TITLUL I

CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ

1.Explicaţii introductive

Este stabilit faptul că criminologia, ca ştiinţă, analizează şi explică etiologia

criminalităţii relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de stabilirea metodelor si

mijloacelor prin care se poate realiza o prevenţie reală contra fenomenului

criminal, dar aceasta nu ar avea suportul social şi nici susţinerea legală dacă

societatea nu ar simţi nevoia unor asemenea preocupări.

Pentru stabilirea metodelor şi mijloacelor prin care se poate realiza prevenţia

contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci să stabilească mai întâi care

sunt factorii ce duc la declanşarea comportamentului criminal, pentru a-i putea

înlătura sau controla. În scopul identificării acestor factori, criminologia şi-a lărgit

mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum că obiectul de studiu al

criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă,

făptuitorul, victima si reacţia socială împotriva criminalităţii.

2. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-

o anumită perioadă de timp şi întru-un spaţiu bine determinat.

Majoritatea metodelor permit cunoaşterea criminalităţii legale; ele pot să releve

o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite apropierea

4

decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală.

Cifra neagră însă există şi o mare parte a criminalităţii reale scapă cercetărilor,

privând cercetarea de un volum foarte mare de cunoştinţe (informaţii).

După cum se poate vedea, criminalitatea are trei componente:

a) Criminalitatea legală-numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi

unde hotărârile de condamnare au rămas definitive. Aceasta cuprinde, aşadar, doar

acele infracţiuni care au fost determinate printr-o condamnare dată de tribunal.

Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori identificaţi, pot

fi analizaţi ca ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu, activitatea

social-economică etc. Se poate întâmpla ca unele dintre infracţiunile care nu apar în

statisticile criminalităţii legale, să figureze în acelea ale criminalităţii aparente,

fiindcă există multe cazuri în care infracţiuni nu au dat niciodată loc unei

condamnări, fie că pluralitatea infracţiunilor determină o condamnare unică, fie că

infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de o impunitate ori acţiunea

a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului; fie că autorul lor nu a putut

fi identificat.

b) Criminalitatea aparentă-cuprinde toate acele fapte care par să constituie

infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca

atare. Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa

infracţiunii este incontestabilă. Principalul decalaj intre criminalitatea aparentă şi

criminalitatea legală provine din aceea că autorii unui important număr de

infracţiuni constatate nu au putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind între

50% şi 60% infracţiuni în care infractorii nu au fost descoperiţi, această proporţie

fiind în continuă creştere şi nu diminuare. Anchetele deschise după descoperirea sau

denunţarea faptelor nu ajung la condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că

5

faptele antisociale semnalate nu reprezintă un delict; altădată, examenul voliţional la

autor nu a putut fi stabilit sau există în favoarea sa o clauză de neimpunitate sau o

imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze urmărirea penală nu se poate

declanşa si totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau o decizie de achitare.

c) Cifra neagră - este diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea

aparentă. Ea se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care, din diferite

motive, rămâne necunoscută. Imposibilitatea de a evalua cifra neagră, certiuudinea

că ea nu este constantă de la o perioadă la alta, fie in mod global, fie într-un anumit

sector al delincvenţei, influenţează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte

volumul, formele şi localizarea criminalităţii. Acest handicap apasă greu asupra

cercetării cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se clarifică cum şi de ce au fost

comise faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor

(vârstă, sex, naţionalitate, mediu etc.)

Delincvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi ca opere faptele,

iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror

identitate nu a putut fi stabilită(cel puţin modul lor de operare figurează în

criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea

aparentă şi cea reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe de o

parte, iar pe de altă parte, din cauza neglijenţei sau reticenţei victimelor care, dintr-

un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar

împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.

Obiectul criminologiei are în vedere, în principal, criminalitatea reală, dar

trebuie să arăt că pentru a studia rolul factorilor biologici în declanşarea

comportamentului criminal, avem ca obiect de studiu numai făptuitorul infracţiunilor

ce fac parte din criminalitatea legală.

6

3. Scopul criminologiei

În ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea

unei politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile

fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional,iar atunci când s-a

comis o infracţiune, cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală. Aşadar scopul

general al criminologiei este acela al fundamentării unei politici penale eficiente,

care să fie capabilă să descifreze măsurile cele mai adecvate de prevenire şi

combatere a criminalităţii.

4. Funcţiile criminologiei

Pentru a atinge scopurile sale, criminologia trebuie să îndeplinească anumite

funcţii. Unii autori consideră că două sunt cele mai importante funcţii ale

criminologiei si anume: funcţia teoretico-explicativă şi funcţia aplicativă şi

prospectivă. În primul caz demersul ştiinţific al criminologiei este acela de a

investiga criminalitatea ca un fenomen social uman, cu toate sensibilităţile sale de

identificare privind cauzele care l-au determinat şi stabilirea celor mai eficiente

măsuri de combatere a fenomenului infracţional. În cel de-al doilea caz se urmăreşte

identificarea modelelor de acţiune prin care intervenţiile preventiv-educative

stabilite în primul caz să fie dirijate de către factorii de decizie abilitaţi de lege să

dispună măsuri care să ducă la stoparea şi combaterea criminalitaţii.

Alte opinii ale specialiştilor români se opresc asupra unui număr dublu de

funcţii ale criminologiei şi anume: funcţia descriptivă, funcţia explicativă, funcţia

7

predictivă şi funcţia profilactică. Acestea reprezintă însă, înr-un mod mai detaliat,

prima opinie. Ceea ce se completează în acest caz sunt îndeosebi sursele

bibliografice care aduc o notă de documentare în plus, atunci când cele două funcţii

sunt despărţite în patru.

8

TITLUL II

TEORII BAZATE PE CARACTERISTICI FIZICE

1.Teoriile tipurilor fizice

1.1. Introducere

De-a lungul istoriei s-a considerat că o varietate de caracteristici fizice şi

anomalii ale feţei caracterizează persoanele cu inclinaţii criminale. În cele mai

vechi căutări a legăturii dintre caracteristicile fizice şi comportament, un specialist

grec l-a examinat pe Socrate si a apreciat că faţa inţeleptului îl descria ca fiind

brutal şi înclinat spre băutură. De altfel, Socrate a admis că acestea erau întradevăr

înclinaţiile sale naturale, dar că învăţase să depăşească aceste tendinţe. Grecii şi

romanii antici considerau părul roşu un semn atât de sigur că în persoana

respectivă nu trebuie să se aibă incredere, încât actorii care jucau roluri negative

purtau peruci roşii. De-a lungul secolelor, schilozii, cei ce purtau părul lung,

persoane desfigurate şi mulţi alţii la fel, erau priviţi cu suspiciune. Într-adevăr, în

Evul Mediu, unele legi arătau că dacă două persoane erau suspectate de comiterea

unei crime, cel mai urât era cel mai probabil vinovatul.

Convingerea că criminalii se nasc, nu devin criminali, şi că ei pot fi identificaţi

după o varietate de caracteristici fizice se reflectă nu numai în operele ştiinţifice,

dar şi în literatură, după cum putem vedea în multe lucrări, cum ar fi Homer care îl

descria în ,,Iliada’’ pe dispreţuitul Thesites sau cea a lui Shakespeare (când Julius

Caesar vorbeşte despre Cassius: ,,Yond Cassius has a lean and hungry look; He

thinks too much: such men are dangerous.’’).

9

Cu toate că radăcinile sale pot fi urmărite până în vremurile antice, abia în

secolul al şaisprezecelea doctorul italian Giambattista della Porta(1535-1615) a

fondat şcoala fizionomiei umane, studiul formelor feţei şi relaţia lor cu

comportamentul uman. Potrivit lui Porta, de exemplu, un hoţ ar avea buzele lungi

şi privirea ascuţită.Două secole mai târziu, eforturile lui Porta erau reluate de un

teolog elveţian, John Caspar Lovater(1741-1801). Acesta a publicat la Zurich, in

1775, o lucrare in patru volume despre fizionomie, intitulată ,,Fragmente

fizionomice’’. Lovater a sintetizat în lucrarea sa mai multe observaţii cunoscute şi

a făcut presupuneri ce s-au dovedit a fii extravagante, despre pretinsa legătură care

ar exista între particularităţile feţei şi conduita umană. De exemplu, trăsătura-

indicator a omului spân sau a femeii cu barbă, erau considerate ca semnificative.

Cu toate că aportul obiectiv, practic al acestor lucrări nu a fost cel urmărit,

meritul studiilor despre fizionomie a constat în aceea că au dat un impuls unei

viziuni cu mult mai bine organizată, mai bine fundamentată şi mai impresionantă,

care avea să fie conoscută sub denumirea de frenologie.

1.2. Franz Joseph Gall (1758-1828)

Teoreticienii frenologi au preluat ideea lui Aristotel, potrivit căreia organul

minţii este creierul. La baza teoriei lor au stat trei principii: 1.exteriorul craniului se

conformează interiorului şi formei creierului; 2.,,mintea’’ constă în facultăţi şi

funcţii; 3.aşa cum creierul este ,,organul minţii’’, diferitele malformaţii ale feţei

sau craniului sunt indiciile ,,organelor’’ cu facultăţi speciale.

Franz Joseph Gall(1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg şi Viena, fiind

preocupat în principal de problemele legate de anatomia creierului. Între anii 1810-

10

1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrările

sale: ,,Anatomia şi fiziologia sistemului nervos în general şi a creierului în

particular’’. Gall formulează o teorie a tendinţelor umane potrivit căreia

comportamentul omului este reglat prin ,,jocul’’ unor tendinţe(sau facultăţi) care

îşi găsesc fiecare ,,condiţia materială de posibilitate’’ într-o porţiune a cortexului.

Porţiunea este proeminentă dacă tendinţa este dezvoltată si, respectiv, atrofică dacă

tendinţa este redusă, rezultând o adevărată ,,cartografie corticală’’. Admiţând că

oasele boltei craniene se mulează deasupra cortexului, în aşa fel încât, acolo unde

cortexul este dezvoltat, se constituie o proieminenţă osoasă iar acolo unde cortexul

este atrofic se formează o adâncitură, rezultă că printr-o simplă palpare exterioară a

craniului se poate observa gradul de dezvoltare al fiecărei tendinţe; această tehnică

a fost denumită de Gall: ,,cranioscopie’’. Potrivit afirmaţiilor lui Gall ar exista, în

principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal şi care ar putea fi

sondate printr-o ,,cranioscopie abilă’’: prima se situează în spatele canalului

audutiv extern şi corespunde instinctului de apărare; cea de-a doua se plasează

deasupra canalului auditiv şi ar corespunde unor tendinţe de omor; a treia se

situează în partea mijlocie a arcului frontal, la nivelul arcadei sprâncenoase şi

corespunde instinctului de proprietate şi tendinţei spre furt. Gall a întocmit o schiţă

a craniului omului, pe care a desenat locul din craniu corespunzător fiecărei

facultăţi. Astfel el a enumerat 26 de facultăţi speciale ale creierului.

John Gaspar Spurzheim (1776-1832) a ridicat numărul acestor facultăţi la 35.

Acesta a fost studebtul lui Gall şi apoi un colaborator apropiat al fostului său

profesor. Cei doi au scris împreună despre cercetările lor asupra sistemului nervos,

studiile şi concluziile la care au ajuns fiind preţioase pentru antropologie.

11

2.Teoriile antropologiei criminale

2.1.Cesare Lombroso(1835-1909)

Este un reprezentant de frunte al Şcolii pozitiviste. Marvin Wolgfang scria: ,,in

istoria criminologiei nici un nume nu a fost, probabil, atât de mult elogiat sau

contestat ca acela al lui Cesare Lombroso’’. El a adoptat ca explicaţie deterministă

a crimei modelul biologic. În concordanţă cu ideile evluţioniste ale timpului, care

considerau comportamentul uman ca expresie a instinctelor biologice, Lombroso a

elaborat teoria ,,criminalului înăscut’’, care a promovat teza tendinţei înăscute spre

crimă a indivizilor caracterizaţi de un profil biologic distinct. Acest profil este

definit, sublinia Lombroso, de multiple ,,stigmate’’ fizice, denumite semne

ale ,,degenerescenţei’’, adică anomalii sau deficienţe cu caracter anatomo-

fiziologic, cum sunt: asimetrie craniană sau facială, frunte teşită, maxilare

proieminente, nas plat, urechi mari, sensibilitate scăzută la durere etc. Cu alte

cuvinte,în concepţia lui Lombroso, constituţionalitatea individului îl obligă să

săvârşească, în mod constant, crime.

Influenţat puternic de curentul pozitivist, alături de care unii autori adaugă şi

ura lui de o viaţă faţă de ,,idealism’’, reprezentat, în concepţia sa de acele opinii ce

explicau comportamentul uman prin referire la factorii spirituali, în 1876

Lombroso publică principala sa lucrare L’uomo delinquente. În primele ediţii ale

acestei lucrări, extinde concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile

cutiei craniene şi funcţiile creierului şi la alte trăsături al individului.

