101

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama:repere pentru cateheza contemporană

Coresciuc ROGER*1

Abstract: The challenge of the modern/contemporary catechesis as it is approached by the patristic theology is extremely important: The Triads of Saint Gregory Palamas suggest a vivid theology which cannot go without the hesychast experiences, results of the ascetical life. The unity of the theological knowledge is represented, in fact, by the unity of the hesychast living on its whole. The legitimacy demands of Varlaam, in a field totally alien to his skills, are a pattern for the way the modern catechesis should react with regard to the adaptability requests. The Dionysian concept of `unity` can be seen along the entire defensive Palamite work. The knowledge of God is a unitary act, which moves from multiplicity to unity, not by acquiring multiplicity, but overcoming it in a transcendental way. On a contrary way, Varlaam, the great rival of the Palamite theology, considered the results of the philosophical knowledge to be gleams of the eternal judgments existing within the divine mind. Saint Gregory Palamas

*1 Assistant Professor at the Faculty of Orthodox Theology “Dumitru Stăniloae” in Iaşi, Romania.

Coresciuc ROGER

102

is categorical in this sense: the human judgment can stray from its verticality and congruency with its simple truths. The demand of establishing any kind of catechesis on answers regarding firstly the scientific primary truth `area` and, then, the truths resulted from the confessional knowledge is a premise which cannot form the base of a real catechetical itinerary.

Keywords: theology, Palamas, communication, catechetic, Mount Athos, hesychasm, philosophy

I. „Raţiunile” filosofiei profane – false paradigme

În studiul de faţă ne propunem o analiză a atitudinii Sfântului Grigorie Palama în faţa provocărilor pe care intelectualismul lui Varlaam le ridica la adresa vieţuirii isihaste. Isihasmul era considerat de o parte dintre intelectualii secolului al XIV-lea drept o mişcare care ignora mersul şi descoperirile ştiinţei contemporane, ştiinţă care încerca să combine anumite puncte de vedere teologice cu o parte din premisele ştiinţifice ale vremii respective. Pe scurt, Varlaam încerca să impună teoria conform căreia cunoaşterea lui Dumnezeu provine doar din efortul susţinut de decriptare a tainelor Universului prin metode şttinţifice. Toată Creaţia ascunde raţiunile existente în Mintea lui Dumnezeu, şi descoperirea pe cale ştiinţifică a acestor raţiuni este singura cale de intrare în adevărata cunoaştere teologică.

Ca atare, spune dascălul isihast: „nu e foarte greşit să credem că nu putem găsi raţiunile unora din aceste (păreri) în Mintea creatoare. Căci zice Apostolul: «Cine a cunoscut mintea Domnului?»1. Şi dacă nu există acestea2, atunci nu putem vedea nici în suflet chipurile acestor raţiuni, care să vină din înţelepciunea cea din afară. Aşadar, cunoaşterea care urmăreşte, plecând de la această înţelepciune, ceea ce e după chipul dumnezeiesc, este o falsă cunoaştere. Sufletul care o

1 Romani 11, 34.2 Raţiunile părerilor în Mintea creatoare.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

103

are pe aceasta (această cunoaştere), nu va deveni prin ea asemănător «Adevărului în sine», şi nici nu va condus către adevăr de această cunoaştere, iar îngâmfarea acelora care se laudă pe această temă, din pricina ei, este zadarnică”3.

Pretenţia de întemeiere a oricărui fel de filosofie pe „raţiunile” prime este un deziderat care nu poate fi susţinut în realitate. Şi în acest punct, provocarea care se ridică atât pentru cateheza contemporană, cât şi pentru dialogul teologie-ştiinţă este cât se poate de clară: care sunt datele neutre care mai pot certifica faptul că o anumită direcţie filosofică sau de cercetare ştiinţifică este în legătură directă cu aceste raţiuni? Care sunt jaloanele care îl mai pot determina pe teologul zilelor noastre să aibă aceeaşi atitudine cu cea pe care Sfântul Vasile cel Mare o predica adesea: atenţie şi fructificare selectivă a filosofiei păgâne? Sfântul Grigorie Palama nu se fereşte să afirme că o parte din filosofiile lumii nu se regăsesc în Mintea Originară. Aşadar, cel care se dedică unei astfel de direcţii filozofice sau ştiinţifice scoase din contextul „raţional-dumnezeiesc” nu va avea în sufletul său nicio urmă de relaţie cu acest „context” dumnezeiesc.

Înstrăinarea falselor paradigme culturale, filosofice şi ştiinţifice sau, mai bine zis, ruperea lor completă de „raţiunile autentice” conduce inevitabil către un impas teleologic. Angajarea în circuitul acestor false paradigme oferă sentimentul fals al unui urcuş în cunoaşterea lui Dumnezeu. Provocările existenţiale raportate la astfel de paradigme sunt interpretate într-o manieră simplistă, reducţionist, fără a avea parte de soluţionări autentice.

„Cine a cunoscut Mintea Domnului?” se întreabă şi apostolul Pavel şi Sfântul Grigorie Palama. Pretenţia îndrăzneaţă de apropiere şi imersiune în taina Persoanei Dumnezeieşti, în taina Treimii şi a relaţiei Sale cu lumea, prin simpla decorticare a unor înţelesuri neadăpate la apa cea vie a harului dumnezeiesc este, pentru Sfântul Grigorie Palama, un drum cu sens unic, care duce tot mai departe

3 Sfântul Grigorie Palama, Triada I.2, traducere proprie.

Coresciuc ROGER

104

de adevărata cunoaştere. Dobândirea unei astfel de cunoaşteri, ruptă de orice fel de participare ascetică la viaţa dumnezeiească, precum şi rămânerea obsesivă în ea, închide orice poartă de scăpare către cunoaşterea „Adevărului în sine”. Omul rămâne prizonier al propriei creaţii, creaţie dezgolită de sensul ultim şi profund, şi se afundă tot mai mult în labirintul trăirilor suscitate de o astfel de cunoaştere: îngâmfare, siguranţă de sine, necesitatea acoperirii logice, spaima dărâmării tuturor acestor certitudini, neacceptarea altor universuri de gândire sau, din contră goana absurdă după certificarea cercetării tocmai prin cantitatea informaţiei, suspiciunea ştiinţifică, angajarea în cauze pierdute, etc. Nu mai poate fi vorba, în acest caz, nici de isihie-liniştire, nici de odihna lucrătoare a minţii şi nici de justeţea atitudinii creative. Văzute din perspectiva vieţuirii duhovniceşti, toate aceste nelinişti nu sunt semne ale unei fundamentări în Adevăr!

