Upload
mrkoba
View
29
Download
3
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Scurta analiza a situatiei refugiatilor in anul 2015, cauzele aparitiei crizei, reactia UE
Citation preview
Investește în oameni!FONDUL SOCIAL EUROPEANProgramului Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013Axa prioritara 6 „Promovarea incluziunii sociale”Domeniul major de intervenție 6.3 „Promovarea egalității de șanse pe piata muncii”Proiectul cu titlul „START – O viață de calitate în siguranță!”POSDRU/170/6.3/S/146738SMIS 56367
CRIZA IMIGRANȚILOR/REFUGIAȚILOR
între solidaritatea UE și umanitatea europenilor
Cursant
Tomșa-Holtz Nicolae Cristian
1
CUPRINS
1. Aspecte introductive
2. Situația geopolitică și considerente istorice
3. Imigranți sau refugiați?
4. Răspunsul Europei la valul de refugiați
5. România – o țară prea săracă pentru a fi atrăgătoare ca destinație a
refugiaților
6. Concluzii
7. Bibliografie
2
1. ASPECTE INTRODUCTIVE
Multă cerneală s-a varsat în ultimele luni pe tema generic numitei „crize a
imigranților/refugiaților”. În ciuda eforturilor remarcabile făcute de Uniunea Europeană în
materie de ajutor umanitar, dramele se multiplică cu fiecare zi ce trece, iar autoritățile
europene și nationale sunt de-a dreptul depășite de situație. O situație copleșitoare
pentru care nu există soluții miracol. Însă criza aceasta nu are nevoie de spectatori.
Criza imigranților nu este doar criza lor, ci este și criza noastră. Am ajuns la momentul
în care asumarea responsabilităților nu mai este optională. UE și Romania au
capacitatea și motive întemeiate să o facă.
Uniunea Europeana și statele ei membre au o responsabilitate legală, dacă nu
morală, de a acorda azil persoanelor care au nevoie de protecție internațională. Totuși,
aceștia nu pot cere protecție internațională decât odată ajunși pe teritoriul unui stat
membru. Prin urmare, în loc să anticipăm situația dramatică din prezent, ne-am ascuns
în spatele unei bariere geografice de prea multe ori necruțătoare: Marea Mediterană.
Dar, cum e firesc, disperarea oamenilor amenințați cu persecuția sau moartea nu are
limite. În fața unei realități dezolante, am ales să închidem ochii prea multă vreme.
Acum tragem consecințele.
Astfel, criza lor devine și a noastră. Iarăși, pentru a nu știu câta oară in ultimii ani,
este pusă la încercare solidaritatea între statele membre UE ; o solidaritate ale cărei
principii și valori sunt frumos pictate în tratatele UE, dar care își găsește din ce în ce
mai greu aplicarea în realitate. Mai mult ca oricând sunt așteptate dovezi de solidaritate
din partea plutonului noilor membri ai uniunii. Mai mult ca oricând Romania ar putea
dovedi, prin puterea exemplului, că solidaritatea intra-europeana, de pe urma căreia am
avut și vom mai avea de beneficiat, nu e doar un mit.
2. SITUAȚIA GEOPOLITICĂ ȘI CONSIDERENTE ISTORICE
"Chestiunea refugiaților nu poate fi înțeleasă decât în contextul mai larg al
reîmpărțirii sferelor de influență, după căderea comunismului — Iugoslavia, fosta
Europă de Est, Iran, Irak, țările arabe, țările maghrebiene, Asia de sud-est.” – Adrian
Năstase
Fără să ne întoarcem foarte departe în istorie, e evident că în Orientul Mijlociu ca
și în anumite țări din Africa Occidentală (companii petroliere și state) au căutat de mai
3
bine de un secol să pună mâna pe resursele petroliere și de gaze naturale ale regiunilor
în cauză. Sfârșitul războiului rece a însemnat creșterea tensiunilor și o prezență mai
agresivă a occidentalilor. Intervențiile occidentale în Irak și Libia care au însemnat
sfârșitul vechilor dictaturi și avantajarea unor anumite confesiuni (în special șiiții în Irak)
au condus la o implozie a acestor state ca state națiune. În cele din urmă identitatea
colectivă e definită pe criterii etnice și comunitare mai degrabă decât pe criterii
ideologice de inspirație marxistă asociate cultului unui lider.
Dincolo de dezbaterea cotelor, de câte sute de mii de refugiați poate Germania
să absoarbă, de așa-zisa alterare a fundamentelor creștine ale Europei, de imensa
criză umanitară, mai există o problemă potențial insolubilă. „Aceasta este în esență o
criză de securitate“, remarca Anne Applebaum în Washington Post. Și, de câțiva
ani, „europenii au ales să pretindă că razboaiele care au loc în Siria și Libia sunt
problema altcuiva“.
Într-un fel, Europa se comportă de parcă doctrina Obama – cu prudența sa
excesivă, programatică, restructurarea angajamentelor externe și politica jumătăților de
măsură – ar fi devenit propria sa rețetă de viață, chiar și atunci când interese vitale
recomandă contrariul. Concentrarea pe nation-building-ul intern, în defavoarea
campaniilor de stabilizare desfășurate în afara continentului, nu este nici pe departe o
prioritate exclusivă a leadership-ului american. Europa suferă și ea de un sindrom post-
9/11, care astăzi o împinge să creadă că scurtăturile low-cost, precum loviturile aeriene
sporadice împotriva forțelor Statului Islamic (Franța și Marea Britanie au anunțat o
intensificare a participării la coaliția anti-ISIS) sau operațiunile de îndiguire în
Mediterana, sunt suficiente pentru a ține la distanță criza. Dar niciuna dintre aceste
măsuri nu rezolvă vidul de guvernare dintre Damasc și Bagdad sau pe cel din Nordul
Africii.
