Embed Size (px)
Citation preview
Ceea ce ziua
datorează nopţii
Yasmina Khadra
Ceea ce ziuadatorează nopţii
Traducere: Mariana Alexandru
Editor: Lavinia Spandonide
Traducere şi redactare: Mariana Alexandru
Corector: Iulia-Cristiana Stan
DTP şi copertă: Daniel Cîrneanu
Adresa: Editura Spandugino Strada Docenţilor nr. 18, Sector 1, Bucureşti, RomâniaTel./Fax. 0040 21 3190645E-mail: [email protected]: www.edituraspandugino.ro
„Ce que le jour doit à la nuit” de Yasmina Khadra© Editions Julliard, Paris, 2008Toate drepturile asupra versiunii în limba română aparţin Editurii Spandugino
La Oran, ca şi aiurea, din lipsă de timp şi de reflecţie,
eşti silit într-adevăr să iubeşti fără s-o ştii.Albert Camus, Ciuma
Iubesc Algeria, pentru că am resimţit-o cu adevărat.Gabriel Garcia Marquez
Cuprins
I. Jenane Jato ................................................................ 11
1. ........................................................................ 13
2. ........................................................................ 39
3. ........................................................................ 56
4. ........................................................................ 74
5. ........................................................................ 89
6. ...................................................................... 112
7. ...................................................................... 133
II. Río Salado ............................................................. 153
8. .................................................................... 155
9. .................................................................... 182
10. .................................................................... 214
11. .................................................................... 234
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
9
III. Émilie ................................................................... 257
12. .................................................................... 259
13. .................................................................... 282
14. .................................................................... 303
15. .................................................................... 334
16. .................................................................... 363
17. .................................................................... 396
18. .................................................................... 427
19. .................................................................... 455
IV. Aix-en-Provence (Astăzi) ..................................... 479
Yasmina Khadra
10
I.Jenane Jato
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
11
1.
Tatăl meu era fericit.
Nu-l credeam în stare de aşa ceva.
În anumite momente, chipul său eliberat de angoase
mă tulbura.
Ghemuit pe o grămadă de pietre, cu braţele în jurul
genunchilor, privea cum adierea vântului îmbrăţişa
zvelteţea miriştii, se înclina deasupra ei, o răvăşea cu
înfrigurare. Lanurile de grâu se unduiau precum coama a
mii de cai galopând de-a lungul câmpiei. Era o viziune
asemănătoare celei pe care o oferă marea deşteptată de
valuri. Şi tatăl meu zâmbea. Nu îmi amintesc să-l fi văzut
vreodată zâmbind; nu-i stătea în obicei să lase să i se vadă
mulţumirea – avusese oare cu adevărat vreuna?... Călit de
încercările vieţii, cu privirea mereu tristă, viaţa sa nu era
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
13
Yasmina Khadra
14
decât un interminabil şir de deziluzii; se temea ca de râie
de schimbările brutale ale unui mâine perfid şi obscur.
Nu ştiam să fi avut vreun prieten.
Trăiam ca pustnicii pe peticul nostru de pământ,
asemenea vedeniilor pradă lor înselor, în liniştea siderală a
celor care n-au mare lucru de zis; mama, în umbra
cocioabei sale, aplecată deasupra cazanului, răscolind
maşinal un clocot de tuberculi cu un gust îndoielnic; Zahra,
sora mea mai mică decât mine cu trei ani, uitată într-un
ungher, atât de liniştită, că adesea nici nu îţi dădeai seama
de prezenţa ei; şi eu, un băieţaş firav şi singuratic, abia
încolţit şi deja ofilit, purtând cei zece ani ca pe o povară.
Asta nu era viaţă; existam, doar atât.
Faptul de a ne trezi dimineaţa era un miracol şi
noaptea, când ne pregăteam de culcare, ne întrebam dacă
nu era bine să închidem ochii pentru totdeauna, convinşi
că am trecut prin toate şi că nu avea niciun rost să ne mai
pierdem vremea cu ele. Zilele se asemănau cu disperare;
nu aduceau niciodată nimic, nu făceau decât, prin plecarea
lor, să ne priveze de rarele noastre iluzii, care se pendulau
prin faţa ochilor noştri, asemenea morcovilor folosiţi ca
momeală pentru a-i face pe măgari să înainteze.
În acea perioadă din jurul anului 1930, mizeria şi
epidemiile decimau familiile şi animalele din gospodărie
cu o perfidie incredibilă, silindu-i pe supravieţuitori la
exod, dacă nu la sărăcie lucie. Puţinele noastre rude nu mai
dădeau semne de viaţă. Cât despre zdrenţăroşii care se
conturau în depărtare, eram siguri că nu făceau decât să
dispară repede, poteca ce-şi târa dârele spre coliba noastră
se ştergea treptat.