12

Pe baza examenului antropometric biologic, medical şi psihologic a 5907

delincvenţi, el formulează ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia

caracterele omului primitiv şi al animalelelor inferioare pot apare la anumiţi

indivizi sub forma unor ,,stigmate anatomice’’(malformaţii ale scheletului şi cutiei

craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii

ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor), ipoteză pe care

Lombroso o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa datorată epilepsiei.

Aceste anomalii(la care ulterior adaugă şi altele de natură fiziologică,

constituţională sau psihologică) ar deveni semnificative prin numărul lor. Când la

un criminal sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta

este, după părerea lui Lombroso, un criminal înăscut, prin care se înţelege un

individ cu puternice înclinaţii criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influenţa

pozitivă a mediului. Anomaliile respective nu ar fii prin ele însele generatoare de

acte criminale, ci ar permite numai identificarea unor predispoziţii pentru

comiterea unor atare acte.

Ideea că anumiţi indivizi ar fi putut să fie rămăşiţele unui stadiu timpuriu de

dezvoltare a fost iniţial sugerată de Darwin, care spunea: ,,Bărbaţii cu nişte

înclinaţii negative, care îşi fac ocazional apariţia în familii fără o cauză

observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive, din care ei nu au progresat

vreme de generaţii’’.

La baza formulării tezei atavismului a stat teoria recapitulaţiei sau legea

biogenetică a lui Ernest Haeckel, fost profesor la universitatea din Jena. El şi-a

dezvoltat teoria pe ideea că dezvoltarea individului o recapitulează pe cea a speciei,

adică ontogeneza este o repetare scurtă şi rapidă a filogenezei.,, Dezvoltarea

individului repetă pe cea a speciei, formele succesive pe care le îmbracă embrionul

nefiind altceva decât imaginea, mai mult sau mai puţin ştearsă, a formelor

13

ancestrale sub care specia s-a dezvoltat în timp. Tot astfel şi după naştere,

dezvoltarea omului o recapitulează pe cea a speciei sale. Urmărind ideea

atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul (în

care vedea un mic primitiv). El a cercetat, de asemenea, unele anomalii ale

creierului, ale scheletului si ale unor organe interne (inimă, ficat). O constatare

interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia), care îl

apropie şi ea pe criminal de omul sălbatic.

Din examinarea a 383 de criminali italieni, Lombroso a stabilit că 21%

prezintă o asemenea anomalie, în timp ce 43% au 5 sau chiar mai multe. Plecând

de la această constatare, a afirmat că prezenţa a 5 sau mai multe anomalii ne indică

faptul că individul este un ,,criminal născut’’.

O a doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-

funcţionale de natură degenerativă; cercetările s-au axat în special asupra

componentei psihice. Lombroso se ocupă de ,,nebunia morală’’ care fusese tratată

de Morel drept un aspect degenerativ.

În sfârşit, într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii

epilepsiei, pe care o consideră, alături de atavism, un factor cheie în etiologia

criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal,

criminalul nebun şi nebunul moral, considerând epilepsia atât drept ,,una din

psihozele cele mai atavice’’ cât şi ,,nucleul tuturor degenerescenţelor.

În ultima sa carte, ,,Crima-cauzele acesteia şi remediile’’, Lombroso face un

sumar al muncii sale de-o viaţă, destinată special cauzei justiţiei şi, îndeosebi,

prevenirii fenomenului criminal. Mult mai matur în gândire, de data aceasta a

inclus şi alţi factori, pe lângă cei fizici şi antropologici, susţinând că există trei

mari clase de criminali: 1.criminali născuţi-înţeleşi ca rămăşiţe atavistice ale unei

14

forme de evoluţie înapoiată, ei constituind doar o treime din numărul total de

agrsori; 2.criminalii bolnavi-adică idioţii, imbecilii, paranoicii, melancolicii,

alcoolicii, epilepticii sau istericii; 3.criminoloizii-o clasă largă, fără caracteristici

fizice speciale, care nu sunt afectaţi de boli mintale dar al căror sistem emoţional şi

mental conduce, în anumite circumstanţe, la comportamente criminale.

Un lucru mai puţin amintit în doctrină este faptul că Lombroso a efectuat nu

numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-

culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura

criminalilor etc.

2.2. Charles Goring

Teoria lui Lombroso a avut o audienţă foarte scăzută în Anglia. Nu întâmlător

de aici vor veni şi cele mai serioase critici, care vor lansa însă şi o nouă ipoteză

referitoare la geneza criminalităţii. Aceasta aparţine lui Charles Goring, care o

expune în cartea sa ,,The English Convict: A Statistical Study (1913) şi priveşte

rolul erdităţii. Aşa cum arăta Karl Pearson ,,lucrarea lui Goring ocupă un loc aparte

în istoria criminologiei… nu este prea mult să spunem că Goring înlătură în

primele capitole ale sale, pentru totdeauna încâlcitele şi exuberantele producţii

lombrosiene’’.

Studiul avea să-l înceapă în 1901, prin măsurarea comparativă a 3000 de

condamnaţi englezi cu un mare număr de necriminali englezi şi s-a întins pe o

perioadă de 8 ani. La realizarea lui a primit ajutorul a mai multor persoane, cum ar

fi: doctori ai închisorilor, gardieni şi alt personal specializat. Printre cei care l-au

sprijinit a fost şi expertul statistician Karl Peasron, atât în executarea unor calcule

15

complexe, cât şi în interpretarea datelor obţinute. Studiul a fost definitivat în 1913.

Condamnaţii care au fost studiaţi erau toţi recidivişti, presupunându-se că ei

constituie o bună reprezentativitate pentru tipul de persoană criminală, fiind

comparaţi cu studenţi din anii terminali, pacienţi ai unor spitale şi ofiţeri sau

specialişti din armata britanică. Goring a parcurs trei faze: o analiză statistică pe un

eşantion de condamnaţi care să confirme prezenţa a 37 de trăsături lombrosiene, o

comparaţie între datele obţinute în prima fază cu trăsăturile unui eşantion de

control de noncriminali (el a comparat dealtfel şi alte caracteristici, cum ar fi:

conturul nazal, culoarea ochilor, culoarea părului, stângăcia), format din persoane

enumerate anterior şi în sfâtşit o analiză generală a trăsăturilor fizice ale

criminalilor.

La capătul acestei cercetări Goring nu a descoperit nici o diferenţă

semnificativă între trăsăturile fizice ale criminalilor în raport cu grupul de control

(susţinătorii lui Lombroso au afirmat că, de fapt, Goring găsise diferenţe

semnificative între grupurile criminale şi cele necriminale, însă a minimalizat

diferenţele, falsificând datele originale; alţii au susţinut că, într-adevăr, prin teoriile

sale, Goring a creat un suport şi mai solid afirmaţiilor lombrosiene). El constată

însă o anumită inferioritate de ordin fizic în rândul infractorilor(infractorii erau mai

scunzi decât cealaltă categorie şi cântăreau cu 5-10 kg mai puţin), pe care o pune

însă pe seama eredităţii, idee care coincidea cu teza lui generală despre

inferioritatea ereditară, ca bază a conduitei criminale. Comportamentul social este

considerat astfel, în opinia lui Goring, un comportament moştenit. Cei care

moştenesc predispoziţii deviante vor fi incapabili să se adapteze la o viaţă socială

normală. Insistând asupra rolului eredităţii, el consideră că un procent de 68% din

urmaşii infractorilor devin ei înşişi infractori, minimalizând sau chiar negând rolul

familiei ca şi influenţa mediului social. Goring propune ca remediu împotriva

16

crimei eugenia(modificarea tendinţelor criminale, izolarea şi supravegherea celor

predispuşi a comite crime pentru a limita ocaziile favorabile, reglementări speciale

privind procrearea în cazul debililor mentali şi epilepticilor).

În ciuda numeroaselor eforturi de a arăta că criminalii sunt diferiţi fizic de

necriminali, marea parte a experţilor şi a opiniei publice informate au respins

afirmaţiile lui Lombroso. Concluziile generale ale lui Goring în materie au fost

acceptate de către cei mai moderni criminologi, opinia sa inevitabilă fiind că ,,nu

există tipul fizic criminal’’.

2.3. Ernest A. Hooton(1887-1954)

Concluziile lui Goring nu au fost contrazise până când Ernest A. Hooton

(1887-1954) un antropolog de la Harvard, a reluat o cercetare asupra tipului fizic,

ajungând la concluzii diferite. El a reanalizat munca lui Goring şi a criticat

metodologia şi concluziile la care acesta ajunsese. În lucrarea ,,Criminalul

american: un studiu antropologic’’, Hooton spunea: ,,criminalii sunt inferiori

organic, crima este rezultatul impactului mediului asupra organismului uman

neevoluat. Aceasta presupune că eliminarea crimei poate fi efectuată numai prin

extirparea neconcordanţelor fizice, morale şi mentale sau segregarea lor completă

într-un mediu social aseptic’’.

Subiecţii folosiţi de Hooton au fost în număr de peste 17000. Din 10 state şi

aproximativ 14000 au fost deţinuţi, iar restul l-a constituit grupul de control de

necriminali. Iată câteva din concluziile cele mai reprezentative la care a ajuns

acesta: la 19 măsurători din 33 s-a găsit ,,o diferenţă semnificativă între criminali şi

noncriminali’’; criminalii sunt inferiori necriminalilor, în aproape toate

17

măsurătorile corporale; inferioritatea fizică este semnificativă deoarece este

asociată cu inferioritatea mentală; tatuajul este mai des întâlnit la criminali; frunţile

joase şi înclinate, lungi, gâturile subţiri, umerii înclinaţi în exces la criminali faţă

de cealaltă categorie; cauza de bază a inferiorităţii este datorată eredităţii; frunţi

căzute, rădăcinile nasului înalt situate, deformări nazale variind pe ambele extreme,

excesul defectelor nazale, feţe compresate şi fălci proeminente întregesc imaginea

inferiorităţii constituţiei generale; ochii închişi şi albaştrii sunt rar întâlniţi la

criminali, în timp ce ochii albaştrii-gri şi amestecaţi sunt în exces. De asemenea

sunt în exces ridurile ochilor, sprâncenele subţiri şi foarte subţiri; buzele subţiri şi

fălcile proeminente sunt întâlnite mai frecvent la criminali; urechile criminalului au

o tendinţă de uşoară deplasare şi au punctul lui Darwin mult mai perceptibil.

Hooton şi-a axat o mare parte din studiul său pe compararea unui grup de criminali

cu un altul, pe baza tipului de agresiune folosit. Plecând de aici, el descrie în

detaliu antropologia caracteristicilor diferitelor tipuri de criminali, cum ar fi:

asasinii, hoţii, tâlharii şi violatorii. El concluzionează că oamenii înalţi şi slabi au

tendinţa de a fi asasini şi tâlhari, iar cei înalţi şi graşi, pe lângă tendinţa de a fi

asasini, sunt şi tentaţi în a produce fraude financiare; oamenii mici

(subdimensionaţi) pot fi hoţi şi spărgători, iar oamenii mici şi graşi comit violuri,

în timp ce indivizii cu un fizic ,,mediocru’’ sunt tentaţi de a comite crime, fără o

înclinare anume.

Hooton a afirmat că inferioritatea fizică este moştenită, dar nu a prezentat nici

o dovadă, cât de mică, a ceea ce a susţinut. Se ştie foarte bine că stadiul de

dezvoltare fizică este într-o mare măsură influenţat de condiţiile de hrană şi de

mediu. Din aceste motive, diferenţa de câteva kilograme pe care a găsit-o între

criminali şi noncriminali nu poate fi luată în considerare decât în condiţiile unei

diete standardizate, aplicate întocmai ambilor subiecţi. El a mai ignorat şi faptul că

18

cel puţin jumătate din deţinuţii folosiţi au mai fost în închisoare, că mulţi dintre

aceştia mai fuseseră condamnaţi pentru alte tipuri de fapte decât cele care făceau

obiectul preocupărilor sale.

3.Teoriile tipurilor de corp

3.1. Ernest Kretschmer(1888-1964)

O încercare interesantă de a raporta comportamentul criminal la caracteristicile

fizice sunt şi aşa-numitele teorii ale tipurilor de corp.

Ernest Kretschmer(1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa unei

relaţii precise între unele tipuri morfologice şi anume tulburări psihice. Pornind de

la această observaţie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare

a lui Kretschmer, ce interesează criminologia, a fost ,,Structura corpului şi

caracterul’’(,,Korperbau und Character’’). Deşi în lucrarea sa avea un capitol

intitulat ,,Tipurile constituţionale şi crima’’, totuşi, afirmaţiile sale erau făcute sub

forma unor generalizări, neprezentând nici o analiză statistică.

În acest capitol, Kretschmer afirmă doar că există o preponderenţă a tipului

atletic îndeosebi la faptele comise cu violenţă. Despre tipul astenic face afirmaţia

că este predispus la furturi mărunte, iar despre indivizii care aparţin tipului pycnic-

că au tendinţe spre depresiuni nervoase. Cât priveşte tipul dysplastic (combinat,

metis), afirmă că are tendinţe spre agresiune împotriva decenţei şi moralităţii şi că

acest tip de individ poate fi amestecat şi în comiterea unor fapte violente.