Probabil una dintre marile probleme ale decidenților europeni este deficitul de
atenție strategică. Astăzi se ocupă de criza ucraineană, mâine de Grexit, poimâine de
refugiați. Reacționează emoțional și aparentul lor leadership nu depășește durata
unui breaking-news. Campania NATO din Libia împotriva lui Gaddafi oferă exemplul
perfect. Considerată inițial drept un model de intervenționism de succes, patru ani mai
târziu este mai degrabă o rețetă sigură de fabricare a unui stat eșuat. Sub presiunea
jurnalelor de știri și sub spectrul repetării unei noi Srebrenica, aviația franco-britanică s-
a grăbit să oprească avansul armatei guvernamentale către Benghazi. Ulterior, sprijiniți
de Alianță, rebelii vor triumfa împotriva regimului Gaddafi, fără însă ca operațiunea
4
mandatată de Consiliul de Securitate să fie urmată de un efort persistent de stabilizare
post-conflict. Rezultatul? Libia post Gaddafi devine o Somalie mediteraneană, un tărâm
„al războiului tuturor împotriva tuturor“ și unul dintre principalii exportatori de refugiați
care iau drumul Europei.
Sunt voci care cred că o operațiune UE ar fi trebuit să urmeze celei desfășurate
de Alianță. „NATO și-a îndeplinit misiunea fixată de Consiliul de Securitate. Rezoluțiile
1970 și 1973 cereau NATO să instituie o carantină maritimă împotriva comerțului cu
arme și o zonă de interdicție aeriană deasupra Libiei pentru a proteja populația
civilă. NATO a făcut toate aceste lucruri și misiunea în coordonatele
mandatului Consiliului de Securitate s-a încheiat. Responsabilitatea post-conflict cădea
în sarcina ONU și într-o oarecare măsură în sferaUE, fiind organizația internațională cu
cel mai mult de câștigat prin implicarea în reconstrucția post-conflict. Este evident că un
grad mai mare de particpare post-conflict din partea ONU și a UE ar fi putut schimba
complet situația pe care o avem astăzi. Dar asta nu era o responsabilitate NATO, ci una
a UE“, crede astăzi amiralul James Stavridis, fostul comandant suprem al Forțelor Aliate
din Europa. Odată asumată, responsabilitatea de a proteja populația civilă trebuie în
egală măsură să presupună și responsabilitatea temporară de a pacifica societăți, de a
reconstrui și sustenabiliza state. Sierra Leone ar fi putut să ofere un model de aplicat în
cazul libian.
Idei principale:
Patru ani şi jumătate de inacţiune în faţa unei tragedii umane de proporţii
uriaşe sunt prea mulţi ca să rămână „nepedepsiţi” politic, economic şi
social;
Eşecul Occidentului în Siria a intrat în faza decontului;
Marile puteri occidentale au crezut că se pot eschiva în faţa unui război civil
devastator şi a ascensiunii Statului Islamic, dar erorile strategice ne ajung
din urmă pe toţi cei care facem parte din club, factura colectivă crescând de
la o zi la alta;
Turcia a deschis doar puţin „robinetul” în taberele de refugiaţi (unde sunt
două milioane de sirieni, nu 120.000 cât plânge Uniunea Europeană că
trebuie să realoce astăzi), arătând lumii întreaga slăbiciune, ipocrizia şi
laşitatea unor lideri şi state europene care nu ştiu ce să facă, în fond, cu
atât de mica felie primită din disperarea unei naţiuni la care au asistat tăcuţi
ani în şir;
5
Trecând brusc de la „prea mult” la „prea puţin”, politica externă a
administraţiilor Bush şi Obama marchează, prin eşecul lamentabil din
Orientul Mijlociu, una dintre cele mai slabe perioade din istoria Statelor
Unite, cu puţinele şanse care mai sunt de a repara ceva din răul făcut, în
ultimul an de mandat al lui Barack Obama;
Uniunea Europeană pare K.O. în faţa crizei imigranţilor, arătând că trebuie
să intre urgent într-o „revizie capitală” (politică, instituţională şi morală) care
să o relegitimeze ca actor global major, cu vocaţie umanistă şi de
reglementare a conflictelor. „Cotele obligatorii”, când au fost propuse, au
generat mai degrabă o problemă decât o soluţie, prin modul netransparent
în care au fost calculate;
Rusia speculează slăbiciunile şi lentoarea decizională a Occidentului şi
încearcă să puncteze strategic în Siria, urmând probabil să fie prima care
va desfăşura operaţiuni militare efective împotriva Statului Islamic, de pe
teritoriul Siriei.
Din martie 2011, de la începutul revoltei (războiului civil) din Siria, văzută atunci
ca parte a „Primăverii Arabe” (optimista sintagmă a fost promovată la vremea
respectivă, cu o naivitate greu de explicat sau de acceptat, de Hillary Clinton şi de
strategii diplomaţiei americane din administraţia democrată), au trecut patru ani şi
jumătate. Timp în care şi Statele Unite, şi Uniunea Europeană, cea din urmă atât în
ansamblu, cât mai ales prin puterile sale consacrate, ar fi putut acţiona decisiv pentru
oprirea conflictului devastator din Siria şi, în general, pentru stabilizarea Orientului
Mijlociu. Din indiferenţă, ipocrizie, cinism interesat sau pur şi simplu din prostie, cert
este că nu au făcut-o, atunci când complicaţiile şi costurile de astăzi încă nu apăruseră.
Erau sau cel puţin păreau pe punctul de a o face în august 2013 (apăruseră şi
„dovezile” privind utilizarea armelor chimice împotriva populaţiei civile, deci „legitimarea”
politică pentru societăţile democratice ale Vestului), dar preşedintele american şi
premierul britanic s-au ascuns în ultimul moment în spatele parlamentelor lor,
pretinzând că au nevoie de încuviinţarea instituţiilor legislative naţionale pentru loviturile
aeriene. Ceva, atunci, s-a întâmplat. Semnalele în media occidentale erau divergente,
semn al confruntării unor mari opţiuni strategice, şi a fost pentru prima dată când un
înalt oficial internaţional (fostul procuror Carla Del Ponte, acum expert al ONU) a afirmat
că atacul cu gaz sarin ar fi fost instrumentat chiar de o facţiune extremistă din cadrul
opoziţiei siriene. Contestată la început (informaţia venea împotriva unor clişee şi
6
presetări politice simpliste), ştirea a sfârşit prin a fi acceptată către finalul anului 2013,
cu jumătate de gură, chiar de presa mainstreamdin Vest. De atunci, discuţiile despre o
intervenţie în Siria practic au încetat.
