44

3 CORPUL DE GUVERNARE Nu suntem stăpâni peste credinţa voastră, ci suntem colaboratori pentru bucuria voastră, pentru că prin credinţa voastră voi perseveraţi – 2 Corinteni 1:24

Declaraţia lui Pavel citată mai sus, mi-a venit în mod repetat în

minte, pe parcursul celor nouă ani de participare la Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Mi-aş dori ca toţi Martorii să poată experimenta o astfel de participare. Poate doar atunci ar putea înţelege ceea ce cuvintele singure nu pot exprima. Să clarificăm ce este Corpul de Guvernare: Martorii lui Iehova înţeleg că Isus Cristos ca şi Cap al congregaţiei, hrăneşte şi guvernează congregaţia sa prin intermediul clasei „sclavului fidel şi prevăzător”. Despre această clasă se spune că este formată din rămăşiţa celor 144.000 de persoane unse ca regi ai Regatului lui Cristos.1 Dar din această clasă există un număr mic de bărbaţi care acţionează ca şi Corp de Guvernare deţinând toate funcţiile administrative pentru congregaţia globală, nu doar pentru cei aproximativ 8.800 de „persoane unse” care trăiesc în prezent şi din mijlocul cărora aceşti bărbaţi provin, ci şi pentru cei aproximativ 5,9 milioane de persoane asociate care sunt considerate ca nefăcând parte dintre regii cereşti.2

Mi s-a părut că am primit o responsabilitate enormă, când am devenit unul din cei unsprezece membrii ai Corpului de Guvernare din 1971 (mai târziu numărul crescând la optsprezece în1977, iar în prezent, în anul 2000, fiind de treisprezece).3 Prima sesiune a întrunirilor

1 Termenul „sclavul fidel şi prevăzător” provine din parabola lui Isus din Matei 24:45-47, numărul 144.000 este luat din Revelaţia 7:4 şi 14:1, 3. 2 Vezi Anuarul pe 2000 al Martorilor lui Iehova pagina 31. 3 În acel moment cei unsprezece membrii erau: Nathan Knorr, Fred Franz, Grant Suiter, Thomas Sullivan, Milton Henschel, Lyman Swingle, John Groh (aceştia şapte fiind de asemenea directori ai Watch Tower Society), apoi William Jackson, Leo Greenlees, George Gangas, Raymond Franz. Dintre aceştia, Sullivan, Groh, Knorr, Jackson, Suiter, Greenlees, Gangas, şi Fred Franz au încetat din viaţă.

45

săptămânale (ţinute în fiecare Miercuri) la care am participat, s-a dovedit foarte diferită de ce mă aşteptam. Un sistem raţional de prezidare fusese recent pus în practică, iar vicepreşedintele Fred Franz era preşedintele din acel an. Însă, problemele care urmau să fie discutate erau stabilite de preşedintele corporaţiei Nathan Knorr. Orice considera el că trebuia supus dezbaterii Corpului, aducea în discuţie în timpul întrunirii şi în general, atunci era prima oară când luam contact cu problema respectivă. Timp de câteva săptămâni întrunirile constau din parcurgerea unor liste de recomandări pentru reprezentaţi itineranţi din diferite ţări – numele, vârsta, data botezului, dacă era „uns” sau nu, anii de serviciu cu timp integral, fiind citite cu voce tare. În vasta majoritate a cazurilor acestea nu erau altceva decât nişte nume pentru noi; rareori ştiam ceva despre oamenii implicaţi. Astfel, după ascultarea acestor lecturi cu liste din Surinam, Zambia sau Sri Lanka, votam pentru numirea acestor bărbaţi.4 Îmi amintesc că Thomas Sullivan (numit de obicei „Bud”) avea atunci optzeci de ani, fiind aproape orb şi foarte bolnav. Se întâmpla în mod repetat ca el să adoarmă în timpul acestor întruniri şi ne era ruşine să-l trezim pentru a vota lucruri despre care nu auzise nimic. Uneori întreaga întrunire dura câteva minute; una despre care îmi amintesc foarte bine a durat doar şapte minute (cu tot cu rugăciunea de deschidere). Apoi, din când în când, preşedintele Knorr aducea unele „probleme de conformitate” care implicau întrebări cu privire la conduita anumitor Martori, iar Corpul trebuia să decidă ce politică urma să fie adoptată în acele cazuri, dacă respectiva conduită trebuia tratată cu o excludere, mustrare sau fără nici o acţiune. În acea perioadă (şi până în 1975), toate deciziile se aşteptau să fie luate în unanimitate. După discuţii se făcea o moţiune, iar preşedintele cerea un vot prin ridicare de mâini. Dacă nu se obţinea un vot unanim deoarece ocazional unii nu aprobau moţiunea, în general, se adopta o soluţie de compromis care să obţină unanimitate.

4 Fără îndoială, unii Martori cred că numirea bătrânilor de congregaţie este făcută de însuşi Corpul de Guvernare. Iniţial, doi membrii ai Corpului de Guvernare analizau împreună cu un membru al Departamentului de Serviciu toate numirile de bătrâni din Statele Unite. Însă după scurt timp aceasta practică a fost întreruptă şi numirile au fost lăsate în grija membrilor din Departamentul de Serviciu. În alte ţări, numirile bătrânilor au fost făcute de la început de filialele Watch Tower. Singurele numiri făcute de atunci de Corpul de Guvernare în SUA sau altundeva au fost cele ale supraveghetorilor itineranţi şi ai membrilor comitetelor de filială. Cred că asta s-a făcut pentru ca aceşti bărbaţi să poată fi numiţi „reprezentaţi ai Corpului de Guvernare” într-un sens special, unul care implică mai multă greutate şi autoritate mai mare decât cele ale bătrânilor locali.

46

Cum e şi natural în acele circumstanţe, exista o anumită presiune de a urma majoritatea în loc de a adopta un punct de vedere singular, care ar fi părut independent sau lipsit de armonie. Au fost voturi când nu am ridicat mâna, dar în general m-am conformat majorităţii. În câteva cazuri, când datorită faptului că eu nu am ridicat mâna s-a propus o soluţie de compromis, deşi nici respectiva soluţie nu mi s-a părut cea mai corectă, am votat totuşi alături de majoritate. Părea necesar să mă conformez, pentru ca problemele să fie decise şi expediate, decât să creez un blocaj. Curând însă întrebările au început să apară, ceea ce făcea acest lucru tot mai dificil pentru mine.

Pe măsură ce săptămânile treceau s-au ţinut discuţii despre subiecte cum ar fi: dacă un tată se califică pentru bătrân când îi permite fiului sau fiicei sale să se căsătorească la vârsta de optsprezece ani; dacă cineva se califică pentru bătrân când îi permite fiului au fiicei sale să urmeze o instruire superioară;5 dacă cineva se califică pentru bătrân când face muncă în schimburi şi uneori (în schimbul de noapte), lipseşte de la întrunirile congregaţiei; dacă bătrânii pot accepta dovezi de circumstanţă în caz de adulter, sau mărturia unei soţii căreia soţul i-a confesat adulterul şi dacă doar atât este suficient pentru a permite divorţul scriptural şi recăsătorirea; dacă un divorţ este acceptabil din punct de vedere scriptural când chiar dacă s-a comis adulter, cel care intentează divorţul este partenerul vinovat;6 ce validitate are un divorţ obţinut pe alte motive decât adulter, dacă după pronunţare lui apar la lumină dovezi de adulter înainte de divorţ; care este situaţia dacă un astfel de divorţ este obţinut şi se comite adulter după aceea; dacă partenerul nevinovat întreţine relaţii sexuale cu partenerul vinovat (după ce a aflat de adulter), i se anulează dreptul său de divorţ şi recăsătorire; dacă este potrivit pentru un Martor să plătească o amendă dată pentru participarea sa la activitatea de predicare, sau pentru că a încălcat vreo lege deoarece a aderat strâns la convingerile Martorilor;7 dacă este potrivit să se trimită hrană şi alte ajutoare prin intermediul Crucii Roşii(principala problemă aici fiind că crucea este un simbol religios şi astfel organizaţia Crucii Roşii putea fi una cvasi-religioasă; această discuţie fiind destul de lungă şi necesitând o întrunire ulterioară); discuţii despre practica folosită atunci de Societate de 5 Instruirea superioară era şi în unele cazuri mai este, în general privită ca fiind ceva ce duce spre pierderea credinţei şi ca oferind o atmosferă care contribuie la imoralitate. 6 Pe atunci regula era că numai dacă partenerul nevinovat obţinea divorţul, acesta era valid din punct de vedere scriptural 7 Politica era că amenda nu trebuia plătită, că în astfel de circumstanţe ea ar însemna recunoaşterea vinovăţiei şi astfel, compromiterea integrităţii cuiva. Această politică a fost schimbată.

47

a utiliza canale neobişnuite pentru a furniza bani în anumite ţări (Indonezia de exemplu), într-un mod care să crească valoarea dolarilor americani implicaţi, chiar dacă legile ţării respective interziceau acest lucru; trimiterea unor echipamente în unele ţări fără a plăti marile taxe vamale pretinse de lege; dacă Martorii înscrişi în sindicate pot participa la grevă, sau mai degrabă ar trebui să ceară sindicatului să le permită să facă curăţenie la locul de muncă pe parcursul grevei; dacă Martorii pot accepta încorporarea militară, când tot ce fac e să muncească pe plantaţiile de bumbac (caz din Bolivia). Acestea sunt doar câteva exemple de subiecte discutate în timpul primilor doi ani petrecuţi de mine în Corpul de Guvernare. Efectul deciziilor noastre era considerabil asupra vieţii altora. În problemele de divorţ de exemplu, bătrânii de congregaţie slujesc ca un fel de tribunal religios şi dacă ei nu sunt mulţumiţi de validitatea unei acţiuni de divorţ, persoana care trece prin acel divorţ şi mai târziu se recăsătoreşte riscă să fie exclusă. O problemă nemenţionată printre cele de mai sus, dar care a născut discuţii considerabile, implica un cuplu de Martori din California. Cineva văzuse în dormitorul lor anumite reviste şi fotografii cu practici sexuale neobişnuite. (nu-mi amintesc ca noi să fi aflat cum sau de ce Martorul care raporta acest lucru avusese acces la dormitorul cuplului). Investigaţiile şi întrebările bătrânilor locali au confirmat că respectivul cuplu se implicase în alte tipuri de relaţii sexuale decât copulaţia genitală.8 Corpul de bătrâni locali a trimis o scrisoare la Brooklyn şi i-a cerut Corpului de Guvernare să spună ce acţiune trebuia întreprinsă cu acel cuplu. Până în dimineaţa când ne-a fost citită scrisoarea nici unul dintre noi, cu excepţia preşedintelui, nu avusese ocazia să se gândească la subiectul respectiv. Totuşi, în câteva ore s-a ajuns la decizia că cuplul respectiv trebuia exclus. Această poziţie a fost apoi publicată oficial ca aplicabilă oricărei persoane care se angaja premeditat în practici similare.9

Materialul publicat era înţeles şi aplicat în aşa fel încât, partenerii conjugali se simţeau în general obligaţi să le raporteze bătrânilor dacă vreo practică de acest fel exista sau se dezvoltase în mariajul lor, dacă făcuseră asta în urma unui acord mutual, sau doar la solicitarea unuia

8 Articolul din Turnul de Veghe din 15 decembrie 1969 (p. 765, 766 Eng.) s-a concentrat prima oară asupra unor astfel de relaţii sexuale, discutându-le destul de mult, acesta fiind folosit pentru a-i sensibiliza pe bătrâni să raporteze o conduită de acest fel, de fapt era cel responsabil pentru acest prim raport despre problemele intime din dormitorul cuiva. 9 Vezi Turnul de Veghe din 1 decembrie 1972, p. 734-739 Eng. Şi 15 noiembrie 1974, p. 703, 704 Eng.