19

Kretschmer consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge

patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaşie mai puternică spre

comiterea unor infracţiuni specifice:

1)Tipul pycnicomorf (sau pycnic): indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu

extremităţi scurte, faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi; ei se

caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă).

2)Tipul leptomorf (sau astenic): intră în această categorie indivizi înalţi, slabi,

cu chipul prelung; ei sunt dotaţi invers din punct de vedere intelectual, sunt

interiorizaţi şi, de regulă, adaptarea socială este precară; se caracterizează printr-o

criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile comise sunt, de

regulă, patrimoniale: furt, abuz de încredere etc.

3)Tipul atletomorf (sau atletic): se evidenţiază printr-un sistem osteomuscular

puternic; oscilează între sentimentalism şi brutalitate; se caracterizează printr-o

criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă spre recidivă, indiferent de

vârstă.

4)Tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel

mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori cu malformaţii

corporale; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili

mintali şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale (dar nu numai),

operează într-un mod neaşteptat (uneori stupid, alteori sălbatic), îşi încep cariera

criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

Kretschmer nu a făcut, însă, comparări cu eşantioane de populaţie necriminală

sau cu persoane aflate sub tratament datorită unor boli mentale. De aceea, este

20

practic imposibil să determini care sunt diferenţele sau particularităţile unui anumit

tip de criminali.

3.2. William Sheldon

De o mai mare influenţă în rândul criminologilor s-a bucurat tipologia lui

William Sheldon. El şi-a extras ideile de bază şi terminologia tipurilor din

explicarea că viaţa umană începe ca un embrion şi care, în esenţă, este un tub făcut

din trei straturi diferite de ţesut: primul este un strat intern (sau endodermul), al

doilea este stratul mijlociu (sau mesodermul) şi al treilea este stratul de suprafaţă

(sau ectodermul). Apoi, Sheldon a construit o tipologie fizică şi mentală conţinând

fapte cunoscute din embrionologie şi fiziologia dezvoltării.

Cercetând un număr de 200 de delincvenţi juvenili, în vârstă de 15-21 ani,

internaţi într-un institut de reeducare, a evidenţiat trei tipuri de corp (somato-tipuri

sau tipuri somatice):

1)endomorfic- din punct de vedere fizic, dezvoltare relativ mare a viscerelor,

tendinţe de îngrăşare, rotunjimi domoale în diferite părţi ale corpului, extremităţi

scurte şi subţiri, oase mici, piele netedă şi catifelată; din punct de vedere

temperamental, viscerotonic, relaxare generală a corpului, persoană confortabilă,

iubeşte luxul, un rafinat dar încă în esenţă un extrovertit.

2)mezomorfic- fizic, predominare relativ mare a muşchilor, oaselor şi

organelor motorii ale corpului, piept puternic, mâini mari şi încheieturi puternice;

temperamental, somatotonic, persoană activă, dinamică, merge, vorbeşte şi

gesticulează convingător, se comportă agresiv.

21

3)ectomorfic-fizic, dominantă relativă a pielii şi a pilozităţilor, a sistemului

nervos, corp fragil şi delicat, oase mici şi delicate, umeri înguşti, faţă mică, nas

bine conturat, păr fin, corp cu masă relativ mică şi cu o mare suprafaţă;

temperamental, cerebrotonic, un introvertit, suferă de afecţiuni funcţionale, alergii,

sensibilităţi ale pielii, oboseală cronică, insomnie, sensibil la zgomot şi la distracţii,

se fereşte de aglomeraţii.

Fiecare persoană, într-o măsură mai mare sau mai mică, posedă caracteristicile

acestor trei tipuri. Sheldon a folosit, de aceea, 3 numere ca să indice prezenţa

caracteristicilor cuprinse în cele trei tipuri într-un anume individ. Deoarece aceste

numere nu există în stare pură, ci în forme intermediare, Sheldon a dezvoltat un

sistem de măsurare, prin care un individ poate fi exprimat prin trei cifre. Aceste

cifre reprezintă gradul de mezomorfism, endomorfism sau ectomorfism al unui

individ pe o scară de la 0 la7, 0 reprezentând lipsa completă a trăsăturilor unui

anumit tip somatic. Mezomorful pur are, de exemplu, numărul 171, endomorful

pur are cifra 711, iar ectomorful pur are cifra 117. Cifra 444 caracterizează tipul

intermediar, echilibrat. Măsurătorile făcute au arătat că bărbaţii americani au în

medie cifra 4-4-3,5, iar femeile americane au în medie cifra 5-3-3,5. Pornind de la

acest sistem de măsurare, Sheldon a pus în evidenţă strânsa asociaţie între tendinţa

spre criminalitate şi indivizii definiţi de caractere predominant mezomorfice, a

căror constituţionalitate specifică îi predispune spre agresiune, violenţă şi

delincvenţă. Pentru Sheldon, cei mai periculoşi delincvenţi sunt caracterizaţi de o

structură constituţională mezomorfic-endomorfică, care determină o vitalitate

puternică şi absenţa inhibiţiei.

Sheldon vorbeşte despre ,,delincvenţa biologică’’, ,,delicvenţa mentală’’

şi ,,criminalitatea primară’’ nu ca aspecte ale unui comportament ce aparţine unui

22

criminal, ci ca factori de măsurat, atunci când avem în atenţie un comportament

observat al unui individ căruia se presupune că i-ar aparţine.

Un studiu ulterior al celor 200 de tineri, 30 de ani mai târziu, a identificat

14 ,,criminali primari’’, indivizi care au suferit condamnări în perioada următoare,

când au devenit adulţi. Aceştia care au recidivat erau relativ mesomorfici, în

comparaţie cu ceilalţi.

3.3. S.Glueck şi E.Glueck

Concluziile cercetărilor lui William Sheldon au fost confirmate de soţii Glueck

care, fără a susţine că structura mezomorfică a corpului este o cauză directă a

tendinţei spre criminalitate, au ajuns la concluzia că acest tip somatic predispune la

un anumit tip de personalitate, cum sunt lipsa de sensibilitate în raporturile cu

ceilalţi şi tendinţa de a acţiona agresiv la frustrare. Soţii Glueck, care au încercat să

elaboreze tabele de predicţie a comportamentului delincvent, au pus în evidenţă

corelaţia dintre biotipuri şi importanţa mediului social, considerând că tinerii

caracterizaţi de trăsături mezomorfice beneficiază de mai puţină afecţiune şi

înţelegere din partea părinţilor sau a fraţilor şi surorilor.

Pe baza clasificării lui Sheldon, soţii Glueck au comparat constituţia fizică a

unui eşantion de 500 de delincvenţi cu constituţia fizică a unui grup de control

format din 500 de indivizi care nu au comis infracţiuni. Cele două grupuri se

asemănau în ceea ce priveşte vârsta, inteligenţa generală, provenienţa etnică şi

zona de domiciliu. Fotografiile băieţilor au fost amestecate împreună şi apoi

extrase vizual după tipul de corp predominant. Această procedură este descrisă de

S.Glueck şi E.Glueck în ,,Rezolvarea delincvenţei juvenile’’, apărută în 1990. Prin

23

această metodă, 60,1% dintre delincvenţi şi doar 30,7% dintre nedelincvenţi au fost

găsiţi mezomorfi. Analiza a inclus studierea a 67 de trăsături specifice

personalităţii şi a 42 de factori socioculturali, în scopul de a determina care dintre

acestea erau asociate cu delincvenţa. Glueck a stabilit că mezomorfii ,,sunt

caracterizaţi mai mult de trăsături particulare susceptibile la comiterea actelor de

agresiune (putere fizică, energie, insensibilitate, tendinţa de a încerca eliberarea de

stări tensionale şi de frustrare prin folosirea forţei, împreună cu o libertate relativă

de la interdicţiile sociale, marcaţi de lipsa autorităţii, instabilitate emoţională). Ei

au observat că acei mezomorfi care devin delincvenţi sunt caracterizaţi de un

număr mare de trăsături de personalitate care sunt anormale, susceptibile la boli

avute în copilărie, distructive, sentimente de neadecvare, instabilitate şi conflicte

emoţionale. În plus, trei factori socioculturali erau strâns asociaţi cu delincvenţa şi

mezomorfismul: lipsa unei supravegheri părinteşti, lipsa unei familii şi lipsa unor

facilităţi în cadrul familiei.

Toate cercetările menţionate au stabilit numai legătura de asociere între tipul

de constituţionalitate şi criminalitate, dar nu au putut pune în evidenţă raportul

cauzal dintre acestea. O asemenea asociere nu se poate reduce, însă, la interpretări

strict biologice, ci impune luarea în considerare şi a mediului social. De exemplu,

tinerii caracterizaţi de o musculatură puternică şi caractere atletice tind să fie mai

brutali sau mai agresivi decât ceilalti, motiv pentru care aceştia din urmă îi tratează

în funcţie de aceste tendinţe. Acest tratament poate determina, la rândul său, o

intensificare a relaţiilor tinerilor în conformitate cu concepţia celorlalţi despre ei.

Această explicaţie reprezintă o îmbinare între interpretarea biotipologică şi teoria

etichetării.

Studiul lui Glueck a fost criticat, deoarece nu oferă o soluţie unui control

pentru rapidele schimbări ale corpului ce apar în adolescenţă, metoda folosită se

24

bazează doar pe aprecieri vizuale şi nu pe măsurători de precizie, iar subiecţii

folosiţi erau numai delincvenţi aflaţi sub supraveghere în instituţii speciale.

3.4. Juan B.Cortes

În încercarea de a depăşi aceste probleme, Juan B.Cortes a folosit o tehnică a

măsurării precise a somatotipului a 100 de delincvenţi, dintre care 70 se aflau în

executare în instituţii speciale, iar 30 aveau suspendată executarea pedepsei. De

asemenea a mai cercetat 100 de elevi adolescenţi ai unei şcoli private, care nu au

avut vreodată probleme de încălcare a legii şi a 20 de infractori adulţi închişi. Cu

această ocazie a stabilit că 57% dintre delincvenţi aveau valori mari ale

mezomorfiei, iar dintre persoanele nedelincvente, numai 19% .

În scopul de a descoperi dacă tipul corpului este asociat cu temperamentul,

Cortes a făcut un experiment pe 73 de băieţi, 100 de fete de colegiu şi 20 de

infractoare adulte, stabilind că fizicul este asociat în mod clar cu autodescrierea

temperamentului. În final, folosind testul lui McClelland pentru ,,Nevoia de

realizare’’, Cortes a stabilit că mezomorfismul era asociat cu nevoia de realizare şi

cu nevoia de putere.

Diferenţele în mezomorfie dintre grupurile supuse acestui studiu pot să reflecte

mai degrabă diferenţele în clasa socio-economică decât în criminalitate, deoarece

grupul nedelincvent provenea de la o renumită şcoală particulară şi aceasa,

probabil, din clasele superioare, în timp ce criminalii şi grupurile delincvente

predominau dintr-o clasă de inferioritate socială.

Deşi modelul biologic explicativ al deviaţiei nu a reuşit să ofere dovezi

convingătoare în sprijinul validităţii sale, el continuă să fie aplicat şi azi, atât în

25

interpretarea criminalităţii, cât şi în cea a prostituţiei, homosexualităţii,

alcoolismului, consumului de droguri etc.

4.Teoriile bioconstituţionale

Criminologul suedez Olof Kinberg este fondatorul teoriei inadaptării biologice,

teorie expusă pe larg în lucrarea sa ,,Basic problems of criminology’’ apărută la

Copenhaga în 1935.

Pentru a descoperii cauzele care determină săvârşirea unei infracţiuni este

necesar să se studieze, arată Kinberg, personalitatea individului. Locul central în

cadrul acestui studiu este conferit conceptului de constituţie biopsihologică, prin

care Kinberg înţelege dispoziţiile ereditare normale care se găsesc în fiecare dintre

noi, ca şi caracterele fenotipice rezultate din acestea, cu condiţia ca factorii

mezologici ce acţionează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale şi

postfetale să nu difere sensibil de aceia care sunt consideraţi normali, în sensul

biologic şi statistic al termenului, specific omului în general. Criminologul suedez

consideră că omul este o fiinţă biologică, psihologică şi socială caracterizată

prin ,,plasticitate’’. Delictul reprezintă o formă specială de manifestare a

plasticităţii, o reacţie particulară a individului la diverşi stimuli. Cum însă orice

individ reacţionează în funcţie de propria sa structură bio-psihică, pentru stabilirea

cauzelor crimei este necesară studierea tocmai a acestei structuri, cu alte cuvinte, a

personalităţii individului.

Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de

structură biologică actuală, prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui

întreg sunt combinate pentru a realiza funcţia. Kinberg precizează astfel că

26

structura, în această semnificaţie, nu vizează numai trăsăturile anatomice mai mult

sau mai puţin statice, ci se referă la toate procesele biologice, termenul având astfel

o conotaţie atât statică cât şi dinamică, anatomică şi fiziologică.

