Alma Mater 11Miercuri, 3 octombrie 2018

CN Samuil Vulcan Beiuş, la ceas aniversar

Vivat, crescat, floreat Alma Mater Beiusensis!

O binecunoscută cântare despre Mai-ca Domnului care m-a emoţionat până la lacrimi când am auzit-o intonată de preoţi şi călugări în mânăstirile Sfântu-lui Munte Athos este aceasta: Cuvine-se cu adevărat să te fericim,Născătoare de Dumnezeu,cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dum-nezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mă-rim .

Mutatis mutandis, fără teama vreunui sa-crilegiu, am putea rosti în aceste moment: Cuvine-se cu adevărat să te fericim şi să te cinstim, Liceule din Beiuş, tu, Şcoală mamă, vrednică de pomenire, tu, Alma ma-ter Beiusensis, cea care ai pus aripi adevă-rate visurilor noastre, încât cu adevărat am putut să zburăm din locurile naşterii din Ţara Beiuşului şi să ne răspândim cunoş-tinţele învăţate aici în toată România, în Europa şi în întreaga lume, păstrând întrea-gă, puternică şi curată amintirea ta !

Despre puterea Cuvântului lui Dumne-zeu , dar şi despre inimaginabila bucurie a cuvântului scris de mine şi tipărit am luat la cunoştinţă aici la Liceul legendar din Binş în toamna anului 1971, când am publicat primele poezii în revista şcolară Pagini de ucenicie. Dintr-un caiet întreg de poezii, profesorul de limba şi literatura română Milan Martinov a selectat câteva în dulcele stil clasic, cu rimă şi ritm. Prima şedinţă de cenaclu a avut loc în cabinetul de limba… rusă, acesta fiind mai la îndemâna cenacliş-tilor elevi, primul pe stânga, de cum intri pe sub antica poartă de lemn a Liceului. Ţin minte că, de bucurie că mi-am văzut ver-surile publicate în revista ilustrei şcoli, am venit de la staţia de autobus de pe şoseaua din dreptul satului Şebiş şi până acasă în pasul ştrengarului, de parcă bunul Dum-nezeu mi-ar fi preschimbat sărmanele braţe omeneşti în puternice aripi de înger. Pe tot parcursul vieţii mele am publicat poezii, re-portaje şi teatru în reviste şi alte publicaţii prestigioase ale ţării, dar nu am mai simţit ca atunci pe uliţa satului Şebiş, în toamna de vis a anului 1971, divina bucurie a cu-vântului tipărit în revista Liceului…

Eram şi sunt şi acum dator sufleteşte pro-fesorilor mei de la Liceu care m-au trimis la Olimpiadele de limbă şi literatură română de la Iaşi (1973) şi Craiova (1975), precum şi în taberele şcolare de la Costineşti, Buşteni şi Telega. Prima mea întâlnire cu Marea cea Mare, dar şi cu Ţara cea Mare de dincolo de Ţara Beiuşului a fost una emoţionantă, dar şi definitorie, de conştientizare a asumării unui destin de scriitor cu rădăcinile adânc înfipte în pământul străbunilor săi pentru a rezista vuietului şi furtunilor vremurilor, pentru că de aici, din aceste locuri, îmi vin puterile ca şi miticului erou Anteu. De ace-ea, am decis să vin emoţionat la întâlnirea cu bătrânul Liceu din Beiuş cu două cărţi subţioară, unde am strâns 190 de sonete, câte un sonet pentru fiecare din cei 190 de ani ai iubitei noastre şcoli din spaţii total di-ferite: de la Mare (Sonetele Mării Negre) şi

de la Munte (Epistolele către români de la Sfântul Munte Athos).

