C U L T U R f l L - S O C I f l L j fi R E V I S T Ă P E N T R U P R O P Ă Ş I R E C U L T U R A L Ă | | I I Ş I A R M O N I E S O C I A L Ă f |

IJ Director: IO AN N. CIOLAN | |

ff Redac tor : P E T R U O L A R I U )j

^ A P A R E L U N A R S U B A U S P I C I I L E A S O C I A - "Şţ

1 1 111-1 Î N V Ă Ţ Ă T O R I L O R DUM J U D E Ţ U L S I B I U I i

f i A n u l II • A p r . - I u n i e 1935 • \ o . 4-6 | |

§! S I B I U , L A 15 M A I U 1935 |f § REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: SIBIU, STRADA HONTERUS No. 6 fj

pîYi i Iiiiiiiiiiiiiim.ImiiiiiiihiihInHiiiiMiiininiiiiiiii |l|lmiHiiiiill|„niiiii , in • •••••••••utn,la), u j , , i u,,!,! •'•»tili 1 1 ""'«iiili M , | n i i | ^

.^ i i i ' l l . i i i i i i i i i i i i l ! l l i i [ i i i i i i i i i i ' l l l l i i i i i i i i i i i i ' l l ! ! i i i i i i i i i i i i ! ! l l ' i i i i i i i iN i i i i i i i h l I I l M i i i i i i i i i i i i l l l l l i i i i i i i H i i i i h l I l M i i i i i i i i i i i J i M i i i i i i i i i m i i l i i i i i i i i i i i i i J

Sunteţi învăţători. I.

Purtaţi un nume biblic; sunteţi învăţători. Ca şi Cristos pe vremuri —- luptaţi cu greu şi 'n fine, Sunteţi luntraşii harnici ce tot vâsliţi spre ţâr mi, S'ajungă, ţara noastră, mai sus şi tot mai bine.

II.

In sate, în oraşe, pe văi, pe munţi şi dealuri, Voi semănaţi nădejde şi suflet semănaţi! Din inima-vă caldă voi aruncaţi, în valuri, Iubire, armonie, respect, dar ce nu aruncaţi?

III.

Sunteţi învăţători; ce epitet sublimi... Să 'nvefi o lume 'ntreagă să guste din morală; Să îi arăţi ce-i bine şi să o scapi de chin.

IV.

Şi totuşi... cu o chemare grea ş'o muncă atât de crudă, Aveţi atâţia duşmani şi-ţi mai avea destui, Ce au să spună vecinie, că nu depuneţi trudă/...

6 Aprilie 1955. Nicolae D. Marin înv.

l

2 L U C E A F Ă R U L

A m i n t i r i rec •f1 S î l v e s l r u M o U o v a n u

Era, — dacă nu mă înşeală memoria — prin anii 1903—1904, când, proaspăt evadat de pe băncile şcoalei, devenisem, fără s'o ştiu, cum şi de ce, gelos pe succesele literare şi publicistice ale colegilor: Theodor A . Bogdan, Chimu (Ioachim Pop), Emanoil Suciu şi alţii, a căror nume î-mi scapă, din cauza depăr­tării în timp, colegi, cari se întreceau în strângerea şi publicarea diferitelor creaţiuni anonime de folclor: anecdote, versuri, poezii poporale, strigături, bocete, descântece, ghi­citori, cimilituri, legende şi balade „dela lume adunate şi iarăşi la lume date".

S e crease, pe acele vremuri, o emu­laţie între învăţătorii şi preoţii satelor, de-a aduna cu hărnicie de albină şi discernământ de critic, comoara de folclor, de care satele noastre erau „supraîncărcate", vorba unui mare iubitor al acestor bogăţii sufleteşti ale neamului.

Intre puţinele ziare şi reviste, cari existau pe atunci şi cari, toate, îşi aveau paginile deschise şi bine primitoare acestor produse, al căror autor anonim era poporul de jos, se număra şi Foa ia Poporului din Sibiu, în a cărei „Foi ţă" locul de frunte îl ocupa aceste perle ale gândirii şi creaţiunii ro­mâneşti.

Aci , în această „Foi ţă" se înfrăţiau scân­teierile sufleteşti ale ardeleanului, bănăţea­nului, crişanului, bihoreanului şi maramure-şanului, căci F . P. era cetită şi răspândită pe întreg întinsul pământului românesc, de dincoace de munţi, fiind organul oficial pentru popor al Partidului Naţional, singurul partid românesc de pe aceste meleaguri.

Multe nopţi de insomnie mi-a cauzat stă-ruitoarea şi nebiruita dorinţă, de-a bate la uşe şi-a cere intrare în această citadelă de românism, de-a mă alătura pletorei de în-sufleţitori ai acestei tribune, care ducea în fiecare Sâmbătă , cu o regularitate de cea­sornic, în aproape zece mii de case româ­neşti, credinţa şi speranţa în biruinţa, ce a urmat.

i u n o s c a t o a r e ş i >Y ^ « Petra-Pe lresCM

După mult sbucium şi îndelungate pregă­tiri, într'o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am trimis prin poştă întâia rândunică: un cântec poporal, furat din gura unui flăcău întors din armată, scris caligrafic, nici să fi fost o probă de examen la caligrafie.

O, cu câtă nerăbdătoare înfrigurare am aşteptat sosirea poştei de Sâmbătă şi câtă emoţie n'am încercat, când despăturând pa -ginile-i îmbibate de miros de cerneală proas­pătă, am dat cu ochii de „Cântec"-ul tipărit, sub care, părea, că străluceşte pseudonimul, sub care mă ascunsesem,

I-mi reuşise, să sparg ghiaţa începutului, De-acum, toate au să meargă bine, mă gân­deam. Şi urmară, aproape număr de număr, cântecele, poveştile, legendele, baladele, cre­dinţele şi alte multe. S e înţelege, că cu tot paravanul pseudonimului, uşor am fost des­coperit şi lumea începu să mă laude şi în-bărbăteze, căci aşa era pe vremea aceea ruginită: cinstei i se zicea cinste şi hărniciei, hărnicie, iar defectului i se spunea pe nume.

In graba după succes, poate, am trimis şi lucrări de cari, mai târziu, bucuros m'aş fi lăpădat, dar eram abia răsărit din copilărie, abia scuturasem praful şcoalei, viaţa clocotea şi nu puteam pune frâu tinereţii, care se cerea în larg. Şi largul era ogorul înţelenit al neamului, în care erau de plivit multe buruieni şi noi, tinerii de atunci, ne credeam predestinaţi de soarte, să stârpim răul din rădăcină. Dar vitregia zilelor, curând ne-au adus la realitate, tăindu-ne din aripi, ca şi altora, înaintea noastră. Şi cu toată energia şi elanul tineresc, de una n'am fost capabil, să-mi iau curajul, de-a duce manuscrisul, personal, redacţiei, deşi trăiam la o arun­cătură de oraş şi săptămânal treceam odată, de două ori pe la poarta ei.

Pe atunci, redactor era cunoscutul scriitor şi publicist, bunul român Silvestru Moldovanu, Cum aş fi putut sta în faţa acestui om, eu, umilul dascăl de s a t ? Tremuram şi la gândul, că odată tot va trebui să ne cunoaştem.

Nr. 4—6, 1935.

Cum îi voi răspunde, la întrebările pe cari le închipuiam savante, de concepţie filozofică ? Dar, când mă va târî în regulele şi formu­lele de gramatică, etică, poetică, stil, rimă, etc., e t c ? Cum mă va primi şi privi în bie­tele straie, ţesute de mâna mamei, înscor-ţoşate în piua satului, aceleaşi iarna şi vara, în sărbători, la biserică şi în brazda câmpului: la strâns de fân, adunat de snopi, prăşit de porumb, stropit de v i e ? Nu... Asta, nu se va întâmpla. Prin asemenea probă de foc, n'o să trec,

S ' a întâmplat, ca într'o zi de dulce şi odih­nitoare vacanţă de vară, ştiţi, vacanţa aceea, singurul bun şi avantaj, pentru care suntem şi noi invidiaţi, odată în an, factorul să-mi aducă un colet, gata să-1 refuz, ca nefiind al meu, deşi purta adresa mea. N 'aveam pe nime, dela cine să mă aştept la astfel de surpriză.

L 'am desfăcut cu mâini tremurătoare şi mare-mi fu mirarea, descoperind în el o mică bibliotecă de cărţi noui-nouţe, dar fără nici o indicaţie pentruce şi pentru cine. Pe adresă însă, ca expeditor figura: Redacţia „Foa ia Poporului".

A m scris în grabă redacţiei şi am întrebat de rostul cărţilor. Cu aceeaşi grăbire mi s'a răspuns în poşta redacţiei: „Nu e greşeală, le-am trimis gratuit. Balade , e t c , adună. Când vii la Sibiu, dă pe la redacţie". Dă pe la redacţie!,.. Chiar, ceeace nu mă îmbucura. De-o parte, frica de necunoscut şi de urmările lui, de alta, porunca omului cu vază şi autoritate, mă zoii, între da şi ba, ca între două stânci, valul ce nu mai găseşte ieşire din strâm­torare.

Erau pe atunci concepţii ciudate. Vorba cărturarilor se asculta şi porunca nu se discuta, ci se executa. Trebuia, vrând, ne vrând, să mă execut. Tremurând de sfială, m a m pre­zentat lui Silvestru Moldovanu. L 'am găsit îngropat între ziare româneşti şi străine,

— Bună ziua... Sunt... Iar el, desgropân-du-se dintre maldărul de hârtii şi întinzân-du-mi o mână prietenească, mă pofti, să iau loc...

— „Bravo, tinere!... Mă bucur că te cu­nosc. Stai jos, să ne împrietenim mai bine".

3

Stângaciu, am luat loc pe scaunul arătat şt strângând între degete bordura pălăriuţei de paie, aşteptam fricos începerea exami­nării, îmi auzeam inima bătând, ca o gheu-noaie în pom şi pe frunte simţiam rostogo-lindu-se boabele transpirării.

— „Unde propovădueşti" ? — „Când ai terminat şcoala" ? — „Ce salar ai" ? — „Iţi trăiesc părinţii" ? — „Mai ai fraţi" ? — „îmi place cum scrii,.. Adună, culege,

strânge tot ce-ţi iese bun în cale... Ceteşte mult... Observă totul în jurul dumitale... Pro-miţi mult... aşa oameni ne trebuiesc... Când vom putea, te vom remunera şi cu ceva pa -rale... Acum, crede-mă, nu putem... Dar cărţi, îţi dăm, câte şi când vrei". Şi cuvântul lui cald, privirea-i blândă mă învioră, ca roua dimineţii florile ofelite de secetă.

— „Acum e vremea prânzului,,. Să-mi fi oaspetele meu,,. Hai să mergem". Şi l 'am urmat la restaurant, fără să pot găsi un cu­vânt de împotrivire.

In timpul mesei, m'a întrebat şi mi-a vorbit despre multe toate, deşi din fire era om nu prea risipitor de vorbe.

L a despărţire, o strângere de mână, din care evapora sinceritatea omului.

— „ L a bună revedere ! „ . Şi treci, cât mai des pe la redacţie".

Nu trecu mult şi Silvestru Moldovanu, sincerul meu îndrumător, trecu la redacţia Gazetei Transilvaniei din Braşov, chemat de înalte interese naţionale.

In anul următor, fiind la o deprindere de arme în acest oraş, ca simplu soldat, Sil­vestru Moldovan aflând de prezenţa mea în Braşov, m'a cercetat în cazarmă spre uimirea multor colegi, cari cunoşteau distanţa ce ne desparte,

De atunci nu l'am mai văzut. Abia acum, târziu, am aflat de tristu-i sfârşit.

Tot cam pe aceeaşi vreme, un alt bine­voitor se ivi din mulţimea oamenilor de bine, din rândul acelei generaţii, care se ţinea da­toare, să jertfească totul pentru îndrumarea sănătoasă a tineretului. A fost: N. Petra-Petrescu (Moşul, Ilie Marin). Regret mult pier-

r

L U C F . A F Ä R U L

4 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6 , 1935.

derea acelei scrisori de mână tremurândă ce mi-a adresat şi cu care mă invita la Sibiu să mă cunoască. „ Vreau să te cunosc, fă-mi bu­curia şi mă cercetează acasă, în strada Mă­celarilor Nr..."

L 'am ascultat pe Mo­şul şi am rămas mut în faţa bunătăţii şi a dragostei cu care m'a primit. M ' a purtat prin bogata-i bibliotecă, ca şi care n'am văzut alta mai încărcată şi orân­duită, până atunci. Mi-a vorbit de cărţile-i dragi, ca despre o comoară, ca despre ceva dum-nezeesc. Cum îi stam în faţă — eu, un co­pilandru, — şi-i pri­veam chipul curat, în­cadrat de aceea barbă mare şi albă, ca ză-

deşcurajeze, nici un

yi O 1f_N. P c t r a - P e t r e s c u l J

pada proaspăt căzută, aveam impresia că^mă aflu înaintea unui mucenic. Nimic ce să mă

meni la locul lor şi gol...

gest din care să se evi­denţieze deosebirea so­cială, nici o aluzie la vre-o scădere de cari aveam destule. Numai sfaturi părinteşti, im­bolduri spre bine, în-curajeri optimiste. Şi Moşul, Ilie Marin, nume sub cari se ascundea scriitorul N. Petra-Pe-trescu, sprijinitorul tu­turor iniţiativelor bune, mi-a rămas, cu toată deosebirile ce existau între noi, un sincer îndrumător şi prieten.

0 conştiinţioasă da ­torie m'a obligat, să evoc cu aceste rânduri amintirea celor doi bărbaţi, trecuţi de mult la vecinicie, ca o târ­zie recunoştinţă pentru dragostea arătată unui învăţător/ A u , fost oa-a căror l o c j a î rămas

Pelrea' Dascălul.

Stihuri. i

Dangăt de clopot vesteşte 'nchinare; Păcatul se 'ngroapă în faptul de seară, Iar magul bătrân, în sfinte odăjdii, îşi tremură vocea prin fumul de ceară.

In sfântul lăcaş — prin locuri umbroase Genunchiul şi-l pleacă cucernici creştini, Când sarcina crucii, mai greu, îl apasă Pe-Acel ce-a purtat cununa de spini.

II

Prinos de 'nchinare se 'nalţă sfielnic, Ca fumul din jertfa lui Avei cel blând Şi 'n inimi trudite, de multe păcate, Se vede Satan cum piere, blestemând.

...Inserarea îmbracă Golgota 'n pustiu; Spre Tronul Iertării credinţa se sue Şi singure 'n noapte rămân mărturie — In colţuri de cruce — însângeratele cue...

Nie. Nicoară-Dobărceanu.

N r . 4 — 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L 5

S f â r ş i t . Toamna. Vântul a început să sgâlţâe enervat

fereştile, urlând jalnic... Teiul bătrân din faţa ferestrei, se scutură

de frunze ca de o povară. Frunzele se în­vârtesc nebunatic în aer. Şi cerul... Doamne... cerul e aşa de posomorât.

O tuse seacă îl înăbuşi. Un moment ră­suflarea i se tăie scurt. Apoi se simţi parcă mai uşurat.

S e uită iar afară... F ixă ochii în albastrul mohorât al cerului, mângit parcă de un pictor nepriceput.

îşi aduce aminte de viaţa, care s 'a scurs aşa de iute... Parcă eri era numai de o şchioapă, gras şi fericit. Surâse. . . Surâse ima-ginei de atunci... copilului bălai, din alte vremi apuse.

Azi. . . ştie bine, că se află cu un picior în groapă. O ştie din privirea îngrijorată a doctorului, care vine în vizită şi o spune mai răspicat fişa dela capul patului, care arată gradul de înaintare al boalei.

Ş i -o să moară!. . .

Dacă nu acum.., atunci desigur la primă­vară.. .

Şi nu i-ar părea rău de viaţă!... Dar ce se face... dragul lui copil, în lumea asta, plină de griji şi luptă... A h ! Cu adevărat... viaţa nu-i decât o deşertăciune...

îşi aduce aminte de ziua când a venit să-1 vadă. . . „Tăticule drag... nu-i aşa, că ai să te scoli, să vi iarăşi la şcoală, să mă în­veţi şi pe mine" ?

„Da! . . . dragul tatii... cum să nu..." Şi gân-dindu-se la momentul acela, lacrămi grele îi udară faţa galbenă de boală.

Şi copiii dela şcoala, unde a dă scă l i t ! . . . Ii vede parcă fugind nebunatici prin curte, strălucind de tinereţe!.,. Ah ! Tinereţe!...

De acolo a început misiunea. Apostol... educând şi luminând generaţiile... făcându-şi un cult din carieră. Răpus acum... de o boală grozavă, a cărui flagel nu iartă!...

S ' a înserat!... Afară, vântul şueră, parcă mai sinistru...

mai răutăcios. S e pare că se vaită... o mul­ţime imensă de oameni, când mai încet, când mai tare... în depărtări infinite...

In odae, ceilalţi bolnavi dorm. Unul bol­boroseşte prin somn, ceva nedesluşit...

S e înăbuşe!,,. Simte parcă,,, puterile scurgându-i-se încet,

încet,,. Ar vrea, să se ridice, să sune,,, dar ceva parcă îl apasă în jos,.. Deschide gura să strige... dar n'are glas. Numai un geamăt dureros i se îneacă în gât...

Şi simte... simte că se sfârşeşte... Şi nu e nimeni să-i vie într'ajutor! Inima i se strânge... şi—1 doare tare... nespus de tare.,, Lacrămi i se preling, pe firele de păr cărunt din barbă,,.

Deodată,,, pare că se afundă în adâncimi,,, cu o iuţeală incalculabilă... In cap e întu­neric... Şi cade în văile haosului.,, în jos... spre nesfârşit...

S i m i o n L o m n ă ş a n u , înv.

D i n p o v e s t e a vieţ i i m e l e . . . E aşa de tristă povestea vieţii câte unui

muritor,,. Şi mai ales a copilandrului de odi­nioară, smuls de lângă glie..., de lângă vatra părintească..., din preajma luncilor cu flori şi cu miros de fân proaspăt, de cari s 'a des­părţit într'o dimineaţă de toamnă, pentruca să nu se mai întoarcă în aceste locuri — leagăn al amintirilor — decât la „zile mari"

când îşi caută prilej de reculegere sufle­tească.

Povestea vieţii mele, pe care mă silesc să o torn în slova acestor rânduri, este pove­stea tuturor acelor copii de opincari, cari, într'o bună zi, s'au văzut luaţi de lângă că­minul părintesc şi duşi undeva departe, ca să afle taina buchilor şi să pătrundă în ro-

6

sturile unei lumi mai frumoase şi cu mai puţine griji.

Această poveste îşi desprinde începuturile ei dintr'o dimineaţă de Septemvrie... In scâr-ţăitul prelung al porţii dela ograda noastră — în tovărăşia bătrânului meu tată — am părăsit casa părintească, în legănatul căruţei şi în tropotul grăbit al cailor...

Bobi de lacrimi reci îmi răcoreau faţa, care îmi ardea, în acele clipe, în cari su­fletul meu s'a văzut aşezat în miezuina alor două lumi: lumea amintirilor şi a clipelor frumoase de până aci şi cea a neprevăzu­tului spre care mă îndreptam...

Răpusă de această durere a despărţirei de fiul ei, biata mamă, rezimată de stâlpul portiţei, cu ochii împăenjeniţi de lacrimi şi cu mâna dreaptă straşină sub fruntea înou-rată, privea în urma căruţei care ducea două umbre ce se pierdeau printre sălcile, cari străjuiau drumul din satul amintirilor mele...

Pe culmea dealului, dinspre Viişoara, soa­rele îşi revărsa cele dintâi raze, peste satul cu căsuţe albe, cari abia se mai zăreau printre frunzarul pomilor, ce îşi ţineau frunţile aple­cate peste povara fructelor pârguite în faptul de toamnă mănoasă. A m mai aruncat o ul­timă privire peste Prunar... — A e v e a — par 'că o mai vedeam încă pe biata mamă, privind un punct nedesluşit în zare şi par 'că-i auzeam ultimele cuvinte botezate cu fiorii unor lacrimi de îngrijorare părintească:

Dragul mamei ce te vei face,,. ? *

Prunarul nu se mai zărea... Dâmbul dea­lului s 'a ridicat în calea ochilor mei istoviţi de lacrimi — încă neuscate — şi mi-a închis zarea, care era aşa de bogată în privelişti. In zadar îmi mai întorceam capul înapoi să mai arunc o ultimă privire luncilor din preajma satului şi să-mi scald privirea ochilor în ra­zele de soare, cari se jucau pe crucea albă de pe vârful bisericuţei noastre, sub oblă­duirea căreia am rostit în faţa icoanei sfân­tului Nicolae cel dintâiu „Tatăl nostru". . , Totul îmi era zadarnic! De aci încolo a în­ceput pentru mine povestea cu lumea ne­prevăzutului, lumea necunoscută şi streină în care aveam să desluşesc rostul slovei şi al cărţii...

Nr. 4 - 6 , 1935.

In largul câmpurilor, cu mirişti ruginite de brumă, pe cari păşteau ciopoarele de vite, stârnite din ocol, în acest fapt al dimineţii de toamnă — doi îngânduraţi şedeau în că­ruţă: tata şi feciorul.,. Două vieţi cari îm­pleteau gânduri şi doruri din două lumi di­ferite. Bătrânul tată, cu privirea potolită, privea în largul zărilor nelămurite şi păstra adâncă tăcere. Abia acum îmi pot da seama de ce tăcea şi nu-mi vorbea: voia să-mi lase gândurile să pribegească în lumea mea pe care o înmormântam în aceste ceasuri ale dimineţii.,, O ultimă îngăduinţă ca să mai povestesc — aevea — cu cei pe care i-am părăsit şi cari au rămas lângă vatra părin­tească din Prunar, Abia acum îmi pot da seama şi pot să preţuiesc filozofia ţăranului trudit de muncă şi care ştia să pătrundă în vâltoarea gândurilor cari mă furau, purtân-du-mă pe aripile lor între cele două lumi...

Şi par 'că-mi făcea aşa de bine aceea în­găduinţă şi tăcere cu care îmi răsplătea bietul tată, aceste ceasuri de chibzuială.

Intr'un timp, tăcerea s'a curmat... In tro­potul sgomotos al cailor şi în huruitul că­ruţei am desluşit vorba mângâietoare a tatei:

— „Lasă dragul tatii, Niculiţă, nu mai plânge... Tu vei avea o viaţă mai uşoară decât noi.,. Tu nu vei mai fi nevoit, de aici înainte, să mănânci în brazda ogorului şi nu-ţi vei mai trudi picioarele prin polomidă şi mirişti, hăulind pe lângă boi... Tu vezi cât e de grea munca la coarnele plugului. Dacă înveţi, te faci popă, ori dascăl sau ce vei vrea tu.,. Uite părintele Pompiliu „n'o să ne facă multă tină în Prunar, dascălul Niculae, deasemenea, e bătrân şi nu o va mai putea încurca multe zile cu şcoala... Şi apoi, de, ne-am tot gândit şi noi cu mamă-ta, că tot a fi mai bine de tine dacă vei prinde ceva învăţătură. Dascălul Niculae mi-a spus că tu ai cap uşor şi am face păcat să te ţinem lângă plug... El mi-a dat sfatul şi cu părin­tele Pompiliu şi eu cred că n'om greşi cu a s t a , . .

In vreme ce vocea domoală a tatii îmi presăra în suflet aceste îndemnuri părinteşti, mintea mea se frământa par 'că şi mai mult să desluşească vâltoarea celor două lumi.

L U C E A F Ă R U L

Nr. 4 - 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L 1

într'o parte mă vedeam pe ogor, sub arşiţa dogoritoare a soarelui, îndemnând boii, dela coarnele plugului şi simţiam par 'că o obidă pe care nu o puteam îndura, iar pe de altă parte mă vedeam — aevea — popă în Pru-nari, urcând dealul spre bisericuţă şi par 'că auzeam cum moşnegii albiţi de ani îmi dă­deau bineţe cu vocea lor evlavioasă: „Săru ' mâna părinte N icu l ae" , . ,

Sub îndemnul acestei din urmă povaţă lăuntrică, simţiam cum mi-se înseninează faţa şi ochi-mi străluceau de fericirea viitorului, care mi se arăta aşa de frumos şi de plăcut.

Această înseninare a mea 1-a făcut pe bă­trânul tată să mă sărute pe frunte şi să mă cuprindă cu braţul stâng peste mijloc, apro-piindu-mă mai tare de el... Era un semn acesta, care îţi da să înţelegi, că de aci înainte aveam aceleaşi doruri şi aceleaşi aşteptări...

Sub oblăduirea acestei înfrăţiri de nădejdi, între tată şi fiu, căruţa alerga pe drumul alb, de praf, care şerpuia pe sub poala mun­ţilor şi vedeam cum ne apropiem, din ce în ce, mai mult de cetatea cu turnuri şi zi­duri de cărămidă, tocită de dinţii veacurilor îmbătrânite, unde urma ca să-mi deapăn firul zilelor, trudindu-mă, să desleg taina buchilor...

*

A ş a a început povestea vieţii mele... Sub aceste îndemnuri, m'am desprins de lângă cei dragi ai mei, în aceea dimineaţă de toamnă, când fructele pârguite atârnau sub ramurile pomilor din grădina noastră, binecuvântate de razele înfiorate ale acelui soare, care în aceea dimineaţă îmi părea mai darnic.

0 chemare, de departe, ne-a strâns pe mulţi copilandrii de pe plaiurile Ardealului, în chiliile „Seminarului Andreian" din care într'o bună zi a trebuit să ne luăm „avutul", să ne aşezăm între zidurile cazărmii „hon-vezeşti" de pe malul drept al Cibinului,

Aici mi-am depănat anii de şcoală şi îmi trudeam mintea să desluşesc rostul buchilor în tovărăşia lui Gligor al Sandii din Hopâr-tele, a lui Laia Sineftei din Viişoara şi a domnişoarei Laura, fata părintelui Minei şi mulţi alţi tovarăşi şi tovarăşe de suferinţă, pe cari, cu părere de rău, nu-i pot înşirui în acest p o m e l n i c .

Eram aşa de paşnici şi cuminţi. Ne sileam fiecare să părem copleşiţi de acea îngrijo­rare bătrânească, de cari se leagă oarecari nădejdi spre un viitor mai bun şi fericit.

A ş a treceau zilele, lunile, anii şi cu cât treceau mai mult, cu atât mă vedeam mai aproape de ziua, când voi lua în mână cea mai mare zestre: diploma... E a îmi era o parte din averea părintească... Pentru acel petec de hârtie venea bietul tată în nenu­mărate rânduri, ca să numere pe masa di­rectorului banii munciţi cu multă trudă şi pe cari îi scotea din năframa înodată cu 7 noduri.

— „Acum, vă rog, să mai îngăduiţi până colea lângă târgul verii, d-le director, apoi voiu mai vinde ceva din vite şi-oiu mai rupe ceva, ca să ne împăcăm pe dep l in , . . A ş a îşi spunea bietul tată — nu odată — povestea agonisirii banu lu i , . .

De multeori stam şi mă gândeam, în cia-surile de linişte: „De unde a mai face tata atâta b a n ? Sărmanul de el,., mult se mai trudeşte pentru mine,.. Putea-voiu, să-i răs­plătesc vreodată această t rudă?

A ş a e povestea, O cunoaştem cu toţii, acei cari ne-am desprins dela coarnele plugului, ca să prindem rosturile unei alte vieţi...

Şi aşa cum e povestea mea e a tuturor. Acolo lângă pământ, părinţii agoniseau cu trudă şi sudoare ban lângă ban, pe care „îl lega pe şapte locuri" ca apoi într'o bună zi, să ia straiţa în mână şi toiagul de drum pentru a veni să plătească pentru copil să nu i-1 trimită acasă. . . Ş i toate acestea le fă­ceau aceşti ţărani cinstiţi şi evlavioşi în nă­dejdea că nu peste mult timp îşi vor vedea copilul în satul lui, om cu carte, trăind o viaţă mai uşoară:

„ Ş i câte rugi n'or ii făcut s ă - ş i v a d ă lângă ei feciorul Om deştept cu învăţătură şi cinstit de întreg poporul" .

Sunt mai bine de cincisprezece ani de atunci... A m părăsit de mult zidurile acelea de pe malul Cibinului... In locul părintelui Pompiliu — parochia din Prunar este pă­storită acum de părintele Ion. Dorinţa tatii, de a mă vedea popă 'n sat la noi, nu s 'a împlinit,,. M'am făcut numai dascăl de copii.

8 L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6, 1935.

In locul dascălului Niculiţă, desleagă buchile un fost coleg de-al meu, din alt colţ de ţară, care a căzut şi el aci „din senin", aşa după cum şi eu am căzut pe capul şi în locul altora... A ş a mi-a fost scris sorocul: departe, de vatra părintească, să-mi dapăn firul zi­lelor de cărturar pribeag, smuls de lângă pământ şi vatra părintească, pentru a trăi sub oblăduirea căminului străin, purtând greu­tăţile vieţii, când pe un umăr când pe celălalt.

Aici, într'o căsuţă albă cu grinzile afumate, în preajma mormântului marelui cărturar Gheorghe Lazăr, stau şi torc firul amintirilor mele. Sunt atât de departe de satul meu şi atâta cale niă desparte de el.

In ceasurile acestea de singurătate, fruntea mea trudită se îngroapă în palme şi gându­rile mele răsleţe se duc, undeva, departe... departe acolo în pragul casei părinteşti din Prunar.

0 văd — aevea — pe biata mamă rezi-mată de stâlpul portiţei, cu mâna straşină

asupra ochilor, privind în urma căruţei care mă purta, odinioară, spre această lume şi cuvintele ei, din cari se desprindea atâta în­grijorare părintească îmi sună aşa de jalnic : „Dragul mamei, ce te vei face.. ? "

— A e v e a — îl văd pe bătrânul tată, cum stă îngândurat sub straşina şurii, privind un punct din zarea mohorâtă şi îmi dă să în­ţeleg, că se trudeşte, să tâlcuiască rostul celor două lumi ale feciorului, care de atâţia ani desleagă taina buchilor cu pruncii în şcoală, pe alte meleaguri, streine... „ Ş i se v e d e că 'mpotrivă- i mi-a fost scr is a l tcum

[sorocul Şi să mă v a d ă lângă el, bietul bătrân , n'avu norocul".

A ş a începe şi sfârşeşte povestea noastră, a tuturora, a acelora cari ne-am desprins de lângă vatra părintească într'o dimineaţă de toamnă, pentru a înţelege taina slovelor şi a cărţii...

E o poveste frumoasă şi totuşi atât de j a ln ică . . . Nicolae Obeadă.

