Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice

Comuncarea Nonverbală : Gesturile şi Postura

Proiect realizat de Marica Radu

FCRP ID Braşov. Anul III

Anul universitar 2007/2008

Cuprins

I Ce semnificaţie au cele patru tipuri de distanţe stabilite de Edward T. Hall?......2

II Care sunt componentele feţei şi ce informaţii probabile transmit ele?...............3

III Care este istoria semnului victoriei?..................................................................4

IV Care sunt funcţiile comunicãrii nonverbale?.....................................................4

V În ce constã Testul CART ? .............................................................................5

VI Ce este inteligenţa emoţională ?.......................................................................6

VII Când a apãrut limbajul verbal?.........................................................................8

VIII Care este sistemul conceptual al kinezicii?.....................................................9

IX Care este deosebirea dintre timpul monocronic şi timpul policronic?..............10

X Ce relaţie existã între statusul social şi atingeri (contact cutanat)?.................12

Bibliografie…………………………………………………………………………….13

1

PREZENATREA TEMELOR

I Ce semnificaţie au cele patru tipuri de distanţe stabilite de Edward T. Hall?

Modalitatea prin care omul îşi percepe spaţiul de interacţiune personală,

socială şi publică, şi îşi stabileşte distanţele faţă de celelalte persoane a fost

denumită de către Edward Hall “proxemie”. Astfel, antropologul american, a

definit patru tipuri posibile de distanţă între persoane:

Distanţa intimă - cuprinsă între contactul direct dintre doua persoane si

aproximativ 45 de cm, este spaţiul dedicat celor apropiaţi afectiv dar si

confruntarilor directe intre doi indivizi, al luptei corp la corp. Când acest

spaţiu ne este invadat de către necunoscuţi putem fi puşi în situaţii

stânjenitoare ( în autobuz, lift, situaţii de aglomeraţie în general ) si de

obicei ne manifestăm intr-un mod impersonal;

Distanţa personală – cuprinsă între 45 si 75 cm, este distanţa la care doua

persoane pot să-şi strângă mâinile. La această, distanţă atât comunicarea

verbală cât si cea nonverbală se desfăşoară în condiţii optime

( interlocutorul nu trebuie să ridice vocea iar contactul viziual este bun );

Distanţa socială – este distanţa la care se realizează tranzacţiile

personale si contactele formale, 125 – 360 cm. Contactul fizic este exclus

iar contactul vizual este mult mai redus decît în cazul anterior. Distanţa

socială reprezintă distanţa ideală pentru afaceri si relaţiile de serviciu de

genul celor dintre şef si subaltern.

Distanţa publică – peste 360 cm, este utilizată în cadrul reuniunilor

formale ( şedinţe, conferinţe, prezentări ), spectacolelor de teatru,

ceremoniilor, speech-urilor politice

2

II Care sunt componentele feţei şi ce informaţii probabile transmit ele?

Faţa poate fi împărţită în trei zone ale mimicii :

Zona frunţii ( inclusiv sprâncenele) - de obicei se consideră că această

zonă, oferă informaţii legate de gândire, de concentrare, dar şi de

spaimă, uimire sau confuzie, mesaje recepţionate datorită încreţirii sau

relaxării ridurilor verticale şi/sau orizontale. Desigur, de cele mai multe

ori, aceste “încruntări“ ale frunţii se petrec simultan cu alte gesturi ale

feţei: ochii larg deschişi şi/sau gura larg deschisă, ochi întredeschişi ,

buzele ţuguiate , etc…

Mijlocul feţei, adică: zona ochilor , a nasului si a obrajilor ( inclusiv

buza superioară ) – ochii sunt consideraţi ca şi oglindă a sufletului şi

în consecinţă transmit în primul rând emoţii şi trăiri. Aceste informaţii le

recepţionăm datorită dilatării sau contractării pupilelor interlocutorului

precum şi prin direcţia în care priveşte.

Zona gurii ( inclusiv buza inferioară) şi a bărbiei – gura are un rol

esenţial în gestionarea fluxului de informaţii din lumea exterioara spre

interior respectiv, dinspre exterior spre interior. Gestul de gură larg

deschisă poate fi considerat ca o mare dorinţă de captare a cat mai

multor informaţii, în oponenţă aflânduse buzele strâns inchise, gest ce

semnifică bararea receptării de informaţii.

3

III Care este istoria semnului victoriei?

