Romanul tradiţionalist „Creanga de aur” (de Mihail Sadoveanu)

După înfaptuirea unităţii naţionale în 1918, în literatura română a debutat ceea ce se poate numi o adevărată epocă de aur, caracterizată prin dezvoltarea romanului. Primul roman terminat al literaturii române a fost ”Ciocoii vechi și noi”, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, al lui Nicolae Filimon. După acesta, autorul Ioan Slavici scrie ”Mara” și alte romane, dar niciunul de un interes deosebit. Societatea tradiţională și recentele evenimente politice au influenţat opere precum ”Răscoala” lui Liviu Rebreanu, publicată în 1932 și inspirată de revolta ţărănească din 1907 și ”Pădurea Spânzuraţilor”, publicată în 1922 și inspirată de participarea României la Primul Război Mondial. Începuturile romanului modern pot fi observate în proza unor scriitori precum Hortensia Papadat Bengescu, "Concert din muzică de Bach", Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" . În perioada interbelicăcurentul dominant este tradiţionalismul, care, asa cum sugerează și numele, preţuiește, apară și promovează tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii. Sunt valorificate teme precum, viaţa rurală, ţărănimea, satul, mitul, folclorul s.a.m.d. O notabilă încercare de conservare a valorilor tradiţiei românești se regăsește în activitatea poporanismului și a sămănătorismului care s-au manifestat pregnant în primele două decenii ale secolului al XX-lea și a căror reacţie a avut și un aspect negativ, deoarece adepţii acestor curente au respins cu fermitate orice tendinţă de modernizare a literaturii naţionale. Eugen Lovinescu, critic interbelic și un mare om de cultură, a fost cel care a facut opoziţie tradiţionalismului. Fiind cel care conducea cenaclul ”Sburătorul”, a folosit această grupare pentru a promova modernismul, concept impus primului curent prezentat. Astfel, în favoarea modernismului apare principiul Sincronismului, care presupunea acceptarea schimbului de valori, a elementelor, care conferă noutate și modernitate fenomenului literar. Acesta aduce două argumente prin care susţine necesitatea racordării romanului la standardele europene ale epocii ( literatură subiectivă de persoana I, romanul urban, iar în lirică, „adâncirea lirismului”): existenţa unui „saeculum” și imitaţia. Saeculum este un „spirit al veacului”, un Zeitgeist, o suma de trăsături culturale, sociale care domină viaţa . Al doilea este preluat de la Gabriel Tarde și spune că în istoria individului sau a unui popor, e firesc să imite istoria altuia mult mai evoluat. Astfel, E.Lovinescu reușește să declanșeze modernitatea în literatură. În această perioadă se înscrie și romanul „Creanga de aur” al autorului Mihail Sadoveanu, sub zodia acestui curent, funcţionând ca tendinţă, care contracarează elanul tradiţionalist. Este o carte publicată în anul 1933, un an de graţie pentru autorul nostru, an în care apare și romanul „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”.„Creanga de Aur” servește drept emblemă celei mai importante părţi a operei lui J. G. Frazer (”The Golden Bough”); în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de renaștere în natură. Mihail Sadoveanu este un scriitor dificil, dar un scriitor de forţă, care publică 43 de ani, având ca temă preferată istoria. Este considerat unul dintre cei mai importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului alXX-lea.George Călinescu afirmă în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”că opera scriitorului este o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală și război, totul e reprezentat cu o inteligenţă de mare creator.Opera sa se poate grupa în câteva etapecare corespund unor direcţii sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică, reflectată în romane precum „Creanga de aur” sau „Divanul persian”, precum și o ultimă etapă care corespunde realismului socialist,

