BILET nr. 1

1. Religia Romei antice

  Statul roman, deşi a apărut în istorie destul de târziu, cu mult în urma unor state din Orientul antic şi a unor cetăţi greceşti vestite prin civilizaţia lor, a reuşit totuşi să devină într-un timp relativ scurt cea mai mare putere din lumea antică.  Religia în viaţa romanilor condiţionează fiecare moment al existenţei. Este punctul de plecare al organizării sociale şi politice ale oraşului. Latinescul religio semnifică atenţia pe care o acordă romanii faţă de voinţa zeilor, care se revelează prin sentinţele lor (fatum), care arată calea şi direcţia ce trebuie urmată de credincioşi. Neglijarea voinţelor zeilor (negligentia), nerespectarea fidelă a actelor religioase duce la perturbarea existenţei. Romanii stabileau cu divinităţile un fel de contact personal prin care omul îi consultă pe zei înainte de a face ceva pentru a primi aprobarea acestora. În schimb, zeii trebuie să asigure protecţia omului şi să-i asigure reuşita.      Dacă acestea sunt realizate viaţa omului este guvernată de pax deorum (pacea zeilor), o stare de siguranţă ce-i insuflă curaj şi forţă în viaţă. Însă această stare este precară, deoarece zeii care nu sunt buni le ameninţă continuu echilibrul fragil al existenţei.      Primele exprimări religioase manifestate prin încercări de explorare a fenomenelor naturii (tunet, fulger, ploaie) s-au făcut în paleoliticul superior. Oamenii plecaţi la vânătoare au încercat prin totemuri să se investească cu puteri supranaturale. Când omul începe să practice agricultura apar religiile legate de apariţia vegetaţiei. Aceasta este ciclică, în funcţie de anotimp. Divinităţile sunt feminine.   Migraţia popoarelor indo-europene (civilizaţia bronzului) conduce la apariţia primelor divinităţilor masculine. Atributele divinităţilor masculine se leagă de cer, iar cele feminine de pământ. Aceste popoare aduc o serie de culte de peste tot, care se suprapun peste fondul din neolitic. Populaţia autohtonă – siculii – au o divinitate numită Pales şi o sărbătoare Palelia, tipică pentru Italia.       Romanii au împrumutat de la vecinii lor etruscii o mulţime de denumiri de zei şi de formule sacre, ba chiar şi cărţile lor sfinte, pe care le-au tradus în limba latină. Chiar dacă aceste cărţi s-au pierdut, ici şi colo se mai păstrează spiritul lor în operele unor scriitori latini, antici şi creştini. Un alt mod de a cunoaşte spiritul religiozităţii romane îl constituie studierea inscripţiilor, a riturilor funerare, a statuilor şi a multor altor vestigii religioase. A doua influenţă importantă asupra religiei romane este religia greacă de la care romanii au preluat toate cele 12 divinităţi. Pe unele nu le-au schimbat – ex. Esculap (zeul medicinii).

2. Unele aspecte ale culturii naţionale contemporane

Poporul moldovenesc a creat de-a lungul secolelor o bogată și variată cultură spirituală și materială, care a reflectat gîndurile și aspirațiile oamenilor, necesitățile și mentalitatea lor. Creația populară orală, tradițiile, obiceiurile, meșteșugurile, literatura, arta plastică, muzica, teatrul, iar din secolul al XX-lea și cinematograful  au înregistrat în evoluția lor succese remarcabile, mărturie fiind operele artistice de valoare care au intrat în patrimoniul culturii naționale și universale.

Ancorată adînc în tradiția populară, cultura contemporană s-a inspirat din tezaurul ei inepuizabil, fructificînd din plin valorile materiale și spirituale și devenind o parte integrantă a culturii universale. Realizările culturii moldovenești și-au găsit o largă reflectare în studiile și cercetările fundamentale, în numeroase lucrări de popularizare, în materiale informative, bibliografice etc. În acest context pagina Cultura inserează în cadrul compartimentelor sale, la scară informativă și de generalizare, realizările culturii moldovenești în cele mai diverse domenii, de la meșteșugurile, costumul, tradițiile și obiceiurile populare la literatura, cu întreaga ei varietate de genuri, muzică și dans, arte plastice, teatru și cinematografie. Pagina oferă vizitatorilor un număr mare de articole biografice despre reprezentanții de vază ai culturii Moldovei – scriitori, compozitori, arhitecți, artiști plastici, actori, cineaști etc. Articolele sînt însoțite de numeroase imagini, portrete, reproduceri după operele de artă, scene din spectacole, filme documentare și artistice, desene animate.

Compartimentul Muzica și dansul inserează un bogat material despre cultura muzicală moldovenească, de la vechea horă moldovenească pînă la proiectele contemporane. Tot aici pot fi audiate diverse piese muzicale și vă puteti familiariza cu premierele lansate pe piața muzicală a Moldovei.Compartimentul Literatura trece în revistă toate genurile literare începînd cu creația populară și pînă la literatura postmodernistă, fără a neglija dramaturgia și literatura pentru copii. Fiind o parte importantă a patrimoniului nostru spiritual, literatura este o carte de vizită a Republicii Moldova. Operele scriitorilor moldoveni demult au păşit pe diverse meridiane ale lumii prin intermediul multiplelor tălmăciri în alte limbi, iar în baza lor au fost create filme şi spectacole teatrale, cîntece, opere, baleturi etc.

Compartimentul Teatrul este consacrat artei teatrale din Republica Moldova, evocînd reperele istorice de referință în evoluția acesteia și inserînd materiale referitoare la activitatea colectivelor teatrale, a dramaturgilor, actorilor, la evenimentele teatrale notorii care marchează viață culturală a țării.Compartimentul consacrat Meşteşugurilor populare vine cu o bogată gamă de informații privind ocupațiile tradiționale ale moldovenilor așa ca olăritul, țesutul, alesul covoarelor,  prelucrarea lemnului, a pietrei, împletitul din diverse fibre naturale și are ca finalitate păstrarea și promovarea valorilor tradiționale. Într-o strînsă legătură cu acestea se află și costumul popular, ornamentul național, sărbătorile și obiceiurile tradiționale ale moldovenilor.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 2

1. Cultura asirianăASIRIENII sunt triburi de arameeni veniţi tot din desertul arabic.ocupaseră încă din mileniul III o regiune restrânsă din nordul Mesopotamiei intrând în conflict cu babilonienii pe care reuşesc în cele din urmă să-i supună .In vremea asirienilor are loc ultima sinteză culturală sumero-babiloniano –asiriană.De altfel imperiul creat de asirieni s-a numit multă vreme asiro-babilonian, dinastiile celor două populaţii semite dezvoltându-se o perioadă paralel.Asirienii sunt amintiţi în Biblie de profetul Ieremia ca ,, neam crud şi fără milă’’ şi în general urmele lor în istorie sunt marcatede violenţe deosebite.Inceputul istoriei expansioniste a asirienilor este legat numele oraşului stat ASSUR , dedicat zeităţii principale a acestor triburi arameice – Assur.Asirienii se afirmă ca cea mai mare putere a zonei în sec.XIV î.C: când întreaga Mesopotamie este supusă de regeleSALMANASAR I (1274- 1245) care îşi ia apelativul de ,,rege al lumii’’.D i n a c e s t m o m e n t i s t o r i a a s i r i a n ă ş i i m p l i c i t a M e s o p o t a m i e i e s t e u n a d e e x p a n s i u n e p r e s ă r a t ă c u j a f u r i , c r u z i m i , exterminări şi deportări de populaţii ( de ex.deportarea a 30 000 de evrei din Israel sub regele Sargon II care a transformatIsraelul în provincie mesopotamiană).Istoricul R.Grousset i-a numit pe asirieni ,,romani ai Asiei antice care au terminat prin a-i uni pe asiatici sub un singur   jug.Prin devastare şi moarte ei au făcut să domnească pacea de la Nil la Ararat.’’ ( O.Drâmba.Istoria culturii şi civilizaţiei.Vol.I pag.6).Sargon II este însă cel sub a cărui conducere Asiria atinge culmea puterii.Tot el a construit grandioasa capitală de la Khorsabad.Ultimul rege asirian a fost Assurbanipal II ( în grc.Sardanapalos).(668-627).El este cel care a distrus Babilonul şi a masacratpopulaţia . În vremea sa însă cultura asiriană a atins punctul maxim.Au fost construite temple şi palate iar în palatul său de laNinive a construit marea bibliotecă în care a adunat pe zeci de tăbliţe de lut toate textele pe care scribii săi le-au găsit întemplele mesopotamiene.Astăzi biblioteca de la Ninive cu materialul în mare parte descifrat oferă informaţii preţioase privindcivilizaţia mesopotamiană.Asiria dispare odată cu recucerirea zonei de către babilonieni aliaţi cu mezii.Ultimul rege asirian este înfrânt în bătălia de la Karkemiş de către regele babilonian Nabucodonosor ( 605-562) – creatorulnoului imperiu babilonian , care are însă o viaţă destul de scurtă – în 532 Mesopotamia devine parte a imperiului persan fiindcucerită de Cyrus .Societatea mesopotamiană este una care s-a format după parcurgerea unui proces lent şi treptat corelat cu crearea unor zone fertile şi prospere mai întâi în sudul Mesopotamiei apoi către centrul şi nordul acesteia către 1800 îen. cu organizare complexă, diversificată şi structurată pe baza unei ierarhii riguroase : rege -preot, corp preoţesc , producătorii de bunuri, producătoare de bunuri,

care cunoaşte şi practică pe lângă agricultură , meşteşugurile şi comerţul pe pieţe locale şi apoi externe.De asemenea este o societate care a inventat şi folosit scrierea ca formă grafică de comunicare .

2. Valorile artistice ale epocii Renaşterii

În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ş.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii, rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor.

În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade: Prerenaşterea (sec. 14), Renaşterea timpurie (sec. 15), Renaşterea (c. 1500-1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. 16) şi are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma şi Veneţia.Arhitectura Renaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanţa orizontală şi zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din Florenţa).În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluţia artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ş.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse.În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto.

Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifele veneţiene şi genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi măreţie (sec. 16)..În muzică, Renaşterea începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârşitul sec. 16. Influenţa Renaşterii se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante şi Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franţa, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai spiritului Renaşterii. În şcoala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenţii idealului estetic al Renaşterii, întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influenţa Renaşterii în lucrările maeştrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa şi C. de Rore). În muzica şcolii veneţiene (Andrea şi Giovanni Gabrielli şi A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina şi O. di Lasso (care a activat şi în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât şi în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul Renaşterii. În

epoca Renaşterii apar primele suite şi sonate instrumentale. Renaşterea târzie cunoaşte apariţia genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporţii, cantata şi oratoriul.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 3

1. Definirea conceptului de cultură

Î n c o n şt i i n ţa c o m u n ă, c u v â n t u l c u l t u r   ă d e s e o r i s u g e r e a z ă o f o r m ă d e a r t ă s u p e r i o a r ă: o p e r ă, b a l e t , m u z e e e t c . O p e r s o a n ă c u l t ă  e s t e d e f i n i t ă c a f i i n d r a f i n a t ă, s o f i s t i c a t ă, a v â n d c u n o ştinţe d i n d o m e n i u l a r t e i şi c a p a c i t a t e a d e a o a p r e c i a . Î n a c e s t s e n s c u l t u r a e s t e o c a r a c t e r i s t i c ă a i n d i v i d u l u i . T o t u şi , s o c i o l o g i i şi a n t r o p o l o g i i a t r i b u i e t e r m e n u l u i d e c u l t u r ă u n s e n s m a i l a r g . A s t f e l , e i p r e z i n t ă c u l t u r a c a o c a r a c t e r i s t i c ăa s o c i e t ăţii, şi n u a u n u i i n d i v i d . C u l t u r a c o n s t i t u i e t o t a l i t a t e a v a l o r i l o r c r e a t e d e o m e n i r e şi t r a n s m i s e d i n g e n e r a ţi e î n g e n e r a ţi e . Î n o p i n i a l u i R a l p h L i n t o n , e a e s t ee r e d i t a t e a   s o c i a l ă  a m e m b r i l o r u n e i s o c i e t ăţii.Dacă e săne referim nemijlocit la definirea şi etiologia termenului de cultură, atunci putem menţiona că în prezent există peste 250 de definiţii. Prima definiţie riguroasăa culturii a fost formulată de E.B. Tylor în lucrarea Primitive culture (1871), desemnând  prin eacomplexul care include cunoaşterea, credinţa, arta, moravurile, legea, obiceiurile şi orice alte capacităţi şi deprinderi dobândite de om camembru al societăţii.

Din punct de vedere etimologic, termenul cultură îşi are origineaîn verbul latin „colo” sau „colere”, ceea ce semnifică „a lucra pământul”, dar şi „a locui”, prima conotaţie a termenului de cultură fiind drept „arta de a prelucra pământul”.

Deşi sunt atât de numeroase, definiţiile date culturii gravitează în jurul a trei aspecte: relaţia omului cu natura, relaţia omului cu semenii săi şi relaţ ia omului cu valoarea. Cea mai vehiculată definiţie a culturii este cea în sens larg care reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create în procesul istoric de afirmare a omului ca om – proces ce evidenţiază   progresul omenirii în cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii însăşi.

2. Cultura babiloniană

Babilonienii sunt populaţii amorite venite dinspre zona semită a deşertului arabic.Vor crea la rândul lor un imperiu( sud şi centru ) care se va dezvolta multă vreme în paralel cu dinastiile asiriene careocupau nordul Mesopotamiei şi cu care îşi vor disputa hegemonia în zonă .Regatul babilonian ( 1894 -1595) va realiza însă unitatea întregii văi pe care o va controla economic , politic şi militar.Dezvoltarea imperiului babilonian se va lega de numele oraşului de origine accadiană – Babilon de la care şi-au luat numelede babilonieni, oraş care va deveni pentru mai bine de două milenii centrul economic, politic şi cultural al Mesopotamiei.Reprezentantul cel mai ilustru al dinastiilor bailoniene amorite este HAMMURABI ( 1728-1686) cel care va lăsa omeniriiprimul cod de legi cunoscut , domnia sa excelând mai ales prin organizarea juridico-administrativă a teritoriilor stăpânite .B a b i l o n i e n i i s u n t c e i c a r e v o r r e a l i z a a d o u a s i n t e z ă s u m e r o - s e m i t ă p r i n p r e l u a r e a t r a d i ţ i e i r e l i g i o a s e ş i c u l t u r a l e mesopotamiene născută din asimilarea şi aculturarea civilizaţiei sumeriene.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 4

1. Multitudinea de sensuri şi tipologia culturii

Pe parcursul dezvoltării sociale au fost formulate multiple sensuriale noţiunii de cultură, dintre care menţionăm:1)  sensul subiectiv (cultură spiritual), reprezentând acţiunile demodelare a spiritului şi corpului, precum şi efectele acestor acţiuni;2) sensul obiectiv (cultură materială, saucivilizaţie), desemnândtotalitatea obiectelor create de om, transformate sau umanizate deacesta pentru a fi presus naturii;3) sensul etnologic, cuprinzând atât maximele, cât şi minimele realizărilor umane, atât elementele materiale, cât şi cele spirituale. Acesta este sensul cel mai larg posibil având la bază ideea că omul ş icultura sunt păr ţi coexistente în cadrul sistemului social;4) sensul restrictiv (cultură rafinată, academică, iluministă), cuprinzând ştiinţa, arta, literatura, religia, ideile politice, adică „produsele superioare ale spiritului” care necesită cultivarea minţii,tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere anevoilor biologice.Dacă sensul iniţial al culturii era cel de cultura agrorum (cultivarea pământului), prin acest ultim sens accentul se deplasează  pe cultura animi (cultivarea sufletului), sens utilizat în perioadailumismului francez. Secolul luminilor va configura unul din înţelesurile perpetuate până astăzi, acela al umanismului universalist: dacă raţiunea este ceea ce îl desprinde pe om din animalitate,cultivarea ei presupune ridicarea speciei umane pe o treaptă superioară.N u m ăr u l s e n s u r i l o r a t r i b u i t e c u l t u r i i e s t e , d e s i g u r , m u l t m a i m a r e , s o c i o l o g i i v o r b i n d d e a s e m e n e a d e s p r e c u l t u r ă c i v i c ă  şi c u l t u r ă p o l i t i c ă, c u l t u r ă e c o l o g i c ă  şi c u l t u r ă j u r i d i c ă e t c . C u t o a t e a c e s t e a , p l u r a l i t a t e a d e s e n s u r i p o a t e f i o r d o n a t ă î n t r - u n n u m ăr m a i m i c d e t i p u r i , d e d e f i n i ţi i c u c a r e s ă p u t e m o p e r a . E d w a r d S a p i r   c o n s i d e r ă că m u l t i t u d i n e a d e s e n s u r i î n c a r e c i r c u l ă t e r m e n u l d e c u l t u r ă p o a t e f i g r u p a t ă î n 3 c a t e g o r i i :

1) cultura în sens tehnic, folosit îndeosebi de către etnologi şi istorici, sens care vizeazăunificarea tuturor elementelor vieţii umane,atât materiale, cât şi spirituale, cultura fiind astfel coextensivă omului şi identică cu noţiunea de civilizaţie;

2) cultura în înţelesul de ideal de personalitate, de ideal individualîn ceea ce priveşte instrucţia şi educaţia;

3)ncultura în sens de spirit sau geniu al unui popor. Clasificarea tipurilor de cultură se face în funcţie de următoarele criterii :

Criteriul temporal, istoric (antică, medievală, renascentistă, modernă şi contemporană). Criteriul spaţial-geografic (egiptenă, greacă etc). Criteriul tipologic (primitivă, arhaică,evoluativă).