II. Păcatul – bariera înţelegerii curate a raţiunilor creaţiei prezente în suflet

Diferenţa dintre înţelegerea duhovnicească şi cea filosofică este dată tocmai de conţinutul acestei înţelegeri. Sfântul Grigorie Palama precizează că păcatul este principalul obstacol care se poate interpune în încercarea de desluşire a adevărurilor lumii. Înceţoşarea puterii contemplative a sufletului îl aruncă pe om în necunocutul soluţiilor epistemologice proprii. Aşa cum spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, „păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului, a celei poftitoare, irascibile şi raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi necumpătarea din reaua întrebuinţare a puterii irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vine cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău”4.

4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste,

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

105

Reaua întrebuinţare a puterii raţionale atrage după sine şi înceţoşarea puterii contemplative a sufletului. Ochiul minţii nu mai vede lămurit şi atunci intervine neştiinţa. Varlaam a ignorat cu desăvârşire aceste avertismente, care nu erau o simplă invenţie palamită, ci erau omniprezente în tradiţia patristică. Nu adeziunea la o cunoaştere ne-înduhovnicită va potenţa puterea contemplativă, ci reflexul apropierii de actul cunoaşterii în Duh. Sfântul Grigorie Palama afirmă că nu lipsa cunoaşterii profane este cea care îl rupe pe om de Dumnezeu. Există foarte multe mărturii de sfinţi, care nu au manifestat nicio aplecare faţă de ştiinţa „cea din afară” şi, care, totuşi, nu au fost împiedicaţi de această lipsă să acceadă la adevărurile veşnice. „Curăţia mântuitoare” de care vorbeşte adesea în Triade este garanţia că ochiul luminat al minţii va fi ferit de intrepretări eronate ale informaţiilor de orice natură ar fi ele (de ordin creat sau necreat). Un om împătimit nu poate înţelege, în adevăratul sens al cuvântului, toată complexitatea şi teleologia actului cunoaşterii în sine. El poate fi un excelent savant, un renumit om de ştiinţă, un candidat strălucit la titlul de laureat al premiului Nobel; dacă însă viziunea sa se va limita la realităţile lumii create, şi dacă această vizune va fi dublată de o ignorare continuă a propriei înduhovniciri, rezultatul nu va fi decât unul limitat la datele lumii acesteia, date nepătrunse de niciun sens teologic.

Spune Sfântul Grigorie Palama în acest sens: „Căci ştiu că există o ignoranţă cărei nu i se poate reproşa ceva, după cum există şi o cunoaştere blamabilă. Nu separându-te de aceea (ignoranţa profană), ci separându-te de ignoranţa celor despre Dumnezeu şi dogmele dumnezeieşti, ignoranţă pe care au interzis-o Teologii noştri, şi îmbunătăţindu-ţi tot felul vieţurii urmând sfaturilor lor, te vei umple de înţelepciunea lui Dumnezeu şi vei deveni cu adevărat chip şi asemănare a lui Dumnezeu, desăvârşindu-te doar prin împlinirea

în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 2, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2013, p. 114.

Coresciuc ROGER

106

poruncilor evanghelice”5. Ignoranţa, lipsa de cunoaştere în domeniul „celor din afară” nu este reproşabilă. Reproşabilă este ignorarea adevărurilor revelate care se referă la Dumnezeu, la învăţăturile despre El şi la vieţuirea creştină, în general. O astfel de lipsă de cunoaştere întunecă ochiul sufletului şi îl fac pe om foarte puţin transparent realităţilor diferite de universul oferit de cunoaşterea care provine din „cele din afară”. Împlinirea poruncilor evanghelice – concept esenţial în exprimarea teologică a Sfântului Grigorie Palama - este singura cale către desăvârşire. Nu o acumulare haotică de informaţii este soluţia punerii în lucrare a chipului imprimat în toate puterile sufletului, ci angajarea plină de discernământ pe drumul ascetic.

Pentru cateheza contemporană, acest element cheie – împlinirea poruncilor evanghelice – ar trebui să fie motto-ul oricărei acţiuni cu scop catehetic. Dincolo de tot angrenajul logistic modern, catehetul are datoria să îşi însuşească viziunea patristică autentică referitoare la înduhovnicire şi curăţire de patimi. Nu putem prezenta adevăruri de credinţă, adânci în conţinutul lor, fără să atragem atenţia că aceste adevăruri pot ajunge extrem de deformate în mintea celui care le primeşte fără un discernământ ascetic. Dacă suntem înconjuraţi de foarte multe exemple de creştinism neasumat dogmatic şi care e socotit drept o sumă de acte şi gesturi neînţelese, aducătoare de beneficii efemere, trebuie să fim conştienţi că această realitate vine şi din lipsa conştientizării, atât din partea catehetului, cât şi a celui catehizat a apelui patristic la „împlinirea poruncilor”. Această realitate păgânizată a multor practici care se află la limita de jos a raţiunii este o consecinţă a acestei lipse de asumare ascetică.