48

dintre ei. (În cele din urmă partenerul care nu iniţiase practica, trebuia să vină şi să spună informaţia bătrânilor dacă partenerul iniţiator nu vroia s-o facă). Nemărturisirea acestor practici era privită ca un indiciu de atitudine lipsită de căinţă şi cântărea în favoarea excluderii. Credinţa că excluderea îl îndepărtează pe cineva de singura organizaţie unde se poate găsi salvarea, precum şi de prieteni şi rude, exercită asupra unei persoane o presiune mare de a se conforma, indiferent cât de dificilă poate fi confesarea (raportarea) în faţa bătrânilor. Decizia Corpului de Guvernare din 1972 s-a tradus într-un număr apreciabil de „audieri judiciare” ca urmare a rapoartelor sau confesiunilor primite de bătrâni cu privire la practicile sexuale. Femeile s-au confruntat cu situaţii stânjenitoare, dureroase pe parcursul acestor audieri, când trebuiau să răspundă la întrebările bătrânilor despre intimităţile relaţiilor lor conjugale. Multe căsnicii în care unul din parteneri nu era Martor au suferit o perioadă agitată, partenerul care nu era Martor protestând puternic faţă de ceea ce el sau ea considera o pătrundere nepermisă în intimitatea dormitorului. Unele căsătorii s-au desfăcut prin divorţ.10 Un volum nemaipomenit de scrisori a venit în următorii cinci ani, în majoritatea acestora cerându-se baza scripturală pe care Corpul de Guvernare o avea pentru a intra în vieţile intime ale altora şi exprimându-se imposibilitatea de a înţelege validitatea argumentelor avansate în susţinerea poziţiei adoptate. (Porţiunea principala din Biblie dată ca argument era Romani 1:24-27 care vorbeşte despre homosexualitate, iar cei care scriau Societăţii spuneau că nu puteau înţelege cum versetele respective puteau fi aplicate corect la relaţiile heterosexuale dintre bărbat şi femeie). Alte scrisori, adesea din partea soţiilor, exprimau pur şi simplu confuzia şi angoasa cu privire la incertitudinea lor faţă de corectitudinea „preludiului sexual”. O femeie spunea că vorbise cu un bătrân şi acesta i-a spus să scrie Corpului de Guvernare „pentru un răspuns sigur”. Astfel ea a scris, povestind că ea şi soţul ei se iubesc mult unul pe celălalt şi a descris „anumite tipuri de preludiu” cu care erau obişnuiţi declarând: „Cred că este o chestiune de conştiinţă, dar vă scriu deoarece vreau să fiu sigură”. Cuvintele ei de încheiere au fost:

10 Într-un memorandum adresat Corpului de Guvernare, datat 9 august 1976, un membru al personalului de la sediul mondial care lucra la corespondenţă declara: „Multe, multe probleme au rezultat din poziţia adoptată, adesea când este vorba despre un soţ necredincios [însemnând care nu este Martor]. Soţiile au refuzat să le permită acestor soţi să le stimuleze în acest fel, sau au refuzat ca ele să-şi stimuleze soţii astfel. Rezultatul a fost că multe căsnicii s-au destrămat”.

49

Sunt speriată, sunt tristă şi foarte îngrijorată cu privire la sentimentele [soţului meu] faţă de adevăr…. Ştiu că îmi veţi spune cum să procedez.

Într-o altă scrisoare tipică, un bătrân a spus că avea o problemă cu

privire la care dorea să fie lămurit în mintea şi inima sa, iar pentru asta a simţit că „este mai bine să contacteze ‘mama’ ca să ceară sfaturi”.11 Problema era legată de relaţiile sexuale cu soţia sa, el povestind că împreună cu soţia erau confuzi cu privire la „unde trebuiau să tragă linia în actul preludiului dinaintea relaţiilor sexuale propriu zise”. El a asigurat Societatea că împreună cu soţia sa vor „urma în literă orice sfat pe care ni-l veţi da”. Aceste scrisori ilustrează încrederea implicită pe care aceste persoane ajunseseră să o dezvolte în Corpul de Guvernare şi convingerea că bărbaţii care alcătuiau acel Corp puteau să le spună unde „să tragă linia” chiar şi în aspecte atât de intime ale vieţii lor personale, iar ei ar fi trebuit să respecte acea linie „în literă”. Multe scrisori au plecat de la Societate ca răspuns. Adesea acestea se străduiau să ofere unele clarificări limitate (spunând, dar nu în mod exact) ce preludiu sexual era printre acţiunile condamnate, restul preludiilor fiind astfel exceptate. Un memoriu de la un membru al Departamentului de Serviciu al Societăţii din iunie 1976, redă conversaţia telefonică pe care acesta a avut-o cu instructorul unor seminarii (ţinute cu bătrânii). Instructorul telefonase cu privire la un bătrân care participa la seminar şi confesase despre anumite practici sexuale dezaprobate din căsnicia sa. Memoriul notează:

Fratele [numele instructorului] a discutat îndeaproape problema cu el pentru a înţelege dacă era vorba de copulaţie orală…. [Instructorul] i-a spus că datorită circumstanţelor ar trebui să meargă la ceilalţi membrii ai comitetului şi deoarece ceilalţi doi membrii ai comitetului erau în sală, a mers şi a discutat cu ei. Acum [instructorul] se întreba ce mai trebuia făcut…. I s-a sugerat să scrie un raport complet despre această situaţie către Societate, astfel încât în viitor când se va mai întâlni cu asemenea cazuri să aibă îndrumări cu privire la modalitatea de rezolvare a problemei fără să mai fie necesar să telefoneze.

11 Mulţi Martori se referă la organizaţie cu expresia „mama noastră” deoarece revista Turnul de Veghe a folosit acest termen în acest mod, în numere precum 1 februarie 1952 pag. 80 (eng.) şi 1 mai 1957 pag. 274, 284 (eng.); vezi şi Turnul de Veghe din 1 aprilie 1994 pag. 32

50

Aceasta ilustrează extrema până la care interogatoriul intra în intimitate şi extrema până la care organizaţia superviza întreaga situaţie. Scrisoare după scrisoare scotea la iveală cum persoanele implicate se simţeau responsabile înaintea lui Dumnezeu să le raporteze bătrânilor orice deviere de la norma stabilită de Corpul de Guvernare. Un bărbat dintr-un stat vest american care a confesat o încălcare a deciziei Corpului de Guvernare cu privire la relaţiile sale conjugale, a fost informat de bătrâni că aceştia vor trimite o scrisoare despre cazul său Societăţii; el a scris o scrisoare însoţitoare. După opt săptămâni, a scris din nou la Betel spunând că „anxietatea aşteptării şi anticiparea este mai mult decât pot suporta”. A povestit că fusese demis din toate numirile avute în congregaţie, inclusiv aceea de a reprezenta congregaţia în rugăciune şi că „aproape săptămânal pierd câte ceva pentru care m-am rugat şi am muncit treizeci de ani”. A cerut un răspuns rapid spunând:

Am nevoie de o eliberare mintală cu privire la situaţia mea în organizaţia lui Iehova.

Unii bătrâni au încercat să adopte o abordare moderată a problemei. Făcând aşa riscau să fie descalificaţi de biroul din Brooklyn. Să luăm în considerare scrisoarea de pe următoarea pagină. Este vorba despre o scrisoare trimisă de Departamentul de Serviciu al Societăţii unui corp de bătrâni (numele şi locurile au fost şterse).12 În mod interesant, unii bătrâni au simţit că poziţia Corpului de Guvernare era cumva blândă sau limitată. O scrisoare trimisă de un bătrân din Statele Unite spune:

Unii fraţi în vârstă sunt de părere că Corpul de Guvernare ar fi trebuit să meargă şi mai departe în condamnarea practicilor nenaturale ale cuplurilor căsătorite, incluzând şi anumite poziţii când îşi desfăşoară actul sexual.

Mai târziu acest bătrân şi-a exprimat propriile sentimente spunând:

Deoarece Iehova a intrat în multe detalii în acest capitol [18] din Leveticul, ca şi în alte capitole care vorbesc despre comportarea sexuală, de ce nu există nici o declaraţie clară pentru cuplurile căsătorite cu privire la formele de copulaţie care sunt acceptabile

12 Fiind doar o traducere a scrisorii, aceasta nu are ştampila Watch Tower. Simbolul “SCE” îl identifică pe scriitorul scrisorii ca fiind Merton Campbell de la Departamentul de Serviciu din Brooklyn.

51

SCE:SSE 4 August 1976 Către Corpul de bătrâni al Congregaţiei █████████████ a Martorilor lui Iehova Dragi fraţi, Avem o copie a scrisorii datate 21 iulie din partea comitetului Congregaţiei S████████████ din California, în care ei ne scriu despre problemele privind J█████████████. Vă rugăm să ne informaţi dacă unul din bătrânii congregaţiei a oferit staturi incorecte pentru problemele privitoare la sexul oral. Dacă vreunul din bătrânii congregaţiei a sfătuit persoanele căsătorite că nu ar fi greşit să se implice în sex oral, pe ce bază a oferit aceste sfaturi? Dacă au fost oferite sfaturi greşite, informaţi-ne ce paşi s-au făcut pentru a corecta orice neînţelegere din partea celor care au primit sfaturi greşite şi de asemenea dacă bătrânii respectivi sunt acum în acord cu ce a fost declarat în publicaţiile Societăţii privind sexul oral. Dacă vreunul dintre voi dragi fraţi, aţi sfătuit pe unii că sexul oral este permis ca preludiu al relaţiilor sexuale, atunci un astfel de sfat nu a fost corect. Vă mulţumim pentru atenţia acordată problemei menţionate mai sus. Fie ca Iehova să vă binecuvânteze din plin în timp ce vă străduiţi întotdeauna să duceţi la îndeplinire responsabilităţile voastre de bătrâni într-o manieră exemplară.

Fraţii voştri, cc: Comitetului Judiciar al Congregaţiei S████████████ a Martorilor lui Iehova, Ca _________________________________________________________________

sau nu? Oare nu aşa ar fi procedat Iehova dacă ar fi dorit ca această zonă personală şi privată a căsătoriei să fie deschisă opiniilor „Judecătorilor” sau „Bătrânilor” lui Israel, astfel încât împotriva unor asemenea indivizi să se ia măsurile cuvenite?

Unii din cei atinşi de regula organizaţiei erau persoane ale căror funcţii sexuale normale fuseseră serios afectate de o operaţie sau de un accident. O parte dintre ei s-au întristat datorită poziţiei în care decizia Corpului de Guvernare îi plasa. Un bărbat care devenise impotent a fost capabil după aceea să-şi îndeplinească funcţia sexuală printr-un mijloc care acum fusese condamnat de organizaţie. Înainte de regula dată de Corpul de

52

Guvernare, acest om a reuşit să învingă sentimentul de a se considera bărbat doar pe jumătate, deoarece încă putea să o satisfacă pe soţia sa. Acum scrisese spunând că nu vedea nici o dovadă scripturală pentru poziţia adoptată în revista Turnul de Veghe, dar soţia lui se simţea obligată să se supună şi deoarece el o iubea a acceptat şi el. Omul povestea că ştia că el era acelaşi ca şi înainte, dar se frământa emoţional deoarece se temea că mariajul lor va fi puternic afectat. În consecinţă, întreba dacă nu există vreo „portiţă” în voinţa lui Dumnezeu care să-i permită să-şi satisfacă soţia mai departe. Toate aceste situaţii au exercitat o presiune considerabilă asupra conştiinţei bătrânilor chemaţi să trateze cazurile celor ce încălcau decizia Corpului de Guvernare. În încheierea scrisorii menţionate mai devreme, bătrânul respectiv declara:

Găsesc că în calitate de reprezentant al lui Iehova şi Isus Cristos pot folosi doar legile şi principiile pe care le înţeleg cu un anumit grad de sinceritate şi convingere din Biblie şi că dacă trebuie să administrez aceste legi şi principii în exercitarea responsabilităţii de bătrân de congregaţie, vreau s-o fac nu pentru că am ajuns să consider că aceasta este organizaţia lui Iehova din oficiu, ci pentru că cred cu adevărat că este o poziţie dovedită scriptural şi corectă. Vreau cu sinceritate să continui să cred ca şi Pavel când le-a scris tesalonicenilor să accepte cuvântul lui Dumnezeu, nu ca venind de la oameni, ci aşa cum într-adevăr şi este, cuvântul lui Dumnezeu.

