CRUCIADELEClasa a IX-a ASolonaru OanaRotaru Marina

• Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.

• Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.

PRIMA CRUDIADĂ

Cavaleri și oameni de rând, țărani și meșteșugari, chiar și hoți și călugări , au pornit la drum, conduși de Petru Eremitul și Walter cel Sărac. Cea mai mare parte dintre ei n-au ajuns niciodată în Palestina, iar ceilalți au devenit hoarde de sălbatici și flămânzi. Când au ajuns la Constantinopol, liderii cruciaților au fost supuși presiunilor de către împăratul Alexios I Comnen pentru a fi de acord că orice foste teritorii bizantine să-i revină lui. Armata s-a divizat, diferite grupuri cucerind orașele Tars, Antiohia și dincolo de Eufrat-Edessa. Au ajuns în preajma Ierusalimului pe 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și având garnizoană egipteană.

Bine pregătiți, cruciații au asediat Ierusalimul cu o armatǎ de 1300 de cǎlǎreti cavaleri și 12 000 de infanteriști cruciați englezi, francezi și germani conduși de cavalerii nobili. Cetatea era apǎratǎ de doar 400 de cǎlǎreți fatimizi , trupe musulmane și mercenari nubieni conduși de guvernatorul fatimid Iftikhar ad-Dawla. 70.000 de civili au fost măcelăriți. Victoria bătăliei de la Ascalon le-a permis creștinilor să fondeze Regatul Latin al Ierusalimului. Vestea succesului primei cruciade s-a răspândit în întreagă Europa, inspirând pe mulți să o reproducă. Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și cel al Templierilor, organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul germanic al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.

CRUCIADA A DOUA (1147-1148)Recucerirea Edessei de către musulmani a condus la predicarea celei de-a doua cruciade (1147-1149) de către papa Eugeniu al II-lea şi Bernard din Clairvaux. Este o cruciadă a monarhilor, întrucât la ea participă regele Ludovic al VII-lea al Franţei şi împăratul german Conrad al IV-lea. Coordonarea lasă însă mult de dorit, şi după înfrângeri în Asia Mică, cruciaţii eşuau în faţa Damascului.

CRUCIADA A TREIA (1189-1192) A fost declanşată datorită unificării musulmanilor de către Saladin (1171-1193), sultanul Egiptului. Recucerirea de către acesta a Ierusalimului (1187) i-a îndemnat să ia crucea pe împăratul Germaniei Frederic I Barbarossa, pe regele Angliei Richard Inimă de Leu şi pe regele Franţei, Filip al II-lea August. Cruciaţii recuceresc Accra, Antiohia, teritorii de coastă între Tripoli şi Jaffa. Richard smulge insula Cipru bizantinilor. Neînţelegerile dintre monarhi, moartea lui Frederic în Asia Mică au împiedicat recucerirea Ierusalimului. Aceasta rămâne ideea-forţă a cruciadelor următoare, niciodată reuşită (cu excepţia dobândirii sale prin tratatice de către Frederic al II-lea, pentru o scurtă perioadă de timp).

CRUCIADA A PATRA (1202-1204)O menţiune aparte merită Cruciada a IV-a (1202-1204), care este detumată de veneţieni de la scopurile sale iniţiale, sfârşind cu cucerirea Constantinopolului, pe tronul căruia se găsesc până la 1261 împăraţi latini (occidentali şi catolici).CRUCIADA A CINCEA (1217-

1221) Cruciada a cincea (1217–1221) a fost o încercare de recucerire a Ierusalimului și a restului Țării Sfinte prin cucerirea mai întâi a regatului Egiptean ayyubid. Papa Honoriu al III-lea, îl însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască “războiul sfânt” în Siria și Palestina. Mai târziu în 1218, au sosit în Egipt Oliver al Kölnului în fruntea unei armate germane proaspăte și contele William I al Olandei în fruntea unei armate mixte formte din olandezi, flamanzi și frizieni. Ei au discutat cu Leopold posibilitatea atacării orașului Damietta din Egipt. Pentru a reuși în această acțiune, cruciații s-au aliat cu sultanul selgiucid al Rümului anatolian, care a atacat Ayyubizii din Siria, eliberându-i pe creștini de grija luptei pe două fronturi. Termenii acestei capitulări prevedeau printre altele predarea orașului Damietta către sultanul Al-Kamil în schimbul eliberării cruciaților, semnarea unui armistițiu de opt ani și cedarea de către egipteni a unei bucăți din Crucea Mântuitorului, (până în cele din urmă s-a dovedit Al-Kamil nu era în posesia niciunei relicve creștine).

CRUCIADA A ŞASEA (1228-1229)Cruciada a șasea a început în 1228 ca o încercare de a recâștiga Ierusalimul. Ea a început după șapte ani de la eșecul cruciadei a cincea. Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieții imorale pe care o ducea și a raporturilor sale prietenești cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ține seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă și pleacă în Siria la în iunie 1228. Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediție armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaților (acum împăratul german fiind și rege al Ierusalimului ), împreună cu orașele Bethleem și Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim unde este încoronat ca rege al Ierusalimului.

CRUCIADA A ŞAPTEA (1248-1250)În 1244, după recucerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii și regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă. În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria și Cipru. Numărul total al cruciaților se ridica la aproximativ 15000 de oameni. Ajunse în fața Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249, dar sultanul, prevenit, avuse timp să se înarmeze. Bătălia se încheie în fața cruciaților. La 6 iunie 1249 cruciații pătrundeau în Damietta, pe care o găsiseră deschisă, goală și neatinsă. Trupele cruciate se aleseseră cu o pradă bogată. Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, va muri în noiembrie 1249, conducerea luând-o văduva sultanului, Shajar al-Durr.

CRUCIADA A OPTA (1270)• Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludovic al

IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele își anunță hotărârea de a mai conduce o cruciadă. La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre Tunisia. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franței, Ludovic al IX-lea, moare în luptă, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors în Franța. Cu această ultimă încercare așa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârșit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna "latinilor" mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571.

• Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri și masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populației supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizații, care s-au influențat reciproc.