Pe data de 4 Ianuarie a anului 1941 belgianul Victor De Lavelaye, refugiat în

timpul celui de-al doilea Război Mondial în Marea Britanie, a transmis un anunţ

concetăţenilor săi prin intermediul BBC prin care propunea o nouă modalitate de

revoltă împotriva ocupanţilor nazişti : era vorba de folosirea literei V . De

Lavelaye motiva aceasta opţiune datorită faptului că atăt în valonă căt şi în

flamandă cuvintele pentru victorie încep cu litera respectivă.

Ideea a prins rădăcini şi postul de radio britanic BBC a început o campanie de

promovare a sloganului “V for victory”. Astfel transmisiunile radio debutau cu

semnalul audio pentru litera V, cifrat în codul morse ( punct-punct-punct-linie ),

urmat de primele măsuri din sinfonia numărul 5 ( ortografiată V cu caractere

romane ) de L. van Beethoven, similare din punct de vedere audio cu semnalul

morse pentru litera V. Populatia din teritoriile ocupate de nazişti a fost sfătuită să

foloseasca acest semn în orice împrejurare : pictarea lui pe ziduri, ca salut prin

reprezentarea literei cu degetele de la mână, iar profesorii îşi sfătuiau elevii să

ciocăne la uşi prin repetarea primelor 4 note din simfonia beethoven-enă.

Campania antinazistă a avut un succes răsunator, forţănd propaganda germană

să lanseze o campanie de răspuns. Dar era prea târziu, întrucât litera V devenise

un simbol universal pentru lupta împotriva nazismului.

Winston Churcill s-a implicat activ în campanie, şi reprezenta litera V cu degetele

ori de câte ori era pozat sau filmat.

IV Care sunt funcţiile comunicãrii nonverbale?

În opinia lui Watson Hill acestea sunt:

4

Gesturile de ilustrare – dublează prin repetare mesajul verbal, sporind

şansele de inţelegere corectă a lui

Substituirea– presupune înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii

verbale cu un gest sau cu o combinatie de gesturi.

Funcţia de complementare – este evidentă când cineva are dificultăţi în

utilizarea codului verbal (de exemplu când discutăm cu un străin fară să

cunoaştem bine limba în care se vorbeşte)

Ascunderea – încercarea de a induce în eroare sau

dimpotrivă ,dezvăluirea, reprezintă de asemenea, funcţii ale comunicării

nonverbale, ca şi reglarea (de exemplu: marcarea prin “dregerea vocii” a

începutului comunicării verbale sau semnalarea prin coborârea vocii că

suntem pe calea de a încheia discursul ) şi sublinierea ( de exemplu:

pronunţarea într-o altă tonalitate a cuvintelor – cheie pentru a focaliza

atenţia ascultătorilor).

V În ce constã testul CARAT ?

Communication of Affect-Receiving Ability Test (CARAT ) , măsoară

expresia spontană a emoţiilor . Paradigma de bază a acestui test presupune

expunerea unor slide-uri ce conţin imagini cu încarcatura emoţională (sexuale,

neplãcute, neobişnuite ) unor persoane a căror chipuri sunt înregistrate în setret

în timp ce vizioneaza aceste imagini. După această etapă, înregistrarea este

prezentată unui juriu, ai cărui membri sunt rugaţi să recunoască, în funcţie de

reacţia subiectului, care a fost slide-ul urmarit de către acesta. Daca imaginea a

fost clar identificată, se poate spune că subiectul şi-a dezvaluit inconstient reacţia

emoţională.

5

Majoritatea cercetărilor care folosesc tehnica vizionării slide-urilor se preocupă

de acuratetea expresivităţii si nu de cea a jurizării ( a inţelegerii expresiei ).

Totuşi RossBuck a perfecţionat acest test în sensul îmbunătăţirii, înţelegerii

expresiei prin introducerea unui set de criterii pentru a facilita jurizarea. Membrii

juriului pot împărţi percepţia emoţiilor in doua categorii: dimensională ( ce

măsoară procentual ) si categorică (identificare cu exactitate a slide-ului urmărit).

VI Ce este inteligenţa emoţională ?

Inteligenţa emoţională a fost identificată încă din 1920 de către

E.L.Thorndike şi definită ca inteligenţă socială. Mai târziu, în anii '80, acest tip de

inteligenţă a fost împărţit în inteligenţa inter şi intra personală. Primul tip - cea

interpersonală - fiind abilitatea de a-i înţelege pe alţii (ce îi motivează, cum

lucrează, cum poţi coopera mai bine cu ei), iar cea de a doua - intrapersonală -

aceeaşi abilitate, numai că indreptată spre propria persoană. Inteligenţa

emoţională este astfel o "inteligenţă socială" care înseamnă abilitatea de a

stăpâni emoţiile personale şi ale celorlalţi, a le diferenţia între ele şi a folosi

aceste informaţii pentru a ghida modul de gândire şi acţiune.