Poziţia lui este remarcabilă. Mă îndoiesc serios că mulţi bătrâni de astăzi s-ar simţi liberi să se exprime în această manieră declarându-şi poziţia în termeni atât de sinceri şi clari. Deşi consider practicile sexuale în discuţie ca fiind total contrare standardelor mele personale, declar în mod sincer că nu am sprijinit decizia de excludere luată de Corp. Dar asta este tot ceea ce pot să spun. Deoarece când s-a votat m-am conformat deciziei majorităţii. M-am simţit consternat când Corpul m-a repartizat pe mine să pregătesc un material pentru a sprijini decizia şi totuşi am acceptat numirea şi am scris aşa după cum dorea Corpul, în conformitate cu decizia sa. Dat fiind că aşa stau lucrurile, eu nu pot spune că am acţionat cu aceeaşi atitudine lăudabilă exprimată de bătrânul pe care tocmai l-am citat. Convingerea mea că organizaţia era singurul canal a lui Dumnezeu pe pământ m-a determinat să fac ceea ce am făcut la vremea aceea, chiar fără mari mustrări de conştiinţă.

53

Grosul corespondenţei legate de acest subiect nu a ajuns niciodată la Corpul de Guvernare el fiind prelucrat de membrii „birourilor de corespondenţă” sau de membrii Departamentului de Serviciu. În ciuda acestui fapt, sunt sigur că anumiţi membrii ai Corpului de Guvernare au fost informaţi prin contacte şi conversaţii personale, că mulţi simţeau că viaţa privată a oamenilor fusese abuziv invadată. Când în sfârşit, după vreo cinci ani, problema a revenit pe agendă, politica excluderii a fost schimbată şi astfel Corpul de Guvernare s-a retras din acea zonă intimă a vieţii altora. Şi de această dată Corpul m-a numit pe mine să pregătesc materialul pentru publicat, de data asta sfatul fiind pentru o schimbare. Personal m-am simţit satisfăcut să pot recunoaşte că organizaţia greşise, deşi fusesem mai degrabă obligat să o fac. Turnul de Veghe din 15 februarie 1978, paginile 30 şi 32 (în engleză) conţine respectivul material şi include următoarele puncte:

O analiză atentă a problemei ne convinge totuşi că, având în vedere absenţa unor instrucţiuni scripturale clare, acestea sunt lucruri pentru care cuplurile căsătorite trebuie să-şi asume responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu şi astfel de intimităţi conjugale nu fac parte din domeniul problemelor pe care bătrânii de congregaţie să le controleze şi nici nu constituie unica bază pentru o acţiune de excludere*. Desigur, dacă cineva decide să abordeze un bătrân pentru sfaturi, el sau ea o poate face, iar bătrânul poate discuta unele principii scripturale cu persoana respectivă, acţionând ca un păstor, nu ca un poliţist, faţă de viaţa conjugală a celui care l-a abordat.

Acest material nu vrea să spună că de acum ne putem implica în orice fel de practici sexuale pe care le adoptă oamenii. Pur şi simplu el pune accentul pe un simţ bine dezvoltat al responsabilităţii care să lase Scripturile să decidă şi să ne oprească de la orice poziţie dogmatică când dovezile nu oferă baze solide. Dorinţa poporului lui Iehova ca întreg este aceea de a face toate lucrurile sub îndrumarea sa şi de a reflecta splendidele sale calităţi în toate aspectele vieţii. Materialul de faţă exprimă disponibilitatea de a lăsa judecata unor asemenea probleme conjugale intime în mâinile lui Iehova Dumnezeu şi ale Fiului său, care au înţelepciunea şi cunoştinţele necesare tuturor circumstanţelor pentru a lua deciziile corecte.

54

De fapt, eu simţeam la fel cu privire la multe alte probleme care ajunseseră în faţa noastră şi anume, că nu exista o bază reală în Scripturi pentru adoptarea unei poziţii dogmatice asupra vastei majorităţi a lucrurilor cu privire la care dădeam reguli. Mi-am exprimat această optică şi Corpul a acceptat-o în privinţa acestui punct. Am exprimat-o de repetate ori şi în viitor, dar rareori a mai fost acceptată. Privind peste scrisorile pe care le am la îndemână, dintre care unele au fost citate şi aici, orice satisfacţie mi-ar fi adus scrierea acelui material corector pare mai degrabă goală. Deoarece ştiu că indiferent de ce s-a spus, nu se vor putea compensa sau repara niciodată, stricăciunile, stânjeneala, confuzia mentală, agitaţia emoţională, sentimentele de vinovăţie şi căsătoriile distruse ce au rezultat din prima decizie – o decizie luată în câteva ore, de bărbaţi care abordau problema mai degrabă într-o manieră ‘rece’, fără informări prealabile, analize, meditare, rugăciune concretă asupra problemei, sau cercetări în Scripturi, dar a căror decizie a fost pusă în practică la nivel global timp de cinci ani şi a afectat mulţi oameni pentru tot restul vieţii lor. Nici unul din lucrurile acestea nu ar fi trebuit să se întâmple vreodată.13 O altă problemă care a apărut şi este cumva legată de cea descrisă mai sus, implica o Martoră din America de Sud al cărei soţ îi mărturisise că avusese relaţii sexuale cu o altă femeie. Problema era că el spusese că relaţiile fuseseră de tipul celor descrise anterior, în acest caz particular fiind vorba nu de o copulaţie genitală, ci de una anală. Decizia Corpului de Guvernare a fost că acest act nu se încadra la adulter; adulterul implicând strict copulaţia genitală ‘capabilă să producă copii’. De aceea, bărbatul respectiv nu devenise „o singura carne” cu

13 La câţiva ani după demisia mea din Corpul de Guvernare, organizaţia a reinstaurat elementele de bază ale poziţiei anterioare asupra „practicilor sexuale nenaturale”. Turnul de Veghe din 15 martie 1983 (paginile 30, 31 eng.) în timp ce declară că nu este treaba bătrânilor să acţioneze ca nişte poliţişti în ce priveşte problemele conjugale ale membrilor congregaţiei, spune totuşi că sprijinirea sau practicarea a ceea ce fusese clasificat drept „relaţii sexuale nenaturale” pentru persoanele căsătorite, nu numai că ar descalifica un bărbat din poziţia sa sau din altă numire primită de la Societate, dar „ar putea duce chiar la excluderea din congregaţie”. Lloyd Barry nu fusese prezent în 1972 când politica fusese anulată de decizia Corpului de Guvernare şi la întoarcerea sa, el şi-a exprimat dezaprobarea. Dat fiind că el conducea Departamentul de Redactare şi supraveghea producerea materialului pentru Turnul de Veghe, influenţa sa ar fi putut contribui la o asemenea schimbare spre poziţia anterioară. Indiferent cum au stat lucrurile, acest material din 1983 nu a mai produs numărul enorm de audieri judiciare similar celui care a însoţit anunţul iniţial al acestei politici în 1972, poate din cauză că experienţa anterioară produsese destule roade rele pentru a reduce zelul de a investiga astfel de probleme al bătrânilor.

55

cealaltă femeie şi astfel decizia a fost că soţia nu are baze pentru un divorţ scriptural şi o recăsătorire. Regula existentă atunci era că trebuia să se obţină unanimitate în luarea deciziei, iar eu m-am conformat. Totuşi m-am simţit cu adevărat tulburat, gândindu-mă la această femeie şi la faptul că i se va spune că nu putea să aleagă să devină liberă de vina soţului ei. Decizia însemna de asemenea, că un soţ care s-a implicat în acte homosexuale cu un alt bărbat sau care chiar avusese relaţii cu un animal, nu făcea subiectul unui „divorţ scriptural”, dat fiind că un bărbat nu putea deveni „o singură carne” cu un alt bărbat sau cu un animal, cu posibilităţi de procreare. O revistă Turnul de Veghe publicată puţin mai înainte în acel an, decretase în mod specific acest lucru.14 Stresul emoţional m-a determinat să fac un studiu al termenilor din limba originală (greaca) folosiţi în Matei 19:9. Traducerea Lumii Noi făcută de Societate îl prezintă pe Isus ca declarând acolo aşa:

Vă spun că oricine divorţează de soţia sa, fără motiv de fornicaţie şi se căsătoreşte cu alta comite adulter.

Sunt folosite două cuvinte diferite, „fornicaţie” şi „adulter” şi totuşi publicaţiile Watch Tower au declarat timp de multe decenii că ambele se referă în mod esenţial la acelaşi lucru, anume că „fornicaţie” înseamnă un bărbat care are relaţii adultere cu o femeie care nu este soţia sa (sau o femeie care are astfel de relaţii cu un bărbat care nu este soţul ei). Atunci m-am întrebat de ce când Matei a consemnat declaraţia lui Isus a folosit două cuvinte diferite (porneia şi moikheia) dacă în ambele cazuri era vorba de acelaşi lucru – adulter? Căutând prin multe traduceri, dicţionare biblice, comentarii şi concordanţe din biblioteca Betelului, motivul a devenit evident. Practic, orice carte pe care am deschis-o arăta că termenul grecesc porneia (redat cu „fornicaţie” în Traducerea Lumii Noi) este un termen foarte larg şi se aplică la TOATE tipurile de imoralitate sexuală, din acest motiv mulţi traducători ai Bibliei redându-l pur şi simplu cu „imoralitate”, „imoralitate sexuală”, „incastitate”, „infidelitate”.15 Dicţionarele arătau în mod clar că termenul se aplica de asemenea la relaţiile homosexuale. Concludent pentru mine în acest sens, a fost faptul că în Biblie porneia este folosit în

14 Vezi Turnul de Veghe din 1 ianuarie 1972, pag. 31, 32 (eng.) 15 În originalul grecesc, cuvântul redat prin „adulter” din Matei 19:9, este moikheia şi spre deosebire de porneia, nu are un sens larg, ci unul foarte limitat în însemnătate, referindu-se strict la adulter în sensul obişnuit al cuvântului.

56

Iuda versetul 7 pentru a denota conduita homosexuală arhicunoscută a oamenilor din Sodoma şi Gomora. Am pregătit un material de paisprezece pagini care conţinea rezultatele cercetărilor şi am făcut copii ale acestuia pentru fiecare membru al Corpului de Guvernare. Dar mă simţeam foarte nesigur cu privire la cum va fi receptat şi de aceea am mers în birou la Fred Franz şi i-am explicat ce făcusem, exprimându-mi totodată îndoiala că materialul va fi acceptat favorabil. El a spus: „Nu cred că va fi vreo dificultate”. Deşi foarte puţine, aceste cuvinte au fost exprimate pe un ton de încredere. Când l-am întrebat dacă ar vrea să se uite peste ceea ce găsisem el a refuzat spunând că nu credea că „va fi vreo problemă”. Impresia mea a fost că el era deja la curent cu unele puncte pe care cercetările mele le revelaseră, dar de cât timp, nu pot să ştiu. Deoarece fusese principalul traducător al Traducerii Lumii Noi, m-am gândit că în mod sigur venise în contact cu adevăratul sens al cuvântului porneia („fornicaţie”).16 Când problema a ajuns în dezbaterea Corpului de Guvernare, materialul pe care l-am furnizat a fost acceptat, Fred Franz exprimându-şi sprijinul său, iar eu am fost numit să pregătesc articole pentru a fi publicate în Turnul de Veghe, prezentând schimbarea de poziţie.17 Încă îmi mai amintesc o scrisoare venită de la o Martoră, la puţin timp după ce au apărut articolele, care cu câţiva ani înainte descoperise că soţul ei întreţinea relaţii sexuale cu un animal. Ea a scris: „Nu puteam trăi cu un bărbat ca acesta” şi de aceea a divorţat. Mai târziu s-a recăsătorit. Congregaţia a exclus-o pentru că nu era „liberă din punct de vedere scriptural” să se căsătorească. După ce au apărut articolele în Turnul de Veghe, ea a scris pentru a cere ca în lumina schimbării de poziţie, ceva să fie întreprins pentru curăţarea reputaţiei ei de reproşul suferit ca rezultat al acţiunii de excludere. Tot ce am putut să fac a fost să-i scriu că articolele însele erau o justificare pentru acţiunile ei. Deşi m-am simţit satisfăcut din nou să pregătesc materialul care recunoştea optica eronată a organizaţiei şi să o corectez, gândul că această schimbare nu va putea repara niciodată răul produs timp de

16 Traducerea Lumii Noi nu conţine nici un nume de traducător şi este prezentată ca o lucrare anonimă a „Comitetului de Traducere a Lumii Noi”. Ceilalţi membrii ai acestui comitet erau Nathan Knorr, Albert Schroeder şi George Gangas. Fred Franz însă, era singurul cu suficiente cunoştinţe în limbajul Bibliei pentru a încerca o traducere de acest tip. El studiase greaca timp de doi ani la Universitatea din Cincinnati, dar era autodidact în ebraică. 17 Vezi Turnul de Veghe din 15 decembrie 1972 pag. 766-768 (eng.)