III. Pustie versus filosofie

Elistismul intelectual al lui Varlaam este unul din punctele principale ale teoriilor sale, care se află în conflict direct cu tradiţia

5 Sfântul Grigorie Palama, Triada I.4, traducere proprie.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

107

patristică. Dacă e adevărat că doar cei care se dedică studiului au un acces cuprinzător la Adevăr, oare ce se întâmplă cu toţi ceilalţi? Am pus tangenţial această întrebare câteva rânduri mai devreme însă acum e momentul să luăm în considerare mai serios perspectiva Sfântului Grigorie Palama: „Dacă omul poate să găsească şi să vadă ceea ce e «după chipul», plecând de la educaţia cea din afară, ca una care transformă spre mai bine caracterele şi scoate afară din suflet întunericul ignoranţei, înseamnă că înţelepţii elinilor sunt mai asemenea cu Dumnezeu şi îl contemplă mai bine pe Dumnezeu decât Părinţii cei dinainte de Lege şi decât cei care au profetizat sub Lege, ca unii care mai toţi au fost chemaţi la această vrednicie dintr-o viaţă simplă/lipsită de educaţie. Iar Ioan, cel mai înalt vârf al profeţilor6, nu şi-a petrecut viaţa în pustie, din cea mai fragedă pruncie până la sfârşit? Şi nu oare spre el, ca spre un arhetip, îşi îndreaptă privirile, pe cât le stă în putere, cei ce se despart de lume? E clar că da! Unde sunt aşadar în pustie şcolile acestei filozofii deşarte, pe care aceştia o numesc «mântuitoare»? Unde sunt cărţile cele cu multe pagini şi unde sunt cei care-şi consumă toată viaţa cu ele şi îi conving şi pe alţii să facă acelaşi lucru)? Şi unde găsim în cărţile acestea sfaturile scoase din vieţile unor astfel de pustnici si feciorelnici şi mărturia scrisă a luptelor, care să-i incite pe cei care le citesc să le imite?”7.

Atitudinea Sfântului Grigorie Palama este tranşantă şi cred că va ridica multe semne de întrebare dacă va fi contextualizată demersului epistemologic actual. Posibilitatea ca filosofia păgână să fie o cale sigură pentru punerea în lucrare a „chipului” este inexistentă în teologia palamită. În concepţia dascălului isihast, filosofia şi ştiinţa sunt prea atinse de întunericul firii căzute pentru a putea constitui în vreun fel repere pentru o poziţionare duhovnicească. Ea nu are nici capacitatea de a corecta caracterele şi nici forţa şi dinamica de a conduce către siguranţa adevărului. Într-o traducere foarte personală a

6 Este vorba despre Sfântul Ioan Botezătorul.7 Sfântul Grigorie Palama, Triada I.4, traducere proprie.

Coresciuc ROGER

108

acestei atitudini, pot spune că pentru Sfântul Grigorie Palama educaţia cea „din afară” poartă în sine doar un slab reflex al educaţiei adevărate, hrănitoare a naşterii şi creşterii în Duh. Luată în sine, ea e neutră, atâta timp cât nu incită la deviaţii comportamentale şi gnoseologice. Dar din păcate, realitatea de zi cu zi ne demonstrează că de cele mai multe ori, educaţia, filosofia, ştiinţa, în general, nu poartă în ele seminţele unei cercetări care să trimită către realităţile veacului cel veşnic. Desigur, ştiinţele pot fi „încreştinate” şi repuse într-un circuit epistemologic ale cărui cadre pot fi înduhovnicite, însă acest demers nu este o constantă care să ofere jaloane regulate şi clare. Deşi există, nu sunt frecvente cazurile în care un eventual lucrător al poruncilor evenghelice s-ar putea dedica ascetic „cunoaşterii lumeşti”. În fond, toată argumentaţia Sfântului Grigorie Palama nu se îndreaptă împotriva actului de ştiinţă sincer şi devotat, ci împotriva alipirii pătimaşe şi exclusiviste de acest act. Nivelul cercetării ştiinţifice actuale determină însă o abordare mecanicistă, care de multe ori este desprinsă de viziunea teleologică şi teologică a actului de ştiinţă. Nimeni nu va blama aşadar un demers ştiinţific sau filosofic onest şi ascetic, însă riscurile nepăstrării liniei oneste şi ascetice este foarte mare.

Dacă nu ar fi considerată doar un simplu reflex al „paideii dumnezeieşti”, ci un element cheie în urcuşul către cunoaşterea adevărată, s-ar deschide calea către interpretări din cele mai năstruşnice: Platon ar fi mai mare decât Moise, Aristotel l-ar depăşi pe Apostolul Pavel, iar Diogene ar fi egalul apostolului Ioan. Totuşi, paradigmele de vieţuire creştină arată contrariul. Sfântul Grigorie Palama oferă exemplul clasic al Sfântului Ioan Botezătorul: proorocul s-a dezvoltat şi a ajuns la maturitatea cunoaşterii, nu prin aplecarea către filosofie şi ştiinţă, ci prin asumarea aşteptării ascetice a Mântuitorului: „Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică”8. Întemeierea lui Ioan pentru toată activitatea lui misionară şi profetică

8 Matei 3, 4.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

109

nu era un proiect filosofic sau ştiinţific, ci chemarea directă din partea lui Dumnezeu: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan”9. Ioan este numit de către Sfântul Grigorie Palama arhetip al vieţuitorilor care-şi dedică viaţa ascezei şi contemplaţiei dumnezeieşti. Primul lucru pe care îl propovăduieşte Ioan nu este altceva decât lucrarea poruncilor împletită cu pocăinţa: „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”10. Măreţia acestei aşteptări a Împărăţiei, tensiunea eshatologică şi asumarea penitenţială a acestei aşteptări sunt coordonatele prezenţei lui Ioan la râul Iordan. O astfel de atitudine, dezbrăcată de orice pretenţie de „multiculturalitate” şi „interdisciplinaritate” îi oferă lui Ioan posibilitatea unui discurs liber, direct, neatins de diplomaţia culturală a conceptului de „politically correct language”.

