Cruzimea este trăsătură romantică şi dominantăa lui Lăpuşneanul, reieşind indirectdin multele scene cumplite: leacul de frică, linşarea lui Motoc, ameninţarea cu moartea a propriei familii, schingiuirea şi omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor etc. Moartea violentă, prin otrăvirea lui Lăpuşneanul de către chiar blânda lui soţie, este tot de factură romantică.

S-a spus că a fost sîngeros, ca şi fratele său Ştefăniţă Viforul, dar i s-a imputat aceasta din raţiuni superioare de Stat şi interese familiale. Cruzimea lui nu a fost un caz particular, neobişnuit, gîndindu-ne la străluciţii voievozi români, dinainte şi de după el (Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, chiar şi Constantin Brâncoveanu), care au pedepsit astfel trădarea, tentativa de răsturnare. Represiunea era necesară şi constituia un act justiţiar, avînd în vedere că domnia lui Lăpuşneanu a fost rîvnită de foarte mulţi pretendenţi, sprijiniţi de grupările interne, laice şi ecleziastice, dar şi din afară. N-a cruţat-o nici pe soacra lui, Elena Rareş, amestecată într-o răzmeriţă care urmărea înscăunarea lui Constantin, singurul fiu ce-i mai rămăsese. De altfel, atare comportament nu-i insolit, căci se întîlneşte frecvent în Europa, mai ales în Secolele XV-XIX. Barda călăului a rărit rîndurile boierimii, care s-a răzvrătit şi l-a părăsit în 18 noiembrie 1561 (la Verbia), întronîndu-se Despot Vodă, ori au trecut de partea lui Ştefan Tomşa, efemerul întemeietor de dinastie.

Statutul social al personajului

Alexandu Lapusneanu, voievod al Moldovei intre anii 1552-1561 si 1564-1568, este personajul central al nuvelei, in jurul destinului sau desfasurandu-se firul narativ ce-i urmareste faptele, gandurile, sentimentele. Complex si contradictoriu, caracterul domnitorului a dus la diferite interpretari, unele aflate in opozitie, cele mai multe impartasind aceleasi opinii.

Referinte critice

Astfel, pentru Zoe Dumitrescu-Busulenga „Alexandru Lapusneanu e alcatuit din contraste mari: echitabil, necrutator, lucid[. . . ] e un fatarnic ce nutreste temeri mistice; este eroul romantic inchipuind pe tiran”.Gabriel Dimisianu il considera „un psihopat exploziv si coleric, [. . .]un tiran inzestrat cu puterea neroniana de a construi spectacole” apropierea de Nero, tiranul care a dat foc Romei, pentru a scapa de crestini, fiind explicabila si prin fapte asemanatoare, caci Lapusneanu a dat foc cetatilor Moldovei, in afara de Hotin, pentru a scapa de tradatori „ce urzeau comploturi si atatau revolte” care locuiau in acestea. Eugen Lovinescu il numeste „tiran si fioros, crunt si lesne varsator de sange”, iar George Calinescu il considera „damnat, osandit de providenta sa verse sange, un monstru moral dotat cu o melancolie sangvinara, colorata cu mizantropie”, ceea ce ar putea insemna ca voievodul nu face decat

sa-si confirme destinul, vinovata fiind soarta care l-a condamnat sa traiasca o existenta marcata de sange, de tristete si de ura fata de semenii sai.

Altfel il vede Alexandru Piru, care il scoate din sfera tiraniei si a sadismului: „Voievodul [. . .] e un personaj complex, nu o bruta insetata de sange”, ceea ce pare a fi greu de argumentat, dar nu imposibil.