57

decenii şi – numai Dumnezeu ştie – la cât de mulţi oameni de poziţia iniţială, a rămas sobru în mintea mea. Corpul de Guvernare era în acel timp atât un tribunal juridic cât şi – datorită deciziilor şi definiţiilor sale care aveau putere de lege asupra tuturor Martorilor lui Iehova – un corp legislativ. Era un „Corp de Guvernare” asemănător Sanhedrinului din timpurile biblice, funcţiile lor fiind similare. La fel cum toate chestiunile majore care implicau poporul de legământ al lui Iehova din acea perioadă erau aduse în faţa Sanhedrinului din Ierusalim pentru rezolvare, la fel se întâmpla şi cu Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova din Brooklyn. Dar nu era un corp administrativ în nici unul din sensurile cuvântului. Autoritatea şi responsabilitatea administrativă aparţinea exclusiv preşedintelui corporaţiei Nathan H. Knorr. Eu nu mă aşteptam la aşa ceva, deoarece în acelaşi an în care am fost numit membru al corpului, vicepreşedintele Franz tocmai făcuse un discurs, consemnat mai târziu în Turnul de Veghe din 15 decembrie 1971, în care el descria rolul Corpului de Guvernare în contrast cu corporaţia Watch Tower Bible and Tract Society. Limbajul vicepreşedintelui era neobişnuit de curajos şi franc, el declarând în mod repetat că corporaţia era pur şi simplu o „agenţie”, un „instrument temporar”, folosit de Corpul de Guvernare. Revista amintită consemnează la paginile 754 şi 760 (în engleză) următoarele:

29Această organizaţie de evanghelizare mondială nu este condusă de vreo corporaţie legală din prezent, care este cerută de legile umane ale guvernelor politice ce îşi aşteaptă distrugerea în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic” de la Armaghedon (Rev. 16:14-16). Nici o corporaţie legală de pe pământ nu modelează şi nici nu guvernează organizaţia evanghelizatoare. Mai degrabă organizaţia guvernează astfel de corporaţii în calitatea lor de instrumente temporare, utile lucrării Marelui Teocrat. Astfel, ea este folosită potrivit voinţei Sale. Este o organizaţie teocratică, condusă de Dumnezeu de sus în jos şi nu de oameni obişnuiţi, de jos în sus. Membrii ei dedicaţi şi botezaţi sunt sub Teocraţie! Corporaţiile legale pământeşti vor înceta să existe când guvernele umane care le-au pretins, vor dispărea curând….

De aceea, membrii cu drept de vot din componenţa Societăţii înţeleg că corpul de guvernare poate să folosească această „agenţie administrativă” ca un instrument în folosul lucrării clasei „sclavului fidel şi prevăzător” prin faptul că membrii corpului de guvernare se află în Comitetul de Directori ai Societăţii. Aceştia recunosc că Societate nu este un corp administrativ, ci doar o agenţie pentru administrarea problemelor.

Prin urmare, membrii cu drept de vot ai Societăţii nu doresc să existe vreo bază pentru un conflict sau o sciziune. Ei nu vor să provoace o situaţie în care „agenţia administrativă” controlează şi conduce conducătorul acelei agenţii, care conducător este corpul de guvernare ce acţionează ca reprezentant al clasei „sclavului fidel şi prevăzător”. Este ca şi coada unui câine, care nu leagănă câinele, ci câinele îşi leagănă coada. Un instrument religios legal, conform legilor Cezarului, nu trebuie să

58

încerce să conducă şi să-şi controleze creatorul; ci mai degrabă creatorul instrumentului religios legal trebuie să-l controleze şi să-l conducă. Datorită similitudinii folosite, unii se refereau la acea cuvântare cu

expresia „cuvântarea cu coada care leagănă câinele”. Fără îndoială că ea conţinea exprimări puternice. Problema era că se prezenta o imagine care era complet contrară faptelor.

Corpul de Guvernare nu controla corporaţia, nici în momentul când cuvântarea menţionată mai înainte a fost pronunţată de vicepreşedinte, nici în momentul când materialul a fost publicat şi nici după aproape patru ani mai târziu. Imaginea prezentată a ajuns în cele din urmă să fie adevărată, dar ca rezultat al unei schimbări foarte drastice, una neplăcută, plină de emoţii aprinse şi sciziuni considerabile. Oricât de ciudat li s-ar putea părea majorităţii Martorilor ai lui Iehova de astăzi, tipul de Corp de Guvernare descris în acea cuvântare, nu a existat niciodată în toată istoria organizaţiei. A fost nevoie de nouăzeci de ani pentru ca el să vină în existenţă, iar funcţionarea sa prezentă datează doar din 1 ianuarie 1976, adică o cincime din întreaga istorie a organizaţiei. Voi explica mai târziu de ce fac această declaraţie şi de ce este ea adevărată.

TREI MONARHI Ştiţi că în lume conducătorii stăpânesc peste supuşii lor şi liderii lor îi fac să simtă greutatea autorităţii; dar nu aşa ar trebuie să fie cu voi – Matei 20:25, 26 New English Bible.

Istoria Martorilor lui Iehova devine una cunoscută, în particular odată cu publicarea primului număr al revistei Turnul de Veghe în 1 iulie 1879. Corporaţia numită Watch Tower Bible and Tract Society a fost formată în 1881 şi încorporată în 1884. E absolut adevărat că în acel timp corporaţia ‘nu modela, nu guverna, nu controla şi nu conducea’ (pentru a folosi cuvintele vicepreşedintelui), corpul de guvernare al celor asociaţi cu Watch Tower. Nu o făcea şi de fapt nici nu o putea face, pentru simplul motiv că „corpul de guvernare” nu exista.

Charles Taze Russell a înfiinţat personal Turnul de Veghe ca propria sa revistă şi a fost singurul ei editor; în timpul vieţii sale toţi cei asociaţi cu Societatea Watch Tower (în traducere: Turnul de Veghe) l-au acceptat ca pe unicul şi singurul lor Pastor. Este adevărat desigur, că Societatea odată înfiinţată, avea un Comitet de Directori (soţia lui Russell, Maria, fiind iniţial unul dintre aceştia). Dar Comitetul nu era văzut ca un corp de guvernare şi nici nu slujea ca atare.

C. T. Russell

59

Totuşi Turnul de Veghe din 15 decembrie 1971 paginile 760 şi 761 (în engleză) a făcut următoarea declaraţie:

CUM A VENIT ÎN EXISTENŢĂ CORPUL DE GUVERNARE

Cum şi-a făcut apariţia în timpurile recente acest corp de guvernare? Evident sub conducerea lui Iehova Dumnezeu şi a Fiului său Isus Cristos. Conform informaţiilor disponibile, corpul de guvernare a devenit asociat cu Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania. C. T. Russell era evident corpul de guvernare în acel timp din ultimul sfert al secolului al nouăsprezecelea.

Pentru mine este dificil să înţeleg cum Fred Franz a putut să scrie că

aceasta era „conform informaţiilor disponibile”, dat fiind că el devenise afiliat cu organizaţia Watch Tower în timpul vieţii lui Russell şi cunoştea personal care fusese realitatea de atunci. Ce indică de fapt „informaţiile disponibile”? În ce priveşte Comitetul de Directori, Russell însuşi a declarat într-o ediţie specială a revistei Zion’s Watch Tower (Turnul de Veghe al Sionului) din 25 aprilie 1894, pagina 59 (în engleză) următoarele:

Având până la 1 decembrie ’93 trei mii şapte sute cinci (3.705) voturi, dintr-un total de şase mii trei sute optzeci şi trei (6.383) de voturi, sora Russell şi cu mine însumi bineînţeles, am ales ofiţerii şi astfel controlăm Societatea; acest lucru a fost înţeles de directori chiar de la început. Rolul lor a fost înţeles ca devenind primordial în cazul morţii noastre.18

Că Russell nu îi privea pe directori (sau oricine altcineva) ca fiind un

corp de guvernare din care să facă şi el parte, reiese evident din calea pe care a urmat-o în mod constant. Turnul de Veghe din 1 martie 1923 pagina 68 (în engleză) declară:

Întrebat adesea de alţii: Cine este servitorul fidel şi înţelept? – Fratele Russell răspundea: „Unii spun că sunt eu; în timp ce alţii spun că este Societatea”.

18 Dna. Russell a demisionat din postul de editor asociat la Turnul de Veghe în octombrie 1886 datorită dezacordului cu soţul ei şi în 9 noiembrie 1897 s-a separat de acesta. Cu toate acestea ea a rămas un director al Societăţii până în 12 februarie 1900. În 1906 ea a obţinut divorţul.

60

Apoi articolul continuă spunând: Ambele declaraţii erau adevărate; deoarece fratele Russell era de fapt Societatea în sens absolut, dat fiind că el decidea poziţia şi cursul Societăţii fără aportul vreunei alte persoane de pe pământ. Uneori el cerea sfatul celorlalţi conectaţi Societăţii, asculta sugestiile lor; şi apoi făcea conform proprie sale judecăţi, fiind convins că aşa dorea Domnul să acţioneze.

Ca răspuns la o întrebare din partea unor cititori ai Turnului de Veghe, C. T. Russel a scris în 1906:

Nu, adevărurile pe care eu le prezint ca venind din gura lui Dumnezeu, nu mi-au fost revelate în viziuni sau vise, nici prin vocea audibilă a lui Dumnezeu, nici prin toate acestea laolaltă, ci gradual, în special din 1870 şi în particular din 1880. Această descoperire clară a adevărului nu se datorează nici unei ingeniozităţi sau unei fine percepţii umane, ci simplului fapt că timpul stabilit de Dumnezeu a sosit; şi dacă eu nu vorbesc şi nici un alt agent nu va fi găsit, atunci chiar pietrele ar striga.19

Fiind convins că el este „gura lui Dumnezeu” şi agentul Său pentru revelarea adevărului, se înţelege uşor de ce nu vedea nevoia unui corp de guvernare. În anul următor acestei declaraţii, Russell şi-a pregătit un testament care a fost publicat în numărul din 1 decembrie 1916 al revistei Turnul de Veghe, imediat după moartea sa din acel an. Dat fiind că nimic nu ilustrează mai clar controlul total pe care Charles Russell îl exercita asupra revistei Turnul de Veghe, textul integral al acestui testament este prezentat în apendix. Este însă de remarcat ce se spune în al doilea paragraf al acestui testament publicat:

Totuşi, având în vedere faptul că am donat jurnalul Turnul de Veghe al Sionului, trimestrialul Teologia Veche, drepturile de autor asupra Studiilor în Scripturi şi a diferitelor cărţi, etc. către Watch Tower Bible and Tract Society, am făcut-o cu înţelegerea explicită că eu voi avea controlul total al acţiunilor acestor publicaţii în timpul vieţii mele şi că după decesul meu ele vor trebuie conduse conform voinţei mele. Declar aici dorinţele menţionate - testamentul meu - după cum urmează:

Deşi donase revista Turnul de Veghe societăţii (la încorporarea acesteia în 1884), el a considerat-o în mod clar revista sa, ce urma să se publice conform voinţei sale, chiar şi după moartea sa. El a stabilit ca după moartea sa, un Comitet Editorial format din cinci bărbaţi aleşi şnumiţi personal de el, va avea întreg controlul editorial asupra revistei Turnul de Veghe.20 A desemnat de asemenea, toate acţiunile sale pentru cinci femei 19 Turnul de Veghe 15 iulie 1906, pag. 229 (eng.) 20 Russell nu l-a inclus pe Rutherford printre aceştia cinci, dar l-a plasat într-un al doilea grup de cinci care ar fi putut sluji ca înlocuitori dacă situaţia o cerea.