„Nobleţă şi virtutea fiind aceeaşi calitate, nu există altă nobleţă decât virtutea".

ANTISTENE.

„Pot să-ţi fie prieteni nişte oameni, că­rora o natură ca a ta le este în ascunsul inimei lor o vecinică mustrare?"

AR. SCHOPENHAUER.

„Fiecare om, până la ultima sa zi, trebue să caute a se educa pe sine însuşi".

D'AZEGLIO.

„Reputaţia ce se trage din părinţi e în­şelătoare şi în curând se consumă, dacă nu o însoţeşte virtutea proprie".

MACCHIA VELLI. *

„Spiritul de contradicţie e stupid pentru că, spre a contrazice pe alţii, cel ce'l po­sedă se contrazice aproape întotdeauna pe sine însuşi".

CHINCHOLLE.

„Omul cinstit îşi face o lege de a ţine ce a promis, chiar şi în lucrurile cele mai mici". BLANCHARD.

•k

„A fi tată însemnează a avea obliga­ţiunea de a-ţi zice în fiecare oară a fie­cărei zile: „Copiii mei să nu aibă niciodată vr'un cuvânt de a mă mustra".

* „Pe cât este de admirat omul care a

ştiut să-şi apropieze calităţile particulare ale fiecărei personalităţi pe care a studiat-o, pe atât este de grotească maimuţa care nu imitează decât pe un om, chiar dacă acesta ar fi cel mai meritos dintre oameni".

CHINCHOLLE. *

„Onoare tuturor condiţiunilor omeneşti oneste şi deci şi bogătaşilor! — dar numai dacă plăcerile şi fastul nu-i fac leneşi şi trufaşi". SI VIO PELLICO.

„Nu este sărac cel ce nare tată, ci cel ce nare învăţătură".

Mitropolitul ANTIM IVIREANU.

Invâtâmâni-Educdtie E d u c a ţ i a în r a p o r t C u r e f l e x e l e c o n d i ţ i o n a l e

Definitizarea *»î perfecfionarea l imbajului oral ţi «jrafie: (scris} de Dr. G. Preda, medic primar, d irector superior , S ibiu

A m văzut în un articol anterior cum ge­sturile orale (adevărate obiceiuri laringo-bu-cale) se înlănţuiesc unele cu altele prin juxta­punere, aşa fel, încât unele elemente ale unui gest laringo-bucal, sunt inductoarele celuilalt gest. Ele constituesc vorbirea.

Inducţia dela propoziţie la propoziţie, dela frază la frază, se poate face prin simţuri şi prin raportul reprezentărilor la care se ata­şează cuvântarea sau discursul, pentru a exprima figura şi înlănţuirea. Când viziunea obiectului este puternică, când cuvântul caută să urmărească mişcările acţiunii mimate, dis­cursul tinde să devină eliptic, neglijează or­dinea academică a limbii, pentru a se su­pune ordinei generatorice a evenimentelor succesive. In acest din urmă caz avem fraze scurte, stil telegrafic şi recurgeri la gest.

Când inducţia se face prin jocul elemen­telor sintactice, avem o atenţie la forma dis­cursului în detrimentul vivacităţii şi puterii de invenţie a gândirii. In acest caz zicem că domină retorica.

S e întâmplă însă, ca inducţia să se iacă automat, prin impunerea expresiilor ieşite din jocul asonantei calamburilor. Acest mod de inducţie se observă în discursurile or­dinare.

Bogăţia frazelor în valenţe (o expresie dată prin asemănare cu grupările chimice) va­riază după gradul educaţiei oratorului, după

complexitatea reprezentărilor sale, după abi­litatea ce o are în gesticulaţia orală, după tensiunea psihologică a momentului.

In caz de automatism, emoţie, oboseală, beţie, boală, etc, discursul sărăceşte în va ­lenţe, se învârteşte într'un cerc strâmt, ter­menii repetându-se mereu; avem un fel de litanie. Acest aspect arată o gesticulaţie in­suficient diferenţiată sau temporal dimi­nuată.

In vorbirea (stilul oral) Orientalilor, in­ducţia se efectuează prin apropieri verbale şi calambure, iar raţionamentele se fac pe o homonimie.

Inducţia se poate face şi prin: alteraţiunea consonantică, asonanta vocalică, anominaţiune, paranomasa.

Dar nu putem vorbi de limbagiul oral fără a nu schiţa şi pe cel grafic (scris).

Un obiect, un sentiment, o acţiune, am spus că pot fi simbolizaţi prin semne vizi­bile fără să intervină limbagiul oral.

Panglicile multicolore şi garnisite din no­durile Peruvienilor exprimă —- de exemplu — anumite reprezentaţiuni.

O ideie se poate asocia la un semn par­ticular, stabilind un limbagiu zis emblematic, aşa ar fi un buchet de flori între oamenii, cari cunosc simbolismul florilor. Acest caz nu exprimă însă un sistem general, pentru toate ideile.

2

l ü L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6 1935.

Dacă însă ideograma este legată prin un acelaş raport imediat cu obiectul, această ideogramă poate căpăta valoarea unei sem­nificaţii universale. Semiologia grafică deci nu devine practică decât cu condiţia de a substitui fenograma la ideogramă, adică de a nu reprezenta obiectul ci sistemul sune­telor, cari constituiesc semnul oral sau vor­birea. In limbile unde procedeele gramati­cale iau o importanţă crescândă, semnul grafic se ataşează la foneme, silabe, ele­mente alfabetice. Această transformare se efectuiază şi prin intermediul rebusului, aşa precum ne-o arată scrierea hieroglifică a Egiptenilor. (De exemplu: imaginea gurei ru, reprezintă mai târziu silaba ru şi apoi li­terar). Semiologia grafică este deci subordo­nată semiologiei orale (Selfdicţiunea lui Head),

Scrierea cere o diferenţiare fină a mişcă­rilor braţului şi a mânii, cu o reducţie a sforţării musculare la grupele de muşchi a cărei acţiune devine necesară. In scriere avem nevoie deci, de o exactă limitare a mişcărilor elementare şi de o continuitate armonică a gestului. Scrierea se execută sub controlul vederii, se regulează prin date ki-nestezice (de mişcare) şi reclamă totdeauna o integritate a funcţiunilor de orientare şi de discriminaţie a spaţiului.

Interpretarea semnelor grafice presupune organizarea unui sistem de reflexe condiţio­nale, care pune în relaţiuni analizorul vizual, (la orbi cel tactil cu reacţiunile motrice — de mişcare) ale limbagiului oral.

Chiar în lectura mută reacţiunile motrice intervin prin mormăiala celor ce sunt rău antrenaţi la lectură. L a omul educat mişcă­rile de articulaţie sunt extern de reduse, aşa fel încât reprezentarea se desvoltă imediat la singura vedere a grupelor grafice. Nu trebue să privim ca necesară această elimi­nare a limbagiului interior din cursul lecturii.

Lectura suferă totdeauna dominaţia lim­bagiului oral şi este destul de bine cunos­cută împrejurarea cât de greu putem pro­nunţa tare, cuvinte diferite de acelea, pe cari ochiul le vede.

Putem însă uşor să vorbim, urmărind ima­gini mute, pentrucă semnul pe care le prinde

analizorul vizual nu sunt fonograme, ci ideo­grame. Nu-i mai puţin adevărat că vederea prepară elocvenţa internă, aşa precum un ecleror indică drumurile şi înseamnă eta­pele. Ochiul prinde mai întâi intrarea frazei, apoi, ajutat de punctuaţie vede atât cele­lalte momente, cât şi încheieturile esenţiale.

Analiza vizuală nu se rezumă numai în a discrimina succesiv semnele grafice, dar din distanţă în distanţă prinde şi anumite repere, lăsând automatismului verbal grija de a com­plecta schemele discursive pe care le fur­nizează. De aceea lectura se vede că este cu atât mai uşoară, cu cât clişeele sunt mai numeroase şi înlănţuite mai ritual. Din contră avem o lectură grea, când textele sau nou­tăţile gândirii se înscriu într'un stil - mai ex­cepţional.

Limbagiul fiind privit ca o melodie con­venţională de gesturi laringo-bucale şi ma­nuale, educarea sau înţelegerea lui, înseamnă capacitatea de a te comporta sau adapta acestei melodii.

In mecanismul cerebral al limbagiului vedem la copil cum legătura dintre acţiune şi semnul convenţional se face cu atât mai uşor, cu cât este mai des reînoită.

Când fraza sau cuvântul semnificativ este repetat fără acţiune, atunci semnul vocal îşi pierde progresiv valoarea sa de excitant con­diţional, diferenţiat. Cu cât vom asocia la momente diferite cuvântul sau fraza, cu atâta aceste din urmă vor intra în legături tem­porare contradictorii, cari se vor anihila unele pe altele. Excitaţia condiţională în acest din urmă caz se difuzează şi un rol important al educaţiei este deci să-şi con­centreze exciiaţiile condiţionale spre căi din ce în ce mai restrânse.

Tot în sprijinul acestei educaţii trebue să se ştie că vorbirea (semnul verbal) este cu atât mai repede diferenţiată, cu cât individul se găseşte în o stare mai mare de recepti­vitate şi excitabilitate. De exemplu: Semnul verbal al hranei ia o valoare eficace când este emis în prezenţa hranei şi când copilului îi e foame.

Când se succed două semnalizări diferite sau cea de a doua excitaţie o întunecă pe

L U C E A F Ă R U L 11 Nr. 4—6, 1935.

cea dintâi, inhibindu-i reflexul sau, invers, cea de a doua va fi întunecată prin cea dintâi. In orice caz excitaţia de a doua în­tăreşte la început reflexul condiţionat stabilit,

S 'ar putea spune că prima excitaţie din motive de a deveni mai intensă, atrage ex­citaţiile noui ce vin din acelaş analizor sau din analizări diferiţi. Acest fenomen este cu­noscut sub numele de intoxicaţie.

Excesul repetării prelungite a asociaţiei semnului verbal (vorbirei) cu obiectul semni­ficat, poarte sfârşi prin a provoca o inhibiţie internă numită fenomenul de epuizare (fenomen identic experienţei fiziologice a lui Pavlov).

In acest din urmă caz copilul nu mai re­acţionează la semnul verbal. Dacă trece însă un timp mai îndelungat până la reînceperea experienţei (asociaţia semnului cu obiectul), sau dacă se face o diversiune prin o semna­lizare diferită, primim o reacţiune corectă la semnul verbal a cărei acţiune fusese inhibită.

In acest din urmă caz zicem că s'a efec­tuat o desinhibiţie a legăturii temporare.

Astfel de fenomene se pot observa şi la adulţi în uzajul cuvintelor familiare.

Cu cât educaţia avansează mai mult, cu atât se efectuează diferenţieri din ce în ce mai fine ale semnelor verbale.

Copilul la început suferă influenţa aso­nantei vocalice şi alteraţiunii consonantice.

El este sensibil cuvintelor dominante, cari oferă schema unei atitudini sau acţiuni po­sibile, nu apreciază însă în frază valoarea lor diferită. Progresiv, el va începe să dife­renţieze variaţiile melodiei fonetice, cores­punzătoare grupelor de semanteme, adică aspectele diferite ale aceleiaşi acţiuni.

Fiziologiceşte putem considera aceste di­ferenţieri ca un produs al concentrărilor pro­gresive de excitaţiuni, cari devenind din ce în ce mai puţin difuze, se limitează (prin in­ducţie reciprocă) şi îşi croiesc anumite căi către terminaţiile motrice (de mişcare).

Odată cu diferenţierea vorbirii (semnelor verbale) copilul manifestă (în elocinţa sa) şi o alegere progresivă a reacţiunilor condiţio­nale în sânul gesticulărei laringo-bucale di­fuze, primitive, supusă întâmplării. Sub acest raport fonetica copilului se aseamănă aceleia

a unui adult bolnav de anartrie (defect de articulare a cuvintelor) şi care s'ar găsi pe cale de vindecare. In ambele cazuri avem: raritatea vibrantelor, lateralelor, constricti-velor; reducţia semivocalelor, diftongilor; predominenţa oclusivelor şi o simplificare a cuvântului prin fenomenul asimilaţiei (în loc de arbore va zice albo). Şi ca şi la anartrie vom găsi la copil o difuzie a excitaţiei, cu bruscheria tensiunii, cu dificultăţile de a mo­dera mişcarea vocală, cu imposibilitatea miş­cărilor vibratorii şi cu stângăcia de a disocia şi combina mişcările diferitelor organe vocale.

In compoziţia cuvintelor mai observăm la copil dificultatea ce survine prin cuvintele analoage şi încrucişarea de cuvinte.

Când un cuvânt obişnuit este modificat prin altul nou, încrucişarea este datorită faptului că cuvântul corupător ocupă în mintea co­pilului un loc, în care atrage elemente fo­netice asemănătoare.

In termeni fiziologici am spune că exci­taţiile şi inhibiţiile organelor de mişcare a limbagiului (motrice) sunt încă difuze şi că jocul inducţiei venit prin aceste excitaţii şi inhibiţii nu este stabilit.

Cu timpul excitaţiile şi inhibiţiile îşi con­centrează acţiunile lor şi în acest fenomen de concentraţie, ca şi în inducţia lor reci­procă, stă întregul proces cerebral prin care se poate câştiga şi definitiva limbagiul.

Educaţia face deci ca excitaţia condiţio­nală să se propage pe căi din ce în ce mai alese şi mai distincte în sânul unei masse omogene de asociaţie, massă, care la început era în măsură de a pune totul în relaţie cu totul.

Probabil că concentraţia de activitate re­flexă pe aceste căi selecţionate (alese) este datorită modificărilor temporare a cronaxiilor, ce deschid sau închid căile de conducţie, modificări regulate prin caracterul specific al excitaţiilor condiţionale, variind cu fiecare din ele şi constituind astfel instrumentul pla­stic al unei activităţi, care nu mai este automată.

Dar rolul cronaxiilor ca şi studiile anatome fiziologice care pot explica mecanismul intim al educaţiei prin excitanţi condiţionali, fac parte din un domeniu ştiinţific de specialitate, care nu poate fi atins prin articolul de faţă.

N r . 4 - 6, 1935.

P e m a r g i n e a e x a m e n u l u i pentru definitivat

Am citit în câteva ziare comentarii privi­toare la aceste examene şi am constatat, că autorii lor îşi arătau indignarea faţă de re­zultatul examenului scris, care s a r datora după dânşii numai comisiunilor examinatoare.

Fie-mi iertat să arăt aci că, dacă Mini­sterul are o oarecare vină, fiindcă a fixat un subiect nu destul de adecvat rostului acestor examene, apoi vina o au şi candi­daţii şi în parte şi profesorii şcoalelor nor­male, care i-au pregătit pe aceşti candidaţi.

S ă ne explicăm. Subiectul pentru proba scrisă a fost: Analiza poeziei populare Mio­riţa, (Fond şi formă).

S e trimetea în acelaş timp poezia scrisă la maşină cu indicaţia de a fi dictată can­didaţilor. Ce se urmărea prin acest subiect ? S ă se facă dovada, că e cunoscută de către învăţători poezia ca fiind o capod'operă a poeziei noastre populare? Atunci nu era nevoie a fi dictată. S ă şe constate dacă ştiu candidaţii a analiza o operă l i terară? Dar oare au fost învăţaţi la timpul lor, în şcoa-lele normale să facă astfel de analize? Din întâmplare, cunosc scoale unde profesorii de română dau multă atenţie analizelor literare, dar nu sunt puţine nici şcoalele normale în care se trece destul de superficial asupra lor. Examenul pentru definitivat e un mijloc de control, pentru a se vedea dacă învăţă­torii şi-au completat cunoştinţele din şcoală în anii de funcţiune. Eu, unul, mă îndoiesc însă că un învăţător, care n a fost învăţat în şcoală, cum să facă analizele literare îşi poate câştiga dexteritatea după ce a ter­minat şcoala, fiindcă, nu ştiu dacă s'au gândit acei cari au fixat subiectul, revistele în care se publică recenzii şi analize literare nu prea ajung în mâna celor cu 1600—2000 Lei lunar. Dar problema mai are un aspect. S e află învăţători, care în vreme ce nu desfăşoară o activitate mai de seamă în satele lor, ci­tesc reviste literare şi publică încercări per­sonale. Aceştia în curent cu literatura au făcut lucrări scrise reuşite la examen, în vreme ce învăţătorii, cari fac cinste şcoalei s'au

prezentat mai slab. S ă nu se creadă că prin asta tind spre o cultură pur profesională a învăţătorului. Dimpotrivă, am credinţa că obli­gaţiile multiple pretind ca învăţătorul să fie bine pregătit din şcoală şi să-şi completeze neîncetat această pregătire, brodând mereu pe canavaua primită în timpul studiului.

S e cere însă ca între această canava şi ceeace trebue să devină învăţătorul, să fie un acord complet. Din acest punct de vedere se uită mereu, că le cerem învăţătorilor să fie dinamici, practici, pricepuţi la toate, iar la examene favorizim pe visători, cu atât mai mult, cu cât lucrările scrise sunt elimi­natorii. S e uită mereu, că azi mai mult ca oricând ne trebue oameni de acţiune, nu vi­sători, fiindcă numai astfel putem ajunge la organizarea temeinică a tuturor funcţiunilor productive şi administrative. Dacă subiectul a fost dat numai pentru a se constata întrucât tinerii învăţători pot să-şi exprime clar şi corect gândirile, atunci trebue să arătăm că dovada a fost negativă, O spun aceasta cu durere. Este al treilea examen, la care am avut ocazia să citesc lucrările scrise.

Din cele 500 lucrări scrise, citite nici 50 n'au fost la înălţime. Stilul încurcat, lipsit de preciziune şi greşelile ortografice abun­dente te îngrozesc. Cum să le vorbeşti co­piilor să te înţeleagă, când seri aşa ca să nu înţeleagă nici cei mar i ? Propoziţiunile sunt lipsite de verbul predicativ necesar, ideile sunt lipsite de înlănţuirea logică necesară, cuvintele folosite arată că foarte des li se acordă un înţeles pe care nu-1 au. Ai im­presia că asculţi un discurs politic din piesele lui Carageale, nu o lucrare de examen.

Mi-a fost dat să fac comparaţie între lu­crări ale unor minoritari şi lucrări ale candida­ţilor români spre a constata că primii cuno­şteau mai bine limba, ce nu era a lor, decât noi, care ne batem cu pumnul în piept că suntem majoritari. Uităm că atâta vreme cât vom fi majoritari prin număr şi nu prin pregătire si vrednicie nu se va schimba nimic

Nr. 4—6, 1935.

în bine în ţara aceasta. Orice acţiune de curăţire şi orânduire nouă în ţara noastră trebue să se intemeeze pe gânduri curate, pregătire temeinică şi vrednicie în orice do­meniu de activitate.

Câtă vreme vom striga în gura mare că suntem antisemiţi, pentrucă la întuneric să facem afaceri cu evreii pe spinarea sătea­nului român, s'au românismul nostru va sta în vârful bâtei, nu în inima şi conştiinţa noastră, care să ne dicteze orice acţiune şi gând de prezent şi viitor, toate sforţările noa­stre vor fi sdrobite de însăşi păcatele noastre.

13

Noi, cei din învăţământ, avem datoria de a fi cei dintâi care să ne dăm seama de rea­litate şi de greutatea ceasului de faţă. Nu aruncând mereu vina asupra altora şi ascun-zându-ne păcatele noastre vom reuşi, să în­lăturăm răul, ci coborînd fiecare mai întâi în sufletul său, cercetându-şi lipsurile pregă­tirii sale si luând hotărîrea de a le înlătura, pentrucă apoi strâns uniţi, în acelaş gând, cu aceeaşi convingere că prin forţa sufletului curat şi tăria voinţei morale vom putea lupta cu nădejde la ridicarea acestui neam.

S i b i u , 2 Mai 1935. P. H. A.

L U C E A F Ă R U L

f i e f u l f e m e i i Pârlea II.

0 latură cu mult mai greu de pus la punct e cea intelectuală. Cele mai multe şi cele mai răscolitoare discuţii s 'au învârtit în jurul problemei, dacă femeia e mai inteligentă, egală sau mai redusă decât bărbatul. S 'au făcut cercetări statistice şi s 'au fixat numeric anumite date din cari s 'a tras concluzia că femeia nu s 'a putut ridica în domeniul in­telectual la nivelul bărbatului. De altă parte s'au scris cărţi din partea feministelor sau aderenţilor şi exploatatorilor feminismului despre femeile celebre, tocmai pentru a arăta că au fost şi femei inventatoare, femei cari au reprezentat ceva în istoria culturii umane şi anume în ramurile, cari cereau însuşiri raţionale specifice bărbatului, ca judecată obiectivă şi logică.

N ' a întârziat o corectare a obiecţiilor contra superiorităţii sau măcar a egalităţii inteli­genţei femenine cu aceea a bărbatului, zi-cându-se că nu e vorba de cazuri izolate, ci de procente. Procentul inventatorilor, oa­menilor superiori, din diferite ramuri ale culturii omeneşti, întrece în mod covârşitor pe acela al inventatoarelor. Iar dacă am face o comparaţie între tipul bărbatului mijlociu şi a femeii mijlocii ca inteligenţă, am constata aceeaşi superioritate a celui dintâi. Contra acestui nou argument s a u invocat condiţiile sociale în care i-a fost dat femeii să trăiască. Fiind sclava bărbatului veacuri dearândul,

ea a fost considerată de acesta ca o unealtă pentru realizarea scopurilor sale. Chiar după înlăturarea legală a sclavajului, femeia a rămas în concepţia bărbaţilor tot o sclavă. Dacă n'aş cita decât cuvintele împăratului Napoleon, ar fi suficient să ne dăm seama de temeinicia acestei obiecţiuni, căci iată ce z ice : „Natura a hotărît ca femeile să ne fie sclave şi numai din cauza concepţiilor noa­stre sucite ele îndrăsnesc să se considere drept stăpânele noas t r e . . . După una care influenţează în înţelesul cel bun, vin o sută, cari ne momesc să facem neghiobi i . . . Ce nebunie să ceară egalitate de drepturi! F e ­meia e proprietatea noastră nu noi a ei; căci ea ne dă copii, nu noi ei. Femeia deci e propietatea bărbatului, după cum un copac care poartă roade e proprietatea grădina­rului".') Şi să nu pierdem din vedere, că părerea aceasta este a unui reprezentant al marei revoluţii franceze, care a decretat li­bertatea, egalitatea şi fraternitatea şi a di­vinizat femeia.

0 altă împrejurare, care ar veni în aju­torul justificării inferiorităţii intelectuale a femeii este că deşi femeia a scăpat de sub sclavia bărbatului, totuşi nu a avut drepturi egale, pe cum nici azi nu le are întru toate. Dacă ea nu a putut creia bunuri spirituale

') E. Ludwig: Napo leon , trad . rom. de Em. Orbu, Bucureş t i 1930, p. 482.

Nr. 4—6, 1935.

de o egală valoare şi cantitate, se datoreşte faptului că nu a fost admisă în institutele universitare până bine de curând. Bărbatul are un antrenament sădit în cursul veacu­rilor, antrenament care lipseşte femeii. Ia, să treacă câteva veacuri cu deplină egalitate şi femeia desigur îl va egala, ba chiar îl va întrece.

L a aceste obiecţii se aduc alte argumente, cari arată că chiar acolo şi atunci când fe­meia a fost liberă şi în aceleaşi condiţiuni cu bărbatul, nu 1-a putut egala sau întrece. Epoca Renaşterii italiene, în care educaţia femeii din clasele superioare era în mod esenţial aceeaşi, când Italienii îşi supuneau fetele ca şi băeţii aceluiaş învăţământ literar şi filologic, nu înregistrează nici o persona­litate femenină marcantă; şi dacă e cunoscut vreun nume de femeie, e în legătură cu al unui bărbat. Dar să ne gândim la pictură, la muzică, la poezie. Sunt ramuri cari în toate timpurile au ocupat un loc de frunte în edu­caţia fetelor; în tot cazul li s 'a dat cu mult mai multă atenţie decât din partea băeţilor. Şi totuşi marii poeţi, marii compozitori şi pictori se află tot printre bărbaţi. Religia joacă un rol cu mult mai mare în viaţa sufletească a femeii decât în a bărbatului. Cu toate ace­stea, după cum se poate constata din o sta­tistică a unui american 1 ) din 600 de secte cunoscute, abia 7 au fost întemeiate de femei. In arta culinară, obstetrică şi educativă, do­menii, în care femeia s 'a exercitat de când e lumea, ceice au excelat au fost tot băr­baţii. Din straturile de jos ale societăţii s'au ridicat mulţi bărbaţi, cari s 'au impus prin genialitatea lor, prea puţine femei însă, cu toate că au lucrat alaiuri, fără nici o restric-ţiune în posibilitatea de ridicare. Din alătu­rarea atâtor controverse s'a ajuns la concluzia că „raritatea geniilor printre femei, nu se poate imputa exclusiv sau în mod principal circumstanţelor, ci în mod esenţial, într'un fel sau altul, naturii particulare a sufletului feminin". ) Deci e greşit pusă problema can­tităţii inteligenţei femeníne; e vorba de di­ferenţă calitativă. Şi atunci nu putem măsura două calităţi deosebite cu aceeaşi măsură.

x ) Have lock Ell ís , cit. d u p ă H e y m a n n s op. cit. p. 113. 3 ) H e y m a n n s , op. cit. p. 114.

Dar înainte de a stabili specificul calitativ al inteligenţei femenine să aruncăm o privire scurtă asupra unor funcţiuni intelectuale, cari stau în directă legătură cu inteligenţa şi anume: puterea de observare, memoria, pu­terea de asociere a datelor intelectuale şi imaginaţia. Le luăm pe rând.

Puterea de observare. Impresia generală e că femeile observă lucrurile mai bine decât bărbaţii. Un cuvânt întrebuinţat mai des decât altele, un surâs, o privire, o cută care se formează de obiceiu la anumite momente pe faţa cuiva, un gest familiar e observat şi interpretat în justa lui valoare. Şi femeile sunt foarte conştiente de această însuşire a lor, O femeie dă o atenţie deosebită îmbră­cămintei sale, când ştie că se duce într'o societate femeiască, pentrucă ştie că are cine o observa; nu tot aşa se comportă când é vorba de o societate bărbătească. Experimen­tele ştiinţifice şi statisticele însă contrazic deadreptul această părere a observaţiei zil­nice. După cercetările de laborator se con­stată că femeile sunt observatoare mai puţin bune decât bărbaţii. De unde vine şi cum putem explica această contrazicere?

Puterea de observaţie poate fi diriguită voluntar de conştiinţa noastră şi involuntar de excitaţiile externe care ne impresionează şi ne deşteaptă interesul. Femeile , ca orice fiinţă emotivă, impresionându-se uşor şi pu­ternic, sunt sesizate mai uşor de excitaţiile externe şi deci atenţia se concentrează asupra lor şi sunt observate mai bine, se concen­trează însă mai greu şi deci observă mai puţin precis lucrurile, cari nu le impresio­nează şi trebue să-şi îndrepte atenţia vo­luntar asupra lor. Aceas tă caracteristică a observaţiei se găseşte şi la copil. Părinţii au obiceiul de duc copiii în vizite. Reîntorcân-du-se acasă rămân uimiţi de anumite amă­nunte, pe cari copilul le povesteşte şi pe cari părinţii nu le-au observat. In schimb lucruri de cari se isbeşte în fiecare zi nu le observă. Primele i-au deşteptat interesul, cele de al doilea nu. Şi întrucât femeile până bine de curând îndeplineau numai funcţiuni acomo­date emotivităţii lor, puteau lăsa impresia de bune observatoare. A ş a în familie, în

Nr. 4 - 6 , 1935. 15

asociaţii religioase, filantropice. Azi însă le găsim alături de bărbat în funcţiuni ştiinţi­fice, comerciale sau altele cari nu-i deşteaptă nici un interes, deci nu-i leagă atenţia in­voluntară, ci din contră reclamă o concen­trare voită. Şi cu cât femeile vor persista în ocupaţiile cari cer atenţie voluntară, cu atât vor contribui la nimicirea mitului superiori­tăţii puterii lor de observare.

Memoria. In privinţa capacităţii de me­morizare încă sunt divergenţe de păreri. Ceeace ne interesează şi aici mai mult, cred că e motivul acestor divergenţe. Ceice au conchis asupra superiorităţii memoriei feme-nine s'au bazat pe anchetele şcolare, iar ceilalţi pe cercetările de laborator. Ce pro­duce această divergenţă? Pedagoga şi scrii­toarea suedeză Ellen Key ne mărturiseşte că a fost incapabilă să înveţe vreodată gramatica, ba chiar cele patru operaţiuni îi produceau greutăţi, pentrucă din copilăria sa „creerul uita tot ceeace nu iubea". Exemple simi­lare, după mărturisirile femeilor se găsesc destule. A ş a sunt femei, cari mărturisesc că le este imposibil să se orienteze într'un Mers al trenurilor, altele cari nu-şi pot fixa nici datele generale istorice şi se îndoiesc dacă Napoleon a trăit înainte sau după cruciade. Un fapt curent pentru dascăli e ortografia, care pare a încurca mai mult scrisul fetelor decât al băeţilor. Deci în general putem spune, că un lucru care nu-i deşteaptă interesul şi atenţia în mod involuntar, nu-1 poate lega în minte destul de trainic.

Asocierea reprezentărilor. Cunoştinţele pe care le imagazinăm nu rămân în mintea noastră izolate. Ele se leagă între ele după anumite legi. Datele cari se succed în timp sau se află una lângă alta spaţial se leagă în memoria feminină mai bine. A ş a se ex­plică şi împrejurarea că fetele învaţă de rost mai bucuros decât băeţii. Poate să aibă această însuşire o explicare şi în înclinarea femeii spre ceeace este concret.

Imaginaţia. După anchetele şi cercetările de laborator rezultă că femeile se disting prin o vivacitate a imaginaţiei. Compunerile libere ale fetelor în raport cu ale băeţilor se caracterizează prin o bogată imaginaţie,

Femeile sunt bune povestaşe în povestirea istorioarelor inventate de ele. Tot j i i n o an­chetă, asupra visurilor, se constată că fe­meile se pierd mai des şi mai degrabă în rerverii, idealuri fictive, proiecte de viitor.

Femeilor li se recunoaşte superioritatea de a se exprima uşor. Nu numai că fetiţele încep să vorbească mai de vreme, că femeile vorbesc mai mult şi că la bătrâneţe ajung sgârcite la vorbă mai târziu decât bărbaţii, dar ele găsesc mai uşor şi mai precis cu­vântul de care au nevoe în exprimare. Me­dicii şi advocaţii apelează la femei pentru a le găsi expresia clară şi precisă de care au nevoie. Uşurinţa aceasta e dependentă de puterea de a-ţi imagina convorbiri, dis­cuţii pe larg cu întrebări şi replici.