Structura biopsihologică este compusă din două grupe de trăsături. Una este

constituită din trăsăturile ereditare normale determinate de genele care se găsesc la

toţi indivizii în cantitate variată şi diferit grupate. Genele normale şi manifestările

lor fenotipice formează nucleul constituţional, care, din punct de vedere dinamic,

prezintă suma tendinţelor reacţionale ale individului. O a doua grupă cuprinde

trăsăturile ereditare patologice. Există, în opinia lui Kinberg, două elemente ce

trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituţional, care

reprezintă ,,suma tendinţelor reacţionale ale individului’’ şi funcţia morală,

adică ,,modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun

atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte’’. Din combinaţia dintre un

anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită configuraţie a funcţiei morale,

rezultă indivizi neadaptaţi care, la anumiţi stimuli vor reacţiona în contradicţie cu

legea penală.

Teoria criminologică a lui Kinberg are astfel două variante: varianta

constituţională şi varianta patologică.

Varianta constituţională se bazează pe lucrările psihiatrului suedez H.

Sjobring. Potrivit acestuia, factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt

în număr de patru: capacitatea (nivelul maxim care poate să-l atingă inteligenţa

unui individ sub influenţa unor condiţii mezologice optime); validitate (cantitatea

de energie cerebrală de care dispune un individ); stabilitatea (facultatea proceselor

cerebrale de a menţine şi a restabili cu uşurinţă echilibrul emoţional); soliditatea

27

(relaţiile între elementele constelaţiilor nervoase la un anumit moment, tendinţe de

integrare sau, dimpotrivă, de disociere).

Pentru a desemna rolul acestor trăsături în structura de personalitate, Kinberg a

utilizat denumirea de ,,radicali constituţionali’’. În raport cu distribuirea acestora

(surplus, mediu, slab), ajunge la următoarea clasificare a individului: supercapabil,

supervalid, superstabil, supersolid şi, respectiv, subcapabil, subvalid, substabil,

subsolid, între aceştia situându-se tipul mediu.

Un al doilea concept explicativ în teoria lui Kinberg este acela de funţie

morală, care ar cuprinde ideile şi emoţiile morale ale individului, capacitatea

acestuia de a evalua normele morale şi promptitudinea cu care reacţionează la

stimulii morali. În această concepţie, funcţia morală este o parte integrantă a

personalităţii. În raport cu funcţia morală, Kinberg distinge patru categorii de

subiecţi:

a)indivizi cu o funcţie morală limitată la anumite cunoştinţe şi evaluări general

acceptate, cărora elementul emoţional le lipseşte complet sau este foarte slab. După

opinia lui Kinberg, numai înapoiaţii mentali şi bolnavii grav sunt lipsiţi de

rudimentele unei funcţii morale. Cunoaşterea că anumite fapte sunt interzise de

morală constituie astfel funcţia elementară morală care este foarte rar absentă;

b)indivizii care posedă cunoştinţe mai mult sau mai puţin aprofundate asupra

regulilor de morală acceptate şi care sunt capabili să reacţioneze emoţional la

stimuli adecvaţi;

c)indivizi a căror funcţie morală a suferit modificări în urma unei leziuni

patologice ale ţesutului cerebral;

28

d)indivizi cel mai adesea bine adaptaţi la regulile de conduită acceptate, care

nu manifestă nici un semn exterior care să ateste o funcţie morală defectuoasă, dar

care sunt insensibili faţă de actele imorale.

Aplicarea la etiologia actului infracţional, pe care Kinberg o face, este

următoarea: normele penale incriminatoare exprimă evaluările morale acceptate de

mediu, permiţând unui individ să reacţioneze armonios la stimulii acestui mediu.

Inadaptarea reprezintă deci o incapacitate a individului de a reacţiona armonios

la stimulii mediului căruia aparţine.

Infracţiunea reprezintă, astfel, rezultatul anumitor trăsături biologice ale

individului, care îl determină să reacţioneze la anumiţi stimuli exteriori prin acte

incriminate de lege.

În raport cu distincţiile menţionate, O. Kinberg consideră că depistarea

trăsăturilor ce compun nucleul constituţional ar permite să recunoaştem cu

certitudine tendinţele reacţionale (de inadaptare), cu alte cuvinte, predispoziţiile

către comiterea unor acte antisociale.

Varianta patologică. Alături de varianta constituţională aparţinând domeniului

normal, Kinberg expune varianta patologică, care include bolile mentale,

tulburările grave de inteligenţă, datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie

traumatismelor cerebrale, infecţiilor microbiene etc.; toţi aceşti factori vor

determina, potrivit lui Kinberg, o deficienţă a funcţiei morale.

Deşi modelul etiologic propus de Kinberg este mai complex decât concepţiile

anterior înfăţişate, introducându-se alături de factori biologici şi factori psihologici

şi mezologici, afinităţile criminologului suedez cu determinismul pozitivist sunt

29

evidente. Prioritatea pe care o acordă factorilor biologici în etiologia crimei apare

mai ales din modul în care examinează funcţia morală.

Valabil rămâne, în opera lui Kinberg, situarea omului ca fiinţă umană cu o

individualitate distinctă în centrul preocupărilor criminologice, profunzimea anlizei

ştiinţifice, rigoarea metodologică, dar mai ales ideea pe care Kinberg ţine să o

sublinieze în mod deosebit, întrunul din studiile sale, potrivit căreia ar fi o gravă

eroare de a crede că indivizii care comit sporadic sau frecvent acte antisociale sau

criminale ar fi în mod necesar diferiţi de cei care nu le comit. Prin aceasta Kinberg

se desparte net de antropologia criminală, atrăgându-şi însă criticile promotorilor

personalităţii criminale specifice.

5.Teoria constituţiei criminale

Promotorul acestei teorii a fost italianul Benigno di Tulio. Deşi conceptul

fundamental al acestei teorii este similar cu cel utilizat de Kinberg, di Tulio îi

conferă o semnificaţie mult mai largă. Constituţia cuprinde, în opinia acestuia, pe

de o parte, elementele ereditare şi congenitale, iar pe de altă parte, elemente

dobândite în special în prima parte a vieţii.

Studiind radiografiile unui grup de infractori care au comis omoruri, di Tulio a

constatat că jumătate din aceştia prezentau leziuni osoase ale cutiei craniene. Di

Tulio formulează teoria ,,constituţiei criminale’’ înţelegând prin această

sintagmă: ,,o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care

există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor

instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra majorităţii oamenilor’’.

Un concept important în teoria lui di Tulio este acela de prag. Tendinţele

30

criminogene vor fi mai puternice la anumiţi indivizi, determinându-i să reacţioneze

la unele excitaţii exterioare diferit de alţii. Ce trebuie reţinut în concepţia lui di

Tulio este că dacă toţi indivizii pot prezenta reacţii antisociale, declanşarea

acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a stimulului. Pentru unii

poate fi slabă, pentru alţii poate fi puternică, între aceşti doi poli, cum remarcă J.

Pinatel, existând o multitudine de stări intermediare. Crima, ca şi în concepţia lui

Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare a individului la mediu.

În demersul său explicativ, criminologul italian pleacă de la examinarea

conceptului de voinţă care acoperă un fenomen complex, asupra căruia intervin trei

tipuri de elemente: ,,acelea care sunt legate de procesele psihice inferioare şi

endotimice, şi în consecinţă de forţele instinctive şi afective (…) cele având ca

sarcină de a preciza şi câteodată de a crea raţiunile alegerii după o judecată şi un

act critic; în sfârşit cele autonome, în mod particular specifice voinţei’’

Dincolo de evidenta asemănare cu structura freudiană a aparatului psihic (în

ordinea lui di Tulio: sine, supraeu şi eu) este de remarcat că voinţa nu este privită

doar din perspectiva secvenţelor psihice conştiente ori raţionale. Într-o asemenea

viziune apare normal ca autorul să pună problema ,,libertăţii de a vrea’’, pentru a

stabili în ce măsură infractorul se poate sau nu sustrage actului pe care este împins,

din interior, să-l comită. Ajungem inevitabil la problema liberului arbitru asupra

căreia di Tulio nu vrea să se pronunţe considerând că aceasta nu este o sarcină a

antropologiei criminale. Opinia autorului în această chestiune rezultă totuşi, cel

puţin implicit, din analiza ulterioară a comportamentului criminal.

În capitolul privind etiologia criminală sunt analizaţi o serie de factori care par

a juca un rol în formarea constituţiei criminale. Astfel, di Tulio insistă asupra

eredităţii pe care o consideră un ,,factor preponderent’’: ,,Bazându-ne pe propria

31

noastră experienţă, aprofundată de-a lungul examenului mai multor mii de

criminali (…) ne credem autorizaţi să precizăm că povara eredităţii este în mod

particular frecventă la subiecţi pe care-i caracterizează o predispoziţie spre crimă,

(…) factorul ereditar joacă un rol preponderent mai ales în geneza a ceea ce

constituie fenomenul predispoziţiei spre crimă, (…) şi se rezumă practic într-o mai

mare probabilitate de a comite o crimă chiar sub influenţa unor instigări

criminogene ce rămân dedesubtul pragului determinant asupra masei.’’

Cu toată această influenţă puternică, ereditatea trebuie considerată doar ca

o ,,posibilitate sporită’’ de a deveni criminal şi nu ca o ,,predestinare’’.

Un alt factor important îl reprezintă ,,anomaliile constituţionale’’, în mod

particular deficienţele funcţionale ale zonei corticale care pot genera o

predispoziţie gravă spre crimă.

Sunt analizate de asemenea influenţele criminogene ale unor categorii de

factori precum: ,,vârsta şi crizele biologice’’, ,,procesele toxice şi toxi-

infecţioase’’, ,,viaţa instinctivă şi dispoziţiile afective’’. Cu privire la această

ultimă categorie se arată: ,,ori, cum tocmai aceste forţe instinctive sunt cele care

formează baza vieţii afective şi sentimentale, înţelegem cu uşurinţă că dezvoltarea

caracterului şi a variaţiilor de caracter, până la cele mai extreme, este puternic

legată de dezvoltarea calitativă şi cantitativă a vieţii instinctive. De aici rezultă că,

aşa cum de la forţele instinctive, traversând un proces evolutiv normal, se trece la o

personalitate morală, la fel dezvoltarea neregulată a acestor forţe poate determina

la individ o stare de slăbiciune morală mai mult sau mai puţin gravă şi, în

consecinţă, o predispoziţie spre criminalitate’’.

Importanţa vieţii afective nu apare doar în formarea personalităţii, şi în

dinamica actului criminal (criminogeneză) alterările afectivităţii, care au de regulă

32

un substrat biopsihic, par să joace rolul hotărâtor. Astfel, structura personalităţii

criminale face ca, la categoria de indivizi posedând o asemena constituţie, însuşi

actul volitiv să fie incomplet, deficitar: ,,la criminalii constituţionali, actul volitiv

este adesea deficitar prin faptul că stimulii endogeni sunt mai puternici, reflecţia

incompletă şi capacitatea de inhibiţie mai mult sau mai puţin limitată’’.

Constatăm astfel că şi la di Tulio, factorul afectiv joacă rolul hotărâtor în

declanşarea comportamentului criminal; este vorba aici de o afectivitate alterată în

urma unor deficienţe, în primul rând de ordin biologic. Apopierile lui di Tulio cu

determinismul pozitivist, în ciuda rezervlor şi criticilor pe care acesta le adesează,

este şi mai evidentă decât în cazul lui Kinberg, di Tulio susţinând teza unei

constituţii specifice (delincvente) care separă infractorul de noninfractor.

33

TITLUL III

TEORIILE PRIVIND FACTORII BIOLOGICI ŞI

COMPORTAMENTUL CRIMINAL

1.Primele cercetări în direcţia criminalităţii moştenite

În perioada când unii cercetători măsurau craniile şi corpurile criminalilor, în

căutarea determinismului fizic al criminalităţii, alţii susţineau că criminalitatea este

o caracteristică transmisă pe cale genetică. Pentru a-şi susţine teoria, ei au urmărit

istoria unor familii.

Richard Dugdale (1841-1883), de exemplu, a studiat vieţile a mai mult de o

mie de membrii ai familiei pe care a numit-o ,,Jukes’’. Interesul său în această

familie a început când a găsit şase persoane înrudite într-o închisoare din nordul

New York-ului. Urmărind o ramură a familiei, descendenţii Adei Jukes, la care s-a

referit ca fiind ,,mamă a criminalilor’’, Dugdale a găsit printre cei o mie de

descendenţi, 280 de cerşetori, 60 de hoţi, 7 criminali, 40 de altfel de delincvenţi, 40

de persoane cu boli venerice şi 50 de prostituate.

34

Descoperirile lui indicau, pretinde Dugdale, că dacă anumite familii produc

generaţii de criminali, ei trebuie că transmit o caracteristică degenerativă pe cale

genetică.

La o concluzie similară a aluns şi Henrz Goddard (1866-1957). Într-un studiu

al arborelui genealogic al familiei soldatului Martin Kallikak, Goddard a găsit mult

mai mulţi criminali printre descendenţii fiului nelegitim al lui Kallikak, decât

printre descendenţii fiului său dintr-o căsătorie ulterioară cu ,,o femeie de aceeaşi

calitate cu el’’.