2. Arta egipteană

Atat conditiile geografice cat si imprejurarile istorice ale Egiptului au fost favorabile dezvoltarii artei. Egiptul este o regiune cu resurse naturale bogate. Din malul depus de revarsarile anuale ale Nilului se confectioneaza o caramida rezistenta. Colinele si falezele care strajuiesc de o parte si de alta valea Nilului, sunt bogate in cariere de porfir, granit, diorit, alabastru, calcar, gresie si alte materiale de constructie rezistente.

Desi in Egipt lemnul este rar si de esenta slaba, ca palmierul si unele specii de salcam, din regiunile nu prea indepartate ale Africii ecuatoriale se importa abanosul, iar din Liban cedrul, lemnul de esenta tare, foarte pretuit pentru confectionarea mobilelor de lux pentru clasa conducatoare. De asemenea din peninsula Sinai se importau aurul, argintul si arama, din care se lucrau podoabele. Datorita asezarii sale geografice, inconjurat la sud si vest de deserturi, iar la nord de Marea Mediterana, Egiptul a fost ferit multa vreme de invazii puternice si a devenit unul dintre centrele cele mai importante ale artei antice. Istoria artei egiptene antice poate fi urmarita aproape fara intrerupere de la sfarsitul mileniului al IV-lea i.Hr., cand se pun bazele statului egiptean, si pana in anul 525 i.Hr., cand Egiptul este cucerit de persi si isi pierde astfel independenta.

Arta egipteana s-a dezvoltat in stransa legatura cu religia si in special cu cultul mortilor, element de baza al religiei egiptene.Egiptenii credeau ca o parte a fiinite omenesti, numita “ka”, nu piere odata cu trupul, ci continua sa traiasca, avand aceleasi nevoi ca si defunctul inainte sa moara. Pentru ca

aceasta parte sa se poata intoarce in trupul din care a plecat, se luau masuri speciale pentru ca el sa nu se descompuna si sa nu putrezeasca. In acest scop, trupurile mortilor erau imbalsamate cu diferite substante si transformate in mumii.Tot ca mijloace de prevedere se depuneau in morminte statuile defunctilor, pentru a inlocui trupurile, in cazul in care acestea totusi se vor descompune, si se construiau morminte masive, pentru a apara ramasitele funerare o vreme cat mai indelungata. Aceasta practica a dus la dezvoltarea arhitecturii, sculpturii si picturii cu caracter religios-funerar, care aveau drept scop, potrivit cerintelor cultului, sa preamareasca inainte de toate pe faraoni, socotiti zei, si aristocratia. Saracii nu se bucurau de acest cult deosebit, ci erau ingropati direct in pamant, in cosciuge simple. Impiedicata in dezvoltareea ei de nevoile stricte de cult si interesele de consolidare a ordinii de stat, creatia libera din vechiul Egipt a fost limitata, iar artistii au fost obligati sa respecte in operele lor regulile sau canoanele impuse de religie. Aceste restrictii au dat artei egiptene un aspect caracteristic. Potrivit canoanelor stabilite, in basorelief si in pictura marimea personajelor era fixate in functie de rangul lor social. Astfel, imaginile faraonilor si ale zeilor erau de cateva ori mai mari decat cele ale oamenilor din popor. Capul si picioarele figurilor erau prezentate din profil, iar ochii, umerii si pieptul erau vazute din fata.

In sculptura, personajele erau asezate in pozitii frontale, astfel incat o linie perpendicular poate imparti corpul omenesc in doua parti absolute egale.Cu toate acestea, constrangerile religioase si existent canoanelor nu au putut mentine arta egipteana neschimbata. Transformarile social-economice care au avut loc in Egipt de-a lungul veacurilor au produs modificari insemnate in creatiile artistice, operele de arta deosebindu-se de la o epoca la alta si chiar diferentiindu-se in cadrul aceleasi epoci.In reprezentarea zeilor, a faraonilor si a aristocratiei, exigentele si constrangerile religioase erau insa mai mari si deci modificarile sunt mai putin vizibile; in schimb, in reprezentarea oamenilor din popor, creatia artistica era mai libera, iar apropierea de realitate mai evident. Din aceasta cauza, in arta egipteana deosebim doua cercuri tematice: un cerc tematic hieratic si sacerdotal, in care apar reprezentati zeii, faraonii si aristocratii, si un cerc tematic realist si popular, in care este reprezentat poporul.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 5

1. Funcţiile culturii

Multitudinea de definiţii date conceptului de cultură întrunesc în mare parte şi funcţiile exercitate de aceasta în viaţa socială, cele maiimportante din ele fiind:

a) funcţia adaptativă – menită să asigure supravieţuirea şi justarea (adaptarea) întregului rogram genetic al omului conform solicitărilor condiţiilor de mediu. Ea contribuie la diferenţierea omuluide lumea animală şi, totodată, la autodefinirea omului prin raportarela propria natură şi la cea exterioară; 

b) funcţia de achiziţie, acumulare a informaţiei– constă în preluarea şi producerea de cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, economice, morale sau de altă natură, necesare oricărei societăţi;

c) funcţia de reproducerea comunităţii, prin transmiterea din generaţie în generaţie a patrimoniului cultural al comunităţii date;

d) funcţ ia de coeziune social ă – menită a solidariza membrii colectivităţii, a-i aduna în jurul unor obiective comune, dar şi a unor simboluri sau imagini pe care le împărtăşesc;

e) funcţia identitară – orientată spre a-i face pe indivizi să-ş irecunoască co-apartenenţa la grupul social, săstabilească convenţii şi coduri sociale prin care să poată stabili relaţii unii cu alţii etc.;

f) funcţia de socializare– presupune transformarea fiecăruiindivid născut sau adoptat de colectivitate într-un membru al acesteia, prin însuşirea şi interiorizarea normelor, convenţiilor, codurilor, asistemelor ei de valori specifice;

g) funcţia de distincţie socială – urmăreşte realizarea diferenţierii indivizilor care aparţin unor medii, grupuri sau clase, unor etnii, minorităţi sau comunităţi culturale.

Toate funcţiile enumerate se pot realiza doar prin intermediul funcţiei de comunicare, datorită căreia se instituie relaţiile interumane, se exprimă acordul sau dezacordul, se împărtăşesc aceleaşi semnificaţiişi valori.

2. Arta în cultura secolului al XX-lea

În secolul XX, în artă pătrund tot mai mult știința și tehnologia și apar o multitudine de stiluri și mijloace de expresie:

expresionismul : o reacție de revoltă la naturalism și realism. Culorile sunt țipătoare, contrastante, liniile sunt frânte, de un ritm discontinuu.

neoimpresionismul : o prelungire a impresionismului din secolul al XIX-lea. art nouveau : evoluează la începutul secolului (la belle époque) în special în artele decorative,

design și arhitectură. Este caracteristică linia asimetrică, ondulatorie, care se termină printr-o curbare bruscă, ce dă senzația de energie.

futurism : apărut în Italia și devine precursor al diverselor mișcări de avangardă. Sunt respinse tradiția muzeelor și a academismului.

dadaismul , în aparență mai mult un experiment decât o mișcare artistică, în care totul este ilogic, bazat pe hazard. Din dadaism a evoluat suprarealismul.

simbolismul : operele de artă au un profund caracter semiotic. cubismul : inițiat de Braque și Picasso, a însemnat un moment de revoluție în istoria picturii. Este

explorată realitatea figurativă, iar imaginea tridimensională este readusă în spațiul bidimensional. suprarealismul : inițiat de André Breton, proclamă supremația libertății în exprimarea artistică.

Constituindu-se ca o continuare a dadaismului și preluând estetica simbolistă, utilizează idei artistice venite din partea psihanalizei.

expresionismul abstract : inspirat din simbolism, suprarealism și din expresionismul german, apare în SUA după cel de-al Doilea Război Mondial.

pop art : apare în SUA și Regatul Unit și se dezvoltă prin anii '50 - '70, fiind considerat apropiat publicului larg și vieții cotidiene. Analizează societatea de consum și interferează cu domeniul publicității, astfel încât arta devine business.

nouveau realisme : fondat în 1960 de Pierre Restany și Yves Klein, ca o continuare a dadaismului. Se caracterizează prin întoarcerea la realitate, evitarea figurativului, tehnica colajului și introducerea obiectelor de uz cotidian în opera de artă.

land art op-art minimalismul arta brută CoBrA . Realism socialist

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 6

1. Raportul dintre cultură şi civilizaţie

Cultura reprezintă pentru membrii unei societăţi ceva firesc, decare nu îşi dau seama decât atunci când intră în contact cu culturideosebite. Nici un om nu poate fi considerat ca fiinţă socială, camembru al societăţii, dacă nu aparţine unei culturi. Cultura se dobândeşte prin convieţuire socială. Transferurile ereditare au un rolminor. Un copil născut în Africa, dar crescut de la vârstăfoarte mică într-o metropolă (oraş) europeană, aparţine culturii în care a crescut. Transferat în ţara părinţilor săi, se va simţi străin, deşi, biologic, nu sedeosebesc cu nimic. Cultura oferă oamenilor posibilităţi multiple deadaptare la medii naturale foarte diferite. Analiza multiplelor definiţii date culturii conduce la necesitatea sesizării distincţiei dintre termenul de cultură şi cel de civilizaţie. Această problemă a generat controverse dintre cele mai accentuate şi opinii cu caracter divers. Astfel, în perioada Luminilor, francezii utilizau termenul de civilisation pentru a desemna cultura, iar germanii pe cel de kultur  pentru a denumi civilizaţia. Dacă urmăr i m c u a t e n ţi e a c e a s t ă s c h e m ă, p u t e m o b s e r v a

c u uşu r i n ţă că t e r m e n i i C i v i l i s a t i o n ( î n f r a n c e z ă) şi  K u l t u r   (în g e r m a n ă) t i n d s ă s u b s u m e z e s c h e m a c e a m a i s i m p l ă î n c a r e c i r c u l ă noţi u n i l e d e c u l t u r ă şi c i v i l i z a ţi e l a m a j o r i t a t e a c e r c e t ăt o r i l o r d i n d o m e n i u : r e s p e c t i v , c u l t u r a e s t e s p i r i t u a l ă ( t o t a l i t a t e a i d e i l o r , c o n c e p ţi i l o r , t e o r i i l o r , v a l o r i l o r i d e a l e e t c . ) şi m a t e r i a l ă (ansamblul creaţiilor umane în plan material) aceasta din urmă deseori fiiind numită civilizaţie.

Or, conceptul de cultură  cuprinde în sfera sa atitudinile, actele,operele limitate (ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate) la domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale, explicarea misterului, plăcerea frumosului. Sferei culturii aparţin: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele, operele de ştiinţă, literatură şi muzică, arhitectura, pictura, sculptura şi artele decorative aplicate.

Conceptul de civiliza ţie desemnează totalitatea mijloacelor cuajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic sau social), pe care îlsupune, îl organizează şi îl transformă pentru a se putea integra în el; tot ceea ce ţine de satisfacerea nevoilor materiale, a confortului şi a securităţii reprezintă civilizaţia. În sfera civilizaţiei figureazăelementede natură utilitară dispuse în urmă toarele capitole: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcăminte, construcţii publice şi mijloace de comunicaţie, tehnologii, activităţi economice şi administrative, organizare socială, politică, militară şi juridică, educaţie şi învăţământ etc.

Cultura şi civilizaţia formează o unitate, corespondenţa dintre elemanifestându-se în permanenţă, întrucât obiectivul fundamental alomului este „să fie şi să rămână fericit” (S.Freud Viitorul unei iluzii). Dacă dobândirea fericirii implică rezolvarea unor trebuinţe materiale presante, atunci omul îşi manifestă opţiunea pentru civilizaţie; dacă trebuinţele acestuia sunt orientate spre împlinire şi realizare spirituală, atunci el pledează pentru cultură.

Servind una alteia în calitate de bază şi c o n d i ţie, cultura şi civilizaţia ne apar ca etape distincte şi unitare ale aceluiaşi proces – de socializare a omului.

2. Religiile indiene

Lipsa documentelor scrise nu ne permite să cunoaştem în ce măsură au preluat cuceritorii arieni tradiţiile dravidiene. Religia hindusă presupune că la început a fost haos. Brahman, sufletul universului, a provocat mişcarea, care la rîndul său a făcut să apară trei zei principali : Brahma, Vişnu şi Siva. Omul este prizonierul ciclului de reîncarnare, al mişcării. Pentru a progresa, a se reîncarna într-o fiinţă superioară, credinciosul trebuie să se păzească de murdăria care rezultă din activitatea corpului uman şi contactul cu fiinţele inferioare. El trebuie să se purifice permanent cu apă, de la simple băi pînă la scăldarea în Gange la Barnes.   Unele reprezentări sugerează că zeităţile venerate astăzi, alături de idei religioase şi ritualuri, au o istorie care izvorăşte din civilizaţia indusului. Sigur este însă că limba, religia şi structura socială a arienilor au determinat în mod fundamental înfăţişarea ulterioară a Indiei. De la cuceritorii arieni provine credinţa acordată zeităţilor naturii, de exemplu zeilor Vauna şi Indra, separarea preoţilor (brahmanilor) ca clasă socială şi ceremoniile sacrificării animalilor. Imnurile religioase şi textele ceremoniilor au fost transmise prin tradiţie orală de către preoţi, generaţii de-a rîndul, mai tîrziu fiind adunate şi imortalizate în cele patru cărţi a Vedelor, din care această perioadă timpurie a religiei indiene a primit denumirea de religia vedică. În timpul mileniilor următoare religia vedică s-a schimbat mult, ca în final să se desăvîrşească în hinduism.