În fapt, evaluările strategice, interesele politico-economice şi perspectivele post-
intervenţie cu privire la Siria nu erau clare şi nici convergente în marile capitale ale
spaţiului euro-atlantic. La Washington, Londra, Berlin sau Paris ecuaţia de putere se
gândea în termeni diferiţi. Turcia susţinea puternic înlăturarea regimului Bashar al-
Assad, dar nu găsea suficientă susţinere în Vest. În schimb, Rusia era ferm împotriva
înlăturării lui al-Assad (atunci ca şi acum), Iranul la fel (dar poziţia Teheranului era
şubrezită de izolarea internaţională dată de dosarul nuclear) şi, pe de altă parte,
apăruse deja teama privind confuzia (reală, trebuie să recunoaştem) de la faţa locului,
cât şi privind intenţiile amestecate din cadrul opoziţiei siriene, cu multiplele sale facţiuni
şi orientări. Da, costul intervenţiei ar fi fost într-adevăr mare iar dilemele unei succesiuni
la putere la Damasc, după eşecurile lamentabile din Egipt sau Libia, erau la fel de mari,
cu tot cu riscul intens vehiculat al aducerii teroriştilor la conducerea Siriei. Dar costurile
inacţiunii?
Au murit în războiul civil din Siria, după unele raportări, peste 250.000 de
oameni. Zeci de oraşe şi sate şi mii de familii au fost distruse. Aproape patru milioane
de sirieni au fugit în 2011-2013 în ţările vecine, în special în Turcia (se pare, peste două
milioane) dar şi în Iordania, Liban sau Egipt, cu ani buni înainte de a lua drumul
Europei, în forma organizată la care asistăm acum. De fapt, o parte din cei care ajung
zilele acestea în insulele greceşti vin din Turcia. Dar, desigur, nu sunt numai sirieni,
sunt şi irakieni, şi afgani, sunt şi libieni sau alţi africani care „vâslesc” cu disperare spre
sudul Italiei etc., practic o întreagă lume a Islamului dezintegrată, din vestul Africii până
în Pakistan, care „fierbe” în suc propriu şi nu găseşte, din diferite motive, drumul spre
pace şi dezvoltare pe propriile meleaguri.
Ca răspuns la lipsa credibilităţii sistemului politico-administrativ, la disoluţia
ordinii actuale din Orientul Mijlociu şi la eşecul statelor sirian şi irakian, Statul Islamic,
promiţând reînfiinţarea Califatului, a erupt şi s-a extins în ultimii doi ani cu o forţă care a
luat prin surprindere chiar şi pe cei mai sofisticaţi cunoscători ai realităţilor locale.
Frustrările şi presiunea în regiune erau mult mai mari decât se anticipase. În
plus, resursele de care dispunea şi dispune Statul Islamic sunt suspect de mari şi nu ar
fi putut apărea fără complicităţi criminale din exteriorul Siriei.
7
Nimic din toate acestea nu a dat însă de gândit liderilor occidentali, mult prea
preocupaţi de revenirea economică post-criză şi de confortul ţărilor lor, că ulciorul
Orientului Mijlociu s-a umplut iar disperarea se poate revărsa oricând peste liniştea şi
bunăstarea Uniunii Europene. Abordările moi şi inerţiale, ezitările, tergiversările şi
eschivările nu au dus la nimic bun. A fost suficient ca Turcia să „dea drumul puţin la
robinet” (cum altfel ar putea ieşi sirienii cu zecile de mii din taberele de refugiaţi din
sudul Turciei?), arătându-şi nemulţumirea faţă de atitudinea Vestului cu privire la Siria,
pentru ca europenii, altminteri buni la teoria managementului crizelor şi conflictelor, să
arate cât de slabi sunt în faţa primei drame umanitare de proporţii semnificative care are
loc pe continent, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Dar nu una care,
realist vorbind, să fie imposibil de gestionat de o uniune prosperă formată din 28 de
state şi 500 de milioane de cetăţeni.
Acum, lucrurile sunt mult mai complicate decât în martie 2011. Opoziţia siriană
nu mai este în totalitate credibilă şi trebuie să faci mari eforturi şi compromisuri
conceptuale pentru a decela câteva facţiuni moderate (de exemplu, Armata Siriană
Liberă) şi a le separa de alte grupări nefrecventabile. La urma urmei, Statul Islamic
sunnit este, în momentul de faţă, cel mai puternic şi mai agresiv opozant al allawitului-
şef de la Damasc (ramură a şiiţilor), doctorul oftalmolog şcolit în Anglia, Bashar al-
Assad, dictator de religie minoritară într-o ţară în care aproximativ 80% din locuitori sunt
sunniţi.
Pentru ca tabloul regional să fie şi mai complicat, Turcia este acuzată că este
mai preocupată să-i zdrobească pe kurzii din nordul Siriei şi Irakului, în fond cei mai
curajoşi şi mai dedicaţi luptători anti-ISIS din toată regiunea, decât pe jihadiştii (sunniţi
ca şi turcii) care agită steagul negru al Statului Islamic, de frica formării unui stat kurd în
sudul Turciei.Acordul SUA-Turcia pentru formarea unei zone tampon de securitate în
nordul Siriei, eliberată de ISIS[8], în vederea construcţiei ulterioare a unor tabere de
refugiaţi care să scadă presiunea asupra Turciei, îşi aşteaptă încă rezultatele concrete,
deşi operaţiunile aeriene comune turco-americane împotriva poziţiilor ISIS, lansate din
baza de la Incirlik, au început la 1 septembrie.
Iranul şiit i-ar căsăpi şi mâine pe bandiţii de la Statul Islamic, dar ce să te faci că
asta ar trezi sensibilităţile lumii sunnite (în special ale Arabiei Saudite) şi, în plus, o
intervenţie militară a Iranului ar compromite şansele Acordului Teheranului cu marile
puteri pe dosarul nuclear. Nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Infernul Orientului
Mijlociu pare blestemul divinităţii în politica lumii.
8
Peste toate acestea, apare ştirea bombă că armata rusă este prima care ar
putea pune „boots on the ground” in Siria, deşi colaborarea politică şi militară Moscova-
Damasc este de notorietate şi datează din 1971, având ca reper concret cel puţin baza
militară rusă de la Tartus, în estul Mediteranei[9]. Washingtonul se arată uluit şi
îngrijorat de transportul de armament şi trupe ruseşti în Siria (cam târziu…), Moscova
râde sarcastic şi întreabă ce-i nou aici şi ce-i cu isteria asta[10]. Al Doilea Război Rece
pare să mai deschidă un front al confruntării strategice Rusia-Occident, după cel din
Vecinătatea Estică, fiind rândul Vecinătăţii Sudice a Uniunii Europene să devină scena
competiţiei pentru întâietate.