Tata nu se sinchisea de toate acestea.
Îi plăcea să fie singur, încovoiat deasupra plugului său,
cu buzele albite de spumă. Uneori, îl confundam cu o
zeitate care îşi recreează lumea şi rămâneam ore întregi
urmărindu-l, fascinat de robusteţea şi de îndârjirea lui.
Când mama mă trimitea să-i duc mâncarea, nu trebuia
care cumva să tărăgănez. Tata mânca la oră fixă, sobru,
grăbit să se apuce din nou de lucru. Cât despre mine, mi-ar
fi plăcut să-mi adreseze un cuvânt afectuos sau să-mi
acorde atenţie preţ de un minut; tatăl meu nu avea ochi
decât pentru pământurile sale. Numai în acest loc, în
mijlocul universului auriu, era în elementul său. Nimeni şi
nimic, nici măcar fiinţele sale cele mai dragi, nu erau în
stare să-l distragă.
Seara, când ne întorceam la cocioabă, strălucirea
ochilor i se domolea odată cu asfinţitul soarelui. Era altul,
o fiinţă oarecare, fără farmec şi neinteresant; aproape că
mă dezamăgea.
Dar de câteva săptămâni era în al nouălea cer.
Secerişul se anunţa excelent, depăşea prezicerile sale…
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
15
Copleşit de datorii, ipotecase pământul ancestral şi ştia că
îi consacra ultima sa bătălie, că îi angaja ultimul cartuş. Se
lupta cât zece, neîncetat, cu furie; cerul imaculat îl
înfricoşa, iar cel mai mic nor îl exalta. Nu l-am văzut
niciodată rugându-se şi consumându-se cu o aşa
încăpăţânare. Şi când veni vara şi grâul reacoperi câmpia
de paiete scânteietoare, tatăl meu se urcă pe grămada de
pietre şi nu se mai mişcă. Chircit sub pălăria sa din alfa1,
îşi petrecea cea mai mare parte a timpului contemplând
recolta care, după atâţia ani de nerecunoştinţă şi nedreptăţi
meschine, promitea în sfârşit un dram de acalmie.
Recoltele erau aproape. Cu cât se apropiau, cu atât mai
puţin tatăl meu îşi păstra calmul. Se vedea deja secerându-şi
snopii rând pe rând cu braţele, înmănunchindu-şi planurile
cu sutele şi depozitându-şi speranţele, neştiind ce să mai facă
cu ele.
Cu o săptămână în urmă, m-a pus lângă el în căruţă şi
ne-am îndreptat spre sat, cam la două sute de metri în spatele
colinei. De obicei, nu mă lua nicăieri. Poate se gândise că
lucrurile erau pe cale să se îmbunătăţească şi că trebuia să ne
revizuim comportamentul şi să ne descoperim noi instincte, o
nouă mentalitate. Pe drum, a început să fredoneze o melodie
Yasmina Khadra
16
1 Plantǎ erbacee care creşte în Africa de Nord şi în Spania, din ale cǎreifrunze se fabricǎ unele împletituri sau tipuri de hârtie, n. tr.
beduină. Era prima dată în viaţa mea când îl auzeam cântând.
Vocea sa pleca în toate direcţiile, falsă, de pus pe fugă o
mârţoagă; pentru mine era o sărbătoare – niciun bariton nu
l-ar fi egalat. Brusc, s-a dezmeticit, surprins că s-a lăsat în voie,
chiar ruşinat de a se fi dat în spectacol în faţa odraslei sale.
Satul era vai de el. Era o văgăună pierdută, plină de
tristeţe, cu cocioabele de chirpici crăpat sub povara
nenorocirilor şi cu străduţele părăsite care nu ştiau cum să-şi
ascundă urâţenia. Câţiva copaci uscaţi se lăsau roşi de capre,
înălţaţi în martiriul lor asemenea spânzurătorilor. Ghemuiţi
la rădăcina acestora, oamenii fără adăpost abia îşi duceau
zilele. Semănau cu nişte sperietori netrebuincioase,
abandonate acolo până ce tornadele le împrăştiau în aer.
Tata a oprit căruţa în faţa unei dughene respingătoare,
în jurul căreia îşi pierdeau vremea nişte puşti. Purtau, în loc
de tunici, saci de iută peticiţi grosolan şi erau în picioarele
goale. Capul lor tuns şi pătat cu răni supurânde le dădea o
mină de ceva irevocabil, ca pecetea unei damnări. Ne-au
înconjurat curioşi ca o familie de vulpi care îşi vede
teritoriul profanat. Tata i-a respins cu un gest al mâinii,
înainte de a mă împinge în băcănia unde un bărbat picotea
în mijlocul rafturilor goale. Acesta nici măcar nu şi-a dat
osteneala să se ridice pentru a ne întâmpina.