Analizand gandurile nerostite, privirea, vorbele, mimica, gesturile, faptele, comportamentul, relatiile cu alte personaje, descoperim, de fapt un om chinuit de neputinta, traind intr-o permanenta teama de a nu-si pierde tronul si care-si face o deviza din cuvintele: „ucide ca sa nu fii ucis”. Obsedat de ideea tradarii supusilor, vede peste tot comploturi si tradatori, delcansand sirul omorurilor pe care nu le mai poate controla, asa cum nu-si mai poate tine in frau ura imensa

de catre alte personaje

Celelalte personaje isi exprima de asemenea, in mod direct parerile: pentru tanarul boier Stroici, Lapusneanu este „un tiran cu sange pangarit”; mitropolitul Teofan il numeste „crud si cumplit”, doar doamna Ruxanda ii gaseste calitati, adresandu-i-se cu apelativele : „bunul meu domn” si „viteazul meu sot”.

autocaracterizare

Domnitorul insusi recunoste: „. . . m-am aratat cumplit si rau, varsand sangele multora”, marturisire ce, aparent, poarta masca umilintei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale intentii si pentru a le obtine iertare.

Caracterizare indirecta

Dar, in toata complexitatea sa, figura voievodului se intregeste prin procedeele caracterizarii indirecte, trasaturile lui reiesind din faptele savarsite, din atitudini, comportament, din relatiile cu celelalte personaje.

prin fapte

Inca de la sosirea sa in Moldova, da dovada de vointa si tenacitate in vederea ocuparii tronului, hotarat fiind sa-si indeplineasca dorinta, in ciuda tuturor oprelistilor: „. . . mai degraba-si intoarce Dunarea cursul indarapt” si „voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra” rosteste, atunci cand constata impotrivirea boierilor.

Ajuns la ravnitul scaun al Moldovei, Lapusneanu isi va dezvalui adevaratele intentii – sa scape tara de tradatori si „galceviri” -, dar pentru aceasta va pustii cetati, isi va insusi averile boierilor suspectati de impotrivire, va ucide pe tradatori. Dorinta lui de razbunare este mai puternica decat ratiunea, caci ucide fara sa se gandeasca la consecinte, cruzimea si violenta manifestandu-se in voie. Este atat de orbit de gandul ca ar putea fi, din nou tradat, incat nu realizeaza ca autoritatea nu poate fi obtinuta prin crima, nici ca frica boierilor de a nu fi ucisi nu este cea mai buna stavila in calea tradarii.

Uciderea celor patruzeci si sapte de boieri dezvaluie o cruzime ce se inscrie in sfera patologicului; el pune in scena un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigasi si de victime, organizand „intrarile” si „iesirile” din scena. Construirea piramidei din capetele boierilor ucisi marcheaza o dezlantuire dementiala a domnitorului ce traieste triumful razbunarii sale.

prin comportament, gesturi, atitudini Alexandru Lapusneanu dovedeste un comportament imprevizibil, impulsivitatea si calmul succedandu-se fara nici un gest care sa anunte schimbarea dispozitiei sufletesti.

Este tandru cu doamna Ruxanda, o saruta pe frunte, o imbratiseaza: „ridicand-o ca pe o pana si punand-o pe genunchii sai”, pentru ca – imediat ce afla scopul venirii sale – sa o numesca „muiere nesocotita”, reprimandu-si cu greu gestul de a o lovi cu jungherul „spre care mana sa sa indreptase din obisnuinta”.

In biserica jura stramb, iar smerenia lui este prefacuta, caci si „racla sfantului ar fi tresarit”, cand domnul s-a aplecat pentru a saruta moastele; este, asadar, sperjur si ipocrit, jucand o comedie a umilintei, cand le cere iertare boierilor.

Elocventa pentru sublinierea altor trasaturi ale personajului este atitudinea lui fata de Motoc, vornicul insetat de putere. Nu-l iubeste, dar il pastreaza langa sine, fiindca „ii este trebuitor”, ca sa-l usureze de „blestemurile poporului”, dovedind, astfel, abilitate politica. Este un maestru in arta disimularii, adresandu-se prevenitor lui Motoc , cerandu-i parerea cu privire la uciderea boierilor, traind satisfactia de a-l vedea tremurand si balbaindu-se; aratandu-i ca-l pretuieste, ii cere sfatul si atunci cand multimea porneste „zurba”: „. . .imi vine sa poruncesc sa deie cu tunurile in prostimea aceea. Ha, cum socoti si dumneata”, desi intuieste raspunsul boierului: „M-asteptam s-aud asemenea raspuns”.