Puterea de imaginaţie este o însuşire ca­racteristică a emotivilor. Ei simt, mai mult decât alţii, nevoia de a ieşi din monotonia şi rigiditatea vieţii şi a trece într'o lume a visurilor, unde pot da frâu liber emoţiunilor lor. Aici îşi găsesc teren larg de mişcare, hrană abundentă sentimentalităţii lor.

Inteligenţa. In toate funcţiunile intelectuale înşirate până aci, am văzut cum emotivitatea femenină reuşeşte să le împrumute o nuanţă deosebită de aceea a bărbaţilor. Vom ana­liza acum ceva mai deaproape funcţiunea inteligenţei.

0 însuşire esenţială a inteligenţei feme-nine este concretismul. Lumea abstracţiilor nu o încălzeşte, nu o atrage, nu o captivează. Teoriile ştiinţifice îi sunt indiferente. Inteli­genţa femeii este îndreptată asupra fiinţelor, asupra vieţii, pe care caută cu toate mijloa­cele să o înfrumuseţeze şi să o întreţie. Vrea să-şi îmbrace copiii frumos, să-şi împodo­bească locuinţa cu gust. Bărbatul, dacă ţine să-şi fixeze ceva pe pereţi, apoi îşi pune tablouri istorice sau picturi celebre, femeia portrete, ale ei proprii, ale bărbatului, ale copiilor etc. Femeile se duc la filmele cine­matografice de dragul artistelor şi artiştilor, E suficient să joace un artist simpatizat, ca să le determine să meargă ; subiectul le in­teresează mai puţin sau de loc. Discuţiile după reprezentaţie se încing de obiceiu în jurul frumuseţii, siluetei, gingăşiei, drăgălă-

16 L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6, 1935.

şeniei artiştilor sau a eleganţei toaletei lor. Pe bărbaţi îi interesează mai ales acţiunea şi ideia şi felul cum a reuşit să fie redată. Studentele universitare sunt prea puţin pre­ocupate de problemele discutate la cursuri sau în seminarii. îşi fac datoria cu mult zel însă mai departe nu merg. Regretatul pro­fesor universitar dela Cluj V. Bărbat, în­trebat odată de către studenţii săi de efectul propagandei culturale iniţiat de Extensiunea universitară, al cărei preşedinte era, ne-a povestit o întâmplare a sa din timpul acti­vităţii de conferenţiar al acestei asociaţii. Ţinuse o conferinţă într'un oraş din Banat. L a câteva zile după reîntoarcere, se pome­neşte cu o scrisoare, în care nişte cucoane din lumea aleasă a acelui oraş îl rugau in­sistent să le comunice un fapt relatat în con­ferinţă, care nefiind prins bine a dat naştere la controverse aprinse. Ştiţi care e r a ? Dacă în America bărbaţii întorc sau nu capul să se uite după femei. Renumita matematiciană rusoaică Kowalewska menţionează în scrie­rile sale, că matematica nu i-a produs nici o plăcere şi dacă n'ar fi fost înconjurată de bărbaţi matematicieni, nu s'ar fi ocupat ni­ciodată de ştiinţă.

Gina Lombroso, fiica renumitului medic si criminalist italian, ne mărturiseşte: „Viaţa „mea s 'a desfăşurat într'un mediu de medici „şi naturalişti, ale căror discuţii în mare „parte se învârteau în jurul medicinii. Am „iubit pe tatăl meu cu toate puterile mele „morale şi intelectuale, l-am ajutat din copi-„lăria mea în lucrările lui şi am prins în „adevăr o pasiune pentru Medicină şi An­t ropologia criminală. A m studiat medicina „cu pasiune. Fiecare prelegere a fost pentru „mine o revelaţie, bolnavii au fost pentru „mine un obiect persistent al gândirii şi com­b ină r i i . Psihiatria, Antropologia criminală, „Homeopatia, cari interesau în mod deosebit „pe tatăl meu, mi-au părut cele mai inte-„resante din lume, cari m'au atras şi pentru „cari am avut în adevăr interes. Insă după „moartea tatălui meu, cu care m'am obiş­n u i t să discut ideile ce mi le deştepta stu-„diul, medicina şi-a pierdut orice interes „pentru mine, mi-a mai rămas doar interesul

„pentru Antropologia criminală, şi totuşi îmi „dădeam seama că nu era decât un reflex „al interesului, pe care tatăl meu îl avea „pentru ea, — un fel de legătură indirectă „cu el, care s'a menţinut astfel". ' )

Ştiinţa dacă a atras-o pe femeie a fost de dragul fiinţelor bărbăteşti cu ale căror inte­rese a ştiut să se identifice. Şi în acest sens femeia a făcut minuni. Dacă n'aş aminti decât pe sociologul şi etnograful englez Frazer, a cărui studii enorm de vaste şi importante n'ar fi văzut lumina zilei niciodată, dacă nu avea o soţie de o inteligenţă şi o afecţiune deosebită, care să-1 ajute cu multă stăruinţă mulţumindu-se cu satisfacţia sufletească de a vedea numele bărbatului pe operele, cari în mare parte sunt rodul muncii ei.

S e mai spune că femeile nu pot crea în ştiinţă pentrucă n'au pacientă suficientă, sunt mai mobile, nu sunt capabile de un efort durabil al atenţiei. Faptele ne dovedesc că ele sunt înzestrate cu o răbdare neasemuit mai mare în timpul boalei proprii, a părin­ţilor sau a copiilor. Diferenţa aceasta pare a fi mai mult calitativă decât cantitativă. Femeile nu au stăruinţa bărbaţilor în do­meniul ştiinţei pentrucă nu prezintă interes pentru ele. Şi tot ceeace nu prezintă interes cere un efort voluntar al atenţiei mai mare. Bărbaţii n'au nevoie de un efort voluntar aşa de mare pentrucă ei se simt acasă, află interesantă lumea abstracţiilor.

A m putea spune deci că toată aşa zisa inferioritate intelectuală a femeii se dato-reşte predilecţiei ei pentru concret şi personal, precum şi nevoii emotive.

0 altă caracteristică esenţială a inteligenţei feminine este intuiţionismul. II vom analiza de aproape. Din anchetele făcute reiese că inteligenţa femeii dispune de un deosebit dar de observaae, rapiditate în judecată, simţ practic şi cunoaşterea oamenilor. Aceste în­suşiri ale inteligenţei fac posibilă interpre­tarea realităţii date cu pătrundere imediată şi intuitiv, fără analiză logică, din câteva date concrete. Inteligenţa bărbătească e de o prevedere îndepărtată, independenţă în ju-

' ) Gina L o m b r o s o : Die See l e des Weibes , trad. germană de Mar ie Kurel le , S ichener Verlag, Frankfurt a. M. 1922, p . 128.

Nr. 4—6, 1935. L U C E A F Ă R U L Í7

decată, concizie şi obiectivitate, toate însuşiri ale unei inteligenţe analitice, deductive. Băr­batului îi place să adune date multe, să le claseze după anumite criterii, şi pe baza lor să tragă concluzii generale. Femeia se mul­ţumeşte cu un singur element, ca să-şi poată da părerea despre ceva, Adesea se întâmplă că vederi noui, preţioase, chiar exacte le susţine fără nici un raţionament logic. F e ­meile înşişi, conştiente de acest dar îl con­sideră ca o putere misterioasă care le dă putinţa să înţeleagă totul fără nici un raţio­nament,

S 'au căutat să se dea diferite explicări. Cea mai plauzibilă explicare pare a fi aceea oferită de psihologia inconştientului. Impre-siunile, ideile pe cari le avem şi le trăim cândva, în anumite momente, nu se şterg din mintea noastră, pierind orice urmă. Ele trec în inconştientul sau mai precis în sub­conştientul nostru. Acolo nu rămân inerte ci se leagă, se asociază cu cele vechi sau cu cele venite ulterior. Astfel în subconştientul nostru se elaborează raţionamente întregi după toate regulele gândirii logice. Şi e suficient, după ce aceste raţionamente s'au elaborat, să vină o impresiune nouă, care să pună în mişcare întregul mecanism al ra­ţionamentului subconştient, care să isbuc-nească în conştiinţa noastră şi să ne facă impresia unei revelaţii misterioase. Despre genii de ex. se spune că le vin invenţiile prin inspiraţie. De fapt, după cum spunea un interesat în cauză, invenţiile geniilor se datoresc 9 9 % transpiraţiei şi abia l ° / 0

inspiraţiei, Trebue muncă multă până să ai inspiraţii de inventator. S 'ar părea banal că Newton a ajuns la descoperirea principiului gravităţii universale văzând cum cade un măr din pom, sau că Galilei a ajuns la descoperirea mişcării pământului observând oscilaţiile candelabrului din biserica Sf, Petru. Apoi câţi n'au văzut mere căzând din pom sau oscilând lucruri acăţate în grindă şi n'au descoperit nimic. B a chiar Newton şi Galilei n'au văzut aceste lucruri şi mai înainte de atâtea ori ? Şi totuşi numai odată au observat,

ceeace le-au făcut numele nemuritor. Fapt este că şi unul şi altul au lucrat mult, au adunat date multe pe cari le-au asociat şi pre­lucrat în mintea lor, fără participarea conştientă, după legile raţionamentului şi odată aranjate a fost suficient un mic excitant ca să isbuc-nească în conştiinţă.

Nu e altfel nici cu intuiţia femenină. Tot ce le-a impresionat s'a săpat în subconştientul lor. Acolo s'a elaborat după aceleaşi regule şi în aceleaşi condiţii ca şi cele conştiente, adică ţinând seamă de exactitatea datelor, de egala lor disponibilitate, de gradul inte­resului, de mobilitatea şi vivacitatea imagi­nilor ; singura deosebire e că prelucrarea s 'a întâmplat în subconştient. Că prin acest in­tuiţionism se poate ajunge de multeori la rezultate mai bune decât prin metoda dis­cursivă, logică a bărbaţilor, se explică prin aceea că în inconştient toate datele acumu­late colaborează pentru formarea unui raţio­nament, pe când în judecata conştientă numai datele, cari sunt prezente în conştiinţa noa­stră într'un anumit moment dat. De ce e greşită mai des judecata logică conştientă a femeii? Din cauza emotivităţii. Orice element intelectual este afectat de o puternică doză de emotivitate, ceeace dă acestui element o putere şi extindere, care copleşeşte întreaga conştiinţă şi nu mai lasă loc altor date să intre, din comparaţia şi contrabalansarea că­rora să scoată concluzii valabile; sau dacă se sileşte să adune mai multe nu e în stare să le adune pe toate şi să le dea valoarea lor justă. Bărbatul nefiind aşa emotiv e ca­pabil să aducă în mintea lui mai multe date, să le pună alături, să le compare în părţile lor bune şi rele şi să tragă concluzii.

Cuminţenia populară a observat şi a con­cretizat în proverbe această însuşire a sufle­tului feminin. Astfel Ruşii spun: „Primeşte primul sfat al femeii şi lasă pe cel de al doilea", sau Italienii: „femeile sunt cuminte când nu gândesc şi greşite când gândesc",

Proj. L . B o l o g a , Ş c . Norm. A. Ş a g u n a .

(Va urma).

3

Í8 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6 , 1935.

Scriam într'un articol precedent că Dr. De ­croly, conformându-se unui principiu natural, a aranjat cunoştinţele de predat elevilor pe centre de interes, lăsând la o parte obiec­tele de învăţământ după care ne călăuzim noi astăzi.

Pentru o sistematizare, care să uşureze munca învăţătorului, Decroly împarte fiecare centru de interes în diferite grupe, cores­punzând unui anumit fel de activitate a co­pilului, grupe care ar corespunde întrucâtva obiectelor de învăţământ din programa noa­stră, nu treptelor formale herbartiene, cum greşit a fost interpretat, după cum se va vedea mai jos.

Obiectele de învăţământ au fost înlocuite de Decroly cu următoarele grupe de exer­ciţii, legate de acelaş centru de interes:

1. Observaţiune, corespunzând în parte, intuiţiei şi şt. n a t ;

2. Asociaţii, adică achiziţiunile personale ale elevilor, în legătură cu observaţia;

3. Asociaţie în timp, corespunzând în parte istoriei;

4. Asociaţie în spaţiu, corespunzând în parte geografiei;

5. Măsură, corespunzând în parte aritme­ticei şi geometriei;

6. Expresiuni abstracte, corespunzând ce-tirei, scrierii, gramaticei, ortografiei, compu­nerii, etc.;

7. Expresiuni concrete, corespunzând de­senului, modelajului, cântului, lucrului ma­nual, etc.;

8. Morală, fără echivalent corespunzător în programa noastră, însă indicând istorioare morale în legătură cu centrul de interes tratat.

Un centru de interes împărţit în aceste 8 grupe, constitue materialul de predat ele­vilor timp de o lună sau două.

Spre a ne documenta ce anume cunoştinţe intră în fiecare grupă, voiu încerca să le descriu pe fiecare în parte.

O b s e r v a f î u n e a

„Observaţia consistă în a face să lucreze inteligenţa asupra materiilor culese din ime­diata apropiere, prin simţurile copilului, ţinând seama de interesele latente ale acestuia şi asociind la această lucrare, desvoltarea vo­cabularului şi elementelor care vor servi de bază la exerciţiile de cetit, de scris, de com­paraţie, de calcul şi de judecată". (Amalie Hamaide).

Scopul lecţiilor de observaţie es te : 1. De a pune pe copil în legătură cu me­

diul extern de care depinde, spre a-1 cu­noaşte şi a i se conforma, după necesităţi;

2. De a face pe copil să ia cunoştinţă, în modul cel mai uşor şi fără pericol, de anu­mite fenomene, făcându-1 în acelaş timp să cunoască consecinţele acelor fenomene;

3. De a face pe copil să cunoască, într'un mod cât se poate mai intuitiv, viaţa în toată complexitatea ei ;

4. Studiind viaţa unor fiinţe tip, să scoată treptat noţiunile de evoluţie generală a vieţii omeneşti în general şi a vieţii plantelor şi animalelor.

Lecţiunile de observaţie se împart în două : a) lecţiunile de observaţie ocazională, care rees din evenimentele din cursul zilei c a : fenomenele meteorologice, diferitele etape ale vieţii unei plante sau animal, e t c , b) lecţiu­nile de observaţie propriu zise, în legătură cu centrul de interes curent.

L a predarea unei lecţii de observaţiune, ca dealtfel la toate lecţiunile, facem apel în primul rând la activitatea elevului, căutând prin întrebări îndemânatice să scoatem ideile cunoscute de elevi, munca noastră rezu-mându-se numai la a ajuta, a corija şi a conduce activitatea copilului.

Plecând dela senzaţii, achiziţionate direct prin prezenţa obiectului de studiat, se ajunge la comparaţii cu diferenţe şi asemănări din care se scoate o regulă generală,

învăţăm pe copil, în modul acesta, a-şi forma gândirea şi a o utiliza în mod disci-

D e c r o l y >i împăr ţ i rea centrelor d e interes

Nr. 4—6, 1935. L U C E A F Ă R U L 19

plínat, a se ridica deía observaţia concretă, la spiritul de logică şi gândire profundă şi abstractă, a se ridica dela intuiţia ca atribut al fiinţelor inferioare, la cugetarea înaltă, care ne apropie de izvorul divinităţii.

Dupăce copilul a ajuns la o generalizare, la o regulă, prin propriile sale forţe, condus numai de învăţător, dupăce această genera­lizare apare ca un rezultat al activităţii sale proprii, copilul va şti să o aplice unui alt caz particular. Această regulă, acest rezumat al observaţiei se concretizează printr'un desen sau printr'o frază scrisă spre a i se întipări şi mai bine în memorie.

Materialul de observat trebue luat din mediul copilului şi cu ajutorul lui. In acest sens se vor cultiva în clasă, în vase de sticlă, pe cât este posibil, pentru a se putea intui cu uşurinţă, diferite plante şi se vor creşte diferite animale sau pasări, (în condiţiunile actuale şi în lipsurile cu care se luptă şcoala, natural, e foarte greu a se pune în practică aceste deziderate) care vor servi atât la exerciţiile de observare, cât şi la cele de măsură. Atât plantele cât şi animalele cres­cute în clasă vor fi reprezentantele tipice ale diferitelor specii.

A s o c i a ţ i a

Făcând apel la imaginaţia copilului, la cu­riozitatea sa instinctivă, ajungem a-1 face să lege, să asocieze cunoştinţele câştigate din lecţiile de observaţie cu altele achiziţionate personal, auzite sau cetite în diferite cărţi.

Din comparaţia climei, reliefului, condi-ţiunilor geografice, etc, şi felul de viaţă al oamenilor, plantelor şi animalelor dintr'un ţinut cunoscut, cu un alt ţinut în alte condi-ţiuni de viaţă, copilul va ajunge să cunoască — călătorind în lume cu imaginaţia şi cu gândul, sub imboldul interesului şi al curio­zităţii — toate rasele oamenilor, toată flora şi fauna pământului.

V a afla, în felul acesta, cât de darnică e natura cu unii oameni şi cât de înapoiaţi au rămas aceştia nefiind siliţi să muncească, dar vor afla şi cât e de avară cu alţii, a căror viaţă este o luptă continuă pentru existenţă.

Spre a demonstra mai bine ce însemnează o lecţie de asociaţie, voiu lua două exemple pe care le dă d-şoara Amélie Hamaíde în lucrarea sa „Metoda Decroly" :

„Studiind pâinea, am luat spice de grâu. Cu ajutorul vergelelor fabricate de copii, am scos grăunţele; le-am sfărâmat apoi între două pietre, cum fac sălbaticii. Astfel, cu su­doarea frunţii lor, copiii noştri obţinură făina foarte grosolană, din care făcură o pâine tot aşa de grosolană. Această pâine fu coapta între trei cărămizi încălzite. Odată sfârşită, cu toate că mai puţin gustoasă şi mai neagră ca pâinea de răsboiu, fu mâncată şi ceva mai mult, găsită excelentă.

Era vorba să se compare. In acest scop ne-am dus să vedem brutăria Uniunii eco­nomice şi copiii rămaseră minunaţi înaintea fabricării unei pâini mici făcută şi coaptă pentru ei. Şi oricât de mare a fost plăcerea fabricării lor personale, conveniră, că această pâine era mult superioară celei făcute de ei".

„Când fu pusă în studiu locuinţa, am con­struit în grădina şcoalei o căsuţă. Cărămizile fură fabricate şi arse de copii, cimentul făcut la fel; ei înşişi făcură o casă cu un aco­periş de lemn pe care îl acoperiră cu muşchiu adus din pădure. E ra o casă adevărată cu ferestre şi o uşe. Ce admiraţie pentru mica lor capo-d 'operă! Toţi declarau că niciodată vre-un lucrător n'a făcut asemenea minuni.

Din fericire şi nenorocire poate, casa fu­sese construită în grădină. După o noapte de furtună, când sosiră la şcoală, ce găsiră tinerii arhitecţi? — zidurile dărâmate — acoperişul luat! Ce decepţie! Şi atunci pri­virea lor mirată se întoarse către şcoală ; ea rezistase".

Ce lecţie mai frumoasă se- putea găsi, pentru a documenta cât de neputincioşi sunt oamenii în faţa naturii şi câtă luptă au dus cu ea, în unele cazuri, pentru a o învinge! In lecţiile de asociaţie vor afla ei cât de mult depind de mediu, cât datoresc seme­nilor şi părinţilor, care i-au protejat de for­ţele naturii, asigurându-le o existenţă pe care singuri nu şi-ar fi putut-o câştiga.

învăţând să-şi facă ei înşişi uneltele de care au nevoie zilnic, vor învăţa cum trăia

3*

20 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6 , 1935.

şi cum se apăra omul primitiv, cât de mult depindea acesta de mediu şi tot odată vor constata unde a ajuns omenirea de astăzi cu progresele ei.

M ă s u r ă

Lecţiile de măsură sunt strâns legate de lecţiile de observaţie.

Termenul de „măsură" e mai potrivit decât cel de „aritmetică" sau „matematică" pentru motivul că în exerciţiile de acest fel, în primul rând măsurăm, fie cu unităţi na­turale, fie cu unităţi convenţionale şi mai apoi reprezentăm grafic rezultatul acestor măsurători,

A măsura însemnează a raporta o canti­tate necunoscută la o unitate cunoscută,

înainte de a începe cu elevii exerciţiile de măsură, trebue să ne convingem de no­ţiunile pe care ei le posedă spre a cunoaşte punctul de unde trebue să plecăm. începem mai întâiu cu exerciţiile de comparaţie, pre­zentând copiilor obiecte cât mai asemănă­toare, spre a-le descoperi punctele comune şi care le fac să se deosebească.

Din aceste puncte vom face apoi unităţi de măsură naturale şi anume: cât conţine un pumn, un degetar, o lingură, etc. Pentru lungimi, copiii vor utiliza pasul, palma, de ­getul, etc. Vom stabili unităţi de măsură chiar şi pentru culori, de exemplu: alb ca zăpada, roşu ca cireaşă, verde ca iarba, etc. Pentru timp vom avea ca unităţi: cât clipeşti din ochi, cât mănânci un măr, etc,

Dş. Monchamp deosebeşte 8 stadii pe care trebue să le parcurgă copilul, până ajunge la noţiunea de număr şi anume:

1. Noţiunea de prezenţă şi absenţă. 2. Facultatea de descompunere şi identi­

ficare. 3. Stadiul de repetiţie. 4. Noţiunea de pluralitate şi unitate, no­

ţiunea despre 2. 5. Noţiunea despre 3. 6. Facultatea de comparare a mărimilor

continue, stadiul sintezei. 7. Noţiunea de 4 (stadiu de analiză şi

sinteză).

8. Noţiunea de 5, prima noţiune de fracţie.

Copiii observă creşterea unei plante, însă nu pot preciza cât a crescut. Ei trebue deci să o măsoare, începând cu tulpina şi termi­nând cu frunzele. In experienţele Dr, De­croly, greutatea animalelor în creştere, cobai, iepuri, e t c , era măsurată cu ajutorul casta­nelor, ajungându-se în felul acesta a repre­zenta grafic creşterea în greutate, adăogând în fiecare zi la numărul de castane anterior, cantitatea ce reprezintă greutatea câştigată până la această nouă măsurătoare.

Copilul deprinde raportul dintre cantităţi, aprecierea fără a utiliza unitatea de măsură, procedeu pe care avem ocazia să-1 întâlnim aşa de des în viaţa de toate zilele. Mai târziu copilul va întrebuinţa şi unităţile de măsură convenţionale, dar tot în raport cu cele naturale,

Decroly împarte exerciţiile de calcul în două : a) lecţiunile de măsură şi comparaţie în legătură cu lecţiunile de observaţie şi b) exerciţiile de calcul ocazional şi mecanic. Scopul acestor feluri de exerciţii nu este dobândirea unei tehnice de calcul, ci des-voltarea spiritului de judecată şi de logică, tocmai ceeace urmărim şi noi să desvoltăm la copil prin studiul matematicii,

Dr. Decroly a inventat o serie de jocuri foarte ingenioase pentru a face pe copii să socotească din plăcere, sub imboldul intere­sului spontan, cum de altfel, la orice fel de exerciţii, el înlătură intervenţia unei voinţe externe, făcând pe copil să lucreze sub pre­siunea unui mobil interior mult mai eficace şi mult mai puternic.

E x p r e s î t i n e a

Expresiunea cuprinde concretizarea, într'un fel sau altul, a cunoştinţelor căpătate prin observare, asociaţii sau măsură. E a este o etapă naturală în psihologia copilului, care întotdeauna caută să realizeze în mod practic ceeace a aflat în mod teoretic. Exerciţiile de expresie le împărţim în două : a) expre-siuni abstracte în care intră obiectele de în­văţământ arătate în altă parte a articolului şi b) expresiuni concrete.

Nr. 4 - 6 , 1935 L U C E A F Ă R U L 21

Expresíuníie concrete au ca scop în primul rând însuşirea tehnicei de exprimare gra­fică, apoi corectarea şi formarea vocabula­rului, scrierea gramaticală şi mai ales de ­prinderea de a forma cu uşurinţă compuneri libere.

Toate exerciţiile de observaţiuni abstracte sunt legate de centrul de interes tratat. S e produce atunci în psihicul copilului, acel fenomen sufletesc — asociaţia de idei — care face să se reţină în memorie un timp cât mai îndelungat, cunoştinţele căpătate.

Pentru predarea scris-cetitului, Decroly întrebuinţează o metodă ingenioasă ba­zată tot pe asociaţii, metodă numită ideo-vizuală sau vizuală-ideografică sau vizuală-naturală. Spaţiul nu-mi permite să explic aici această metodă, aplicată deja de subsemnatul, însă ea va face obiectul unui articol viitor. Ţin însă, să accentuez că, cu ajutorul acestei metode, copiii ajung să scrie şi să citească într'un timp foarte scurt şi fără nici o sforţare aparentă,

Lecţiunile de expresiuni concrete constau în concretizarea celor învăţate. Dacă la lec­ţiile de observaţie s 'a învăţat despre fructe, la lecţiunile de expresiuni concrete se vor modela şi desena fructe, se vor executa scene din imaginaţie în legătură cu recol­tarea fructelor, se vor cânta cântece tot în legătură cu fructele şi jocurile chiar vor fi luate din acest domeniu. („Hoţul la struguri", „ F a c e m must", etc.).

Lecţiunile de expresii concrete cuprinzând în primul rând lucrul manual, au un îndoit s cop : concretizarea prin comparaţie a obiec­telor văzute, deci desvoltarea spiritului de logică şi perfecţionarea mişcărilor mâinii ca organ intelectual, contribuind la desvoltarea centrilor nervoşi din creer.

M o r a l ă

Lecţiile de morală sunt ocazionale şi re­gulate. Ne vom folosi de orice eveniment, care ne oferă o învăţătură, spre a-1 comenta şi judeca în comun. Sunt cele mai frumoase lecţii de morală, pentrucă nu sunt inventate, ci luate din viaţa de toate zilele. Lecţiunile de morală, regulate, sunt în legătura cu cen­trele de interes. Vorbind despre foc vom spune o povestire, din care să reiasă peri­colul focului; vorbind despre jucării vom face apel la spiritul de ajutor faţă de semeni, etc.

Existenţa însăşi a metodei Decroly într'o clasă, constitue o continuă şi puternică lecţie de morală. 0 comunitate de suflete, cu ten­dinţe şi interese comune, având de scop un ideal comun: cunoaşterea eului şi non-eului, cunoaşterea vieţii şi formarea gândirii, nu poate avea ca ţintă finală decât formarea unei conştiinţe morale rezultată din interde­pendenţa indivizilor. Spiritul de ajutor, des-voltat prin utilizarea dotaţilor în slujba celor mai puţin dotaţi, va duce în mod natural la acea conştiinţă a umanitarismului, a spriji­nului fără condiţiuni, a iubirii creştine, care ridică pe om deasupra tuturor creaţiunilor firii.

Comunitatea de limbă, de aspiraţiuni, de obiceiuri, de naţiune, va duce la aceea formă a umanitarismului legat de patrie, umanita­rismul naţional.

Iar popoarelor nemulţumite de distribuirea dreaptă şi sfântă a teritoriilor răpite cu forţa, în vremuri vitrege, care caută să-şi crească generaţiile de mâine într'un spirit de revanşe, desvoltându-le şovinismul şi ura faţă de ţă­rile întregite, când vor încerca, să forţeze pacea, noi le vom opune generaţiile noastre crescute în aceea comunitate de interese, de tendinţe şi aspiraţiuni, pe care o vom forma în şcoala nastră naţională.

P a u e l P o p e s c u S e b e ş u l de jos , S ib iu .

22 L U C E A F Ă R U L

F r e c v e n ţ a ş c o l a r ă Din comunicatele „Asociaţiei" am aflat că

se vor revizui câteva articole din legea înv. primar, între care şi cel privitor la frecvenţă, menit prin noua lege să lovească şi în drep­turile materiale ale bietului învăţător, care în majoritatea cazurilor este vinovat de frec­venţa slabă, tot atât, pe cât este cocoşatul ce-şi poartă timid şi îndurerat cocoaşea în spate şi pe care el, cel dintâi, ar dori să n'o aibă.

Intorcându-mi privirile în urma anilor pe ­trecuţi în serviciul şcoalei, aş putea scrie sute de pagini, înşirând toate necazurile, toate umilinţele şi lupta aprigă ce-am dus pentru frecvenţă, atât din cauza îndărătniciei părinţilor, cât şi din cauza prea marei sen­sibilităţi oscilatoare a copilului „obligativitate", factor de mare importanţă pentru bunul mers al şcoalei, dar care, din buna intenţie a le­giuitorului, a devenit un fel de cariu, ce pătrunde de multeori chiar şi în inima co­pacilor sănătoşi, făcându-i să tânjească dela o vreme.

Cea dintâiu desiluzie şi cea dintâiu umi­linţă, pe care am suferit-o în primii ani ai carierii, a fost din cauza frecvenţei, când, neputându-mă împăca ca 3 0 — 4 0 % din copiii în vârstă de şcoală să rămâie în starea de sălbătăcie a analfabetismului, în ciuda sfatu­rilor şi străduinţelor mele, am întocmit o listă de amenzi. După ce a întârziat câteva luni la agentul de percepţie, ajungând la „Administraţia financiară" mi-a fost remisă cu observaţia: „morţi şi necunoscuţi" iscăliţi agentul şi primarul, iar din partea Admini­stratorului „că să întocmesc altă listă, ori să trec cu şcoala în lumea celor drepţi, unde poate se va găsi cineva să încaseze şi amen­zile".

A m păstrat actul şi cu ocazia unor in­specţii, când a fost vorba de frecvenţă, 1'am prezentat. Vorbe, promisiuni de anchetare şi repararea ofensei, pedepsirea celor vinovaţi, toate, rostite cu curaj în faţa clasei, erau în­gropate, dacă nu în prag, cel mult la poarta şcolii. Dela o vreme am renunţat a mai po­meni pe bieţii morţi, cari crescuseră cât cu­

cutele, am îngropat şi eu lista în fundul sobei şi odată cu ea şi o parte din frumoa­sele iluzii despre oameni şi legi, consolându-mă numai cu gândul la bunătatea cea fără de margini a „Mântuitorului",zicându-mi „iartă-le Doamne, că nu ştiu ce fac" şi sperând că lucrurile se vor îndrepta şi oamenii nu vor fi toţi la fel.

S 'au schimbat în adevăr evenimentele, s 'au schimbat şi oamenii din posturi, dar puţini au fost acei cari prin sfaturile lor, prin munca lor şi prin caracterul lor nobil şi desinteresat în faţa interesului general al şcoalei, mi-au reîmprospătat ades sufletul şi puterea de muncă, întocmai ca izvorul ce reîmprospă­tează şi limpezeşte mereu pârâiaşul turburat.