– Aş avea nevoie de oameni şi de unelte pentru seceriş,
i-a spus tata.
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
17
– Asta e tot? a zis băcanul cu plictiseală. Vând şi zahăr,
sare, ulei şi griş.
– Asta, mai târziu. Pot să contez pe tine?
– Când vrei oamenii şi uneltele?
– Vinerea cealaltă?...
– Tu eşti şeful. Fluieri şi venim.
– Atunci să zicem vineri, săptămâna viitoare.
– Batem palma, a mormăit băcanul reaşezându-şi
turbanul. Mă bucur să aflu că ţi-ai salvat recolta.
– Mi-am salvat mai ales sufletul, a replicat tata în timp
ce se depărta.
– Pentru asta, ar trebui mai întâi să ai unul, bătrâne.
Tata a tresărit în pragul dughenei. Părea să fi perceput
o insinuare veninoasă în replica băcanului. După ce s-a
scărpinat în spatele capului, s-a căţărat în căruţă şi a pornit
spre casă. Sensibilitatea sa primise o lovitură puternică.
Privirea lui, luminoasă dimineaţa, s-a întunecat. Pesemne
că citise în replica negustorului o prevestire rea. Aşa era el;
era de-ajuns să îl indispui ca să-l pregăteşti pentru ce e mai
rău, să îi flatezi ambiţia ca să îl deochi. Eram sigur că în
sinea lui regreta că şi-a permis să strige victorie înainte ca
ceva să fie câştigat.
Pe drumul de întoarcere, s-a încolăcit, asemenea unui
şarpe, şi nu a încetat să lovească cu biciul crupa catârcei;
gesturile îi erau impregnate de o furie obscură.
Yasmina Khadra
18
În aşteptarea zilei de vineri, a dezgropat cosoare vechi,
seceri care se clătinau şi alte unelte pentru a le repara.
Împreună cu câinele meu, îl urmam la distanţă, în
aşteptarea unui ordin care m-ar fi făcut util la ceva. Tata nu
avea nevoie de nimeni. Ştia exact ce avea de făcut şi unde
să găsească ceea ce avea nevoie.
Apoi, într-o noapte, pe nepregătite, nefericirea se abătu
asupra noastră. Câinele nostru urla, urla… Am crezut că
soarele se desprinsese şi căzuse pe pământurile noastre. Să
fi fost trei dimineaţa, iar coliba noastră era luminată ca în
plină zi. Mama îşi ţinea capul în mâini, încremenită în
pragul uşii. Reverberaţiile din exterior îşi alergau umbra
schimbătoare pe pereţii din jurul meu. Sora mea se ascunse
în ungherul ei, aşezată turceşte pe rogojină, cu degetele în
gură şi ochii inexpresivi.
Am ţâşnit spre curte şi am văzut un potop de flăcări
isterice răvăşind câmpurile noastre; luminile urcau până la
cerul pe care nicio stea nu veghea.
Cu bustul gol brăzdat de dâre negricioase, şiroind de
sudoare, tata înnebunise. Arunca o găleată prăpădită în
adăpătoare, se năpustea asupra incendiului, dispărea în
mijlocul flăcărilor, revenea să ia apă şi se întorcea în infern.
Nu-şi dădea seama că refuzul lui de a recunoaşte că nu
putea să facă nimic era ridicol, că nicio rugăciune, nicio
minune nu i-ar fi împiedicat visurile să se facă scrum.
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
19
Mama vedea bine că totul era pierdut. Îşi privea soţul cum
se zbătea ca un demon sublim şi se temea să nu-l mai vadă
ieşind din vâlvătaie. Tata era în stare să ia snopii de mijloc
şi să se lase să ardă împreună cu ei. Nu era el în elementul
lui doar în mijlocul câmpurilor sale?
În zori, tata continua să stropească coloanele de fum
pe care le răspândeau smocurile arse. Nu mai rămăsese
nimic din câmpuri, şi totuşi el se încăpăţâna să n-o
recunoască. Din mânie.
Nu era drept.
La trei zile de la începutul secerişului.
La doi paşi de salvare.
La o suflare de mântuire.
Târziu, în timpul dimineţii, tata începu să-şi dea
seama de realitate. Cu găleata în mână, îndrăzni în sfârşit
să-şi ridice ochii spre întinderea dezastrului. Mult timp,
el se clătină pe picioarele tremurânde, cu ochii
însângeraţi, cu figura pierdută; apoi căzu în genunchi,
se culcă pe burtă şi se lăsă, sub ochii noştri
neîncrezători, în voia a ceea ce un bărbat nu se cuvine
niciodată să facă în public − plânse… cu toate lacrimile
trupului său.