Nu iubeste prostimea, dar este constient de puterea acesteia, fiind graitoare, in acest sens, replica: „Prosti, dar multi”. „Prosti” ar putea insemna ignoranti, mojici, simpli, inculti, cu spirit gregar, dar „multi” subliniaza intuitia domnitorului cu privire la puterea amenintarii din partea gloatei infuriate, agitate, careia – pentru a o potoli – i-l va „darui” pe marele vornic. Isi arata, din nou, firea razbunatoare, caci isi bate joc de Motoc, cu un anumit sadism, prelungindu-i disperarea agonica. Este diabolic, atunci cand il pune pe boierul ingrozit de dorinta multimii revoltate sa judece, cerand ratiunii acestuia acordul pentru propria moarte. Isi incolteste, cu perfidie, victima, dandu-i sperante de salvare, pentru ca lovitura de gratie sa fie naucitoare. Cinismul neobisnuit – care razbate din inflexiunile vocii sale ce trece printr-un subit schimb de tonalitati – se exteriorizeza printr-un dispret rece amestecat cu perfidie mascata in solicitudine: „. . . sa omor o multime de oameni, pentru un singur om, nu ar fi pacat?” si, cu o satisfactie abia retinuta: „. . . judeca si dumneata singur”. Masca aceasta de bunavointa malitioasa cade, pentru ca atitudinea lui sa ni-l arate brutal si ironic („Du-te si mori pentru binele mosiei dumitale”). Alexandru Lapusneanu, cu un vizibil dispret fata de specatacolul lasitatii oferit de Motoc, ii spune acestuia, cu luciditate, adevarul stiut de popor: „Ce sa-i spui duhovnicului? Ca esti un talhar si un vanzator? Asta o stie toata Moldova”.

Gandul ca boierii Spancioc si Stroici sunt in libertate il nelinisteste si se retrage in Cetatea Hotinului pentru a-i putea supraveghea. Cand se imbolnaveste, pare sa devina mai omenos, cerandu-si iertare si dorind sa fie calugarit intr-o tarzie incercare de a-si ispasi pacatele, prin impacare cu credinta in Dumenzeu. Dar, intr-un moment de luciditate, firea sa apriga si impulsiva se revolta, ii ameninta pe cei din jur cu moartea, pentru tradare, aparandu-si cu demnitate si disperare rangul: „Sunt domn! Sunt Alexandru-Voda”. De data aceasta, dusmanii lui de moarte vor regiza un alt spectacol al crimei, in care voievodul va fi un actor ce va inregistra in spasmele mortii o cumplita lectie: „Invata a muri, tu care stiai numai a omori”

Concluzie

Personaj romantic, pus in situatii exceptionale, Alexandru Lapusneanu este alcatuit din lumini si umbre. In prima domnie a fost bun si generos: „Care s-au intors de la usa mea, fara sa castige dreptate si mangaiere?”. Din aceasta cauza, norodul il intampina – si acum – cu bucurie si nadejde. Dezvaluie o anumita onestitate, atunci cand apreciaza calitatile dusmanilor sai declarati: sinceritatea lui Veverita – „un vechi dusman” – sau dragostea de tara a lui Spancioc : „Spancioc este inca tanar, in inima lui este iubire de mosie, imi place a privi semetia lui”.Fata de doamna Ruxanda pastreaza protocolul, avand porniri de gingasie: „Lapusneanu o apuca de mijloc, si ridicand-o ca pe o pana, o puse pe genunchii sai. – Ce veste, frumoasa mea doamna? zise el, sarutand-o pe frunte”. Tot ceea ce savarseste reprobabil sta sub semnul umbrei si al intunericului. Personajele romantice se lasa dominate de sentimente care primeaza in fata ratiunii. Lapusneanu este subjugat de sentimentul de ura distrugatoare cuprins in milenara zicala: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Dezechilibrat psihic sau numai demn de mila pentru frica intensa ce-i stapaneste fiinta si-i guverneaza viata, la gandul tradarii sau al uciderii sale de catre dusmani reali ori inchipuiti, cu dorinta bolnavicioasa de a vedea curgand sange si cu placere diabolica de a ucide, fara a se gandi la consecinte, Alexandru Lapusneanu a lasat o neagra amintire – ca domnitor – si a impresionat puternic ca personaj.