1

în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic. „Creanga de aur” se subsumează unei viziuni despre viaţă și lume, numită realism liric sau mitic. Acest aspect presupune credinţa că omul trebuie să se întoarcă înapoi în natură, făcându-se apel la omul arhetipal. De aceea, este un conflict major între inovaţie și tradiţie. De asemenea, decupările din realitate au fost îmbinate cu descrieri de natură, deoarece acestea spun despre personaje și personajele spun conform semnelor din natură, ce s-a întâmplat sau se va întâmpla. Textul sadovenian are ca soluţie descrierea unui om din mediul din care face parte; în operele lui amintim călugări, pescari, ţărani, iniţiaţi, pădurari, vânători, haiduci, lotri, morari etc. Toate aceste personaje se retrag în faţa ameninţării civilizaţiei, încearcă să-i supravieţuiască și să pastreze vechile norme de convieţuire.Aici se conturează un tip, al 32-lea Decheneu, „prorocul cel bătrân”, care stă „în muntele cel ascuns”,unde oficiază un ritual cunoscut doar de el și de ucenicii săi. Preotul păgân este adus în lumea de jos de către ucenici și oficiază un întreg ritual în faţa mulţimii: „se arată și înalţă braţele, binecuvântând pe pământeni și jertfele lor depuse la altar”; puterea sa se manifestă în sfera spirituală. În modul acesta, prin religia păgână, omul devine mai aproape de creator, iar Mihail Sadoveanu încearcă să demonstreze că religia nouă, îl depărtrază pe om de pământesc, fiind convins că orașele sunt un loc al pierzaniei. Acest aspect este întâlnit și în alte opere cunoscute ale sale. In „Baltagul”, personajul principal, Vitoria Lipan nu locuiește întâmplător într-un loc și mai izolat, într-un sat; soţul ei participă la transhumanţă, iar ea se conduce după semnele vremii, ale naturii.Ezoterismul este dens în ambele romane, iar Vitoria și Kesarion Breb sunt cele mai puternice personaje sadoveniene, miză pentru acest om arhetipal. ”Creanga de aur” este o operă care se conturează pe valorile tradiţionalismului; face parte din seria romanelor corintice, în viziunea lui N.manolescu, în „Arca lui Noe”. Acest aspect este susţinut de mai multe planuri narative, mai multe isotrii (pe de o parte o poveste, pe de o parte un basm și, de asemenea, un mit). Este si un roman filosofic, simbolic, cu trei trepte de receptare, include unele în altele: povestea profesorului Stamatin, călătoria spirituală a lui Breb și mitul. Viziunea narativă a operei este mixtă: în primul capitol naraţiunea este de persoana I, narator care leagă două timpuri și inserează povestea profesorului Stamatin, iar în rest se prezintă naraţiune de persoana a III-a ( se combină viziunea narativă ”din spate”-știe mai multe- cu viziunea narativă ”din afara”- narator martor are știe mai puţine sau maschează ceea ce știe). Titlul romanului, ”Creanga de aur”, este un simbol al regenerării și al nemuririi, al înţelepciunii și al cunoașterii care conturează atributele principale are eroului Kesarion Breb. De asemenea, numele duce la ”Eneida” lui Vergilius. In mitologia romană, bagheta magică ar fi fost o crengută cu frunze aurii, care îi dădea posibilitatea eroului troian, Enea, să călătorească în lumea cealaltă în siguranţă. Alexandru Paleologu afirmă despre creanga de aur, că este o creangă materială, reprezentată de vâsc, un simbol al regenerării. Vâscul capătă astfel atât semnificaţia vieţii, mai puternică decât moartea, cât și pe cea a lumii capabilă să învingă puterea întunericului. Ea reprezintă forţa, înţelepciunea, cunoașterea. Simbolismul de nemurire al vâscului este subliniat și de faptul că el este vehiculat de păsările cerului.  Tăierea acestei crengi poate simboliza detronarea regelui de către succesorul său, aspect ce poate fi asemănat în roman cu înlocuierea reginei, de către fiul său, Constantin sau cu ideea succesiunii lui Kesarion.Simbolul său apare pe tot parcursul romanului: în povestea de iubire( simbol al regenerării iubirii lor), în planul simbolistic dacic ( simbol al trecerii dintr-un nivel În altul), dar apare în text o singură dată, în momentul despărţirii lui Kesarion de Maria: ”Iată ne vom despărţi. Se va întâmpla mai mult decât atât, când se va desface și amăgirea, care se numește trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp” Tema romanului prezintă drumul iniţiatic al lui Kesarion Breb înspre arhetip,experienţă pe care al 33-lea Decheneu este supus să o trăiască . Această carte a iniţierii lui Kesarion, trimis de părintele lui spiritual în lume, prezintă trei iniţieri deosebite: în filosofia Egiptului, în politica Bizanţului și în iubire. Iubirea este, pentru Breb, cea mai dureroasă treaptă a iniţierii. Structura compozitională cuprinde XVII capitole și două planuri temporale: trecutul apropiat( reprezentată