Am înţeles atunci că sfinţii protectori tocmai ne
renegaseră până la Judecata de Apoi şi că din acel moment
nefericirea devenise soarta noastră.
Yasmina Khadra
20
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
21
Timpul se oprise pentru noi. Bineînţeles, ziua continua
să fugă de noapte, seara să înlocuiască aurorele, păsările
prădătoare să se răsucească pe cer, dar, în ceea ce ne privea,
era ca şi cum lucrurile ajunseseră la capătul lor. O nouă
pagină se deschidea şi noi nu figuram acolo. Tata nu înceta
să străbată câmpurile sale distruse. Din zori până la asfinţit,
rătăcea printre umbre şi cenuşă. Parcă ar fi fost o fantomă
captivă între ruinele sale. Mama îl urmărea prin gaura din
zid care servea drept ferestruică. De fiecare dată când îşi
lovea coapsele şi obrajii cu latul palmei, ea se prosterna,
invocând, rând pe rând, numele murabiţilor2 din partea
locului; era convinsă că soţul ei îşi pierduse mintea.
O săptămână mai târziu, un bărbat veni să ne vadă.
Avea aerul unui sultan în costumul său de gală, cu barba
tunsă îngrijit şi pieptul împodobit cu medalii. Era caidul3,
escortat de garda sa pretoriană. Fără să coboare din
caleaşcă, îl somă pe tata să-şi pună amprentele digitale pe
documentele pe care un francez vlăguit şi livid, îmbrăcat
în negru din cap până-n picioare, se grăbi să le scoată din
2 În ţările islamice, personaj sfânt, venerat şi în timpul vieţii sale, şi dupămoarte, n. tr.
3 Funcţionar musulman, cu atribuţii administrative, judiciare, financiareetc., n. tr.
Yasmina Khadra
22
servietă. Tata nu se lăsă rugat de două ori. Îşi înmuie
degetele într-un burete mustind de cerneală şi le lipi de foi.
Caidul se retrase odată documentele semnate. Tata rămase
împietrit în curte, holbându-se când la mâinile sale murdare
de cerneală, când la caleaşca pe cale să atingă din nou
înălţimile colinei. Nici mama, nici eu nu am avut curajul
să ne apropiem de el.
A doua zi, mama strânse resturile nenorocirii şi le
îngrămădi în căruţă…
Totul se sfârşise.
Îmi voi aminti toată viaţa de această zi care l-a surprins
pe tatăl meu trecând într-o altă dimensiune a existenţei sale.
Era o zi descumpănită, cu soarele răstignit deasupra
munţilor şi cu orizonturile dezertoare. Era în jurul prânzului,
şi totuşi aveam sentimentul că mă descompun într-un
clarobscur în care totul fusese încremenit, în care zgomotele
fuseseră estompate, în care universul bătea în retragere
pentru a ne izola şi mai mult în deznădejdea noastră.
Tata ţinea frâiele, cu gâtul retras între umeri, cu ochii
aţintiţi în podea, lăsând catârca să ne ducă nu ştiu unde.
Mama se chircise într-un colţ al loitrelor4, ascunsă sub voal,
4 Părţile laterale ale căruţei care constau dintr-un fel de scară, care, în partea de jos, se sprijină de dric, iar în partea de sus, se prinde deleuci, n. tr.
pierdută în mijlocul boccelelor sale. Cât despre sora mea,
îşi ţinea degetele în gură, cu privirea absentă. Părinţii mei
nu îşi dădeau seama că fiica lor nu se mai hrănea, că ceva
se frânsese în mintea ei din acea noapte în care iadul pusese
stăpânire pe câmpurile noastre.
Câinele nostru ne urma de departe, cu capul plecat. Se
oprea din când în când în vârful unei movile, se aşeza în
două labe pentru a vedea dacă era în stare să ţină pasul până
când noi vom fi dispărut, apoi ţâşnea pe drum şi se grăbea
să ne ajungă din urmă, cu botul adulmecând pământul.
Mersul său încetinea pe măsură ce se apropia de noi, apoi
se îndepărta iar de drum şi se oprea, nefericit şi
descumpănit. Ghicea că acolo unde ne îndreptam paşii nu
îşi mai găsea locul. Tata i-o arătase aruncând cu pietre după
el la ieşirea din curte.
Îmi iubeam mult câinele. Era singurul meu prieten,
singurul meu confident. Mă întrebam ce urma să se aleagă
de noi doi acum că drumurile noastre se despărţeau.
Am străbătut distanţe interminabile fără să întâlnim
vreun suflet. Ai fi zis că destinul înlătura din calea noastră
orice prezenţă omenească ca să ne păstreze doar pentru el...