Hinduismul este şi azi religia majorităţii hinduşilor, cele mai sfinte texte ale acestei religii fiind Vedele. Perioade lungi din istoria politică a Indiei rămîn obscure, este sigur doar că cel puţin o duzină de regate ariene înfloreau sau se războiau între ele fără un rezultat semnificativ. În religia Indiei, însă au avut loc schimbări esenţiale: au luat naştere cultele lui Siva şi Vishnu, elementele principale ale hinduismului epocii noi. Sistemul castelor, puterea preoţilor şi sacrificiile virtuale practicate de hinduşi au generat mişcări mari de reformă în secolul al VI-lea î. Ch.Prima mişcare religioasă a fost jainismul fondat de Mahânîra. Acesta propaga nonviolenţa, condamna sistemul castelor şi considera sacră orice formă de viaţă. Acest ultim concept denumit ahimsa era respectat de adepţii lui faţă de cele mai mici insecte. Cu toate că jainismul a devenit în India o religie de masă, el nu a depăşit niciodată graniţele sub-continentului. În schimb, cealaltă mişcare religioasă, budismul, a devenit cea mai mare religie din lume. Pe fondatorul ei cunoscut sub numele de Buda îl chema Gautama Siddhartha. Denumirea glorioasă Bud înseamnă „iluminatul”. Pe oameni îi îndemna să urmeze calea de mijloc, adică să se abţină de la huzur, dar şi de la ascetism (renunţarea la binefacerile vieţii de zi cu zi). Învăţătura principală a lui Buda consta în aceea că viaţa e o suferinţă generată de dorinţă şi prin urmare putem scăpa de suferinţă dacă stingem în

noi dorinţele. Astfel sufletul scapă din circuitul naşterii şi renaşterii, poate ajunge în Nirvana, adică în starea de fericire eternă.

Domnitorul Maurya şi-a început domnia ca rege cuceritor, dar îi era respingătoare vărsarea de sînge şi s-a convertit la religia budistă. A pornit o serie de munci voluntare, proclama nonviolenţa şi toleranţa faţă de supuşi. A contribuit la răspîndirea budismului în lume. Arta şi arhitectura budistă a cunoscut o mare înflorire în India. Sub domnia lui Chandragrupa cultura indiană îşi trăia trăia perioada de înflorire. Au fost scrise în limba sanscrită capodoperele lirice şi dramatice uriaşe, era în plină dezvoltare sculptura şi arhitectura hindusă cu stilul ei somptuoasă, fără egal. S-au obţinut rezultate remarcabile în matematică şi astronomie. Indiei dinastiei Gupta îi datorăm aplicarea corectă a valorilor zero şi zece. În perioada următoare era deja clar că budismul în cadrul maselor mari nu poate concura cu hinduismul în reînoire şi astfel în secolul al IX-lea budismul a intrat într-un declin rapid. Secolele VI-XVI sunt marcate de o pronunţată fărămiţare feudală, de invaziile unor popoare turanice din Asia Centrală, a arabilor, mongolilor, urmate de răspîndirea islamismului în Nord. Deci, hinduismul în această perioadă trebuia să facă faţă unei provocări externe destul de dure-islamismul, care era o religie combativă ce propovăduia că Dumnezeu este unul şi există o singură cale, calea fericirii de apoi. Era foarte incert faptul că musulmanii şi hinduşii vor putea convieţui în pace. Astfel antagonismele religioase au determinat divizarea Indiei în mai multe state a sub-continentului indian. În 1192 sultanul Muhamed a vasalizat regatele hinduse din nordul ţării, iar o parte a populaţiei a fost convertită la religia islamică. Arta plastică şi cea decorativă, influenţată de modele persane a început să marcheze cultura indiană. În 1398 cuceritorul mongol Timur Lenk a fondat cel mai strălucit imperiu musulman al subcontinentului- India Mogulilor

Ca şi alte popoare din Orient, indienii construiau lăcaşe religioase-temple cioplite în stîncă, cu coloane şi pereţii decoraţi în interior cu imagini. În secolul III î. Ch. Apar monumentele de artă budistă, din piatră. Acestea erau sanctuarele săpate în piatră şi stupele, decorate cu statui şi basoreliefuri, care oglindesc legendele budiste. Stupele păstrau relicvele lui Buda sau a altui sfînt. Templele hinduiste erau considerate modele ale Universului. Construirea templelor şi amplasarea fiecărui element decorativ erau făcute în conformitate cu un anumit canon. Azi, religia în India poate fi reprezentată prin următorul procentaj : hinduism- 73,7 %, islamism-12 %, creştinism (protestanţi-1,5 %, catolici- 1, 4 %), animism- 3, 4 %, religia sikh- 3, 2%, budism- 0, 7 %.  Sectele şi-au făcut apariţia în timpul epocii Gupta, atunci cînd domnitorii oferă protecţie tradiţiilor religioase hinduse, iar instituţiilor religioase li se acorda 6 % din venitul statului drept caritate.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 7

1. Caracteristica generală a culturii egiptene

Civilizaţia egipteană s-a constituit în valea Nilului într-o regiune relativ izolată, fapt care şi-a lăsat amprenta asupra caracterului şi originalităţii acesteia. Istoria Egiptului Antic a evoluat pe parcursul unei îndelungate perioade de timp reprezentînd o alternanţă dintre perioadele în care exista statul centralizat (Regatul) şi perioadele de destrămare a regatului egiptean (perioade de tranziţie). La rîndul lor acestea se periodizează în conformitate cu cîrmuirile dinastice. Fiecare perioadă comportă un şir de particularităţi de ordin economic, politic şi cultural, deşi se menţin mai multe elemente ce denotă continuitatea civilizaţiei egiptene. Tradiţional, istoria Egiptului antic este divizată în umătoarele mari perioade:

I. Perioada predinastică (mileniul al IV-lea î. Hr.) în care se formează 42 de unităţi politice regionale (nome), care în urma unor interacţiuni de ordin militar, politic şi economic se unesc în două mari formaţiuni politice: Egiptul de Sus (la sud) şi Egiptul de Jos (la nord) care la rîndul lor se vor uni într-un singur stat egiptean.

II. Perioada Regatului Timpuriu (cca 3000 – cca 2800 î. Hr., dinastiile I–II). Unificarea Egiptului se face pe timpul regelui Menes, fondatotul dinastiei I, plasînd capitala statului în oraşul Memfis. Unitatea Egiptului se consolidează prin crearea unui sistem centralizat de irigare, a unui aparat administrativ central, inventarea şi răspîndirea scrierii hieroglifice etc.

III. Perioada Regatului Vechi (cca 2800 – cca 2250 î.Hr., dinastiile III–VI). Egiptul devine un stat puternic din punct de vedere economic şi politic. Prosperitatea economică şi stabilitatea economică fac posibilă perfecţionarea sistemului de irigare şi construirea piramidelor faraonilor Kheops, Khefrenos şi Mikerinos, care vor deveni simboluri ale civilizaţiei egiptene.

IV. Prima perioadă de tranziţie (cca 2250 – cca 2050 î.Hr., dinastiile VII–X). Este o perioadă de disensiuni interne şi de destrămare a statului centralizat. Unul din centrele care va contribui la reunificarea Regatului devine Teba.

V. Perioada Regatului Mediu (cca 2050 – cca 1700 î.Hr., dinastiile XI–XIII). Se produce reunificarea Regatului şi limitarea puterii şefilor de nome. Egiptul îşi extinde teritoriul, îndeosebi la sud. Capătă răspîndire uneltele confecţionate din bronz, apare producţia de sticlă.

VI. A doua perioadă de tranziţie (cca 1700 – cca 1580 î.Hr., dinastiile XIV–XVII). Statul egiptean îşi pierde unitatea ca urmare a invaziei hiksoşilor, triburi nomade de origine semită, care pătrund din Asia cucerind partea de nord şi de centru a ţării. Cîrmuitorii Tebei vor conduce lupta de eliberare care se va termina cu izgonirea hiksoşilor din ţară.

VII. Perioada Regatului Nou (cca 1580 – cca 1070 î.Hr., dinastiile XVIII–XX). Este perioada de apogeu din istoria civilizaţiei egiptene. Egiptul cucereşte vaste teritorii extinzîndu-şi frontiera de est pînă la Eufrat, iar la sud, pînă la al treilea prag al Nilului. Faraonii depun mari eforturi pentru a menţine în supunere acest întins imperiu în lupta cu Regatul Hitit, iar mai tîrziu cu aşa-numitele popoare ale mării.

VIII. Perioada tardivă (cca 1070 – 525 î.Hr., dinastiile XXI–XXVI). O perioadă de tulburări, invazii şi dominaţii străine: libiană, nubiană, asiriană. În timpul dinastiei XXVI, are loc ultima ascensiune a Egiptului, aşa-numita renaştere Saită.

IX. Perioada dominaţiei persane (525–405 î.Hr., dinastia XXVII). Regatul persan cucereşte Egiptul. Ca urmare a sporirii impozitelor şi a abuzurilor persane, egiptenii se răzvrătesc şi îşi eliberează ţara.

X. Ultima perioadă de independenţă a Egiptului (405–342 î.Hr., dinastiile XXVIII–XXX). Eliberarea ţării a degenerat în disensiuni interne care vor slăbi Egiptul şi vor restabili dominaţia persană.

XI. Perioada dominaţiilor persană, elenistă şi romano-bizantină (342 î.Hr.– 646 d.Hr.). În 332 î.Hr. dominaţia persană a fost înlocuită prin cea macedoneană ca urmare a cuceririi Egiptului de către Alexandru cel Mare. După destrămarea Imperiului lui Alexandru, în Egipt se instaurează dinastia elenistică a Ptolemeilor, care a durat pînă la cucerirea romană în anii 30 ai secolului I î.Hr.

Moştenirea civilizaţiei egiptene este semnificativă, inclusiv pentru lumea greco-romană care a preluat şi valorificat diferite realizări ale culturii Egiptului Antic

2. Filosofia Iluminismului

Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).

Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului al XVIII-lea. Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza și

empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.

Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și științifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii și divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic și economic a promovat o viziune seculară asupra lumii și o orientare generală către progres și perfecționare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.

Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism; aceleași calități au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu a romantismului. Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare precum în evul mediu și la începutul modernității. Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.

Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".

"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franța: baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra romantismului.

În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin percepția senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.

În Germania, universitățile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralității, iar Johann Gottfried von Herder a elaborat o filosofie a naționalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge și de limbă. Importanța primordială a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții italieni ai epocii, se numără

Cesare Beccaria, Francesco Mario Pagano și Giambattista Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului iluminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea considerați răspunzători de Revoluția franceză. Cu siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcație pentru apariția lumii moderne.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 8

1. Mitologia şi religia egipteană

Majoritatea popoarelor antice aveau sisteme religioase politeiste. Egiptenii adorau diferite divinităţi. Fiecare oraş îşi avea zeul protector, statutul căruia în ierarhia divinităţilor depindea de statutul politic şi militar al localităţii. Divinităţile principale venerate de toţi egiptenii erau Amon-Ra (zeul soarelui), Osiris (stăpînul lumii de apoi), Isis (zeiţa fertilităţii), Horus (zeul luminii), Sehmet (marea putere). Egiptenii îşi reprezentau zeii în chip de om (Ptah, zeul creator), de animal (Sehmet, în chip de leoaică) sau mixt (Anubis, stăpînul lumii de apoi, jumătate om, jumătate şacal). Pentru venerarea zeilor erau construite temple, statui, preoţii aduceau ofrande.

În cinstea zeilor se organizau serbări, procesiuni care includeau mai multe ceremonii.

Religia egipteană s-a aflat într-o strînsă legătură cu puterea politică. Astfel, faraonul era considerat o întruchipare terestră a divinităţii. Preoţii egipteni, o castă unită şi puternică prin cunoştinţele şi bogăţiile acumulate timp de secole, în perioadele de criză, cînd slăbea puterea centrală, intrau în conflict cu faraonul în dorinţa lor de a-şi instaura dominaţia în ţară. Faraonul Amenois al IV-lea în perioada Regatului Nou, dorind să micşoreze influenţa preoţimii de stat, recurge la o reformă politico-religioasă. El introduce cultul zeului Aton, reprezentat sub forma discului solar, şi interzice venerarea celorlalte divinităţi. Însă această tentativă provoacă o nemulţumire generală nu numai în rîndurile preoţimii, dar şi ale populaţiei, ataşate faţă de vechile culte. Tentativa faraonului de a introduce o religie monoteistă a suferit eşec.

2. Arta în cultura secolului al XIX-lea

Cele mai importante curente artistice ale secolului XIX sunt: romantismul : apare la începutul secolului ca o reacție la clasicism și raționalism și este

caracterizat prin emoție, subiectivism și manifestarea eului interior. realismul : realitatea este explorată atent și prezentată fără deformări și se utilizează introspecția. naturalismul : o ramură a realismului care explorează mai ales situațiile și personajele neobișnuite,

patologice. impresionismul : apare la sfârșitul secolului și marchează ruptura de academismul tradițional și

începutul artei moderne. Este prezent mai ales în pictură și caracterizează lucrările în aer liber și cu o cromatică luminoasă, caldă.

RomantismulÎn cultura modernă, romantismul și neoclasicismul sunt pur și simplu două fețe ale aceleași

monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci, prin idealizarea realității. Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoții pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre care accentuează situația dramatică reprezentată. Deși Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie. Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul său Libertatea conducând poporul reunește vigoarea și idealul

romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul Libertății (reprezentați aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influența burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.

Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul său rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe mare unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor menționate mai sus. Alții, folosind figuri mai mici au ales pictura istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta în maniera lui Claude Lorrain, artist baroc târziu cu elemente romantice în picturiRealismul

Realismul este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relația dintre artă și realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realității și reflectarea ei veridică, obiectivă în creație. Realismul a avut un impact major în epică, în special asupra romanului și în dramaturgie. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestuia este interesul acordat de către scriitori raporturilor dintre om și mediu, dintre individ și societate. Elementele unui stil realist pot fi identificate în diferite culturi și epoci istorice. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, realismul capătă, pe plan european, caracterul unui curent, al unei orientări estetice, teoretizate de către artiști și de către critici și ilustrate prin numeroase creații. Autori celebri de romane realiste sunt considerați a fi Honoré de Balzac, Stendhal și Gustave Flaubert în Franța, Charles Dickens și William Makepeace Thackeray în Anglia, Lev Nikolaevici Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski și Ivan Sergheevici Turgheniev în Rusia.Impresionismul

Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velasquez și Francisco Goya , pictura engleză cu William Turner și John Constable, precum și francezii Courbet, Ingres și reprezentanții Școlii de la Barbizon.

În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal enorm, reprezentând-o pe zeița Venus în chip de curtezană. Nu se vorbește încă de impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mișcări, care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul Salonului Oficial, Manet își va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur l'herbe, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour și alții în "Salonul refuzaților" (Le Salon des Refusés), spre stupefacția publicului conservator și entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau confruntați cu problemele ce-i frământau. Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparținând noii orientări, ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, respinge însă pe Cézanne, Renoir și din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacția scriitorului Émile Zola într-o diatribă violentă la adresa oficialităților, publicată în gazeta L'Évènement. Războiul franco-german din 1870 îi risipește, Cézanne se retrage în provincie, Pissarro, Monet și Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă importantă în dezvoltarea impresionismului, descoperind acolo pictura lui William Turner, care va exercita o puternică influență asupra picturii lor ulterioare. În anul 1874, din nou reuniți sub numele Société anonyme des peintres, des sculpteurs et des graveurs ("Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor și graficienilor"), compusă din Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne și Berthe Morisot, organizează o expoziție colectivă în saloanele fotografului Felix Nadar. Monet adusese, printre altele, o pictură reprezentând un peisaj marin din Le Havre. Întrebat asupra titlului tabloului pentru alcătuirea catalogului, răspunse: "Mettez, Impression: Soleil levant" ("Puneți, Impresie: Răsărit de soare"). În ziua următoare, în revista Charivari apare articolul cronicarului de artă Louis Leroy, intitulat Exposition des Impressionnistes ("Expoziția Impresioniștilor"). Un cuvânt destinat să facă carieră. Totuși dificultățile făcute de reprezentanții oficiali ai artei nu au încetat. Când însă în 1903 , Camille Pissarro, patriarhul impresionismului, încetează din viață, toată lumea era conștientă că această mișcare a reprezentat revoluția artistică cea mai importantă a secolului al XIX-lea și că pictorii ce i-au aparținut se numără printre cei mai mari creatori din istoria artelor plastice. Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges Seurat și Paul Signac, maeștri ai neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-Lautrec, Vincent van Gogh și pentru mulți alți "postimpresioniști" din Franța și alte țări. În Germania, reprezentanți ai impresionismului au fost Lovis Corinth și Max Liebermann, în Italia, Giorgio Boldini, Simone Lega și alții, grupați sub denumirea Macchiaioli ("Măzgălitorii" !), în Danemarca, Peter Krojer, în Suedia , Anders Zorn.