61

numite de el Tutori şi a stabilit ca dacă vreun membru al Comitetului Editorial ar fi trebuit demis, aceste femei să slujească alături de ceilalţi tutori ai corporaţiei (evident Directorii) şi restul membrilor din Comitetul Editorial în calitate de Complet de Judecată care să decidă cazul membrului acuzat din Comitetul Editorial.21 Dat fiind că o persoană nu poate forma un corp colectiv, faptele arată că în timpul vieţii lui C. T. Russell, adică până în 1916, nu a existat nici măcar o asemănare a vreunui corp de guvernare. Lucrurile au continuat la fel şi în timpul preşedinţiei succesorului său, Joseph F. Rutherford. Cineva ar putea presupune că membrii Comitetului Editorial, împreună cu Comitetul de Directori, ar fi compus un astfel de corp de guvernare. Însă faptele arată că o astfel de presupunere este greşită. La adunarea anuală a corporaţiei din ianuarie 1917, Rutherford a

fost ales să-l înlocuiască pe Russell ca preşedinte al corporaţiei Watch Tower. Imediat după începutul preşedinţiei sale, patru din cei şapte directori (majoritatea) au ridicat problema a ceea ce ei vedeau ca pe o acţiune arbitrară din partea preşedintelui. Acesta nu recunoştea Comitetul de Directori şi nu lucra cu el ca şi corp, ci acţiona unilateral, luând decizii şi informându-i după aceea cu privire la ce hotărâse să facă. Ei au simţit că această procedură nu era deloc în armonie cu ceea ce Pastorul Russell „servul fidel şi înţelept” stabilise drept cale de urmat. Exprimarea obiecţiei a dus la eliminare lor rapidă.22 Rutherford constatase că deşi aceştia fuseseră numiţi de C. T. Russell personal, ca directori pe viaţă, funcţiile celor

patru nu fuseseră confirmate la adunarea anuală a corporaţiei.

21 Cartea Jehovah’s Witnesses in the Divine Purpose, publicată în 1959, pag. 64, spune că conform legii, voturile lui Russell au murit odată cu el. 22 Tipică acestui mod de a proceda a lui Rutherford, a fost decizia de a publica o carte intitulată The Finished Mystery (Taina Împlinită) prezentată ca ‘opera postumă a lui Russell’, dar scrisă de fapt de Clayton J. Woodworth şi George H. Fisher. Rutherford nu numai că nu s-a consultat cu directorii pentru scrierea cărţii, dar aceştia nu au ştiut că ea se publică până când Rutherford a arătat-o „Familiei Betel”, personalul de la sediul mondial. Mai târziu, publicaţiile Watch Tower inclusiv cartea Jehovah’s Witnesses in the Divine Purpose (pag. 70, 71) lasă impresia că aceasta a fost cauza iniţială şi primară a obiecţiei celor patru directori. Aceasta este o distorsionare a faptelor, deoarece Rutherford a anunţat demiterea celor patru bărbaţi din posturile de directori în aceeaşi zi (17 iulie 1917) în care a prezentat şi cartea The Finished Mystery personalului de la sediul mondial. De fapt, anunţul demiterii celor patru directori a fost făcut înainte de prezentarea cărţii.

J. F. Rutherford

62

Conform spuselor lui A. H. MacMillan, un membru proeminent al personalului de atunci de la sediul mondial, Rutherford s-a sfătuit cu un avocat din afară care i-a confirmat că aceasta permitea demiterea celor patru pe o bază legală.23 Rutherford avea astfel o opţiune. Putea lua în considerare obiecţia majorităţii Comitetului şi să facă modificări în modul lui de a proceda. (Dacă i-ar fi privit pe aceşti oameni ca pe majoritatea „Corpului de Guvernare” de tipul celei descrise în Turnul de Veghe din 1971, ar fi fost obligat moral să facă aşa). Sau se putea folosi de portiţa legală menţionată şi să-şi utilizeze autoritatea de preşedinte pentru a-i demite pe directorii care nu erau de acord cu el. El a ales a doua variantă, numind alţi directori aleşi de el.

Ce s-a întâmplat cu Comitetul Editorial? Turnul de Veghe din 15 iunie 1938 pag. 185 (eng.) arată că în 1925 majoritatea acestui Comitet s-a „opus ferm” publicării unui articol intitulat „Naşterea naţiunii” (însemnând „Regatul a început să funcţioneze” în 1914). Iată cum descrie Turnul de Veghe rezultatul opoziţiei celor ce nu erau de acord cu preşedintele:

… dar prin voinţa Domnului, [articolul] a fost publicat şi acest eveniment a marcat cu adevărat începutul sfârşitului pentru comitetul editorial, indicând că Domnul însuşi conduce organizaţia sa.

Comitetul Editorial era acum eliminat. Rutherford a tăiat efectiv orice opoziţie în calea controlului său total al organizaţie. Un punct interesant în această privinţă este acela că pe parcursul acestei întregi perioade, nu numai cartea The Finished Mystery (o sursă majoră de controverse în 1917), ci şi revista Turnul de Veghe învăţau evident că Pastorul Russell era într-adevăr „sclavul fidel şi înţelept” profeţit în Scripturi, al cărui Stăpân îl va face „conducător peste toată casa sa”.24 Felul în care această învăţătură era folosită pentru a insista asupra conformării totale este bine ilustrat în următoarele declaraţii din Turnul de Veghe din 1 mai 1922, pagina 132 (eng.):

FIDELITATEA ESTE LOIALITATE A fi fidel înseamnă a fi loial. A fi loial Domnului

înseamnă a fi supus Domnului. A abandona sau a repudia instrumentul ales al Domnului, înseamnă a-l abandona sau a-l

23 Faith on the March de A. H. MacMillan (Englewood Cliffs: Editura Prentice-Hall, Inc., 1957), pag.80. Prefaţa cărţii este scrisă de N. H. Knorr. 24 Vezi The Finished Mystery, pag. 4, 11; Turnul de Veghe din 1 martie 1922, pag.72, 73; 1 mai 1922, pag. 131; 1 martie 1923, pag. 67, 68 (eng.).

63

repudia pe Domnul însuşi, conform principiul că cel care îl respinge pe slujitorul trimis de Stăpân, îl respinge de fapt pe Stăpân.

Nu există nimeni în prezent care să poată spune în mod onest că a primit cunoştinţa planului divin din orice altă sursă decât ministerul fratelui Russell, fie direct, fie indirect. Prin profetul său Ezechiel, Iehova a prevăzut serviciul unui slujitor pe care avea să-l desemneze la fel ca profetul încins cu brâu de lână şi cu o călimară de cerneală să meargă prin cetate (Creştinătatea) şi să-i consoleze pe cei însemnaţi, prin iluminarea minţilor lor cu privire la cel mai măreţ plan al lui Dumnezeu. Trebuie notat că aceasta a fost o favoare făcută nu de un om, ci de însuşi Domnul. Dar păstrându-şi aranjamentul Domnul a folosit un om. Omul care a îndeplinit acest serviciu prin voia Domnului, a fost fratele Russell.

Turnul de Veghe din 1 martie 1923 pag. 68 şi 71 (eng.) într-un articol intitulat „Testul loialităţii” declara din nou că supunerea faţă de învăţăturile şi metodele lui Russell era echivalentă cu supunerea faţă de voinţa Domnului:

8Suntem convinşi că toţi cei care se bucură în prezent de adevăr recunosc că fratele Russell a îndeplinit cu fidelitate serviciul special al Domnului; şi că a fost făcut conducător peste toate bunurile Domnului.

_______________________________

Fiecare slujitor şi-a arătat abilitatea sau capacitatea sa şi le-a accentuat pe măsură ce s-a supus cu bucurie voinţei Domnului, activând în câmpul de seceriş al Domnului, în armonie cu căile Domnului care au fot arătate prin fratele Russell pe care Domnul l-a folosit, deoarece fratele Russell a îndeplinit serviciul acelui „sclav fidel şi înţelept”. El a îndeplinit lucrarea Domnului conform căilor Domnului. Dacă fratele Russell a îndeplinit lucrarea Domnului conform căilor Domnului, orice altă cale de a o face este contrară căii Domnului şi de aceea nu poate fi privită ca fidelă intereselor Regatului Domnului.

Ideea era clară. Fie cineva se alinia cu loialitate şi se conforma

învăţăturilor şi căilor acestui conducător numit peste casa Stăpânului (Russell), fie era vinovat de respingerea lui Isus Cristos şi astfel devenea un apostat. Rareori apelul la autoritatea umană a fost aşa de puternic declarat.

64

Ceea ce făcea acest lucru demn de remarcat, era faptul că la numai câţiva ani de la moartea lui Russell şi exact în timpul când aceste afirmaţii cu privire la rolul lui Russell erau accentuate intens, aranjamentele făcute de el şi bărbaţii selectaţi personal de el pentru munca de supraveghere, fuseseră puse deoparte de noul preşedinte. Dorinţele lui Russell exprimate în testamentul său erau considerate ca nefiind legale şi evident nefiind morale. Iată cum se exprima în acest sens Turnul de Veghe din 15 decembrie 1931 pagina 376 (eng.):

24 Faptele cunoscute şi aplicate cuvintelor profetice ale lui Isus sunt acestea: În 1914 Iehova l-a instalat pe Regele său pe tron. Cei trei ani şi jumătate care au urmat au fost o ocazie de a-i testa pe cei care au răspuns chemării Regatului, fie în mod egoist, fie altruist. În 1916 preşedintele Watch Tower Society a murit. Atunci fost găsită o hârtie scrisă şi semnată, pe care el a intitulat-o „Testamentul şi ultima dorinţă”, dar care de fapt nu conţinea vreo dorinţă. Cu câţiva ani înainte de moartea sa, fratele Russell şi-a dat seama că nu putea să-şi pună o astfel de dorinţă. Serviciul organizaţiei lui Dumnezeu nu poate fi supus voinţei unei creaturi sau controlului unui om. De aceea, nu era posibil să se continue serviciul Societăţii spre gloria şi onoarea Domnului şi respectând în acelaşi timp ce era scris în acea hârtie numită „Testament”.