Celor mulţi şi răi însă, nu le-au putut ţine nici ei piept, astfel, că interesele şcoalei au fost lovite, iar obligativitatea a rămas cam „Uite-o, nu-e", fiindcă odată trebuiau me­najaţi alegătorii în vederea alegerii prima­rului, altădată în vederea alegerilor generale, altădată din prudenţa de-a nu se ataca cumva popularitatea partidului, altădată în­văţătorul nu se aplecase destul în faţa auto­rităţilor din comună, aşa că obligativitatea a fost ca pâinea pe care stăpânul lui Păcală i-a dat-o ca merinde, când l'a trimis la plug, punându-i însă condiţia, să nu se cunoască de unde a tăiat.

N 'am susţinut şi nu susţin ca şcoala să trăiască numai din aplicarea strictă a „obli­gativităţii", susţin însă respectul legilor, al autorităţii şi al cuvântului dat, fără de care prestigiul unei instituţii nu numai de instrucţie, ci şi de educaţie, cum este şcoala în viaţa satului, este ameninţat şi compromis, căci mă gândesc la miile de învăţători, cari azi trebue să ţie conferinţe despre respectul le­gilor, amintind sătenilor că există şi una şco­lară, care-i pedepseşte pe cei ce nu-şi trimit copiii la şcoală, iar a doua zi să plece cu pălăria în mână pe la porţile lor, rugându-i să-şi trimită copiii la şcoală şi să fie mul­ţumit când primeşte răspunsul tărăgănat „O să ţi-1 trimit" al ţăranului, care^nefiind nici el ştiutor de carte, cu greu pricepe rostul

Nr. 4 - 6 , 193$. L U C E A F Ă R U L

şcoalei şi şi mai greu mintea lui întunecată, poate să întrezărească viitorul copilului, pentru care-1 pregăteşte şcoala.

S e aduc mereu învinuiri învăţătorilor, că nu-i atrag, că nu-i conving pe săteni despre foloasele învăţăturii? Dar nu meritelor şi muncii lor fără preget s'a menţinut şcoala, aşa cum s'a menţinut, bătută de toate vân­turile şi săpată la temelie de cei ce ştiu, că un popor incult e mai uşor de minţit şi de exploatat? Căci, aş dori, să vad câţi tineri ar alerga din convingere şi bună voie la în­deplinirea serviciului mili tar? Câţi ar mai duce de bună voie un car de pietriş pe dru­murile pe cari se înţepenesc zilnic în noroi şi în gropi, din convingere şi bună vo ie?

Datori suntem cu toţii cei ce avem me­nirea de educatori ai poporului, de a folosi în acest scop, toate mijloacele cu care ştiinţa ori natura ne-a înarmat, dar tot atât de da­tori suntem, a menţine şi autoritatea unei legi, care atâta vreme, cât există nu trebue compromis;, nici prin abuz de putere, dar nici prin abuz de negare, reducând-o la rolul de momâe ce se pune prin lanurile de grâu copt sau prin sămănăturile de cânepă, să sperie păsările şi care după o zi două îşi pierde rostul, fiindcă păsările au băgat de seamă farsa şi după ce s'au săturat de grăunţe, se aşează la odihnă pe capul omului de cârpe, ciripind vesele, răzând poate în limba lor de pălăria ce-i stă într'o parte în vârful băţului şi de braţele lui veşnic înţe­penite.

Munca învăţătorului ca să-şi ajungă scopul, trebue sprijinită pe lângă pedagogie, psiho­logie şi diplomă şi pe o autoritate morală. Dar care este autoritatea lui când veşnic este contrazis în ceeace face şi spune în satul lui, veşnic hărţuit, veşnic umilit de cu­tare şi cutare pentru a fi satisfăcute capri­ciile alegătorilor asemănătoare cu ale co­piilor răsfăţaţi. Mai este el educator? Mai are cuvântul lui vreo putere? Şi cea mai slabă minte poate înţelege, că n u . . .

Sunt judeţe, unde autorităţile şcolare îi sprijinesc şi-i apără demn pe învăţători în

astfel de împrejurări, dar ce se întâmplă pe alocurea, sunt lucruri cu totul dăunătoare nu numai învăţătorilor ci şi acelora, care lovind cu toporul în creanga disciplinei şi a autorităţii, pe care toţi se sprijinesc şi pe ei se vor doborî, fiindcă mălură sameni, mă-lură seceri, iar autoritatea e ca unda apei, una şi aceeaş, continuată însă prin cercuri mai mici sau mai rriari.

Piedicile se se pun în calea aducerii la îndeplinire a „obligativităţii" socotesc că s'ar putea îndepărta prin unele mijloace din care menţionez:

1. începând cu cl, III inclusiv, absenţele dela 15 Sept. la 1 Noemvrie şi dela 15 Apr. până la sfârşitul anului şcolar să se soco­tească motivate;

2. Când din neglijenţă sau rea voinţă, amen­zile nu s'au încasat, adunându-se mai multe liste de odată ce dau sume prea mari, să fie încasată cel puţin ultima;

3. Sub nici un motiv să nu se şteargă toate amenzile ani de-arândul;

4. învăţătorii dovediţi a nu fi ţinut seamă de împrejurările excepţionale ale unor pă ­rinţi, despre care au fost totuş încunoştinţaţi, amendând din răsbunare sau alte motive personale, să fie pedepsiţi.

Astfel „obligativitatea" gândesc că s'ar putea menţine şi la noi ca la minoritari, autorităţile înfrângându-şi sentimentul de to­leranţă, părinţii şi tutorii pe acelea de ne­păsare şi egoism, de-a reţine copiii dela şcoală pentru motive şi servicii cu totul ne­însemnate, ce aceştia ar mai putea face pe acasă, căci netemeinicia motivelor lor s'a văzut chiar în toamna aceasta, când în urma ord. sever, al Min. Instr, de a se aplica amenzi, şcolile sunt ticsite de copii, ba de­venite chiar neîncăpătoare şi păcat ar fi de frumuseţe de localuri noui construite, cu multă dragoste şi sacrificii băneşti, de a nu servi şi de aici încolo pe deplin scopului, pentru care au fost ridicate.

V u r p ă r , 9 Ianuarie 1935. E . B ă r d a ş .

24 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6 , 1935.

Lecţ ie l a c l a s a a 1 1 - a Obiectul: Aritmetică . Subiectul: A d u n a r e a s c r i s ă (cazulI) c â n d s u m a uni­

tăţi lor, zec i lor şi su te lor nu t rece de n o u ă . Scopul material: C u n o a ş t e r e a m e c a n i s m u l u i a ş e ­

zăr i i n u m e r e l o r la a d u n a r e în s cr i s .

Pregăt i re . Să-mi scrie unul la tablă nu­mărul 426 ! Ce ne arată şase ? Dar doi ? Dar pat ru? Unde se scriu unităţile? (la dreapta). Dar zeci le? (La stânga unităţilor). Dar sutele ? (La stânga zecilor). Cât fac 9 + 6 ? Dar 3 0 + 4 0 ? Dar 4 5 + 2 0 ? etc. Ce am făcut noi cu aceste numere ? (le-am unit). Care e semnul scris prin care le un im? (plus), Să-1 scrie unul pe tablă. S ă scrie unul 3 4 + 6 4 , Altul 2 6 1 + 4 5 7 etc. Cum am învăţat noi că se face această unire? (cu mintea). Cum se numeşte această unire de numere ? (adunare). Cum am aduna t? (întâi sutele, apoi zecile şi pe urmă unităţile). Cum mai putem aduna ? (întâi unităţile, apoi zecile şi pe urmă sutele).

Anunţarea . Azi o să învăţăm cum putem face adunarea şi în scris, la tablă.

P r e d a r e a . Problema I. Un om are o grădină de legume. Intr'o zi de toamnă, el a trimis servitorii să smulgă toţi morcovii, dar să-i aleagă în două părţi, adică cei mai buni deoparte, iar cei mai mici de altă parte. El trimite un servitor să aducă cântarul, şi să cântărească câţi morcovi scoate. Servi­torul vine şi spune stăpânului, că e stricat cântarul şi nu are cu ce cântări morcovii. Stăpânul se supără şi porunceşte să numere atunci morcovii. S ă facă legături de 100 b u c , de 10 bucăţi şi ce rămâne să-i lase nelegaţi. Aceste legături să le ducă în pivniţă, Seara vine stăpânul şi întreabă câţi morcovi au s c o s ? Servitorii spun, că au găsit 6 legături de 100 bucăţi, 5 legături de 10 bucăţi şi 4 morcovi nelegaţi de calitatea întâi; 2 legă­turi de 100 bucăţi, 1 legătură de 10 bucăţi şi 3 morcovi de calitatea II, (Se repetă pro­b lema de către copii),

Rezolv irea . Ca să ştie stăpânul câţi mor­covi a avut, ce trebue să facă cu morcovii ? (să-i unească). Ce va uni el mai întâi? (le­găturile de 100). Câte a avut de calitatea I ? (şase). Dar de a d o u a ? (două). Câte legături

de 100 f a c ? (opt). Ce va uni pe u r m ă ? (le­găturile de 10). Câte a avut de calitatea I ? (cinci). Dar de a d o u a ? (una). Câte legături de 10 f a c ? (şase). Câţi morcovi nelegaţi de calitatea I a avu t? (patru). Dar de calitatea a doua ? (trei) Câţi în total ? (şapte). V a să zică, câte legături de morcovi a avut de 100, câte de 10 şi câţi morcovi nelegaţ i? (8 le­gături de 100, 6 legături de 10 şi şapte morcovi nelegaţi). Unde a spus stăpânul să aşeze morcovii? (în pivniţă). Dacă pivniţa avea mai multe despărţămnte, iar despartă-mintele două caturi, cum va aşeza morcovii? (legăturile de 100 într'un despărţământ, cele de 10 în altul şi morcovii nelegaţi în al treilea). De ce despărţămintele aveau două caturi ? (în cele de sus să aşeze morcovii de calitatea I, iar în cel de jos cei de calitatea Il-a). S ă desemnăm şi noi pe tablă despăr­ţămintele pivniţei, în care au fost aşezaţi morcovii. S ă arătăm şi noi aici, cum îi va aşeza. Unde vom pune legăturile de 100? (în despărţământul sutelor). Dar legăturile de 1 0 ? (în al zecilor). Dar morcovii nele­gaţi ? (în al treilea despărţământ). Cum îi vom a ş e z a ? (aşa cum a aşezat şi morcovii în despărţăminte, adecă cei buni deasupra şi ceilalţi dedesupt).

Ce a făcut stăpânul după ce servitorii au aşezat morcovii în pivniţă? (a închis uşa şi şi-a făcut socoteala câţi morcovi a avut). A ş a să facem şi noi. Cum închidem şi noi despărţămintele noastre de pe t a b l i ? (cu o linie pe sub numere). Cum putem şti câţi morcovi a avut ? (adunăm). Ce adunăm întâi? (cu ce vrem să începem, ori cu sutele, ori cu unităţile, dar e mai bine cu unităţile, pentrucă sunt la mâna dreaptă a noastră). Câţi morcovi avem deslegaţi? (trei şi cu patru). Câţi f a c ? (şapte). Unde îi vom scrie pe tablă ? (sub morcovii deslegaţi — unităţi). Câte legături de 10 a v e m ? (una şi cu cinci).

Nr. 4—6, 1935. LUCEAFĂRUL 25

Câte f a c ? (şase). Unde le vom scr ie? (sub legăturile de 10 — zeci). Câte legături de 100 a v e m ? (doua şi cu şase). Câte f ac? (opt). Unde le vom scrie ? (sub legăturile de 100 -— sute). Cât fac în total ? (opt sute, şase zeci şi şapte unităţi — 867). Câţi morcovi am aflat când am făcut această socoteală cu mintea ? (867). Dar în scris ? (tot atâta). Să -mi mai spună unul, cum a făcut stăpânul soco­teala morcovilor ? (Se repetă lucrările făcute pe tablă).

Pe tablă se găseşte următoarea aşezare de numere, despărţite prin linii verticale în sute, zeci şi unităţi. Pe sub numere e trasă o linie sub care se găseşte o adunare făcută:

6 5 4 2 1 3 8 6 7

P r o b l e m a H-a. Doua femei se duc la târg, să vândă ouă. Oui le erau aşezate în coşuri de 100, în coşuri de 10 şi într'un coş ouăle sparte de pe drum. Cea dintâiu a avut trei coşuri cu câte 100 ouă, 4 coşuri cu câte 10 ouă şi cinci de cele sparte. A doua a avut 5 coşuri a 100 ouă, 2 coşuri a 10 şi

un ou spart. Câte ouă au avut femeile amân­d o u ă ? (Rezolvirea se face la fel ca şi pro­blema I).

Asocierea. Cum a făcut stăpânul socoteala morcovilor pe hârt ie? Dar cele două femei socoteala ouălor ? A ş a dar cum se face adu­narea a două numere?

Generalizarea. Ca să adunăm două nu­mere, le aşezăm unul sub altul, aşa ca uni­tăţile să fie sub unităţi, zecile sub zeci şi sutele sub sute. Tragem o linie pe sub ele şi adunăm. Adunarea o începem cu unităţile şi suma lor o scriem sub linie în dreptul unităţilor, adunăm apoi zecile numerilor şi suma lor o scriem sub linie în dreptul ze­cilor, iar la urmă adunăm şi sutele, scriind suma lor sub linie în dreptul sutelor (se re ­petă regula).

Aplicarea, a) S e dau copiilor probleme de adunare cazul I, când suma unităţilor, zecilor şi sutelor nu trece de nouă. Aceste probleme se vor rezolvi în clasă, întâi oral şi apoi în scris, b) S e dau două probleme tot de felul acesta, pentru acasă.

S i b i u , 7 Martie 1935. I l i e T a r e e a .

Ş c o a l a a c t i v a I . C P e t r e s c u

Viaţa omenească se află într'o continuă transformare în toate domeniile şi sub toate aspectele ei. Şi , dela acest mers natural spre progresul omenesc n'a putut face abatere nici educaţia. Forţa aceasta inerentă şi strâns legată de viaţa socială, în cursul timpurilor şi în urma transformărilor făcute în dome­niul social, a trebuit să-şi croiască şi ea dru­muri noui şi în consecinţă deci, educatorul spre a-şi putea îndeplini cu rezultate cât mai frumoase opera sa, trebue să cunoască cât mai bine mersul evolutiv al acestei şti­inţe. In scopul acesta, voiu rezuma, voiu evidenţia părţi din opul „Şcoa la Act ivă" a dlui I, C. Petrescu, parte pentru reîmpros­pătarea şi parte pentru complectarea cuno­ştinţelor necesare bunului mers şcolar.

Opul dlui I. C. Petrescu — compus din 379 pagini — este împărţit în 4 părţi şi fie­care parte în câte 2, 3, 4 şi 5 capitole.

In partea I-a arată criticile aduse vechiului sistem de educaţ ie : că este intelectualist, că nu respectă vârsta, că nu pregăteşte pentru viaţă şi că metoda este pasivă. Trece apoi la curentele pedagogiei contimporane: „Şcoa la în aer liber", „Şcoala libertăţii", „Şcoa la muncii manuale", „Şcoale le cetăţeneşti" con-eludând, că toate aceste şcoli păcătuesc prin faptul că-şi pun în faţă un scop prea apro­piat şi unilateral, pe când şcoala activă îşi pune un scop mai depărtat, dar prin însuşi acest fapt, cu orizonturi mai largi „For ­marea de personalităţi". Şcoala activă cere metoda activă în educaţia fizică, în edu-

4

2 é L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6, 1935.

caţia intelectuală, în educaţia morală, cu un cuvânt metoda activă în tot ceeace poate pune în funcţiune germenii făpturii umane. Un alt considerent care deasemenea pune şcoala activă mai presus de celelalte şcoli este, că ea continuă firul pedagogiei clasice şi, pentru demonstrarea acestei afirmaţii, arată mersul evolutiv al pedagogiei înşiruind personalităţile mai marcante şi opurile lor mai distincte cu citate scoase din aceste opuri, spre a evidenţia că şcoala activă, care poate să corespundă mai bine cerinţelor educaţiei de astăzi îşi are bazele sale în trecutul istoric al pedogogiei.

E a nu este deci o şcoală nouă. E o şcoală veche numai cât n 'a fost pusă în practică şi nici nu va putea fi pusă până când nu­mărul elevilor nu se va reduce pentru în­văţător între 20—30 şi şcoalele nu vor fi pre­văzute cu un cât mai bogat material di­dactic şi diferite anexe şcolare.

F ă r ă de aceste condiţiuni, şcoala nu poate să fie activă, ori cât de pregătiţi ar fi în­văţătorii şi ori cât ar fi de entuziaşti şi de­votaţi misiunii lor.

Privită sub aspectul practic deci, şcoala activă poate fi denumită drept nouă. Privită sub aspectul teoretic, ea este o şcoală veche.

Respectarea individualităţii, pregătirea co­pilului pentru societate, formarea de perso­nalităţi prin şcoală şi educaţie sunt cerinţi de care şcoala activă trebue să ţie cont spre a putea corespunde nevoilor sociale de astăzi şi din viitor şi în mersul ei, spre o ţintă cât mai bine definită şi în utilizarea mijloacelor celor mai naturale şi mai ducă­toare la scop, se foloseşte de filosofie, bio­logie, psihologie, sociologie şi etică, cari toate la un loc formează temelia sănătoasă a edificiului sufletesc, care trebue condus şi înălţat spre orizonturi cât mai largi şi mai strălucitoare.

Despre fundamentul filosofic, biologic, psi­hologic, sociologic şi etic al şcoalei active dl I. C . Petrescu vorbeşte în 4 capitole cu­prinse în 87 pagini. Apo i trece la direcţiile şcoalei active spunând, că principiul activi­tăţii nu se poate socoti numai ca principiu cardinal al vieţii individuale şi colectiv

umane ci ca principiu de temelie al între­gului cosmus. Prin activitate mecanică, haosul din epoca presolară s 'a risipit şi tot printr'o astfel de activitate s 'au format şi se for­mează, au dispărut şi vor dispare diferiţi sori.

Prin activitate, principiul vieţii spontane s'a afirmat şi tot prin activitate multiplă şi variată s'au diferenţiat atâtea genuri şi specii până ce a dat naştere speciei umane, ca­racterizată printr'o nobilă activitate psihică.

Aceas tă activitate însă sufletul o săvâr­şeşte în două forme: una, care se traduce în mişcările corpului şi alta care rămâne lo­calizată în suflet.

Intre activitatea corporală şi cea psihică după filosofii dualişti ar fi o diferenţiere; iar psihologii fiziologişti consideră drept eroare deosebirea ce se face între activi­tatea psihică şi cea corporală. Pentru sus­ţinerea tezelor şi unii şi alţii invoacă dife­rite argumente convingătoare.

Cei ce susţin legătura firească dintre ac­tivitatea corporală şi cea psihică, socotesc că prin activitatea practică, se desvoaltă, se întăreşte şi cea psihică, se contribue pe această cale şi la formarea ideilor înalte şi a sentimentelor morale şi pornind dela această credinţă utilitarista socotesc lucrul manual ca un obiect, împrejurul căruia au să se grupeze toate celelalte obiecte de învăţă­mânt, întemeindu-se astfel şcoala muncii în Statele-Unite şi Anglia, prin care se urmă­reşte pregătirea elevilor pentru tot ce este util şi specializarea profesională a lor încă din şcoală.

Leon Brunschvieg, într'o lucrare recentă a sa „Filosofia libertăţii" afirmă, că despre educaţia utilitară nu se poate spune că pre­pară pentru viaţă, fiindcă viaţa nu este ceva static, ea e neîncetat în devenire. Din acest mers, prinzi o formă şi în vederea ei cauţi să prepari pe şcolari. Socoteşti că-i prepari pentru viaţă, dar te 'nşeli ţ îi prepari pentru forma prinsă într'un moment, dar dispărut în celălalt.

împotriva utilitarismului exagerat al şcoalei muncii, luptă mai toţi pedagogii şcoalei ac­tive. Intre exagerarea utilitarista şi exage-

Nr. 4 - 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L 27

rărea intelectualistă se impune o teorie, care să concilieze aceste două extreme şi aceasta prin faptul, că în direcţia aceasta ne duc toate temeiurile ştiinţifice. O şcoală clădită pe aceste temeiuri este şcoala activă inte­grală, care cu concepţia ei idealistă este singura şcoală în stare să împace toate ce­rinţele sufleteşti şi toate speranţele, care se pun în şcoală, ca instituţie de innobilare şi de spiritualizare a umanităţii.

Intre şcoala muncii şi cea activă integrală există însă o multiplă varietate de concepţii şi prin urmare o varietate multiplă şi de şcoli : şcoala de învăţătură, educativă, şcoala veche, şcoala nouă, şcoala trecutului, şcoala viitorului şi fel de fel de alte numiri date după gusturi personale şi, după ce arată diferitele concepţii şi parte din mijloacele de executare ale acestor şcoli în diferitele state din Europa ajunge la concluzia din cele arătate pe cuprinsul alor 50 pagini, că atât ştiinţa, cât şi practica făcută în alte ţări duc la concepţia integralistă a şcoalei active.

In partea IlI-a Cap. I. se vorbeşte despre principiile activităţii proprii, spunându-se că după Diesterveg o educaţie poate fi soco­tită ca împlinită numai atunci, când prin ea individul a primit puterea şi voinţa să se conducă singur în viaţă şi când cunoaşte mijlocul de a trăi această viaţă ca individ şi de-a influenţa asupra comunităţii şi acest mijloc după Diesterveg este activitatea proprie pentru care se cere, ca educatorul să aibă grijă, ca ori de câte ori prezintă elevilor ocazie de lucru, acesta să corespundă pu­terilor şi intereselor elevului, aşa încât ac­tivitatea lui să aibă cât mai mult cu pu­tinţă caracterul spontaneităţii, fiindcă nu ac­tivitatea silită, ci activitatea spontană face ca sufletul să crească.

Activitatea proprie corespunzătoare pute­rilor şi intereselor elevului însoţită de un efort spontan sunt condiţiunile prielnice for­tificării sufleteşti şi a pregătirii pentru lupta vieţii.

Aplicarea metodei active în educaţia in­telectuală este cu neputinţă atunci, când se are în vedere cantitatea cunoştinţelor, iar nu direcţia după cum se exprimă Deskart

— pe care aceasta o poate da spiritului. Principiul fundamental în educaţia intelec­tuală este cultura formală, care impune edu­catorului de a se feri să încarce mintea co­pilului cu un bloc de cunoştinţe, păstrate de memorie şi menite să devină repertorul mort al cunoştinţei.

Verbalismul şi papagelismul, nu se pot strecura în şcoala activă „Marea artă a edu­catorului — spune Diesterveg — este nu de a vorbi, ci de a face să se vorbească" . Ş i mijlocul esenţial, pe care educatorul îl are la îndemână pentru desvoltarea interesului este întrebarea socratică, care are de scop de a aţâţa, a conduce, a susţine efortul per­sonal al elevului".

Metoda activă cere dar ca învăţătorul să renunţe la plăcerea de a expune lecţia, ori de câte ori elevii sunt în stare să găsească ei însuşi cunoştinţele. Dar aceasta presu­pune o adevărată artă de a întreba şi ea se poate căpăta prin exerciţii.

întrebărilor să le succeadă imediat răspun­surile cuvenite, să nu existe între întrebări şi răspunsuri pauzele chinuitoare, care con-stituesc o situaţie penibilă pentru învăţător şi pentru elev.

Dacă la întrebarea pusă nu se dă ime­diat răspunsul dorit să se pună o altă întrebare, pentru a conduce pe elevi pe drumul izbânzii, fără zăbavă.

Şcoa la activă nu face concentrarea obiec­telor de studii, ci toate legăturile ce se vor putea face la fiecare lecţie, întrebuinţând materialul, pe care toate obiectele ni-1 pun la îndemână, pentru ca astfel cunoştinţele să nu rămână izolate în mintea copiilor.

Pentru aplicarea şcoalei active se cer deci următoarele:

1. Puţine cunoştinţe, dar acestea să fie prelucrate de elevi, câştigate prin proprie sforţare, neîncetat aplicate la cazuri noui şi variate, pentru ca să devină un bun du­rabil pentru sufletele lor;

2. 20—30 elevi de învăţător; 3. Grădini şcolare cari s ă ofere materialul

pentru lecţiile de intuiţie şi ştiinţele naturale. 4. Atelier şcolar şi muzeu şcolar; 5. învăţătorii cât mai bine pregătiţi.

4*

28 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6 , 1935.

In partea a patra se vorbeşte despre ori­gina şcoalei active şi şcoala activă după răs-boiu şi încheie cu afirmaţia, că cea mai co­respunzătoare şcoală pentru neamul nostru este şcoala activă integralistă, întrucât ea tinde la desvoltarea tuturor funcţiunilor tru­peşti şi sufleteşti şi prin aceasta la formarea spiritelor capabile de a se conduce singure şi de a valorifica pentru ele şi comunitate toate virtuţile p e cari natura le-a sădit în ele.

Problemele şcolare însă nu se rezolvă numai prin Pedagogie ci şi printr'o înţe­leaptă politică educativă şi în consecinţă se cere ca atât şcoala, cât şi corpul didactic să se pună în condiţiuni prielnice de des-voltare.

Opul domnului I. C. Petrescu este un op de-o netăgăduită valoare şi merită a fi citit şi aprofundat de fiecare membru al cor­pului didactic. s . fogóimul, inv.

V o C a ţ i u n e a Conferinţa «I-Iui prof. 'C. Äadulesew-Motru f i i B r n s f ä în i iua de 13 Iulie la V H > i i m i , «u

ocazia cursurilor de vară ale Asociafiei înv. din România, 1 9 3 3 .

Vocaţiunea nu se defineşte, cum am de ­fini un obiect oarecare : ea se simte! Prin această conferinţă D-sa voeşte să facă loc în conştiinţa învăţătorilor acestei vocaţiuni, care se cere învăţătorului timpurilor de azi.

Ce e vocaţ iunea? Acţiunea ce o depune un individ, în vederea intereselor unui neam se numeşte vocaţiune. Realizările de pro­grese sociale şi intelectuale se produc prin contribuţia ce o aduc indivizii izolaţi. Indi­vidul merge în direcţia intereselor unei na­ţiuni şi aceasta este vocaţiunea.

Ceeace este instinctiv şi intern unui in­divid, e natural şi logic să ajungă la scop, Vocaţiunea se produce numai în cazuri de prefaceri noui în viaţa socială şi psihică a omenirii. In timpul de faţă astfel de pre­faceri se întâmplă în Europa, Ele cer învă­ţătorului vocaţiune, căci aceste prefaceri au repercusiuni şi asupra lui. Există în Europa o criză foarte mare, care nu e altceva decât criza idealului pierdut. Vechiul ideal nu-şi mai poate găsi loc în inteligenţa Europea­nului timpurilor de azi.

S ' a zis că politica este aceia care poartă vina acestei crize de ideal. S ă o schimbăm şi să introducem economismul, (La Londra a eşuat conferinţa economică). Criza econo­m i c ă ? Criza de S t a t ? (Omul de şcoală de până acum, primea îndrumarea dată de Stat în ce priveşte şcoala).

Idealul Statului era omul onest, omul cin­stit, cumpătat. Toţi trăiam în acelaş ideal. S ă facem din copiii noştri oameni produc­tivi.

Acest ideal nu se mai respectă; adevă ­ratele state cari mai ţin la el sunt: Statul Fascist (Italian) şi statul Hitlerist (German). Şomajul (în toate păturile) este tot ce poate fi mai în contradicţie cu idealul burgheziei de azi. Supraproducţia ne-a dus la mizeria de acum. Cum se p o a t e ? Nu suferim din cauză, că toţi au prea mult de consumat, mai avem o mulţime de trebuinţi pe care nu le putem satisface. Oamenii de stat cer redu­cerea producţiei — să se reducă ce nu se poate consuma, S 'au produs prea mulţi in­telectuali (de aici mizeria si şomajul intelec­tual). Munca satelor nu se resimte de aceşti intelectuali, „ei n'au fost produşi pentru sate, ci a fost o accesiune foarte mare spre oraşe". Din această cauză s'a produs criza,

învăţătorii au produs prea mult pentru alţii, (nu pentru sat), s 'au trimis prea mulţi la oraş.

Soluţia: S ă reducem şcoalele ? Un pa radox! Oamenii de stat propun legi peste legi. Filosofii propun: Căutaţi ca din mijlocul

Dvs. (învăţătorilor) să iese acela (sau aceia) care să întruchipeze organizaţiunea nouă, formularea unui ideal nou. Din profesiunea de învăţător să răsară (să se ridice) voca-

Nr. 4 - 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L 29

tiunile pentru şcoală şi de aci va porni re­formarea ei şi toate legiuirile se vor face în spiritul nouei acţiuni.

Dar mă veţi întreba: Bine d-le profesor, dar ce fel de vocaţiune ne trebue n o u ă ?

Ca să vedeţi ce rol mare joacă vocaţiunea : în timpul revoluţiei celei mari (1848) s'a in­trodus în şcoală metodul intuiţ'ei. Reforma n'a pornit dintr'o legiuire şcolară; ea a plecat dela câţiva indivizi cu totul izolaţi, dela aceia cari s'au certat cu legile şcolare, au rupt cotactul cu ele şi au urmat metode noui (nu-i mulţumea vechea metodă şi au găsit alta).

Toţi oamenii mari sunt oameni de voca­ţiune.

In Europa s 'a desvoltat prea mult indu­strialismul, din care cauză s'a ajuns la intro­ducerea metodului intuitiv. In cazul că n'ar fi înflorit industria, Europa n'ar fi cunoscut metoda nouă, am fi trăit noi mult şi bine cu vechea metodă.

Nu există vocaţiune decât atunci când se anticipează ceva de interes general. învăţă­torii erau la început o corporaţie de meşte­şugari, s 'au schimbat în urmă, căci socie­tatea burgheză o cerea, învăţătorul ş i-a ajuns scopul, de a fi educator asupra celor pe care ii instrueşte. E un progres când dl Ştefănescu-Goangă vine dela Cluj şi vă vorbeşte de metode pentru studiul individualităţii.

Educatorul are datoria de-a orienta cât se poate de bine pe copil asupra mediului în

care acesta trăeşte. Vechii educatori au făcut mai mult educaţia inteligenţ«i.

Un lucru nu se discută de pedagogi : Simţul timpului, a avea o cultură specială a tim­pului, nu accentuăm îndeajuns acest fapt.

Din punct de vedere psihologic, perce­perea începutului şi a sfârşitului, aceasta trebue cultivată zi de zi la copil.