PostimpresionismÎncepând cu anul 1870, operele pictorilor impresioniști au contribuit la formarea unei concepții

noi privind creația artistică, un prim pas în direcția artei moderne. Postimpresioniștii au mers în continuare pe acest drum, dezvoltând însă mai departe spontaneitatea și virtuozitatea predecesorilor lor. Tendința predominantă este realizarea unui tablou reprezentând o construcție de sine stătătoare, obiect al unei combinații pure între formă și culoare, cu scopul provocării unei emoții estetice și al transmiterii nemijlocite a sensibilității subiective a artistului. Tabloul este împărțit într-un eșafodaj de suprafețe și linii, care se îndepărtează de reprezentarea obișnuită a corpurilor și obiectelor. Petele de culoare pot constitui suprafețe de lumină sau umbră, uneori se reduc la puncte de culoare crudă (pointilism), care nu se regăsesc în natura reală. Pictura analitică a lui Cézanne transformă motivele într-un sistem de volume și obiecte și conduce, în special în redarea peisjelor, la structuri cristaline, în așa fel încât, se poate prevedea trecerea spre cubism.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 9

1. Ştiinţa egipteană

Cosmologia si astronomia egipteana au fost domeniile cel mai mult alte rate cum era si de asteptat de gandirea mitica. Pamintul era imaginat ca pluteste pe un haos de apa; deasupra lui se arcuieste cerul, o masa lichida pe care navigheaza soarele in barca diminetii si in barca serii, avand ca vlslasi stelele. Cerul nu cade pe pamint pentru ca este sustinut de patru stilpi; sau de muntii din rasarit si cei din apus; sau de un taur cu patru coarne; sau de zeul aerului. Pura fantezie poetica, deci. Soarele, luna si principalele stele, erau divinizate. Constelatiile, de asemenea, erau pentru egipteni niste fiinte ceresti. Astronomia, in schimb, a capatat totusi la egipteni caracter de stiinta. Nu s-a nascut, ca la mesopotamieni, din astrologie; fenomenele ceresti nu erau interpretate ca manifestari ale vointei zeilor, nici ca putind sa dea indicatii privind viitorul omului. Observand cele 36 de constelatii „decanii" de-a lungul ecuatorialului ceresc egiptenii au stabilit, pe baza pozitiei si aparitiei lor de cate 10 zile, un ciclu de 360 de zile. Din anul 2776 i.e.n. a fost intocmit un calendar, la inceput lunar, in functie de fazele Lunii, acesta a fost corectat apoi luandu-se ca punct de reper aparitia la orizont a stelei Sirius alaturi de Soare, ceea ce a dus la seria de 365 de zile. Anul era impartit in trei anotimpuri agricole („revarsarea", "acoperirea", „anotimpul uscat"), si in 12 luni de cate 30 de zile.

Acest calendar solar egiptean, modificat in epoca Ptolemeilor, a devenit calendarul iulian; apoi, cu mici retusuri, calendarul gregorian de azi. Pentru masurarea timpului egiptenii se serveau de calendare solare si de clepsidre; In fine, egiptenii au determinat, cu o precizie uimitoare, Nordul (cu o deviatie de cel mult un grad), orientand fetele marilor piramide in directia celor patru puncte cardinale.

2. Caracterizare generală a culturii renascentiste

Renaşterea - epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.

Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a noii

clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană celor două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare.Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de „renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer.

Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice; se răspândesc armele de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17).

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 10

1. Caracteristica generală a culturii mesopotamiene

Mesopotamia este o regiune fertilă cuprinsă între două fluvii – Tigrul şi Eufratul; se desfăşoară sub forma unei fâşii de pământ fertile de cca 1 000 km lungime şi cca 4oo km lăţime între cele două fluvii. Mesopotamia antică corespunde teritorial actualului Irak.Vecinii săi erau în nord – zona muntoasă a masivului Zagros , care o despărţea de vechea Persie , actualul Iran şi în sud –Deşertul Arabiei /Pen.Arabică , zonă care va constitui un rezervor permanent de alimentare cu populaţie.

Numele de Mesopotamia este dat de către greci şi înseamnă, ,ţara dintre fluvii’’;sirienii o numeau Aram Nasharaim - Siria dintre fluviiiar arabii o numesc El Djerireh – insulă, exprimând poziţia ei de zonă înconjurată pe două părţi de apă.

Localizarea Mesopotamiei în zona interfluvială dintre Tigru şi Eufrat permiteînţelegerea condiţiilor specia leeconomice în care s-a dezvoltat în această regiune o civilizaţie dependentă de agricultura de irigaţii care permite de timpuriu, adică cu cel puţin 4000 de ani î-C. Iniţial formele de societate orientală antică au apărut în cadrul unor concentrări restrânse de populaţie în orasele –stat fortificate (cetăţi) şi apoi datorită cuceririlor succesive s-au constituit în primele forme de societate complexă –regatele sau imperiile:sumerian – sudaccadian, centru babilonian - care realizează unitatea întregii văii a celor două fluvii, asirian - care înglobează întreaga Mesopotamie şi ulterior devine nucleul marelui Imperiu Persan ahemenid care maicuprindea Iranul , Anatolia şi Egiptul.

Se consideră că civilizaţia mesopotamiană se dezvoltă de-a lungul a cca 6000 de ani î.C. Mesopotamia fiind considerată zona cu cea mai veche cultură de tip urban din istorie şi cu cea mai veche civilizaţie  închegată a lumii ( vezi Kramer – Istoria începe la Sumer).

2. Cultura Indiei antice

India antică a fost un subcontinent cu o populaţie numeroasă, cu o istorie furtunoasă şi complicată. S-au născut aici religii mari, imperii au înflorit şi au decăzut, iar cultura indiană şi-a păstrat întotdeauna caracterul ei specific. India antică ocupă teritoriul pe care îl denumim subcontinentul indian, pe acest teritoriu azi existînd patru state : Republica India, independentă din 1947, Pakistanul, Sri-Lanka (Ceylon), Bangladeshul, devenit independent în 1971.

Strălucita civilizaţie Indus este contemporană cu geneza societăţii Egiptului faraonic şi Mesopotamiei sumerienilor. Astfel, în valea Indusului, care azi aparţine Pakistanului în jurul anului 2500 î. Ch. S-a format una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii. Au avut oraşe mari, proiectate cu mare minuţiozitate, casele fiind clădite din cărămizi de lut ars, adesea fiind cu mai multe etaje, sistem de canalizare şi chiar cu camere de baie, oraşele fiind dotate cu reţele de apă şi canalizare dezvoltate, dar spre deosebire de civilizaţiile Egiptului şi a Mesopotamiei lipseau canalele de irigaţie. Erau aproximativ 100 de aşezări cvasiurbane, grupate în jurul a două centre urbane de proporţii: Mohenjo-Daro şi Harappa. Uimitoare era şi planificarea acestor centre urbane: străzile centrale drepte (lărgimea de pînă la 10 m) de la care pornea o reţea rectangulară de străzi paralele şi perpendiculare celei centrale (2-3 m lăţime). Toate străzile erau trasate strict pe direcţiile nord-sud şi est-vest, adesea pavate cu lespezi de piatră.

Cultura Harappa se remarcă şi prin cîteva culturi publice celebre: Marea Baie din Mohenjo Daro şi grînarele. Această cultură a conceput şi o scriere pictografică, care din păcate, nu s-a putut descifra nici pînă azi, şi din a Societatea acestei culturi era împărţită în săraci şi bogaţi, cu o conducere organizată, venerîndu-i pe zeii şi zeiţele reprezentate în forme masculine şi femenine.  Prăbuşirea acestei civilizaţii în jurul anului 1700 î. Ch. S-a datorat probabil unei catastrofe naturale. Valea Indusului se află în partea nord-vestică a subcontinentului, relativ destul de aproape de o altă civilizaţie veche, cea sumeriană, cu care ipotetic, s-ar putea să fi avut relaţii comerciale şi de care a fost poate influenţată. De mai multe ori pe parcursul istoriei Indiei, ideile noi au pătruns în partea de nord-vest a ţării, şi tot acolo au şi sosit cuceritorii externi. Imensul teritoriu al subcontinentului pe celelalte părţi este înconjurat de mări, munţi înalţi şi păduri tropicale, şi din această cauză alte civilizaţii nu au lăsat urme vizibile.

Viitorul Indiei a fost determinat fundamental de invazia triburilor nomade ariene, sosite în mileniul II î. Ch., care înarmate cu arme de bronz şi cu care de luptă, au migrat pe parcursul secolelor în India în mai multe valuri prin trecătorile Afganistanului de azi. După ce au ocupat Nordul Indiei s-au lăsat de viaţa nomadă şi activitatea lor principală a devenit agricultura, aceştia avînd ca îndeletniciri păstoritul şi creşterea vitelor cornute mari, vor determina ca prelucrarea pămîntului să devină o preocupară secundară. Arienii vor acorda puţină atenţie comerţului care se va reduce la schimbul în natură (troc). Populaţia băştinaşă supusă-în majoritatea lor dravizi (rasă intermediară între cea europoidă şi cea austroloidă) avînd culoarea pielii mai închisă-în nord a devenit o populaţie de servitori ai arienilor victorioşi, dar în sud şi-a păstrat independenţa. Din cauza obstacolelor reliefului, cuceritorii ajungeau aici mai greu şi din această cauză istoria politică a acestei regiuni diferă de cea a teritoriului de nord, cu toată influenţa ideilor culturale şi religioase nu au putut fi oprită de izolarea geografică.

Formele de proprietateÎn epoca clasică în teritoriu existau încă obşti vecinale. În proprietate comună se aflau anumite

terenuri agricole, maidanurile şi păşunele. Capul familiei putea să vîndă lotul, dar dreptul prioritar de cumpărare îl aveau rudele şi vecinii. Pămîntul avea să aparţină ţăranilor pîna la colonizarea Indiei de către Anglia care avea să ofere un şir de privilegii aristocraţiei. Ţăranii ajung să i se supună acestei clase superioare care nu era obligată să achite impozite.

Disciplina: CULTUROLOGIEBILET nr. 11

1. Cultura sumero-acadiană

Populaţia sumeriană ajunsă în valea celor două fluvii la cca 3500 de ani î.C.2.populaţiile semitice sosite la diverse intervale de timp din zona deşertului arabic : accadienii,amoriţii (babilonienii) ,arameii ( asirienii).Primii care au locuit în partea de sud a Mesopotamiei sunt sumerienii – populaţie a cărei

origine ne este necunoscută ; seştie însă că erau un tip nesemitic , mediteraneean , că vorbea o limbă asemănătoare limbilor turcice şi că a fost creatoareaunei civilizaţii de mare rafinament care a stat la baza sintezei culturale care s-a produs în zonă prin asimilarea culturii mesopotamiene de către populaţiilor semitice menţionate.De asemenea sumerienii erau agricultori sedentari pe când ceilalţiau fost iniţial triburi nomade de păstori şi crescători de vite.Sumerienii sunt cei care au creat primele oraşe state din Mesopotamia ( celebrul Uruk – considerat a fi fost creat  înaintede marele poptop,Ur,Lagaş).In Biblie sunt amintiţi sub numele de Sinar (Geneza ,X-10).Ei sunt cei care cunosc scrierea pictografică pe care apoi , stilizând şi simplificând semnele, o transformă în scrierea cuneiformă , mai uşor de folosit şi constituind o altă treaptă către închegarea alfabetului pe care îl folosim în prezent.In perioada proto- sumeriană (3000 – 2300) şi neo-sumeriană (2065 –1955) s-au dezvoltat primele construcţii de arhitecturămonumentală – templul cu turnul în trepte – ziggurat.Sumerienii sunt inovatori în materie de tehnologie (olărit şi metalurgie ) şi transporturi ( apariţia carului cu două roţi).Sunt creatorii unei fantastice literaturi liturgice – poemul Enuma Eliş care povesteşte creaţia lumii de către zei sau Epopeealui Ghilgameş preluate de asirieni şi babilonieni şi descoperite în ruinele bibliotecii de la Ninive.Practicau de asemenea o religie politeistă – cu peste cca 25oo de zei (Lista canonică An Anum cuprinde mai mult de 2500de zei clasificaţi după funcţie şi genealogie în diade , triade şi tetrade). Zeii exclusiv antropomorfi sunt patroni ai oraşelor –state , fiecare asemenea unitate administrativă având un zeu principal . sau întruchipări ale unor astre sau fenomene naturale .Exista de asemenea o pleiadă de zei primcipali , participanţi la actul creaţiei lumii –Enlil,Şamaş,Marduk,Inanna –zeiţa lunii şi o lume inferioară a demonilor – spirite bune sau rele , asupra cărora se acţiona cu practicile magiei.

Populaţia sumeriană, locuitoare a sudului Mesopotamiei este asimilată şi semitizată datorită a trei valuri de invaziesemitică a zonei.Populaţia semită venea din Peninsula Arabică în valuri succesive după cum urmează: acadienii – constituie primul val de populaţie semită care migrează dinspre Peninsula Arabică şi pătrunde în centrulMesopotamiei unde va întemeia importante oraşe- stat :Akkad, Kiş,Babilon, Opis.Aceştia se ocupau cu păstoritul şi se deosebeau de sumerienii atât ca tip somatic cât şi ca limbă .T r e p t a t . d u p ă o s e r i e d e c o n f l i c t e , S u m e r u l v a f i s u p u s d e S A R G O N I ( 2 3 3 4 – 2 2 7 9 ) c a r e u n i f i c â n d o r a ş e l e – s t a t e sumeriene şi accadiene sub un singur conducător va înfiinţa de fapt primul imperiu oriental cunoscut în istorie – Imperiulaccadian şi va realiza prima sinteză culturală sumero-semită prin adoptarea scrierii sumeriene – scrierea cuneiformă , prinpreluarea celei mai mari părţi a panteonului religios sumerian şi în general prin adoptarea modului de viaţă sumerian ,inclusiv formula de organizare teritorială a oraşelor-state relativ autonome care posedau şi un teritoriu rural ocupat depopulaţia producătoare.

Considerat rege întemeietor , Sargon I a creat şi prima armată permanentă cunoscută , de cca 5400 de soldaţi şi s-a intitulat,,rege al celor patru părţi ale lumii’’ deoarece a supus întreaga Mesopotamie.A domnit 55 de ani , timp în care a cucerit şianexat numeroase teritorii ceea ce a făcut ca Imperiul accadian să controleze majoritatea drumurilor comerciale care duceau către Arabia şi India.Imperiul a cunoscut apogeul său sub regele NARAM – SIN (2254-2218) care s-a intitulat ,,divinul’’ şi a pretins onoruriledatorate unui zeu

2. Umanismul de tip renascentist şi promovarea individualismului.În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii Renaşterii au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorţii”).Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus).Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca Renaşterii în concepțiile politice care au negat

caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice şi juridice de sub tutela teologiei

(Machiavelli, Bodin). În epoca Renaşterii apar şi primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella).

Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social şi individual în desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice şi în ţările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.).Literatura Renaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparţine aceleiaşi perioade de tranziţie spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăţia eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi popular, exaltă dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice.În Franţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat în primul rând de creaţia lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare. În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanţi au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ş.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. În Anglia, Renaşterea este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul societăţii medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul Renaşterii (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea unităţii naţionale.