Aceste studii au fost contrazise la început pe considerentul că influenţele

genetice şi de mediu nu puteau fi separate, dar la începutul secolului douăzeci au

fost luate în serios. Bazându-se pe presupunerea că criminalitatea putea fi

controlată dacă ar fi fost împiedicaţi criminalii să-şi transmită caracteristicile la

generaţia următoare, unele state au permis sterilizarea delincvenţilor recidivişti.

Legile cu privire la sterilizare au dobândit forţă constituţională în Curtea Supremă

de Justiţie a Statelor Unite în 1927 printr-o opinie scrisă a lui Justice Oliver

Wendel Holmes Jr., care includea următoarea declaraţie: ,,Este mai bine pentru

toată lumea, dacă în loc să aşteptăm să executăm urmaşii degeneraţi ai criminalilor,

sau să îi lăsăm să moară de foame din cauza imbecilităţii, societatea îi poate

împiedica pe cei care se manifestă nepotrivit să îşi continuie linia genetică. …

Aceste generaţii de imbecili sunt suficiente’’.

2.Teoria lui Goring

Am prezentat o parte a muncii lui Goring în titlul anterior, referindu-mă la

carecteristicile fizice ale indivizilor şi comportamentul criminal.

35

Studiul iniţial al lui Goring a fost conceput ca un răspuns la o iniţiativă a lui

Lombroso de a realiza un studiu imparţial pe 100 de ,,criminali nativi’’, 100 de

persoane cu tendinţe criminale şi 100 de persoane normale. Lombroso s-a oferit să-

şi retragă teoriile dacă ar fi fost găsite identice caracteristicile fizice, mentale şi

fiziologice ale celor trei grupuri. Disputa nu a avut loc niciodată, deoarece

opozanţii lui Lombroso au spus că este imposibil să faci o distincţie clară între cele

trei grupuri. Studiul lui Goring, început câţiva ani mai târziu, era o comparaţie

strictă între grupuri de condamnaţi (persoane condamnate şi închise pentru crimă)

şi un grup de persoane necondamnate, încercând să facă distincţie între ,,criminalii

nativi’’, persoane cu tendinţă criminală şi persoane normale. Întreaga metodologie

s-a bazat pe folosirea măsurătorilor obiective ale caracteristicilor fizice şi mentale.

Până la urmă, studiul avea să fie destul de departe în a aproba sau dezaproba

teoriile lui Lombroso, drept urmare, Goring şi-a formulat propria-i teorie cu privire

la inferioritatea moştenită.

Folosindu-se de concluziile lui Francis Golton şi ale studentului acestuia Karl

Pearson, care, cu ajutorul noilor metode statistice, au măsurat gradul de asemănare

sau de corelare determinat de ereditare, Goring face analiza fenomenului criminal

şi ajunge la concluzia că crima este moştenită în acelaşi mod în care erau moştenite

şi trăsăturile fizice şi de personalitate.0

Goring a considerat că frecvenţa şi lungimea unei perioade de detenţie ar

putea să ofere explicarea unor factori fizici, mentali şi morali, care să

demonstreze ,,seriozitatea’’ crimei. De aceea el a şi găsit în urma investigaţiilor

sale mai mulţi ,,criminali serioşi’’ care îşi petrecuseră perioade mai mari în

detenţie şi care fizic erau mai mici, iar mental inferiori altor cetăţeni. Aceşti factori

36

puteau fi explicaţi şi ca influenţă a mediului, dar Goring susţinea că ambii factori

(fizic şi mental) erau nişte caracteristici pe care cei în cauză le moşteneau.

De asemenea, a menţionat că a găsit mari asemănări între particularităţile

crimei comise de părinţi şi particularităţile crimei comise de copii, ca şi între

crimele comise de fraţi.

Goring a încercat să motiveze că aceste descoperiri nu pot fi efectul unor

condiţii sociale improprii, fiindcă în studiile sale nu prea a găsit conexiuni între

gravitatea (seriozitatea) unei crime şi factorii de mediu social, cum ar fi educaţia,

sărăcia, familii despărţite etc. Plecând de aici Goring a motivat că nici

criminalitatea unuia dintre soţi nu ar putea fi explicată prin exemplul celuilalt,

deoarece -spunea el- cei mai mulţi erau deja angajaţi în crimă în momentul în care

se căsătoriseră. La fel, susţinea că criminalitatea copiilor nu putea fi explicată prin

exemplul părinţilor, deoarece coeficientul de instrucţie în ale hoţiei era altul la

părinţi, care puteau fi posibili profesori în încălcările de lege. El susţine că dacă

părinţii criminali erau condamnaţi şi executau pedeapsa la închisoare, când copiii

erau încă mici, copiii aveau să devină infractori, în cele mai dese cazuri, atunci

când ei aveau să atingă vârsta adulţilor, ca atunci când părinţii lor au fost arestaţi.

Altfel spus, o perioadă mai lungă cu un părinte criminal şi închis nu a avut nici o

influenţă în apariţia criminalităţii la copiii acestuia şi a concluzionat că nu

condiţiile de mediu sunt cele care favorizează criminalitatea, ci moştenirea care,

astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În consecinţă, oamenilor care întruneau

aceste caracteristici, Goring le propunea interzicerea reproducerii.

3.Teoriile privind studiul gemenilor

37

Metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult

în ultimele decenii, mai cu seamă la gemenii monozigoţi, şi a condus la cercetări

ample, sub toate aspectele, ajungându-se la constatări şi concluzii mai sigure în

cunoaşterea eredităţii în acest domeniu. S-a spus că metoda gemenilor, în domeniul

ştiinţelor omului, este prin ea însăşi un fel de ,,experiment al naturii’’. Unii gemeni

provin dintr-un singur ovul fecundat şi în acest caz este vorba de gemeni univitelini

sau monozigoţi şi sunt identici din punct de vedere genetic. Alţi gemeni provin din

două ovule fecundate deodată, în acest caz fiind vorba de gemeni bivitelini sau

dizigoţi şi nu sunt identici. Gemenii univitelini sunt foarte asemănători între ei din

punct de vedere fizic şi psihic, încât, de multe ori, nu pot fi deosebiţi şi

recunoscuţi, uneori nici de propria familie. Gemenii dizigoţi nu seamănă între ei în

mod deosebit, aşa cum seamănă cei monozigoţi şi nu se confundă unul cu altul. Ei

se mai numesc, din acest motiv, fraţi născuţi deodată şi împărtăşesc, oarecum

soarta celorlalţi fraţi născuţi pe rând.

În problema eredităţii criminalilor gemeni s-au făcut multe cercetări ştiinţifice

interesante. Astfel, Johannes Lange publică, în 1921, un studiu care avea să facă

faimă în epocă, intitulat ,,Crima ca destin’’ (Verbrechen ols Schicksal). El a găsit

23 de perechi de gemeni identici şi a stabilit că atunci când unul a înregistrat o

încarcerare, în 77% din cazuri şi fraţii lor au suportat o pedeapsă identică, în timp

ce la 17 perechi de gemeni fraţi, când unul a fost închis, celălalt a suportat o

încarcerare identică numai în 12% din cazuri. Grupul de control a fost extins la 214

perechi de fraţi normali şi de vârste apropiate în care unul din fraţi a fost

condamnat şi s-a stabilit că doar în 8% din cazuri şi celălalt frate a înregistrat o

încarcerare. Implicaţiile par să indice foarte clar o relaţie importantă între

înzestrarea genetică a indivizilor şi comportamentul lor.

38

Acelaşi lucru l-a constatat şi Siemens, care a cercetat gemeni monozigoţi şi

dizigoţi, constatând că tipurile de conduită ale gemenilor monozigoţi sunt foarte

apropiate şi au întotdeauna acelaşi caracter, ceea ce nu se poate spune despre

gemenii fraţi.

Karl O. Christiansen, pentru a evita reproşuri că cercetătorul şi-a ales grupele

de control care i-au convenit, a încercat alte procedee. Astfel, el a

folosit ,,Registrul Oficial al Gemenilor din Danemarca’’, dintre anii 1881 şi 1910,

când ambii gemeni au trăit împreună cel puţin până la vârsta de 15 ani. Studiul s-a

referit la aproximativ 6000 de perechi. Apoi, Karl O. Christiansen a

folosit ,,Registrul Penal’’ pentru a vedea dacă au suferit şi condamnări. A găsit cu

această ocazie 67 de cazuri pentru care cel puţin unul dintre gemenii identici a fost

înregistrat ca infractor şi în 24 din acestea şi celălalt geamăn era criminal, ceea ce

reprezintă 35,8%.

La categoria gemeni fraţi a găsit 114 cazuri, din care doar în 14 cazuri amândoi

erau criminali (12,3%).

La femei, situaţia s-a prezentat cu totul altfel: la gemenii identici, din 14 cazuri

3 erau confirmate (21,4%), iar la 23 gemeni fraţi doar într-un singur caz amîndouă

au fost condamnate (4,3%).

Alţi teoreticieni, Delgaard şi Kingler, au sugerat că rata mai mare pentru

gemenii identici s-ar putea datora similarităţii educaţiei lor. Când gemenii au fost

grupaţi în funcţie de apropierea lor mutuală, toate diferenţele dintre gemenii

identici şi cei fraţi au dispărut.

Cei doi teoreticieni au concluzionat că ,,semnificaţia factorilor ereditari în

înregistrarea crimei este inexistentă’’.

39

4.Teoriile privind studiul adoptivilor

Primul studiu vizând copii adoptaţi a fost realizat de F. Schulsinger în

lucrarea ,,Psihologia-ereditate şi mediu’’. El a selectat 57 de adoptivi psihopaţi

care au fost comparaţi cu 57 de adoptivi nepsihopaţi, pe baza vârstei, sexului, a

vârstei când au fost preluaţi de familiile adoptive şi a clasei sociale a părinţilor

adoptivi. După aceea au fost făcute cercetări la spitale şi s-a stabilit că 14,4% din

rudele biologice ale adoptivilor psihopaţi suferiseră de alcoolism, consum de

droguri şi condamnări penale. În partea cealaltă, au fost găsiţi doar 6,7% dintre

rudele biologice ale adoptivilor nepsihopaţi.

Studiile au continuat şi în asemenea cazuri, mai semnificative fiind concluziile

desprinse de Hutchings şi Mednick.

Studiul acestora se referea la adopţiile de băieţi realizate la Copenhaga între

anii 1927 şi 1941. Dintre aceşti băieţi, 36,4% aveau taţi biologici cu antecedente

penale. După aceea băieţii au fost grupaţi în funcţie de propriile lor antecedente

criminale. S-a constatat că în proporţie de 31,1% tinerii aveau taţi biologici cu

antecedente, în timp ce 37% dintre băieţi cu agresiuni minore şi 48,8% dintre

băieţii cu antecedente criminale aveau taţi biologici cu asemenea antecedente.

Din aceste date rezultă că criminalitatea are mai multe şanse să apară în cazul

unui băiat adoptat, când tatăl său biologic are antecedente penale.

Continuând studiul, taţii biologici şi cei adoptivi au fost grupaţi după

antecedentele criminale şi a fost determinat procentajul fiilor care au înregistrat

antecedente criminale pentru fiecare dintre aceste grupuri. Rezultatele au stabilit că

40

există un efect interactiv între criminalitatea tatălui adoptiv şi criminalitatea tatălui

biologic. Când doar unul a fost criminal, efectul nu părea la fel de semnificativ ca

atunci când ambii au fost infractori.

De asemanea, efectul criminalităţii tatălui adoptiv nu era la fel de mare ca

efectul criminalităţii tatălui biologic.

S-a mai stabilit, folosind metoda statistică de analiză a regresiei multiple, că,

totuşi, criminalitatea tatălui biologic continuă să aibă efecte chiar şi când tatăl

adoptiv nu are antecedente.

Studiul a stârnit interes mai ales pentru agenţiile de adopţiuni, care îşi puneau

problema adopţiei unui copil, în anumite cazuri, în funcţie de poziţia părinţilor

biologici.

5.Teoriile privind dezechilibrul biochimic

Implicaţiile echilibrului şi dezechilibrului hormonal au pătruns adânc în

limbajul biologiei şi fiziologiei umane, efectele sale făcând obiectul mai multor

studii, nu numai în rândul biochimiştilor dar şi al criminologilor.

Astfel, una din primele lucrări, aparţinând lui Louis Berman- ,,Glandele care

reglează personalitatea’’, prezintă chimia corpului uman şi dezechilibrul hormonal

ca două concepte centrale ce stau la baza unei noi criminologii care se bazează pe

biochimie. De altfel o abordare similară mai apare şi într-o altă carte care avea să

vadă lumina tiparului în 1928.

Ideea de bază era că tulburările emoţionale crescânde, datorate dezechilibrului

hormonal, creează ocazii propice pentru producerea crimei.

41

Singura cercetatre mai realistă a timpului a fost cea făcută de Berman, pe 250

de criminali, pe care i-a comparat cu un grup de control de băieţi normali,

necriminali, din New York. Cei consideraţi criminali aveau o distribuire a

defectelor glandulare de 2-3 ori mai mare decât a celor din grupul de control.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la un grup de delincvenţi tineri, comparaţi cu un alt

grup de nondelincvenţi de aceeaşi vârstă.