Drumul se aşternea în faţa noastră, descărnat, lugubru.
Semăna cu rătăcirea noastră.
Târziu la amiază, toropiţi de soare, am zărit în sfârşit
un punct negru în depărtare. Tata îndreptă catârca în acea
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
23
direcţie. Era cortul unui negustor de legume, un eşafodaj
închipuit de piloni şi de pânză de iută ridicat niciunde, ca
ţâşnind dintr-o halucinaţie. Tata îi porunci mamei să
meargă să aştepte în apropierea unei stânci. La noi, femeile
trebuie să stea la distanţă când bărbaţii se întâlnesc; nu este
sacrilegiu mai mare decât să-ţi vezi soţia privită cu
insistenţă de un altul. Mama se supuse, cu Zahra în braţe,
şi plecă să se chircească în locul indicat.
Negustorul era un omuleţ uscat, cu ochi de copoi
adânciţi într-un chip ciuruit de pustule negricioase. Purta
un anteriu arăbesc destrămat deasupra ciubotelor mucegăite
din care ieşeau degete diforme. Vesta sa uzată până în
ţesătură se chinuia să-i ascundă pieptul osos. El ne iscodea
din umbra cortului său improvizat, strângând într-o mână
un ciomag. Când îşi dădu seama că nu eram hoţi, lăsă
ciomagul şi făcu un pas la lumină.
− Oamenii sunt ticăloşi, Issa, rosti el repede către tata.
Este în firea lor. N-ajută la nimic să le porţi pică.
Tata opri căruţa în dreptul bărbatului şi acţionă
manivela de frână. Înţelese la ce făcea aluzie negustorul,
dar nu răspunse.
Negustorul îşi lovi mâinile cu un aer scandalizat.
− Când am văzut focurile în depărtare în acea noapte,
am înţeles că un biet demon se reîntorcea în iad, dar eram
departe de a bănui că tocmai ţie ţi se întâmpla asta.
Yasmina Khadra
24
− Este voia Domnului, spuse tata.
− Nu e adevărat, şi tu o ştii prea bine. Acolo unde
oamenii fac rele Dumnezeu nu mai are niciun cuvânt de
spus. Nu este drept să-l acuzăm de fărădelegi pe care doar
noi oamenii le-am făcut posibile. Cine putea să-ţi poarte
sâmbetele ca să-ţi ardă recoltele, Issa, viteazule?
− Dumnezeu hotărăşte ce trebuie să ne lovească, spuse
tata.
Negustorul ridică din umeri.
− Oamenii nu l-au inventat pe Dumnezeu decât pentru
a le distrage atenţia demonilor din ei.
Când tata puse piciorul pe pământ, o pulpană a tunicii
sale rămase agăţată de banchetă. Pricepu că era încă un
semn rău. Chipul lui se congestionă de furie interioară.
− Te duci la Oran? îl întrebă negustorul.
− Cine ţi-a zis asta?
− Toţi se duc la oraş după ce au pierdut totul... Nu te
încrede, Issa. Nu este un loc pentru noi. Oran colcăie de
escroci fără credinţă sau lege, mai periculoşi decât cobrele,
mai vicleni decât diavolul.
− De ce îmi îndrugi balivernele astea? spuse tata
plictisit.
− Pentru că nu ştii încotro îţi îndrepţi paşii. Oraşele
sunt blestemate. Norocul strămoşilor nu le mai ocroteşte.
Cei care s-au aventurat acolo nu au mai revenit niciodată.
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
25
Tata ridică o mână pentru a-l ruga să-şi ţină absur di -
tăţile doar pentru el.
− Îţi propun şareta mea. Roţile şi podeaua sunt solide
şi catârca nu are decât patru ani. Preţul tău va fi şi al meu.
Negustorul aruncă o privire pe furiş spre atelaj.
− Mă tem că nu am mare lucru să-ţi ofer, Issa. Mai ales
nu vreau să crezi că profit de situaţie. Puţini drumeţi trec
pe aici şi adesea rămân cu pepenii nevânduţi.
− Mă voi mulţumi cu ce îmi dai.
− De fapt, nu am nevoie de şaretă, nici de catârcă...
Am câţiva bănuţi în cutie. Îi voi împărţi bucuros cu tine.
M-ai ajutat adesea la greu. Cât despre atelajul tău, poţi să
mi-l încredinţezi. Îi voi găsi sigur un stăpân. Poţi să revii
să-ţi iei banii când vrei. Nu mă voi atinge de ei.
Tata nici nu cugetă la propunerea negustorului. Nu
avea de ales. Întinse o mână gata de învoială.
− Eşti un om bun, Miloud. Ştiu că nu mă înşeli.