BILET nr. 12

1. Structura socială în Inda anticăStructura socială a Indiei comporta anumite particularităţi, consfinţite prin religie şi legi. La sfîrşitul mileniului II- începutul mileniului I î. Ch., se produc importante schimbări în viaţa socială, cristalizîndu-se sistemul castelor, structura socială religioasă unică prin amploare, rigoare, şi rolul ei istoric. Castele sunt grupuri închise, formate din persoane de aceeaşi origine, avînd aceleaşi ocupaţii cu drepturi şi obligaţii strict precizate. Apartenenţa la o castă este dată de naştere, trecerea într-o altă castă era imposibilă. Statutul tradiţional al fiecărei caste determina ocupaţiile şi îndatoririle religioase ale membrilor ei.Societatea ariană timpurie se diviza în patru clase sociale sau caste (varna-ceea ce înseamnă culoarea pielii): prima castă era alcătuită de preoţi- varna brahmanilor, a doua de luptători (nobili)- varna kşatrya, iar a treia de ţărani, meşteşugari şi comercianţi- varna vaisya. Dintr-a patra castă făceau parte slugile- varna şudra. Membrii ei erau obligaţi să servească cu smerenie celelalte trei varne. Cei care nu făceau parte din nici o castă erau denumiţi „intangibili” sau „paria”. Faţă de clasele superioare, privarea lor de drepturi era mai accentuată decît a slugilor. Cu timpul acest sistem a devenit mai complicat şi mai rigid, şi în afara celor patru caste au apărut mai multe subcaste. Ca urmare a acestui sistem, fiecare individ al societăţii era legat prin moştenirea sa de un anumit rang şi de o anumită ocupaţie, putea mînca numai anumite mîncăruri şi putea să se căsătorească numai cu cineva din casta sa. Acest sistem era justificat de teoria hindusă a karmei, după care soarta fiecărui om în viaţă este răsplata sau pedeapsa meritată a faptelor bune sau rele săvîrşite în vieţile sale anterioare.În perioada antică şi nu numai, în India, capul familiei avea putere nelimitată, iar după moartea sa această putere se transmitea primului născut. Sinuciderea văduvei după moartea soţului era un obicei larg răspîndit, căci aceasta era învinuită de moartea soţului, doar pentru simplu fapt că era mai longevivă decît el.  Vîrsta a fost mereu venerată în India. În trecut, bătrînii stabileau legile, iar tinerii se supuneau lor. Azi majoritatea familiilor cuprind 1-2 rude mai în vîrstă şi adesea un servitor. Intimitatea mai e o condiţie rară. Totuşi acest stil de viaţă începe să se schimbe. Multe cupluri au ales să se desprindă de familie şi să-şi creeze un cămin propriu. Luarea deciziilor aparţine tineretului, bătrînii avînd un nou rol:abordarea depresiei după pensionare, organizarea campaniilor civice. În tratarea femeilor există varietăţi regionale. India în general e o societate dominată de bărbaţi cu coduri stricte şi tabuuri ce guvernau comportamentul femeilor mai ales în clasele superioare. Femeile se alătură forţei de muncă la diferite niveluri, ele sunt mai puţine ca bărbaţii în domeniul public.

2. Cultura modernă naţionalăCultura Republicii Moldova prezintă o paletă largă de activităţi culturale: literatura, teatrul, muzica, artele plastice, arhitectura, cinematografia, radiodifuziunea şi televiziunea, arta fotografică, designul, circul, arta populară, arhivele şi bibliotecile, editarea de cărţi, cercetarea ştiinţifică, turismul cultural şi altele.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea este epoca marilor clasici ai literaturii române:Mihai

Eminescu, poetul naţional, prozatorul Ion Creangă, dramaturgul şi prozatorul I. L. Caragiale ş.a.

În secolul al XX-lea, s-a afirmat o strălucită generaţie de scriitori interbelici: prozatoriiMihail

Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mircea Eliade (celebru mai ales ca istoric al

religiilor), poeţii, filosofii şi dramaturgii Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George

Bacovia, criticii literari şi esteticienii Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, şiGeorge Călinescu,

cunoscut şi ca romancier. Începuturile spectacolului dramatic se află în formele primitive ale

teatrului popular autohton şi în spectacolele organizate la curţile voievodale sau ale marilor

feudali.au fost deschise multe teatre).

Odată cu  includerea teritoriului dintre Prut şi Nistru în componenţa Imperiului Rus, s-a produs şi

transformarea aspectului localităţilor urbane. Oraşele Chișinău, Soroca, Orhei, sînt extinse pe

suprafeţe mari şi apar oraşe fondate pe locuri virane sau pe locul unor sate ca Cahul, Bender, apar

localităţile noi  ale coloniştilor in sudul regiunii.

Clădirile cu destinaţie publică erau proiectate individual de arhitecţi, numărul absolvenţilor

Şcolilor de Ingineri civili sau de arhitectură din Imperiul Rus sau din străinătate, care au trecut cu

traiul în Basarabia, fiind mereu în creştere. Treptat este abandonată practica de construire a

clădirilor urbane după proiecte model, casele de locuit şi casele de raport obţinînd soluţii

arhitecturale individualizate. Clădirile cresc în înălţime, apar case cu 3 etaje, clădiri monumentale

care formează aspectul memorabil al localităţilor. Progresul tehnic este implementat şi în

reşedinţele aristocratice din zona rurală, unde se construiesc clădiri cu arhitectura orientată spre

realizările moderne din Rusia şi Europa occidentală.În istoria artei din Republica Moldova perioada de timp între anii 1812-1940 este numită „basarabeană" (după denumirea ţinutului din acea vreme) şi reflectă arta perioadei de tranziţie de la cultura religioasă la cea laică de la sf. sec. XIX- înc. sec. XX. În limitele perioadei menţionate se disting trei etape de dezvoltare, fiecare cu particularităţi distincte. Prima etapă cuprinde anii 1812-1887 şi se remarcă prin continuarea principalelor forme ale artei medievale. Cea de-a doua perioadă de dezvoltare a artei este marcată de dominaţia culturii laice şi cuprinde anii 1887-1918, timp în care la Chișinău se înfiinţează şcoala serală de desen a lui Terinte Zubcu şi apar primii plasticieni profesionişti cu studii la Sankt-Petersburg, Moscova, Munchen, Amsterdam etc. Epoca nominalizată semnalează apariţia şi constituirea artei moderne în Moldova. Decisive în această privinţă au fost expoziţiile de artă la Chișinău ale pictorilor ruşi şi ucraineni (începînd cu deceniul nouă al sec. XIX) şi studiile de specialitate făcute de moldoveni în Europa, Rusia şi Ucraina. Expoziţiile de artă aveau scopul familiarizării publicului cu operele de artă şi, respectiv, propagarea artei în genere, creîndu-se astfel o anumită ambianţă artistică. În acelaşi timp se constituie toate domeniile şi genurile de artă:

pictura (peisajul, natura statică, portretul, tabloul cu subiect),

sculptura (bustul, monumentul, miniatura),

grafica, arta care are aceleaşi compartimente ca şi pictura.

BILET nr. 13

3. Religia Romei anticeLa inceputul istoriei romanilor, animismul era principala credinta religioasa, in existenta unor forte misterioase malefice sau benefice, aflate in orice fiinta sau obiect din natura. Se credea ca fiecare om isi are spiritul sau protector si inca de la nastere era ghidat de o vointa divina individuala. De asemenea, fiecare activitate practica, mai ales din cele legate de cultivarea pamantului cum ar fi aratul, semanatul, secerisul etc. stateau sub semnul unei divinitati protectoare. Acestea erau „geniile” sau numina, carora le erau adresate actele de cult. Din acestea au derivat, mai tarziu, zeitatile propriu-zise, sub influenta unor credinte religioase etrusce dar si a panteonului grecesc. Jupiter era zeul luminii, al fulgerelor, ploii, mai tarziu al victoriei. Junona, sotia lui Jupiter, era protectoarea casatoriilor si a nasterilor. Pentru un popor eminamente razboinic, principalul zeu era Marte, zeitatea care guverna razboaiele. Ianus era zeul protector al casei, care privea spre trecut si viitor si era reprezentat cu doua fete. A devenit si zeitatea inceputului de an, de unde provine numele lunii ianuarie. Vesta era zeita focului sacru, protectoare a Romei. Preotesele ei, vestalele, care intretineau focul sacru in templul Vestei, erau in numar de sase, alese de marele pontif dintre fete sub 10 ani apartinand unor familii nobile. In timpul serviciului lor de 30 de ani trebuiau sa ramana caste si se bucurau de un prestigiu deosebit. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea iar daca un condamnat la moarte intalnea in drumul spre locul de executie o vestala putea fi gratiat. Minerva era zeita mestesugurilor dar si a intelepciunii, fiind asimilată cu Atena din panteonul grecesc, iar Venus a gradinilor si a frumusetii, prin asimilarea atributelor Afroditei grecesti. Spre deosebire insa de greci, romanii nu au reprezentat zeitatile lor sub chipul omenesc. Cu un spirit mai pragmatic, acestia nu erau preocupati de problemele filosofice cu privire la evolutia existentei omenesti, moartea, destinul. In principiu, practicile lor de cult aveau scopul de a castiga bunavointa divinitatilor si erau o daotorie civica a fiecarui cetatean de a trai in pace cu divinitatile. 

Centrul vietii religioase il reprezenta casa fiecarui roman, unde capul familiei oficia cultul domestic, aducand pe altarul de langa vatra ofrande zeilor casei, Vesta, Ianus, cei doi penati si lari, cei din urma preluati de la etrusci. Actele de cult publice erau reglementate riguros si supravegheate de pontifi, care nu erau propriu-zis sacerdoti, ci aveau functii de administrare a cultului. Pe langa indatoririle religioase, cei care faceau parte din colegiul pontifilor aveau si atributii juridice si de istoriografi. Ei stabileau calendarul, tineau evidenta sarbatorilor, consacrau edificiile publice, vegheau ca legile publice sa nu vina in contradictie cu cele religioase, hotarau admiterea unor divinitati straine in panteonul roman. Pontifii au fost si principalii istoriografi ai Romei si primii legislatori, punand bazele dreptului roman. Colegiul acestora era prezidat de supremul pontif (Pontifex Maximus), in perioada regala insusi regele iar in cea imperiala imparatul. Pontifex Maximus era ales pe viata, isi avea locuinta in For si sub autoritatea sa se gasea colegiul sacerdotal al celor 15 flamini, numiti pentru un an, care executau sacrificiile si conduceau cultul divinitatilor principale. Alte colegii sacerdotale erau cel al vestalelor, al apulonilor, care organizau festivitatile religioase, banchetele si jocurile publice, spectacolele de teatru si circ, cel al augurilor, care interpretau intentiile si vointa zeilor, prin observarea zborului si al cantecului pasarilor. Pe langa aceste colegii, existau o serie de confrerii cu atributii specifice, de asemenea religioase.  Religia romana nu a avut o doctrina propriu-zisa, bine structurata, stabila si a fost caracterizata de disponibilitatea de a prelua credinte si practici religioase de la popoarele cu care au venit in contact, atat europene cat si orientale. Octavianus Augustus a reformat religia romana, a dispus ca teritoriul orasului Roma sa fie impartit in 14 cartiere, fiecare cu un altar, in care se practica cultul larilor si al geniului, devenit spirit tutelar al imparatului. Sub influenta Orientului, au apăaut noi personificari ale divinitatilor: Roma insasi devine o divinitate, careia i se dedica statui, imparatii Caesar, Antonius, Augustus sunt declarati fii ai zeilor inca din timpul vietii, li se ridica altare, numeroase statui in For si se ajunge astfel la un adevarat cult imperial. Alte influente orientale au fost materializate in preluarea cultului egiptean al zeitei Isis, raspandit in întreg imperiul, al zeitatilor Cybele, Baal, Mithra si altele. La inceputul primului mileniu d. Hr., patrund, tot prin filiera orientala, cultele crestine, o noua religie ai carei adepti au fost intr-o prima perioada aspru persecutati, prigoniti si omorati, pentru ca in cele din urma chiar imparatii romani sa se crestineze.

4. Unele aspecte ale culturii naţionale contemporane

Poporul moldovenesc a creat de-a lungul secolelor o bogată și variată cultură spirituală și materială, care a reflectat gîndurile și aspirațiile oamenilor, necesitățile și mentalitatea lor. Creația populară orală, tradițiile, obiceiurile, meșteșugurile, literatura, arta plastică, muzica, teatrul, iar din secolul al XX-lea și cinematograful  au înregistrat în evoluția lor succese remarcabile, mărturie fiind operele artistice de valoare care au intrat în patrimoniul culturii naționale și universale.Ancorată adînc în tradiția populară, cultura contemporană s-a inspirat din tezaurul ei inepuizabil, fructificînd din plin valorile materiale și spirituale și devenind o parte integrantă a culturii universale. Realizările culturii moldovenești și-au găsit o largă reflectare în studiile și cercetările fundamentale, în numeroase lucrări de popularizare, în materiale informative, bibliografice etc. În acest context pagina Cultura inserează în cadrul compartimentelor sale, la scară informativă și de generalizare, realizările culturii moldovenești în cele mai diverse domenii, de la meșteșugurile, costumul, tradițiile și obiceiurile populare la literatura, cu întreaga ei varietate de genuri, muzică și dans, arte plastice, teatru și cinematografie. Pagina oferă vizitatorilor un număr mare de articole biografice despre reprezentanții de vază ai culturii Moldovei – scriitori, compozitori, arhitecți, artiști plastici, actori, cineaști etc. Articolele sînt însoțite de numeroase imagini, portrete, reproduceri după operele de artă, scene din spectacole, filme documentare și artistice, desene animate.Compartimentul Muzica și dansul inserează un bogat material despre cultura muzicală moldovenească, de la vechea horă moldovenească pînă la proiectele contemporane. Tot aici pot fi audiate diverse piese muzicale și vă puteti familiariza cu premierele lansate pe piața muzicală a Moldovei.Compartimentul Literatura trece în revistă toate genurile literare începînd cu creația populară și pînă la literatura postmodernistă, fără a neglija dramaturgia și literatura pentru copii. Fiind o parte importantă a patrimoniului nostru spiritual, literatura este o carte de vizită a Republicii Moldova. Operele scriitorilor moldoveni demult au păşit pe diverse meridiane ale lumii prin intermediul multiplelor tălmăciri în alte limbi, iar în baza lor au fost create filme şi spectacole teatrale, cîntece, opere, baleturi etc.Compartimentul Teatrul este consacrat artei teatrale din Republica Moldova, evocînd reperele istorice de referință în evoluția acesteia și inserînd materiale referitoare la activitatea colectivelor teatrale, a dramaturgilor, actorilor, la evenimentele teatrale notorii care marchează viață culturală a țării.]Compartimentul consacrat Meşteşugurilor populare vine cu o bogată gamă de informații privind ocupațiile tradiționale ale moldovenilor așa ca olăritul, țesutul, alesul covoarelor,  prelucrarea lemnului, a pietrei, împletitul din diverse fibre naturale și are ca finalitate păstrarea și promovarea valorilor tradiționale. Într-o strînsă legătură cu acestea se află și costumul popular, ornamentul național, sărbătorile și obiceiurile tradiționale ale moldovenilor.

BILET nr. 14

1. Folclorul-baza originară a culturiiFolclorul desemnează totalitatea creațiilor artistice ale unei culturi spirituale populare, asociate unei etnii sau unui grup de etnii. Studiul folclorului intră în sfera mai multor discipline tinere, între care prima apărută a fost folcloristica. Deși interesul pentru cultura poporului există dintotdeauna, orânduirea informațiilor într-un sistem de convenții, clasificarea lor și studierea în mod științific nu s-au produs mai devreme de a doua jumătate a secolului XIX.Folclorul literar este o parte semnificativa ce cuprinde totalitatea creatiilor literare ce se caracdterizeaza prin oralitate, sincretism, traditionalism, sutor anonim si spirit colectiv, el constituind asa numita literatura nescrisa, produs al gandirii si simtirii oamenilor simpli.Acestora li se adauga creatiile cu caracter setentios(proverbe, zicatori) cele legate de magie (descantecul) si enigmistica (ghicitorile).Marile teme si motive ale literaturii culte isi au sursa in folclor, deoarece aici apar pentru prima data motive.Literatura este ansamblul operelor care au caracter estetic. Opera creeaza un univers functional intr-un text , care contine un mesaj artistic.

