Capitolul I Conceptele teoretice şi importanţa practică a investiţiilor şi politicilor investiţionale

1.1 Conceptul de investiţie, de la teorie la consecinţe practice

În economia unei ţări investiţiile ocupă un loc central atât în sfera producţiei

de bunuri şi servicii cât şi în sfera consumului, fiind un factor ce influenţează simultan

atât cererea cât şi oferta.

Investiţiile reprezintă un adevărat stimul, generând noi activităţi şi având ca

finalitate obţinerea de bunuri şi servicii indispensabile unei economii sănătoase. Nu se

exagerează nici atunci când se afirmă că, pentru economie, investiţiile reprezintă ceea

ce reprezintă motorul pentru un sistem activ.[24, p.9]. Şi deşi a devenit un termen

destul de des utilizat în vorbirea curentă conceptul de investiţie are un conţinut mult

mai complex decât pare dintr-o analiză succintă, iar problemele de ordin practic ale

tranziţiei la economia de piaţă impun sarcini noi şi dificile teoriei economice.

Termenul generic de investiţie este adesea folosit atât în limbajul cotidian-empiric, cât

şi de specialiştii din mai toate domeniile. Ceea ce ne interesează în acest context este

faptul că şi economiştii folosesc acest termen adesea cu înţelesuri destul de variate.

Mai mult, chiar economiştii teoreticieni abordează şi tratează investiţiile în maniere

diferite. În ceea ce urmează vom folosi câteva lucrări de bază pentru a argumenta cele

afirmate mai sus cu privire la modul în care sunt definite şi caracterizate investiţiile.

Noţiunea de investiţie poate fi definita din punct de vedere lingvistic ca fiind

o alocare, plasare, dotare.[25, p.5] Pot fi reţinute şi alte definiţii. Astfel după cum

subliniază unii specialişti, prin investiţie se înţelege: „o acţiune prin care se

cheltuiesc bani sau alte resurse în speranţa că în viitor se vor incasa sume mai mari

de bani sau se vor obţine alte beneficii”[25, p.6] sau „orice utilizare a unui activ în

calitate de capital în scopul realizării de eficienţă economică şi deci de profit”.[26

p.134].

Conceptul de investiţie implică sensuri şi abordări variate. Datorită tocmai

complexităţii acestui concept noţiunea de investiţie este abordată din punct de vedere

a gradului de cuprindere sub două aspecte: un înţeles „larg” şi altul „restrâns”.

În sens larg, noţiunea de investiţie cuprinde totalitatea cheltuielilor sau

alocărilor de fonduri de la care se anticipează că se vor obţine venituri viitoare.

Investiţia într-o astfel de abordare reprezintă o plasare de fonduri băneşti într-o

acţiune, într-un proiect sau operaţie pentru a crea un spor de avuţie atât la nivelul

individului, al firmei cât şi al societăţii în general.[20, p.12; 25, p.8]

În sens restrâns, investiţiile reprezintă „totalitatea cheltuielilor prin care se

creează, se achiziţionează noi fonduri fixe, productive şi neproductive, se înlocuiesc

mijloacele fixe uzate, se dezvoltă, se modernizează şi se reutilează bunurile materiale

existente”.[21, p.16] O asemenea definiţie o găsim în dicţionarele explicative, în

diverse lucrări şi monografii de specialitate în care investiţiile de capital sunt tratate

ca un suport material al creşterii economice şi al dezvoltării social culturale a unei

naţiuni.[24, p.32]

Sigur, în funcţie de timp, noţiunea de investiţie a fost privită şi tratată în

mod diferit. În condiţiile conducerii economiei pe principii administrative de comandă

în mod planificat centralizat, investiţia reprezenta numai ceea ce se aloca pentru

crearea şi dezvoltarea bazei materiale de producţie şi a celei pentru sectorul social-

cultural. Astfel investiţiile erau privite doar în înţelesul îngust (restrâns) al

conceptului. Investiţia era abordată numai ca o simplă cheltuială, luând în consideraţie

doar conţinutul concret material al efortului investiţional pe care-l face orice agent

economic atunci când implementează un proiect de investiţii. Materializarea în

practică însă are la baza o structura de resurse de o mare diversitate din punct de

vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane, valutare, etc.). Evaluarea

acestora în expresie bănească este o necessitate inclusiv pentru fundamentarea

deciziilor economice de investiţii.

Trecerea la o noua forma de conducere bazată pe principiile economiei de

piaţă implică o schimbare a opticii privind noţiunea de investiţie, determinată de

elementele specifice ale acesteia cum ar fi: mărimea cererii şi ofertei pe piaţă, viteza

circulaţiei capitalului, lupta de concurenţă, mărimea profitul aşteptat etc. În aceste

condiţii, problematica investiţiilor este abordată de la sursa ce acoperă cheltuielile

respective. Astfel investiţiile sunt înţelese ca reprezentând partea din venit destinată

pentru formarea capitalului.[24, p.6; 25, p.12] Putem spune că investiţiile „reprezintă

un adaos la capital sau la patrimoniul personal existent, prin utilizarea unei părţi a

economiilor obţinute din activitatea curentă”.

Spre deosebire de alte concepte noţiunea de investiţie pune accentul pe

domeniul de aplicaţie, pe conţinutul său. În acest context ea poate fi tratată din mai

multe puncte de vedere: În plan contabil, care este cel mai restrictiv, investiţia este

definită ca fiind o imobilizare de bunuri mobile sau imobile, corporale sau

necorporale, achiziţionate sau create de o entitate economică destinate a rămâne

durabile, în cadrul entităţii respective. Se are în vedere imobilizări legate de

exploatare şi cele în afara exploatării.

Dimensiunea economică lărgeşte sfera de cuprindere a investiţiei. Conform

acestei accepţiuni investiţia reprezentă „un sacrificiu de resurse curente în speranţa

obţinerii în viitor a unor efecte şi rezultate economice(venituri, încasări) eşalonate în

timp şi care, în sumă totală sunt superioare cheltuielilor iniţiale”. Din acest punct de

vedere o atenţie deosebită este acordată factorului timp şi a influenţei acestuia,

categoriei de eficienţă sau rentabilitate, precum şi factorului risc. Prin această

abordare economică se înţelege nu doar alocarea unor surse pentru procurarea unor

active fixe, dar şi cheltuielile efectuate în cadrul unor programe de dezvoltare-

cercetare, cheltuieli legate de formarea personalului, cheltuieli pentru publicitate.