2

de cadrul profesorului Stamatin, poveste modernă) și trecutul îndepărtat ( anul 767, cu trimiteri la anul 780, al lui Kesarion Breb – cel al calatoriei în Bizanţ, care include și călătoria în Egipt, dar și trecutul dacic, arhetipal) În incipitul romanului este pus în scenă profesorul Stamatin care se află într-o tabără și care relatează despre evenimentele ce au avut loc în Bizanţ în anul 787, evidenţiind conflictele și primejdiile din acea vreme. Trăia în Dacia de atunci cel de-al 32-lea Decheneu. Într-un manuscris, care aparţinea profesorului Stamatin, s-au consemnat viaţa, învăţătura și povestirile celui de-al 33-lea decheneu. Autorul primește în cele din urmă acest manuscris din partea profesorului, care consideră lucrarea ca fiind o poveste de dragoste.In acelasi an 780, preotul lui Zamolxis, Decheneul, a decis că trebuia să fie schimbat cu cel de-al 33-lea. Acesta avea să fie în cele din urmă Kesarion Breb, ultimul Decheneu din Muntele Ascuns.Preotul l-a ales, dar i-a incredinţat o misiune care însemna ca Breb să plece în Egipt. Misiunea era secretă și obiectivele ei erau iniţierea în tainele lumii la templele egiptenilor și aflarea dacă religia nou aparută, creștinismul, era mai bună sau putea înlocui în vreun fel vechile legi. În aceeași masură, Kesarion a plecat spre Bizanţ deoarece acesta din urmă era sufletul creștinismului.In călătoria sa de a îndeplini misiunea, Kesarion a fost urmat de un slujitor, un dac crestin, pe nume Constantin. Kesarion împreuna cu slujitorul său au plecat spre marele Bizant pentru a pune în aplicare planul bătrânului Decheneu. In acel spaţiu, Kesarion l-a cunoscut pe episcopul Platon care era foarte apreciat de Irina , împărăteasa și mama lui Constantin. Breb a urmat apoi învăţăturile preoţilor iniţiaţi în creștinism.Acesta reușește să îi uimească pe oameni cu darurile sale neobișnuite: citește pe buze de la distanţă, ascultă glasul animalelor (se sfătuiește până și cu catârul său și pare să înţeleagă), descifrează cu ușurinţă gândurile oamenilor, ori ghicitorile cele mai încâlcite, dar mai ales citește în semnele tainice ale viitorului. Cu aceste calităţi, el nu se lasă neremarcat,printre oamenii, care încercau „să-l citească”. De la părintele Platon, Kesarion află despre dorinţa împărătesei de a găsi o soţie demnă de fiul ei, pentru a putea ceda împărăţia celor doi. Din momentul plecării lui Breb spre Amnia, pentru a găsi soţia perfectă pentru Constantin, se fac simţite semnele unui basm. Acesta află de cuviosul Filaret și de viaţa lui sfântă, la un han, iar apoi o cunoaște