Tineretului îi e foarte greu să înceapă ceva, nu ştie cât va dura şi când se va sfârşi. Lipseşte curajul de-a începe, continua şi sfârşi un lucru. Toate lucrurile sunt înlăn­ţuite unul de altul a ş a că exactitatea este de mare importanţă de a fi cultivată la copil. Românul priveşte viitorul prea optimist, el este prea integralist, prea identifică naţiunea cu eul său propriu.

Calea de urmat: Dintre noi să i a s ă oameni de vocaţiune, cari să fixeze noui idealuri. Şcoala de sat să rămână numai şi numai şcoală de sat, căci 90°/o dintre şcolari rămân la sat, ei să cunoască cărţile şi să fie căr­turarii satului.

Identificarea învăţătorului cu interesele satului este o nouă lozincă, pentru care se cere vocaţiune.

S e propune: Localizarea şcoalei.

S e ce re : Deplina autonomie a şcoalei de sat.

Viitorul: Identificarea sufletului învăţăto­rului cu interesele satului,

Hatana i l N. C r u c i a ţ i înv. Gurarâulu i .

„Când invidia nu poate tăgădui o faptă frumoasă, ea îşi dă silinţa de a găsi mo­tive cari să arate, că cel ce a săvârşit fapta cea frumoasă căuta câştig material".

MANZONI. *

„Plebea totdeauna e obosită de eveni­mente, urăşte pe cele actuale, iubeşte pe cele viitoare şi e sau tirană sau sclavă".

NICOLINI.

„In toate condiţiunile este o nobleţe".

LAMARTINE.

„Mai curând ai putea opri Eufratul în cursul său decât lacrima unei inimi fidele şi simţitoare". BYRON.

* „Nu merita să fie născut cel ce numai

pentru sine trăeşte". METASTASIO.

*

„Ceeace nu opreşte legea de a se face, opreşte simţul de ruşine".

SENECA. *

„Legea trebue să fie severă, iar oamenii indulgenţi". VAUVENARQUES.

P r e s a s ă n ă t o a s ă şi p r e s a ele s c a n d a l — In legătură cu o anchetă a Xicir 11 Iui „Präger Presse". <—

In una din zilele lunii Februarie c. eram în Capitală. Timpul rece şi lapoviţa mur­dară da un aspect trist oraşului. Simţin-du-mi trupul sfredelit de frig, m'am oprit la o răscruce de strade foarte împopulate, căutând un refugiu dinaintea răcorii, ce-şi înfingea colţii, tot mai adânc în mine. Aşa , am intrat în cel dintâi han, ce mi l'a scos strada în cale-mi. Pe cât de murdară era strada cu lapoviţa frământată în picioare, pe atât de murdar şi infect era hanul, în care intrai. Dar, oricum, aflasem ce-am căuta t : căldură.

Două ceasuri a ţinut această inhalaţie de căldură, două ceasuri de meditaţie, de pro­vincială filozofare asupra vieţii unui mic, foarte mic colţ al Capitalei.

Nu ştiu, ce-o fi căutând atâta lume, în ziua aceea de rece burniţeală, prin faţa ha­nului cu miros de ţuică fiartă, amestecat cu aburi de ciorbă murată, că era un dute-vino, ca într'un bâlciu cu marfă de pomană. Mi s 'a spus, de către un chelner, într'o stri­cată românească, că aşa e aci s t rada: ziua şi noaptea umblată, fără repaus, fără odihnă. Şi ca strada, era uşa hanului infect, cu chelner, care ne stâlcea limba în inima ţării, într'un necurmat scârţăit. Unul intra, altul eşia. Unii cu treburi, alţii fără nici un rost, numai de-aşi vârî nasul în han.

M'am întrebat în gând, dacă această lume pestriţă e în alergătură după treburi sau e mânată aşa, fără voie, fără să ştie ce face. Căci nu-mi puteam explica această tura-vura.

Mai mult mă enervau vânzătorii de ziare, aceşti nevinovaţi răspânditori de otravă, cari cum pleca unul, sosea altul, ca să-mi răc­nească în ureche monstruosul, groasnicul, nemai pomenitul asasinat din Calea Victoriei, îmbiindu-mi spre cumpărare ziarele din aceea zi, cari toate descriau cu lux de amănunte şi explicau intuitiv aproape, prin fotografii, turpitudinea unui om, care a măcelărit în bucăţi pe tovarăşul şi prietenul său, pentru a-i stăpâni paltonul din spate. Ş i -am cum­părat aproape tot ce mi s 'a îmbiat în acele două ciasuri, fie ca să scap de asaltul celor cari aveau să urmeze, fie sub imperiul unei epidemii a străzii, care smulgea cu amân­două mâinile ediţiile ziarelor din mâinile vânzătorilor, ca în timpuri de foamete pâinea caldă din cuptorul brutarului. A m văzut mâini întinse din maşini luxoase, din auto­buse, din tramvaie, am văzut vânzători acă-ţaţi de tampoane şi scări, împărţind ziarele, ca pe pâinea cea de toate zilele.

Cetind toate detaliile acestui omor îngro­zitor şi mai făcând un scurt bilanţ al titlu­rilor dintr'un ziar apărut în aceea zi, am constatat, că 4 din 5 părţi ale ziarului cu­prinde numai ştiri rele, ucigătoare de su­flete, cu durere a trebuit să mă gândesc la ravagiile ce produce această răspândire de otravă în sufletul tineretului. Dar a trebuit să mă resemnez, aşa cum se resemnează aţâţi oameni de bine, într'o ţară, în care, bunul simţ, aproape nu mai poate reacţiona, din pricina buruienelor, cari se înmulţesc văzând cu ochii.

Nr. 4—6, 1935. L U C E A F Ă R U L 3i

Cu astfel de impresii m'am reîntors din Capitală, când — coincidenţă — încă n 'am scăpat din mrejele acestui gând şi iată, că dl Dr. Horia Petra-Petrescu, secretarul li­terar al Astrei şi un suflet nobil, îmi atrage atenţiunea şi-mi pune la îndemână spre stu­diere o anchetă a ziarului „Prager Presse" , numită: „Presa sănătoasă şi presa de scandal".

Aceas tă anchetă s 'a făcut în legătură cu uciderea tinerei cehoslovace Ludmila Gruj-barova în anul 1929. Acest trist eveniment a fost folosit de către o parte a presei ceho­slovace, pentru a-şi mări tirajul, descriind omorul cu amănunte, iar pe victimă au acu­zat-o de imoralitate, fără de-a mai ţine seamă de dictonul: „despre morţi numai bine"... In lăcomia ei, această presă, nu a cruţat nimic, numai de a se vedea ghiftuită cu parale. Dar, ce credeţi, că s 'a întâmplat ?

Toată lumea cu bun simţ s 'a revoltat şi a înfierat prin cuvinte tari această cute­zanţă şi odioasă manoperă. Aproape toate societăţile culturale, toate clasele sociale, prin reprezentanţii lor cei mai autorizaţi şi-au spus cuvântul, protestând contra răs­pândirii acestor ştiri, cari înveninează su­fletul tinerimii. S e înţelege, că din acest front de luptă comună pentru binele tine­rimii, generaţia viitoare, nu puteau lipsi educatorii, învăţătorii cehoslovaci. Iată cum protestează şi se revoltă colegii vecini:

Organizaţia învăţătorilor şi profesorilor social democraţi din Republica Cehoslovacă a publicat un apel, în care constată „stri­căciunea" ce o aduce „a şa numita presă de bulevard" în viaţa publică, mai cu seamă la tineret. „ C a educatori ai tinerimii, nu putem trece cu tăcerea peste această pro­blemă. Ne ţinem de o datorie morală, să atragem ctenţia părinţilor asupra influinţei stricăcioase a presei de bulevard. Refu­zaţi pretutindeni publicaţii, cari se ocupă în mod senzaţional, lasciv, cu boalele so­ciale. Gândiţi-vă, că veninul, care se infil­trează prin influinţa unor astfel de publicaţii în sufletele tinerimii, se va răsbuna pe viitor, producând o lipsă de interes şi o lipsă de rezistenţă faţă de tot ce v'aţi străduit să câştigaţi voi în decurs de secole întregi".

„Uniunea învăţătorilor cehoslovaci" a pu­blicat şi ea un apel din care Prager Presse extrage următoarele : Uniunea învăţătorilor cehoslovaci îşi ţine de datorie să se ra­lieze pe lângă aceia, cari îşi dau truda în mod cinstit, să apere societatea de deca­denţa morală, ce emană din publicaţiile de tot felul ale presei josnice, în special ale presei ieftine de bulevard, decadenţă evi­denţiată ca activitate disolvantă în cazul special al omorîrii tinerei slovace Grujbarova. Noi, educatorii tinerimii, noi, pe dinaintea ochilor cărora se desfăşoară neîncetat greu­tăţile procesului educativ al unui neam, în tulburări iniţiale (ca copii) — o ştim cu o deosebită amărăciune că această presă imundă (josnică) este aceea care ne îngreuiază aşa de mult munca noastră educativă. Experienţa zilnică ne oferă dovezi, cât de dezastruos acţionează asupra tineretului, care capătă în mână o astfel de presă, nu numai por­nografia acestei prese, ci şi referatele bru­tale şi lipsite de scrupul din sălile judecă­toreşti, ci şi caracterul numai şi numai sen­zaţional al ziarelor acestora, vânând numai după instinctele josnice ale cititorilor.

„Ne doare (o simţim dureros) că se gă­seşte şi o parte din intelectualii noştri, care nu numai că citeşte o astfel de presă, dar e chiar de acord cu metodele ei publici­stice şi târăşte astfel veninul ei în viaţa publică.

„Aceşti vârstnici, între cari se află atâţia taţi şi mame de ai copiilor de şcoală, aduc fără de pic de ruşine astfel de ziare în casă, în familia lor şi strică, lipsiţi de conştiinţă, munca grea educativă, a şcoalelor popo­rale. Ne adresăm acestor taţi şi acestor mame, lectori şi răspânditori a presei ce înveni­nează, le vorbim în numele a zeci de mii de învăţători cehoslovaci şi îi r ugăm: dacă nu sunteţi singuri destul de tari ca să rezistaţi ademenirilor acestui alcool cetit, vă rugăm cel puţin nu daţi zilnic în mâinile copiilor voştri aceste ziare josnice, pornografia aceasta, ziare cu ura aceasta zilnică fată de oameni, faţă de ordinea morală şi faţă de disciplina socială, această ruşine a vieţii noastre pu­blice! Cel puţin în privinţa aceasta ajutaţi pe discipolii copiilor voştri.

32 LUCEAFĂRUL Nr. 4—6 1935.

„Colegilor noştri şi organizaţiilor învă-ţă toreş t i . . . Ie s t r igăm: colegi şi părinţi ai copiilor noştri, începeţi o luptă deschisă şi fără cruţare împotriva presei imunde, mur­dare ! Aduceţi ca temă de discuţie în adu­nările voastre învăţătoreşti această problemă. Desbaterile despre problema aceasta adu-ceţi-le în organizaţiile din care faceţi pa r t e : în sokolism, în comisiunile educaţiei popo­rului, în oraşe şi în sate, în societăţile de pompieri, în cercurile de lectură, în comi­siunile pentru îngrijirea tineretului, la Crucea Roşie, în comitetele părinţilor, în organiza­ţiile muncitoreşti, dar şi în organizaţiile p o ­litice. Dacă s 'a ridicat deja opinia noastră publică sănătoasă (cuminte) împotriva ace­stei primejdii naţionale, arătaţi colegi şi pă­rinţi, că şi voi sunteţi gata să prestaţi o muncă frumoasă în cazul acesta concret de politică culturală, pentru popor şi pentru educaţia generaţiei tinere. Nu luaţi în con­siderare pe aceia cari vrea să vă dea opro­biului public din cauza aceasta, lucraţi la opera aceasta, ca s ă binemeritaţi pentru cauză şi contribuiţi ca poporul să se des­cătuşeze de aceşti paraziţi, cari primejduesc colectivitatea noastră educativă şi patriotică. Misiunea aceasta o considerăm noi atât de însemnată şi valoroasă, încât vom însemna-o mereu în organul învăţătoresc, ca să arătăm că suntem conştii, ca educatori ai poporului, de marea, greaua primejdie ce ameninţă în­tregul stat din partea acestei prese obscene.

„Colegi se apropie a optzecea oară ziua naşterii scumpului nostru conducător (Ma-

zarik). S ă o serbăm muncind şi luptând pentru o bază mai superioară morală în viaţa noastră publică, ajungând la ea şi prin aceea că eliberăm statul şi poporul de presa aceasta destructivă. (Pr. Pr. 11 XII 1929).

Societăţile de gimnastică muncitoreşti au luat o rezoluţie în unanimitate, cerând ca să nu mai cumpere presa care demoralizează deoarece : „ziare care t rădează din motive de câştig bănesc misiunea culturală a presei, nu-şi au locul în mâinile unui muncitor, conştiu de clasa sa socială".

Iată ce probleme îi preocupă pe colegii cehoslovaci. A ş a ştiu ei să reacţioneze contra acelora, cari, fie cu ştiinţa, fie din incon­ştienţă, înveninează sufletele tineretului, cu publicaţii otrăvitoare, cari ucid pornirile bune.

Gândiţi-vă şi la o bună parte din presa noastră, precum şi la filmele cinematografice, la adunările politice şi face-ţi comparaţia, dacă şcoala şi familia mai pot contrapara loviturile date moralei?

Acţiunea învăţătorilor cehoslovaci ne-ar putea trezi şi pe noi la realitatea primejdiei ce ne ameninţă. In locul intrigăriilor mă­runte, care numai dejosi, poate, pe om, o acţiune solidară, energică contra celor cari atentează zilnic la sufletul tineretului, ne-ar ridica mult în ochii opiniei publice.

Atragem atenţiunea Asociaţiei Generale a învăţătorilor, a Profesorilor şi a părinţilor asupra primejdiei ce ne ameninţă.

P e t r e a D a s c ă l u l .

C e s ă c i t im Atât în vorbire, cât şi în scriere, două lu­

cruri sunt absolut necesare şi anume fondul şi forma,

Fondul este ideea, este gândirea, este ştiinţa sau adevărul pe care voim să-1 comunicăm semenilor noştri.

Forma este îmbrăcămintea, este stilul, este în fine ceeace se numeşte cultură lite­rară.

Cărţile care trebuesc citite şi studiate, care merită a ne călăuzi sau a se întitula amicii noştri, sunt acelea, care ne pot da fondul şi forma necesară, pentru a putea influenţa în mod eficace, asupra spiritului sau moralului nostru.

Scopul principal al citirei, fiind căutarea adevărului, fie în literatură, în filosofie, în istorie sau în arte, nu trebue să ne întrebăm

Nr. 4 - 6 , 1935. LUCEAFĂRUL 33

altceva, decât dacă scriitorul a căutat în pa­ginile sale, să facă să strălucească adevărul sau iubirea de bine şi dacă autorul înde­plineşte această dublă sarcină.

In cazul când este necredincios uneia sau alteia dintre aceste două datorii, trebue ca scrierile sale să fie clasate printre lucrările vătămătoare, îndepărtându-le ca nedemne de noi. înmulţirea cărţilor vătămătoare, a ajuns în zilele noastre la o propagare vastă.

Pretutindeni, la sate, ca în mijlocul ora­şelor, în case particulare, precum şi în lo­calurile publice, veţi găsi şi vi se va oferi pentru citire, aceste plăgi ale virtuţii, ino­cenţei, pudoarei şi credinţei. S ă înlăturăm dar toate acele scrieri, care ne ar micşora sau slăbi sentimentul iubirei deaproape, iu-birei de patrie, sau car^ ne-ar putea tur­bura imaginaţia, conrupe inima şi moralurile. Trebuesc îndepărtate toate scrierile care transpiră scepticismul, indiferenţa, materia­lismul, ateismul, libera cugetare, socialismul anarhic. Scriitorii periculoşi fac ca raţiunea, care în om trebue să comande şi să regu­leze totul, o subjugă pasiunilor cari ar trebui ţinute în frâu.

Omul are trei facultăţi principale: ima­ginaţia, sensibilitatea şi judecata. Dacă vom

„A da celor fără de răutate şi pruncului tinăr simţire şi înţelepciune — acestea au-zindu-le înţeleptul mai înţelept va fi şi cel înţelegător cârmuire va dobândi".

SOLOMON, Pilde Cap. I.

„Minciunile sunt atât de fecunde că ajunge una ca să producă o mie".

GOLDONI. *

„Despreţuirea legilor este semnul cel mai sigur al decăderei unui Stat, căci ordinea nu există decât în baza lor".

SÉGUR.

„Nu frumuseţea femeii, Ci virtuţile leagă inimele celor cununaţi".

EURIPIDE.

desvolta prea mult cele două dintâi, dacă le vom libera de legile morale şi ale ra-ţiunei dându-le frâu liber, dacă prin citii le exaltăm şi surescităm fără încetare, ele vor deveni suverane, deslănţuind în noi furturi dezastruoase, ne mai fiind sensibili farme­cului, adevărului, naturalului^ şi frumosului.

Spre a ne deschide perspective, către un ideal mai frumos, înafară de studiile exer­citate de poziţiunea ce ocupăm, ca studiile pur tehnice şi ocupaţiunile pur materiale, este necesar, să putem din când în când, să ne ridicăm deasupra acestei atmosfere enervante şi îngrijorătoare, să ne alegem cărţi, care ne ridică moralul, ne fortifică cu­rajul, ne face capabili de acţiuni glorioase în viitor, ne desvolta sensibilitatea, imagi­naţia şi gustul, căci cel mai mare pericol este de a ne lăsa absorbiţi numai de studii profesionale, de lucrările vulgare, sau de realităţi triste ale vieţii, să împiedicăm a se stinge flacăra sentimentelor nobile şi fru­moase prin care ne ridicăm în regiunile pure ale idealului, care odată lăsate să se stingă, nu se vor mai reaprinde nici odată.

S i b i u , la 11 Maiu 1934.

C o s t e n e u N. Dumitru . Diriginte Oficiul Pos ta i S ib iu I.

„Libertatea consistă în a asculta de legea politică şi civilă. Sunt însă oameni cari au ideia opusă, că libertatea ar fi însemnând a nu se supune nici unei legi".

D'AZEGLIO. *

„Durerile mici vorbesc, cele mari amuţesc". TERENŢIU.

*

„Daţi durerei cuvânt; Durerea ce nu izbucneşte, face ca inima

să tremure până ce se rupe". SHAKESPEARE.

* „Totdeauna va fi fost ca acuma? Eu nu

înţeleg generaţia de astăzi. Numai bătrânii sunt tineri şi tinerimea

e bătrână!" SCHILLER.

5

Viata Economică a Satuim A l i m e n t a ţ i a ţ ă r a n u l u i r o m â n

C u m e s l e ş i c u m a r t r e b u i s ă f i e

S 'a făcut asemănarea omului cu o maşină, care numai atunci funcţionează, dacă i se introduce combustibilul necesar. Şi într'a-devăr. Pentru întreţinerea căldurii animale, pentru repararea pierderilor suferite, pentru producerea muncii, la femeie pentru supor­tarea sarcinei şi în fine la copii pentru cre­şterea organismului, omul simte lipsa com­bustibilului, care în cazul de faţă se numeşte hrană sau alimentaţie. Aceas tă alimentaţie, dacă este de calitate bună, suficientă şi ra­ţională nu numai că păstrează corpul sănătos, ci întreţine şi mintea sănătoasă pentru do­vedirea cărui adevăr Romanii aveau deviza: Mens sana in corpore sano, minte sănătoasă în corp sănătos. Mai este cunoscut şi faptul, că un corp bine hrănit fiind puternic şi să ­nătos munceşte mai bine şi mai cu plăcere, nici boalele nu se leagă aşa de lesne ca de cel slab şi prost hrănit. Sănătatea, mulţu­mirea sufletească, cât şi bunăstarea econo­mică a unei familii atârnă în mare măsură de cunoştinţele artei culinare ale gospodinei.

In rândurile care urmează ne luăm însăr­cinarea de-a cerceta alimentaţia greşită a ţă­ranului Român, aşa cum ea se face astăzi şi totodată de-a sugera câteva măsuri de îndreptare, pentru ca hrana să fie bună, ra­ţională şi corespunzătoare scopului.

Unii cercetători au găsit că hrana ţăra­nului Român este „neîndestulitoare şi ser­veşte numai pentru stâmpărarea foamei, deci alimentele sunt voluminoase şi greu de mi­stuit". Rezultatul acestei constatări este mor­talitatea infantilă ca o urmare de subali-

mentaţie din partea mamelor, Prezentarea anuală a tinerilor recruţi, cu ocaziunea asen-tărilor, găsiţi în aceeaşi stare de subnutriţie, întregeşte constatarea de mai sus.

In general ţăranul nostru mănâncă de trei sau patru ori la zi. Dimineaţa, în timp de vară ia ca aperitiv aşa numitul „fluştuc" pe „inima" goală, adecă un pahar de rachiu cu o bucată de pâine, După câteva ore ur­mează aşa numitul „prânz", care în majori­tatea cazurilor se compune dintr'o ciorbă de carne cu mămăligă, sau pâine, dacă ciorba este fără carne. L a jumătatea zilei de muncă urmează ameaza, care este formată dintr'o mâncare uscată şi r ece : slănină cu pâine, brânză şi ceapă . Sea ra mănâncă o mâncare caldă compusă de regulă din rămăşiţele dela prânz, după ce bineînţeles a beut încă câte un pahar de rachiu. In timp de iarnă ali­mentaţia principală se face la prânz şi seara, compusă exclusiv din carne afumată de porc. L a amează ţăranul se mulţumeşte cu o gu­stare rece mai redusă, jumări dela porc, slănină.

Laptele, alimentul cel mai complect, adică un aliment care conţine toate corpurile de cari organismul are lipsă, se consumă la ţară de predilecţie cu mămăligă şi ţăranul se ali­mentează adeseori cu el, fiind un aliment gata totdeauna de servit, fără multă bătaie de cap a gospodinei. Prea puţine femei se gândesc la prepararea smântânei, iaurtului, untului şi a altor derivate ce s'ar putea ex­trage din el, cu cari s 'ar putea drege şi pregăti alte feluri de mâncări

Nr. 4—6, 1935 . L U C E A F Ă R U L 35

Ouăle, un aliment de prima necesitate, se mănâncă în formă de papară sau fierte, deşi, ele s'ar putea întrebuinţa ca şi extractele de lapte la dregerea diferitelor mâncări d. e. supe, ciorbe şi mâncări de zarzavat. Un exemplu ca o mie. Din o mână de fasole verde, fiartă în apă sărată şi dreasă cu un ou şi o lingură de smântână se poate pregăti o mâncare uşoară şi destul de hrănitoare.

După cum am văzut, alimentului cel mai principal, care este carnea, ţăranul îi dă o întrebuinţare fără variaţie şi gust în pregă­tirea ei culinară. Iarna, se consumă carnea friptă numai în unsoare, fără alte adaosuri ca d. e. cartofi, sosuri ş. a. E a se mai în­trebuinţează şi fiartă, sub formă de ciorbă, iarăşi lipsită de orice zarzavat. Aces t fel de alimentaţie din regnul animal se face ne­schimbat, fără altă variaţie, de trei ori la zi, până când cea din urmă provizie din pod s 'a terminat. In intervalul postului cel mare, al Păresimilor, când s 'a gătat carnea dela fum, alimentaţia începe cu fasole goală, fiartă cu apă, iarăşi de trei ori la zi. Aceas tă lipsă totală de variaţie alimentară este o urmare a nepriceperii gospodinei române, care nu ştie, că atât carnea cu fasole sau alte zar­zavaturi la un loc, s'ar întregi minunat într'un complex de regim mixt, sporind totodată cantitatea mâncării. Din carnea proaspătă se pregăteşte fără nici o variaţie şi gust, tocana tradiţională, căreia i se adaogă abia o jumă­tate de ceapă în loc de patru, cinci cepe. Din primăvară, până în toamnă, se consumă mai ales carne de oaie.

Din cele amintite reiese că alimentele din regnul vegetal, ca legumele, fructele şi zar­

zavaturile nu joacă nici un rol în alimen­taţia raţională a ţăranului. Gulia, conopida, roşiile, mazerea, vinetele, dovleceii şi altele sunt necunoscute în arta culinară, deci ne­întrebuinţate în alimentaţie. Gospodina dela sate nu conservă peste iarnă nici morcovi, pătrânjei sau ţelină. Aceiaşi soarte o au şi fructele în alimentaţie, adică tot dispreţul faţă de ele, vara lăsate să putrezească pe pământ, în loc să fie uscate sau conservate peste iarnă. Fructele au nu numai o valoare nutritivă destul de însemnată, ci ele putând fi şi o sursă sigură de câştig. Exemplul ni-1 ofere comuna Cacova care numai în anul trecut a exportat fructe în valoare de un milion şi 200 mii Lei. Ţăranul, din prune şi mere face rachiu, în loc să pregătească mar­meladă hrănitoare atât pentru el, cât şi pentru copiii lui, făcând astfel şi o bună variaţie în alimentaţie.

Din cele expuse aci rezultă că hrana ţă­ranului este neîndestulitoare, lipsită de-o ra­ţională alegere alimentară, pregătită prost şi fără gust nemai amintind de condiţiile cu totul neigienice şi neestetice în care ea este servită de către gospodinele dela ţară. De aceea iniţiativa cursurilor de gospodărie , pentru iniţierea în arta culinară a femeilor române dela ţară, cursuri înfiinţate din în­demnul dlui deputat Ioan N. Ciolan, sunt binevenite şi merită toată atenţia şi con­cursul nostru al tuturora. De prezent aceste cursuri se predau în unele sate, Porceşti, Tălmăcel, Boita de către d-na învăţătoare Popescu, care a dat în scurt timp dovadă de-o adâncă pricepere în această direcţie.

D P . T r a i a n B u d e .

„Cu cât un stat este mai liber şi mai demn de libertate, cu atât mai mult este fiecare cetăţean pătruns de respect pentru drepturile şi opiniunile altora şi cu atât mai mult discuţiunea spontanele câştigă în im-portantă". D £ ^SMONDI.

*

„Nu cunosc altă şcoală de virtuţi, decât vatra familiară". CASTELLAR.

„Educaţiunea atunci va putea fi cuno­scută ca respunzătoare la scopul ei, când cea familiară şi cea publică se vor întreţese in mod înţelept". TOMMASEO.

„Casa cea mai fericită este aceea, în care domneşte cea mai desăvârşită disciplină şi în care aceasta totuşi puţin se simte".

SMILES,

5*

D u r e r i î n ă b u ş i t e într'un articol al cotidianului de mare

tiraj „Universul", la loc de frunte, se face constatarea impresionantă, că în ţara noa­stră se află mai multe sute de mii de tu-berculoşi. Avem 200.000 de tuberculoşi de­claraţi, cu leziuni deschise, pentruca să nu mai amintim de alte sute de mii nedeclaraţi, din cari 50.000 pe an îşi aşteaptă sfârşitul, târându-şi pe drum existenţa cu desnodă-mânt fatal. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că ţara noastră, una din cele mai frumoase ţări semănate de Domnul pe pământ, cu câmpii mănoase ca nicăiri, cu dealuri şi munţi bogaţi în păduri şi cu multe mine­reuri scumpe, ţară locuită de un popor de­ştept şi bun, s ă fie subminată de cea mai teribilă boală socială, tuberculoza.

Ş i dacă ne întrebăm, ce s 'a făcut până acum contra acestui flagel, răspundem: S ' a făcut foarte puţin, ca să nu spunem nimic. S a u creat 1000 de paturi prin sanatorii, cari în cele mai multe cazuri sunt foarte scump plătite. De sprijinirea acestor bol­navi cu medicamente gratis, de o propa­gandă întinsă pentru combaterea molimei, nici vorbă. S tăm cu mâinile încrucişate şi privim, cum ni se stâng în faţă, multe din cele mai valoroase elemente ale neamului...

Dar să vedem ce se face în alte ţări pentru aceşti desmoşteniţi ai soartei. A d u c ca exemplu Iugoslavia, o ţară mult mai săracă şi mai mică ca a noastră.

In această ţară, fiecare provincie are o secţie specială pentru igiena publică. In ce priveşte lupta împotriva tuberculozei, me­dicii lucrează pe teren creind fel de fel de instituţii pentru a da ajutoare gratuite sau ieftine, distribue remedii, supraveghează lo­cuinţele, crează spitale, case populare de cură, şcoli speciale etc. etc.

Din 1930, Iugoslavii, au hotărît constru­irea dispensariilor obligatorii pentru toate comunele, a căror populaţie trece de 10.000 de locuitori. In Zagreb, până în 1933 s 'au creat 10 institute de igienă, o şcoală de sănătate publică, 88 policlinice şcolare, 100 de staţiuni sanitare, 41 de dispensare, 19 case de convalescenţă. Iar n o i ? Ne vedem de trebşoare, pentrucă nimeni nu-şi preţu-eşte sănătatea, decât atunci, când n'o mai are. In Sibiu cunosc pe medicul Dr. I. Stoi-chiţia, care în această privinţă se sbate, să facă ceva, dar merge greu din cauză că se loveşte de toate piedicile.

A m amintit aceste constatări dureroase, pentruca să ajung la una şi mai dureroasă. In judeţul Sibiului, aproape toţi învăţătorii decedaţi în timpul din urmă, au decedat din cauza aceluiaş flagel, tuberculoza. E trist, dar adevărat . Din această cauză, sunt foarte rar cazurile, când un învăţător ajunge la 60—70 ani ai etăţii. Ca roua de dimineaţa asupra plantelor plăpânde, secera tubercu­lozei îi seceră şi pe ei, mai ales pe ei, îna­inte de vreme.

Dacă vre-unul doreşte să se salveze şi să-şi refacă sănătatea-i şubredă pensionân-du-se cu 3—4 ani înainte de prescripţia le­gală, se supune unei vizite medicale, trebue să se supună şi i-se face constatarea, că da, X, Y e tuberculos în gradul cutare, s'a îmbol­năvit în timpul exerciţiului funcţiunei, dar nu din cauza funcţiunei. U r m a r e a ? Bietul om, ajunge la odihnă, dar pierde cei cinci ani ce i s'ar calcula în plus la acordarea pensiei, con­form regulamentului de pensionări. C â n d ? Tocmai în timpul, când respectivul are mai mare necesitate de leafa întreagă. întreb, e corect aceasta ? E creştinesc şi românesc lucrul a c e s t a ?

Nr. 4—6,. 1935. L U C E A F Ă R U L 37

Comisiunea medicală, care raţ ionează astfel, ar trebui să nu uite că învăţătorul n'a putut să ocupe această funcţiune decât numai pe baza unui certificat medical, că e deplin sănătos şi că individul, care s 'a dedicat acestei cariere de jertfă s 'a de­stinat şi tuberculozei, care în familiile ţă­ranului nostru e foarte lăţită, obligat fiind să stea în praf, zilnic, de dimineaţa până seara ?