Sub aspect financiar, care este cel mai cuprinzător, investiţiile reprezintă

cheltuieli de resurse care vor genera venituri şi/sau economii pe o perioadă

îndelungată şi care, în consecinţă, vor permite astfel recuperarea cheltuielilor iniţiale.

[14, p.14] Accepţiunea financiară înglobează în noţiunea de investiţii toate elementele

de imobilizări sau cheltuieli definite anterior, în plus are în vedere şi nevoia de fond

de rulment pentru exploatare, generată de creşterea volumului de activitate. În acest

context amintim şi utilizarea resurselor financiare pentru achiziţionarea hârtiilor de

valoare (acţiuni, obligaţiuni, etc.) pe piaţa de capital. Aceste titluri financiare fac

obiectul unor investiţii financiare, iar tranzacţionarea lor are loc la bursele organizate

în concordanţă cu jocul cererii şi ofertei.

Putem precăuta şi aspectul psihologic – investiţia reprezintă o renunţarea la

bunuri immediate în schimbul unor avantaje viitoare. Din acest punct de vedere,

individul, întreprinzătorul unei firme se bazează mai mult pe intuiţia proprie aflându-

se în dilemă şi fiind constrâns să renunţe la satisfacţii imediate în speranţa unor

câştiguri viitoare mai mari.

Legată cu o imobilizare de fonduri de natură diversă pe o perioadă mai

lungă, investiţiei îi este imanent timpul – element definitoriu al caracterului dinamic

al procesului investiţional. La fel ţinând seama de schimbările rapide ce au loc în

evoluţia proceselor economice e necesar sa amintim caracterul incert al rezultatelor

scontate sau aşteptate. În acest sens este relevantă sublinierea făcută de Pierre Masse

potrivit căreia investiţia este „o cheltuială certă pentru un viitor incert” ce echivalează

cu „a renunţa la satisfacerea imediată şi sigură, pe seama economiilor şi veniturilor de

care dispunem în prezent contra unei speranţe viitoare, al cărei suport îl reprezintă

tocmai bunul investit”.[26, p.7].Potrivit celor spuse mai sus investiţia este considerată,

„o cheltuială prezentă realizată în vederea obţinerii unor efecte viitoare în condiţii de

risc şi incertitudine” din care reiese că investiţiei îi este inerent riscul[21, p.15].

Dar indiferent cum abordăm conceptul de investiţie: în sens larg sau restrâns

precum şi al diversităţii de noţiuni şi opinii formulate se desprind totuşi câteva

trăsături comune ce prezintă interes:

• Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi

băneşti indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete,

echipamente sau dimpotrivă plasamentele în acţiuni, obligaţiuni sau alte hârtii de

valoare.

• Orice investiţie înseamnă efort, sub mai multe aspecte (material, financiar,

uman), dar în urma cărora se scontează efecte diverse, multiplicatoare, cel mai des sub

forma unui spor de profit, a cărui realizare rămâne incertă.

• Orice investiţie implică renunţarea temporară, dar certă a unor resurse

curente al căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete viitoare.

Consideraţiile făcute ne permit să apreciem că investiţia reprezintă : totalitatea

de resurse (materiale, tehnice, umane, financiare etc.) alocate într-un anume moment

de timp pentru dezvoltarea şi modernizarea forţei productive a societăţii, a întregii

vieţi sociale, astfel încât să se creeze condiţiile necesare obţinerii unor efecte utile în

viitor.

1.2 Criterii şi modalităţi de clasificare a investiţiilor

În fundamentarea oportunităţilor cât şi a gestiunii activităţii de investiţie se

impune structurarea cheltuielilor investiţionale după diferite criterii fiecare dintre

acestea răspunzând la anumite necesităţi de analiză, decizie sau alte cerinţe de ordin

practic. Clasificarea investiţiilor impune folosirea unor criterii raţionale şi accesibile

din punct de vedere metodologic şi practic. În teoria economică sunt folosite foarte

multe criterii de clasificare a investiţiilor, dar careva dintre ele sunt recunoscute ca

esenţiale şi sunt pe larg utilizate de către economişti. Sunt cunoscute următoarele

principii sau criterii de clasificare a investiţiilor:

1. Din punct de vedere al naturii investiţiilor se pot distinge:

a) investiţii în active materiale (numite şi reale sau fizice)

b) investiţii în active nemateriale

c) investiţii financiare

Investiţiile materiale sunt investiţiile ce participă nemijlocit în procesul de

producţie şi asigură creşterea capitalului real. Investiţiile reale constau din acele

cheltuieli de capital făcute pentru achiziţia de active sub formă de infrastructură

materială. În principiu acestea sunt cheltuielile aferente cumpărării de maşini şi

echipamente, utilaje şi instalaţii, cheltuieli pentru montarea lor şi pentru înlocuirea

celor scoase din funcţiune. În corespundere cu Sistemul Conturilor Naţionale

investiţiile reale includ cheltuielile ce se materializează în crearea, reproducerea şi

procurarea fondurilor fixe (construcţia nouă, extinderea, reconstrucţia şi reutilarea

tehnică a obiectelor), precum şi în cheltuielile legate de majorarea stocurilor de

materiale a mijloacelor circulante (cheltuieli ce se formează din intrări şi ieşiri de

mijloace circulante din stocuri şi se determină ca diferenţa dintre intrările de producţie

în stocuri şi ieşirile din ele). Cota cea mai mare în investiţiile ce formează capitalul o

constituie investiţiile pentru crearea şi reproducţia mijloacelor fixe numite şi investiţii

capitale.

Investiţiile în active nemateriale (intelectuale sau necorporale) cuprind

sumele alocate în active necorporale sub forma unor drepturi de autor, mărci de

comerţ, brevete, embleme comerciale, licenţe, patente, programe informaţionale,

know-how sau cheltuieli legate de formarea personalului de exploatare, cheltuieli de

constituire, de publicitate sau de studii.

Se deosebesc următoarele categorii de investiţii imateriale:

- Investiţii de cercetare-dezvoltare – domeniu esenţial în lupta concurenţială

- Investiţii aferente formării personalului, adică cheltuieli destinate creşterii

aptitudinilor profesionale şi a posibilităţilor informative ale personalului de execuţie

şi gestiune vis a vis de noile tehnologii, echipamente, rezultat al procesului de inovare

tehnologică şi managerială.

- Investiţii în proiecte de marketing care cuprind cheltuieli pentru

publicitate, de promovare, de construcţie a reţelei de distribuţie, la fel şi pentru studii

de piaţă.