Sfântul Grigorie Palama îl consideră pe Ioan un „contemplativ”, văzător cu Duhul: „Aşadar Ioan, apropiindu-se de Acesta, fiind văzător cu duhul, cunoscându-L pe El, a grăit către mulţime...”11. Viaţa de asceză şi de pocăinţă îi deschide proorocului Ioan posibilitatea apropierii de Taina Cuvântului Întrupat, descoperită ochilor curăţiţi ai minţii12. Sfântul Grigorie Palama este categoric atunci când descrie antagonismul pustie&filosofie: Ioan nu s-a dezvoltat la umbra unei şcoli filosofice sau oratorice, ci s-a format sub lucrarea nemijlocită a

9 Ioan 1, 6.10 Matei 3, 1.11 Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 59-a, în Omilii, vol. 3, traducere de Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2007, p. 368. 12 Urmând aceleiaşi idei, Sfântul Grigorie Palama îl numeşte văzător şi pe vameşul Zaheu: Hristos îl vindecă de orbirea sufletească, ca pe unul „care avea întunecaţi ochii cei dinlăuntru ai inimii”. Zaheu, ca şi orbii, sunt vindecaţi de orbirea noetică, „intelectuală-înţelegătoare”. oferindu-li-se şansa unei cunoaşteri prin vedere şi nu prin raţiune sau adeziune intelectuală. Doar Hristos este Cel care dăruieşte o astfel de vedere, într-un act de recreare a „omului nou” (a se vedea Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 62-a, op.cit.).

Coresciuc ROGER

110

harului Duhului Sfânt, această formare avându-şi începutul încă din primele momente ale vieţuirii sale: „Ioan s-a semănat şi s-a format ca trup sufletesc în pântecele maicii sale, şi în chip de neînţeles s-a uns cu ungerea Duhului Sfânt şi a fost arătat trup duhovnicesc”13.

Pustia este pentru Ioan sălaşul cel mai potrivit pentru un astfel de demers ascetic. Lipsa de alipire de tentaţiile lumii acesteia – tentaţii la nivelul trupului, dar mai ales al duhului – se împlineşte prin fuga de lume, într-o asumare continuă a curăţiei şi a atenţiei la descoperirea tainelor. Proorocul Ioan nu a atras mulţimile către pocăinţă printr-un discurs elaborat sau printr-un sistem filosofic nou. Nu subtilitatea filosofiei a fost cea care a mişcat mii de inimi îndemnându-le către schimbarea vieţii, ci însăşi vieţuirea sa care era conformă cu mesajul transmis. „Mărturia nescrisă a luptelor” este argumentul esenţial în „propedeutica” Botezătorului. El introduce în taină, este iniţiatorul în practicarea virtuţii, cel care deschide calea către „Cuvântul Viu”.

IV. Învăţătura Mântuitorului – fără aluzii pozitive la ştiinţa „cea din afară”

Îndemnul Mântuitorului „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” este deosebit de actual în contextul disputei isihaste a secolului al XIV-lea. Continuându-şi argumentarea din prima Triadă, Sfântul Grigorie Palama se întreabă legitim, de ce Mântuitorul nu a acordat nicio importanţă dedicării şi îmbrăţişării totale a învăţăturii profane: „Dar «Cel Care e mai înainte de veci»14, şi Care S-a arătat după acesta15, «Care a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr»16 şi ca să

13 Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 40-a, în Omilii, vol. 3, traducere de Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2007, p. 61.14 Cfr. In. 8, 58.15 Cfr. In. 1, 1; I Cor. 2, 7; Col. 1, 15.16 Cfr. In. 18, 37; In. 1, 8.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

111

înnoiască «după chipul», şi să-l ridice către arhetip, de ce nu ne-a oferit această înălţare prin metodele cele din afară? De ce nu a zis: «Dacă vrei să fii desăvârşit, dobândeşte educaţia cea din afară, străduieşte-te să asimilezi disciplinele, agoniseşte-ţi ştiinţa celor ce sunt»17, ci a zis: «Vinde cele ce ai, dă-le săracilor18, ia-ţi crucea şi străduieşte-te să-Mi urmezi»”19. Mesajul Evangheliei nu lasă loc de intrepretare.

Întreaga teologie a lui Varlaam se întemeiază pe o construcţie raţională20, fără o corelaţie minimă cu realitatea vieţii concrete. Achindin, deşi o vreme apropiat de Sfântul Grigorie Palama, a adoptat în cele din urmă aceeaşi soluţie a combaterii teoretice, fără corespondent în concret.

Pentru că articolul de faţă îşi propune o relecturare a anumitor pasaje din Triadele palamite într-o cheie de intrepretare catehetică, e momentul să zăbovim un pic asupra situaţiei catehezei contemporane, 17 Pretenţia de universalitate a ştiinţei, fără integrarea unei teleologii adecvate intră şi în atenţia filosofilor contemporani. A se vedea Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.50: „Spunând că antropologia, psihologia şi biologia nu pot să dea un răspuns univoc şi ontologic suficient întemeiat la întrebarea privitoare la felul de a fi al acestei fiinţări care sîntem noi înşine, nu am formulat nici o judecată la adresa activităţii pozitive a acestor discipline. Însă, pe de altă parte, trebuie mereu să fim conştienţi de faptul că aceste fundamente ontologice nu pot fi niciodată deschise ulterior în chip ipotetic pornind de la un material empiric; aceste fundamente, dimpotrivă, sunt întotdeauna deja «prezente», de îndată ce materialul empiric este fie şi numai adunat . Faptul că cercetarea pozitivă nu vede aceste fundamente şi le consideră subînţelese nu dovedeşte câtuşi de puţin că ele nu stau la bază şi că nu deschid problema într-un sens mult mai radical decît poate s-o facă oricare dintre tezele ştiinţei pozitive”.18 Mt. 19, 21.19 Cfr. Mt. 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23.20 A se vedea în acest sens Juan Nadal Cañellas, La résistance d’Akindynos à Grégoire Palamas. Enquête historique, avec traduction et commentaire de quatre traités édités récement, vol. 1-2, Leuven, 2006.