− Niciodată nu înşelăm decât spre răul nostru, Issa.
Tata îmi încredinţă doi baloţi, îi luă el pe ceilalţi şi,
punând în buzunar cei câţiva bănuţi pe care îi întinsese
negustorul, se grăbi să meargă unde era mama, fără să
privească deloc la ceea ce lăsa în urma lui.
Am mers până nu ne-am mai simţit picioarele. Soarele
ne storcea de puteri; scânteierile sale care ne scoteau în faţa
ochilor un pământ arid şi pustiit în mod tragic ne vătămau
Yasmina Khadra
26
ochii. Ca o fantomă mumificată în giulgiul său, mama se
clătina în spatele nostru, neoprindu-se decât pentru a o
schimba pe surioara mea pe celălalt umăr. Tata n-o băga în
seamă. Mergea drept, cu pasul inflexibil, obligându-ne să
ne grăbim. Nici nu intra în discuţie ca eu sau mama să-i
cerem să încetinească puţin. Aveam tălpile zdrelite de
sandale, gâtul arzând, dar mă ţineam tare. Ca să-mi înşel
oboseala şi foamea, mă concentram asupra spatelui grozav
al tatălui meu, asupra felului său de a-şi purta povara şi
asupra pasului său măsurat şi brutal, care părea să lovească
cu putere în soarta cea rea. Nu s-a întors nici măcar o dată
ca să vadă dacă mai eram încă în urma lui.
Soarele începea să asfinţească când am ajuns la
„drumul creştinilor”, adică drumul asfaltat. Tata alese un
măslin singuratic din spatele unei moviliţe, la adăpost de
orice ochi indiscret, şi începu să înlăture mărăcinii din jur
pentru a ne îngădui să ne aşezăm. Verifică apoi dacă un
unghi mort nu ascundea drumul şi, mulţumit, ne porunci să
ne eliberăm de poveri. Mama o puse pe Zahra adormită la
poalele copacului, o acoperi cu o pânză şi scoase dintr-un
coş o cratiţă şi o lingură de lemn.
− Fără foc, îi spuse tata. Mâncăm carne uscată azi.
− N-avem. Mai am câteva ouă proaspete.
− Ţi-am zis, fără foc. Nu vreau să ştie nimeni că
suntem aici... Ne vom mulţumi cu roşii şi ceapă.
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
27
Arşiţa se domoli şi un vânticel începu să răscolească
frunzele de pe crengile măslinului. Se auzeau mişcându-se
şopârlele în ierburile uscate. Soarele se revărsa la orizont
asemenea unui ou spart. Tata stătea alungit sub o stâncă, cu un genunchi în aer
şi turbanul pe chip. Nu mâncase nimic. Ai fi zis că era
supărat pe noi.
Chiar înainte de căderea nopţii, silueta unui bărbat
apăru în vârful unei creste şi ne făcu semne. Nu putea să
se apropie din cauza prezenţei mamei mele. Din pudoare.
Tata mă trimise să-l întreb ce voia de la noi. Era un păstor
acoperit de zdrenţe, cu chipul ofilit şi mâinile aspre. Ne
propuse adăpost şi masă. Tata refuză ospitalitatea.
Păstorul insistă − vecinii nu i-ar fi iertat să lase o familie
să doarmă afară, în apropierea colibei sale. Tata ripostă
cu un refuz categoric. „Nu vreau să datorez cuiva ceva”,
mormăi el. Păstorul era indignat. Se întoarse la mica sa
turmă de capre bombănind şi lovind furios pământul cu
piciorul.
Ne-am petrecut noaptea sub cerul liber. Mama şi
Zahra, la poalele măslinului. Eu, sub tunica mea. Tata, la
pândă sub o stâncă, cu o sabie între coapse.
Dimineaţa, când m-am trezit, tata era cu totul altul. Se
răsese, îşi spălase faţa într-un izvor şi purta haine curate; o
vestă deasupra unei cămăşi decolorate, un pantalon turcesc
Yasmina Khadra
28
încreţit pe care nu l-am văzut niciodată purtându-l înainte
şi pantofi de piele spălăciţi, dar proaspăt curăţaţi.
Autocarul sosi în momentul în care soarele îşi lua
zborul. Tata îngrămădi lucrurile noastre sub acoperişul
vehiculului înainte de a ne aşeza pe o banchetă, undeva în
spate. Era prima dată în viaţa mea când vedeam un autocar.