pe nepoata sa Maria, căreia i-a dat să probeze condurul împărătesc. Această scenă, semnificativă pentru un basm, are un final așteptat, fetei potrivindu-se condurul perfect. Probele nu se sfârșesc aici, Maria fiind supusă încă unui concurs alături de alte nouăsprezece fete, care ar putea fi soţiile ideale pentru fiul împărătesei, în schimb, ea este cea care reușește să ajungă alături de Constantin, însă în timp acesta a fost necredincios soţiei sale, dar și mamei lui, împotriva căreia s-a întors. Aflându-se despre planul lui Constantin de a ajunge la împărăţie, împărăteasa Irina îl închide și îl pedepsește pe fiul ei, întâmplare ce nu ar mai fi avut loc fără sprijinul lui Kesarion, care știa ce avea să se întâmple. La aflarea veștii varangii și paznicii s-au răsculat și au reușit să îl elibereze pe Constantin, care mai târziu a fost încoronat. La încoronarea Mariei și a lui Constantin, Filaret împreună cu soţia sa, Teosva, dar și Kesarion, știau despre suferinţa Mariei, însă Breb, considera gestul împăratului de a o chema lângă ea un bun remediu.Acesta este și momentul deslușirii iniţierii lui Breb în tainele iubirii. Privind-o de departe, „răpi pentru el chipul, lepădând aurul. În urletele și aclamaţiile amestecate cu pulberi ale acelei mulţimi cu guri enorme, el păru a sta liniștit până ce imaginea tresări în privazu-i scump, aţintind asupra lui ochi plin de bucurie ori de spaimă. „Inima mea te-a găsit, îi zise Kesarion fără cuvinte. Clipa această zădarnică putem s-o lăsăm să se înalţe în soare ori să cadă în Propontida; avem înaintea noastră veșnicia întristării””. Este o experienţă umană care îl maturizează și în acest plan, asociind astfel opera cu un roman pedagogic. Această etapă scoate în evidenţă ideea de a renunţa și de a fi capabil să faci sacrificii.Povestea de iubire din roman scoate în evidenţă și destinul care trebuie respectat, un destin pus în echilibru, un contrast între plus și minus. ( în relaţia dintre Maria și Constantin, asociem îngerul cu Maria și monstrul cu Constantin). Poate fi și un roman metafizic, prin faptul că apar legile din spate, pe care nu le vedem, dar pe care știm că trebuie să le respectăm. Povestea celor doi continuă după ce Maria este alungată de soţul ei, în insula Principiilor care ia alături de el pe Teodota. Breb îi mărturisește că „nefericirea nu ţi-a adus-o purtarea împăratului, ci iubirea mea”; „însă drumurile noastre în această lume trebuie să se desfacă aici”.Astfel, în ciuda tutror cunoștinţelor sale, Kesarion a fost nevoit să fie iniţiat și în aceste taine, deși