Coresciuc ROGER

112

observată din punctul de vedere al mesajului evanghelic prezentat mai sus. Dacă teologia lui Varlaam se întemeia pe un eşafodaj raţional, ignorând datele clare ale Evangheliei, cateheza contemporană trebuie să se încadreze într-o perspectivă total opusă abordării lui Varlaam. Structura ancorată în concret a vieţii Bisericii este firul roşu al intuiţiei catehetice actuale. Altfel, riscurile sunt enorme: „Abandonând modelul patristic tradiţional în Ortodoxie al teologiei ca disciplină formativă integrală, de tip liturgic şi duhovnicesc, teologia românească academizată a adoptat astfel şi ea la sfârşitul secolului XIX modelul de tip occidental al unei ştiinţe pozitive şi sistematice de origine scolastică. Divizată pe secţii – biblică, istorică, sistematică şi practică –, teologia academică devenea un demers raţional de analiză intelectuală şi sistematizare teoretică şi practică a Revelaţiei divine: pe baza datelor pozitive oferite de ştiinţele biblice şi istorice – care prezentau Scriptura şi Tradiţia Bisericii în pozitivitatea lor –, teologia sistematică realiza expunerea raţională a sistemului doctrinei şi moralei creştine, iar teologia practică analiza aplicarea concretă a principiilor biblice, dogmatice şi morale în viaţa liturgică, pastorală şi canonică a Bisericii”21.

Cum se poate plia cateheza contemporană pe direcţia solicitată de Evanghelie? Cum poate evita situaţia descrisă de părintele Ioan I. Ică jr. în pasajul de mai sus? Riscurile de a înregimenta propovăduirea Cuvântului viu sunt cu atât mai mari cu cât direcţia generală de cercetare este orientată către o super-profesionalizare şi specializare. În Epistola către Filadelfieni, Sfântul Ignatie Teoforul atrage atenţia asupra riscului înregimentării propovăduirii şi a distrugerii spontaneităţii acesteia: „Pentru că am auzit pe unii spunând: «Dacă nu-L găsesc pe Hristos în arhive, nu cred în Evanghelie»[...]. Pentru mine, însă, arhivele sunt Iisus Hristos, arhive sfinte, crucea Lui, moartea, învierea Lui şi credinţa dată prin El. În arhivele acestea

21 Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Sibiu, Ed. Deisis, 2008, pp. 21-22.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

113

vreau să mă îndreptăţesc prin rugăciunile voastre”22. Modelul patristic tradiţional, aşa cum reiese şi din teologia

Sfântului Grigorie Palama, propune un mers neadaptat vitezei lumii „din afară”. Hristos nu cere altceva decât vieţuirea marcată de ideea Împărăţiei şi a mizei vieţii veşnice. Orice demers catehetic, dacă se vrea un demers onest, nu poate face abstracţie nici de mesajul Evangheliei şi nici de avertizarea Sfântului Grigorie Palama din subcapitolul de faţă. Orice împrumut din tehnica „lumii” este adaptabil doar în măsura în care rămâne un simplu instrument. Esenţialul rămâne însă în continuare transfigurarea omului şi urcuşul lui către paliere mai înalte de înţelegere duhovnicească. Cateheza îl dispune pe om pentru această transformare, îi oferă cadrul de acţiune propice unei astfel de creşteri. Un pasaj extraordinar care aparţine Sfântului Ignatie Teoforul adânceşte reflecţiile de faţă: „Mai bine este să taci şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii”23. Raţionalizarea excesivă distruge existenţa adevărată, îl face pe om un simplu „gânditor pasiv”, incapabil să intre în universul nesfârşit al Tainei dumnezeieşti. Acelaşi sfânt Ignatie spune în continuarea epistolei citată mai înainte: „Cel care are cu adevărat cuvântul lui Iisus, acela poate să audă chiar tăcerea Lui, ca să fie desăvârşit, pentru ca să facă prin cele ce spune şi să cunoască prin cele ce tace”.

Tăcerea Mântuitorului de care vorbeşte Sfântul Ignatie trimite tocmai la ideea de contemplaţie, care este prin sine actul cuprinzător şi revelator al înţelesurilor ultime şi adânci ale lumii şi ale persoanei (omeneşti şi dumnezeieşti). Desigur că activitatea catehetică are nevoie de o structurare, de un plan, care să corespundă nevoilor duhovniceşti specifice unui timp şi loc anume. Nu se poate însă rămâne doar la schiţă, plan şi proiect. Ele sunt ţesătura minimă, care ar trebui să ofere

22 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici de Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 217. 23 Ibidem, p. 194;

Coresciuc ROGER

114

cadrul pentru liniştire – isihie – tăcere, stări atât de obişnuite vieţuirii filocalice neatinse de curentul raţionalist scolastic. Ascultarea tăcerii pline de adânc de taină a lui Dumnezeu este starea către care trebuie conduşi credincioşii invadaţi şi asaltaţi din toate părţile de informaţie, analiză, statistică, provocare mediatică, înregimentare culturală.

Este surprinzătoare în acest sens o altă afirmaţie a Sfântului Ignatie făcută în Epistola către Efeseni: „Cu cât vede cineva pe episcop că tace, cu atât mai mult să-l respecte”24. Aceeaşi idee se regăseşte şi în Epistola către Filadelfieni: „Sunt uimit de bunătatea lui, care, prin tăcerea sa, poate mai mult decât cei care grăiesc deşertăciuni. Că este în armonie cu poruncile cum este chitara cu coardele”25. Punerea în discuţie a tăcerii episcopului, care probabil că nu se referea la o încetare a propovăduirii adevărurilor de credinţă, ci la o tăcere care nu se mai raporta la conţinuturile cunoaşterii profane, deschide o perspectivă interesantă asupra propovăduirii26. 24 Ibidem, p. 191.25 Ibidem, p. 214.26 Literatura filocalică este bogată în reflecţii asupra tăcerii şi corespondenţei ei cu virtutea. Redăm mai jos un mic fragment care aparţine Sfântului Nicodim Aghioritul, reprezentativ pentru discuţia de faţă: „Tăcerea e o mare împuternicire a războiului nevăzut şi o durabilă nădejde de biruinţă. Ea este foarte iubită de cel ce nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ea este o păstrătoare de sfinţită rugăciune şi un minunat ajutor în practicarea virtuţilor (de aceea Avva Isaac în cuvântul al treilea zice că «tăcerea-i ajutătoare în lucrurile bune», «mai înaltă decât toate lucrurile vieţii monahale» şi «taină a veacului ce va veni»; iar marele Varsanufie zice că tăcerea în cunoştinţă este mai înaltă chiar decât Teologia). Tăcerea mai este şi un semn de înţelepciune. Pentru că, deşi cineva tace, neavând cuvânt a spune: «tace fiindcă n-are nimic de răspuns» (Sirah 20, 5), iar altul aşteaptă vremea potrivită să răspundă: «el tace fiindcă cunoaşte vremea» potrivită; iar altul pentru alte pricini. Dar, în genere, totdeauna cel ce tace arată că e prudent şi înţelept: «Cel ce tace se află înţelept» (Sirah, 20, 4). Ca să te deprinzi a tăcea, socoteşte adesea pierderile şi pericolele provenite din vorbărie, şi, în acelaşi timp, marile bunătăţi ale tăcerii” (a se vedea Nicodim