Cu numai opt ani înainte, Turnul de Veghe, „canalul Domnului” insista că Russell „a făcut lucrarea Domnului conform căilor Domnului” şi de aceea „orice alt mod de a o face era contrar căilor Domnului”. Acum, după opt ani, oricine obiecta la renunţarea de către Rutherford la directivele date de cel despre care Turnul de Veghe pretinsese atât de ferm că este „sclavul fidel şi înţelept”, era zugrăvit ca fiind motivat de dorinţe rele şi maliţiozitate, lucrător al nelegiuirii:

Această clasă împrăştiată sau respinsă plânge şi se lamentează scrâşnind din dinţi împotriva fraţilor ei, deoarece spune: „Dorinţa fratelui Russell este ignorată, iar Turnul de Veghe nu este publicat aşa cum a stabilit el”; îşi ridică mâinile de oroare şi varsă lacrimi de crocodil pentru că organizaţia Domnului de pe pământ nu este folosită conform voinţei unui om. Cu alte cuvinte, ei fac din aceste pretenţii o cauză de plângere, lamentare şi tristeţe. Ei se lamentează, plâng şi se vaită pentru că nu au responsabilităţi în Societate. Scrâşnesc din dinţi împotriva celor angajaţi în lucrarea Domnului, şi dau dovadă de rea voinţă făcând declaraţii mincinoase şi răutăcioase la adresa celor despre care cândva pretindeau că

65

le sunt fraţi. Iuda menţionează această clasă, iar cuvintele sale arată timpul când această plângere şi lamentare avea să înceapă, este momentul când Domnul Isus Cristos vine la templul lui Iehova pentru judecată. El va spune „Aceştia sunt cârtitorii, acuzatori, care umblă după dorinţe egoiste; şi gura lor vorbeşte cuvinte mari [pretinzându-se slujitorii lui Dumnezeu], admirând persoane umane pentru avantaje [cu alte cuvinte ei îşi exprimă admiraţia pentru persoana umană şi doresc admiraţie pentru ei înşişi, iar conduita şi calea lor de acţiune se potriveşte exact cuvintelor apostolului]”. Ei pretind că au iubire şi devoţiune pentru un om, fratele Russell, dar e clar că procedează aşa pentru a obţine avantaje egoiste. Scopul menţionării acestor probleme şi scopul permiterii de către Domnul ca poporul său să le înţeleagă, este ca acesta să poată evita astfel de lucrători ai nelegiuirii.

Este dificil de explicat o cale atât de schimbătoare, instabilă şi

aleatorie. Totuşi, se spunea că acesta era canalul pe care Domnul Isus Cristos îl găsise demn de a fi făcut singurul său mijloc de a-şi conduce poporul de pe pământ.

De fapt, prin 1925 J. F. Rutherford exercita conducerea totală a Societăţii şi anii care au urmat nu au făcut decât să întărească controlul său asupra funcţionării întregii organizaţii.25 Aceasta includea controlul total asupra a ceea ce era publicat prin canalul Turnul de Veghe şi prin alte publicaţii folosite pentru a oferi hrană spirituală congregaţiilor din întreaga lume. Îmi amintesc de ce-mi spunea unchiul meu în biroul său într-o zi, legat de ce s-a întâmplat cu ocazia prezentării de către Rutherford a unui subiect, un nou punct de vedere, pentru dezbatere în faţa familiei Betel.26 Unchiul meu mi-a relatat că în cadrul discuţiei el s-a exprimat negativ cu privire la noul punct de vedere avansat, făcând asta pe baze scripturale. După aceasta, preşedintele Rutherford l-a desemnat personal pe el să pregătească materialul menit

25 A. H. MacMillan spune în cartea sa Faith on the March, pag .152: „Russell ne-a lăsat pe noi să decidem în mod individual cum aveam să ne îndeplinim responsabilităţile…. Rutherford vroia să unifice lucrarea de predicare şi în loc ca fiecare să-şi spună opinia sa şi să spună ce credea el personal că este bine şi să facă ce era în mintea lui, Rutherford a început gradual să fie vocea principală pentru organizaţie. Acesta a fost modul în care am crezut că mesajul putea fi răspândit fără contradicţii”. 26 Punctul în discuţie era fie cu privire la noua înţelegere a „autorităţilor superioare” din Romani 13:1 ca nefiind autorităţile guvernamentale de pe pământ, ci Iehova Dumnezeu şi Isus Cristos; fie decizia privind eliminarea corpurilor de bătrâni; care dintre acestea două nu îmi mai amintesc exact.

66

să sprijine acest nou punct de vedere, deşi el, Fred Franz, arătase clar că nu îl considera ca fiind scriptural. Cu o altă ocazie mi-a relatat că „judecătorul” (Rutherford), în perioada mai târzie a preşedinţiei sale, a făcut o politică fermă din faptul ca revista Turnul de Veghe să conţină numai articole ce dezbăteau profeţii sau lucrarea de predicare. Din această cauză au trecut câţiva ani pe parcursul cărora, articole cu subiecte despre iubire, bunătate, milă, îndelungă răbdare şi alte calităţi similare, pur şi simplu nu au apărut în revistă. Astfel, pe perioada de preşedinţie de aproximativ şaizeci de ani, a lui Russell şi a lui Rutherford, fiecare dintre aceşti bărbaţi a acţionat conform propriilor prerogative în exercitarea autorităţii prezidenţiale, fără nici o sugestie din partea vreunui corp de guvernare. În 1993 organizaţia a produs o nouă carte a istoriei sale, intitulată „Martorii lui Iehova – Proclamatorii Regatului lui Dumnezeu”, menită să înlocuiască o lucrare anterioară ce purta titlul „Jehovah’s Witnesses in the Divine Purpose” (Martorii lui Iehova în Scopul Divin). Pare evident că în anumite locuri cartea încearcă să contracareze efectul informaţiilor apărute în formă publicată în anii recenţi, inclusiv în originalul din 1983 a cărţii de faţă, Criza Conştiinţei, a continuării ei din 1991 In Search of Christian Freedom (În Căutarea Libertăţii Creştine) şi a cărţii lui Carl Olof Jonsson The Gentile Times Reconsidered (Timpurile Neamurilor Schimbate), apărută în 1983. Anumite fapte sunt recunoscute pentru prima oară în această nouă carte de istorie, având poate în vedere să anuleze efectul suferit dacă membrii organizaţiei le-ar afla din alte surse. La începutul cărţii editorii îi asigură pe cititori de încercarea lor „de a fi obiectivi şi de a oferi o istorie sinceră”.27 Vasta majoritate a Martorilor lui Iehova nu au acces la documentele din trecut şi nici un fel de cunoştinţă cu privire la evenimentele legate de dezvoltarea organizaţiei. Operaţiunile structurii autoritare centrale sau a bărbaţilor care formează această structură, le sunt de asemenea total necunoscute. Astfel ei sunt la mila editorilor acestei publicaţii din 1993, presupusă a fi o „istorie sinceră” şi imparţială. Rareori am mai putut citi o prezentare atât de puţin „obiectivă” şi de„părtinitoare”. Descrierea pe care 27 Vezi „Prefaţa” din cartea Martorii lui Iehova – Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu. Încercând să lase să se înţeleagă că prezintă informaţii nedisponibile din alte surse, această carte prezintă la pagina 200 o imagine a personalului de la sediul din Brooklyn celebrând Crăciunul în 1926. Fotografia a fost însă publicată în 1991 în cartea scrisă de mine In Search of Christian Freedom, pagina 149. Doi ani mai târziu, noua carte de istorie a prezentat-o pentru prima oară într-o publicaţie a Watch Tower. Şi totuşi fotografia fusese în posesia lor timp de 67 de ani.

67

ea o face istoriei şi politicilor organizaţiei creează o imagine ce diferă în mod considerabil de realitate. Un exemplu este cel al relatării despre preşedinţiile lui Russell şi Rutherford. Cu privire la identificarea „sclavului fidel şi prevăzător” din Matei 24:45-47 această carte recunoaşte în final (la paginile 142, 143, 626) că „pentru un număr de ani” revista Turnul de Veghe a publicat într-adevăr viziunea potrivit căreia Charles Taze Russell era „sclavul fidel şi înţelept” ales şi că din 1896 Russell însuşi recunoscuse „rezonabilitatea aparentă” a acestei viziuni. Nu se recunoaşte însă faptul că Russell nu numai că a privit ca „rezonabilă” această aplicare la un singur individ (el însuşi), ca fiind „sclavul loial şi înţelept” ales în mod special, dar că (chiar în Turnul de Veghe, cărţi şi note de subsol) Russell a argumentat că aceasta este aplicarea scripturală, abandonând poziţia pe care o luase în 1881. În loc să recunoască asta, noua carte de istorie continuă să inducă în eroare punând accentul pe declaraţia lui Russell din 1881 în care el aplica expresia la întreg „corpul lui Cristos”. Cartea nu îi informează pe cititorii ei că Turnul de Veghe din 1 octombrie 1909 îi descria ca fiind „oponenţi” pe cei care aplicau termenul „sclavul loial şi înţelept” la „toţi membrii bisericii lui Cristos” în loc să îl aplice la un singur om. Şi nici nu le spune de asemenea cititorilor că numărul special al Turnului de Veghe din 16 octombrie 1916 a declarat că Russell „recunoscuse asta în conversaţii private”, dar fără a pretinde acest titlul în mod deschis. Şi în timp ce recunoaşte în final că ani buni după moartea lui Russell, Turnul de Veghe a promovat viziunea potrivit căreia Russell era „sclavul”, cartea nu-i dă cititorului nici un detaliu despre insistenţa cu care era făcut acest lucru, evitând să consemneze declaraţii precum aceea care spunea că toţi cei care au cunoştinţa planului divin al lui Dumnezeu trebuie să admită că „această cunoştinţă vine din studiul Bibliei împreună cu ceea ce scrisese fratele Russell; că înainte de aceste timpuri nu se ştia că Dumnezeu avea un plan de salvare”; sau descrierile făcute celor care puneau la îndoială vreo învăţătură de-a lui Russell ca fiind „respinşi de Domnul” deoarece îl respinseseră pe slujitorul lui special.28 De asemenea, cartea nu explică paradoxul creat de propriile învăţături ale Watch Tower: pe de-o parte învăţătura din prezent care spune că în 1919 Isus Cristos a selectat, identificat şi aprobat definitiv o „clasă a sclavului fidel şi prevăzător”, iar pe de altă parte faptul că exact în acel an 1919 şi mulţi ani după aceea, cei care pesemne fuseseră aleşi în 28 Vezi paginile 219-222 din Criza Conştiinţei; de asemenea şi paginile 78-84 din cartea In Search of Christian Freedom.(În Căutarea Libertăţii Creştine)

68

această clasă credeau de fapt, că „sclavul loial şi înţelept” era, nu o clasă ci un om, Charles Taze Russell, ales cu mai multe decenii înainte de 1914 de către regele Cristos a cărui „prezenţă” începuse în 1874. Sunt făcute eforturi serioase (pe paginile 220 şi 221 ale noi cărţii de istorie a Watch Tower) de a nega iniţiativa celui de-al doilea preşedinte, Joseph F. Rutherford de a obţine controlul total şi complet al organizaţiei. Karl Klein este citat în încercarea de a-l zugrăvi pe Rutherford ca fiind un om umil „asemenea unui copil când se ruga lui Dumnezeu”.

Totuşi, consemnările istorice demonstrează că oricine, inclusiv orice membru din Comitetul de Directori sau din Comitetul Editorial, care îşi exprima dezacordul faţă de Rutherford, era eliminat rapid din orice poziţie pe care o avea în organizaţie. Cineva ar trebui doar să vorbească cu cei care erau prezenţi la sediul mondial în timpul preşedinţiei lui Rutherford ca să afle că imaginea de umilinţă creată de Karl Klein nu este conformă realităţii şi că în ceea ce priveşte toate scopurile şi intenţiile, cuvântul „judecătorului” era literă de lege.