Situaţia este totuşi diferită faţă de cea din Primul Război Rece, pentru că de data
aceasta nu este vorba de un proxy war (război prin intermediari), ca în deceniile trecute,
ci mai degrabă de o competiţie Vest-Rusia pentru adjudecarea supremaţiei şi influenţei
în Siria (de tipul „cine rezolvă primul problema în Siria va avea cuvântul cel mai greu
după aceea”), atât puterile occidentale cât şi Rusia declarând că vor combate Statul
Islamic, deci acţionând (teoretic) în aceeaşi direcţie. Dar nu împreună.
Departe, şi totuşi atât de aproape. Diferit cultural şi religios, şi totuşi similar prin
aspiraţia legitimă a familiilor de pretutindeni de a-şi găsi un adăpost sigur, un cămin şi
un loc unde să poată trăi în pace. La doar o oră şi jumătate de zbor de Bucureşti,
infernul Siriei şi al Orientului Mijlociu, atingând, iată, cu aripa lui sinistră obrajii cam groşi
ai europenilor indiferenţi, ne arată tuturor cât de mică e lumea în care trăim (ştiu, deja
un loc comun), cât de repede uităm cum, cu siguranţă nu din prea multă fericire, est-
europenii luau nu demult drumul Occidentului (cu milioanele, nu cu miile), şi nu se
gândeau dacă vor fi întrebaţi ce caută ortodocşii în ţările catolice şi protestante, în fine,
arătându-ne că nu ne putem nicicum sustrage responsabilităţii politice, economice şi
morale de a face suferinţa din vecinătatea noastră mai mică. Pot fi printre ei şi câţiva
terorişti? Da, sigur că teoretic pot fi (sau pot deveni în anii următori, chiar dacă nu sunt
acum), nimeni nu poate exclude acest risc, dar asta nu aduce nimic nou pe fondul
problemei, din vreme ce Occidentul a fost şi este lovit oricum de atentate teroriste, chiar
şi fără refugiaţii sirieni şi irakieni din zilele acestea, iar majoritatea acestor atacuri au
fost comise, de fapt, de purtători de paşapoarte franceze, britanice, americane,
canadiene etc. Terorismul în ţările occidentale are demult cetăţenie nord-americană sau
europeană.
Fără îndoială, era de preferat să asumăm (în spaţiul euro-atlantic) costul
reglementării conflictelor din Orientul Mijlociu la faţa locului, în loc să băgăm capul în
9
nisip şi să aşteptăm ca disperarea lor să sară gardul în curtea noastră. Acum e prea
târziu. Cât nu va fi pace în lumea islamică (va mai fi vreodată?) nu vom mai fi în deplină
siguranţă aici, în mica noastră Europă pe care încă o mai credem „creştină”.
Autoizolarea e iluzia amară a celor care nu înţeleg că lumea în care trăim se schimbă
accelerat.
Este puțin probabil ca hemoragia refugiaților să se domolească. Și este o
chestiune de timp până când ne vom întoarce la dezbaterea anilor ’90, când valurile de
sute de mii de refugiați create de războaiele civile purtate pe ruinele fostei Iugoslavii
amenințau să destabilizeze Europa, obligând NATO să răspundă. Era un prim test al
credibilității Alianței în lumea de după Războiul Rece. Culmea este că însăși politica
externă și de securitate comună reprezentată astăzi de Federica Mogherini a fost creată
tocmai în acest scop: de a echipa UE cu instrumentele necesare pentru a gestiona crize
în imediata sa proximitate. Libia ș i chiar Siria devin testele de maturitate ale Europei.
3. IMIGRANȚI SAU REFUGIAȚI?
Statul este configurat, in esență, prin trei elemente fundamentale: teritoriu,
populatie, guvern.
De aceea, conceptele la modă, in ultimii 25 de ani, au fost drepturile omului si
drepturile minoritătilor, legate de problematica populatiei.
Reglementările internationale referitoare la refugiați, imigranți, azilanti au evoluat
foarte mult iar Spatiul Shengen, Acordul de la Dublin, protejarea frontierelor externe ale
UE trebuiau să ofere un filtru pentru a fi acceptati in Europa doar cei cu „valoare
adăugată" mai mare. La fel ca si sistemul de imigrare si de vize din SUA sau Canada.
Cei care care au sprijinit valul masiv de refugiati spre Europa au dat peste cap
intregul sistem clasic de protectie. Probabil ca in felul acesta s-a schimbat agenda
publica internationala si va fi afectata solidaritatea europeana.
Răspunsurile şi modalităţile de abordare a situaţiei au variat enorm la nivel
european, cât şi la nivel naţional, astfel încât dezbaterea a început să fie considerată
sursă de capital politic.
În primul rând, faptul că puţini au introdus în discurs distincţia dintre refugiaţi şi
imigranţi din raţiuni economice a lăsat o marjă de libertate confuziilor. Înaltul Comisariat
ONU pentru Refugiaţi ar trebui să fie responsabil de selectarea refugiaţilor consideraţi
eligibili pentru relocare.
10
Refugiaţii sunt persoane care doresc un refugiu temporar faţă de ororile cauzate
de războiul din statul de origine, însă au în perspectivă întoarcerea după stabilizarea
zonei. Refugiaţii sunt protejaţi printr-o convenţie stabilită la nivel internaţional încă din
anul 1951, iar confundarea lor cu imigranţii poate avea consecinte potențial mortale
pentru ei.
Mai mult, fiecare stat gestionează imigranţii în funcţie de propriul cadru legislativ,
în timp ce refugiaţii beneficiază de protecţie legală recunoscută la nivel internaţional.
Orice refugiat este un imigrant, dar nu orice imigrant este refugiat. Numim
migrant o categorie mai largă de persoane care din motive diverse se mută dintr-o ţară
în alta. Migranţii în general au diferite motive pentru a pleca din ţara lor şi pentru a
merge în altă ţară. În cazul refugiaţilor, motivele sunt legate de persecuţie şi de conflict.
Migranţii aleg să plece de acasă, pentru o viaţă mai bună, migranţii economic doresc un
serviciu mai bun, o viaţă mai bună, în timp ce refugiaţii pleacă de acasă pentru a-şi
salva viaţa. Această disctincţie este esenţială, un refugiat nu are de ales. Dacă ar
putea, ar rămâne acasă. Dar nu rămâne pentru că viaţa îi este pusă în pericol.