2. Atra indiană

Caracteristic pentru arta Indiei este dimensiunea ei sculpturala care inlocuieste practic pictura, inclusiv arhitectura devine in ultima instanta viziunea artistica a unui sculptor. De pilda, templul de la Borobudur cu latura de 120 m cu turnul format de 7 etaje este ornat cu 436 statui ale lui Buddha, reprezentand scene din viata lui sculptate in basorelief pe zidurile etajelor pe o lungime de cca. 5 Km. Stilul sculpturii indiene reda, dincolo de vechile legende si traditiile religioase, o conceptie estetica asupra profilului corpului uman de o simplitate pura, realizand un echilibru armonios de perfectiune in gesturile si miscarile personajelor, care in perioada Gupta exprima forma mintala a doctrinei buddhiste. Ca accesoriu al arhitecturii sculptura indiana este in principal reprezentata de basoreliefuri care in viziunea artistului capata forme stilizate echilibrate legate de stilul narativ, care incepand cu secolul al VI d.Hr. vor fi inlocuite de monumentalitatea ostentativ grandioasa imprimata de autoritatea religioasa a brahmanismului. Materialele folosite de sculptorii indieni erau alese dupa anumite ritualuri in functie de divinitatea sau casta caruia apartinea donatorul (lemn, argila, piatra, fildes sau metal). Tehnica sculpturala avea criterii rituale precise de reprezentare a divinitatii. De pilda, Brahma – creatorul in mod obligatoriu trebuie sa aiba 4 fete, simbolizand punctele cardinale si cele 4 vede sau Buddha avea drept simbol de reprezentare roata cu 8 spite, evocand cele 8 petale ale lotusului si regenerarea, ca lege a destinului omenesc. Caracterul popular al religiei buddhiste a facut accesibila iconografia sa si reprezentarea figurativa, alaturi de Maestrul (Buddha) a barbatului in general, dar si a femeii, exceptand pe cei batrani si cu malformatii corporale.In ceea ce priveste pictura, ca si in alte spatii culturale ale antichitatii, s-a dovedit a fi perisabila in scurgerea timpului, cu exceptia unor fresce din 6 temple (sec.V-VI d.H.), desi si acestea sunt foarte deteriorate. Distrugerile templelor dupa invazia hunilor si apoi sub ocupatia musulmana, a determinat pictorii indieni sa opteze pentru genul miniatural, reprezentat, mai ales, de scoala de pictura din Rajputana. Miniatura permitea realizarea prin linii fine si precise a diverselor episoade mitologice, religioase, etc. In special, cele din Mahabharata si Ramayana.Dimensiunea miraculoasa a artei indiene este exprimata si de impletirea organica a diverselor genuri artistice: literatura, muzica si dans. Imnurile si cantecele magice legate de ritualurile cultului asa cum apar in cartea sacra (Sama-Veda), evidentiaza ca inca din epoca vedica, muzica indiana era conceputa intr-un tot organic cu poezia (cuvantul) si dansul (miscarea ritmica si gestul elegant). Muzica acompaniata de solisti si instrumentisti cuprindea compozitii religioase, populare si la curtea imperiala sau pentru anumite spectacole teatrale.

BILET nr. 15

1. Problema originilor culturii eleniste şi romaneConstituirea celor doua civilizatii se realizeaza în timp, în urma unor migratii care au schimbat radical fondul etnico-cultural existent.Cronologic vorbind, cea mai veche civilizatie din spatiul mediraneean (cu exceptia statelor orientale) a fost cea greceasca, apogeul acestea fiind atins în epoca bronzului. Este vorba de cele trei focare de civilizatie: minoica, cicladica, cipriota si mai târziu, cea miceniana, care au avut o influenta majora în cadrul schimburilor economico-comerciale si culturale cu statele orientale. Existenta unor puternice centre politice, atât în arhipelag (Creta, la Cnossos, Phaistos), cât si pe continent (Micene, Pylos) este pusa în legatura cu prezenta unor autoritati politice, capabile sa asigure controlul productiei si distribuirea acesteia, stabilirea unor relatii comerciale internationale, transportul si asigurarea personalului si a marfurilor, cât si sustinerea unui grandios program de constructii (palate, drumuri, apeducte, porturi). Cât priveste civilizatia romana, acesta s-a constituit sub influenta celor trei factori de cultura: civilizatia etrusca, civilizatia greaca si vechea traditie italica. Referitor la originea etruscilor, populatie de origine ne-indoeuropeana, parerile cercetatorilor sunt divizate. O parte dintre ei împartasesc doctrina herodotiana, conform careia etruscii sunt o componenta a „popoarelor marii”, care se instaleaza initial în Asia Mica, iar de acolo - în Italia. Alta parte, printre care Pallotino Massimo, considera ca civilizatia etrusca s-a constituit pe un fond local villanovian.

În ceea ce–i priveste pe italici, se presupune ca au existat si aici doua valuri de migratiune, caracterizate de o mare pestritime lingvistica. Primul este asociat cu miscarea purtatorilor culturii Unetice din spatiul Europei centrale, care exercitau controlul asupra drumului chihlimbarului dinspre marea Baltica spre Mediterana. Cel de-al doilea val este pus pe seama purtatorilor culturii „câmpurilor cu urne”, care s-a produs la sfârsitul epocii bronzului – începutul epocii fierului. Însa miscarile de populatii în spatiul italic nu se reduc numai la atât, daca ar fi sa-i amintim numai pe messapi (iliri), celti (în Transpadania sau localizati în partea de nord -vest a Adriaticii), ne mai vorbind de elementul grec din sudul peninsulei si Sicilia ( coloniile grecesti care au constituit Magna Crecia).

2. Caracteristicile culturii moderneEpoca modernă, deosebit de importantă prin realizările ei îşi are începuturile în secolul al XVII-lea şi durează până către sfârşitul secolului XIX. Epoca modernă, ca epocă distinctă cultural, a fost impusa istoric în principal, de profundele mutaţii pe care le-a cunoscut una dintre componentele de bază ale culturii, ştiinţa. Încă din secolul XVII, datorită unui impresionant proces de cuceriri şi transformări fundamentale în mai multe ramuri ale ştiinţei, s-a declanşat o adevărată revoluţie ştiinţifică, a doua în istoria umanităţii. Această a doua revoluţie a transformat întreaga structură a ştiinţei, a cunoaşterii ştiinţifice in general, a metodologiei si a idealului explicativ al ştiinţelor particulare, dar a şi redimensionat statutul ştiinţei în ansamblul culturii. Toate acestea au determinat remodelarea raporturilor ştiinţei cu filosofia, cu religia, cu arta şi au influenţat condiţia omului în lume. Noua ştiinţă, impunându-se, reuşeşte, împreună cu tehnica, să creeze pentru om noi repere valorice, să dea noi rezonanţe omului în tendinţa lui permanentă de a-şi ameliora condiţiile de existenţă. Această a doua revoluţie ştiinţifică n-a fost un fenomen spontan, discontinuu. Ea îşi are originile în noutăţile apărute în conştiinţa şi ştiinţa Renaşterii prin realizarea de excepţie excepţie a lui Copernic (teoria heliocentrică), prin noua concepţie anatomică a lui Vesalius, prin critica concepţiei aristotelice despre structura şi funcţionarea universului.

Periodizarea epocii moderne a culturii si civilizatiei a generat numeroase dezbateri, adesea contradictorii pana in prezent, atat in ceea ce priveste inceputul acesteia in Europa, cat si in legatura cu durata in timp a acestei epoci istorice. Dincolo de unele puncte de vedere particulare, majoritatea tratatelor si lucrarilor cu privire la istoria Europei, incadreaza epoca moderna in perioada cuprinsa cronologic intre anii 1642-1918, respectiv de la declansarea revolutiei burgheze din Anglia (mijlocul sec. al XVII-lea) pana la sfarsitul primului razboi mondial (inceputul sec. al XX-lea). La randul sau aceasta perioada istorica este subdivizata in doua faze de evolutie istorica, delimitate de sursele de energie predominante in productia industriala.

Concepţia heliocentrică emisă în Renaştere de către Copernic va căpăta întemeiere ştiinţifică în secolul XVII prin realizările unor personalităţi, precum: Kleper, Galilei şi Newton. Kepler, luând ca punct de reper Soarele şi descoperind legile mişcării planetelor, confirmă concepţia copernicană dar, în acelaşi timp o corectează prin postulate ştiinţifice riguroase. G.Galilei a contribuit decisiv la fundamentarea ştiinţifică a heliocentrismului, rupând cu metodele speculative şi impunând în astronomie observaţia ca metodă ştiinţifică de investigare şi în acelasi timp criteriu de confirmare a adevărului. Prin opera sa, Isaac Newton a reuşit o sinteză mecanică de mare valoare ştiinţifică a sistemului solar. Fundamentând legea gravitaţiei universale pe care o formulează matematic, el reuseşte pentru prima dată să stabilească în spiritul rigurozităţii ştiinţifice o lege a întregului Univers, valabilă atât pentru macrocosmos,cât şi pentru microcosmos. El reuşeşte astfel să cuprindă întregul Univers – de la stele până la atomi – într-o singură lege şi astfel concepţia sa ne apare şi astăzi ca o superbă realizare a raţiunii umane.Descoperirea legilor (legile dinamicii de către Galilei, legile astronomice ale lui Kepler, legea gravitatiei universale ale lui Newton), ca şi încercarea de fundamentare a noţiunii de lege în plan ştiinţific şi filosofic constituie una dintre marile descoperiri ale ştiinţei moderne.O data cu descoperirea legilor şi a domeniului lor de manifestare încep încă din sec. XVII să se schimbe atât sarcinile, cât şi natura ştiinţei. Dupa cum ştim încă de la Aristotel, viziunea despre univers includea ideea ierarhizării formelor de existenţă. Noua ştiinţă impune concepţia după care toate formele de existenţă, oricăt de diferite vor fi sub aspect fizic au acelaşi statut ontologic.

Astfel, prima faza a epocii moderne corespunde revolutiei industriale, bazata pe forta aburului, aparuta in Anglia si folosita ulterior pe toate meridianele, pana in jurul anului 1870 si faza a doua cuprinsa intre 1870 - 1918 cand electricitatea si petrolul devin surse noi de energie care ridica gradul de eficienta tehnica a productiei industriale, a transportului, iluminatului etc., prin utilizarea generalizata a motoarelor electrice si a celor cu combustie interna.Dupa 1918, omenirea intra in epoca contemporana a culturii si civilizatiei caracterizata printr-un nou stadiu determinat de noua revolutie stiintifico-tehnica deosebita calitativ de revolutia industriala specifica epocii moderne.

BILET nr. 16

1. Particularităţile societăţii romane şi celei greceşti Si în cazul societatii grecesti, si a celei romane, statul se constituie ca o comunitate de oameni liberi, caracterizata printr-o structura psihologica net diferita de cea a comunitatilor orientale. Conditia cetateanului, care se bucura de libertas – o meta-valoare a Cetatii, ce îi asigura dreptul de a se exprima fara îngradiri în problemele comunitatii, dar si de a-si apara viata si propriile interese, facând apel la hotarârile adunarii populare, nu se poate compara cu mentalitatea supusului, condamnat de a fi doar o piesa supusa autoritatii regale supreme, care deriva direct din legatura acesteia cu divinitatea. (De aici si sentimentul de subordonare umila, specific relatiei dintre oameni si zei în civilizatiile orientale, pe când în cazul spiritualitatii greco-romane vorbim de un anumit antropocentrism, omul reprezentând masura tuturor lucrurilor.) O particularitate esentiala a sistemului democratic o constituie acceptarea constienta a principiilor regimului respectiv si anume, respectarea neconditionata a legilor. Caracterul excesiv al traditionalismului greco-roman se constituie din respectul fata de legile stramosesti – norme morale general acceptate; nerespectarea acestora atragea dupa sine pedeapsa capitala ( de exemplu, în caz de asebie, la greci sau de încalcare a regimului de castitate, impus vestalelor, la Roma). Astfel putem vorbi despre un traditionalism excesiv, caracteristic ambelor civilizatii. O retrospectiva asupra istoriei romane scoate în evidenta câteva aspecte importante ale acestei civilizatii, care particularizeaza existenta si dezvoltarea ei, cel putin pâna la Imperiu. Atitudinea romanilor fata de diversele aspecte ale existentei cotidiene este în masura sa aduca unele explicatii privind structura mentala si, respectiv, comportamentul acestora fata de unele fenomene. În primul rând este vorba de dispretul si repulsia pe care au manifestat-o fata de bogatia mobiliara si lux, care era asociat numai manifestarilor cultuale publice (erau interzise înmormântarile fastuoase, detinerea unor obiecte pretioase, etalarea în public a bijuteriilor, care ar fi reprezentat o sfidare la adresa celorlalti, dar si a divinitatilor). În schimb, averea funciara se asocia cu dreptul de cetatean; conform împartirii initiale, fiecarei familii îi revenea câte 2 iugare de pamânt (1 ha). Afacerile cu pamânt (arendarea loturilor) au impus o limita admisibila de proprietate funciara, care putea sa atinga 500 de iugare (250 ha). În ceea ce priveste sfera comertului, pâna în secolul al III î. Ch. nu a existat moneda, drept echivalent de schimb servind vitele. Efortul Romei de a sustine în continuare o societate esentialmente agricola are o dubla explicatie. O data, pentru ca cetatenia se asocia cu detinerea unei proprietati funciare; a doua oara pentru ca patricienii, cei investiti cu toate drepturile politice, erau mari proprietare de pamânt, iar plebeii, cei care erau tinuti fortat în afara sferei politice, se ocupau de mestesuguri si comert, considerate drept activitati degradante (de altfel si la greci dezvoltarea activitatilor mestesugaresti si comerciale era pusa pe seama metecilor). Astfel, interesul politic si cel economic dicta patricienilor o politica de sustinere în continuare a prioritatii proprietatii agricole. Printr-o intensa activitate de opozitie, care a luat uneori proportii de necontrolat, plebea reuseste în timp sasi câstige pas cu pas drepturile politice. Egalitatea în drepturi a plebeilor cu patricienii a marcat o rasunatoare victorie a plebei (anul 300 î. Ch., Lex Ogulnia consfinteste egalitatea, în plan religios, a plebeilor cu patricienii, iar câtiva ani mai târziu sunt abolite orice diferente privind drepturile politice), stabilind un anumit echilibru social. Totusi, ramâne înca deschisa problema originii conflictului dintre cele doua categorii sociale, care a luat, rând pe rând haina etnica (patricienii ar fi apartinut unei aristocratii vechi ca însasi Roma, iar plebeii ar fi fost imigrantii care s-au asezat pe Latium) si sociala. Dar, indiferent explicatia care se va da acestui fenomen, al constituirii patricienilor si plebeilor, plebea s-a latinizat si s-a romanizat foarte repede, ca parte integranta a lui populus Romanus. Stingerea conflictului dintre

patricieni si plebei nu a dus la o pace sociala de lunga durata: în conditiile unei politici externe vertiginoase, soldata cu largirea spectaculoasa a Romei si implicit, cu invazia de bunuri care au inundat cetatea, se adânceste tot mai mult polarizarea între nobilitas (oligarhia patriciano-plebeana) si clasele de jos (micii agricultori, proletari, mestesugari), care a generat un sir de conflicte si convulsii sociale, ce au stat la baza instituirii viitorului Imperiu.