3

conștientiză imposibilitatea împărtășirii sentimentelor sale. Împăratul Constantin nu a scăpat nepedepsit pentru faptele ce le-a provocat, printre care îl omorâse și pe părintele Platon, care a fost un slujitor al credinţelor sale, până la ultima suflare și a fost și el pedepsit de mama sa, de data aceasta cu moartea, Irina ocupând din nou tronul Bizanţului, iar Maria a aflat toate acestea de la un sol trimis la mănăstirea unde trăia. După toate întâmplările prin care a trecut Kesarion Breb, el a devenit un iniţiat și al 33-lea Decheneu al lui Zalmoxis. Acesta a binecuvântat oamenii Daciei despre care auzise de la slujitorul său Constantin că mulţi susţineau ideea ridicării de mănăstiri creștine în Dacia, dar că se temeau de forţa slujitorului lui Zalmoxis. Drumul lui Kesarion la Bizanţ, de iniţiere, scoate în evidenţă regretul avut de scrtiitor faţă de vechea religie, mult mai apropiată de firea pământească. Totuși, această religie nouă este resimţită de proroc ca o prelungire a celei vechi, omul percepând însă altfel divinitatea: „Mi-aţi vorbit de legea nouă către care noroadele se îndreaptă, dar sub cuvintele ei proaspete, eu văd aceleași semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume și o mie de forme. Noi putem rămâne aici până la sfârșitul timpului, iar preoţilor noștri, cărora li se cer alte vorbe pentru același lucru, le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe același Dumnezeu.” Kesarion Breb este un mag venit din alte vremuri, numit „monahul cel sprinten și înalt” și cuprins de puternice neliniști, care făcuseră să-i apară pe frunte semnul divin, „trei linii în chip de triunghi”. Eroul poartă „strai alb încins cu colan subţire de argint, însă fără nicio altă podoabă”, având în picioare „cnemide, iar mânecile hainelor erau largi”. Femeile îl admirau și „bănuiau la acest bărbat puternic o voce gravă și o mângâiere moale. Încercau să-i zâmbească, dar îngheţau sub lovitura grea a ochiului lui verde, care trecea numai asupra lor fără a le descoperi. Era întotdeauna îmbrăcat în alb și călărea un asin, asemenea lui Hristos. Era un nobil străin”, însoţit de Constantin, „omul acela mare și pletos cu înfăţișare de dulău ciobănesc”, un bun credincios, opus caracterului fiului împărătesei, în ciuda asemănării de nume. Breb este martorul noii religii, despre care trebuie să dea și socoteală maestrului său: „După cum mi-a fost porunca, am cercetat pe rând toate locurile cetăţii, de la palat până la colibe. La acestea din urmă numai am cunoscut lacrimile fără nici un amestec de răutate. Căci acolo unde s-au adunat bunurile și puterea, stau demonii lăcomiei, ai zavistiei, ai minciunii. Acolo oamenii se pleacă legii împăratului și legii lui Dumnezeu, însă cu viclenie, alcătuindu-și dobânda pentru pofte și patimi”. Kesarion era atent la semnele lumii, ale naturii, modalitate prin care se conturează personajul tipic sadovenian; Breb este înzestrat cu anumite calităţi diferite de lumea noastră, primitivitatea lui este luată ca un atribut.Eroul este trimis la Memfis și apoi la Bizanţ, pentru a se iniţia în tainele egiptenilor și a afla noua credinţă creștină. Folosindu-se de câteva desprinderi specifice, citirea pe buze, descifrarea gândurilor, el este un practicant al ezoterismului.Putem spune că Breb are parte de trei modalităţi de iniţiere, sacră, profană și erotică. Ultima imagine a personajului, lângă peștera Decheneului, simbolizează intrarea sau poate reîntoarcerea în mit, „ridică asupra lor braţele, privindu-i cu ochi îngheţaţi și știind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”. Se încheie astfel un ciclu, ţinând seama de sacrificiile făcute de Kesarion Breb în acel spaţiu magic. Un alt personaj-narator este părintele Platon din Saukkoudion, un om „slab, mohorât și cu nas lung ca o pasăre Ibis a smarcurilor Nilului”. El este un monah care,de asemenea, îl iniţiază pe Breb în tainele corupţiei împărăţiei bizanţului, asupra căreia acţionează forţele demonului, al „nedreptăţii și silei”. Preotul vorbește despre caracteristicile spaţiului în care trăiește, lipsit de valori morale: „Când ies dintr-un pustiu întru care slujesc, sufletul meu plânge”. Plation îl îndrumă pe Kesarion în tot acest timp, încercând să-i arate calea pe care el o consideră a fi potrivită și îl ascultă de fiecare dată.Totuși are un sfârșit tragic, dându-și sufletul din princina împăratului Constantin, dar nu a încetat niciodată să aibă credinţă în Dumnezeu. Filaret de la Amnia este un alt preot, bunic al Mariei, care a strâns în viaţa sa o avere considerabilă, pe care acum o dăruiește „la un semn al lui Dumnezeu”, săracilor: „Cei mulţi săraci și proști sunt sarea pământului; pe aceștia îi asupresc puterile lumii; mările, munţii și râurile nu le-ar putea da cât se cuvine”. Însă bunătatea omului este exploatată de toţi cei din jur, căci prin gestul său, săracii și cerșetorii se înmulţeau, inventând fel de fel de pretexte pentru a obţine o parte din averea strânsă atât de mult timp, dând dovadă de situaţii care scapă de sub control. Nepoatei sale, Maria, îi este construit un portret deosebit, fiind o fată „cu păr negru și greu, ochi mari