Refugiatii sunt persoane care fug de conflicte armate sau persecutii. La sfarsitul
lui 2014 existau 19,5 milioane de astfel de persoane in intreaga lume. Situatia lor este
adesea atat de primejdioasa si intolerabila incat ei trec granitele nationale pentru a
cauta refugiu in tarile invecinate, iar astfel devin "refugiati" recunoscuti international, cu
acces la asistenta din partea statelor, UNHCR si alte organizatii. Ei sunt recunoscuti
astfel tocmai pentru ca este prea periculos pentru ei sa revina acasa si au nevoie de
adapost in alta parte. Acestea sunt persoane pentru care refuzul acordarii de azil are
consecinte potential mortale.
Refugiatii sunt protejati de o serie de legi internationale. (...) Conventia de la
Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor defineste cine este refugiat si enunta
drepturile fundamentale pe care statele trebuie sa le acorde acestora. Unul dintre
principiile esentiale prevazute in legea internationala este acela ca refugiatii nu trebuie
expulzati sau retrimisi in situatii in care viata si libertatea lor sunt amenintate,
precizeaza UNHCR.
Imigrantii, in schimb, sunt persoane care aleg sa se mute, nu din cauza unei
amenintari directe de persecutie sau moarte, ci in principal pentru a-si imbunatati viata
prin gasirea unui loc de munca, sau in unele cazuri pentru educatie, intregirea familiei
sau alte motive. Spre deosebire de refugiati, care nu se pot intoarce in tarile lor in
11
siguranta, imigrantii nu se confrunta cu un astfel de impediment. Daca aleg sa se
intoarca acasa, vor continua sa primeasca protectia guvernelor lor, arata UNHCR.
Pentru guvernele individuale, aceasta distinctie este importanta. Statele
gestioneaza imigrantii in conformitate cu propriile legi si proceduri de imigratie, iar
refugiatii prin intermediul normelor de protectie a refugiatilor si de azil, care sunt definite
atat in legislatia nationala cat si cea internationala. Tarile au responsabilitati specifice
fata de oricine solicita azil pe teritoriile lor sau la frontierele lor. UNHCR ajuta tarile sa
gestioneze resposabilitatile lor privind azilul si protectia refugiatilor.
Încă ceva dacă vorbim de natura oaspeților ce ne bat la ușă. Dacă sunt refugiați,
adică oameni care fug cu pielea de pe ei din țări unde riscă moartea sau abuzul, sau
migranți economici, adică oameni care fug de un trai greu, sărăcie și chiar malnutriție.
Întrebarea este: contează?
Sigur, din punctul de vedere al legislației în vigoare, depășită deja de realitate
după cum am spus, , contează pentru ca pe un refugiat îl salvezi și cheltui bani pe el iar
pe un migrant economic îl trimiți să-și gasească un rost la el acasă. Problema e că dacă
avea deja un rost, nu venea. La urma urmei, toți românii fugiți înainte de 1989 în Vest
puteau la fel de bine să stea să lucreze la stat. Toți românii din Italia din ziua de azi ar
putea să se întoarcă, să lucreze ceva pe nimic și acasă, nu? E irelevant.
Au motivația radicală de a pleca, spre diferență de majoritatea populației umane,
pentru care un cămin stabil este cel mai important lucru în viață. Și, mai mult decât atât,
cât timp dezbatem noi cum să-i analizăm, motivația asta îi face să vină aici, peste mări
și țări, în bărci, camioane neaerisite, trenuri, peste sau pe sub garduri de sârmă
ghimpată. Putem să le spunem „nu, tu n-ai ce căuta aici” dar când e vorba de sute de
mii, nu o să ajute. Ei vor veni oricum, până decidem noi motivația lor.
4. RĂSPUNSUL EUROPEI LA VALUL DE REFUGIAȚI
A fost la început un vas supraîncărcat, scufundat pe vreme de furtună lângă
Lampedusa, în apele Italiei. Câteva sute de nefericiţi şi-au găsit sfârşitul în adâncurile
Mediteranei. Ceva emoţie în presă, apoi s-a stins.
Dar asaltul disperării din zonele devastate de sărăcie şi războaie civile s-a reluat
în lunile din urmă, cu şi mai mare intensitate. Instituţiile europene sunt paralizate în faţa
proporţiilor fenomenului. Peste 3000 de refugiaţi au murit la porţile Europei, numai de la
începutul acestui an.
12
Guvernele naţionale de la Berlin, Paris, Roma etc. vociferează spre Bruxelles,
cerând imperios soluţii de limitare a fluxurilor şi ajutor financiar pentru construcţia de noi
centre de primire. Italia şi Grecia, în particular, complet depăşite de situaţie, solicită
energic realocarea urgentă a refugiaţilor şi solidaritate din partea celorlalte ţări
europene. Răspunsurile primite sunt modeste, fiecare stat gândindu-se cu prioritate la
propriul buget şi la propria securitate. Slovacia s-a făcut de râs, cu o propunere
absurdă, profund non-europeană şi incorectă, şi, la urma urmei, tehnic inaplicabilă, aşa
cum am sugerat în punctajul iniţial. Bratislava ar fi luat vreo 200, dar numai creştini, căci
„musulmanii probabil nu s-ar simţi bine aici”.
Pentru ţările cele mai râvnite de azilanţi (Germania, Franţa, Olanda, Belgia etc.)
cea mai la îndemână soluţie de protecţie pare reintroducerea controalelor la frontierele
naţionale, deci o soluţie pe cont propriu a statelor suverane, care echivalează practic cu
desfiinţarea Acordului privind Spaţiul Schengen. Un mare pas înapoi în construcţia
europeană, cu valoarea simbolică a eşecului unei idei fundamentale a Europei
integrate. Marea Britanie, deşi nu este parte a Spaţiului Schengen şi are tot dreptul
securizării frontierei, se plânge la rândul ei de „scurgerile” de imigranţi de la Calais, prin
Eurotunel. Toată lumea pare frustrată şi furioasă de ceea ce se întâmplă în prezent.