Când a pornit la drum, m-am agăţat de scaunul meu,
subjugat şi îngrozit în acelaşi timp. Câţiva călători picoteau
ici şi colo, majoritatea fiind creştini încorsetaţi în costume
jalnice. Contemplam fără încetare peisajul care se
dezvăluia privirii dincolo de geamuri. Şoferul, în faţă, mă
fascina. Nu-i vedeam decât spatele, lat cât un meterez, şi
braţele viguroase care răsuceau volanul cu multă forţă. În
dreapta mea, un bătrân ştirb legăna, după placul curbelor,
un coş chircit la picioarele sale. La fiecare curbă, îşi afunda
o mână în coş şi verifica dacă totul era la locul său.
Mirosul insuportabil al carburantului şi virajele strânse
au reuşit să mă doboare; m-am moleşit, simţindu-mi
stomacul întors pe dos şi capul cât o baniţă.
Autocarul se opri într-un loc străjuit de arbori, în faţa
unei clădiri roşii. Călătorii se năpustiră asupra bagajelor. În
agitaţia lor unii m-au călcat pe picior; n-am băgat de seamă
asta. Eram atât de bulversat de ce vedeam, încât am uitat
să-l ajut pe tata să ne recupereze lucrurile.
Oraşul!...
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
29
Nu bănuiam că ar putea exista aglomerări aşa de
tentaculare. Era delirant. Pentru o clipă m-am întrebat dacă
răul suferit în autocar nu îmi juca feste. În spate se înşiruiau
case cât vedeai cu ochii, armonios încastrate unele
într-altele, cu balcoane înflorite şi ferestre înalte. Şoselele
erau asfaltate, mărginite de trotuare. Nu-mi reveneam, nu
ştiam nici măcar ce nume să dau lucrurilor care îmi ţâşneau
în ochi ca nişte flash-uri. Case foarte frumoase se ridicau
din toate părţile, retrase în spatele zăbrelelor vopsite cu
negru, impozante şi rafinate. Familii se relaxau pe verande,
în jurul meselor albe garnisite cu carafe şi cu pahare înalte
cu oranjadă, în timp ce puşti cu ten stacojiu şi părul auriu
zburdau prin grădini; râsul lor cristalin cădea în mijlocul
frunzişului precum o cascadă. Aceste locuri privilegiate
emanau o linişte şi o bunăstare pe care nu le credeam
posibile − în contrast cu duhoarea îngrozitoare a locului de
unde veneam şi unde grădinile îşi dădeau duhul sub povara
prafului, unde ţarcurile de animale erau mai puţin dezolante
decât cocioabele noastre.
Eram pe altă lume.
Şchiopătam în spatele tatălui meu, uluit de spaţiile
verzi mărginite de mici ziduri din piatră tăiată sau de
garduri din fier forjat, de aleile mari şi însorite şi
lampadarele ţepene în măreţia lor, asemenea unor santinele
în bătaia lunii. Şi maşinile!... Numărasem vreo zece.
Yasmina Khadra
30
Apăreau de oriunde, claxonând, iuţi ca nişte stele căzătoare,
şi dispăreau la colţul străzii cât ai zice peşte.
− Ce ţară e asta? l-am întrebat pe tata.
− Taci şi mergi, replică el. Şi priveşte înaintea ta dacă
nu vrei să cazi în vreo groapă.
Era Oranul.
Tata mergea drept înainte, cu paşi siguri, neintimidat
de străzile drepte, cu blocuri vertiginoase, care se ramificau
neîncetat în faţa noastră, şi atât de asemănătoare, încât
aveai impresia că băteai pasul pe loc. Lucru bizar, femeile
nu purtau voal. Se plimbau cu chipul descoperit; cele mai
în vârstă cu capul acoperit de bonete ciudate; cele tinere,
pe jumătate dezgolite, cu pletele în vânt, fără să fie
stingherite de prezenţa bărbaţilor.
Mai încolo, agitaţia se potoli. Am pătruns în unghere
răcoroase şi liniştite, cufundaţi într-o linişte cu greu curmată
de trecerea unei caleşti sau de vuietul unui oblon de fier.
Câţiva bătrâni europeni şedeau nemişcaţi în faţa porţilor, cu
faţa arsă de soare. Purtau şorturi largi, cămăşi deschise pe
burtă şi pălării mari pe ceafă. Toropiţi de căldură,
sporovăiau la un pahar de lichior de anason aşezat direct pe
pământ, agitându-şi cu un gest mecanic evantaiurile pentru
a se răcori. Tata trecu prin faţa lor fără să-i salute sau să-i
privească. Încerca să se poarte ca şi cum ei nu ar fi fost
acolo, dar, brusc, pasul său îşi pierdu din supleţe.