Eu am fost asociat activ cu organizaţia pe parcursul ultimilor cinci ani ai preşedinţiei sale şi ştiu ce efect avea omul acesta asupra mea, precum şi punctele de vedere exprimate de alţii. Mulţi Martori din prezent nu au trecut prin această experienţă. Dar Fiul lui Dumnezeu a spus că ‘din plinătatea inimii vorbeşte gura’ şi că ‘prin cuvintele voastre veţi fi salvaţi sau veţi fi judecaţi’ (Matei 12:34, 37). Cred că oricine citeşte pur şi simplu materialul din Turnul de Veghe publicat între 1920 şi 1942 poate observa cu claritate spiritul, nu de umilinţă, ci de dogmatism şi autoritarism pe care îl respirau articolele, articole scrise în principal de Rutherford. Dezaprobarea şi chiar limbajul aspru era folosit împotriva celor ce îndrăzneau să pună la îndoială poziţia sa, politica sau învăţătura care venea din partea organizaţiei al cărei cap era el. În aceleaşi pagini ale cărţii Martorii lui Iehova – Proclamatorii Regatului lui Dumnezeu, se fac eforturi pentru a demonstra că Rutherford nu era privit de ceilalţi membrii ai organizaţiei ca fiind „liderul lor”, iar negarea lui personală a unei astfel de poziţii, făcută în 1941, puţin înainte de moartea sa, este citată drept dovadă. Comentariul de sub fotografia de pe pagina următoare este plasat acolo de scriitorul sau scriitorii cărţii de istorie a Watch Tower. Cuvintele sunt acolo, dar faptele pur şi simplu nu există. Chiar dacă aderenţii Watch Tower îl vedeau pe Cristos ca fiind liderul lor invizibil, faptele arată că ei îl priveau pe Rutherford ca fiind liderul lor pământesc vizibil, contrar instrucţiunilor date de Cristos în Matei 23:10: „Nici unul să nu vă numiţi lideri, deoarece pentru voi Lider este doar

69

unul, Cristosul”. Rutherford n-ar fi putut să nu afle că membrii organizaţiei îl priveau în această lumină.

Iată de exemplu următoarele fotografii şi comentariile aferente din The Messenger (Mesagerul), un raport al congresului Watch Tower din 25 iulie 1931 care descrie marile congrese ţinute în acel an, în mari oraşe Europene. Comentariile de dedesubt sunt comentariile originale din The Messenger. Comparaţi-le cu comentariul pe care scriitorul sau scriitorii cărţii de istorie a Societăţii l-au plasat sub fotografia lui J. F. Rutherford din această carte, tipărită aici în dreapta, care pretinde că „Martorii ştiau că el nu era liderul lor”.

Prima fotografie din The Messenger cu privire la congresul din 1931 din Paris îl descrie pe Rutherford în mod explicit, în comentariul de dedesubt ca fiind „Liderul Lor Vizibil”

J. F. Rutherford în 1941. Martorii ştiau că el nu era liderul lor

70

În următoarele două fotografii, din Londra şi Magdeburg (Germania) comentariile se referă la Rutherford cu expresia „The Chief” (Şeful).

71

O a patra fotografie îl desemnează cu titlul de “Generalissimo congresului”. Acest raport de congres a fost tipărit cu zece ani înainte de declaraţia lui Rutherford din 1941 citată în noua carte de istorie a Watch Tower. Nu există nici un motiv de a crede că Rutherford nu era la curent cu modul în care el fusese văzut de aderenţii Watch Tower de-a lungul celei mai mari părţi a preşedinţiei sale şi evident el nu a făcut nimic pentru a schimba acea imagine. Dovezile, inclusiv întreaga sa istorie şi administraţie fac ca negarea acelei imagini din partea sa – întreprinsă înaintea morţii – să pară nesinceră.

Când judecătorul Rutherford a murit în 8 ianuarie 1942, Nathan H. Knorr a fost ales în mod unanim preşedinte al Comitetului de Directori.

72

Structura organizaţională a continuat să fie aceeaşi, deşi au fost făcute unele modificări dat fiind faptul că Knorr a renunţat la unele responsabilităţi. (De fapt, circumstanţele au făcut acest lucru necesar, deoarece numărul Martorilor a crescut de la numai 108.000 la momentul morţii lui Rutherford, la mai mult de două milioane în timpul preşedinţiei lui Knorr). Neavând talente de scriitor şi nefiind nici un mare student al Scripturii, Knorr se baza pe Fred Franz (vicepreşedintele) ca fiind mai mult sau mai puţin arbitrul final în probleme scripturale precum şi principalul scriitor al organizaţiei. Întrebări precum cele discutate la întrunirile Corpului de Guvernare (amintite mai devreme în acest capitol) îi erau repartizate de decenii lui Fred Franz, pentru decizie. Dacă preşedintele Knorr simţea că o decizie putea avea vreun efect dăunător asupra operaţiunilor Societăţii din anumite ţării ale lumii, discuta de obicei personal cu Fred Franz şi nu ezita să-i facă de cunoscut ce considera el că dictează circumstanţele într-un mod pragmatic, respingând opinia vicepreşedintelui dacă era necesar. Aşa cum am amintit mai devreme, această relaţie a continuat până în anii ’70 după cum o ilustrează şi decizia de reîntoarcere la corpurile de bătrâni în congregaţii. Această decizie a depins în mod considerabil de opinia şi optica unei singure persoane, vicepreşedintele, iar când acesta s-a răzgândit şi a favorizat întoarcerea la corpurile de bătrâni, preşedintele a acceptat. La fel stăteau lucrurile şi în privinţa materialului care se publica. Preşedintele selecta articolele principale pentru Turnul de Veghe dintre materialele oferite de diferiţi scriitori şi apoi le trimitea Departamentului de Redactare pentru verificare şi editare sau aranjare. Apoi, acestea erau citite în final de vicepreşedinte şi de preşedinte şi dacă erau aprobate, se publicau. Karl Adams care răspundea de Departamentul de Redactare când am sosit eu în cadrul acestuia în 1965 mi-a explicat că preşedintele îi acordase deja departamentului o libertate considerabilă în reorganizarea materialului venit de la diferiţi scriitori. A evidenţiat însă o excepţie şi anume, orice material scris de vicepreşedinte, declarând că „ceea ce vine din partea fratelui Franz este privit ca ‘gata pentru publicare’ nefiind necesare modificări”. Şi aici însă, preşedintele putea dicta altceva. Iată un exemplu: în 1967, preşedintele Knorr ne-a trimis lui Karl Adams, Ed Dunlap şi mie însumi, copii ale articolului „Întrebări de la cititori” pe care Fred Franz îl pregătise şi îl trimisese spre publicare.29 Cu un an înainte fusese publicată 29 Dintre aceştia trei care am primit copiile, la acea vreme, eu eram singurul care declaram că fac parte din clasa „unsă”, declaraţie făcută încă din 1946.

73

o carte al cărei autor era Fred Franz şi în care se arăta că anul 1975 va marca sfârşitul a 6.000 de ani de istorie umană. Legând cei 6.000 de ani la şase zile a câte o mie de ani fiecare, el scrisese:

Astfel, nu după mulţi ani ai generaţiei noastre vom ajunge în ceea ce Iehova Dumnezeu ar putea privi ca a şaptea zi a existenţei umane. Cât de potrivit ar fi ca Iehova Dumnezeu să facă această a şaptea mie de ani care vine, o perioadă de sabat pentru odihnă şi eliberare, un mare Jubileu pentru proclamarea libertăţii la toţi locuitorii pământului! Acesta ar fi momentul cel mai potrivit pentru omenire. Ar fi şi cel mai potrivit moment pentru Dumnezeu, deoarece să ne amintim că omenirea are încă înainte ceea ce descrie ultima carte a Bibliei şi anume regatul milenar a lui Cristos peste pământ. Când a fost pe pământ, acum nouăsprezece secole, Isus Cristos a spus în mod profetic despre sine: „Pentru că Fiul Omului este Domn al sabatului” (Matei 12:8). Nu ar fi o pură întâmplare sau un accident, ci ar fi conform scopului iubitor al lui Iehova Dumnezeu, ca regatul lui Isus Cristos, „Domnul sabatului”, să guverneze în paralel cu al şaptelea mileniu al existenţei umane.30

Niciodată în deceniile dinainte nu a mai existat un astfel de

sentiment de entuziasm în rândurile Martorilor lui Iehova precum cel generat de aceste declaraţii. Un şuvoi imens de aşteptări s-a dezvoltat, depăşind cu mult sentimentul apropierii sfârşitului pe care eu şi alţii l-am experimentat la începutul anilor ’40. Iată de ce am fost uimiţi să vedem că articolul „Întrebări de la cititori” pregătit de Fred Franz contrazicea ideea publicată în noua carte, spunând că sfârşitul celor 6.000 de ani va veni cu un an mai devreme, adică în 1974 în loc de 1975. După cum i-a relatat Knorr lui Karl Adams, când a primit acest material a mers la Fred Franz şi l-a întrebat de ce a apărut această schimbare bruscă. Franz i-a răspuns pe un ton sigur: „Pentru că aşa este. Este 1974.” Knorr nu agrea schimbarea şi de aceea ne-a trimis nouă cele trei copii cerându-ne opiniile individuale. Argumentaţia vicepreşedintelui era construită aproape în întregime pe folosirea unui numeral cardinal şi a unuia ordinal în consemnarea despre Potop din Geneza 7:6, 11 („şase sute de ani” şi „al şase sutălea an”). Argumentaţia se străduia să arate că timpul calculat în noua carte era în urmă cu un an, conform timpului

30 Life Everlasting in Freedom of the Sons of God (Viaţa veşnică în libertate a fiilor lui Dumnezeu), publicată în 1966, p. 29, 30.

74

Potopului şi acel an trebuia luat în calcul, rezultatul fiind că cei 6.000 de ani se vor termina cu un an mai repede, în 1974, în loc de 1975. Fiecare dintre noi cei trei, am scris în mod respectuos că materialul nu ar trebui publicat, deoarece ar fi avut un efect extrem de negativ asupra fraţilor.31 Preşedintele a fost evident de acord, dat fiind că materialul pregătit de vicepreşedinte nu a fost publicat niciodată şi acesta era un fapt foarte rar întâlnit. Termenul „corp de guvernare” a început să fie folosit cu o oarecare frecvenţă abia în timpul preşedinţiei lui Knorr.32 Literatura din prezent începe să lege un astfel de corp cu Comitetul de Directori al Wath Tower Society. În cartea Societăţii intitulată Qualified to Be Ministers (Calificaţi pentru a fi miniştrii), publicată în 1955, pagina 381, apare următoarea declaraţie:

Pe parcursul anilor de când Domnul a venit la templul său, corpul de guvernare vizibil a fost adesea identificat cu comitetul de directori ai acestei corporaţii

Astfel, cei şapte membrii ai Comitetului de Directori erau consideraţi

a fi şapte membrii ai „corpului de guvernare”. Adevărul este totuşi că situaţia lor era la fel cum fusese in cazul directorilor din zilele lui Russell şi Rutherford.

Marley Cole, un Martor care a scris o carte (cu cooperarea deplină a Societăţii) intitulată Jehovah’s Witnesses — The New World Society (Martorii lui Iehova – Societatea Lumii Noi), accentuează acest lucru.33 În secţiunea numită „Rebeliunea Internă” el descrie mai întâi controversa din 1917 dintre Rutherford şi directori, spunând:

31 În scrisoarea pe care am furnizat-o, am subliniat că argumentaţia se sprijinea în mod considerabil pe o porţiune din Scripturi care era greu de a fi considerată categorică şi că motivul dat pentru schimbare era în cel mai bun caz subtil. 32 În Turnul de Veghe din 1 iunie 1938, pag.168 (eng.), în articolul despre „Organizaţie”, sunt folosite expresiile „corpul central” şi „autoritatea centrală”, dar numai cu referire la corpul de apostoli şi la cei care erau asociaţii lor apropiaţi, fără vreo altă aplicare modernă. Termenul „corpul de guvernare” apare prima oară în modul în care este folosit în prezent, în Turnul de Veghe din 15 octombrie 1944 pag. 315 şi 1 noiembrie 1944 pag. 328-333 (eng.). 33 Jehovah’s Witnesses—The New World Society de Marley Cole (New York: Vantage Press, 1955). pag. 86-89. Cole şi-a scris cartea ca şi cum nu ar fi fost un Martor, ci o persoană neutră şi obiectivă. Ideea era că această carte publicată de o editură din exterior ar fi putut ajunge la oameni care în mod normal refuzau literatura Societăţii. Era o formă de tactică în relaţiile cu publicul.