Dar de ce Uniunea Europeană? Simplu: pentru că este cea mai accesibilă şi cu
sistemele sociale cele mai generoase. Aici începe însă discuţia complicată. Pentru cine
este bogăţia acumulată, după secole de supremaţie globală şi dezvoltare, în ţările
europene? Pentru europeni, vom spune imediat, căci bunăstarea este susţinută din
taxele şi impozitele plătite de cei aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii,
precum şi de companiile care operează pe teritoriul celor 28 de state membre. Vom
trece, evident, peste contra-argumentaţia superficială de inspiraţie (neo)marxistă,
privind „exploatarea imperialistă şi capitalistă” derulată de-a lungul istoriei de marile
puteri europene asupra teritoriilor de peste mări controlate de regii Europei (Uniunea
Europeană este totuşi, în prezent, cel mai mare contributor la fondurile de asistenţă şi
dezvoltare din lume), dar nu putem trece uşor peste pretinsa ambiţie politică a
Bruxelles-ului de a acţiona ca actor global pe scena internaţională. Din această
perspectivă, Uniunea Europeană şi-a propus să se comporte ca o mare putere cu
vocaţie pacifistă şi umanistă, cu un rol tot mai pregnant în soluţionarea conflictelor şi
crizelor lumii de astăzi. Când ai asemenea pretenţii, ai şi responsabilităţi politice şi
morale.
13
Ridicarea de ziduri şi transformarea într-o fortăreaţă inaccesibilă constituie prima
tentaţie a europenilor care se simt asaltaţi. Probabil, deşi ar putea să nu sune corect
politic, până la momentul revizuirii politicilor sociale, de asistenţă şi azil, până la
consolidarea mecanismelor de control şi securitate internă (procesul va dura, căci
cultura politică tradiţională a democraţiilor liberale europene era alta) astfel de măsuri
de reducere a intrărilor ilegale sunt necesare, pentru a evita un dezastru umanitar chiar
pe teritoriul Uniunii. Dar pe termen lung, ideea că te poţi izola, că poţi rămâne o insulă a
fericirii într-un ocean al deznădejdii este o iluzie. Dacă situaţia Orientului Mijlociu şi a
Africii nu va cunoaşte ameliorări sensibile în anii următori, asaltul asupra Europei va
continua, ca unindicator al eşecului marilor puteri occidentale în gestionarea dosarelor
fierbinţi de politică internaţională (războiul civil din Siria, expansiunea Statul Islamic,
prăbuşirea Afganistanului, Irakului, Libiei, sărăcia cumplită din Africa). Toate acestea au
un preţ. Nu vrei să îl plăteşti la faţa locului, adormindu-ţi conştiinţa şi spunându-ţi ţie
însăţi că „nu e treaba mea”, ajungi să îl plăteşti oricum la tine acasă. Fugind de
disperarea altora, ne trezim cu disperarea sărind gardul în curtea noastră.
Bogdan Aurescu, ministrul de Externe al României, a criticat gestul Ungariei de
a ridica garduri la graniţă. Aurescu a explicat că un astfel de gest este "autist" şi nu se
încadrează în spiritul european.
"În opinia mea, ridicarea de garduri, care să delimitezede restul, este un gest mai
degrabă autist şi inacceptabil, în afara spritului european. În schimb, România este
frontieră externă a Uniunii Europene şi a NATO şi avem toată capacitatea de a apăra
comunitatea de valori din care facem parte."
"În ce priveşte migraţia, am reiterat necesitatea unei viziuni strategice la nivelul
UE, care să abordeze toate dimensiunile acestei problematici, mai ales să încercăm să
găsim soluţii pentru gestionarea la sursă, în statele de origine a problemei migraţiei", a
explicat Aurescu, recent, într-o conferinţă de presă de la sediul Ministerului Afacerilor
Externe.
Fireşte, asaltul refugiaţilor din vecinătatea sudică asupra Uniunii Europene nu va
scufunda insula de pace şi bunăstare. La urma urmei, şi dacă va fi vorba de trei, de
cinci, de zece milioane de imigranţi, tot nu e sfârşitul lumii pentru o Uniune de 28 de
state şi 500 de milioane de oameni. Dar o va modifica ireversibil, într-un mod pe care s-
ar putea abia să îl intuim astăzi: politic (revizuirea tratatelor şi acordurilor, inclusiv
Schengen), social (reducerea drastică a generozităţii sistemelor sociale), ca valori, mod
de viaţă şi securitate (vom trăi tot mai mult într-o lume nesigură, a suspiciunii, temerilor
14
şi controlului crescut din partea autorităţilor), cultural şi educaţional. Uriaşa campanie
media din aceste zile a dat semnalul acestor schimbări structurale profunde, iar
asocierea subtilă a crizei imigranţilor cu terorismul islamic de pe continent prepară cu
meticulozitate un cocteil exploziv în Europa.
Ideea că Uniunea Europeană trebuie să se păzească de asaltul lumii musulmane
disperate şi eşuate pe drumul modernităţii se va înşuruba tot mai adânc în mintea
generaţiei care urmează, din Marea Britanie până în Ungaria, cu toate consecinţele
(majoritatea negative) care decurg dintr-o asemenea resetare. Ciocnirea civilizaţiilor e
aici.