2. Caracteristicile culturii contemporane occidentale

Țările vestice au în comun un standard de viață ridicat, prin comparație cu restul lumii. Viață

politică este caracterizată prin parlamentarism, democrație și respectarea drepturilor omului. În

plus, nivelurile culturale similare pot caracteriza societățile occidentale. Din punct de vedere

diplomatic și militar, societățile occidentale au fost într-un fel sau altul aliate între ele de la

sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Termenul gândire occidentală este destul de ambiguu, de timp ce poate defini două seturi

separate de valori (deși înrudite): tradiția morală și religioasă creștină (eventual catolică-

apuseană) pe de-o parte și tradiția seculară, tradițional anticlericală, pe de altă parte.

Ideile de căpătâi ale Occidentului pot fi considerate: creștinismul, laicitatea, raționalismul, statul

de drept, respectarea drepturilor omului, dezvoltarea științelor și tehnologiei. Iluminismul a avut

o influență covârșitoare asupra modului occidental de gândire în ultimele două secole. Aceste

state au economii relativ puternice și guverne stabile, au sisteme politice democratice, sunt în

favoarea capitalismului și comerțului internațional liber și sunt aliate într-un fel sau altul din

punct de vedere militar cu Statele Unite sau altă supraputere occidentală.

Dupa 1918, omenirea intra in epoca contemporana a culturii si civilizatiei caracterizata printr-un nou stadiu determinat de noua revolutie stiintifico-tehnica deosebita calitativ de revolutia industriala specifica epocii moderne.

În cultura contemporana si-au gasit o larga reflectare idealurile general uman,moral,estetic,se cultiva sentimentele de mindrie fata de valotile nationale,de datorie fata de Patrie,simtul raspunderii pentru soarta lumii,simtul frumosului,egalitatii.S-a constituit cultura politica a tarilor dezvoltate,care au acceptat sa se calauzeasca de ,,Declaratiile generale ale drepturilor omului,, , adoptate de Organizatia Natiunilor Unite.Desi aceste principii deseori au fost incalcate totusi s-a creat o opinie a comunitatii internationale,care condamna tentativele de violare a lor.

Afirmarea culturii de masa este insotita de procese ce oglindesc diverse confruntari ale societatii umane contemporane,care este dezorientata,incapabila sa solutioneze multitudinea de probleme stringente.Asa numita cultura ,,de consum,, ,propaga cultul fortei ,alte vicii umane, ceea ce denota lipsa unei perspective clare in procesul de concepere a umanitatii si a principiilor ei etico-morale. O directie traditionala in literatura a continuat sa fie realismul,care,tinzind sa zugraveasca veridic realitatea,reda mentalitatea,ideile filosofice si politice dominante ale epocii. Curentul realist si-a gasit expresie in operele scriitorilor M.Andersen, R.Rolland, T.Mann, E.Hemingway.In fosta U.R.S.S. curentul realist a fost supus intereselor partinice de promovare a idealurilor comuniste. Aceasta directie era numita realism-socialist,printe reprezentantii fiind K.Simonov.A.Tvardovski,M.Solohov,E.Bucov,A.Lupan.

Mulţi scriitori contemporani sunt în cautarea unor noi modalitati de abordare a problemelor umane.In operele lor ei redau frecvent fenomenul alinarii omului,adica al transformarii produselor activitatii umane in forme straine lui,al denaturarii relatiilor personale din cauza banilor,reprezentarii deformate a realitatii.O deosebita atentie se acorda psihicului uman, problemelor integrarii omului în societate.

BILET nr. 17

1. Cultura medievală naţională.

Principatele medievale din Transilvania, Valahia si Moldova au apărut între secolele XI și XIV, în zona din jurul Munților Carpați. Cea mai mare parte din cultura română s-a produs în aceste zone, ceea ce corespunde aproximativ situării georgrafice a statului modern România. În anul 1405 s-a scris primul Tetraevangheliar slavon în Țara Românească. El este opera cuviosului Nicodim de la Tismana și deci în domeniul vechilor scrieri, Nicodim deține o întâietate absolută în istoria Țării Românești. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. În secolul al XV-lea și în următoarele, școala de copiști înființată de ucenicii lui Nicodim la Mânăstirea Tismana a continuat seria scrierilor religioase chiar daca la început, copiștii neștiutori de carte doar desenau slovele slavone. Transilvania a intrat sub sfera de dominație maghiară pe la sfârșitul secolului al 11-lea și astfel evoluția culturii române a fost acolo prin urmare, oarecum diferită de cea din Valahia și Moldova. Maghiarii au adus romano-catolicismul ca religie oficială, precum și apartenenți la unele etnii străine pentru a coloniza Transilvania: sași în sud și secui la vest. Una dintre cele mai importante personalități de origine română care s-a născut în Transilvania a fost Nicolaus Olahus (Oláh în limba maghiară vine de la valah, un mai vechi cuvânt pentru român), istoric, politician și episcop în Regatul Ungariei și unul din reprezentanții de seamă ai umanismului în Europa.

Valahia si Moldova s-au situat pe două căi comerciale importante traversate adesea de polonezi, de sași, de greci, de armeni, de genovezi și de negustorii venețieni, conectând cele două principate la evoluția culturii medievale din Europa. Cronica lui Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, care acoperă perioada 1359 - 1594, este o foarte importantă sursă de informații despre viața, evenimentele și personalitațile din Moldova. Este printre primele texte laice, literare, în românește. Datorită dimensiunii ei, precum și informațiilor pe care le conține, este, probabil, cel mai important document românesc din secolul al 17-lea.

Bisericile din Moldova sunt unicate in lume, foarte inzestrate si originale. Inspiratia folclorica ce a stat la baza construirii lor, au facut din ele principale puncte de atractie turistica. Multe dintre ele au fost ridicate pe vremea si din ordinul lui Stefan cel Mare, traditia fiind preluata de fiul lui Petru Rares care a adaugat folclorului, pictura exterioara.

2. Religia Greciei Antice Religia presupunea, în primul rând, o conduita religioasa si cotidiana complexa, fiind, astfel, reglementate nu numai relatiile dintre sfera profanului si cea divina, ci si relatiile interumane din interiorul comunitatii. Grecii si romanii au dezvoltat o religie antropocentrista si ritualista, iar în societatea romana - si cu un puternic accent practic, contractualist. Astfel raportul dintre om si divinitate se desfasoara în conformitate cu o întelegere tacita, care implica complementaritate si încredere reciproca. Cunoscându-si foarte bine interesul (în cazul divinitatii acesta se constituia din ofrande, rugaciuni si îndeplinirea unor ritualuri, iar în cazul credinciosul – în obtinerea beatitudinii divine), fiecare parte era datoare sa –si îndeplineasca îndatoririle. În cazul romanilor, caracterul contractualist al religiei este si mai accentuat, raspunzând principiului „dau ca sa-mi dai” (do ut des).

Grecii s-au remarcat, însa, prin plasmuirea unei mitologii stufoase, care explica ritualul, ceea ce nu s-a întâmplat în lumea romana, care si-a pierdut mitologia. Ciclurile mitologivce, cu desfasurarea lor alerta, uneori contradictorie, cu viciile si defectele specifice speciei umane, mai putin divinitatilor, fac din acestea fiinte mai familiare si, respectiv, mai accesibile. În ceea ce priveste organizarea cultului, sunt de retinut câteva aspecte. Grecii, spre deosebire de romani, n-au avut nici odata o autoritate religioasa unica sau ritual central. De asemenea, obiceiul ca fiecare cetate sa-si aiba protectorul sau divin sau sa manifeste unele simpatii fata de anumiti zei (si invers, fiecare zeu avea templul sau preferat), explica lipsa unei doctrine religioase comune tuturor grecilor. Dupa cum remarca Finley, nici macar religia În ceea ce priveste sfera imaginarului, la baza au stat vechile credinte privind felul în care-si reprezentau anticii viata de dupa mormânt. Astfel se explica aparitia si dezvoltarea unui cult al mortilor. Acesta tine de conceptiile privind lumea de dincolo, dar si de procedura aplicata defunctului. Pentru ca mortii erau considerati a fi sacri, defunctii trebuiau depusi în mormânt si trebuia sa li se aduca sacrificii. Se pare ca la origini romanii n-au cunoscut o doctrina proprie despre lumea „de dincolo”; accentul se punea pe viata de „dincoace”, printre obligatiile cutumiare înscriindu-se obiceiurile de a comemora pe cei plecati, ale caror fapte serveau drept pilde pentru cei vii. Elaborarea unei doctrine despre o lume a mortilor s-a produs, în mare parte, sub influenta greceasca. Un alt cult comun – cel al focului sacru: si la greci, si la romani prima invocare era totdeauna adresata focului sacru, pe care F. de Culanges îl defineste drept gândire sau constiinta.

BILET nr. 18

1. Diferenţe dintre spiritualitatea Greciei si Romei Antice reflectate în arhitecturăLa greci, piata publica a orasului era agora, un ansamblu urban caracteristic civilizatiei grecesti. Era centrul vietii civice, in care locuitorii se adunau pentru a dezbate probleme de interes comun : chestiuni politice si legislative ; aici 151c224b aveau loc intalnirile periodice ale cetatenilor - adunarea poporului. Ulterior, acestora li s-au adaugat functii comerciale, religioase si de divertisment. Agora este simbolul democratiei, nascuta in antichitate in orasul grecesc. In jurul agorei erau dispuse principalele institutii politice. Specifica agorei era constructia numita stoa - un portic acoperit, cu coloanele catre piata. Acesta era un spatiu destinat promenadei si discutiilor intre cetateni. Mai tarziu, in stoa au aparut mici pravalii.La romani, forul era programul principal al arhitecturii - nu intamplator tocmai un program urbanistic. Era de asemenea un spatiu urban deschis, amplasat in zona centrala, de obicei chiar la intersectia dintre cardo si decumanus si constituia, ca la greci centrul vietii politice, religioase si comerciale a orasului. Era la fel ca agora, un loc al contactelor dintre oameni, numai ca aici, ponderea o detineau institutiile oficiale. Intr-un forum roman se aflau constructiile publice cele mai importante ca : templul principal (ceea ce nu se intalneste la Grecia Antica) si bazilica unde aveau loc judecati, adunari, tranzactii comerciale, decizii de constructii. Un forum complex mai cuprindea si alte temple si sanctuare, biblioteci, statui, obeliscuri, arce de triumf, columne, etc..Bazilica era un program roman caracteristic, reprezentand echivalentul unui stoa grecesc insa spre deosebire de acesta, era amplasata intr-un loc central in for. Era de asemenea acoperita si capabila sa adaposteasca un numar mare de oameni. Deschiderile mari au condus la divizarea spatiului in 3-5 nave, prin siruri de coloane.

Templul - locul unde s-a manifectat geniul plastic al culturii grecesti - era programul cu care este adesea asociata arhitectuta greceasca. El a fost « casa zeilor », iar grecii au simtit nevoia sa le construiasca case peste tot, din care nu vor fi gasite niciodata doua la fel. Desi la prima impresie, templele sunt plasate dezordonat in teritoriu, la o privire mai atenta, se observa armonizarea fiecarui templu cu mediul natural in care a fost amplasat. Forma templului a fos adaptata de asemenea si caracterului divinitatii careia i-a fost dedicat. Acest ansamblu, compus din templu, divinitate si cadrul lor natural, exprima seninatate si o maretie fireasca. Templul roman a preluat partial modelul grecesc, dar l-a convertit conform unei proprii conceptii spatiale. Era o constructie mai mica, care se adresa unui public static, situat in fata sa. Templul se afla pe un podium inalt si avea o fatada principala tratata ca atare. In afara de tipul clasic de templu roman, exista si un tip de templu circular, din care s-a dezvoltat in final Pantheonul - o constructie spectaculoasa de templu inchinat tuturor zeilor.Spre deosebire de greci, care individualizau si integrau templele deverselor situatii de mediu natural, romanii, nefiind prea preocupati de natura, isi integrau templele in mediul construit urban. Teatrul, in forma apropiata de cea de azi, a fost creatia lumii grecesti. Datorita unui continut initial religios, era amplasat uneori in cadrul sanctuarelor. Teatrele erau constructii neacoperite, care foloeau peisajul natural ca fundal al scenei. Teatrul roman s-a dezvoltat sub influenta modelului grecesc, dar au fost modificate conform conditiilor specifice. Astfel, spre deosebire de Grecia Antica, teatrul roman era o constructie inchisa, integrate in tesutul urban. El oferea orasului fatade elaborate. Era deci, la romani, exact opusul teatrului grecesc : o constructie independenta de conditiile naturale, care putea fi construita oriunde in oras, in acord doar cu determinantii urbanistici.

2. Mitologia şi religia la geto-daciReligia geto-dacilor pare să fi fost henoteistă  sau monoteistă, centrată in jurul zeului suprem Zalmoxis. Din cele 160 de nume sacre ale tracilor atestate de greci si latini, numai unul este specific tracilor nordici (geto-dacii) . Există și opinia că religia lor ar fi fost politeistă fiindcă izvoarele se referă la mai multe nume de divinități.

Religia geto-dacilor se caracterizează prin următoarele[3]

1. credința in Zalmoxis[4]

2. aniconism (include si interdicția scrisului religios[3])

3. rolul important al muzicii[3]

4. resurectia ciclica a zeului suprem[3]

5. ritualuri privind "imortalizarea"[3]

6. inițierea ([3]vezi si Eliade, Istoria Religiilor)

Chiar și ritualul de a trimite „mesageri” la Zalmoxis confirmă credința în viața de dincolo, mesagerii

urmând a-l intâlni pe Zalmoxis. Ritualul se presupune că se desfășura în incinta sacra circulară din

Sarmizegetusa, la fiecare patru ani. Sacrificații erau aruncati în trei sulițe îndreptate cu vârful în sus, iar

mesajele destinate lui Zalmoxis erau încredințate cât timp mesagerul mai era in viață[4]

Gebeleizis  – zeul fulgerului, tunetului, ploii. Era reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă.

Fulgerele și tunetele erau manifestările sale.

Zamolxis  (Zamolxe) – zeul suprem al geto-dacilor, zeul tărâmului de dincolo, al morților și al viilor,

reprezentând lumea subterană și viața de după moarte.

Bendis  – zeiță a Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității.

Derzis  (Derzelas) – zeul sănătații.

Kotys  (Cottyo) – zeița-mamă în mitologia traco-dacă.

Dacii credeau de asemenea in reincarnarea sufletelor foarte raspandita in acea vreme. Helanicos afirma ca teryzii si crobyzii, doua triburi trace, vecine cu getii credeau ca nu vor muri si ca se duc la Zamolxis. Totusi sederea pe langa zeu nu e definitiva pentru ca ei considera ca mortii vor reveni. Ei duc ofrande si se distreaza pentru ca "mortul sa se intoarca" (Suidas).

De asemenea razboinicii daci considerau o onoare sa mori in lupta, idee ce se gaseste in filozofia Samkia si Yoga - vezi Bhagavad-gita (II.32) ca si la nordici, unde eroii cazuti merg in Valhalla.

Preotii daci Dromihetes, Diupaneus, Deceneu erau alesi pentru ca ei puteau sa citeasca in viitor si sa prevada, cunoscand misterele lumii.

BILET nr. 19

1. Cele şapte Minuni ale Lumii relatate de greciMarea Piramidă din Giza

2. Valorile artistice ale Europei Occidentale medievale

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreștină, arta popoarelor migratoare, arta

celtică, arta preromanică și arta romanică, arta gotică, arta bizantină și arta islamică. În plus,

fiecare „națiune” și cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate

individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii

artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor și arta mozaicului; mai

mult, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moștenirii artistice a Imperiului Roman și a influenței

Bisericii creștine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică „barbară” a Europei de Nord

au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu poate fi privită ca

o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei paleocreștine și a artei „păgâne”. Arta

paleocreștină este cuprinsă cu aproximație între anul 200 (înainte de care nu se cunoaște nici o formă de

manifestare artistică a creștinismului) și anul 500, la inaugurarea unui stil pur bizantin. De-a lungul

acestei perioade, artiștii au adoptat subiecte și metode specifice artei romane

în pictură, mozaic și sculptură.