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

115

O cateheză informativă care pune accent prea mult pe metodă şi mijloc de comunicare nu va face altceva decât să devină o altă sursă de informare printre atâtea sute de mii de surse de informare de cele mai multe ori superioare în conţinutul lor. Catehetul trebuie să devină călăuzitor, mistagog, iniţiator în taina tăcerii lui Dumnezeu, a Cuvântului rostit ontologic, şi nu un simplu transmiţător de informaţie teologică.

Spune Sfântul Ignatie: „Să nu vă ungeţi, deci, cu mirosul cel greu al învăţăturii stăpânitorului veacului acestuia, ca să nu vă ducă în robie din viaţa ce vă stă în faţă”27. Cuvântul Mântuitorului, aşa cum spune şi Sfântul Grigorie Palama în pasajul prezentat anterior, este clar în ceea ce priveşte asumarea vieţuirii creştine. Poruncile Evangheliei nu sunt simple pagini de literatură, ci îndemnuri către o angajare existenţială totală. Nimic nu trebuie să devieze cursul acestei anagajări, nici chiar o eventuală aplecare către ştiinţa „cea din afară”: „Pentru ce te îndoieşti de poruncile pe care ţi le-am dat? Sunt bune! Nu te îndoi deloc, ci întăreşte-ţi credinţa în Domnul şi să umbli în ele! Eu te voi întări în ele. Aceste porunci sunt de folos celor care au să se pocăiască; dacă nu vor umbla în ele, zadarnică le este pocăinţa lor”28. Hristos nu îndeamnă la o viaţă petrecută în „tainele” ştiinţei profane, şi de aici tragem concluzia că nici cateheza contemporană nu trebuie să fie construită pe tipare neînduhovnicite, doar de dragul de a ţine pasul cu evoluţia ştiinţelor.

Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 83).27 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995, p. 195. 28 Herma, Păstorul, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici de Dumitru Fecioru,Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995, p. 335.

Coresciuc ROGER

116

V. Cultura Duhului şi a muceniciei – paradigma adevăratei propovăduiri

În contextul disputei isihaste, Varlaam insista pe acurateţea actului ştiinţific, această acurateţe fiind singurul garant al înaintării în cunoaşterea sigură a lui Dumnezeu. Anticiparea eshatologică, care este prin excelenţă caracteristica monahismului, despre care vorbeşte şi părintele Jean Meyendorff în lucrarea sa dedicată teologiei Sfântului Grigorie Palama29, nu reprezenta nicio importanţă pentru Varlaam şi adepţii săi. Legitim, dascălul isihast se întreabă: „De ce ucenicii pe care i-a chemat erau pescari, neînvăţaţi, fără educaţie, şi nu înţelepţi? Oare nu a făcut aceasta ca «să-i ruşineze pe înţelepţii cei din afară»30, după cum spune Pavel? De ce i-a ruşinat pe cei care, după cum spun aceia, ne călăuzesc către El? De ce «a dovedit nebună înţelepciunea lor»31? Din ce pricină «a binevoit să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii»32? Nu pentru că «prin înţelepciune, lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu»33?

Tensiunea aceasta între cultura Duhului şi cultura lumii, între necunoaşterea care devine cunoaştere în sens transcendent şi cunoaşterea care se limitează la imanent este o temă care a frământat în mod deosebit istoria secolului al XIV-lea, deşi ecourile acestei frământări sunt prezente în mai toată istoria omenirii. Nimeni nu poate însă contesta realitatea pregătirii intelectuale a majorităţii Apostolilor: pescari, fără educaţie, neînţelepţi ( neinstruiţi în cultura profană ). Legitim, ne putem întreba şi noi: de ce Hristos nu a ales o altă perioadă pentru întrupare, de ce taina înomenirii nu s-a realizat într-un centru de efervescenţă culturală, de ce Hristos nu s-a înconjurat 29 Jean Meyendorff, Introduction a l’étude de Saint Grégoire Palamas, Paris, Ed. Seuil, 1959, p. 273.30 I Cor. 1, 27.31 I Cor. 1, 20.32 I Cor. 1, 21.33 Ibidem.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

117

de savanţi? Oare Mântuitorul a fost constrâns să îşi aleagă astfel de ucenici: pescari, fără educaţie, neînţelepţi? Sau această alegere poartă amprenta unei înţelepciuni negrăite, plină de sensuri şi înţelesuri încă nedescoperite? Evident, într-o înţelegere plină de acrivie a purtării de grijă a lui Dumnezeu, nimic din toată taina Întrupării şi a prezenţei lui Hristos pe pământ nu are cum să poarte pecetea arbitrariului. Dumnezeu a ştiut foarte bine de ce a ales astfel de oameni: pescari, fără educaţie, neînţelepţi, într-un moment foarte bine definit al istoriei. Nu este o alegere de moment, circumstanţială, ci este o asumare deplină a unei realităţi. Dumnezeu îi ridică la o altfel de cunoaştere, necuprinsă în cadrele obişnuite ale lumii34, o cunoaştere care izvorăşte din experienţă, din realitatea contactului direct cu Însuşi Hristos, şi nu dintr-o speculaţie reieşită din scheme de gândire.