Idei şi puncte cheie:
Criza imigranţilor din Uniunea Europeană atinge niveluri considerate
„record” în întreaga istorie postbelică a continentului. Cifrele de refugiaţi, de
regulă solicitanţi de azil politic din Orientul Mijlociu şi Africa, se dublează
practic de la o raportare la alta, fără nicio perspectivă realistă de calmare în
viitorul apropiat;
Guvernul german revizuieşte a doua oară în acest an cifra de imigranţi ilegali
prognozată până la sfârşitul lui 2015, de la 240000 în ianuarie, apoi 450000
în mai, iar acum 800000 prognozaţi până în decembrie, evident
considerându-i numai pe cei de pe teritoriul Germaniei (aproape 1% din
populaţia ţării);
Uniunea Europeană pare tot mai mult o insulă de pace şi bunăstare
înconjurată de o mare a disperării, războaielor şi suferinţei, care ameninţă să
reverse dinspre vecinătatea sudică (mediteraneană) valuri de familii oropsite,
în căutarea unei licăr de speranţă, dar şi problemele inerente pe care această
revărsare le aduce cu sine. Există o limită de suportabilitate a insulei UE? Cât
de mult e prea mult?;
Celelalte două insule de bunăstare de tip occidental, America de Nord şi
Australia, sunt practic la adăpostul oceanelor (Atlantic, respectiv Indian) şi
rămân inaccesibile, refugiaţii din Orientul Mijlociu şi Africa neavând altă şansă
realistă decât Europa;
Migraţia calmă, în general educată şi uşor integrabilă socio-cultural, dinspre
vecinătatea estică a Uniunii Europene (Ucraina, Republica Moldova, Georgia
etc.), ca să nu mai vorbim de cea din ţările postcomuniste membre ale
15
Uniunii, pare acum o glumă în comparaţie cu scenele dramatice ale exodului
haotic dinspre statele eşuate politic (Siria, Irak, Afganistan, Libia, Mali,
Nigeria, Eritreea, Sudan etc.) iar populiştii de carieră precum Nigel Farage
sunt nevoiţi să-şi reajusteze urgent discursul împotriva „imigraţiei din Estul
Europei”;
Sistemul social al statelor bunăstării este pus la încercare. Faimosul model
„Welfare State” al Europei occidentale postbelice, în principiu construit politic
în anii ‘50-‘60 pentru ca cetăţenii din Vest să nu fie atraşi de mirajul
propagandei comuniste, trebuie acum să lucreze supraturat şi pe cu totul alte
aliniamente politice, economice, socio-demografice, religioase şi culturale
decât a fost conceput de fondatorii săi, spre îngrijorarea şi nemulţumirea în
creştere ale plătitorilor de taxe din clasa mijlocie, chiar dacă aceste temeri
sunt uneori considerate exagerate[1];
„Asaltul” musulmanilor din Orientul Mijlociu şi Africa asupra Europei
ameninţăstabilitatea şi ordinea tratatelor comunitare. Inclusiv Acordul
Schengen, piesă centrală în procesul construcţiei europene, este în prezent
pus în discuţie de unele state importante ale Uniunii (Germania, Franţa,
Olanda etc.);
Traseul disperării (Siria-Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia-Ungaria-Germania/
Marea Britanie) este presărat astăzi cu tragediile celor care sfârşesc înecaţi
în Mediterană, cu zidul de trei metri care se construieşte la frontiera sudică a
Turciei, cu scenele de coşmar din insula Kos, cu luptele de la graniţa
Macedoniei, cu gardul de sârmă ghimpată dintre Ungaria şi Serbia, cu
asalturile de noapte asura Eurotunelului la Calais, cu diferenţele enorme de
valori, nivel de viaţă şi înţelegere între sutele de mii de refugiaţi şi societăţile
europene indiferente sau indignate pe care aceştia le tranzitează, cu
discursurile contradictorii ale liderilor politici europeni, puşi în faţa unor dileme
critice pentru principiile şi „spiritul” Uniunii Europene;
Pe acest fundal emoţional intens, se emit şi opinii complet absurde şi
nefezabile, cum ar fi cea conform căreia Slovacia ar primi doar imigranţii
creştini[2] (nu e clar cum s-au gândit să-i selecteze, pe bază de declaraţie pe
propria răspundere, prin verificarea certificatului de botez sau prin teste-grilă
din Biblie);
16
Terorismul de origine fundamentalist islamică din Europa supraîncarcă nota
de plată şi nervozitatea locuitorilor „insulei UE”, care se simt tot mai
ameninţaţi în menţinerea valorilor şi modului lor de viaţă. Pot într-adevăr
bărcile de imigranţi să conţină şi terorişti ai ISIS sau ai altor organizaţii, care
să lovească Europa din interior? Şi dacă pericolul ar fi real, cum s-ar putea
preveni infiltrarea lor? În tot acest haos, cine şi cum i-ar putea separa pe cei
răi de cei buni?;
Dilema care opune valori europene esenţiale, precum solidaritatea umană şi
compasiunea, nevoii de securitate şi apărare a propriei bunăstări va creşte în
intensitate în lunile următoare, iar reacţia de nervozitate a Germaniei faţă de
lentoarea şi ineficienţa răspunsului Comisiei Europene la criza imigranţilor
este cel puţin parţial justificată;
Are Uniunea Europeană vreo responsabilitate politică sau morală faţă de
tragedia Orientului Mijlociu şi Africii?
Este oare inevitabilă transformarea Uniunii într-o fortăreaţă inaccesibilă
disperaţilor de dincolo de mări, ziduri şi garduri de sârmă ghimpată, ca ultimă
soluţie de salvgardare a identităţii europene?
Poate asaltul disperării lumii islamice să scufunde insula de pace şi bunăstare
a Uniunii Europene? Iată întrebările la care vă propun să reflectăm astăzi.
5. ROMÂNIA – O ȚARĂ PREA SĂRACĂ PENTRU A FI ATRĂGĂTOARE CA
DESTINAȚIE A REFUGIAȚILOR
Apartenenţa noastră la Uniunea Europeană nu înseamnă doar liberă circulaţie,
parteneriate economice şi culturale sau fonduri structurale. Europa înseamnă şi
solidaritate. Intoleranţa la primul semn de criză ne aduce aminte mai mult de egoismul
naţional care a dus la conflicte pe teritoriul european, decât de parteneriatul pentru
pace pe care l-am agreat de atât de mult timp. Mai mult, în amintirea fricii, a represiunii
şi a dorinţei de orientare spre Vest, pe care le-am cunoscut în timpul comunismului, ar
trebui să reconsiderăm atitudinea ostilă faţă de cei care fug de război.
De asemenea, frica românilor faţă de barbaria şi discursul urii generate de Statul
Islamic a fost foarte uşor instrumentată, prin ridicarea chestiunii de securitate naţională.
Cu toate acestea, colaborarea între instituţiile competente, pe lângă procedurile de
17
înregistrare, triere şi organizare a refugiaţilor, permite un control suficient astel încât să
putem preveni intrarea teroriştilor pe teritoriul naţional. Umanitatea, în schimb, nu ar
trebui sa fie un principiu negociabil.
Bineînţeles, solidaritatea nu trebuie să excludă responsabilitatea. Cotele de
refugiaţi pe care România le va accepta trebuie să fie proporţionale cu capacitatea
noastră de integrare. Angajamentul pe care ni-l asumăm este de a oferi pe termen
mediu şi lung incluziune socială, integrare educaţională şi pe piaţa muncii, dar şi
asistenţă. Prin urmare, este important să privim situaţia şi din perspectiva durabilităţii
susţinerii acestor persoane.