învăţătorul român îşi ocupă funcţiunea cu entuziasmul celor vrednici de-o soarte mai bună, dar şi această boală îşi recrutează vic­timele, în primul rând, tocmai între aceşti desmoşteniţi ai soartei, cari t rebue să-şi plângă viaţa, fără speranţă de întremare, ca profetul Eremia pe zidurile Ierusali­mului.

. .Câ te speranţe nu sunt astfel înăbuşi te? A r fi timpul să facem ceva şi pentru ei, o operă de profilaxie, căci e fapt, că tubercu­loza singură omoară şi poporul şi pe învă­ţători, mai mult decât toate celelalte boli infecţioase şi epidemice la un loc.

Priviţi odată cu atenţiune un conduct de manifestanţi politici, al căror gloată sunt ţăranii noştri şi veţi rămânea încremeniţi de priveliştea pe care o dau cei mai mulţi, având feţele palide şi subte, cari îşi plimbă astfel pe străzi şi tuberculoza... S a u pentru ca s ă aveţi realitatea şi mai tristă în faţa domnieivoastră, poftiţi alăturea de mine, să cercetăm elevii unei şcoli străine de neamul nostru şi apoi elevii şcoalei noastre din aceiaş localitate şi veţi avea să ajungeţi la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu, că dacă nu ne vom înarma cu armele apă­rării, cât mai fără amânare, Românul e destinat peirii. E fapt constatat, că din cauza acestei boale, care ne decimează neamul, până la vârsta de 7 ani, ne mor 5 0 % din copiii noştri, ceeace e o enormitate.

Ce-ar fi de făcut, căci timp de întârziere n 'avem ?

1. S ă înfiinţăm, fără amânare, dispensare pentru căutarea gratuită a bolnavilor de piept.

2. S ă trimitem mereu la sate echipe de medici pentru căutarea sănătăţii celor îm­bolnăviţi, mai ales, de această boală grea.

3. S ă căutăm toate mijloacele pentruca săracii noştri atinşi de această boală, cari ar dori să se îngrijească, să primeaseă me­dicamente gratis sau cel puţin cu preţuri reduse.

4. S ă înfiinţăm cât mai multe dispensare şi sanatorii, cu cât mai multe paturi gra­tuite sau ieftine.

5. S ă se t ipărească şi lăţească lucrări po­pulare, cât mai ieftine, pentru instruirea celor suferinzi şi a celor ce vor să se pă­zească de boală, căci altcum mergem direct la dezastru.

6. Vecinicului refren: „n'avem fonduri" să i se pună capăt, jertfind cu toţii, pentru sănătatea noastră şi a poporului, ultima leţcaie.

7. S e vorbeşte mult de vaccinarea copi­lului cu B . C. G., care ar fi un mijloc de profilaxie cu urmări sigure, aşa cum se practică acum vaccinarea antidifterică, de ce se întârzie ?

Aces t articol al meu, doresc să fie con­siderat în forma unui strigăt de alarmă, a unui român de inimă, care vede cu jale, cum piere toată vlaga şi toată floarea ro-mânimei.

Ceice au urechi de auzit, să auză !

S i b i u , în 15 Aprilie 1935.

I s i d o r D o p p

dir. şc . prim. de Stat Nr. 2 m. „Dr. C. Ange lescu".

38 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6, 1935.

G a z e l e d e l u p t ă Răsboiul ce s 'a sfârşit în 1918 a dat de­

stulă dovadă, că din ce înaintează omenirea în cultură, în loc să se apropie tot mai mult de D-zeu şi în loc să infiltreze în sufletul omului dragostea creştinească, tot mai mult se îndepărtează de D-zeu şi de aproapele său. Cearcă pe orice cale, să repună pe se­menul său, chiar şi în răsboiul ce-a trecut şi-a arătat colţii arma ucigătoare „Gazele de luptă", cari vreau eu astăzi să vi le fac tuturora cunoscute. Nu au fost destul de multe şi celelalte arme ucigătoare de până acum, sabia, suliţa, puşca, tunurile, tancu­rile, etc., a trebuit s ă mai inventeze şi ga­zele de luptă, cari sunt cu mult mai peri­culoase mai dureroase şi mai chinuitoare. Glonţul nimerind în cap, sau inimă, la mo­ment îi tăia firul vieţii la oricine, pe când gazele, nu omoară imediat, ci îl chinuieşte şi-1 face să sufere mari şi multe dureri — până ce-i curmă viaţa. De gloanţe mai scapă câte cineva, dar de gaze nu prea.

Precum se vede din toate pornirile oa­menilor, viitorul răsboiu, o să fie aproape numai cu gaze otrăvitoare, cari vor ataca nu numai pe militari (pe apărătorii ţării) ci şi pe locuitorii paşnici, cari se vor afla prin raionul luptelor şi nu numai pe oameni va ataca gazele de luptă ci şi toate vietăţile de pe acolo, animale, pasări, etc. aşa că e bine să ştim câte ceva despre ele, ca să ne putem eventual feri de ele, căci altfel, moartea ne este fulgerătoare.

Gazele de luptă pot fi în stare solidă şi fluidă. Gazele mai cunoscute sunt : Clorul şi Fosgenul, cari se împart în patru cate­gorii şi anume: 1. Gaze vizicante, 2. gaze iritante, 3. gaze toxice şi 4. gaze sufocante.

I. Gaze vizicante: Iperita, Luizita şi S e -denita. Iperita s 'a folosit în răsboiul trecut pe frontul francez. In stare pură este un lichid greu, uleios, fără culoare şi aproape fără miros. întrebuinţată în obuze este de culoare brună, cu un miros caracteristic, puţin picant, miros de hrean, muştar, usturoi. Iperita îşi păstrează puterea otrăvitoare şi timp de 1 an, Trece prin haine, prin încăl­

ţăminte chiar şi prin talpa ghetelor. Iperita produce arsuri asupra pielei, deci atacă ochii, căile respiratoare şi stomacul. S e m ­nele otrăvirei nu apar imediat, ci numai după câteva ore şi chiar după câteva zile. L a un gazat cu iperita apar durerile gro­zave de cap, greutate în stomac, greţuri, vărsături, se simte în general foarte rău, are confuzie mintală, oboseală, usturime de piele, dureri de ochi, de pleoape, îl supără lu­mina, îi curge nasul, strănută, are voce ră­guşită, chiar stânsă, tusă aspră şi foarle du­reroasă şi tot mai tare se agravează otră­virea, uşor îşi poate pierde pofta de mân­care, o să aibă constipaţie sau diaree. Pe piele roşaţă, beşici şi ulcere (răni), cam pe unde este pielea mai sensibilă, obrajii, gâtul, subsuorile şi organele genitale, cum şi coap­sele,

II. Gaze iritante: Nu sunt a şa de peri­culoase, nu produc moarte, însă ne forţează să luăm masca de pe obraz jos, căci te face să strănuţi, să tuşeşti, îţi vine să verşi şi acolo sub mască nu poţi, duşmanul ştie aceasta, imediat după ce a trimis gazele iri­tante, trimite şi alte gaze omorîtoare; aşa că luându-ţi masca jos, înghiţi şi alte gaze otrăvitoare, cari apoi te omoară cu mască cu tot, dacă nu previi acest lucru.

III. Gazele toxice (otrăvitoare). Atacă nervii şi sângele.

a) Accidul cianhidric, care atacă nervii, înceată inima şi plămânile ;

b) Ocsid de cărbune. Atacă sângele (anume : globulele roşii cari extrag din aer oxigenul, omul se sufocă, se înăbuşe) se asfixiază. In cazul acesta să facem respiraţie artificială. A c e ­stea se fac în două feluri anume : 1. Aşezăm gazatul cu faţa în sus, îi întindem manile în sus şi în jos, dreapta şi stânga, apăsam puţin pe piept şi repetăm acest lucru mai mult t imp; 2. Ii punem ceva între dinţi, prindem limba cu o batistă curată, tragem de ea afară, dar nu mult, că-i rupem limba, o lăsăm şi iară — până ce respiră el, dar cel mai principal lucru ar fi să-1 transportăm pe gazat imediat în zona aerului neinfectat

K r . 4 - 6 , 1935. LUCEAFĂRUL 39

cu gaze, dar nu pe j o s ; sau dacă nu, să desinfectăm acest loc cu formol, acesta îl băgăm într'o oală ş i l fierbem, el va eva­pora şi distruge gazele otrăvitoare. Aceste gaze se împart în trei mari categorii anume : I. Gazele lacrimogene, cu trei clase. II. G a ­zele strănutătoare, cu două clase şi III. G a ­zele greţoase, tot cu două clase.

IV. Gazele sufocante. (Asfixiante). Atacă plămânile, le paralizează, aşa că nu-şi mai mai pot face funcţiunea menită. Plămânile sunt permeabile, adică lasă să treacă oxi­genul prin ele, pe acest gaz îl reţine şi-1 foloseşte la lucrările sa le ; iar pe bioxidul de cărbune, ca nefolositor, îl dă afară. Acum dacă intră în plămâni gaze sufocante, nu mai sunt permeabile, ci beşicuţele (albiolele pulmonare) (neşte punguliţe) se umplu cu gaze şi atunci plămânile, nu-şi mai fac.funcţiu-nile re cerute, se paralizează. Trebue pe orice cale să scoatem din ele aceste gaze sufo­cante, căci altfel gazatul se asfixiază şi moartea este sigură.

Otrăvirea cu gaze sufocante se face în trei timpi: 1. J e n ă respiratorie, cu iritaţia laringelui; 2. Dispens — respiraţie greoaie; 3. Faza de remisiune.

După faza de remisiune, survin compli­caţiile pulmonare, sau moartea subită. Omul surprins fără mască de un val de gaze su­focante, după primele inspiraţii, simte o jenă în gât. Are impresia că-1 strânge gulerul, că-1 sugrumă ceva, să descheie la gât, dar pe măsură ce inspiră aer gazat, simte că se îneacă şi caută să-şi ţină respiraţia (baza de apnee). Mult însă nu poate să-şi ţină res­piraţia, din cauză că nu are aer, îl înăbuşe şi brusc începe să respire aerul gazat, prin inspiraţii dese şi profunde — (faza de po-lipnee, sete de aer). In această fază de po-lipnee, omul introduce în plămânii săi, o cantitate mare de gaze sufocante. Respiraţ ia devine dureroasă, bolnavul simte înţepături şi junghiuri în piept. După un timp oare­care, toate aceste semne se diminuiază. Omul se obicinuieşte pentru un moment cu atmo­sfera gazată, căci în acest timp gazatul are în plămâni săi o cantitate enormă de gaz, care nu întârzie să-şi facă efectul, cu atât

mai repede şi mai grav, cu cât ajutorul va întârzia. Semnul principal al gazării cu gaze sufocante este asfixia. Cum recunoaştem asfixia: Fa ţ a palidă, buzele şi urechile cia-nozate, fruntea şt tâmplele acoperite de su­dori reci, spume la gură, manile şi picioa­rele învineţite şi reci, inima bate încet de tot, pulsul se simte foarte slab, capul se răceşte, omul îşi pierde cunoştinţa, faţa şi gâtul se învineţeşte. Dacă nu i-se dă repede ajutoare, gazatul moare.

V ă spuneam mai înainte, că unele gaze trec şi prin haine, ba chiar şi prin papuci, totuşi ne putem feri de ele, anume : sunt haine sac, făcute din in şi îmuiate în uleu de in, sunt la olaltă cu pantalonii, la cap o glugă, la faţă mască, la mâni mănuşi, la pi­cioare ciorapi, toate din in, cu acestea am putea merge pe ori unde, am putea sta chiar şi în apă, nimic nu trece prin e l e ; dar ce folos, sunt grele şi nu putem sta mult în ele, căci ne înăbuşim, ba nici nu le avem.

In vreme de răsboiu, se vor face case de ajutor, acolo vor fi medici şi oameni de ajutor, cari cunosc gazele şi ştiu ce medi­cament să le dea gazaţilor, ca să-i scape de moarte. Noi cei care nu am fi eventual ga ­zaţi, avem datoria, s ă i transportăm la ca­sele de ajutor. Ca să-i salvăm pe cei gazaţi, se cer foarte multe lucruri, pe cari noi, nu le avem, dar să nu ne fie frică, căci omul a făcut gazele de luptă şi tot el a scornit şi medicamentele cu cari ne putem apăra de ele. Teritorul gazat nu poate fi mai mare de 1 km. pătrat, dela o bombă (granată). Deci s ă cercăm a eşi din zona gazată şi a scoate şi pe gazaţi din acel teritor şi de multeori se vindecă şi fără medicamente, dacă n a înghiţit binişor din gazele otrăvi­toare. Noi românii ne cam pricepem la ase­menea lucruri, urcăm la munte. Gazele nu stau sus în aer, ci tot pe jos se întind, în formă de ceaţă, aşa că se văd valurile ve­nind către noi.

Mai bine este să ne rugăm lui D-zeu, s ă ne ferească de astfel de răsboaie, să nu mai vedem, ce n'am mai văzut!

N a t e l n S c o r o b e f , înv. director.

V/fO^O Ä — ~ " ^ şr noŢfonoba o Soruuuv G i o y e n f u , p r i m a r e r a d e l l a v i t a !

Tinereţe, primăvară a vieţii! Iscoditoare de adevăruri permanente şi răscolitoare de simţiri adânci, tinereţea este fără îndoială, cel mai frumos dar pe care Divinitatea 1-a făcut omului, omenirii.

Este ceva din imutabilul şi permanentul Divin în această t inereţe: căci e adevărat că zeii nu ştiau ce e moartea, dar nu ne putem închipui pe zei - care erau peste timp şi spaţiu — a fi bătrâni. Minerva, Diana, Venus, simbolizau tinereţea perma­nentă cu legile ei, nelipsite de cusururi, dar pline de adevăr şi de sens.

Marile civilizaţii antice s 'au închinat tine­reţii şi şi-au făcut din calităţile şi cusururile sale, baza lor de viaţă şi de manifestare artistică. Hellada era grădina tinereţii. Ar­tiştii şi filosofii Athenei erau inspiraţi de tinereţea veşnică a zeiţei, care proteja ce­tatea, închipuirea lor care a creat opere fără vârstă, au sburat pe aripile netemă­toare ale tinereţii.

Chiar bătrânul Socra te , era tânăr şi ne­muritor întocmai ca zeii, din grădina cu bănci academice şi cu tineri iscoditori şi avizi de ştiinţă. Phidias, Pericle, Thucidide sau Eschil şi Aristofanes au fost apologişti ai tinereţii. Religia, arta şi politica Grecilor era înte­meiată pe marele adevăr al vieţii, care era tinereţea.

L a Roma, doar singur Senatul era expresia bătrâneţii mature şi înţelepte.

M O T T O : „ F r ă m â n t a ţ i - v ă , dragi prieteni. D e a ­s u p r a sbuciumului vos tru v ă d cum p l a n e a z ă fiorul istoric al atâtor g e ­neraţi i de tineri, cari au v isat c a şi voi". Goga. \

Nici aici nu era o bătrâneţe sleită şi ne­putincioasă, ci era o bătrâneţe tânără, virilă, cuminte, cutezătoare şi demnă. Numai prin Senat cetatea eternă ne apare ca o aureolă a bătrâneţii. In afară de el, ea freamătă de tine­reţe. Virgil, Horaţiu şi Ovidiu sunt cântăreţii tinereţii. Ei sunt apologiştii vârstei, fără te­mere, cu aripi de avânt şi de îndrăsneală, cutezătoare şi încrezătoare în spadă şi scut. Ceeace a dat avânt şi eternitate cetăţii de pe Tibru, a fost tinereţea, dar nu o tine­reţe svăpăiată şi nestatornică; ci una ma­tură, îndârjită şi cutezătoare.

Evul Mediu n'a avut tinereţe. E a s 'a oprit în pragul copilăriei sau a decedat în bă ­trâneţe.

E p o c a modernă este aceea care reînvie tinereţea, o redeşteaptă şi o chiamă. Che­mări se aud de pretutindeni şi astfel Europa este însufleţită de o dorinţă tinerească. S e plămădeşte astfel o lume nouă, o lume clo­cotitoare de patimi, caldă, veselă, dornică de încercări grele, visătoare şi peste tot tâ­nără. Napoleon, ca o ţâşnire a tinereţii sale închină vârstei lui cel mai glorios imn. Toată istoria stăpânirii sale este tinereţea în sbor avântat, care nu cunoaşte piedici, nu are nimic de apărat sau de ascuns. Ideia naţio­nalităţilor s 'a plămădit în frământarea tine­rească pe care tânărul general corsican a impus-o într'un moment static al civilizaţiei europene".

Nr. 4 - 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L 41

Astfel încep anii marilor realizări naţio­na le : 1848, 1857, 1859 şi 1870. Tinereţea cucereşte Europa şi îi dă un nou tempo de viaţă. L a bătrânul Danubiu bat vântu­rile prospeţimii apusene.

Unirea noastră nu este altceva decât opera cea mai pozitivă şi mai durabilă a unui ti­neret generos, care a ştiut să sufere şi să birue. Italia anului 1857 nu este altceva decât o cucerire a tinereţii. Germania un produs al chemărilor pe care le adresează tineretului german, întocmai, ca un profet, Fichte.

A c u m după ce am văzut rolul cel mare şi purificator al tinereţei, din cele mai vechi timpuri până azi, să trecem şi să vedem, în ce situaţie ne aflăm noi contemporanii. Anii trec. Tinerii au îmbătrânit, dar tine­reţea este aceiaşi, ea îşi urmează cursul prin puterea unei legi, care nu aparţine vreunui imperativ omenesc. Răsboiul cel mare, care nu numai că a despărţit două generaţii, a pus o nouă problemă de viaţă: tinereţea. Aceas ta se observă, dacă privim ţările din jur : Italia, Germania, Austria şi Franţa.

Problema tineretului românesc se prezintă azi cu mult mai puternic şi accentuat. E a nu provine din cauză de privilegii, sau din antagonismul dintre generaţii. E a provine din lipsa de vitalitate a instituţiunilor pre­zente şi rapiditatea cu care se uzează cele mai compacte energii. Solidaritatea şi lupta pe care o duce tineretul de azi, nu provine din cauză de râvniri după privilegii sau a înlocuirii generaţiei prosperităţii. Lucrurile merg aşa de repede, încât este în afara în­ţelegerii şi a reacţiunii oamenilor de seamă de az i : timpul este acela care a întrecut oa­meni şi instituţiuni.

Viaţa de azi se desfăşoară într'o atmo­sferă de bătrâneţe prematură. Oamenii pro­eminenţi de azi nu sunt pe măsura vremii, după proporţia greutăţilor cari nu sunt ca a l tăda tă : „obişnuiţi cu formulele secolului trecut, ei nu le mai pot înţelege şi stăpâni pe cele din sece Iul nostru, iar instituţiunile de­duse din aceste formule nu mai satisfac imperativele noui, de altă natură de azi".

Problema tineretului nostru, este o problemă de vitalitate a României de mâne. Toată lumea caută să explice frământările tinere­tului din punct de vedere material. Cu toate acestea, adevărul este că trebue să ţinem seama că tineretul este acela care face istoria. El se frământă mai ales asupra mi­zerabilului său destin pe care voeşte să-1 schimbe. însăşi starea sa mizeră este rezer­vorul din care se hrăneşte rezistenţa şi dâr-zenia sa în luptă.

„Peste creştetul greutăţilor materiale, ti­neretul priveşte mai departe, undeva, nu se ştie unde, în imensul semn de întrebare al viitorului, spre care-1 împinge o irezisti­bilă fatalitate. Tineretul vrea să-şi joace rolul său, în determinarea civilizaţiei viitoare, civilizaţia sa . Lupta care începe are un ca­racter moral, e marea bătălie pentru prin­cipii, pentru idei. După bătălia materială a secolului trecut, trebue să urmeze bătălia morală de azi".

Ceeace întăreşte mai mult spusele de mai sus, este faptul imemorabil pentru şcoala şi învăţământul românesc, care a avut fe­ricirea de- a avea în fruntea sa un om, deşi înaintat în vârstă, totuşi care înţelege im­perativul cel mare al timpului. Prin venirea d-lui Dr. C. Angelescu la Ministerul Instruc­ţiunii, şcoala naţională a ajuns la un punct culminant în ce priveşte rolul său social şi naţional: D-sa convins că, tinereţea este primăvara unei naţiuni, a căutat ca prin această tinereţe plină de energie şi vitalitate, să aducă o întinerire a şcolii româneşti. Căci, ceeace 1-a impresionat profund pe dl Angelescu a fost faptul că România este cea din urmă ţară în ce priveşte timpul şco­larităţii şi frecvenţi^

Convins de aceste lucruri, tineretul învă-ţătoresc să caute a arăta, că înţelege me­nirea ce îi incumbă, prin faptul că dela el mai ales se cere a fi la înălţimea vremii actuale.

Ş i dacă naţiunea Română a reuşit acum de-a fi la înălţimea la care se găseşte, să nu uităm că se găsesc şi azi poate mai multe piedici în calea prosperat ii sale. De unde poate pleca flamura, care să oţelească su-

6

42 LUCEAFĂRUL Nr. 4—6, 1935.

fletek ? Dela aceia care formează istoria, dela aceia care mâne vor lua locul celor de azi. Or ce este mai posibil, decât a forma pe cei care ni-s daţi spre creştere, a şa după cum cere vremea.

Nu uitaţi voi t i ne r i . . . că voi sunteţi mai capabili de orice idee, care se găseşte din­colo de comun şi mai sensibili la ceeace e bine şi valoros fiindcă vârsta voastră se găseşte mai aproape de anii de nevinovăţie copilărească şi de natură". G. Fichte.

De ce oare s 'o fi confundând tinereţea cu însăşi ideia de naţiune ? Ce legi, dau ti­nereţii presimţul primejdiei şi afirmarea unei răspunderi naţionale în faţa acestei primejdii?

O taină care nu poate fi decât de ordin divin, încălzeşte sufletul tânărului şi-i dă cutezanţa afirmării şi a gestului. De unde vine t inereţea?

Va trebui să răspundem clar şi să nu ne minţim. Vor fi proşti, surzi şi nebuni aceia cari vor cuteza să deie alt sens Răstignirii, decât cel plămădit în sufletul creştin.

Vor fi proşti, surzi sau nebuni, care să pună cătuşe tinereţii fiindcă ea nu cunoaşte decât legea existenţii sale etnice şi fiindcă ea isvoreşte constant din adâncul afirmării şi nerenunţării noastre ca neam.

G u r a r â u l u i , 1935. N a t a n a i l N. C r u e l a n înv.

„Cel ce minte, chiar dacă nu este des­coperit, are pedeapsa în sine: el simte că trădează o datorie şi se degradează",

PELLICO, Doveri, C. II. *

„Nu cel ce posedă puţin ci cel ce râv­neşte la mult, este sărac.

SENECA *

„De vei vedea un viteaz pe câmpul de luptă, sau în împărăţia spiritului, ori de vei întâlni vre-un stăpănitor în imperiul gân­dirilor şi al descoperirilor, să şti că el a avut o mamă distinsă.

CARMEN SYLVA, *

„Avuţia sufletului este singura avuţie; celelalte bunuri sunt bogate în dureri".

A. SCHOPENHAUER.

„Omul bun nu se bucură numai el singur de faptele sale, ci răspândeşte în jurul său o atmosferă de fericire, pe care o respiră toţi cei ce-l înconjoară".

MANTEGAZZA.

„Omul îndatorat nu poate fi liber. Datoria slăbeşte totdeauna independenţa personală; cu timpul ea atrage după sine degradarea morală. Debitorul este expus la umiliri continue.

SMILES, Economia.

„Privirea nemijlocită a lucrurilor preţueşte mai mult pentru educaţie, decât povestirea. Obiceiuri ce domnesc în viaţa familiară au deasemeni o înrâurire".

NIEMEYER.

„Cel mai mare profesor nu te poate schimba în chip temeinic; te poate libera, tu trebue să te desfăşori!

FEUCHTERSLEBEN. *

„înainte de toate, ascultarea trebue să fie caracterul copilului. Această ascultare poate fi dedusă din constrângere sau din încredere. Această din urmă e însemnată, cea dintâiu e necesară.

KANT. *

„Caracterul spiritelor mari este de a ex­pune lucruri multe în cuvinte puţine. Spiri­tele mici, din contră, au darul de a vorbi mult şi de a nu spune nimic.

LA ROCHEFOUCAULD. *

„Oricât de numeroase ar fi şcolile sale, nu există decât o singură filosofie a vieţii — şi numele său este perseverenţa. A ne duce soarta, înseamnă a învinge".

BULVER.

„Necazurile mici, te fac iubitor; cele mari aspru si sălbatec.

ANDRÉ CHÉNIER.

i^i i l l i i^i l l iM

O a m e n i şi fapte

I o n P o p - R e f e g a n u l L a 3 0 die a n i d e l a m o a r t e a l u i

In 3 Aprilie 1935 s'au împlinit 30 de ani, de când peana iscusitului povestitor, a har­nicului folclorist şi luminatului dascăl al po­porului, care a fost Ion Pop-Reteganul, a încetat a mai scrie. El a murit, gura lui, gata ori când, să dea un sfat bun, a amuţit, trupul îi va fi de mult ţărână, însă opera lui a rămas, trăieşte, încălzind şi azi miile de cititori.

Pentru generaţia dăscălească de azi, pentru cei, cari văd trecutul, ca ceva ruginit, şters \ pentru cei, cari, n'au avut de unde să cu­noască pe cei trecuţi în odihnă, pentru cei, cari nu şi-au înfipt gândurile în trecutul plin de muncă şi hărnicie, pentru acei, cari n'au cunoscut şi nu cunosc opera acestui dascăl de bine, scriem aceste rânduri.

Ion Pop-Reteganul, fiu de ţăran din R e -teag, Ardeal , s 'a născut în 1853 pe vremea când se înfiripa ba lada Iancului.

Crescut în largul naturii, în urma plugului şi al vitelor, având mare dragoste de carte, se frământă, se sbate, se luptă cu sărăcia şi lipsurile, dar învinge şi să face învăţător. Dăscăleşte în Orlat, judeţul nostru, în Vâl­celele rele, Baru-mare, Lisa, Bouţar, B u -cium-Şasa, Sâncel , Rodna şi pe urmă în satu-i natal, în Reteag. Ce-1 face să hoinărească a tâ ta? Dragostea de-a cunoaşte poporul în­treg, de-ai studia sufletul, de-ai culege cân­tecele şi basmele.

Acest dor 1-a mânat spre toate colţurile Ardealului.

Ion Pop-Reteganul a scris mult, mult şi bine. A cules din popor tot ce-a găsit bun, folositor, vrednic de-a rămânea. Folclorul ro­mânesc a avut în Ion Pop-Reteganul p e unul dintre cei mai harnici şi mai înţelegători scor­monitori ai lui. Poveştile ardeleneşti ale lui I. Pop-Reteganul, pe cum şi Povestirile din

viaţa ţăranilor români, Cartea românului, Prietenul săteanului, fiind învrednicite de către „Ast ra" în biblioteca ei.

Pe Ion Pop-Reteganul, îl sorocise părinţii lui săraci, să rămână la coarnele plugului, muncind meseria de plugar ca şi părinţii şi strămoşii lui. II şi puse la proba grea, luându-1 la muncile câmpului, punându-1 să păzească vitele. A ş a s 'a împrietenit el cu natura, pe care a iubit-o până la sfârşitul vieţii sale.

Simţind însă în el dragostea de carte şi învăţătură, prin o voinţă mare stăruie pe lângă ai săi, să-1 trimeată la oraş, la carte. Deşi săraci, părinţii nu i se împotrivesc şi-1 duc la Năsăud, de unde trece la Gherla, mai pe urmă în Deva, la şcoala normală. In 1873, primăvara, când mai avea câteva luni până la examenul clasei I l-a şi încă un an până la terminarea şcoalei de învăţători, la stăruinţa căpitanului Brad, trimis al baronului Urs de Margine, preşedintele şcoalelor gră-niţereşti din fostul reg. rom. I., părăseşte şcoala şi e dus ca învăţător ajutor la şcoala grăniţerească din Orlat.

Căpitanul Brad, care era originar din Orlat, feciorul preotului din acea vreme, ca trimis al baronului Urs, mergând la Deva, s'a pus în înţelegere cu Iuliu Bardoşi, inspector şcolar, român de inimă, care la rându-i cu profe­sorul Ioan Candrea şi alţii, ştiricesc, să des ­copere pe un tinăr energic şi bun pentru acel post de mare însemnătate p e acele vre­muri. Şi alegerea cade asupra tinărului din Reteag, care ajunge astfel, fără de-a termina clasele, la un post retribuit cu 200 florini, locuinţă şi 3 stânjeni lemne de foc. Aci , în Orlat, ajunge, Ion Pop-Reteganul, să-şi poată cumpăra cel dintâi Calendar, în care a cetit „Inşiră-te mărgărite" de V. Alecsandri şi încă câteva poveşti în proză. „De astea şi

6*

44 L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6 1935.

eu pot scrie" şi-a zis tinărul învăţător. A ş a a încolţit în el întâia dorinţă de-a deveni scriitor şi folclorist. Cea dintâi plăsmuire po­porală a smuls-o dela N. Zidu, servitorul şcoalei. Pornită odată avalanşa, ea a crescut mare, aşa că la oprire, s 'a dovedit uriaşe.

Ion Pop-Reteganul într'atâta se îndrăgo­stise în creaţia poporului de rând, în ex­presia ţăranului, că de dragul acestei comori sufleteşti a umblat întreg Ardealul, vizi­tând sat de sat, cătun de cătun, ascultând, culegând, tot ce i se părea bun şi scump de păstrat. Aceasta dragoste, de-a auzi şi vedea cât mai multe şi felurite, l 'a făcut să se trans-fereze atât de des şi în diferite colţuri ale Ardealului, Caracteristica acestei dese schim­bări de mediu, nu este deci a se căuta în vre-un refugiu dinaintea unor fapte rele, sau a unor fricţiuni între dascăl şi popor, ci dintr'o neastâmpărată impulsiune de-a vedea şi auzi pe tot românul la el, acasă. Doar numai' în Sâncel, lângă Blaj , s'ar fi mirat poporenii de schimbarea adusă de Pop-Re­teganul în sa t : „Măi , — cică s'ar fi mirat un poporean, — „de când o venit ăsta dascăl la noi, nu-i mai poţi ţinea- pe copchii nici legaţi acasă, fug la şcoală de gândeşti că-i miere, da până mai deunăzi fugeau de ea ca dracu de tămâie". Şi -apoi un om, care la încheierea unei vieţi de neîntreruptă muncă a putut mărturisi, „ să mă renasc de o sută de ori, tot învăţător m'aş face, că nu există o mai frumoasă carieră pe pământ ca învă­ţător", numai datoria şi-a putut-o face, pe unde a umblat.