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
31
Am ajuns pe o alee unde gură-cască se uitau cu jind
la vitrine. Tata aşteptă să vadă trecând tramvaiul pentru a
traversa strada. Îi arătă mamei locul unde trebuia să-l
aştepte, îi încredinţă toate boccelele noastre şi îmi porunci
să îl urmez până la o farmacie, de la capătul aleii. Aruncă
mai întâi un ochi prin geamul vitrinei pentru a se asigura
că nu se înşelase în privinţa adresei, apoi îşi aşeză
turbanul, îşi netezi vesta şi intră. Un bărbat înalt şi slab
mâzgălea într-un registru dinapoia tejghelei, încins
într-un costum trois pièces, cu un fes roşu pe capul său
blond. Avea ochi albaştri, o faţă delicată, în mijlocul
căreia o fâşie de mustaţă îi accentua tăietura care îi ţinea
loc de gură. Când îl văzu intrând pe tata, încruntă
sprâncenele, apoi dădu o bucată de scândură la o parte şi
ocoli tejgheaua pentru a ne întâmpina.
Cei doi bărbaţi se aruncară unul în braţele celuilalt.
Se strânseră foarte tare în braţe, într-o îmbrăţişare
scurtă.
− E nepotul meu? întrebă necunoscutul apropiindu-se
de mine.
− Da, îi spuse tata.
− Dumnezeule, cât e de frumos!
Era unchiul meu. Nu ştiam de existenţa lui. Tata nu ne
vorbise niciodată de familia sa. De fapt, de nimeni. Abia
dacă ne adresa câteva cuvinte.
Yasmina Khadra
32
Unchiul se aplecă pentru a mă strânge în braţe.
− Ai un adevărat voinic, Issa.
Tata preferă să nu adauge nimic. După mişcarea
buzelor sale am înţeles că era pe cale să recite, în gând,
versete coranice pentru a nu fi deocheat.
Bărbatul se ridică şi se aşeză în faţa tatei. După un
moment de tăcere, se reîntoarse în spatele tejghelei şi
continuă să îl privească cu insistenţă pe tata.
− Nu este uşor să te scoată omul din bârlog, Issa.
Bănuiesc că s-a întâmplat ceva grav. De ani buni nu l-ai
mai vizitat pe fratele tău mai mare.
Tata intră direct în subiect. Povesti dintr-o suflare ce
se întâmplase cu terenul nostru, cu recoltele arse, cu vizita
caidului... Unchiul meu îl ascultă cu atenţie, fără să-l
întrerupă. Îi vedeam mâinile când agăţându-se de tejghea,
când strângându-se. La sfârşitul povestirii, îşi reaşeză fesul
în vârful capului şi îşi şterse fruntea cu o batistă. Era abătut,
dar încerca să se ţină cât putea de tare.
− Ai fi putut să-mi ceri să-ţi împrumut nişte bani decât
să ipotechezi pământurile noastre, Issa. Ştii foarte bine în
ce constă o astfel de amânare. Mulţi de-ai noştri au muşcat
momeala şi ai văzut cum au sfârşit-o. Cum ai putut să te
laşi şi tu ademenit?
În replicile unchiului meu nu erau reproşuri, ci doar o
imensă dezamăgire.
CEEA CE ZIUA DATOREAZĂ NOPŢII
33
− Ce s-a întâmplat s-a întâmplat, spuse tata fără
explicaţii. Dumnezeu a hotărât astfel.
− Nu El a poruncit devastarea câmpurilor tale...
Dumnezeu nu are nimic de-a face cu răutatea oamenilor. Şi
nici diavolul.
Tata ridică mâna pentru a pune capăt discuţiei.
− Am venit să mă aşez la oraş, spuse el. Soţia şi fiica
mă aşteaptă la colţul străzii.
− Să mergem mai întâi la mine. Odihniţi-vă acasă la
mine câteva zile şi între timp văd ce pot face...
− Nu, i-o reteză tata. Cine vrea să-şi refacă forţele
trebuie să înceapă de îndată. Mie îmi trebuie un adăpost, şi
asta chiar azi.
Unchiul nu insistă. Cunoştea prea bine încăpăţânarea
fratelui său mai mic pentru a-l face să se răzgândească. Ne
duse în cealaltă parte a oraşului... Nu există nimic mai
dezolant decât cealaltă parte a oraşului... Ajunge să dai o
raită pe lângă câteva case pentru a trece de la zi la noapte,
de la viaţă spre moarte. Chiar şi astăzi nu mă pot stăpâni să
nu mă treacă fiorii de fiecare dată când evoc această
experienţă fulgerătoare.
„Suburbia” în care aterizasem a făcut uitate imediat
farmecele care mă fascinaseră câteva ore mai devreme.
Eram tot la Oran, numai că eram într-un alt decor, total
schimbat. Casele frumoase şi aleile înflorite se
Yasmina Khadra
34
Dacă ți-a plăcut, intră pewww.elefant.ro/ebooks
descarcă volumul și citește mai departe!