Totuşi, dificultatea cea mai evidentă, care pune testul sub semnul întrebării,

este că Berman nu explică în detaliu cum şi-a făcut comparările, cum i-a selectat

pe cei din grupul de control sau care au fost rezultatele statistice ale studiului.

Alte studii, făcute la o şcoală specială pentru tinerii delincvenţi, au arătat că nu

există nici o diferenţă particulară între cei care aveau o funcţionare normală a

glandei.

Mai mult, a devenit logic că între funcţionarea normală a glandelor şi o viaţă

sexuală normală există o relaţie care nu poate fi folosită de cei care susţineau că

disfuncţionalităţile glandulare au aceeaşi relaţie directă şi cu crimele sexuale sau

alte asemenea fapte situate în afara legii.

Totuşi, se pare că există o relaţie între activitatea criminală a unei femei şi

unele afecţiuni endocrine minore, care cauzează variaţii neobişnuit de mari în

nivelele hormonale, cu puţin timp înainte de menstruaţie-tensiune menstruală. Aşa,

de exemplu, câteva studii arată că femeile, în această perioadă, comit infracţiuni şi

afişează o varietate de alte probleme comportamentale, care, în afara acestei

perioade, nu se petrec deloc sau sunt foarte uşor sesizabile. Însă, aceste studii nu

vin să sugereze că variaţiile la nivel hormonal, ele însele, cauzează crima, ci numai

că disfuncţia, în combinaţie cu alţi factori, poate să contribuie la declanşarea

impulsului criminal.

42

Există, se pare, o relaţie între testosteron, hormonul sexual masculin, şi

nivelurile crescute de agresivitate ale bărbaţilor. Astfel, mai multe studii au găsit că

bărbaţii mai violenţi au nivelul de testosteron mai mare.

Însă studiile existente, atât în ţară, cât şi în străinătate, fac referiri la cercetări

care sunt legate de activitatea glandelor endocrine şi de schimbările pe care le

produc în personalitatea pacientului, pornind de la tratamentul pe care-l fac şi nu

prea întâlnim specialişti care, plecând de la aceste constatări, să facă conexiuni

între crimă şi dezechilibrul hormonal. Întrebaţi despre aceasta, majoritatea înclină

să nu vadă vreo relaţie directă între hormonii endocrini şi crimă, aşa cum, de altfel,

nu există nici între dieta persoanei şi crimă, deşi sunt voci care susţin că terapiile

nutriţioniste sunt marea promisiune pentru tratamentul viitor al infractorilor.

6.Teoria privind complementul cromozomial xyy şi xxy

Deşi repudiat de mulţi oameni de ştiinţă, ,,visul’’ lombrosian de a găsi o

dovadă palpabilă, pentru a demonstra substratul biologic al crimei, nu a fost

niciodată şi probabil nici nu va fi total abandonat.

Odată cu dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare, preocupările de a stabili

un raport între comportamentul criminal şi structurile biologice ale individului s-au

deplasat în sfera genetică.

În deceniul şase al secolului douăzeci, progresele geneticii au determinat o

relansare a interesului pentru aplicarea modelului biobogic în explicarea devianţei.

O serie de investigaţii făcute în acest sens au încercat să identifice relaţiile posibile

dintre comportamentul deviant şi structura cromozomială (purtătoare de gene).

După cum se ştie, celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23

43

de perechi distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom matern şi

unul patern.

Cariotipul omului normal este reprezentat, prin urmare, de formula genetică

46XY în cazul sexului masculin şi de 46XX în cazul celui feminin.

Anumite accidente genetice pot însă determina fie un minus, fie un surplus de

cromozomi sexuali în formula genetică.

Cât priveşte minusul de cromozomi sexuali, în literatura de specialitate se arată

că procentul de femei infractoare cu cariotipul 46XO este nesemnificativ.

Corelaţii semnificative ar apare, potrivit unor opinii, între surplusul de

cromozomi şi criminalitate. Complementul cromozomial XYY este o asemenea

caracteristică, şi a stimulat o arie întinsă de cercetări, penrtu a se şti dacă el poate fi

asociat cu comportamentul criminal.

La femei, aceşti cromozomi au aceeaşi mărime şi sunt denumiţi ,,XX’’, după

forma lor.

Unul dintre cei doi cromozomi de la bărbat este mai mic şi diferit ca formă, de

aceea cromozomii sexuali masculini sunt denumiţi ,,XY’’. La concepţie, un ovul şi

un spermatozoid, fiecare conţinând 23 de cromozomi, se unesc şi formează o

singură celulă, care începe să se dezvolte sub forma unui embrion.

Se întâmplă, uneori, ca o diviziune celulară anormală, să-şi facă apariţia

înaintea concepţiei, astfel că ovulul sau spermatozoidul să conţină un cromozom

sexual mai mult, iar embrionul care rezultă, va conţine mai mulţi cromozomi decât

este normal. Această anormalitate a fost denumită ca particularitatea XXY, adică

sindromul lui Klinefelter, după numele celui care l-a descoperit.

44

Mai mulţi cercetători au fost de acord că sindromul lui Klinefelter poate fi

asociat cu degenerarea testiculelor şi sterilitate, mărimea sânilor şi înapoiere

mintală moderată. La acestea, cercetări mai recente adaugă alcoolismul şi

homosexualitatea. A fost însă suficient pentru criminologi ca descoperirea să fie

luată în atenţie şi să se efectueze investigaţii pe grupe de deţinuţi.

Deoarece cromozomul Y determină masculinitatea, s-a avansat ideea că un

bărbat cu un cromozom Y mai mult (XYY) ar putea fi mult mai agresiv şi înclinat

spre agresivitate.

Multă vâlvă au făcut astfel în anii 1960-1970 cercetările Patriciei Jacobs în

Marea Britanie. Examenul genetic a 197 de delincvenţi dintr-o închisoare din

Edinbourgh a constatat că 7 dintre aceştia aveau cariotipul 46XYY; într-un alt grup

examinat, procentul fiind de 2,8% (în populaţia generală proporţia fiind de 1 la

700). Pe baza acestor cercetări, P. Jacobs ajunge la concluzia că frecvenţa acestei

anomalii printre deţinuţi s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar

predestina, genetic, individul la crimă.

Cromozomul Y a fost de altfel denumit şi cromozomul crimei, mai ales

speculaţiilor publicitare făcute în jurul cazului Richard Speck-care a ucis la

Chicago la 14 iulie 1966, 8 asistente medicale-bănuit a aparţine acestui cariotip,

bănuială neconfirmată ulterior, şi a lui Daniel Hugon care a ucis la Paris, la 4

septembrie 1956 o prostituată, purtător al aceluiaşi damnat cromozom.

În literatura de specialitate se citează şi alte studii care au încercat să

stabilească o amplă listă de tulburări de comportament, printre care şi manifestări

antisociale, derivate din această anomalie.

45

Caracteristica fizică cea mai evidentă a acestor bărbaţi era că ei erau

excepţional de înalţi (peste 2 m), şi, de aceea, la alte asemenea cercetări, au fost

testaţi numai bărbaţii care aveau înălţimea în jurul acestei cifre.

Se apreciază că pe ansamblu, această anomalie ar fi de 10 ori mai frecventă

printre infractori, frecvenţa cariotipului XYY fiind, după unele date, în populaţia

generală, de 0,15%.

Chiar dacă practica a confirmat în unele cazuri că asemenea bărbaţi au comis

cu adevărat crime, ulterior, alte cercetări au arătat, totuşi, că cei cu XYY erau cu

mult mai puţin violenţi decât alţii.

Pe baza unui studiu întocmit de cercetătorii Sorbin şi Miller, s-a

concluzionat: ,,Contrar aşteptărilor generate de uoele rapoarte şi de mass media,

studiile făcute sunt mai degrabă o demonstrare prin care se face acceptat faptul că

bărbaţii de tip XYY nu sunt predispuşi la agresivitate. În orice caz, ca grup, ei au

fost mai puţin agresivi decât comparabilii lor de tip XY’’.

Cel mai amplu studiu care a infirmat ipoteza lansată de Patricia Jacobs este cel

realizat în Danemarca de cercetătorii americani Herman Witkin şi Sarnoff Mednik.

Studiul a cuprins iniţial toate persoanele de sex masculin născute la Copenhaga

între 1844-1947, un total de 31.436 din care s-a selecţionat un eşantion de 4.558 de

persoane, cercetarea finală făcându-se pe 4.139 de subiecţi. Dintre aceştia numai

12 subiecţi au fost depistaţi cu formula 46XYY, 5 dintre ei având probleme minore

cu justiţia, cazul cel mai grav şi unicul cu violenţă fiind al unui adolescent

condamnat la 9 luni închisoare pentru loviri.

Cât priveşte corelaţia între anomalia 47XXY, cunoscută sub numele de

sindromul Klinefelter, unele cercetări arată că persoanele respective prezintă un

46

risc crescut pentru tulburări mentale, tulburări în sfera sexualităţii

(homosexualitate, transexualitate, pedofilie).

Există multiple rapoarte de cercetare care constată un procent mai ridicat de

infractori cu această formulă genetică în penitenciare.

Autorii acestor rapoarte de cercetare menţionează însă că această anomalie

genetică se asociază întotdeauna cu factori defavorizanţi din mediul familial şi

social al individului, aceasta fiind de altfel concluzia generală a acestor cercetări.

7.Funcţionarea sistemului nervos central

Se cunoaşte că sistemul nervos central are ca localizare şi coloana vertebrală,

fiind implicat în gândirea conştientă şi în activităţile motorii voluntare.

Procesele electrochimice care ar putea să apară la nivelul creierului, dacă se

doreşte, pot fi detectate cu ajutorul unui electroencefalograf (E.E.G.). Undele

cerebrale anormale pe care le înregistrează E.E.G. se crede că sunt asociate cu

unele din comportamentele anormale ale individului.

După 1940 s-au făcut mai multe studii cu acest aparat şi s-a constatat că 25%-

50% dintre grupurile de criminali au anormalităţi E.E.G., în timp ce studiile

noncriminalilor arătau doar un procent de 5%-20% cu asemenea deficienţe. În

cazul infractorilor violenţi şi recidivişti, diferenţele sunt mult mai mari.

Aceleaşi testări au fost făcute şi pe un grup de băieţi danezi între 10-13 ani şi

care nu comiseseră nici un act delincvent. Mai târziu, peste 6 ani, au fost verificate

înregistrarile oficiale ale celor care au comis infracţiuni cu E.E.G.-urile băieţilor

care nu au comis asemenea fapte. Undele cerebrale aveau, practic acelaşi traseu.

47

S-a oscilat între a se da un răspuns precis, sau nu, preferându-se explicaţia că

datele oferite de test nu susţin teoria nematurizării creierului, ci mai degrabă vin să

sugereze o joasă stimulare corticală.

De asemenea, s-a luat în studiu şi epilepsia, apreciindu-se că o persoană care

are un acces de ,,grand mal’’ poate să apară ca violentă şi, în consecinţă, să poată fi

scăpată de sub control. La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că epilepticii sunt

semnalaţi într-un număr mare în închisori.

Însă, asocierile între o formă de epilepsie şi alta cu un compotament criminal

sunt neclare si de aceea, poate, numărul susţinătorilor este cât al celor care sunt

împotrivă.

Totodată, o a treia arie a funcţionării sistemului nervos central ce poate fi

raportată la comportamentul criminal, include forme variate de afecţiuni şi

disfuncţiuni ale creierului. Aceste afecţiuni pot fi detectate de teste medicale cum

sunt razele X, citire C.A.T. şi ciocnirile dorsale.

Într-adevăr, o mare parte din deţinuţi suferă de asemenea disfuncţiuni

cerebrale, în special în regiunile lobilor temporali şi frontali, dar comportamentul

criminal nu poate fi generalizat numai la aceste disfuncţiuni. Sunt lucruri care nu

trebuie scăpate din vedere dar nu însă şi generalizate.

Se pare că ştiinţa, în acest delicat domeniu, mai are multe de spus.

În ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, se presupune că ,,cei care au părinţi

infractori, copiii, pot să reflecte mai degrabă efectele combinate fizice şi

psihologice ale neglijenţei şi bătăilor părinteşti, decăt vreun factor genetic’’.

48

8.Incapacitatea de a învăţa

Se pare că, la nivelul creierului mic, există un tip de disfuncţiune prin care un

copil, altfel normal şi inteligent, nu poate învăţa.

Sesizarea, combinată cu speculaţia că delincvemţii sunt disproporţional afectaţi

de incapacităţi de învăţare, a făcut ca problema să fie luată în studiu nu numai de

sociologi, profesori, medici, ci şi de jurişti criminologi.

Teoretic, dacă există incapacităţi de învăţare acestea ar putea fi raportate la

delincvenţă, fie prin legăturile biologice, fie prin lanţul de evenimente sociale.