- Investiţii de ameliorare a procesului de producţie înglobând, de obicei,

cheltuieli pentru reţele informatice, studii de implementare a proceselor de

automatizare şi a celor de control a calităţii, finanţarea cheltuielilor pentru cumpărarea

unor programe informatice.

Investiţiile financiare reflectă opţiuni ale firmei de a efectua plasamente

băneşti pe termen lung în economia altor agenţi economici. Investiţia financiară

constituie orice plasament de capital efectuat de un investitor, persoană fizică sau

juridică în titluri de valoare şi instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de

stat, etc.) emise de societăţi şi bănci comerciale sau de către stat şi tranzacţionate pe

piaţă monetară sau de capital.

Nu este greşit şi dacă vom separa investiţiile doar în două grupe mari: prima

grupă - investiţii în active nefinanciare ce includ următoarele elemente: investiţii în

capital fix, investiţii pentru majorarea stocurilor materiale a mijloacelor circulante,

investiţiile în active nemateriale, investiţii în alte active nefinanciare (cheltuieli pentru

procurare în proprietate a terenurilor, a obiectelor de protecţie a mediului şi altor

active nefinanciare) şi a doua grupă- investiţii financiare.

2. Din punct de vedere al structurii tehnologice sau al modului în care

se concretizează investiţiile materiale acestea se pot clasifica în:

- lucrări de construcţie montaj sunt ansamblul lucrărilor prin care se

realizează construcţii noi, extinderea, reconstrucţia, reutilarea şi modernizarea

mijloacelor fixe existente incluzând la fel şi lucrările aferente montării utilajelor

tehnologice energetice şi de transport, a diverselor instalaţii şi reţele interioare şi

exterioare (de alimentare cu apă , de gazificare, termoficare, de alimentare cu energie

electrică, de încălzire, de ventilare, etc.).

- achiziţii de utilaj, unelte, inventar includ cheltuieli pentru maşini, linii şi

instalaţii tehnologice care pot funcţiona numai după asigurarea lucrărilor de montaj

(maşini-unelte, maşini de ridicare şi cântărire, cuptoare, etc.) precum şi cele care nu

necesită montare (maşini de scris, de calculat, fax, aparate electronice şi electrice,

mijloace de transport, maşini agricole)

- alte lucrări şi cheltuieli capitale cuprind cheltuielile de proiectare-

cercetare, cheltuieli de întreţinere a direcţiei întreprinderilor cheltuielile ce ţin de

lucrările şi exploatările geologice, cheltuieli efectuate pentru cumpărarea animalelor

de muncă şi a celor productive, cheltuielile de plantare şi creştere a culturilor

pomicole multianuale (viilor şi livezilor), cheltuieli prevăzute de deviz cu pregătirea

cadrelor aferent noilor obiective de investiţii.

3. Din punct de vedere al scopului investiţiilor sau al structurii de

reproducţie se disting:

Investiţii pentru construcţia de unităţi noi se fac pentru obiective ce nu au

existat anterior. La construcţia nouă se referă construcţia efectuată pe suprafeţe noi a

complexelor de obiecte noi cu destinaţie de bază, auxiliară şi de deservire a

întreprinderilor, a clădirilor şi edificiilor noi create, care după punerea în funcţiune se

vor afla la bilanţ autonom, în scopul creării capacităţii noi de producţie.

Investiţii de extindere (dezvoltare, expansiune) constau în cheltuielile ce se

fac pentru construcţia producţiilor suplimentare la întreprindere, extinderea secţiilor

pe teritoriul întreprinderii în funcţiune în scopul creării şi măririi capacităţilor de

producţie.

Investiţii pentru reconstrucţie se referă la reorganizarea obiectelor destinaţie

de bază, auxiliare şi de deservire existente, de regulă, fără extinderea clădirilor şi

construcţiilor deja existente.

Lucrările respective implică modificarea construcţiei, transformări ale

procesului de producţie.

Investiţii îndreptate spre reutilarea tehnică constau în totalitatea

cheltuielilor privind ridicarea nivelului tehnico-economic al producţiei în baza

introducerii tehnicii şi tehnologiilor avansate, mecanizării şi automatizării producerii,

modernizării şi înlocuirii utilajului învechit şi uzat cu unul mai productiv. Scopul

reutilării tehnice este mărirea capacităţilor de producţie, îmbunătăţirea calităţii

producţiei, majorarea productivităţii muncii, micşorarea volumului de materiale şi

costului producţiei prin creşterea performanţelor tehnice, îmbunătăţirea randamentului

echipamentelor de producţie şi promovarea progresului tehnologic.

Investiţii de menţinere sau întreţinere a capacităţilor în funcţiune se referă

măsurile legate de înnoirea permanentă a mijloacelor fixe care îşi pierd capacitatea de

muncă în procesul activităţii de producţie.

De obicei însă în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective,

astfel mai des are loc combinarea acestor tipuri de investiţii.

4. După sursa de finanţare se pot distinge:

Investiţii finanţate din contul mijloacelor proprii ale întreprinzătorilor

- profitul rămas la dispoziţia întreprinderii;

- amortizarea.

Investiţii finanţate din surse atrase care pot fi după caz:

- mijloacele bugetelor publice, cele ce au ca scop promovarea serviciilor publice în

domenii cum sunt infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi artă, apărare,

administraţie, finanţate din bugetul de stat sau bugetele locale;

- mijloacele populaţiei;

- mijloacele investitorilor străini înfăptuite: a) prin participarea totală sau parţială a

investitorului străin la constituirea unei societăţi sau la finanţarea unui proiect, b) prin

acordarea unor împrumuturi şi credite inclusiv de către organismele financiar-bancare

internaţionale, c) ca investiţii de portofoliu.

- creditele bancare;

- împrumuturile de la alte organizaţii;

- sursele obţinute prin emiterea şi/sau tranzacţionarea pe piaţă a pachetelor de

acţiuni sau obligaţiuni.

5. După modul de realizare investiţiile reale se structurează în două grupe şi anume:

- Investiţii realizate în antrepriză, ce presupun angajarea unei societăţi comerciale

specializate în lucrări de construcţie-montaj.

- Investiţii realizate în regie, adică realizarea lucrărilor de investiţie prin forţe proprii.

6. După gradul de risc pe care îl prezintă putem grupa investiţiile în:

- investiţii cu risc scăzut – în special investiţiile de menţinere şi de ameliorare.

- investiţii cu risc mediu adică cele privind dezvoltarea, modernizarea, înnoirea unor

capacităţi de producţie.

- investiţii cu risc ridicat – în general sunt cele de expansiune şi de diversificare.