Ion Pop-Reteganul a scris mult, atât de mult, că până la el, dar nici dela moartea lui încoace, nime n 'a mai scris atâta, în Ar­deal. Dl N. Iorga a spus la vestea morţii lu i : „ E o uimire ce a strâns el într'o viaţă destul de scurtă şi plină de atâtea greu­tăţi".

N ' a fost ram al folclorului român, n'a fost plăsmuire poporală, din care hărnicia şi pri­ceperea lui să nu fi gustat. Astfel a cules: cân­tece, poveşti, ba lade , legende, descântece, bocete, credinţe, etc. 0 parte au fost adu­nate în cărţi şi broşuri, altele risipite prin piuitele reviste, iar partea cea mai mare, o

ladă de manuscrise, au rămas ca mărturia unei vieţi de muncă stăruitoare.

Munca acestui dascăl a fost foarte vastă. Dintre scrierile lui amintim unele, cărora le putem da numele:

1. Cărţile săteanului român, Blaj 1886; 2. Curs practic de pomărit, A r a d 1889; 3. Cartea poporului, Braşov 1892; 4. Prietenul săteanului român, Gherla 1900; 5. Pilde şi sfaturi pentru popor, Gherla 1900: 6. Pomicultura, Şimleul Silvaniei 1904; 7. Trandafiri şi viorele, Gherla 1884; 8. Inimioara, Sibiu 1885; 9. Poveşti ardeleneşti, Braşov 1885 (5 vo­

lume); 10, Poveşti din viaţa ţăranilor, Gherla 1893; 11, Cazania Ţiganilor, Gherla 1888; 12, Opşagiuri, Gherla 1897; 13, Starostele, Gherla 1891 ; 14, Chiuituri, Gherla 1897; 15, Românul în sat şi la oaste, Gherla 1899; 16, Pintea Viteazul, Braşov 1899; 17, Cele 12 Vineri, Gherla 1901 ; 18, Bocete sau cântece de morţi,Gherla 1901; 19- Poveşti din popor; 20, Ţiganii, Blaj 1386; 2 1 , Novele şi schiţe, Gherla 1898(2broşuri) ; 22, Leonat cel tinăr, Gherla şi altele,

A redactat şi colaborat la următoarele reviste:

1, „Noua Bibliotecă Romană" jurnal be­letristic literar (1882—1883);

2, Timişoara, foaie pentru trebuinţele po­porului român (1885);

3, Familia (dela 1991 până la 1904); 4, Revista ilustrată, redactată de el în

Şoimuş (1898); 5, Revista ilustrată, red. de Onişor, B i ­

striţa, 1902 ; 6, Luceafărul (1903); 7, Gazeta de Duminecă, redactată de el

(1904); 9, Dreptatea, Timişoara;

10. Deşteptarea, redactată de el, Cernăuţi; 11. Convorbiri pedagogice, redactate de el

(1886); 12. Foişoara, redactată de el (1836); 13. Tribuna, Sibiu, A r a d ; 14. Gazeta Transilvaniei, Braşov şi altele.

Nr. 4—6, 1935. L U C E A F Ă R U L 4 5

Munca lui Ion Pop-Reteganul s 'a desfăşurat în trei direcţii. Una s 'a îndreptat spre creaţia poporului, spre comoara sufletească a ma­selor de jos. Din străfundul acestui suflet a ştiut el să scoată diamantul strălucitor, ca din adâncul unei mine, A prins tot ce a crezut că e bun şi folositor de-a se păstra, de-a nu pieri. De dragul folclorului a cu-treerat întreg Ardealul, s 'a oprit, la multe case şi s 'a lăsat în vorbă cu ţăranii meşteri de graiu neaoş românesc, L e - a prins pove-veştile, ghiciturile, snoavele, bocetele, cân­tecele, descântecele, farmecele şi s 'a înfrăţit cu obiceiurile lor, Dela ei s 'a obişnuit de-a nu începe nici un lucru, oricât de mic, fără de a-şi face sfânta cruce. S a scula din pat, cu noaptea 'n cap, aşa cum se scoală ţă­ranul harnic. îndrăgise economia şi cu ea natura, măreaţa carte a lui Dumnezeu. De scris se lega numai după ce da roată pe la vite, prin grădină, pe la câmp, adică după ce punea pe roate mersul gospodăriei mici, dar cuminte condusă.

Undeva, în vre-un sat al Ardealului, R e -teganul, a găsit obiceiul ţăranilor de-a sa ­luta apusul soarelui, de câte ori îl ve ­deau coborându-se după deal, I-a plăcut mult acest obicei şi şi 1-a însuşit. Un prieten, protopop, — văzându-1, că se descopere în faţa soarelui, i-a obiecţionat, că aceasta ar fi închinare la idoli, deci obiceiu păgân, Pop-Reteganul a răspuns însă glumind: eu cred, că tot mai mult preţuieşte şi vredniceşte soa­rele drăguţul, decât un brâu roşu de protopop.

Un alt specific al scrisului său a fost în­drumarea săteanului spre o viaţă mai sănă­toasă şi o economie mai raţională. Ţăranul român, sărac, cu puţină ştiinţă de carte, îm­piedecat în progres de către chiar cei cari aveau datoria să-1 ajute, de către stăpânitori, trebuia ajutat în lupta cu atâţia duşmani. Cărţile pline de sfaturi şi îndrumări ale lui Reteganul i-au fost adevăraţi prieteni. Din ele mulţi s 'au luminat, mulţi şi-au luat me-rindea necesară. Cărţile lui Reteganul se în­dreptau spre ţăranii Ardealului, ca razele soarelui spre glia amorţită de îngheţ.

Pe lângă slova cărţii, acest dascăl, a mai risipit din sufletul său, sfaturi şi îndemnuri

pe toate potecile. Unde vedea, că sfatul nu-i de-ajuns, îl însoţea de faptă, făcând binele cu de-a sila. A ş a a ajuns să planteze pomi în grădinile vecinilor, fără învoirea acestora. Că nu a fost alungat, a putut mulţumi numai marei lui autorităţi şi bunătăţii sale, cunos­cută în cercuri largi.

A ş a se explică înţelesul plângerii ţăranului din Reteag, care la înmormântarea lui R e ­teganul a răspuns, la întrebarea advocatului Tripon din Bistriţa:

— „Ştiţi pe cine a-ţi înmormântat astăzi, moşule ? "

— „Ştiu, Domnule, ştiu... Azi am îngropat Reteagul.

Pop-Reteganul ca învăţător nu putea ne­glija partea educativă a preocupărilor sale.

Pe lângă multele aptitudini, puse în inte­resul binelui obştesc, Ion Pop-Reteganul a fost şi un mare şi bun pedagog.

Convorbirile pedagogice conduse de el în colaborare cu P. Stoica sunt mărturie şi fac do­vada unei înţelegeri profunde în ale educaţiei.

Deşi tinăr în învăţământ, abia după 12 ani de muncă în ogorul educaţiei, are o expe­rienţă bogată, pe care o foloseşte ca îndreptar pentru sine şi pentru alţii la îndrumarea în­văţământului pe căi mai bune.

Frecvenţa şcolară — o boală veche a în­văţământului nostru primar, — rodea, pe vremea lui Pop-Reteganul, cum roade şi acum la temelia culturii poporului. Pop-Re­teganul s'a ocupat de acest rău şi vindecarea lui, încă din primii ani ai dăscăliei.

— Nu numai copilul săracului, ci şi al bogatului/nu cercetează şcoala regulat, dacă învăţătorul nu ştie trata bine cu elevii", spune el într'un articol întitulat: „Cari copii frecventează şcoala mai neregula t?" Tran­spuse în cadrul zilelor de azi, ideile şi p ă ­rerile lui Pop-Reteganul se potrivesc tot aşa de bine, ca şi pe acele vremuri.

Şcoala lui Pop-Reteganul era tixită de elevi, nu de teama amenzilor şcolare, ci atraşi de bunătate şi suflet deschis. Pe aceasta bună­tate de suflet aşează Pop-Reteganul toată greutatea educaţiei. El foloseşte în educaţie pilda vie, care cucereşte mai mult, decât vorba fără faptă.

46 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6 , 1935.

Cu câtă bunătate de suflet a ştiut să-şi captiveze elevii, se poate vedea din dorinţa unei eleve, care în aiurelile ceasului din urmă ale vieţii, îşi chema pe învăţătorul lângă patul ei. După moartea copilei i s 'a spus lui Ion Pop-Reteganul aceasta, iar el a răspuns, că de-ar fi aflat de dorinţa elevei, s'ar fi pornit Ia drum, deşi era departe, într'o că­lătorie de studiu.

Dar nu numai pentru elevi a fost Pop-Re­teganul pedagog, ci şi pentru cei mari, pentru colegii lui. Pentru aceştia a scris el biografia şi viaţa atâtor oameni ai şcoalei ca Vasile Petri, Vasile Gr. Borgovan, Basiliu Mureşan, D. R. Cordescu, Elie Popu şi alţii. Cu fap­tele acestor harnici bărbaţi a vrut să împin-teneze la muncă ceata celor mulţi, a celor mai slabi de înger, a celor mai săraci cu duhul,

E interesant de ştiut şi de cunoscut p ă ­rerea ce-o avea Pop-Reteganul despre să ­răcia dascălului român, sărăcie înfrăţită cu

el atunci ca şi acum, într'o povestire din popor: „ A ş a stă treaba şi cu învăţătorii po­porului. Ori cât de înţelepţeşte ar vorbi po­porului, ori cât sunt de sârguincioşi şi de adevăraţi luminători ai poporului, vorbele lor nu se prea ascultă, căci ei sunt săraci şi săracul în ziua de azi, nu prea trage mult in cumpănă".

Câtă dreptate şi adevăr conţin aceste cu­vinte, chiar şi pentru democraticele zile de acum!

Vom încheia aceste rânduri, închinate unui luminat dascăl, cu cuvintele scrise în bio­grafia sa de către tovarăşul de muncă P, Stoica, proprietarul revistei Convorbiri pe ­dagogice : „Numele ce-1 punem azi în fruntea revistei noastre, este atât de cunoscut şi po­pular, încât nu numai cetitorii noştri, ci toţi cărturarii români vor simţi o plăcere auzind rostindu-se acest nume",

P e l r e a D a s c ă l u l .

C o n g r e s u l a l î n v ă ţ ă t o a r e l o r d e l a ş c o a l e l e d e

Nici un alt oraş din ţară nu era mai po­trivit decât Clujul să se ţină un congres al învăţătoarelor dela şcoalele de copii mici, A fost cea mai potrivită ocazie, de a da răspuns azi asupritorilor de ieri, care făcuse din şcoalele de copii mici o armă de des-naţionalizare a elementului românesc. Pe de altă parte, cetatea culturală a Ardealului cu toate instituţiile sale de cultură şi cu oameni de cultură pedagogică recunoscută, ca şi concursul larg al administraţiei au dat ace ­stui congres o importanţă recunoscută şi plină de învăţăminte pentru participanţi,

învăţătoarele din toate părţile ţării, Sibiul nostru însă n'a avut decât 4—5 participante, din care majoritatea din oraşul Sibiu,

Voi lua în revistă toate fazele acestui con­gres, trecându-le prin prisma mea de obser­vatoare, spre a reda cât de puţin din impre­siile avute la acest congres şi învăţămintele câştigate.

A u participat peste 300 de învăţătoare. Deschiderea congresului s 'a făcut in sala

p e d a g o g i c c o p i i m i c i d i n 3 , 4 , 5 s i 6 M a i 1 9 3 5

Prefecturii, în prezenţa d-lui C, Angelescu, Ministrul Instrucţiunii, cu care ocazie s 'a putut vedea dragostea cu care a fost primit ca o răsplată a stăruinţii ce o depune pentru ridicarea culturală şi materială a învăţăto­rului, D-ra Al, Demetrescu, preşedinta con­gresului a arătat în cuvântarea s 'a de des­chidere a congresului nevoile învăţământului şcoalelor de copii mici, cari se pot număra astfel: numărul nepotrivit de scoale răspândit în ţară, pentruca în unele judeţe să avem o şcoală, iar în altele aproape suta, lipsa de localuri şi de mobilier, la care noi am mai adăuga şi de material didactic, funcţionarea acestor şcoli ca auxiliare a ocupaţiei locui­torilor în timpul verii, controlul şi pregătirea profesională a învăţătorilor, etc.

Toate aceste probleme numai s 'au arătat, însă nu au intrat în discuţia congresului, ceeace trebue să se aibe în vedere la un viitor congres, sau la un viitor congres ge ­neral al învăţătorilor ca puncte aparte în moţiunile ce se vor vota.

Nr. 4 - 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L

Dl Ministru al Instrucţiunii, C. Angelescu, a redat starea învăţământului din trecut în comparaţie cu ceeace s'a realizat până azi, arătând câte mai sunt de realizat: o sala­rizare mai hună a învăţătorilor prin armo-nizaria salariilor, mărirea numărului învăţă­torilor, atunci când şi Bucureştii au 56.000 copii analfabeţi, localuri, iar pentru grădinile de copii va avea toată solicitudinea cuvenită.

Cuvinte frumoase de bun venit au adresat P, S a Episcopul N. Ivan, prof. N, Drăgan, primarul oraşului, Ştefănescu-Goangă rectorul universităţii, I. N, Ciolan preşedintele aso­ciaţiei învăţătorilor din Ardeal , care a spus că învăţătoarele dela şcoalele de copii mici au luat înainte pe învăţători prin aceste con­grese de specializare şi că în vara anului acesta va organiza cursuri pentru toţi învă­ţătorii şi învăţătoarele dela şcoala de copii, în Cluj.

In zilele următoare au urmat conferinţe de specializare pe care le enumărăm în ordinea ţinută: „Igiena şi alimentarea copiilor mici", d-na Maria Heroiu, „Hrana copilului dela 3—7 ani", prof, D. Popovici ; „Etapele de desvoltare ale copilului până la 7 ani" de prof, V, Ghidionescu; „Colaborarea dintre şcoala primară şi şcoala de copii mici" insp. şcolar C, Iencica; „Şcoala de copii mici în regiunile minoritare" dl insp. general P. R. Petrescu dela Sibiu, care a fost deosebit fe­licitat pentru cunoaşterea profundă a acestui învăţământ şi modului său pitoresc de a vorbi, astfel că spre cinstea iubitului nostru, facem această deosebire, faţă de ceilalţi con­ferenţiari. Ultima conferinţă a fost „Deprin­deri bune în educaţia copilului" de d-na Mihăilescu-Braşov,

Paralel cu conferinţele din fiecare zi au urmat lecţii practice la şcolile de copii mici din oraş, Ceeace trebue să relevăm aci in­teresant şi pentru conducătorii multor oraşe şi sate, dar poate şi pentru ai oraşului Sibiu, frumuseţea localurilor de scoale : spaţioase, cu câte 2 săli deschise prin perete de sticlă, ca în timpul serbărilor sau jocurilor, spaţiul S ă fie cât mai larg. In fiecare curte câte un pavilion de joc şi 4—5 leagăne, în care co­piii să se legene vara.

Pregătirea învăţătoarelor din Cluj prin con­tactul viu ce-1 au cu cercurile universitare şi cu toate institutele universitare, unde se cercetează viaţa copilului, ne-au dat credinţa că stau mai presus de multe învăţătoare- şi de aceea o arăt ca să le răsplătesc şi stăru­inţa ce au depus de a satisface cât mai mult dorinţele congresistelor.

Cunoaşterea şi vizitarea instituţiilor din Cluj ca Universitatea, azilul de copii, insti­tutul de igienă, institutul de psihologie, in­stitutul de pedagogie, grădina botanică, cli-nicile şi muzeele pe lângă ceea ce a avut oraşul prin frumuseţea sa deosebită, au dat învăţătoarelor cunoştinţe cari din cărţi şi prin aprofundări singuratece mai greu se pot căpăta.

Ca încheere a urmat adunarea generală a asociaţiei învăţătoarelor dela şcoalele de copii mici, în care discuţii nu au avut loc. Poate că timpul scurt a impus această măsură D-nei preşedinte. Dar pentru viitor învăţă­toarele cer să-şi spuie toate necazurile lor. S a u dacă asociaţia învăţătoarelor de copii mici rămâne numai pur pedagogică, atunci cerem d-lui D- Toni, preşedintele asociaţiei generale a învăţătorilor din România, ca la viitorul congres să puie pe ordinea de zi şi problemele învăţământului şcoalelor de copii mici, care să se discute aparte numai de în­văţătoare. Nu e mai puţin adevărat că s 'a văzut şi multă timiditate, frică de a deschide discuţia despre anumite chestiuni ca nu cumva să aibă loc vre'un necaz. Pentru viitor, de asemenea cred, că se va lua dispoziţiunea, ca în comitetul central să facă parte învă­ţătoare din fiecare provincie. Pentru condu­cerea asociaţiei să fie un comitet restrâns din Capitală, iar comitetul central să fie adunat de câte 3—4 ori pe an,

Incheiu aceste rânduri cu gândurile mele spuse cinstit, cu admiraţie şi dragoste faţă de colege şi faţă de preşedinta acestui congres, d-ra Al, Demetrescu, ca şi a d-nei Roguschi, d-nei Bogdan-Duică şi celorlalte învăţătoare din comitet. Viitorul congres, ca şi celelalte manifestări ne vor da ocazia să vedem şcoala neamului nostru cât mai bine organizată şi cât mai folositoare,

C l e m e n t i n a M. G r ă d i n a r i i înv. şc . de copi i mici 4 Sibiu.

Poezii poporale De urât, mânca-l-ar focu, Mă îngălbin ca şi socu ; De urât, mânca-l-ar para, Mă îngălbin ca şi ceara. Ardere-ai, lume 'ntr'un ceas, Să mă scap de-aiât năcaz l — Dece, Doamne, m'ai lăsat Să trăiesc înstreinat!

(Din Vidra) .

Cine nu ştie ce-i doru, In vapor puie picioru, Că l-a legăna vaporu De ştiu, că i-a veni doru ! Că pe min' m'a legănat,] M'a făcut de-am tot oftat.

(Bin B r a ş o v - S c h e i u ) .

Din colecţia:

Prof. Gh. Maior

De pe câmpia Clujului

— Puişor ş'al meu iubit, Pus-am gând să mă mărit; — Puişor ş'a mea iubită Dacai pus gând, te mărită.

Săracu, drumu de ţară1) Călcat e de multe cară2) De cară şi de căruţe Şi d'a mele picioruşe Mergând seara la mândruţe.

*

Sunt născut pe foi de mură, Să fur dela fete gură. Sunt născut pe foi de fragi, Fetele să-mi fie dragi.

#

Du-te dor şi iară vină De trei ori până la cină,3)

x ) d r u m de ţară = ş o s e a . 2 ) c a r ă = care . 3 ) c ină = m a s a de s e a r ă .

Strigături

Du-te dór şi 'ntoarnă iară De trei ori până pe seară.

— Ce eşti mândră subţirică ? — Bade, dragostea mă strică... — Ce eşti mândră subţirea ? — Bade, dragostea mi-e grea.

* Astă-vară ce-a trecut, Dus-am dor de mândra mult; Dar la vara care vine, Duce dor mândra de mine.

* Spune bade de-i veni; De nu, nu mă celui1) Că celuită-s eu bugăt2) Când mă uit şi nu te văd.

Din colecfia : Nicolae D. Marin, înv.

1 i Incela, minţi. 2 ) Destul , deajuns .

Nr. 4—6, 1935. L U C E A F Ă R U L 49

50 L U C E A F Ă R U L Nr; 4 - 6 , 1935.

D e P a ş t i , în s a t I a h o r a

S e adevereşte tot mai mult, că trăinicia şi dăinuirea unui popor există până atunci, până când ţine şi practică cu sfinţenie datinile şi obiceiurile strămoşeşti. Ştim şi mai mult, că învăţătorul e propovăduitorul şi lumină­torul satelor şi că activitatea lui extraşcolară, în deosebi în timpurile de faţă „ale modernis­mului" care-şi întinde rădăcinile sale pericu­loase tot mai mult la ţară, trebue să acţio­neze cu rezultat, din ce în ce mai mult, la ţinerea ş l practicarea frumoaselor noastre datini strărnoşeşti de l a : naştere, nuntă şi la moarte.

Astfel, cred, că nu e de prisos când dau în vileag b bucurie a mea, care am avut-o a doua zi de Paşte, din anul acesta, când cu multă plăcere am asistat şi subsemnatul la „hora" din o fruntaşă comună românească din jurul Sibiului, Şi aceasta o fac cu atât mai mult, pentruca să atrag atenţiunea bine­voitoare a colegilor mei învăţători şi să le dovedesc, că în timpul din urmă, prea a început să se încuibe „moda" atât în fru­mosul nostru port românesc original şi mai ales în dansurile noastre naţionale: hora, în­vârtită, haţegana, sârba, bătuta, brâuleţul, ş, a,, dar în special s 'a abandonat aproape cu desăvârşire prea frumosul nostru dans de coloană, românesc „Romana" şi încetul cu încetul s 'a strecurat şi introdus şi prin unele din satele noastre româneşti, aşa numitele: „dansuri moderne" c a : valsul, polka, schimi, foxtrotul şi mai ştiu eu şi câte alte baza­conii, cari cu adevărat batjocuresc frumoa­sele, ritmicele şi svăpăiatele noastre dansuri naţionale; deci să stăruim din toate puterile noastre, cu mic cu mare şi să le scoatem afară pe toate dansurile străine şi plictisitoare şi să practicăm numai şi numai drăguţele şi călduroasele noastre dansuri naţionale, Ia cari totdeauna să fie în frunte dascălul şi fruntaşii satului.

Ba , cu durere, trebue sa afirm, că în unele comune fruntaşe şi curat româneşti, între cari se numără şi Săliştea, deşi primăria comu­nală a construit un prea frumos pavilion, pentru „hora satului", în cel mai frumos centru al comunei în „Parcul comunal" alui nenea „Henţiu", acest pavilion frumos, stă părăsit si aproape pustiit in duminecile şi sărbătorile de peste an, deoarece tineretul de azi, a pus la uitare „jocul din pavilon" şi-şi caută distracţie cu alte îndeletniciri ca „po­pice şi focuri de cărţi" prin hotelele şi cârciu­mile comunale, pe când fetele mari ale sa ­tului, tânjesc prin cele colţuri ale stradelor şi uliţelor cu bătrânii şi bătrânele din ve ­cinătate.

Unde mai există azi, renumitele „hore" şi jocuri româneşti ale vestiţilor Sălişteni, când cu multă plăcere şi interes, alergau domnii de prin oraşe, chiar şi dela Bucureşti în săr­bătorile Crăciunului, Paştilor şi ale Rusaliilor, să privească hora. Acei vizitatori plecau entuziasmaţi şi edificaţi, văzând jocurile din pavilionul Săliştei şi în special rămâneau încântaţi de frumosul port românesc sălişte-nesc, precum şi de manierele frumoase şi inteligente ale tineretului viguros şi sprinten al băştinaşilor. Azi, dacă în sărbători, totuşi mai vizitează Săliştea lumea bună şi dornică, din Capitală sau din alte centre ale ţării, să vadă hora dela Sălişte, pleacă desavuată şi mâhnită de cele ce a aflat aci odinioară. Cred că pe lângă Sălişte mai sunt şi alte sate româneşti, unde tânjesc hora şi obiceiu­rile noastre strămoşeşti. Aceas tă stare de lucruri la existenţa poporului nostru româ­nesc e direct periculoasă. S ă căutăm deci cu toţii, să ne afirmăm cât mai intensiv, pentru a îndrepta „răul" şi a ne face vred­nici de conducătorii naţiunii româneşti şi că purtăm numele frumos de români!

e e.

Nr. 4—6, 1935. L U C E A F Ă R U L 51

ŞJJ i l lH II ,Hl • l l U „ | l l > , „ | l > ,1 ' n i l l l , , , l , ' < i | l , l ! Ş

R I O P V S I I # " ' l i 1 „ i i i " ' , " " l i „ " " „ i i l l " ' " " ! , , , I fi=

George C. Bontilă: Tehnica testelop ps i ­hologice, editura Cartea Românească, B u ­cureşti 1935, pp. 110 Lei 75.

Dl G. C. Bontilă, asistent la Laboratorul de psihologie experimentală al Facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti, şeful servi­ciului psihotehnic din Casa Centrală a asi­gurărilor sociale, este un foarte bun cunoscut al tehnicei experimentale în domeniul psi­hologiei. Prin cartea de faţă, prefaţată de dl prof. univ. C. Rădulescu-Motru, pune la îndemâna educatorilor o serie întreagă de mijloace pentru diagnosticarea diferitelor funcţiuni intelectuale.

Importanţa şi necesitatea cunoaşterii in­dividualităţii şcolarului e evidentă pentru orice educator. Mijlocul cel mai obişnuit este observaţia empirică. E a trebue însă în continuu controlată şi îndrumată cu ajutorul mijloacelor ştiinţifice. Aceas tă posibilitate ne-o oferă testele.

Aici ni se dau următoarele teste cu in­strucţiuni, cotare şi e ta loane: 1. testul de inteligenţă generală — testul Dearborn, tra­ducere — ; 2. inteligenţă generală — testul armatei americane — ; 3. inteligenţă anali­tică ; 4. atenţie concentrată; 5. memoria for­melor geometrice; 6. inteligenţă tehnică; 7. reprezentarea spaţială ; 8. puterea de com­binare spaţ ială; 9. înţelegere verbală; 10. te­stul de relaţii de formă; 11. testul de pârghii; 12. testul de labirint; 13. testul de calcul; 14. testul de decupaj ; 15. testul de rapidi­tate manua lă ; 16. testul de memorie audi­tivă a cuvintelor. Prin aceste teste se poate măsura gradul inteligenţei, calitatea inteli­genţii, calitatea inteligenţii — abstractă, con­cretă, analitică, inventivă, tehnică, — gradul concentrării atenţiei, gradul memoriei for­melor geometrice şi a cuvintelor prinse pe cale auditivă, funcţiunea combinării şi re­prezentării spaţiale, puterea de înţelegere şi judecată, aptitudinea mecanică, spiritulîde observaţii, aptitudinea la calcule simple, abi­litatea manuală. Testul de memorie şi atenţie are etalon stabilit pe copiii români; cele­lalte sunt etaloane împrumutate dela cerce­tătorii străini. Etalonul testului i de 1 inteli­genţă Dearborn a fost stabilit de autor în urma examinării a 7500 copii din regiunea Yura Bernois (Elveţia). Până la alcătuirea unui etalon naţional, cu acest test, poate fi

folosit pentru eprecierea aproximativă a in­teligenţei copiilor din şcoala noastră.

Pe lângă acestea, în partea I., cartea cu­prinde şi o serie de instrucţiuni foarte pre­ţioase pentru stabilirea de etaloane pe clasă sau pe şcoală, lucru care se poate face de către învăţător în caz că aplică vre-untest , care n'are etalon. Lucrarea e binevenită, cu atât mai mult, cu cât ştim că unul din ne­ajunsurile principale ale celor mai multe teste e că nu se pot aplica de două ori la acelaş subiect. De aceea e bine să avem pentru aceeaşi funcţiune psihică cât mai multe teste.

t . B o l o g a .

„Căminul cultural" revista de cultura poporului N-rele 1—3, Anul 1. Noemvrie— Decemvrie 1934. Ianuarie 1935.

Revista „Căminul cultural" este artera principală dintre „Fundaţ ia Culturală R e ­gală „Principele Carol" şi „Căminele cultu­ra le" de pe cuprinsul ţării.

A recensa această revistă — mai ales când cele scrise sunt adresate învăţătorilor, care trebue să fie sufletul căminelor cultu­rale — însemnează — cred — să arăt, care le este rostul şi importanţa ce dă M. S . R e ­gele acestor aşezăminte.

Când în anul 1920, Mi-a venit gândul, plin de un avânt tineresc, de a crea această Fundaţie, am fost mânat de ideea că în urma marilor reforme: împroprietărirea ţă­ranilor şi votul obştesc, mai era un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea acestei ţări, acolo unde trebue.

A m fost convins, că numai prin drepturi politice şi printr'o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite şi de aceea, întemeind această Fundaţie , a m dorit s ă pătrund cât mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare zi de zi, ceas de ceas, ca s ă putem ajunge să ne fălim şi noi, cum se fălesc alte ţări, cu sate — nu numai pito­reşti — dar cu sate frumoase, cu sate să ­nătoase.

Opera Fundaţiei este operă migăloasă, este operă de lucru în nuclee. Noi vrem, prin întărirea căminelor culturale săteşti — adică prin întărirea unor organizaţiuni, aş putea zice, de tutelă morală asupra satului, să ajungem la scopul acesta, la ridicarea

52 L U C E A F Ă R U L Nr. 4 - 6 , 1935.

atât a individului, cât şi a comunităţii. (Cu­vântarea M. S . Regelui la redeschiderea Fun­daţiei Căminul cultural, Noemvrie 1934).

încă dela întemeierea Fundaţiei, în multe sate ale ţării au luat fiinţă Căminele cultu­rale, care sunt celulele acestui puternic or­ganism.

Iată ce importanţă le dă M. S. R e g e l e : „Prin organizaţia solidă a Căminurilor fun­daţiei Principele Carol văd o chezăşie so­lidă a desvoltării satelor.

Căminul trebue să fie centrul de strălu­cire a vieţii locale ; este celula organică a cunoaşterii vieţii noastre rurale".

De aci se poate vedea câtă grijă poartă Suveranul satelor, care reprezintă 8 0 % din populaţia ţării.

Revista „Căminul cultural" s 'a născut pentru următoarele motive : 1. ca să se poată avea unitate de vederi în conducerea Că­minelor culturale; 2. pentru a se face le­gătura între Fundaţie şi Cămine şi 3. să se poată şti în orice moment ce s 'a realizat şi ce a rămas de făcut, pentrucă la Fundaţie nu se lucrează — cum e la noi obiceiul pă ­mântului — după presupuneri şi cu apro­ximaţii, totdeauna improvizându se.

Acolo se face operă pozitivă, fiindcă tot ceea ce se lucrează, se bazează pe cunoa­şterea realităţilor sociale locale, care nu se potrivesc nici dela sat la sat, necum dela ţară la ţară.

O greşală enormă se face la noi, că nu se ţine seamă de aceste realităţi şi că se copiază totul. Sfârşitul oricăror improvizaţii, nu poate fi decât falimentul.

Din acest punct de vedere Fundaţia va fi scutită de surprizele dezastrului, pentrucă în opera grea şi anevoioasă ce are de în­făptuit, colaboratorul şi realizatorul practic al gândurilor Suveranului este eruditul so ­ciolog dl profesor D. Guşti, care-i director general al Fundaţiei.