Arta bizantină se naște din ceea ce numim arta paleocreștină în jurul anului 500. În timpul crizei

iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât, pentru un studiu efectiv

al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai bună înțelegere a acesteia.

Arta popoarelor migratoare descrie arta populațiilor migratoare de neam germanic și a celor din estul

Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă și arta hiberno-saxonă. Acest stil artistic a

interacționat atât cu arta creștină, cât și cu stilul zoomorf și cu cel policromatic. Arta gotică este un

termen variabil în funcție de opera de artă, loc și timp. El își are originea odată cu nașterea arhitecturii

Grădinile suspendate ale

Semiramidei

Templul zeiței Artemis din Efes

Statuia lui Zeus din Olympia

Mausoleul din Halicarnas

Colosul din Rhodos

Farul din Alexandria

gotice în anul 1140, deși pictura de stil gotic nu a apărut decât în jurul anului 1200, când s-a desprins total

de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în Franța în 1144 odată cu renovarea abației Saint-Denis și

s-a răspândit în Europa devenind, în secolul al XIII-lea un stil internațional care înlocuia stilul romanic.

Goticul internațional descrie arta gotică dintre anii 1360 și 1430, după care aceasta se va transforma, în

momente diferite și în timpuri diferite în artă renascentistă.

BILET nr. 20

1. Cultura europeană medievalăÎntâlnim deseori expresia “Evul Mediu întunecat”. Această perioadă din istoria Europei este asociată cu lipsa de civilizație, barbaria și fanatismul religios. Dar acestea nu sunt decât niște prejudecăți față de această perioadă. Evul Mediu nu a fost în nici un caz o perioadă întunecată din istoria continentului nostru sau un opus al antichității civilizate.Dacă luăm ca exemplu doar catedralele gotice, romanice și bizantine, cetățiile și castelele, ne dăm seama că ridicarea acestora necesita cunoștiințe avansate de arhitectură. Ele sunt și astăzi în picioare, după atâtea războaie și dezastre naturale și constituie niște opere de artă valoroase pentru patrimoniul european. Sunt cu mult superioare arhitecturii grecești și romane. Puteau astfel de lucrări să fie făcute într-o epocă a barbariei?Primele universități apar în secolul 11 în Italia și se răspândesc în întreaga Europă în următoarele secole. Deși universitățile de astăzi sunt foarte diferite, originea acestor instituții se află în lumea medievală. Iar o universitate este un centru de cultură, deci existența lor indică o cultură bogată a epocii respective. Și într-adevăr au avut loc progrese în domeniul literaturii, al artei, arhitecturii, muzicii, educației, etc. Renașterea își are originea tot în cultura medievală, deși se inspiră din operele lumii antice, acestea nu ar fi putut ajunge la artiștii și filozofii renașterii dacă nu ar fi fost copiate pe durata a sute de ani de către călugării creștini. Dar astăzi mulți cred că aceștia detestau scrierile antice, care erau păgâne. Dacă le-ar fi detestat așa de mult, puteau să nu le copieze, căci timp de secole călugării erau singurii oameni literați.Evul Mediu timpuriu a însemnat o perioadă de decadență a civilizației din punct de vedere material, dar un progres al ei din punct de vedere spiritual. Însă după un timp popoarele europene vor cunoaște din nou o dezvoltare materială puternică. Dar chiar și în această epocă se producea cultură, să nu uităm de Imperiul Bizantin și de toate realizările sale, acesta find doar un exemplu. Apoi trebuie menționat și faptul că bazele arhivelor au fost puse de călugări, care atunci au orgnizat primele arhive ale mănăstirilor, mai târziu arhivele Vaticanului vor fi organizate după modelul acestora.Cât despre religie, omul modern are impresia că epoca medievală era dominată de crime comise de inchiziție. Dar apogeul activității acestui tribunal religios a fost doar după apariția religilor protestante, în plină Renaștere. Să nu uităm nici faptul că inchiziția acționa doar în țările catolice, în răsăritul ortodox nu avem astfel de instituții. Aceasta a apărut doar la sfârșitul sec. 12, după ce oamenii de sute de ani își duceau viața după principii creștine. Deci teoriile conform cărora credința era menținută cu forța sunt false.

2. Cultura geto-dacilor

Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin radacinile sale istorice, prin varietatea formelor si prin teritoriul in care s-a manifestat. Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorita complexitatii fenomenului, imposibil de cuprins in toate amanuntele sale, iar pe de alta parte datorita saraciei izvoarelor scrise si marturiilor arheologice. Iata de ce in randurile noastre ne vom opri asupra acelor aspecte despre care se poate spune ceva

cu o oarecare certitudine, plecand si de la ideea ca cultura atunci, ca si acum, constituie elementul cel mai insemnat pentru felul de a fi al unui popor, in ultima instanta cultura fiind cea care individualizeaza popoarele, le face sa fie sau sa nu fie in istorie.

Dacii au excelat in acest domeniu, asa cum ne dovedesc sapaturile arheologice. Podoabele lor erau de o rara frumusete, sculptura in lemn avea o veche traditie transmisa pana in timpurile noastre pe intreg teritoriul tarii, casele erau impodobite cu fel de fel de ornamente, pentru care foloseau scule fine, in genul toporaselor miniaturale etc. Tesatoria la razboi era cunoscuta inca din perioada culturii Cucuteni (2700-2000 i.e.n.). In sec. V-IV i.e.n., in tinuturile traco-getice se dezvolta asa numita arta traco-getica a aurului si argintului, din care va deriva direct arta clasica daco-getica. Pentru aceasta se folosea argintul si aurul extras din muntii Apuseni si cel rezultat din topirea monedelor. S-au stabilit in total 111 localitati in care s-au gasit piese de argint daco-getice ce fac parte din tezaure sau alcatuiesc descoperiri singulare. Asa cum s-a aratat si in articolele precedente, toate realizarile isi au izvorul in timpuri foarte indepartate. Cele mai vechi opere de arta dateaza din epipaleolitic (8000-7000 i.e.n.). Din eneolitic (3000 i.e.n.) ne-au ramas opere ca "Ganditorul" si "sotia" sa decoperite la Cernavoda etc. Frumusetea sculpturilor si ceramicii de atunci nu avea comparatie decat cu cea a produselor din bazinul Marii Egee. Asa apare "zeita fertilitatii" de la Cucuteni, realizata in perioada 3600-3400 i.e.n., altarul din teracota de la Trusesti-Botosani, modelele din teracota ale celor patru sanctuare de la Cascioarele - Ilfov, datate 3600-3400 i.e.n. si care prezinta un rafinament arhitectonic, pe care templele elene il vor atinge dupa mai bine de 2200 de ani, femeia care duce un vas pe cap de la Oltenita (de unde putem deduce ca purtatul vasului si a altor sarcini pe cap nu e un imprumut extern, ci un obicei autohton), minuscula vulpe de la Pietrele, a carei siretenie artistul a surpins-o magistral, precum si celelalte opere pline de originalitate si rafinament ale culturii Cucuteni (3600-3400 i.e.n.) si in special vestita si tipica ceramica pictata, arsa la temperaturi inalte si egala in rafinament cu aceea din Atica arhaica, ca si nu mai putin originalele opere descoperite la Habasesti (2700-1880 i.e.n.). Din epoca bronzului ne-au ramas cele 11 pumnale de aur de la Persinari, tiparele pentru turnarea topoarelor de la Sarata-Monteoru (1700-1300 i.e.n.). Tot aici s-au pastrat inele de bucla din aur, echivalente cu cele de la Troia si margele de faianta asemenea celor din Egipt. Si aceasta epoca este la fel de bogata ca si cea anterioara, neolotica, de la Cucuteni, sau cea urmatoare - Wiettemberg (1700-1300 i.e.n.) - care formeaza trecerea spre epoca fierului si din care cea mai semnificativa amintire este depozitul de bronzuri de la Uioara de Sus, compus din 5800 obiecte in cantitate de 1100 kg (sabii, pumnale, seceri, fibule, pandative, vase, zabale). Este perioada ce corespunde civilizatiei submiceniene din Grecia.

BILET nr. 21

1. Renaşterea-tip de cultură de tranziţieRenaşterea - epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană

celor două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare.Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de „renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer.Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice; se răspândesc armele de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17).

2. Ştiinţa şi arta la geto-daci Religia Romei antice Primele cunostinte din domeniul stiintelo r le aduce Zamolxe care pune bazele medicinei, astronomiei si a jurisdictiei in Dacia, cele mai multe date insa le avem despre perioada domniei lui Burebista cand preotul Deceneu a realizat al doilea salt semnificativ in stiinta dacica, dupa Zamolxe.         In domeniul astronomiei, masurararii timpului si medicinei, a stiintelor in general, "getii au fost intotdeauna superiori aproape tuturor barbarilor si aproape egali cu grecii"(Iordanes).         Cunostintele despre astronomie ale dacilor isi depaseau timpul. Iordanes ne comunica ca dacii stiau raportul dintre diametrul Soarelui si al Pamantului, cunosteau in detaliu miscarile stelelor pe bolta cereasca, miscarile planetelor din sistemul solar, orbitarea Lunii in jurul Pamantului si efectul satelitului asupra planetei noastre.  In domeniul medicinei, autorii antici din Grecia au vorbit numai cu admiratie despre medicii-preoti daci. O importanta informatie ne este lasata de Dioscoride care ne transmite numele dacice pentru 42 de plante medicinale. De la Platon insa putem desprinde o informatie nu mai putin valoroasa si anume felul in care practicau medicina preotii daci "despre care se spune ca ii fac pe oameni nemuritori". Iata care sunt cuvintele preotului medic citat de Platon: "Zamolxis care e regele nostru, dovedeste ca zeu ce este, ca tot asa cum nu se cuvine sa incercam a vindeca ochii fara sa fi vindecat capul, nici sa tamaduim capul, fara sa tinem seama de trup, cu atat mai mult nu trebuie sa incercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este ca ei nesocotesc intregul pe care ar trebui sa-l ingrijeasca, iar daca acestui intreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici partii. Asadar, zi ea tracul meu, de la suflet pornesc cele rele si cele bune pentru corp, ca si pentru omul intreg; de acolo purced acestea, asa cum din cap purced cele privitoare la vaz". Iata o conceptie complexa despre anatomie si despre stiinta curativa care erau in posesia dacilor, cunostinte care dupa cum si Platon admite ii pune deasupra medicilor greci care practicau medicina de la Atena

pana la Roma. Asadar medicii daci se foloseau si de vindecarea bolnavului pe cale psihica, pe langa metodele clasice. Aceste metod e la daci cuprindeau terapia cu plante, precum si interventiile directe pe corp, arheologii aducand la lumina numeroase truse cu instrumente chirurgicale. Medicii daci ajunsesera sa posede un bagaj de cunostinte medicale destul de mare pentru a efectua operatii inclusiv pe creier asa cum o demonstreaza craniul cu trepanatie perfect vindecata, descoperit la Hunedoara. Faptul ca dacii isi incinerau mortii ii priveaza pe arheologi de studiul bolilor si remdiilor lor din Dacia.Despre arhitectura geto-dacilor, ca domeniu al artei acestora, avem, datorită arheologiei, date relativ bogate. Ne vom referi, în rândurile următoare, la fortificaţii (arhitectura în fortificaţiile geto-dacilor) şi la arhitectura construcţiilor cu caracter religios (sacru).

Cele mai grandioase dintre construcţiile geto-dacilor rămân fortificaţiile, unitare doar în concepţia de amplasare pe teren, nu în privinţa caracterului şi a elementelor constructive. Din acest punct de vedere s-au preferat înălţimile de tip mamelon cu pante repezi, legate de celelalte forme de relief prin şei înguste, uşor de barat. Singura excepţie o constituie fortificaţia liniară de la Cioclovina-Ponorici menită să închidă accesul dinspre Ţara Haţegului spre Sarmizegetusa. Din punct de vedere al modului de raportare la teren, fortificaţiile circulare materializează două procedee diferite: unul tradiţional, în care elementele de fortificare se adaptau configuraţiei naturale a terenului, evitând, fără însă să le excludă cu totul, lucrările de ,,corectare” a terenului (Costeşti-Cetăţuie, Sarmizegetusa), altul preluat din lumea elenistică târzie, în care amplasarea elementelor de fortificare a presupus ample lucrări de amenajare a terenului soldate cu aducerea la tranşee rectilinii a curbelor naturale ale mamelonului.

Elementele de fortificare ale cetăţilor sunt atât dintre cele tradiţionale (valurile, palisadele simple, zidurile de pământ şi lemn sau de piatră şi lemn şi zidul din piatră sumar fasonată şi legată cu un liant din pământ amestecat cu apă), cât şi dintre cele noi apărute, din lumea greco-romană (zidul din piatră fasonată). Acest sistem de construcţie elenistic a fost adaptat la posibilităţile locale, prin utilizarea acelui murus Dacicus (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Sarmizegetusa). Din această perspectivă, cetăţile din zona capitalei statului dacilor constituie un unicat în lumea europeană din afara Imperiului Roman şi sunt, în acelaşi timp, cele mai impunătoare fortificaţii.Sanctuarele erau nişte construcţii impunătoare, adevărate edificii de cult de genul templului. Bazele de coloane şi o parte din coloană erau cuprinse, la vremea funcţionării lăcaşurilor, într-un strat de umplutura din lut, care constituia, de fapt, nivelul de calcare, podeaua edificiului respectiv. La intrarea în sanctuare erau platforme realizate în tehnica zidului dacic, care, probabil, aveau pe nivelul lor de calcare un placaj din lespezi de piatră, sau, mai degrabă, un paviment din lemn, ce se continua în partea dinspre sanctuar cu o treaptă de pătrundere în interior.Religia Romei antice:

Religia presupunea, în primul rând, o conduita religioasa si cotidiana complexa, fiind, astfel, reglementate nu numai relatiile dintre sfera profanului si cea divina, ci si relatiile interumane din interiorul comunitatii. ). O particularitate a vietii religioase romane o constituie elaborarea unui ansamblu complex de rituri si îndeplinirea lor cu o rigoare iesita din comun. Opozitia dintre sacru si profan s-a reflectat într-un binom ceremonial, exprimat de opozitia actionala inauguratio –exauguratio si de cea temporala dies nefasti – dies fasti. Sub incidenta culturii grecesti, romanii, care nu avusera de fapt mitologie, ci doar o istorie mitizata privind originea si începuturile Romei, reusesc sa realizeze si sa-si însuseasca o mitologie mixta, greco-romana, difuzata în întreaga peninsula. . Pragmatismul este o trasatura caracteristica, în mod special, civilizatiei romane, iar religia romana nu face exceptie, lucrul pe care l-am ilustrat mai sus. În ceea ce priveste sfera imaginarului, la baza au stat vechile credinte privind felul în care-si reprezentau anticii viata de dupa mormânt. Astfel se explica aparitia si dezvoltarea unui cult al mortilor. Acesta tine de conceptiile privind lumea de dincolo, dar si de procedura aplicata defunctului. Pentru ca mortii erau considerati a fi sacri, defunctii trebuiau depusi în mormânt si trebuia sa li se aduca sacrificii. Se pare ca la origini romanii n-au cunoscut o doctrina proprie despre lumea „de dincolo”; accentul se punea pe viata de „dincoace”, printre obligatiile cutumiare înscriindu-se obiceiurile de a comemora pe cei plecati, ale caror fapte serveau drept pilde pentru cei vii. Un alt cult comun – cel al focului sacru: si la greci, si la romani prima invocare era totdeauna adresata focului sacru, pe care F. de Culanges îl defineste drept gândire sau constiinta.