7. După rolul funcţional pe care îl joacă în cadrul proiectului deosebim:

- Investiţii directe sau de bază sunt acele consumuri investiţionale legate funcţional şi

teritorial de obiectivul stabilit şi materializate în construcţii de bază, secţii de

producţie spaţii de depozitare etc. Ele concură nemijlocit la realizarea scopurilor

proiectului ce se implementează.

- Investiţii colaterale ce cuprind cheltuieli de resurse necesare pentru construcţii şi

dotări anexe ce creează funcţionarea în condiţii normale a obiectivului (reţele de

utilităţi, drumuri de acces, staţii de epurare şi de asigurare cu apă, energie, etc.)

- Investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe (în amonte

sau în aval) celui în care se implementează proiectul. Sunt consecinţa fenomenului de

antrenare şi dezvoltare propriu investiţiilor fiind generate de nevoia de a asigura cu

materii prime, energie, reţele şi căi de comunicaţie proiectul iniţial, precum şi

condiţiile de desfacere a producţiei finite.

Prin posibilitatea evaluării sferei de cuprindere a efortului investiţional această

clasificare prezintă utilitate practică în calcularea unor indicatori de eficienţă

economică a investiţiilor.

8. După modul de constituire investiţiile pot fi:

- Investiţii nete care au drept sursă fondul de dezvoltare aferent creşterii nete.

- Investiţii brute care au inclusiv ca sursă suplimentară fondul de amortizare .

Investiţiile nete sunt investiţiile care se constituie ca parte din venitul naţional şi sunt

formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de producţie pentru formarea

capitalului respectiv creşterea volumului de capital fix şi a volumului stocurilor. Dacă

la investiţiile nete se adaugă fondul de amortizare, ca sursă de finanţare a investiţiilor,

se obţin investiţiile brute.

9. După destinaţie investiţiile, în o serie de lucrări de specialitate, sunt clasificate în

productive şi neproductive. Este o structurare greşită a investiţiilor rămasă încă de la

fostul sistem centralizat în care erau distinse două sfere: sfera productivă şi cea

neproductiva. Clasificarea după acest criteriu ar trebui realizată divizând investiţiile

în:

- Investiţii îndreptate în sectoare producătoare de bunuri (industrie, agricultură şi

silvicultură, construcţii şi altele ce au ca scop producerea de bunuri)

- Investiţii destinate sectoarelor ce prestează servicii de piaţă şi nonpiaţă (comerţ,

transporturi şi comunicaţii, sănătate, învăţământ, administrare publică şi apărare, etc.)

1.3. Sistemul de indicatori statistici ai activităţii investiţionale

Analiza oricărui proces, fenomen sau eveniment economic, social sau de

altă natură este bazată, în principal, pe identificarea, evaluarea şi interpretarea unor

indicatori, tendinţe sau factori de influenţă. Fiabilitatea analizei depinde în cea mai

mare măsură anume de indicatorii selectaţi spre analiză. Statistica ca disciplină

ştiinţifică şi instrument principal al cunoaşterii are tocmai ca obiect de studiu

cercetarea sub aspect cantitativ şi calitativ a fenomenelor şi proceselor

socioeconomice ce au loc în societate. Un loc aparte şi deosebit de important în

dezvoltarea durabilă şi creşterea economică a unui stat sau unităţi economice este

ocupat de procesul investiţional.

Măsurarea şi caracteristica statistică a activităţii sau procesului

investiţional presupune calcularea şi analiza unor indicatori care ar permite

evidenţierea mărimii, structurii, dinamicii şi eficienţei utilizării resurselor

investiţionale. Sistemul de agregate conceput trebuie să satisfacă nevoile

informaţionale ale unui număr larg de utilizatori, precum şi să furnizeze date necesare

pentru fundamentarea politicilor şi adoptarea deciziilor la nivel micro sau

macroeconomic.

Indicatorii activităţii investiţionale pot fi structuraţi în linii mari după două

nivele:

indicatori calculaţi la nivel macroeconomic

indicatori calculaţi la nivel microeconomic

Aceştia, la rândul lor, pot fi grupaţi în indicatori de nivel care ar reprezenta

volumul sau valoarea investiţiilor la aceste nivele, indicatori ai structurii investiţiilor,

precum şi indicatori ai eficienţei activităţii investiţionale.

A)Indicatori de nivel

Indicatorul de bază ce reflectă volumul total al investiţiilor la nivel

naţional este formarea brută de capital fix (FBCF) şi constituie partea componentă a

produsului intern brut. Numit şi investiţii brute acest indicator reprezintă valoarea

bunurilor durabile de producţie achiziţionate în perioada de calcul de unităţile

producătoare rezidente în scopul de a fi utilizate pe o durată mai mare de un an în

procesele lor de producţie, precum şi valoarea serviciilor încorporate în bunurile de

capital fix.

Formarea brută de capital fix cuprinde:

o Investiţiile capitale

o Cheltuielile pentru reparaţii capitale ale mijloacelor fixe

o Variaţia de stocuri a utilajului nemontat

o Procurarea utilajului şi inventarului de către instituţiile bugetare

o Cheltuielile pentru elaborarea şi procurarea programelor şi a bazelor

de date

o Cheltuieli pentru prospecţiuni geologice efectuate din contul mijloacelor

bugetului de stat

o Sporul valorii capitalului fix în vite

o Procurarea cărţilor pentru biblioteci

o Procurarea originalelor operelor literare şi artistice

Ca mod de constituire investiţiilor pot fi nete şi brute. Investiţiile nete sunt

investiţiile care se constituie ca parte din produsul naţional net (venitul naţional) şi

sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de producţie, pentru formarea

capitalului, respectiv creşterea volumului capitalului fix şi a volumului stocurilor. Prin

ele deci se asigură creşterea capitalului fix. Totodată prin utilizarea capitalului fix în

procesul de producţie acesta îşi pierde treptat valoarea sa iniţială adică se uzează, fapt

pentru care el trebuie înlocuit şi, în consecinţă, se constituie fondul de amortizare ca

sursă de finanţare a investiţiilor. astfel prin adăugarea valorii amortizării la investiţiile

nete vom obţine investiţiile brute.

Ibrute = Inete +A (1.1)

Uneori, atunci când este cazul, între investiţiile brute şi investiţiile totale

există o diferenţă şi aceasta este reprezentată de capitalul străin (Cs) atras în realizarea

investiţiilor. În acest caz, la nivelul economiei naţionale investiţiile totale It se

calculează astfel:

It = Ibrute+ Cs (1.2)

B) Indicatori ai structurii investiţiilor

Structura investiţiilor se determină pe baza calculării indicatorilor relativi

de structură, caracterizând cota parte (ponderea) unei categorii de investiţie în

valoarea totală a investiţiilor realizate.