Elementele inteligenţei emoţionale:1. Cunoaşterea emoţiilor personale

Cunoaşterea emoţiilor personale presupune identificarea şi exprimarea lor

coerentă, într-un context dat. În orice relaţie exprimăm informaţii, sentimente,

fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să

spunem sau simţim - nu suntem coerenţi, iar alteori ne este greu să înţelegem

ceea ce ni se spune - intenţia care se ascunde în spatele cuvintelor. Aceste

situaţii sunt generatoare de conflict.

6

Pentru a le evita este important să putem codifica şi decodifica mesajele

transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem şi să

înţelegem corect sensul mesajelor.

2. Gestionarea emoţiilor

Gestionarea emoţiilor se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea

prin care ne vom exprima într-o anumită situaţie.

Pentru a ne gestiona emoţiile este important să ţinem cont de:

Ce exprimăm?

Cum exprimăm?

Când exprimăm?

Unde exprimăm?

Cui exprimăm?

3. Direcţionarea emoţiilor către scop

Scopul este criteriul după care ne gestionăm emoţiile. Este important să ţinem

cont de ceea ce vrem să facem sau să obţinem, în mod concret:

durata în timp - când vrem să atingem scopul

participanţi - de cine avem nevoie

strategie - ce paşi trebuie urmaţi

resurse - de ce avem nevoie

4. Empatia

Este capacitatea de a intui sau de a recunoaşte emoţiile celorlalţi. Empatia nu

înseamnă să trăim emoţiile altor persoane, ci să le înţelegem pornind de la

experienţele noastre.

5. Capacitatea de a construi relaţii interpersonale pozitive

Arta inteligenţei emoţionale se rezumă în cadrul acestei componente.

Astfel, avem posibilitatea de a ne crea propriile relaţii folosind elementele

menţionate până acum: ne fixăm scopurile, ne canalizăm energia şi emoţiile în

funcţie de scop (folosind empatia ca instrument), ne exprimăm şi identificăm

emoţiile într-un mod coerent. Vom fi conştienţi de responsabilitatea noastră şi a

celorlalţi în relaţiile interpersonale. Acest lucru ne va ajuta să reducem conflictele

şi să comunicăm eficient.

7

VII Când a apãrut limbajul verbal?

Există mai multe teorii despre originea limbajului, datele citate pentru prima

apariţie a sa variind de la un autor la altul, de la epoca omului Cro-Magnon,

acum 40.000 de ani, până la epoca lui Homo Habilis, aproximativ acum 2

milioane de ani. O altă problemă disputată este aceea a localizării apariţiei

limbajului; teoria poligenezei susţine că limbajul a apărut în locaţii diferite, pe

când teoria monogenezei susţine că limbajul are o sursă unică de provenienţă.

Teoriile monogenezei sunt dominate de două şcoli mari de gândire. Una dintre

ele este cea influenţată de Chomsky. Această teorie pleacă de la premisa că

specia umană, aşa cum o cunoaştem noi, ia naştere în urma unei mutaţii

genetice neobişnuite, apărute acum aproximativ 100.000 de ani, în urma căreia

conexiunile cerebrale s-au reorganizat. Această reorganizare ar fi dat naştere şi

la „instinctul lingvistic” uman, deschizând calea către creşterea explozivă a

tuturor abilităţilor cognitive pe care le furnizează limbajul ca sistem de

comunicare puternic. Limbajul este o caracteristică înnăscută a fiinţei umane, şi

de aceea este posibil să identificăm şi să descriem o „gramatică universală”. Tot

acesta ar fi motivul pentru care este greu să ne imaginăm o formă intermediară

de limbaj care să funcţioneze fără nici una din structurile gramaticale din limbile

naturale.

Aceasta teorie a fost criticată ca fiind una anti-evoluţionistă, dar adepţi mai noi ai

teoriei evoluţioniste sprijină această ipoteză. Există printre oamenii de ştiinţă

părerea că mecanismul care a dat naştere limbajului implică combinarea unor

elemente preexistente care nu fuseseră selectate pentru a produce în mod

specific această funcţie, dar care, împreună, au făcut posibilă aparitia limbajului.

8

VIII Care este sistemul conceptual al kinezicii?