4

adumbriţi de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicată și a șoldului plină.” Kesarion rămâne mut în faţa frumuseţii, tot ceea ce a putut gândi, fiind „vedenie a frumuseţei eterne”.Potrivirea condurului este o scenă semnificativă pentru Maria, căci „numai piciorul ei de altădată ar fi putut intra în el”. Prin numele, pe care îl poartă și prin tot comportamentul său, această fată evidenţiază puritate și credinţă și este de asemenea o aleasă. „Creanga de aur” dovedește,astfel, că nu este doar o poveste de dragoste, așa cum sugerează autorul la prima vedere, ci dovedește o complexitate prin toate caracteristicile personajelor; Breb nu este eroul basmelor, care salvează prinţese, din contră, el nu salvează fata, ci el o descoperă și o aduce pe tronul îmărăţiei, respectând astfel legile nescrise și astfel Maria nu devine un fel de Cenușăreasă chiar dacă i se prevestește destinul cu ajutorul condurului miraculos. La întoarcerea pe muntele sacru, el va lua locul vechiului mag, devenind regele spiritual al locurilor, într-o dimensiune spirituală, în care se afirmă victoria magului în faţa lumii cu care a luat contact. Romanul lui M.Sadoveanu cuprinde mai multe forme de scrieri, basm, roman istoric, parabolă, scrisoare persană și poveste de iubire, așa cum le-a remarcat și Paul Georgescu, care scrie despre cât de „tulburătoare și fermecătoare” este cartea lui M.Sadoveanu. Pentru aceste afirmaţii amintim pentru basm, romanul lui Kesarion Breb sau al Mariei, reluarea povestii Cenușăresei; este un roman istoric al Bizanţului de la 787, când împărăteasa Irina avea de făcut faţă acelorași probleme cu care s-a luptat Imperiul de la Răsărit până la căderea orașului lui Constantin. Caracterul parabolic al povestirii sale istorice este mărturisit în câteva rânduri: „străinul, așezat între privitori, a zâmbit încredinţat și el că în toate timpurile, până la istovirea veacurilor, cu vorbe și formă nouă, stăpânirile se vor așeza totdeauna în asemenea chip”.Lângă asemenea pagini de scrisoare persană, Paul Georgescu asociază imediat pe cele de „conte philosophique”, de tip „voltairean”; acesta afirmă blândeţea scriitorului și atitudinea lui cuviincioasă faţă de formele constituite de credinţă, remarcând că instituţia bisericească era folosită de imperiu; bilanţul negativ pe care îl face Kesarion Breb are tonul unui pamflet voltairean. Acesta, fiind impresionat de scrierile sadoveniene, mai afirmă că romanul este o stea în cinci colţuri, reprezentată de pentagrama, simbol al rănilor lui Iisus Hristos, răni pe care le suferă și Breb în Egipt, la impactul legilor noi, sau chiar conștientizarea că va fi ultimul decheneu. Se îmbină în cartea lui M.Sadoveanu alte două idei, cea de mit autohton, „motivul dacic”, dar si una de basm, de fabulos, „starea lirică”, căci naraţiunea nu reprezintă doar o simplă întoarcere în timp, ci pătrunde în tainele ascunse ale istoriei.În privinţa ortodoxismului sadovenian observăm importanţa pe care autorul o conferă; se pot vedea figurile unor personaje precum Filaret, Platon, care îi amintește Mariei de porunca Sfintei Fecioare, Teosva, bunica aceleiasi împărătiţe Maria, care îi cerea lui Kesarion știri despre Maica Domnului de la Sakkoudion, icoană în care și el credea, „aceasta este voia Maicei Domnului de la Sakkoudion”. Consider că mesajul pe care M.Sadoveanu a reușit să-l transmită este faptul că lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice și că omul cu greu se va întoarce la natură. De asemenea, autorul urmărește și ideea că toţi am putea fi înzestraţi cu atributele lui Kesarion Breb, dacă am ști să ne croim drum printr-o altă formă de a trăi. Așadar, romanul „Creanga de aur” este un roman profund, complex, cu multiple interpretări pe care le putem susţine, de la basm, mit, roman instoric, până la roman erotic ori de moravuri sociale, dar, mai presus de toate, este un roman creștin care patrunde în tainele acestei religii și a celei vechi, iar M.Sadoveanu n-a uitat că, după cum spunea și M.Eminescu, „religia zidește icoanele-n biserici” și că Biserica Ortodoxă este „Mama poporului român”.

5

Bibliografie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_rom%C3%A2n%C4%83#Literatura_interbelic.C4.83 - despre perioada interbelică

http://literaturaromana.g0.ro/article/traditionalismul-63-1.html -despre tradiţionalism

6

”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”-George Călinescu (Editura Fundaţiilor regale, București 1941, pagina 561)

http://www.revistagalenus.ro/fitoterapie/item/14752-vascul-viscum-album-mituri-si-adevar.html ---despre vasc

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sadoveanu -despre M.Sadoveanu

Prefaţă, „Creanga de aur”-un basm religios- Fănuș Băileșteanu (Editura Gramar, București 2001)

7