Astfel ne interesează mai cu seamă structura investiţiilor după natura

acestora (financiare, materiale şi nemateriale), structura investiţiilor pe surse de

finanţare, adică investiţii finanţate din surse proprii şi respectiv din surse atrase,

structura investiţiilor pe activităţi economice, structura tehnologică a investiţiilor,

adică ponderea investiţiilor îndreptate în lucrările de construcţie-montaj, îndreptate în

utilaje, unelte şi inventar sau în alte categorii de investiţii. Relaţiile de calcul vor fi

spre exemplu:

C) Din categoria celui de-al treilea grup de indicatori (indicatori ai

eficienţei investiţiilor) face parte:

Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor. Acest indicator este unul

din cei mai semnificativi de apreciere a eficienţei economice a investiţiilor la nivelul

economiei naţionale. Prin el se exprimă sporul de efect anual ce se obţine la un leu

investit . Acest indicator poate fi calculate în 2 variante şi anume:

a ) coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor

b) coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor

În primul caz indicatorul exprimă sporul de produs naţional net ce revine

la un leu investit iar în al doilea caz arată sporul de produs global brut ce revine la un

leu investit. Indicatorul coeficientul eficienţei economice a investiţiilor poate fi

calculat şi în funcţie de produsul intern brut, sau produsul intern net, luaţi ca

indicatori de efect, calculând de fiecare dată sporul indicatorului luat în calcul ce

revine la un leu investit.

Indicatorul coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor calculat la

nivelul economiei naţionale are o serie de limite şi anume: creşterea indicatorilor de

efect (produs naţional, produs global) pentru anul respectiv nu are loc numai în baza

investiţiilor realizate în anul anterior ci şi a altor cauze cum ar fi îmbunătăţirea

organizării producţiei şi a muncii, ridicare profesională a salariaţilor etc. care nu sunt

urmare a activităţii investiţionale. Efectele punerii în funcţiune a capitalului fix nu se

obţin toate imediat în anul următor cu atât mai mult investiţiile realizate într-un an nu

se transformă în capital fix în anul următor. Nivelul eficienţei economice mai este

influenţat şi de modificarea preţurilor respectiv creşterea lor. În aceste condiţii apare

clar că nivelul indicatorului astfel calculat nu este suficient de fidel pentru aprecierea

eficienţei economice a investiţiilor.

Din cele prezentate rezultă că o importanţă deosebită o reprezintă stabilirea

intervalului de timp dintre momentul avansării mijloacelor materiale şi financiare şi

cel al obţinerii efectelor economice corespunzătoare. În conducerea activităţii de

investiţii e necesar să se ţină seama de acest aspect deoarece perioada de întârziere

influenţează în mod substanţial nivelul eficienţei economice a investiţilor. Procesul de

transformare a investiţiilor în capital fix este influenţat de o serie de factori: mărimea

fondurilor alocate procesului investiţional, gradul de mecanizare a lucrărilor de

construcţie-montaj, nivelul de calificare personalului care execută lucrările,

aprovizionarea cu materiale de construcţii necesare. Durata transformării investiţiilor

în capital fix poate varia de la câteva luni, în construcţiile de locuinţe, la câţiva ani în

ramurile cu o complexitate ridicată a proceselor de producţie. Această perioada

depinde şi de gradul de dezvoltare a economiei naţionale. Pentru o economie

dezvoltată, perioada de transformare a investiţiilor în capital fix este mai mică

deoarece aici activitatea de investiţii, în mare parte, constă în reînnoirea de tehnologii,

înlocuirea unor utilaje uzate, reutilarea unor linii tehnologice, etc. Or, întârzieri mai

mari se obţin atunci când este vorba de construirea de noi capacităţi de producţie, de

edificarea unor obiective noi care necesită vaste lucrări de construcţii în infrastructură.

Problema determinării corecte a lagului investiţional este o problemă

fundamentală în analiza eficienţei economice a investiţiilor, deoarece acest indicator

realizează corespondenţa nemijlocită dintre eforturile şi efectele procesului

investiţional.

Un real interes îl prezintă şi indicatorii statistici ce caracterizează aportul

capitalului străin.

Se are în vedere la fel nivelul, structura şi eficienţa investiţiilor străine în

derularea şi dezvoltarea socio-economică a ţării. Caracterizarea statistică a ISD are în

vedere, pe de o parte, stocul de investiţii, iar pe de altă parte, fluxurile de investiţii.

Stocul de ISD reprezintă cumularea vărsămintelor de capital financiar

făcute din momentul înregistrării investiţiei. Informaţia privind stocul de ISD la nivel

naţional este furnizată la sfârşitul anului calendaristic în cadrul Poziţiei Investiţionale

Internaţionale a ţării.

Pentru a arata importanţa (semnificaţia) relativă a ISD pentru ţara gazdă

se recurge la folosirea unor indicatori consacraţi, precum:

• Stocul de ISD pe locuitor gazda pentru investitorii străini. Acest

indicator poate considerat drept barometru al încrederii cercurilor de afaceri

internaţionale faţă de economia receptoare. Cu cât ISD/locuitor este mai mare, cu atât

oportunităţile de afaceri sunt mai mari, iar mediul investiţional este mai favorabil.

Semnificaţia unui stoc de ISD/locuitor redus este inversă faţă de cele

menţionate mai sus.

• Stocul de ISD exprimat în procente în raport cu PIB-ul ţării gazdă (*100)

reprezintă o altă modalitate de a exprima permeabilitatea mediului local de afaceri

faţă de investitorii străini, dacă ISD sunt abordate prin prisma ţării gazda, sau

atractivitatea economiei pentru potenţialii investitorii, dacă ISD sunt analizate prin

prisma intereselor acestora.

• Valoarea medie a proiectelor de ISD rezultă din raportarea stocului de

ISD existent în ţară la numărul de firme cu capital integral sau parţial străin care au

fost constituite. Cum ISD sunt purtătoare de progres tehnologic, orice ţară gazda de

ISD este interesată să încurajeze proiecte de ISD mari pentru a determina

modernizarea structurilor de producţie, pentru a promova competiţia între diferiţii

ofertanţi de produse similare pe piaţa autohtonă.