Apostolul Pavel este conştient de această stare de fapt, de caracterul nearbitrar al hotărârilor dumnezeieşti: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos”35. Conştiinţa martiriului trupesc, a Crucii, devine de asemenea şi conştiinţa unei mucenicii „raţionale”, marcate de prezenţa luminii neapropiate a harului dumnezeiesc. Catehetul nu propovăduieşte un sistem filosofic,

34 Tertulian din Cartagina vorbeşte clar despre această reaşezare a „ştiinţei” apostolilor. Cunoaşterea lor este una atipică pentru o înţelegere contemporană. A se vedea Tertulian din Cartagina, Despre prescrierea ereticilor, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 525: „Ei ( ereticii, n.n ) obişnuiesc să spună că apostolii n-au ştiut toate, după care, bântuiţi de aceeaşi nebunie întorc vorba şi spun că apostolii au ştiut toate, dar n-au predat tuturor toate, în ambele cazuri, făcând reproşuri lui Hristos că a trimis apostoli, fie mai puţin învăţaţi, fie prea subtili. Dar care om cu minte teafără ar putea crede că n-au ştiut ceva cei pe care Domnul i-a aşezat învăţători, avându-i în tovărăşie, în ucenicie şi convieţuire; cărora le explica deoparte cele ce erau obscure, spunându-le că lor li s-a dat să cunoască cele ascunse, a căror înţelegere nu e îngăduită poporului?”. 35 1 Corinteni 1, 17.

Coresciuc ROGER

118

ci conştiinţa dogmatică, eclezială, liturgică şi pastorală reieşită din filonul patristic format în urma asumării constante a Crucii şi muceniciei trupeşti, sufleteşti şi raţionale. În acest sens, interesantă este o altă afirmaţie a Sfântului Ignatie: „Nu vă poruncesc ca şi cum aş fi cineva. Chiar dacă sunt pus în lanţuri pentru nume, nu sunt încă desăvârşit în Iisus Hristos; pentru că eu acum încep să învăţ în şcoala lui Iisus şi vă grăiesc vouă ca unor tovarăşi de învăţătură”36. Pus în faţa evidenţei martiriului, fiind deja în lanţuri, viitorul mucenic avea conştiinţa că nu cunoaşte încă aproape nimic din măreţia şi adâncul tainei. Era pătruns de ideea că pentru a ajunge mistagog, nu e de niciun folos ancorarea în repere teoretice, ci gustarea cu deplină vitalitate a provocărilor existenţiale.

VI. Lumina lui Hristos – singura lumină a cunoaşterii adevărate

Împlinirea Legii şi deschiderea drumului către participarea concretă şi deplină la harul lui Dumnezeu au fost posibile prin Întruparea Mântuitorului. Evenimentul crucial al istoriei umanităţii este punctul zero al oricărei creşteri duhovniceşti. Nimic nu poate depăşi realitatea acestei taine. Totul se concentrează în acest Adevăr Ultim, sursă a tuturor interpretărilor ulterioare a adevărurilor existente în creaţie. Matricea paideii creştine, Întruparea lui Hristos, reprezintă conţinutul desăvârşit al propovăduirii creştine.

O rugăciune păstrată într-unul din cele mai vechi Euchologii bizantine face referire directă la acest lucru: „Binecuvântează şi acum, Doamne, pe robii Tăi catehumenii aceştia, pe care i-ai chemat cu chemare sfântă37 la minunata lumină a cunoaşterii Tale; dă-le să

36 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995, p. 189. 37 2 Timotei, 1, 9.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

119

cunoască certitudinea cuvintelor care sunt învăţaţi”38. Cunoaşterea Tainei lui Hristos nu se poate face decât prin chemare. Starea de catehumen este treapta care îl conformează pe viitorul creştin chemării la cunoaşterea cea adevărată. Această cunoaştere este una luminată de certitudinea adevărului, certitudine care se fundamentează tocmai în realitatea Întrupării. Catehumen, însă, nu este doar cel care aşteaptă botezul, ci, şi cel care, botezat fiind, este conştient că intrarea în taină nu se poate face fără simţirea vădită a chemării la cunoaşterea „cea luminată”. Nu este, aşa cum am mai amintit şi cum voi mai aminti de-a lungul acestui volum, o rămânere la nivelul „informativ” al cunoaşterii, ci o participare – împărtăşire de plenitudinea adusă de Cuvântul Întrupat, Cuvântul Creator.

În acest context de înţelegere teologică a catehumenatului şi a cunoaşterii tainei Întrupării drept izvor al oricărei cunoaşteri autentice, redăm câteva cuvinte ale Sfântului Grigorie Palama, reprezentative pentru discuţia de faţă: „Însă cei despre care îmi vorbeşti ce învaţă? Din moment ce Cuvântul lui Dumnezeu a petrecut trupeşte, El «Care pentru noi a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu»39, din moment ce a răsărit lumina «care luminează pe tot omul care vine în lume»40, şi «ziua a strălucit şi Luceafărul a răsărit în inimile noastre»41, ale celor credincioşi, după cum zice corifeul apostolilor, ei au nevoie de un fitil care trebuie reparat – cunoaşterea care provine din filosofia cea din afară, care să-i călăuzească către cunoaşterea lui Dumnezeu; ei îi îndeamnă şi pe alţii să se depărteze de curăţirea cea din isihie care vine din stăpânirea gândurilor, şi de înălţarea către Dumnezeu prin rugăciunea neîntreruptă, şi să îmbătrânească în zadar, aşezaţi alături de o feştilă fumegândă”42. 38 Cel mai vechi Euchologion bizantin: Barberini graecus 336, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Sibiu, Ed. Deisis, 2008, p. 941.39 1 Corinteni 1, 30.40 Ioan 1, 9.41 Cfr. 2 Petru 1, 19.42 Sfântul Ioan Scărarul recomandă de asemenea să nu se stăruie până la

Coresciuc ROGER

120

Exprimarea plastică a Sfântului Grigorie Palama ne oferă această imagine a feştilei fumegânde – simbol al căutărilor lipsite de sens şi de finalitate. Însuşi Sfântul Grigorie Palama nu a fost străin de educaţia profană, de care a avut parte la cel mai înalt nivel în palatul împărătesc al lui Andronic II Paleologul. Parcursese tot compendiul ştiinţelor abordabile în secolul al XIV-lea, însă acest lucru nu l-a împiedicat să aleagă să nu-şi dedice întreaga viaţă acestui fel de cunoaştere. În Icosul al II-lea al Acatistului care-i este închinat se precizează acest lucru: „Toată ştiinţa cea din afară ai dobândit, preafericite, ca un cunoscător şi preaînţelept; dar te-ai arătat, mai apoi, înfocat iubitor al frumuseţii celei nepieritoare a înţelepciunii lui Dumnezeu”.