Kinezica cercetează “modalităţile de comunicare prin intermediul gesturilor şi a-l

mimicii,(…)gestualitatea reprezentând un fel de instanţă intermediară între

cultură (în accepţiunea antropologică a termenului) şi personalitatea

umană”(Dinu Mihai,1997,pag225).

Contribuţii importante la structurarea ei a adus Ray Birdwhistell {Introduction to

kinesics, 1952), care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul

gesturilor găsind o corespondenţă între unităţile verbale şi cele gestuale

(fenomenelor le corespund kinemele, ca fiind cele mai mici unităţi de acţiuni

gestuale; morfemelor le corespund kinemorfemele).

Kinezica devine în concepţia lui o adevarată gramatică a gesturilor.

Există însă nu numai o kinezică, ci şi o parakinezică, deoarece gesturile au

intensitate, durată, întindere, amplitudine, ritmuri constante sau în flux,

caracteristici care se integrează contextelor psihologice, sociale.

Studiind relaţia dintre cultură şi personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia

că gestul reprezintă o a treia instanţă ce se interpune între cele două noţiuni.

El ajunge chiar la stabilirea unei stratificări sociale a oamenilor pornind de la

indicii gestuali. Corpul uman înseamnă nu numai aparenţa fizică sau gestică, ci şi

expresia feţei, mimica cu un foarte mare rol în comunicarea nonverbală. Privirea,

se pare, că se distinge ca element central al expresiei feţei. Susţinerea sau

ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stările de admiraţie, iubire,

duşmănie etc. Cercetările au arătat că într-o conversaţie asupra unor probleme

personale, persoanele se privesc între 50%-60% în timpul conversaţiei. Prin

9

expresia feţei putem stimula, orienta decodifica şi înţelege intenţiile partenerului,

susţine partenerul.

La fel ca şi comunicarea tactilă, comunicarea prin gesturi poate să se substituie

comunicării verbale, pe unele secvenţe, de multe ori reprezentând o completare,

accentuare, contrazicere sau reglare a acesteia. Aducând un spor de

expresivitate, gestul este folosit cu precădere în comunicarea artistică. În raport

cu destinatarul mesajului, gestul poate fi prezentat în comunicarea

interpersonală, de grup şi de masă.

Gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii:

a.Emblemele – acestea sunt mişcări care se substituie comunicării

verbale si formează un limbaj constituit dintr-un număr mare de gesturi, care

semnifică sunete ori cuvinte şi compensează imposibilitatea de exprimare

verbală în anumite situaţii, exemplele curente se referă la codurile surdo-muţilor,

la o populaţie australiană (Aranda) şi, în domeniul artistic, la practicanţii

pantomimei.

b.Ilustratorii – sunt gesturi de însoţire şi montare a comunicării

verbale uneori spontane, universale şi au fost inventariate în cadrul mai multor

categorii: „bastoanele”, pictografele, kinetografele, ideografele, mişcările deictice,

mişcările spaţiale, mişcările ritmice, ilustratorii emblematici.

c.Gesturile de reglaj – mişcările capului, ale feţei, mai rar ale mâinilor;

pentru o sugerare solicitarea de a se vorbi mai tare, mai incet, mai rar, mai

repede, mai puţin.

d.Mişcările afective – sunt expresii ale stării de spirit, sunt folosite

pentru a comunica trăiri, reacţii.

e.Adaptorii – gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de control al

comportamentului în societate.

10

IX Care este deosebirea dintre timpul monocronic şi timpul policronic?

Există, la nivel mondial, mai multe percepţii asupra timpului, dar doua sunt

considerate ca fiind cu adevărat importante in mediul afacerilor. Este vorba de

timpul monocronic si timpul policronic. Timpul monocronic reprezintă

concentrarea şi execuţia unei singure acţiuni, în contrast total faţă de timpul

policronic care se carcterizează prin implicarea în mai multe activităţi simultan.

În culturile monocronice, timpul este perceput în mod linear, este divizat in

segmente, programat, fiind astfel posibil pentru o persoană să se poată

concentra pe o singură activitate pe rând. În acest sistem programarea are o

importanţă capitălă.

Astfel, timpul a devenit aproape “tangibil”: oamenii vorbesc depre el ca despre

ceva ce poate fi cheltuit, căstigat sau pierdut. Deorece timpul monocronic se

axează pe fiecare lucru la timpul său, cei are sunt guvernaţi de el sunt deranjaţi

de orice întreruperi.