Pentru analiza structurală a stocului de ISD, se determină trei genuri de

distribuţii:

o Distribuţia în funcţie de ţara de origine a capitalului, ceea ce permite

identificarea principalelor ţări investitoare şi, pe acest temei, conceperea

de strategii de atragere de ISD şi din alte ţări.

o Distribuţia investiţiilor străine pe sectoare şi/sau activităţi ale economiei

în care se face ISD poate fi folosită ca eventual bază pentru conceperea

de strategii diferenţiate de încurajare şi atragere a investiţiilor într-un

sector/activitate, potrivit propriilor obiective de dezvoltare ale ţării gazdă.

o Distribuţia pe zone sau regiuni administrativ-teritoriale, ceea ce ajută la

stabilirea atractivităţii diferenţiate a zonelor ţării gazdă pentru investitorii

străini şi, eventual conceperea de strategii ale administraţiei centrale sau

locale pentru atragerea mai multor ISD.

Fluxurile de ISD sunt intrările şi ieşirile noi de ISD, ele fiind înregistrate

în debitul (intrări de ISD) şi respectiv în creditul (ieşiri de ISD) contului financiar al

balanţei de plăţi externe.

Cunoaşterea nivelului, structurii şi dinamicii fluxurilor de ISD permite

observarea unor trăsături ale economiei ţării analizate, prin prisma oportunităţilor de

afaceri, a profitabilităţii relative etc.

Ca indicatori ce caracterizează fluxurile de ISD amintim:

• Rata investiţiilor străine brute ce exprimă poziţia investiţiilor străine în

raport cu dimensiunea economiei naţionale, calculându-se prin raportarea volumului

brut al investiţiilor străine (valoarea intrărilor de ISD) la valoarea totală a producţiei

finite obţinute în cadrul unei ţări într-o perioada de timp exprimată prin produsul

intern brut.

• Rata investiţiilor străine nete arată poziţia investiţiilor străine nete în

raport cu dimensiunea economiei naţionale.

Investiţiile străine directe nete sau poziţia netă în domeniul ISD reprezintă

diferenţa dintre fluxurile de investiţii străine intrate într-o ţara şi investiţiile realizate

de firmele autohtone în străinătate. Realizându-se corelaţia între cele două fluxuri de

capital (intrări şi ieşiri de investiţii), rata investiţiilor nete ne oferă o imagine mai clară

a efectului pe care o are migraţia de capital pe plan economic naţional.

• Intensitatea fluxului de noi ISD. Fluxul anual de ISD nou intrate în

economie poate fi exprimat sub formă de coeficient faţă de formarea brută de capital

fix în economia ţării gazdă (FBCF). Acest indicator este, de fapt, o mărime relativă

de coordonare ce arată câte unităţi monetare de ISD corespund fiecărei unitaţi mone-

tare investite în economie de către operatorii economici autohtoni.

Prin acest indicator apreciat şi caracterizat nivelul şi importanţa acestor

fluxuri în raport cu investiţiile interne.

• Gradul de atragere a investiţiilor străine (în particular ISD) în ţară

calculat ca raport procentual dintre volumul investiţiilor străine intrate în economia

gazda şi volumul total al influxurilor de investiţii străine la nivel mondial sau

regional. Utilizând acest indicator putem efectuata o comparaţie între ţări privind

capacitatea de a atrage capitalul extern.

Sigur în acest caz economiile gazda trebuie sa fie cel puţin comparabile

din punct de vedere al dimensiunii geografice.

• Elasticitatea investiţiilor străine obţinut prin raportarea ritmului de

dinamică a investiţiilor străine şi ritmul de dinamică al produsului intern brut. Acest

indicator poate fi calculat atât în cazul intrărilor cât şi al ieşirilor de capital.

În cazul fluxurilor de ISD (mai cu seama a influxurilor) la fel este

analizată structura acestora obţinându-se următoarele distribuţii:

o Distribuţia în funcţie de ţara de origine a capitalului, caracterizând

ponderea investiţiilor receptate dintr-o ţară sau un grup de ţări ca surse

de provenienţă a fluxurilor de capitalul în economia naţionala.

o Distribuţia investiţiilor străine pe sectoare şi/sau activităţi

o Distribuţia pe zone sau regiuni administrativ-teritoriale

Calculul se realizează prin determinarea mărimilor relative de structură

arătând cota parte a investiţiilor îndreptate într-un sector/activitate, într-o regiune a

ţării în totalul fluxurilor de capital străin intrate în economie.

Caracterizând în ansamblu fluxurile de investiţii intrate în economie putem

determina coeficientul de concentrare a investiţiilor străine.

Indicatori la nivel microeconomicA)Indicatori de nivel

Valoarea investiţiei (volumul capitalului investit) constituie unul din

principalii indicatori de volum ce caracterizează efortul investiţional total al

întreprinderii. Acest indicator exprimă mărimea totală a fondurilor necesare pentru

proiectarea şi realizarea unui obiectiv de investiţii.

Volumul de capital investit înglobează totalitatea resurselor sau

elementelor componente ce se consumă începând cu implementarea ideii şi până la

punerea în funcţiune a obiectivului conceput. Astfel în valoarea investiţiei se includ

totalitatea resurselor materiale, financiare precum şi unele cheltuieli suplimentare

legate de latura nematerială, adică cheltuielile pentru pregătirea personalului,

cercetare dezvoltare, şi active nemateriale.

Volumul de investiţii (IT) prezintă următoarea componenţă:

IT = Id+Icol + Y + Iimob+Fm + T

unde:

IT – volumul capitalului investit;

Id -- valoarea investiţiilor directe (resursele materiale directe înscrise în

devizul general);

Icol - valoarea investiţiilor colaterale (utilităţi, energie, combustibil, căi de

acces rutier şi feroviar);

Y - valoarea terenului achiziţionat sau închiriat (concesionat);

Iimob - valoarea compensării pierderilor provenite din imobilizări de

resurse sau alte pierderi create de factorul timp;

Fm - valoarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, calificarea şi

specializarea forţei de muncă;

T - taxe vamale legate de importul de utilaje, instalaţii etc.

Volumul de capital investit este strâns legat de situaţia social-economică

existentă în ţară în perioada in care se face investiţia, precum şi nivelul tehnic

existent. Cu cat nivelul tehnic şi cel tehnologic sunt mai ridicate şi necesită

automatizare şi alte procedee tehnologice superioare, cu atât şi volumul cheltuielilor

va fi mai mare şi invers. În ţările mai slab dezvoltate, existând o forţă de muncă mai

puţin calificată şi inferior remunerată, volumul acestor investiţii poate fi mai redus.

O formulă de calcul mai concisă cunoscută în literatura de specialitate este

şi următoarea:

IT = Id + Icol + Mc + Cs

unde:

Id - investiţiile directe;

Ic - investiţii conexe şi colaterale;

Mc - valoarea mijloacelor circulante;

Cs - cheltuieli suplimentare (pregătirea cadrelor, supraveghere etc.)