De ce scrii sonet ? sunt întrebat adesea. Mi-am pus şi eu în nenumărate rânduri această întrebare la care cred că pot răspun-de acum. Primul meu contact cu versul cu rimă a fost la horele din satul Şebiş când feciorii descântau frenetic: Numa numa ΄ numa ΄ numa / Numa nu mă mânce ciuma/ Până nu mai ţuc pă una... sau Ţuca-o-ai/ Ţuca-o-ai/ De la măsa duce-o-ai / Ţuca-o-ai de două ori/ Duce-o-ai de nouă ori... sau Unde joacă-un şebişean/ Nu creşte iarba un an... etc.

La horele din sat toată lumea era cu ochii pe tine. Trebuia să ştii paşii de dans la per-fecţiune, iar cine se încumeta să descânte, trebuia, în acelaşi timp, să combine paşii şi cadenţa de dans cu pasul metric şi cadenţa rimei şi ritmului strigăturii populare. Dacă greşeai una sau alta, te făceai de râs în mod iremediabil… Cadenţa jocului se îmbina cu cea a descântecului într-o armonie de-săvârşită. Cuvântul era însoţit de mişcare, iar vântul sălbatic al horei umfla ca pe o pânză de corabie cămaşa albă de cânepă… Cu o astfel de cămaşă de cânepă ţesută în război de mama, m-am dus şi eu la Liceu şi cu amintirea horelor din sat de care mă des-părţeam cu regret pentru un răstimp nede-finit… Cred că, din străfunduri, aplecarea mea spre sonet a fost o continuare firească, dar la un nivel superior, a strigăturii şi des-cântecului popular. Profesorul nostru de limba şi literatura română Milan Martinov ne trimitea prin satele de unde proveneam să adunăm cântece populare, strigături, bocete, doine. Una din doinele publicate în revista Pagini de ucenicie sună în felul ur-mător: Ce te legeni, bradule/ Fără ploaie, fără vânt/ Cu crengile la pământ ?/ De ce nu m-aş legăna/ Că mi-o venit veste rea/ C-or veni să mă doboare/ Trei meşteri cu trei topoare/ Şi din mine faci-or/ Scăunele domnilor /Şi uşe temniţelor…

Doina Ce te legeni, bradule… este doar una din nenumăratele variante cunoscute şi publicate şi de poetul folclorist, marele fiu al Şteiului, Miron Pompiliu. O doină din Ţara Beiuşului despre care se afirmă că l-a inspirat pe marele nostru poet Mihai Emi-nescu atunci când a scris celebra sa poezie Ce te legeni, codrule…

15 septembrie 1971…prima mea zi de Liceu

Dirigintele nostru, severul, dar înzestratul profesor de limba şi literatura latină, Magnus Magister, Teodor Rif ne-a orânduit într-o sală de clasă de deasupra marii săli de sport în or-dinea... înălţimii corporale, cei mici, cei mij-locii şi cei mari. Cei mici mai aproape de ca-tedră şi de tablă, cei mijlocii după, iar lunganii în spate. Eu cu statură mijlocie, am nimerit în bancă cu o fată timidă şi frumoasă din Bur-da, Lenuţa Pruncuţ, azi doctoriţă în Bistriţa. Primul an a fost neaşteptat de greu. Veneam de la diferite şcoli generale din Depresiunea Beiuşului, cu un nivel de pregătire destul de modest, dar Liceul era sui generis o mică uni-versitate cu rigori aspre la care niciunul nu ne-am aşteptat şi pe care trebuia să le suportăm fără a crâcni. În primul an am făcut cu anevo-