Aceia care optează pentru o legătură biologică susţin că acei copii cu

incapacităţi de învăţare sunt impulsivi, pe când ceilalţi susţin că nu sunt receptivi la

ceea ce se petrece în societate.

Cert este că acum ,,nu s-a stabilit existenţa unei relaţii cauzale între deficienţele

de învăţare şi delincvenţă’’.

Căutarea unor explicaţii în domeniu s-a lovit de motivaţia majoră a celor care

au muncit cu delincvenţii minori, ei devenind convinşi că marea majoritate a

clienţilor lor nu sunt capabili să înveţe într-o clasă normală din motive care le

depăşesc posibilităţile de înţelegere.

49

9.Funcţionarea autonomă a sistemului nervos

În toate împrejurările, omul realizează că există, practic, o parte care se separă

de sistemul nervos şi care controlează majoritatea funcţiilor involuntare ale

corpului. Această parte se constituie într-un sistem nervos autonom şi intră în

funcţiune îndeosebi în situaţii de ,,luptă sau fugă’’.

Când el intră în funcţiune, se măreşte pulsul inimii, are loc redirecţionarea

sângelui din stomac în muşchi, pupilele se dilată, creşte rata respiraţiei şi se

produce o stimulare a glandelor sudoripare.

În aceste cazuri, folosirea detectorului de minciuni poate măsura

funcţiile ,,intrate în alarmă’’ şi stabileşte cu suficientă probabilitate dacă cel testat

spune o minciună.

Deoarece reacţia de iritare în anticiparea pedepsei este, în esenţă, o funcţie a

sistemului nervos autonom şi care se raportează la răspunsul de luptă sau fugă,

nivelul socializării la copii poate depinde de acest sistem.

Problema care s-a pus a fost aceea dacă aceşti copii îşi activează sistemul

de ,,luptă sau fugă’’ în aceleaşi condiţii, chiar şi când copilul este dificil de

socializat ?

Eysenck a încercat să dea un răspuns întrebării, apelând la conceptele lui Jung

ale introversiunii şi extroversiunii, ca atitudini decisive în orientarea personalităţii.

Introvertitul este orientat către lumea subiectivă, în interior, şi are tendinţa de a

fi mai tăcut, mai pesimist, retras, serios, atent, de încredere şi controlat.

50

Extrovertitul este orientat spre lumea obiectivă, mai sociabil, impulsiv,

nepăsător, optimist şi agresiv. Tânjeşte după aventură şi îşi pierde repede

temperamentul.

Pentru explicare, Eysenck a utilizat conceptele lui Pavlov despre excitare şi

inhibare. El a arătat că introvertiţii sunt supuşi unei mai mari excitaţii, în timp ce

extrovertiţii se află la polul opus. În consecinţă, introvertiţii sunt cei care vor fi mai

iritaţi, pe câtă vreme extrovertiţii vor căuta să iasă mai repede din acest cerc al

activităţilor interzise, în căutarea lor pentru stimuli.

În 1971, Passingham a reanalizat teoriile lui Eysenck, prin care acesta susţinea

că criminalii condiţionează mai puţin bine decât noncriminalii şi a constatat că

studiile lui Eysenck au folosit măsurători ale condiţionării care sunt irelevante şi

imprecise, grupurile erau inadecvate şi, ca urmare, nu puteau fi folosite drept

grupuri de control şi a susţinut la vremea respectivă că teoriile lui nu erau bazate pe

nici o dată relevantă.

Curt Bartol revede, nouă ani mai târziu, teoriile lui Eysenck, concluzionând

favorabil pentru o parte din ele, însă marea lor majoritate erau neconcludente. El a

spus că: ,,Eysenck s-a bazat puternic pe principiile clasice ale condiţionării, ca o

explicare primară pentru criminalitate, în timp ce evitarea altor forme de explicare

a devenit una din slăbiciunile dăunătoare teoriei’’.

51

TITLUL IV

CONSIDERAŢII ASUPRA TEORIILOR PREZENTATE

1.Aprecieri introductive

Am prezentat pe scurt, în titlurile anterioare principalele teorii cu privire la

rolul pe care îl joacă factorii biologicii în declanşarea comportamentului criminal,

dar şi câteva noţiuni cu privire la criminologie, scopul şi funcţiile ei. Aceasta nu

întâmplător, ci datorită faptului că voi analiza teoriile în cauză din prisma utilităţii

şi finalităţii lor.

Pot spune, însă, de la început, că se pot ridica multe probleme şi apar prea

multe necunoscute făcând imposibilă găsirea unor răspunsuri sigure la întrebările

noastre, dar se ştie cu siguranţă că ideea potrivit căreia factorii biologici sunt în

strânsă legătură cu comportamentul criminal a apărut cu mii de ani în urmă (cum

am arătat în prima parte a titlului al doilea) şi o teorie atât de veche, care a rezistat

şi a găsit noi adepţi de-a lungul secolelor, trebuie să conţină un sâmbure de adevăr.

De asemenea, românii au un vechi proverb care spune că ,,nu iese fum fără foc’’.

M-am abţinut pe cât posibil de la comentarii atunci când am prezentat teoriile

din titlurile precedete deoarece mi-am propus să le analizez în această ultimă parte

a lucrării, din două motive principale: unele obiecţii au un caracter general, vizând

toate studiile, iar din analiza problemelor speciale, tratate de fiecare teorie în parte

voi încerca să trag nişte concluzii cât mai unitare.

Astăzi, cum era şi pentru unii în trecut, este irefutabil faptul că nu numai un

singur factor stă la baza declanşării comportamentului criminal, ci mai degrabă

52

este vorba de o concurenţă a mai multor factori dacă nu chiar a tuturor factorilor cu

care intră în contact un individ. Deci, fără a absolutiza importanţa factorilor

biologici, voi căuta o legătură a acestora cu comportamentul criminal.

Voi începe prin a arăta unele obiecţii pe care le am cu privire la metodele

folosite de criminologi pentru adunarea datelor cu ajutorul cărora îşi susţin teoriile.

2.Numărul mic al infractorilor condamnaţi faţă de numărul lor real

După cum am arătat în titlul I al acestei lucrări, citându-l pe domnul

Conferenţiar Universitar Doctor Tudor Amza, ,,Statisticile poliţiei cuprind între

50% şi 60% infracţiuni în care autorii nu au fost descoperiţi (identificaţi), această

proporţie fiind în continuă creştere şi nu diminuare…’’. În plus, dintre autorii

identificaţi ai infracţiunilor, poate doar ceva mai mult de jumătate sunt condamnaţi,

aceasta din diferite motive: fie că infracţiunea a beneficiat de o impunitate ori

acţiunea a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului etc. Apoi, aşa

cum am arătat, există întotdeauna acea cifră neagră pe care nu o putem ignora şi

care are ca autori pe cei mai periculoşi infractori.

Deci, dacă scădem din numărul total al infractorilor pe cei ce comit infracţiuni

ce fac parte din cifra neagră (cei mai periculoşi), pe cei ce comit infracţiuni

aparţinând criminalităţii aparente (numai modul lor de operare fiind cunoscut, ei

nefiind însă identificaţi- ocupă locul următor pe o scară a pericolului social pe care

îl prezintă) şi pe cei identificaţi dar care, din diferite moive, nu au suferit

condamnări, rămânem cu un număr relativ mic (poate un sfert) de subiecţi ai

cercetării criminologice.

53

În studiul privind rolul factorilor biologici în declanşarea comportamentului

criminal putem studia (sau cel puţin au fost studiaţi) numai acei infractori care au

fost şi condamnaţi, iar dintre aceştia chiar dacă relativ la numărul total al

infractorilor sunt puţini, numai o mică parte au putut face obiectul unor studii.

Concluzia la care se ajunge în urma acestei scurte expuneri, după un calcul

simplu, este aceea că nu putem lua de bune şi generaliza cu uşurinţă rezultatele

acestor studii, având în vedere numărul şi mai ales gradul de pericol social pe care

îl prezintă infractorii studiaţi faţă de cei care scapă cercetării.

3.Imposibilitatea găsirii unui grup de control acceptabil.

Aceasta este o altă mare problemă care nu văd cum ar putea fi rezolvată. Ideea

mi-a venit în timpul unui seminar de etică, atunci când profesorul ne spunea o

scurtă poveste, despre o vizită pe care Solon i-o face unui rege, proverbial de

bogat, căruia nu îi lipsea nimic, şi care îl întreabă pe Solon dacă a văzut om mai

fericit decât el. Solon îi răspunde că nu ar putea spune, că nu se poate aprecia dacă

un om a fost sau nu fericit decât după ce moare, căci nu se ştie ce îl aşteaptă în

viitor. Într-adevăr, nu mult după aceea, regatul respectiv este atacat şi regele cade

prizonier. Continuarea nu mai are importanţă, esenţială este învăţătura care se

desprinde de aici şi anume: Cum poţi să alegi un grup de control dintre persoane

care sunt încă în viaţă şi să ai certitudinea că ei nu vor săvârşi ulterior infracţiuni ?

Faţă de cea din povestea amintită însă, problema cu care se confruntă un

criminolog în căutarea unui grup acceptabil de control este şi mai dificilă, întrucât,

chiar dacă până la urmă ar găsi un grup de persoane care nu au comis sau nu vor

comite niciodată infracţiuni, cum ar putea fi sigur că nici nu au avut înclinaţii spre

54

un comportament criminal pe care însă şi le-au estompat, deci cum va putea şti

dacă una sau mai multe persoane din grupul său nu au fost ,,criminali înăscuţi’’

dar, din motive oarecare, comportamentul criminal nu s-a declanşat niciodată, fiind

acceptat că factorii biologici, chiar dacă au un rol în declanşarea comportamentului

criminal, nu sunt singurii care acţionează in această privinţă.

Ca şi cea anterioară, această obiecţie vizează toate studiile prezentate şi nu o

ridic datorită spiritului meu critic, care caută orice scăpare, cât de mică, ci, în

principal, datorită măsurilor foarte radicale pe care unii cercetători le-au propus de-

a lungul timpului cu privire la persoanele care prezentau anumite caracteristici

considerate ca fiind indicatori ai unui criminal (propuneri care au ajuns până la

interzicerea procreării, măsuri care mi se par absurde şi inumane şi de care mă tem

că undeva în vitor s-ar putea pune în practică).

4.Critica teoriilor prezentate

După cum am putut vedea, relaţia dintre factorii biologici şi declanşarea

comportamentului criminal a plecat de la analizarea unor caracteristici fizice

ajungându-se în prezent la teorii genetice.

Încă de la început ţin să fac unele aprecieri cu privire la concepţiile care cred

că i-au călăuzit pe unii cercetători în studiile lor.

Teoria atavistă a acelor timpuri indica atavismul ca pe o formă incipientă a

vieţii animale; cu alte cuvinte, criminalul semăna cu strămoşii săi, cărora le-a

păstrat caracteristicile fizice. Această idee porneşte din orgoliul oamenilor, care se

cred mult superiori celorlalte fiinţe din natură, astfel că eventualele comportamente

nedezirabile sunt puse pe seama legăturii noastre cu natura.

55

Nimic nu poate fi mai greşit. Nicăieri în natură nu întâlnim comportanemte

deviante, în rândul unei specii sau comunităţi, atât de multe şi de puternice ca în

societatea umană. În natură se menţin o ordine şi un echilibru perfect, eventualele

acte violente nefiind săvârşite de regulă împotriva membrilor aceleiaşi specii sau

comunităţi, ca la oameni. Nu există nici o asemănare între comportamentul deviant

al oamenilor şi cel al animalelor, nici măcar cu cel deviant.

În ceea ce mă priveşte, este clar că astfel de teorii nu sunt numai

nefundamentate, dar chiar pornite dintr-o concepţie complet eronată asupra vieţii şi

a naturii, în general.

Primii cercetători au observat o asociere a diferitelor anomalii, neregularităţi cu

persoane ce au un comportament criminal, ajungându-se până la Cesare Lombroso

care concluziona că prezenţa a 5 sau mai multe anomalii ne indică faptul că

individul este un ,,criminal născut’’.

Critica ştiinţifică întemeiată a teoriei privind frenologia crimei este că aceasta

este ipotetică. De pe eşichierul teoriilor criminologice, frenologia a dispărut ca

disciplină ştiinţifică, deoarece nici unul dintre adepţii ei nu a putut să susţină, cu

date verificabile, conceptele ei despre ,,organele’’ minţii sau legătura lor cu diferite

tipuri de comportament.

Teoriile antropologiei criminale se bazează absolut şi numai pe studiul

comparativ al unor criminali cu grupuri de control de noncriminali. Pe lângă

obiecţiile pe care le arătam anterior, au fost aduse şi altele, cum ar fi aceea că

subiecţii criminali supuşi examinării, consideraţi a fi reprezentativi pentru un

anumit gen de infracţiuni, mai suferiseră condamnări şi pentru alte genuri de

infracţiuni, complet diferite.