Vrem nu vrem, la fel ca italienii pe români și englezii pe polonezi, noi europenii
vom trebui să-i acceptăm și pe acești noi migratori. Sau în fine, putem să nu-i
acceptăm, să declarăm ca domnul Băsescu, că nu trebuie să-i primim. În ciuda
obligațiilor față de Uniunea Europeană sau de alte state membre, care contribuie la
bugete de unde noi ne facem autostrăzi (cât de cât), sau în ciuda solidarității față de
alte ființe umane. Putem să declarăm noi sau Viktor Orban sau oricine orice, dacă sute
de mii de oameni vor să ajungă cu orice preț la noi, nu-i putem opri fără a schimba
oricum radical viețile și valorile noastre. Fie că sunt refugiați sau migranți.
Da, nu este cazul să fim ipocriți. Ajutorul umanitar are limitele lui, și se acordă pe
timp limitat. Oamenii aceia au venit aici nu pentru ajutor umanitar: pe acesta îl primeau
în taberele de refugiați din zonele de unde provin. Au venit pentru o soluție pe termen
lung. Vor să fie primiți și integrați în țările în care doresc să ajungă. Nu-și mai pot
închipui viitorul în țările lor de origine. Asta schimbă radical datele problemei.
În loc să discutăm despre cote obligatorii de refugiați, impuse țărilor membre ale
UE, și în loc ca unii să construiască garduri, ar fi mult mai util să discutăm despre
costurile integrării refugiaților, și despre capacitatea UE de a finanța, împreună cu țările
membre, integrarea. Dacă am discuta asta, am discuta, de fapt, despre eroarea
demolării modelului social european, despre consecințele absurdei "austerități", care a
redus drastic capacitatea statelor de a gestiona astfel de crize umanitare, despre starea
proastă a infrastructurilor publice din educație și sănătate, sisteme esențiale pentru un
proces cât de cât normal de integrare a emigranților și refugiaților. Și mulți fug de
discuția asta, pentru că ar trebui să recunoască greșelile pe care le-au făcut.
E mai simplu să construiești garduri. E mai greu să recunoști că ai luat decizii
politice greșite, care i-au afectat în primul rând pe cetățenii europeni, și care acum fac
dificilă acceptarea emigranților și refugiaților. Oricât de greu ar fi însă recunoașterea
18
erorilor, și schimbarea politicilor la nivel european, dacă nu se întâmplă, criza actuală
nu se poate rezolva. Iar Uniunea Europeană va ieși slăbită, și dezonorată, dintr-o criză
pe care a văzut-o, dar pe care a preferat s-o ignore.
6. CONCLUZII
Disputa intre stanga si dreapta politică europeană se concentreaza in formula
solidaritate vs securitate – cu un grad mai mare de demagogie din partea stângii.
Evident, unele tări vor incerca să preia din cosul cu fructe doar pe cele mai valorase. Si
analiza demografica va juca un rol important.
Cât despre proiectul european, probabil cea mai dură problemă este cea legată
de funcţionalitatea Spaţiului Schengen. Mişcarea în interiorul Uniunii Europene deja a
devenit mai dificilă, iar dezbaterile merg în direcţia reconsiderării spaţiului de liberă
circulaţie. Austria şi Germania merg în sensul securizării graniţelor, Danemarca a
suspendat legăturile de trafic feroviar cu Germania, iar Cehia şi Slovacia au anunţat
deja posibilitatea de reintroducere a controalelor.
Ne place sau nu, situaţia este dinamică, iar soluţiile sunt puţine. Fenomenul cu
care Europa se confruntă astăzi nu trebuie să fie sursă de oportunism politic, de clivaje
sau de blamare, ci o reamintire a motivelor care ne-au adus încă de la început
împreună.
In concluzie, in opinia mea imigrantii reprezinta o provocare si o oportunitate in
acelasi timp pentru Europa. De abilitatea cu care decidentii europeni vor inclina balanta
intr-o parte sau alta depinde practic viitorul constructiei europene. Nu e prima data cand
Europa si in special Germania e asaltata de imigranti. De altfel, nu suntem noi,
europenii, singurii care ne confruntam cu asa ceva. Potrivit Immigration Statistics, US
Department of Homeland Security, SUA acorda statut de rezident permanent legal – cu
beneficii similare propriilor cetateni – unui numar de 1 milion de imigranti anual.
Intrebarea e daca UE are capacitatea si mai ales disponibilitatea de a sustine un astfel
de demers.
19
7. BIBLIOGRAFIE
1. http://www.bbc.com/news/world-europe-33986738
2. http://www.contributors.ro/economie/imigrantii-o-provocare-si-o-oportunitate-in-
acelasi-timp-pentru-europa/ -
3. http://www.theguardian.com/uk-news/2015/aug/10/10-truths-about-europes-
refugee-crisis
4. http://www.ft.com/intl/indepth/europe-migrant-crisis
5. http://www.contributors.ro/global-europa/%E2%80%9Einsula%E2%80%9D-
uniunii-europene-sub-asaltul-disperarii-lumii-islamice/
6. http://www.bbc.com/news/world-middle-east-22424188
7. http://www.globalresearch.ca/the-mainstream-now-admits-that-the-syrian-rebels-
have-chemical-weapons/5363039
8. http://www.independent.co.uk/news/world/refugee-crisis-where-are-all-these-
people-coming-from-and-why-10490425.html
9. http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2015/09/turkey-syria-european-union-
refugees-we-pay-you-keep-policy.html
10.http://egyptianstreets.com/2015/05/11/what-keeps-isis-running-the-funding-and-
support-of-a-terror-organization/
11.http://www.theguardian.com/world/2014/jun/15/iraq-isis-arrest-jihadists-wealth-
power
12.http://www.bbc.com/news/world-middle-east-24403003
13.http://www.nytimes.com/2015/07/28/world/middleeast/turkey-and-us-agree-on-
plan-to-clear-isis-from-strip-of-northern-syria.html?_r=0
14.http://www.bbc.com/news/blogs-trending-34188569
15.http://www.theguardian.com/world/2015/sep/09/russia-complains-of-strange-
hysteria-over-its-presence-in-syria
16.http://www.contributors.ro/global-europa/costul-inactiunii-occidentului-in-siria-
razbunarea-subtila-a-turciei-si-asaltul-migrantilor-asupra-europei-rusia-preia-
initiativa/
17.http://www.europuls.ro/politic-extern-sp-1559511527/relex/716-crizarefugiati
20