Din alt punct de vedere, valoarea capitalului investit poate fi şi mai concis

prezentat şi anume:

- investiţii în capital fix activ (maşini, utilaje, instalaţii de lucru care sunt

utilizate direct în procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor);

- investiţii în capital fix pasiv (clădiri, construcţii, căi de acces interior etc.

care participă indirect la procesul de bază).

B) Indicatorii structurii investiţiilor la nivel microeconomic sunt

calculaţi după aceiaşi formulă generală de calcul a indicatorilor relativi şi exprimând

valoarea investiţiei de o anumită categorie valoarea totală a cheltuielilor investiţionale

din cadrul proiectului investiţional la nivelul unităţii economice.

C) Indicatorii eficienţei investiţiilor

Investiţia specifică (si) este indicatorul ce asigură posibilitatea determinării

unei corelaţii între efortul investiţional depus şi efectul economic obţinut. Efortul

investiţional include toate cheltuielile aferente pentru realizarea investiţiei totale (Ii),

iar efectul economic reprezintă rezultatul economic exprimat prin capacitatea de

producţie obţinută, în decursul unei perioade, de obicei un an. Altfel spus investiţia

specifică este efortul investiţional necesar pentru obţinerea unei unităţi de capacitate

de producţie în unităţi fizice sau valorice.

Calculul investiţie specifice are o deosebită importanţă în special în cazul

determinării eficienţei lucrărilor investiţionale îndreptate spre modernizare şi

dezvoltare. Aceasta şi datorită faptului că activitatea oricărui agent economic este

însoţită de unele schimbări structurale şi de nivel având ca obiectiv majorarea

efectelor pozitive un rol central revenindu-i şi activităţii investiţionale.

Termenul de recuperare a investiţiei exprimă perioada de timp în care

investiţia efectuată este recuperată din contul profitului obţinut în perioadele

ulterioare. Referindu-se la o perioadă de timp indicatorul este numit şi durata de

recuperare a investiţiei. Ca şi în cazul investiţiei specifice calculul acestui indicator se

efectuează în funcţie de destinaţia investiţiei.

1.4 Teoria privind politicile investiţionale

Dupa cum ştim în natură nu există doua lucruri perfect identice.La fel este

situaţia şi in cazul economiilor statale.

Ţinând cont de faptul că economiile lumii au fiecare aspectele lor aparte, putem

conchide că şi politicile abordate în cadrul acestora la fel se diferenţiaza de la stat la

stat.

O clasificare recentă [18, p.71] a UNCTAD împarte politicile privind investiţiile

străine în trei generaţii.

În cadrul primei generaţii de politici, guvernele adoptă politici prietenoase”

faţă de investitorii străini prin liberalizarea regimului investiţiilor străine, şi asigurarea

unei atitudini pozitive faţă de investitorii străini. Putem spune ca acest tip de

comportament îmbracă forma unei politici pasive, de aşteptare privind ISD,

concretizată în simpla permitere prin lege şi posibilitatea investitorului străin de a

aloca resurse necesare desfăşurării unei activităţi pe teritoriul statului respectiv.

Modul de reglementare juridică a accesului investiţiilor străine directe diferă, de

regulă, în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective. În prezent majoritatea

ţărilor lumii au adoptat cel puţin o astfel de politică.

Cea dea doua generaţie de politici privind investiţiile străine presupune

adoptarea unor politici de promovare în care guvernele fac un pas mai departe şi caută

să atragă în mod active investiţii străine prin diverse programe de promovare a ţării.

Această abordare conduce la înfiinţarea unei agenţii naţionale de promovare a

investiţiilor, care pune accentul pe o politică de marketing al unei ţări ca destinaţie a

unor proiecte de investiţii şi ca locaţie pentru investitori.

Pentru a sesiza gradul de răspundere a acestor politici din generaţia a doua e

suficient să arătăm că, Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor

(WAIPA), înfiinţată în 1995, are în prezent peste 100 de membri.

Cea dea treia generaţie de politici pleacă de la premisa că primele două

generaţii reprezintă doar un punct de plecare, care trebuie urmat în abordarea

investitorilor străini.

Pe lângă activitatea de promovare aceste politici prevăd şi o componentă de

negociere activă, de atragere a investitorilor străini, şi nu numai la nivelul unei ţări, ci

stabilind priorităţi şi obiective pe domenii de activitate, regiuni sau probleme de

sinteză la nivel de industrie şi firmă, ţinând cont de priorităţile de

dezvoltare a ţării.

Un element esenţial pentru o astfel de politică de promovare, atragere şi

menţinere a investiţiilor străine este reprezentat de îmbunătăţirea şi promovarea unei

zone de interes strategic către potenţialii investitori antrenaţi în activităţi specifice. În

cadrul unor astfel de politici se presupune crearea unor agenţii cu o sferă de

cuprinderea mai îngustă, la nivel regional sau local deseori ca instituţii autonome

create la nivelul autorităţilor locale.

Din aceste considerente în lume se desfăşoară o concurenţă dură între ţări privind

atragerea investiţiilor străine. Fiind conştiente de avantajele obţinute în urma atragerii

investiţiilor străine toate statele pun un accent tot mai mare pe elaborarea şi

promovarea unor politici de atragere activă a investiţiilor străine în economiile lor.

Politica de atragere a investiţilor străine se încadrează ca parte componentă a

politicii de dezvoltare a unei ţări, care sigur are la bază liberalizarea coerentă şi

chibzuită a activităţilor economice în ansamblu, inclusiv liberalizarea mişcărilor de

capital.

Ca replică la intensificarea concurenţei pe piaţa investiţiilor străine directe şi în

condiţiile în care regimurile liberale adoptate nu mai constituie un avantaj locaţional

la nivelul a tot mai multor state se manifestă tendinţa de instituţionalizare a activităţii

de promovare a investiţiilor străine.

Activitatea de promovare instituţională s-a structurat şi dezvoltat cu deosebire în

statele dezvoltate extinzându-se ulterior şi spre ţările în curs de dezvoltare şi cele cu

economie în tranziţie.

Activitatea acestor instituţii specializate, care include de altfel servicii de

consultanţă, abordarea directă a firmelor străine potenţial interesate, participarea

directă la finanţarea unor proiecte etc. poate constitui ea însăşi un avantaj

concurenţial.