Se consideră că acest mod de abordare a timpului a luat naştere in era revolutiei

industriale din Marea Britanie, iar în momentul de faţă guvernează piaţa

afacerilor din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Ţările

Scandinave, Elveţia.

În aproape fiecare aspect, timpul policronic se află în opoziţie cu cel monocronic.

Acesta este caracterizat prin derularea mai multor acţiuni simultan şi printr-un

mare angajament uman. Se pune mult mai mult accent pe relaita interumană

decât pe respectarea unui program. Este caracteristic ţărilor latine şi slave: Italia,

Franţa, Brazilia, Cehia, Slovacia, etc…

Adepţii timpului monocronic Adepţii timpului policronicexecută câte un lucru pe rând executa mai multe lucruri deodată

iau foarte în serios programarile consideră programul un obiectiv de

atins, dacă este posibil

sunt dedicaţi serviciului sunt dedicaţi oamenilor şi relaţiilor

dintre aceştia

11

aderă cu stricteţe la programul stabilit îşi schimbă planurile des şi cu uşurinţă

sunt obişnuiţi cu relaţiile de scurtă

durată

au o puternică tendinţă să construiască

relaţii durabile

X Ce relaţie existã între statusul social şi atingeri (contact cutanat)?

Comunicarea tactilă a dobandit la om,faţă de multe alte specii de animale,o

importanţă deosebită. Deşi este adevărat faptul că tările cele mai avansate din

ziua de azi nu sunt ”societăţi tactile”, atingerea dintre indivizi continua să

reprezinte un însemnant liant social. Ne este greu de imaginat o lume în care

atunci când oamenii se întâlnesc să nu îşi strângă mâna, părinţii să nu îşi

dezmierde copiii sau îndragostiţi care nu se îmbrăţişează. Stanley Jones şi

Elaine Yarbrough au clasificat funcţiile comunicării tactile în cinci clase principale:

1. atingeri care transmit emoţii pozitive.

2. atingeri în joacă

3. atingerea rituală

4. atingerea în alt scop decît comunicarea propriu-zisă

5. atingeri de control

Acest ultim tip de atingeri vizează dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau

chiar a sentimentelor persoanelor atinse. În majoritatea cazurilor, atingerea de

control implică o relaţie de dominare şi, ca atare, ea nu poate fi efectuată decât

unidirecţional. Persoana cu statut social mai înalt sau cea care joacă rolul

superiorului în situţia de comunicare dată, este universal recunoscută, în toate

culturile, mai indreptăţită decât cealaltă să îşi atingă interlocutorul. Muncitorul

batut pe umăr de patronul său se va simţi, în general, flatat de această atenţie

tactilă, în timp ce acelaşi gest venit, de data aceasta, din partea celui dintâi va fi

privit drept cel puţin deplasat.

12

BibliografieChelcea, Septimiu. Loredana Ivan. Adina Chelcea. (2005), Comunicarea

nonberbală: gesturile şi postura: cuvintele nu sunt de-ajuns, Bucureşti,

Comunicare.ro;

Birkenbihl, F. Vera. ( 1999 ), Semnalele Corpului – Cum Să Înţelegem Limbajul

Corpului. Bucureşti: Gemma Pres;

Dinu, Mihai. (1997), Comunicarea umană non-verbală, Bucureşti: Editura

Ştiinţifică

Hall, Edward Twitchell.Mildred Reed, Hall (1990) Understanding Cultural

Differences: Germans, French and Americans, Intercultural Press;

Harrigan, A. Jinni. Robert, Rosenthal. Klaus R., Scherer. ( 2005 ) The New

Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research: some methodological

issues. Oxford University Press;

Marinescu, Valentina. ( 2003 ) Introducere în Teroia Comunicşrii – principii,

modele, aplicaţii. Bucuresti, Editura Tritonic;

Pease, Allan. [1981] (1993). Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora

din gesturile lor. Bucureşti: Editura Polimark (Body Language. How to Read

Others’ Thoughts by Their Gestures. Ediţia a XVIII-a. Londra: Sheldon Press.

Trad. rom. A. Szabó);

Popa, Mariana. ( 2006 ) Comunicarea : aspecte generale şi particulare.

Bucureşti, Editura Paideia;

Ţipău, Petronela (2005), Despre inteligenţa emoţională, articol publicat de

editura Antet,(pag.69);

http://www.icons.org.uk/theicons/collection/the-v-sign/biography/v-for-victory

http://thebrain.mcgill.ca/flash/a/a_10/a_10_s/a_10_s_lan/a_10_s_lan.html

13

14