu şi este reprezentativă pentru lirica neomodernistă. Este o artă poetică pe tema relaţiei dintre creator şi operă, dar abordează şi teme precum cunoaşterea şi iubirea, în viziune specifică autorului.

euforie - bucuriecognitiv – referitor la cunoaştereludic – referitor la jocdamnat - blestemat