56

Evoluând gândirea oamenilor şi cunoştinţele noastre despre om au apărut noi

orientări cum ar fi concepţiile potrivit cărora crima s-ar moşteni. Dacă aceasta este

ceva nou în Europa, în alte părţi ale lumii ideea este foarte veche. De exemplu se

ştie că în Japonia, cu secole în urmă, atunci când cineva comitea un act de trădare

sau o altă faptă gravă care se pedepsea cu moartea, nu numai acea persoană era

executată, ci întreaga ei familie. Aceasta nu numai pentru a se îndepărta pericolul

unei răzbunări, dar şi deoarece se considera că toată familia purta germenii

criminalităţii.

Charles Goring, susţinătorul teoriei conform căreia crima este un defect

ereditar, a comis eroarea de a da la o parte efectele mediului şi a încercat să

stabilizeze efectul moştenirii în controlul şi explicarea criminalităţii. Pe nedrept a

suprasolicitat în aprecierea factorilor ereditari, iar prin metoda sa de gândire nu a

făcut decât să sublinieze eşecul influenţei mediului între factorii care, probabil, s-

au dorit comuni în ştiinţa criminologică a acelei perioade, aşa cum a spus-o la un

moment dat chiar Goring.

Am prezentat în continuare două teorii foarte interesante, şi anume cea privind

studiul gemenilor şi cea privind studiul adoptivilor. În ceea ce mă priveşte, dacă aş

fi avut unele dubii cu privire la influenţa factorilor biologici, mai exact a zestrei

genetice a indivizilor în declanşarea comportamentului criminal, aceste două teorii

mi le-ar fi spulberat. Rezultatele obţinute de cercetători, în special de Karl O.

Christiansen, arată cu destul de mare siguranţă că există o astfel de legătură.

Deasemenea, studiile privind adoptivii au arătat că factorii ereditari au o oarecare

importanţă în declanşarea comportamentului criminal.

Singura critică pe care o pot aduce acestor teorii este aceea a lipsei de

finalitate. Arătam în titlul I care este scopul şi care sunt funcţiile criminologiei.

57

Teoriile în cauză demonstrează existenţa unui fenomen, dar nimic mai mult; nu

explică nici cum, nici de ce se întâmplă şi nici ce măsuri ar putea fi adoptate pentru

a preveni acest fenomen.

Problema care se pune în fapt este aceea că, în cazul gemenilor identici, de

exemplu, care prezintă acelaşi comportament criminal, ştiind că unii factori

biologici contribuie la declanşarea comportamentului criminal, nu ştim exact care

sunt acei factori. În consecinţă, propun ca, pentru a se identifica factorii biologici

ce influenţează declanşarea comportamentului criminal, să se cerceteze

îndeaproape gemenii identici care prezintă acelaşi comportament criminal,

observându-se astfel eventualele diferenţe biologice faţă de alţi oameni. Chiar dacă

astfel de diferenţe nu vor fi găsite, aceasta nu ar însemna că ele nu există, ci pur şi

simplu că nu le putem detecta încă, deoarece aceste diferenţe ar putea fi foarte

subtile iar cunoştinţele noastre actuale nu foarte înaintate.

Dar… nu trebuie neglijat faptul că nu în toate cazurile şi nici măcar în

majoritatea cazurilor, în nici un studiu efectuat, atunci când un geamăn este

infractor şi celălalt este tot infractor, ceea ce arată că nu numai factorii biologici,

oricât de puternici sau importanţi ar fi ei, trebuie luaţi în calcul. Atrag atenţia că în

cazul adoptării unor măsuri bazate pe descoperiri în domeniul biologic trebuie

avută mare grijă şi să se dea dovadă de mare prudenţă în adoptarea lor, căci s-ar

putea comite grave erori şi discriminări nefondate.

Cu privire la celelalte teorii voi expune în continuare părerea mea.

Este adevărat, oamenii, fie ei scriitori, doctori, jurişti etc. au observat o

anumită asociere între biologia criminalilor şi comporamentul acestora; chiar faptul

că anumite caracteristici sau afecţiuni sunt asociate cu un comportament criminal

specific. Au existat voci care au spus, criticând concluziile la care au ajuns unii

58

cercetători, că aceste diferenţe biologice între criminali şi noncriminali pot rezulta

din condiţiile de viaţă cărora sunt supuşi criminalii, în regim de detenţie, faţă de

noncriminali.

Când am citit prima dată aceste critici nu le-am dat o prea mare importanţă, dar

între timp am văzut un documentar foarte interesant care m-a făcut să îmi schimb

atitudinea atât de mult încât acum cred că nu factorii biologici declanşează

comportamentul criminal, nici măcar nu au un rol oarecare in declanşarea lui, ci

mai degrabă implicarea persoanelor în activităţi criminale determină modificări la

nivel biologic, modificări observate apoi de criminologi.

Voi spune câteva cuvinte despre documentarul respectiv, care a durat o oră şi

jumătate. Acesta trata problema efectului pe care îl are stresul asupra organismului

uman, stres determinat atât de relaţiile familiale cât şi de relaţiile de la locul de

muncă sau din societate în general. Efectele erau foarte uşor de observat, cei care

erau supuşi unui stres mai mare (cei care ocupau funcţii inferioare şi cei care aveau

un statut social inferior) prezentau mult mai multe probleme de sănătate decât

ceilalţi. Pentru a se vedea dacă acele probleme sunt determinate de factorul de stres

şi nu de alte motive, s-a realizat un experiment cu un grup de maimuţe, deoarece

acestea puteu fi supuse la tot felul de teste, în izolare, pe o perioadă îndelungată.

Astfel a fost selectat un grup de maimuţe, perfect sănătoase, care au fost izolate şi

studiate timp de doi ani. S-a observat, astfel, că cele care ocupau un loc mai înalt în

ierarhia grupului erau mai sănătoase. O secţiune a unei artere a unei maimuţe

dominante, comparată cu cea a uneia care se afla pe o poziţie inferioară era

semnificativă. Artera primeia era într-o stare foarte bună, pe când cealaltă era într-

un stadiu foarte mare de degradare, arătând pericolul unui accident vascular.

Aceasta a fost explicată printr-un mic experiment: două maimuţe, una dominantă şi

una cu un statut inferior au fost izolate în câte o cameră unde erau filmate printr-un

59

geam transparent, astfel încât ele să ştie că sunt observate. Ritmul inimii primei

abia dacă s-a modificat, pe când la cea de-a doua, el a crescut cu aproximativ 35 de

bătăi pe minut. Era evident că aceasta din urmă era mult mai atentă la ceea ce se

petrecea în jurul ei, gata oricând să reacţioneze dacă era nevoie, să se ferească.

S-a mai pus problema dacă nu cumva maimuţele dominante nu erau mai bine

dotate din punct de vedere genetic, astfel încât diferenţele de sănătate să se explice

astfel. Pentru a vedea acest lucru, s-a realizat un alt experiment: o maimuţă

dominantă a fost luată şi dusă într-un grup în care statutul său era inferior. S-a

observat după o vreme că starea sa fizică s-a modificat, în conformitate cu statutul

său, ceea ce a arătat că nu dotarea sa genetică era motivul stării sănătăţii ci locul pe

care îl ocupa în ierarhia grupului.

Studii ample au fost făcute de asemenea pe subiecţi umani, relevând impactul

deosebit pe care stresul îl are asupra sănătăţii şi longevităţii.

Criminologii au mai întrezărit această relaţie inversă între declanşarea

comportamentului criminal şi factorii biologici, dar cred că relaţia este mult mai

puternică decât s-a considerat vreodată că ar fi. Criminalii sunt supuşi nu numai

unui grad mult mai mare de stres decât restul populaţiei dar majoritatea condiţiilor

lor de viaţă sunt modificate, mai dificile, în special în cazul criminalilor prinşi şi

condamnaţi, lucruri care favorizează apariţia caracteristicilor neobişnuite pe care le

observă criminologii.

60

5.Concluzii şi implicaţii

Dacă există sau nu o legătură între declanşarea comportamentului criminal şi

factorii biologici, este o problemă pe care trebuie să o privim din punctul de vedere

al criminologului, ceea ce implică găsirea unor politici aplicabile de rebucere a

riscului producerii infracţiunilor. Simpla observare a unei legături între anumiţi

factori biologici şi comportamentul criminal, fără a se determina cu siguranţă dacă

aceşti factori duc la declanşarea comportamentului criminal, sau măcar dacă sunt

anteriori declanşării acestuia (ar putea fi studiată chiar posibilitatea ca factorii

biologici să nu declanşeze comportamentul criminal, ci numai să fie indicii că

acesta s-a declanşat sau se va declanşa în viitor), nu foloseşte deloc criminaologiei,

ci mai degrabă criminalisticii, ajutând la depistarea infractorilor, nu la prevenirea

faptelor.

Este uşor să afirmăm că există o legătură între factorii biologici şi declanşarea

comportamentului criminal, se poate da şi un exemplu cât se poate de simplu care

să susţină această afirmaţie: criminalitatea în rândul populaţiei de sex masculinn

este mult mai ridicată decât cea din rândul populaţiei feminine, care, luate la nivel

general, trăiesc în condiţii absolut identice. Adevărata problemă care se pune este

de a şti exact care sunt aceşti factori biologici (dacă există), cum acţionează ei,

când acţionează, ce îi declanşează şi cel mai important, ce măsuri pot fi luate

pentru prevenirea declanşării comportamentului criminal.

După cum am mai atras atenţia, până ce nu vom putea răspunde cu siguranţă la

aceste întrebări ar trebui să ne abţinem de la propunerea unor politici de prevenire

a crimei bazată pe date din acest domeniu, căci s-ar putea comite erori grave şi să

nu se obţină rezultatele scontate.

61

Crima va dispărea din lume atunci când omul va fi evoluat suficient în această

direcţie. Încercarea de a înlătura comportamentul criminal prin înlăturarea pe cale

genetică, deci artificială a acestuia nu numai că nu va da roade, dar va fi chiar

nocivă pentru spiritul uman, căci dacă vrem să ajungem pe o treaptă unde nu va

mai exista criminalitate, trebuie să evoluăm, să cunoaştem şi să înlăturăm aceste

comportamente ca fiind nepotrivite pentru rasa umană, nu să încercăm să le tăiem

cu bisturiul, ca şi cum am chema o zână să fluture bagheta ei fermecată pentru a ne

scăpa de rele. Nu spun că este bine ca oamenii să continuie să săvârşească

infracţiuni, nici nu spun că vom scăpa cu siguranţă de această povară a omenirii

care este crima, dar ceea ce spun este că aceasta (crima), fie că vrem sau nu, fie că

ne place sau nu, este o parte din noi, aş putea spune că este chiar unul dintre

elementele definitorii ale rasei umane. Şi, chiar dacă fără convingere, dar pentru că

nici contrariul nu este o variantă cu care să mă împac, spun că nu este o soluţie

(nici chiar într-un viitor posibil) să înlăturăm pe cale artificială această parte

integrantă a noastră, ci să o păstrăm să învăţăm din ea şi atunci când vom fi ajuns

destul de departe, să o controlăm pe deplin, aşa cum fac şi acum mulţi dintre noi.

Înclinaţia de a săvâşi crime cerd că o au toţi oamenii, chiar dacă aceasta nu

apare tot timpul. Trebuie să recunosc faptul că şi eu, la un moment sau altul, am

fost tentat să săvârşesc fapte interzise de lege. Diferenţa între criminali şi

noncriminali nu este la nivel fizic, ci psihic, noncriminalii reuşind să îşi înfrâneze

aceste porniri criminale, pentru a respecta ordinea pe care ne-am impus-o în

societate.

Eradicarea criminalităţii eu nu o văd posibilă şi nici dezirabilă prin măsuri

precum sterilizarea celor cu tendinţe spre comiterea crimei sau altele asemănătoare

propuse de unii, ci prin îndreptare a criminalilor actuali şi prevenire a faptelor

viitoare prin educaţie, formarea conştiinţei binelui şi a răului etc.

62

Rasa umană a ajuns unde este acum nu datorită părţii ei fizice, căci dacă o

comparăm cu alte fiinţe din natură, este mult mai puţin înzestrată din acest punct

de vedere şi de neajutorată decât multe vieţuitoare de pe Pământ. Ceea ce este

diferit, special şi extraordinar la oameni, ceea ce ne-a adus atât de departe, este

partea psihică, inteligenţa, conştiinţa de sine, conştiinţa binelui şi a răului. Cu

acestea am triumfat noi asupra naturii şi cu acestea vom triumfa si asupra noastră

înşine. Aici trebuie să mai lucrăm, aici este răspunsul pe care îl căutăm la

întrebarea: ,,Cum să înlăturăm criminalitatea din societate?’’. Nu trebuie să tăiem o

parte din noi căci am fi incompleţi, nu am mai fi noi oamenii, ci o altă rasă.

Trebuie să păstrăm această parte care ne determină, sau favorizează declanşarea

comportamentului criminal (dacă aceasta într-adevăr există) şi să o controlăm.

Am ales această încheiere pentru lucrarea mea, care ţine mai mult de filosofie

decât de criminologie, deoarece mi s-a părut cea mai potrivită. Argumentele pe

care se bazează multe din teoriile prezentate nu sunt mai convingătoare decât

cuvintele pe care le-am aşternut eu aici şi nici teoriile mai folositoare din punct de

vedere al finalităţii lor.

63