Acest parcurs educaţional este de fapt parcursul pe care l-au avut mare parte dintre Părinţii Bisericii, începând cu Părinţii Capadocieni şi până la reprezentanţii de seamă ai neopatristicii contemporane (mă refer, în special, la părintele Sofronie Saharov). La un moment dat al vieţii lor, într-un punct anume ale acestui parcurs, sensul şi finalitatea teologiei – iniţiatoare în Taina Întrupării – au

bătrâneţe în studiul ştiinţelor. A se vedea Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, 26, 14, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 9, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2013, pp. 306-307: “Cei care au învăţat carte ştiu care învăţături se potrivesc începătorilor, care celor de mijloc şi, care învăţătorilor. Să luăm aminte cu chibzuială, ca nu cumva întârziind în învăţătură să vieţuim încă în nevoinţele celor începători. Căci e ruşine mare să vezi un bătrân mergând la şcoală alături de copii. Alfabetul cel mai bun pentru toţi este acesta: ascultarea, postul, sacul pocăinţei, cenuşa, lacrimile, mărturisirea, tăcerea, smerenia, privegherea, bărbăţia, frigul, osteneala, vieţuirea în greutăţi, defăimarea, zdrobirea, nepomenirea răului, iubirea de fraţi, blândeţea, credinţa simplă neiscoditoare, negrija lumii, ura fără de ură a părinţilor, nepătimirea, simplitatea împreunată cu nerăutatea, nepreţuirea din partea altora”. Paradigmele oferite de Sfântul Ioan, deşi sunt normative pentru viaţa monahală, pot fi adaptate cu succes şi vieţurii creştine în general.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

121

luat complet locul studiului înregimentat raţional. Lumina neclară a „feştilei fumegânde”, de care aminteşte Sfântul Grigorie Palama, nu poate rezista în faţa universalităţii „ofertei” de cunoaştere adusă de Hristos43. Dacă nu ar fi existat evenimentul Întrupării Cuvântului, insistenţa căutărilor minore în alte direcţii nu ar mai fi fost atât de condamnabilă, pentru că nu ar fi existat niciun altfel de reper care să

43 Am ales să reproducem aici un text mai larg al Avei Dorotei, reprezentativ pentru discuţia de faţă: „Când am intrat în cele ale ştiinţei dinafară, ne osteneam mult la început. Şi când am ajuns la carte, eram ca unul care s-a atins de un animal sălbatic. Dar stăruind să mă forţez pe mine însumi, Dumnezeu mi-a ajutat şi aşa am ajuns la deprinderea cu ea, încât nu mai ştiam ce mănânc, sau ce beau, sau cum dormeam, din aprinderea pentru cele ce le citeam. Şi niciodată n-am fost atras la vreun ospăţ cu vreunul din prietenii mei. Ba nu mergeam nici la vreo întâlnire cu ei în timpul citirii, măcar că eram iubitor de întâlniri şi iubeam pe prietenii mei. Când ne slobozea învăţătorul, făceam o baie (căci aveam nevoie în fiecare zi să fac o baie, pentru că mă uscam de mulţimea citirilor) şi mă retrăgeam unde locuiam, neştiind nici măcar ce am să mănânc. Căci nu mă puteam opri de la învăţătură, nici ca să rânduiesc acolo ce să mănânc. Dar aveam un slujitor credincios şi el îmi pregătea ceva ce voia. Deci, luam ce găseam pregătit de el, având şi cartea alăturea de mine în pat, aplecându-mă din timp în timp şi asupra ei. Şi adormeam, având cartea iarăşi alături de mine pe un scăunel. Şi fiind răpit puţin, îndată săream la citire. Iar seara, când mă retrăgeam, după vecernie, aprindeam lumina şi citeam până la miezul nopţii. Şi aşa eram, că nu simţeam nici o altă dulceaţă decât din citiri. Când am venit, deci, în mânăstire, îmi ziceam: «Dacă pentru învăţătura de afară se naşte o astfel de dorinţă şi o astfel de aprindere, prin faptul că cineva se ocupă cu citirea şi se deprinde cu ea, cu cît mai mult nu va fi aşa cu virtutea ?» Şi luam multă putere din acest gînd”. (Avva Dorotei, Diferite învăţături de suflet folositoare, X, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 9, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2013, p. 575.

Coresciuc ROGER

122

condiţioneze căutarea. Dar, de vreme ce s-a descoperit plenitudinea adevărului, nimic nu mai poate înlocui participarea la acest adevăr: nici filosofia, nici ştiinţa, nici cultura în întregul ei. Regresul în cunoaştere rezultat în urma refuzului plenitudinii este cu atât mai generalizat, cu cât acest refuz tinde să fie sistematic promovat.

References:

1. Avva Dorotei, Diferite învăţături de suflet folositoare, X, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 9, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2013.

2. Cañellas, Juan Nadal, La résistance d’Akindynos à Grégoire Palamas. Enquête historique, avec traduction et commentaire de quatre traités édités récement, vol. 1-2, Leuven, 2006.

3. Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Ed. Humanitas 2003.

4. Herma, Păstorul, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici de Dumitru Fecioru,Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995.

5. Ică, I. Ioan, jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Sibiu, Ed. Deisis, 2008.

6. Meyendorff, Jean, Introduction a l’étude de Saint Grégoire Palamas, Paris, Ed. Seuil, 1959.

7. Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 40-a, în Omilii, vol. 3, traducere de Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2007.

8. Sfântul Grigorie Palama, Omilia a 59-a, în Omilii, vol. 3, traducere de Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2007.

9. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995.

„Triadele” Sfântului Grigorie Palama...

123

10. Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, 26, 14, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 9, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2013.

11. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, 2, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2013.

12. Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumeniţa, 2005, Galaţi.