ie naveta pe ruta Beiuş-Şebiş, dar pentru că, de multe ori, eram nevoit să-i ajut pe părinţi la muncile agricole, care nu erau puţine şi nici uşoare, spuneam mamei să mă trezească a doua zi, fix la orele 5 dimineaţa pentru a învă-ţa pentru ziua în curs. Nu puteai să te prezinţi în faţa marilor profesori ai Liceului cu lecţia neînvăţată. Din Şebiş plecam spre Liceu, dis-de-dimineaţă, spre şosea să prindem auto-busul cinci elevi: Lucuţa Gheorghina, Popa Eva, Guler Marioara, Măduţa Gheorghe şi subsemnatul. Un număr de elevi foarte bun în raport cu alte sate ori chiar comune. Fai-ma Liceului din Binş era deosebit de mare în lumea ţărănească, de acolo de la Liceul nr. 1, cum mai era cunoscut Liceul Samuil Vulcan, oamenii de pe la sate afirmau că ies domni mari. Într-adevăr, Liceul nr.1 era chiar Liceul number one în termeni moderni sau primus inter pares, în termeni vechi, cum ne spunea mereu magistrul Teodor Rif, dirigintele nos-tru. Liceul a dat României 10 academicieni, a asigurat pentru Timişoara, dar şi pentru alte mari oraşe o intelectualitate tehnică, dar şi culturală, recunoscută în întreagă ţară. Spre lauda lor, absolvenţii vulcanişti din Timişoa-ra se adună în fiecare an în luna octombrie într-un înălţător sentiment de solidaritate şi sprijină prin donaţii generoase elevii meritu-oşi ai Liceului nostru. Am participat şi eu în câteva rânduri la marele conclav vulcanist din capitala Banatului, un tărâm feeric spre care se îndreptau moşii şi părinţii noştri pentru a lucra şi a aduce acasă bucate de acolo.

Revenind la toamna cea mai frumoasă a vieţii mele, aceea în care am păşit pe poar-ta Liceului din Beiuş, nu pot să nu-mi aduc aminte de emoţia copleşitoare a întâlnirii cu dirigintele, cu Magistrul, cu manualele adu-nate pe bănci şi mirosul proaspăt de cerneală tipografică, asemenea unui drog binecuvântat al cunoaşterii. Doar că această cunoaştere nu deriva din pomul interzis din rai, ci din ma-nualele care nu ne erau deloc interzise. Din contră… Am primit cu toţii numere matri-cole pe care să le coasem pe mâneca braţului stâng, ţin minte că matricola mea avea numă-rul 547 şi pe cartonul acela învelit în pânză al-bastră era scris cu litere albe Liceul S.Vulcan Beiuş. O carte de identitate mică şi extrem de laconică, expusă la vedere prin satele în care ne întorceam şi în faţa căreia bătrânii aproape că îşi descopereau capetele în semn de respect. O carte de identitate care aproa-pe asigura după absolvirea micii universităţi

din Beiuş dobândirea carnetului de student în marile centre universitare ale României. Afirm că cea mai mare şi salutară democra-ţie a spiritului se afirmă în învăţământ, când tineri proveniţi din medii relativ modeste, pot să se afirme nestingheriţi prin puterea şi stră-lucirea minţii lor, dar şi prin efortul continuu şi constant de a învăţa. Din al doilea an, am trecut de la navetă la regimul sever de inter-nat, cu programul obligatoriu de meditaţie, adică de studiu obligatoriu, de după masă, fi-ind privegheaţi de pedagogi severi şi taciturni care nu admiteau nici o gălăgie, în afară de foşnetul suav al întoarcerii filelor de manual sau a caietelor în care notam cu acrivie spu-sele marilor noştri dascăli: Milan Martinov (limba şi literatura română), Teodor Rif (lim-ba latină), Constantin Duma-Suceveanu (isto-rie), Florian Ban (matematică), Maria Racolţa (limba franceză), Traian Dalea (fizică) etc. Acum la ora rememorării acestor profesori, plecaţi dintre noi, parcă le aud glasul autoritar ex cathedra, parcă le văd gesturile maiestu-oase de adevăraţi preoţi laici oficiind în acest mare templu al ştiinţelor din Beiuş şi regret faptul că nu le-am păşit pe urme, deşi am în-cercat să devin profesor de limba şi literatura română în vara anului 1975 prin înscrierea mea la examenul de admitere de la Facultatea de filologie din Bucureşti. (Va urma)

n Paşcu BALACi (promoţia 1975)

Liceul a fost fondat prin actul din 6 octombrie 1828, deschizându-şi porțile pe data de 1 noiembrie 1828