În vederea sprijinirii ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor aflate în tranziţie în

activitatea de atragere a investiţiilor străine, precum şi pentru a asigura condiţii mai

bune de informare şi negociere pentru investitorii străini, Secretariatul General al

UNCTAD a iniţiat în 1995 constituirea Asociaţiei Mondiale a Agenţiilor de

Promovare a Investiţiilor Străine (World Association of Investment Promotion

Agencies - WAIPA) organizaţie autonomă, non-profit.

Asociaţia are următoarele obiective principale:

încurajarea şi dezvoltarea cooperării între agenţiile de promovare a investiţiilor

străine

întărirea sistemelor de culegere şi schimb de informaţii între agenţiile de

promovare a investiţiilor străine

facilitarea schimbului de experienţă în domeniul atragerii de investiţii străine

între ţări şi regiuni

sprijinirea accesului agenţiilor de promovare a investiţiilor străine la sursele de

asistenţă tehnică şi pregătire profesională

facilitarea accesului la surse de finanţare şi asistenţă, cum ar fi agenţiile

bilaterale şi multilaterale, în vederea realizării programelor promoţionale ale

ţărilor membre

Pentru îndeplinirea obiectivelor menţionate Asociaţia organizează întâlniri,

seminare şi congrese, editează rapoarte şi publicaţii periodice.

La fel atragerea investiţiilor străine directe, ca activitate coerentă şi bine definită,

presupune utilizarea diverselor tehnici şi acţiuni vizând sporirea gradului

de competitivitate a economiilor gazdă.

În cadrul tehnicilor de atragere a investiţiilor străine un loc distinct, deşi destul

de controversat, este ocupat de acordarea de stimulente (financiare şi fiscale). Într-un

mediu de afaceri deschis, transparent şi neutru stimulentele sunt ghidul iniţiativei

antreprenoriale ce indică domeniile de perspectivă agregate şi susţinute prin

programe. Stimulentele orientează investitorii către noi pieţe şi produse.

Deşi utilizarea stimulentelor este criticată pe plan teoretic şi în ciuda faptului că

stimulentele nu sunt situate printre factorii-cheie ce influenţează alegerea unei

localizări investiţionale, toate categoriile de state recurg la stimulente. Facilităţile de

ordin financiar şi fiscal au avut un rol hotărâtor în dezvoltarea unei baze industriale

proprii, în industrii de vârf precum electronica, industria farmaceutică, tehnică

medicală.

Astfel raportul UNCTAD relevă că stimulentele sunt mai acceptate în practică

decât în teorie şi că nu există încă o concluzie clară asupra raportului cost/beneficiu în

cazul utilizării acestora. În unele cazuri acordarea de stimulentele este considerată ca

instrument ce joacă un rol însemnat în determinarea deciziei de a investi, alteori

având o influenţă marginală, ele fiind luate în calcul doar după ce au fost analizaţi şi

validaţi toţi factorii.

Totuşi se poate observa că numărul ţărilor ce acordă stimulente a crescut şi s-au

diversificat şi formele de acordare a acestora.

Tipul de stimulente investiţionale utilizate precum şi modul de acordare a

acestora diferă în funcţie de nivelul de dezvoltare a statelor respective, de rolul

acordat investiţiilor străine directe în politicile economice, de sectorul de activitate, de

natura investiţiei, precum şi de experienţa în utilizarea acestor instrumente.

Stimulentele monetare pot fi directe (financiare) sau indirecte (fiscale). Cele mai

răspândite sunt stimulentele fiscale.

Stimulentele fiscale operează prin sistemul de impozite/taxe şi oferă beneficii sub

forma reducerii de taxe care în contrar ar fi plătibile. Aceste stimulente sunt preferate

de ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie unde nu există resurse financiare

suficiente pentru acordarea de stimulente directe.

Guvernele statelor dezvoltate recurg la utilizarea stimulentelor financiare, într-o

mai mare măsură decât la cele fiscale. Acestea îmbracă forma granturilor,

împrumuturilor cu termene, clause preferenţiale, cu rol în achiziţia activelor de

capital, a unor sume acordate cu titlu gratuit pentru investiţii legate, de exemplu, de

dezvoltarea infrastructurii şi a căilor de acces, vânzarea la preţuri preferenţiale sau

folosirea gratuită a terenului, oferirea de credite cu dobândă redusă, precum şi

forma coparticipării la investiţie alături de partenerul străin.

La fel pentru încurajarea investitorilor străini sunt utilizate şi o serie de măsuri

nefinanciare cum ar fi: organizarea de traininguri şi acordarea de asistenţă în

recrutarea personalului, servicii de informare şi consultanţă, suportarea de către

instituţia de promovare a investiţiilor străine a cheltuielilor legate de realizarea de

studii de marketing sau a celor de protecţie a mediului, transportarea şi instalarea

echipamentelor şi utilajelor etc.

Spre deosebire de ţările dezvoltate, cele în curs de dezvoltare şi în tranziţie,

datorită lipsei de mijloace financiare, recurg la unele facilităţi de ordin fiscal cum ar fi

scutiri de la plata impozitului pe profit sau reduceri ale acestuia, scutiri de la plata

taxelor vamale ale importurilor de echipamente sau alte bunuri pentru investiţii.

De obicei acordarea acestor stimulente este condiţionată de necesitatea orientării

investiţiilor către anumite sectoare, îndeplinirea unor programe sau obiective cum ar fi

spre exemplu stimularea exportului.

Pentru atragerea investitorilor străini aceste ţări recurg şi la stimulente financiare

acestea de obicei îmbrăcând forma unor cofinanţări sau acordarea de

credite în condiţii avantajoase.

Ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est au adoptat şi practicat, în

general într-o fază iniţială sisteme de stimulente investiţionale destul de generoase.

Iniţial a fost chiar instituit un tratament mult mai favorabil pentru investitorii

străini decât pentru cei locali ca mai apoi, pe măsura avansării pe calea reformelor, să

se dezică de astfel de discriminări şi să se remarce tendinţa de readucere a

stimulentelor la acelaşi nivel stimulând deopotrivă investiţiile străine şi locale.

Evoluţiile legislative din aceste state au evidenţiat la fel o tendinţă de reaşezare

a stimulentelor investiţionale , în sensul introducerii unei mai mari selectivităţi în

acordarea acestora.

În cazul Republicii Moldova stimulentele nu sunt suficiente şi probabil nici

celelalte componente ale mediului de afaceri: legislaţie, disciplină contractuală,

regimul de proprietate, jurisdicţie. Capitalul străin doreşte certitudinea că investiţiile

actuale vor fi validate în perspectivă, şi in acest scop, mai sânt multe de facut.