75

Patru dintre directori doreau reorganizarea… După cum stăteau lucrurile în acel moment, preşedintele era administratorul. Acesta nu îi consulta. El îi informa despre ce se făcea, numai după ce lucrurile erau deja făcute. Astfel, preşedintele îi plasa în poziţia de consilieri pe probleme de natură legală.

Rutherford nu a renunţat să ‘meargă înainte’. Pastorul dinaintea lui procedase în acelaşi mod. Pastorul lua deciziile. Pastorul dădea directive administrative fără a consulta în prealabil directorii.

Apoi, într-o notă de subsol Cole declară:

Că preşedintele Societăţii a continuat după aceea să exercite

această libertate nelimitată, poate fi observat şi din următoarea consemnarea cu privire la acţiunile lui N. H. Knorr în legătură cu scoaterea unei noi traduceri a Bibliei.34

Apoi este citat Turnul de Veghe din 15 septembrie 1950, pag. 315 şi 316 (eng.). Acesta arată că Directorii din Comitet au fost prima oară informaţi de preşedinte de existenţa Traducerii Lumii Noi (probabil unul din cele mai mari proiecte în care s-a angajat vreodată organizaţia), numai după ce traducerea porţiunii Scripturilor Greceşti fusese terminată şi era gata de tipar. Până în 1971 când „cuvântarea despre câinele care leagănă coada” a fost pronunţată, Comitetul de Directori nu se întrunea conform unui orar regulat, ci doar când preşedintele hotăra să-l convoace. Uneori treceau luni de zile fără nici o întrunire, iar punctele cele mai întâlnite pe ordinea de zi erau problemele legale precum cumpărarea unei proprietăţi sau a unui nou echipament. Regula era că ei nu aveau nimic de spus cu privire la materialul scriptural care era publicat şi aprobarea lor nu era necesară. Vicepreşedintele Franz a clarificat acest lucru când a depus mărturie în faţa unui tribunal din Scoţia în 1954, într-un caz cunoscut sub numele de Cazul Walsh. Întrebat cu privire la cum se proceda dacă o schimbare majoră de doctrină era efectuată şi dacă aceasta ar fi trebuit mai întâi aprobată de Comitetul de Directori, vicepreşedintele a răspuns (materialul retipărit aici după stenograma oficială a tribunalului marchează cu „Δ întrebările avocatului şi cu „R” răspunsurile date de Fred Franz):

Î: În probleme spirituale, are fiecare membru al Comitetului de Directori o voce validă egală? R: Preşedintele este vocea. El pronunţă discursurile care

34 vezi pagina 88.

76

arată progresul în înţelegerea Scripturilor. Apoi el poate numi alţi membrii de la sediul mondial pentru a pronunţa temporar discursuri care să analizeze orice parte a Bibliei asupra căreia o nouă lumină a fost primită. Î: Spuneţi-mi; aceste progrese, aşa cum le numiţi dumneavoastră, sunt aprobate prin vot de directori? R: Nu. Î: Atunci cum devin ele declaraţii oficiale? R: Trec prin comitetul editorial şi eu îmi dau acceptul după examinarea scripturală. Apoi i le remit preşedintelui Knorr, iar preşedintele dă sau nu aprobarea finală. Î: Deci nu trec deloc prin Comitetul de Directori? R: Nu.35

Personal ştiam că această prezentare a problemei cu privire la Comitetul de Directori era adevărată. Înainte de 1971, am participat la o întrunire convocată de Karl Adams cu mai mulţi membrii ai Departamentului de Redactare şi apăruse întrebarea cu privire la cum să obţinem aprobarea preşedintelui asupra anumitor îmbunătăţiri propuse pentru revista Turnul de Veghe. Cineva a sugerat ca Lyman Swingle care era prezent ca unul dintre scriitori, să-i vorbească lui Knorr despre problemă. Răspunsul lui Swingle a fost scurt, dar ilustrează cum nu se poate mai bine situaţia reală de atunci. El a spus: „De ce eu? Ce pot eu să fac? Eu sunt un simplu director”. Declaraţiile vicepreşedintelui de pe parcursul procesului din Scoţia nu numai că susţin inexistenţa unui „corp de guvernare” în acel timp, dar ele arată şi cât de fictivă este pretenţia că „hrana spirituală” provenea de la „clasa sclavului fidel şi prevăzător”. Doi, sau în cel mai bun caz, trei oameni decideau ce informaţii vor apărea în revista Turnul de Veghe şi în celelalte publicaţii – Nathan Knorr, Fred Franz şi Karl Adams, ultimul dintre ei nefiind din aşa-numita „clasă unsă”. Declaraţiile vicepreşedintelui arată clar că membrii Comitetului de Directori, toţi fiind presupuşi ca aparţinând „clasei sclavului fidel şi prevăzător” nu erau invitaţi să-şi exprime aprobarea cu privire la „hrana spirituală” ce urma să fie furnizată. Astfel, Russell a exercitat un control total şi unic până în 1916, asupra a ceea ce era publicat de către Societatea Watch Tower, la fel a făcut şi Rutherford pe parcursul preşedinţiei sale până în 1942, iar lucrurile au decurs similar şi în timpul preşedinţiei lui Knorr, autoritatea pentru pregătirea şi servirea „hranei spirituale” în comunitatea Martorilor

35 Deşi vicepreşedintele face referire la un „comitet editorial”, el a recunoscut mai târziu că dintre membrii Comitetului de Directori doar el şi preşedintele Knorr făceau parte din acel comitet editorial. În realitate, nu exista nici un fel de „comitet editorial” în afară de ei doi. În 1965 Karl Adams era singurul în afara de ei, căruia i se cerea cu regularitate semnătura pe materialul ce urma să fie publicat, iar el nu făcea parte din Comitetul de Directori şi nici nu aparţinea clasei „unse”.

77

fiind limitată la doi sau trei oameni, nu ceva exercitat de o „clasă” de persoane numite de Cristos „peste toate bunurile sale”.36

Situaţia a rămas aceeaşi chiar şi după lărgirea Corpului de Guvernare menit să includă mai mult de şapte directori. În 1975 în timpul unei întruniri, a venit în discuţie un material pregătit de vicepreşedinte ca bază al unei cuvântări de congres. Acesta era legat de parabola despre sămânţa de muştar şi parabola despre drojdie (din Matei capitolul 13) şi argumenta în detaliu că „regatul cerurilor” la care s-a referit Isus în aceste parabole era de fapt un regat „fals”, contrafăcut. Unul din membrii corpului care citise materialul s-a simţit neconvins de argumentaţie. După discuţie, din cei paisprezece membrii prezenţi, numai cinci (inclusiv Knorr şi Fred Franz) au votat în favoarea utilizării materialului pentru cuvântarea de congres, ceilalţi nouă nefiind de acord. Astfel, materialul nu a fost folosit pentru cuvântare, dar a apărut într-o carte scoasă la acel congres, iar după câteva luni a apărut şi în revista Turnul de Veghe.37 Faptul că aproape două treimi din membrii Corpului şi-au exprimat cel puţin lipsa de încredere în acel material, nu a afectat decizia preşedintelui de a-l publica. Nu doar conţinutul revistelor şi al altor publicaţii, ci orice alt aspect al activităţii mondiale a Martorilor lui Iehova – conducerea a mai mult de 90 de Birouri de Filială (fiecare Supraveghetor de Filială fiind descris ca „ministru preşedinte al creştinilor pentru şi în teritoriul în care fusese repartizat”), supravegherea întregii lucrări a reprezentanţilor itineranţi, conducerea Şcolii de misionari Galaad, numirea şi lucrarea tuturor misionarilor, planificarea congreselor şi programele de congres – toate acestea şi multe altele, erau prerogative ce aparţineau unei singure persoane: preşedintele corporaţiei. Indiferent ce discuta sau ce nu discuta Corpul de Guvernare în oricare din aceste domenii, era rezultatul strict al deciziei şi discreţiei preşedintelui. Toate acestea au fost greu de împăcat cu articolele publicate după „cuvântarea cu câinele care leagănă coada” a vicepreşedintelui. Limbajul acesteia fusese atât de puternic şi de clar:

(Fapte 20:28) Astfel, deşi nu exista nici un apostol de-al lui Cristos în secolul nouăsprezece, spiritul sfânt al lui Dumnezeu trebuie să fi fost activ în formarea corpului de guvernare a rămăşiţei unse a clasei “sclavului fidel şi

36 Matei 24:47. 37 Vezi cartea Man’s Salvation Out of World Distress At Hand!, publicată în 1975, pag. 206-215; şi Turnul de Veghe din 1 octombrie 1975 pag. 589-608 (eng.)

78

prevăzător”. Faptele vorbesc singure. Pe scena lumii a apărut un corp de creştini unşi care a acceptat şi a înţeles responsabilităţile guvernării poporului dedicat, botezat şi uns al lui Iehova şi care păşea pe urmele lui Isus Cristos, străduindu-se să îndeplinească lucrarea profeţită de Isus la Matei 24:45-47. Faptele strigă mai tare decât cuvintele. Corpul de guvernare există. Din fericire, martorii creştini ai lui Iehova ştiu şi susţin că aceasta nu este organizaţia religioasă a unui singur om, ci că ea are un corp de guvernare format din creştini unşi de spirit.38

Din păcate imaginea prezentată era pur şi simplu neadevărată. Faptele, într-adevăr „vorbesc singure”, iar faptele prezentate deja din publicaţiile aprobate, aparţinând Societăţii Watch Tower şi din declaraţiile directorilor, arată în mod clar că nu a existat nici un corp de guvernare în sens faptic în secolul nouăsprezece, pe parcursul preşedinţiei lui Russell, nici în secolul douăzeci pe parcursul preşedinţiei lui Rutherford şi nici pe parcursul preşedinţiei lui Knorr, nu în sensul descris în acest articol din Turnul de Veghe. A fost o imagine care a sunat impresionant, dar era una iluzorie, fictivă. Adevărul este că un aranjament monarhic a dominat încă de la începuturile organizaţiei (cuvântul „monarh” este de origine greacă şi înseamnă „cineva care guvernează singur”, definit de asemenea în unele dicţionare ca „cineva care deţine puterea şi o poziţie proeminentă”). Faptul că primul preşedinte a fost benign, următorul sever şi dictator, iar al treilea asemenea unui om de afaceri, nu alterează în nici un fel faptul că fiecare dintre aceşti trei preşedinţi au exercitat o autoritate monarhică. Marea majoritate a Martorilor care formau în 1971 ceea ce articolul din Turnul de Veghe numea „turma” – şi care îi includea în cea mai mare parte pe cei „unşi” care alcătuiau „clasa sclavului fidel şi prevăzător” – habar nu aveau de acest lucru. Cei aflaţi în poziţii destul de apropiate de tronul autorităţii ştiau că lucrurile stau aşa; cu cât erau mai aproape, cu atât înţelegeau mai bine acest fapt. Acest lucru era adevărat în special în ce-i priveşte pe membrii Corpului de Guvernare, şi în 1975 „câinele” a decis că era vremea să „legene coada”. Majoritatea membrilor au simţit că venise timpul ca faptele să se potrivească în sfârşit cu cuvintele rostite şi publicate. În mod interesant, ceea ce s-a făcut a fost esenţialmente acelaşi lucru pe care cei patru directori din 1917 l-au propus, o reorganizare, un 38 Turnul de Veghe din 15 decembrie 1971, pag. 761 (eng.)

79

efort din partea lor care a fost apoi descris în mod consistent în publicaţiile Watch Tower ca un ‘complot ambiţios’ şi o ‘conspiraţie rebelă’, unul care ‘prin voinţa lui Dumnezeu nu a reuşit’! Cincizeci şi cinci de ani mai târziu, practic aceeaşi propunere a reuşit, dar numai după luni de agitaţie a Corpului de Guvernare.