D-sa care printr'o îndelungată experienţă cunoaşte mai bine decât oricine satul, a şi întocmit în cele mai mici amănunte un plan de lucru, care încă din vara anului 1934 s 'a pus în aplicare.

Cinci sunt ideile călăuzitoare pentru munca aceasta culturală la sate, pe care se bazează programul său de lucru: 1. „munca cultu­rală nu poate năzui s ă împartă tuturor o aceeaş cultură, ci de a da putinţa fiecăruia a desfăşura o cultură proprie, lăuntrică, cul­tura adevărată neputând fi generală, popu­lară, extensivă, ci numai intensivă, o cul­tură a poporului ; 2. o cultură regională,

întemeiată pe cunoaşterea monografică a ţării ; 3. cultura satului care trebue să fie o cultură totală, corespunzătoare acestui total social, satul şi care trebue să îmbrăţişeze cu o egală atenţie: Sănătatea (igiena satului şi a săteanului, cultura fizică), Munca (viaţa economică regională, femeia în gospodărie, viaţa cooperativă), Sufletul (viaţa moral-re-ligioasă şi artistică) şi Mintea (răspândirea cărţii prin biblioteci, apoi şezători, muzeu, teatru, radio, ş. a. m. d.) ; 4. Dreptul sa­telor la cultură şi 5. Formarea conducăto­rilor sociali fireşti ai satelor" (Idei călăuzi­toare pentru munca culturală la sate, Cămin, cult. Noemvrie 1934).

întrucât la Fundaţie deviza este, cât mai puţină vorbă şi cât mai mult lucru, chiar în vara anului 1934 au fost trimise 10 Echipe Culturale Regale studenţeşti la sate, ca să lucreze la ridicarea vieţii ţărăneşti. Din aceste echipe au făcut parte între alţii un medici­nist, o medicinistă, un agronom, un teolog şi un student dela litere sau dela drept, puşi sub supravegherea unui inspector al Fundaţiei.

Trimiterea la sate a acestor echipe, după însăş cuvântul Suveranului, avea un dublu s c o p : 1. De a se face ceva pentru satele şi ţăranii noştri şi 2. De a arăta tineretului nostru universitar, care este calea cea sănă­toasă a muncii şi a surplusului de energie" (Cuv. M. S . Regelui la deschiderea expozi­ţiei Echipelor Culturale Regale, Cămin. cult. Decemvrie 1934).

Iată ce s p U n e M. S . Regele studenţilor, care pleacă cei dintâi la muncă : „Spe r că sunteţi toţi convinşi de munca ce vi se cere. E adevărat că este o muncă de sacrificiu, dar trebue să fiţi convinşi că este o muncă adânc rodnică şi folositoare ţării. Nu ple­caţi acolo, ca să faceţi muncă de paradă, ci vă duceţi în acele colţuri pierdute de ţară, ca să întreprindeţi o lucrare, care trebue să lase urme trainice în fiecare sat.

Dorinţa mea este ca după plecarea echi­pelor, satul s ă fie, pe cât se poate, trans­format. Transformat ca aspect exterior şi transformat şi ca viaţă intimă.

Din punct de vedere edilitar, o consta­tare tr istă: când treci de pe drumul mare şi ajungi în sat, în cele mai multe locuri găseşti că drumul este stricat.

Praful, de trei ori mai mult decât afară. Şanţurile pline de apă stagnată. Nici un podeţ. Garduri cari cad.

întrucât aici este o primă muncă de aspect exteripr.

Nr. 4 - 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L 53

Necurăţenia este mare şi mai nicăeri nu vedeţi grădini, cu toate că fiecare sătean are un petec de pământ, câţiva metri pătraţi, prin care ar putea să înflorească întreg aspectul locuinţei sale.

Din punct de vedere al locuinţei sătea­nului : constatăm că în cele mai multe lo­curi nu se deschide fereastra, deci intri într'un aer îmbâcsit. Prima voastră datorie este de a face să priceapă fiecare că aerul nu este un duşman, ci este un prieten. De aci se leagă chestiunea curăţeniei interioare a casei.

Sunt multe locuri, t rebue să mărturisesc, unde această curăţenie există Dar nu peste tot şi probabil nu acolo unde veţi fi trimişi voi, pentrucă tocmai de aceea sunteţi tri­mişi.

De chestiunea aceasta se leagă chestiunea curăţeniei corporale a fiecăruia. Trebue să învăţăm cele mai elementare reguli de igienă, fizică şi morală.

Trebue să înveţe săteanul cum se lucrează şi cât se lucrează, căci la noi se lucrează în timpul muncilor agricole şi pe urmă, în cele mai multe locuri, restul anului se stă fără să se mai facă nimic.

Este un lucru care duce la tot felul de păcate şi contra acestui lucru va trebui luptat.

In direcţiunea muncii agricole, în direc­ţiunea gospodăriei, rare sunt satele unde o să găseşti de pildă un coteţ. Păsările sunt toate pe şosea, călcate de automobile ; de unde ceartă şi de unde ură. Aces t lucru se poate evita în felul cel mai s implu : con­struirea de mici coteţe şi hrana să se dea în curte nu pe stradă.

Dacă vă indic aceste lucruri este, ca să vă arăt, că munca voastră este o muncă de detaliu, aşa cum vi s 'a cetit. V a trebui să treceţi din casă în casă, să vorbiţi cu fie­care, să-i îndrumaţi şi sfătuiţi.

Voi nu veniţi cu puterea pumnului, voi trebue să veniţi cu puterea inimii şi puterea convingerii. Numai vorbind, arătând fiecăruia ceeace trebue să facă îi veţi putea îndemna". (Cuv. M. S . Regelui către echi­pele studenţeşti, Cămin, Cult., Noemvrie, 1934).

Cât sunt de crude şi de dureroase aceste adevăruri!

Nu ustură pe nimeni din cei care n 'au făcut nimic pentru ridicarea ţăranului, dar cari au avut grija să-1 facă să aştepte totul de pomană, când aud acestea din gura S u ­veranului ţării ?

Nu cred că se putea da studenţilor un mai normal program de lucru! Suveranul cunoaşte jalnica stare a satelor!

Pentru învăţători această cuvântare are o importanţă deosebită. Deaceea am şi re­produs-o aproape în întregime. Noi, trăind aproape toată viaţa în sate, fără poduri, fără podeţe, fără garduri, fără şanţuri pe marginea drumului, etc. ne obişnuim" aşa de mult cu aceste lipsuri, în cât nu ne mai impresionează.

Ce zic însă străinii, când văd această con­damnabilă dezordine ? Ce-am face — mai ales — dacă într'una din zile ar trece M. S a Regele prin satul nostru ?

Echipele Culturale Regale într'o însu­fleţire care face cinste studenţilor, au pornit la muncă şi-au făcut ceeace nimeni nu credea că vor putea face în cele trei luni, — Iulie-Septemvrie — cât au muncit.

Reproduc din cuvântarea dlui profesor D. Guşti la deschiderea expoziţiei Echipelor Culturale Regale, care s 'a organizat după terminare, în Bucureşti, următoarele :

„ A u luat parte la această muncă 98 de studenţi, dintre car i : 17 medicinişti, 10 dela medicina veterinară, 14 dela agronomie, 28 dela litere, 5 dela ştiinţe, 11 dela drept, 7 dela teologie şi 6 eleve dela gospodărie. Alături de studenţi au lucrat 56 de tehni­cieni, dintre car i : 12 medici umani, 7 ve­terinari, 9 ingineri agronomi, 7 profesori de educaţie fizică, 6 surori de ocrotire şi 6 maestre de gospodărie .

In cele 4 domenii hotărite de programul de lucru, s 'a ajuns la următoarele înfăptuiri:

Pentru Sănă ta te : la îngrijiri medicale : 18.012 consultaţii, 5.381 injecţii, 590 vizite medicale la domiciliu, 155 analize medicale, 10 farmacii model, la educaţie fizică: pre­gătire preregimentară a 329 de tineri.

Pentru M u n c ă : la agronomie: 3330 con­sultaţ ia; 22 conferinţe şi lecţii pract ice; 345 ha arături şi însămânţaţi; 3.473 pomi deparazitaţi şi altoiţi; 2 vagoane cereale de p r o b ă ; distribuire de animale mari şi mici de r a s ă ; instrumente şi maşini agricole disri-buite sătenilor; la îngrijiri veterinare: 5.029 consultaţii; 6.522 injecţii; 2.150 vaccinări; la îngrijiri edilitare: 22 poduri de ciment: 397 poduri de lemn; 30.600 m. şanţ; 60.450 m. şosea ; 16 grajduri construite; 83 fân­tâni; 6 şcoli şi biserici (2 reparări) ; la gos­podăr ie : 160 de lecţii practice de gospo­dărie.

Pentru suflet: 89 predici şi discuţii reli­g ioase ; 1.500 icoane distribuite, un muzeu biser icesc

54 L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6, 1935.

Pentru minte: 24 de cămine culturale în­fiinţate; 1.500 de volume distribuite; 96 de şezători. (Cămin. Cult., Decemvrie, 1934).

Din această dare de seamă se desprinde nu numai munca uriaşă ce s 'a depus, dar şi rezultatele practice la cari s 'a ajuns.

De aci se vede, cât se poate face prin muncă dirijată înţelepţeşte! Şi câte nu s'ar putea face ? !

Opera începută din îndemnul Suveranului, suntem siguri că va fi dusă până la sfârşit. L a deschiderea expoziţiei a precizat : „O operă ca aceasta nu este dintre acelea care se încep şi apoi se lasă, ci este o operă care trebue să fie continuată, aş putea zice o viaţă întreagă. Legătura pe care unii dintre voi aţi făcut-o, sufleteşte, cu satele prin care aţi fost, trebue să fie permanentă, trebue să se ştie că voi sunteţi nu numai îndrumători şi ajutători la nevoie, căci aci nu este o chestiune de sfat, ci o chestiune de suflet, de grije de orice clipă". (Cămin. Cult., Decemvrie, 1934).

O însemnată parte din revistă e ocupată natural de altfel — cu dări de seamă despre titanica activitate desfăşurată de cele 348 cămine din ţară (Muntenia 111, Do-brogea 23, Moldova 101 , Basarabia 97, B u ­covina 13, Transilvaoia 19 (abia 1 de judeţ!) Banat 5, Crişana-Maramureş 3).

E greu să prinzi într'o recenzie tot ceeace se poate spune despre această bună, utilă şi frumoasă revistă.

Nu ştii ce să scrii şi ce să laşi, fiindcă totu-i substanţial.

E natural — de altfel — să fie aşa, când e vorba de o revistă a Fundaţiei, condusă de dl profesor D. Guşti, sub privirea atentă a M. S . Regelui.

Colaborarea preţioasă a unor cărturari de seamă şi mai presus de toate realizatori practici ca : P. S . S . Arhiereu Tit. Simedrea şi a dlor Alex. Lascarov-Moldovanu, E m a -noil Bucuţa, Apostol Culea, Victor Ion Popa, Stanciu Stoian, Valeriu Măgureanu, etc., fac din revista „Căminul Cultural" cea mai preţioasă podoabă, pentru o bibliotecă, iar pentru cei cari vor să muncească la ridi­carea satelor, cel mai bun îndreptar, unde vor găsi, precis pus la punct, întregul pro­gram de lucru.

De când am cetit această revistă, mă chinueşte mereu întrebarea: Oare, în ju­deţul nostru, se găseşte vre-un Cămin cul­tural afiliat Fundaţiei ? Dacă nu, • când şi unde se va găsi, cel care sa înfiinţeze primul ? N. C. V e p z e s e u .

Delieuentul minor. După lucrarea d-lui Al. Roşea. Problema pe care o tratează dl Alexandru Roşea , în lucrarea cu titlul de mai sus, este un studiu psiho-fiziologic şi social al delicvenţilor minori.

Din punct de vedere teoretic, caută să stabilească, prin metode ştiinţifice, specificul individualităţii psihofiziologice, ale copiilor delicvenţi şi anume: care sunt trăsăturile caracteristice, constituţionale ale acestor individualităţi, prin ce se deosebesc ei de copiii cu o purtare normală, apoi cari sunt factorii cari pot împinge pe minor la infracţiune şi cum lucrează aceşti fac­tori.

Din punct de vedere practic, a încercat să precizeze care sunt măsurile cele mai indicate pentru prevenirea infracţiunei de către minori şi mijloacele cele mai potrivite şi mai eficace pentru reeducarea lor, în a şa fel, ca să fie redaţi societăţii ca elemente folositoare. Pentru a putea preciza cari sunt factorii ce determină infracţiunea, au ­torul a studiat, pe de o parte, anteceden­tele familiare şi personale, pe de altă parte etatea psihofiziologică actuală a delicven­ţilor, în special inteligenţa şi viaţa emotiv-activă.

Subiectele, pe care sunt fondate cerce­tările, sunt subiecte româneşti; este popu­laţia celor două instituţii de educaţie corec-tivă din Gherla şi Cluj.

Metodele, pe care le-a utilizat, sunt ur­mătoarele ;

Pentru studiul antecedentelor familiare şi personale, s 'a folosit metoda chestionarului. Aces t chestionar conţine, atât pentru ante­cedentele familiare, cât şi pentru cele per­sonale, o serie întreagă de chestiuni gru­pate în patru categorii: antecedente psiho­fiziologice, sociale, educative şi economice. Datele cerute de acest chestionar au fost dobândite prin diferite c ă i : conversaţia cu subiectele, consultarea dosarului fiecăruia etc.

Pentru examenul inteligenţei s 'au folosit testele neverbale, elaborate şi etalonate în cadrele institutului de psihologie din Cluj.

Pentru examenul vieţii emotiv-active s a u folosit teste şi chestionar. Pentru examenul sensibilităţii s 'a folosit testul de atenţie a lui Touluse - Piéron, întrebuinţându-se tehnica următoare : se cere dela subiect a astupa trei figuri indicate de noi; se face acest lucru în trei minute, în condiţii normale de experienţă. Ii dăm apoi din nou acelaş număr de figuri şi acelaş timp, dar de data

Nr. 4—6, 1935. LUCEAFĂRUL S5

aceasta se face sgomot cu un instrument construit din lemn, în timp ce subiectul lu­crează. Diferenţa între rezultatele dela prima şi a doua probă ne dă ceeace numim sen­sibilitate.

Pentru a se măsura inhibiţia motorică, s 'a dat fiecăruia să scrie o propoziţiune, în mod obişnuit, după aceea, cu cea mai mică viteză posibilă. Diferenţa între timpul în­trebuinţat pentru prima probă şi cel între­buinţat pentru a doua probă ne dau ceeace numim „inhibiţie motorică".

S ' a studiat deasemenea viteza reacţiei şi tensiunea psihică. Pentru a măsura viteza reacţiei, s 'a dat subiectului să se facă cruci cu un creion pe o foaie de hârtie, averti-zându-1 că trebue să lucreze după obici-nuinţa sa. Numărul de cruci efectuate re­prezintă viteza reacţiei.

Pentru a măsura tensiunea psihică, s 'a dat subiectului aceiaş probă dar făcându-i cunoscut că de data aceasta trebue să lu­creze cu cea mai mare iuţeală posibilă. Di­ferenţa între rezultatele celor două probe reprezintă tensiunea psihică.

Pentru studiul manifestaţiunii sintetice în temperament, s 'au folosit chestionare de ale institutului de psihologie din Cluj. Acest chestionar dă pentru fiecare chestiune cinci posibilităţi de răspunsuri, variind între modul de a gândi şi a povesti. Pentru studiul ano­maliilor vieţii emotiv-active, (tendinţe psiho-patice, nevroze) s 'a utilizat un chestionar lucrat după chestionarele psychonévrotiques de Woodworth şi Mathevos. L a fiecare che­stiune se poate răspunde prin „ d a " sau prin „nu", Da însemnează prezenţa, nu însemnează absenţa anomaliei psihice res­pective.

Pentru a trage o concluzie justă, s 'au com­parat rezultatele copiilor delicvenţi cu ale copiilor nedelicvenţi, cari au fost examinaţi prin aceleaşi metode.

In ce priveşte hereditatea, concluziile la care s 'a ajuns, în urma încercărilor făcute este că nu poate fi vorba unei transmisiuni a criminalităţii, în adevăratul sens al cuvân­tului. F ă r ă îndoială, hereditatea joacă un mare rol în determinarea criminalităţii, dar ceace se transmite, sunt anomaliile psihice, care determină criminalitatea, nu criminali­tatea însăşi. Din 165 delicvenţi examinaţi, 3,03% au avut cel puţin un părinte delic­vent şi 24 ,40% au avut cel puţin unul dintre părinţi anormali, prezentând tendinţe psiho-patice, în timp ce la 200 copii nedelicvenţi examinaţi, procentul este de l°/o pentru

părinţii delicvenţi şi 9 ,66% pentru părinţii cari prezintă anomalii psihice.

Coeficientul asociaţiunii între criminalir tatea părinţilor şi criminalitatea copiilor este de + 0 , 5 0 , în timp ce între anomaliile psir hice ale părinţilor şi criminalitatea copiilor este de + 0 , 8 0 .

Factorii fizici ca talia, greutatea, perime­trul toracic şi însăşi relele formaţiuni ale auzului, văzului, e t c , au puţină importanţă în determinarea criminalităţii. Rolul lor este mai mult contributiv decât determinat. Un rol important îl au glandele cu secreţiune internă. Dar lucrările în acest domeniu sunt abia la începutul lor şi prin urmare, rezul­tatele sunt încă nesigure.

Rolul inteligenţii în determinarea crimi­nalităţii e de o mare importanţă. Din 273 copii delicvenţi examinaţi 31 ,13% au fost găsiţi cu un procent de inteligenţă sub 70, deci debili mintali, în timp ce la populaţia şcolară, neselecţionată, debilii mintali se gă ­sesc într'o proporţie de 2,77%, după cer­cetările făcute asupra celor 2007 copii. Nu­mărul debililor mintali este încă mult mai mare printre recidivişti. Din delicvenţi re-cidivişti dela Cluj, 5 0 % sunt debili mintali. Mai mult, numărul debililor mintali creşte cu gravitatea delictelor. Din 120 copii de ­licvenţi internaţi pentru rea purtare 22 ,50% sunt debili mintali; din 93 internaţi pentru furt, 34 ,40% sunt debili mintali şi din 53 internaţi pentru omor 47 ,16% sunt debili mintali.

Rezultatele privitoare la viaţa emotiv-ac­tivă sunt următoarele :

Asoclaţlunea între delicventă şl tensiunea pstuteă este de + 0 , 2 3 „ „ „ ,', extraverslune „ -1-0,46

„ sensibilitate „ + 0 , 5 2 „ „ „ „ Inhibiţie motorică „ . + 0,71 „ „ „ „ viteza reacţiunlt „ + 0 , 8 0

„ „ „ anomalii psihice „ + 0 . 8 0 Factorii studiaţi, cari fac mijlocirea sunt

diferiţi şi rolul lor în determinarea crimina­lităţii este foarte inegal.

L a determinarea criminalităţii, din cerce­tările făcute, s 'a stabilit că contribue în mare măsură şi relaţiile maritale anormale ale părinţilor, certurile din familie, etc. S ' a con­statat deasemenea că numărul copiilor din familie nu pare a juca nici un rol în deter­minarea criminalităţii, stabilindu-se un pro­cent numai de 3,76. Influenţa relelor prie­tenii asupra conduitei copiilor este destul de evidentă. Asociaţiunea între această ca­tegorie de prietenii şi delicventă este de + 0 , 6 6 .

§6 LUCEAFĂRUL Nr. 4—6, 1935.

Pentru a avea o vedere unitară asupra rezultatelor, autorul încearcă să stabilească în ce proporţii contribue, pe de o parte factorii de mijloc, pe de altă parte factorii interni în determinarea conduitei criminale. Din toate cazurile, s 'au reţinut numai acelea, despre care s 'au cules mai multe date, pentru a se stabili un diagnostic just. Nu­mărul cazurilor este de 98. Făcând repar­tiţia după cauzele infracţiunilor s 'au găsit următoarele rezultate :

1. L a 36,73%) cauze interne. 2. L a 47 ,97° / 0 cauze interne şi externe. 3. L a 1 5 , 3 0 % cauze externe.

S e poate deci vedea că, în producerea criminalităţii de către minori, rolul factorilor interni este vădit mai mare decât acela al factorilor externi.

Nie . D i n e ă

N. B . Printre del icvenţi i examinaţ i s'au găs i t şi 37 fete. Numărul lor fiind mic rezultatul nu s'a c o ­municat .

Matertalogia, ştiinţa materiilor textile, de George Onescu (Cisnădie, Sibiu). E poate unicul manual în româneşte ce se ocupă cu ştiinţa materialelor textile. II pot utiliza cu succes şi folos elevii şcoalelor textile, de ţe-setorie, comerciale, agricole şi toţi, cari se interesează de structura şi fabricarea dife­ritelor ţeseturi. S e poate avea dela autor.

Anunţ. Dl Nicolae D . Marin, înv. în com. Ţ a g u jud. Cluj ,

a r e în m a n u s c r i s următoare le lucrăr i : 1. „ C a l e n d a r u l învăţători lor" p e anul 1936; 2. „ B u n e ieri, b u n e şi azi" (articole); 3. „Inval idul" p i e s ă de t ea tru; 4. „Fi lmul şco lar i lor"; 5. „ M a r e a n o a s t r ă " a n t o l o g i e ; 6. „Din gura poporului" , folklór. D-nii editori , t ipografi sau l ibrari ce d o r e s c să ed i ­

teze aces te m a n u s c r i s e în cont p r o p r i u —• toate sau în p a r t e — se vor a d r e s a susnumitului învăţător.

„Nu ar exista o chestie socială dacă bo­gătaşii ar fi fost pătrunşi de iubirea de oameni".

MARIA von EBNER-ESCHENBACH. *

„Educaţia morală a omului nu trebue să înceapă cu îmbunătăţirea moravurilor, ci cu schimbarea modului de cugetare şi cu for­marea caracterului".

KANT. *

„Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport cu capacitatea de a pricepe în mod desin-teresat un adevăr".

EMINESCU. *

„Daţi copilului obiceiul de a ţine totdea­una adevărul drept lucru sfânt, de a res­pecta cu îngrijire proprietatea altora, de a se feri de orice acţiune compromiţătoare care ar putea să-l ducă la pierzare şi se va gândi tot atât de puţin la minciuni, în­şelăciuni, furturi sau datorii ca şi la plă­cerea de a se arunca într'un element în care n'ar putea respira."

BROUGHAM.

„Ambiţiile mici se pleacă mult mai cu­rând sub jugul aspru al constrăngerei decât sub domnia blândă a unui spirit luminat.

SCHILLER. *

„In visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de Români. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare ? Unirea numai, unirea" !

C. NEGRI. *

„Cuvântarea trebue să înflorească şi să curgă din cunoştinţa lucrurilor. Dacă ora­torul nu le-a prins şi priceput temeinic pe acestea, cuvântarea sa este numai vorbă goală şi am putea zice copilărească".

CICERÓN. *

„Ştiinţa e ca hrana; avem nevoe numai de atâta cât cere măsura, de atâta cât poate pricepe spiritul. încărcarea peste mă­sură apasă şi înţelepciunea devine nebunie după cum mâncarea devine greţoasă.

MILTON.

=•= §»= =•= =•= =•= =•= e»= §»= =•= =•= =•= =•= =•= €•= =•= =•= ""u i Ui 1 i '"Unu "Hi " " " " U m ; "inimii i ii,iiii""""iiiiiiiii',,"|ii|iiiiii"""" ""iu 1 Hu 11 i i

Şt i r i şi i n f o r m a ţ i u n i R o m â n i i în a l t e ţ ă r i .

Cetim în revis ta „ C o n v o r b i r i pedagog ice" din 1886 Nr. 2, că în oraşe le A l e x a n d r i a şi Cairo , erau, pe acele vremuri , 300 comercianţ i români . In M a g d o l a din A b e s i n i a 13 români , comercianţ i . C e v a şi mai mul t : Fostu l rege al A b e s i n i e i cu numele T h e o d o r o s a fost de origine r o m â n .

L a lucrări le canalului P a n a m a au lucrat 3 ingineri români . In l a v a s'a stabil it un medic român. In ar ­mata engleză din India erau în 1886 trei ofiţeri de origine români . O şi mai mare noutate e, c ă unul dintre cei cinci amiral i a; flotei chineze cu numele de L i - H u - T c h a n g a fost r o m â n din S u l i n a şi a purtat numele de Vas i l e A l e c s e a n u .

A c u m cincizeci de ani, deci, R o m â n i i erau în pl ină expans iune . . . A s t ă z i ? S trâmtoraţ i în ţara lor.

T r i s t , d a r a d e v ă r a t .

M a r e l e ziarist francez Romier , care a fost, pentru a d o u a o a r ă o a s p e l e ţării noas tre , a s p u s - o şi de as tădată , că ţăranul nostru e subnutrit . într'o ţară cu atâtea bunătăţ i ale pământului , a c e a s t a cons ta tare e un adevăr , care u s t u r ă . - C e zic învăţătoare le noastre , o c a m p a n i e energică de îndrumare a ţărance lor pentru învăţarea gătitului, n'ar micşora răul ? Iată un teren, u n d e ar fi de lucru, nurrai munci toare harnice să se g ă s e a s c ă .

Z i u a c ă r ţ i i .

C o n f o r m ordinelor autorităţi lor super ioare , ziua se va ţine între 12—20 Maiu c. In acest interval, în vitrinile l ibrări i lor s e vor e x p u n e cele mai noui şi mai bune cărţi , cari se vor îmbia s p r e c u m p ă r a r e cu preţuri r eduse . Învăţători i , profesor i i vor îndemna ti­ner imea să cumpere , a r ă t â n d u - l e folosul nobil al ce-titului de cărţi. Mulţi vor folosi aces t pri lej ş i îşi vor îmbogăţ i bibl ioteci le cu vo lume pre ţ ioase .

D a r , p e lângă toată a c e a s t a dragos te arătată cărţii , r ă m â n e nerezolv i tă m a r e a chest iune a neinteresului poporu lu i de jos faţă de carte şi de cele scr ise .

A m dori să auzim glasuri , cari s ă arete cauzele şi remed i i l e !

R e v i s t e i n t r a t e l a R e d a c ţ i e .

Luminătorul, rev is tă lunară pentru învăţământ , B u ­cureşt i VI, C a l e a R a h o v e i 42, Anul I, Nr. 8 p e Apri l i e 1935. Invăţătorimea vasluiana, revis ta lunară a învă­ţători lor din judeţul Vaslui , Anu l I Nr. 4 p e Apri l ie . Viaţa şcolară, rev i s tă p e d a g o g i c ă şi l i terară, organ al Revizoratulu i şco lar ş i al Asoc ia ţ i e i înv. din judeţul S a t u M a r e , Anul XII, Nr. 4 p e Apri l ie . Catedra, r e ­

vistă pentru lecturi, s erbăr i şco lare , cercuri culturale , Galal i , Str . C u z a V o d ă Nr. 45, Anul VIII, Nr. 8 p e Apri l i e c. Viaţa satelor, rev is ta Cercului cultural, Cor-neşt l-Ploeşt i , Tip . Cornetului A n u l III. Nr. 2 p e F e ­bruar ie 1935. Vlăstarul, rev is ta Asoc iaţ ie i C o r p . did. pr imar din jud. Buzău , A n u l XII. Nr. 3 p e Mart ie . Graiul Dămboviţei, rev is ta Corpulu i d idact ic pr imar din jud. Dâmbov i ţa , Revizoratul şco lar Târgascişle, Anu l X. Nr. 3 pe Mart ie c. Ţara lui Mircea, S i l i s tra Anul I. Nr. 6 p e Apri l i e c. Căminul şcolii, organul Asoc ia ţ i e i învăţători lor din Covurlui , A n u l IV, Nr. 3—4 M a r t i e — A p r i l i e c.

Asoc iaţ ia învăţători lor din l u á . Sibiu.

No. 1-6/935. S ib iu , 22 Apri l ie 1935.

Convocare. In virtutea preveder i lor Statutelor Asoc iaţ ie i învă­

ţători lor din J u d . S ib iu şi conform hotărâri i Comite ­tului Asoc iaţ ie i luată în şedinţa din 22 Apri l i e a. c , toţi membri i numitei Asoc iaţ i i , sun t convocaţ i în A d u n a r e G e n e r a l ă Ord inară , in z iua de Duminecă, 26 Mai 1935, orele 9 a. m., în localul Şcoa le i Pr i ­mare de Stat Nr. i de băieţ i din Sibiu , Str . A v r a m Iancu Nr. 13, spre a de l ibera ş i hotărî a s u p r a ur­mătoare i

Ordine de zi:

1. D e s c h i d e r e a şedinţei ; 2. D a r e a ,de s e a m ă a Comitetului a s u p r a activităţii

sale p e anul 1934 /1935 ; 3. R a p o r t u l Cass ieru lu i şi al C e n s o r i l o r ; 4. D e s c ă r c a r e a Comitetului de ges t iunea s a p e anul

1934/1935; 5. A p r o b a r e a Bugetului p e anul 1935/1936; 6. R a p o r t a s u p r a terenului din L i v a d a „ B o r g e r " ; 7. Ches t iunea Rev i s te i „ L u c e a f ă r u l " ; 8. Comunicăr i dela Centru şi hotărîri in legătură

cu Congresu l G e n e r a l din T i m i ş o a r a ; 9. Revendicăr i l e mater ia le ale învăţători lor in le­

gătură cu bugetul în c u r s ; 10. D i v e r s e p r o p u n e r i ; 11. Inch'derea şedinţei . A t r a g e m ser ios atenţ iunea tuturor ace lora cari nu

sunt la curent cu p ata taxelor către Asoc ia ţ i e ş i n'au achitat nici cei 000 Le i pentru C a s a ilnvăţătorilor, că nu vor putea l u i cuvântul ş i vota în aceas tă A d u ­nare Genera lă .

Domni i Directori ai şcoale lor , sunt rugaţi s ă b ine-v o i a s c ă a face cunoscut cuprinsul aceste i convocăr i tuturor colegilor şi colegelor din comună, întrucât foarte mulţi s e plâng, c ă direcţiunile nu le fac cu­noscut întotdeauna cuprinsul d iverse lor circulari , p r o -d u c â n d u - s e asfel neajunsur i multora.

P r e ş e d i n t e ; Secre tar : I . N. Ciolan. M. M b u .

8

58 L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6, 1935.

„NAŢIONALA" Societate generală de asigurare în Bucureşti.

R E P R E Z E N T A N Ţ A G E N E R A L Ă S I B I U . F O N D A T A IN ANUL 1882.

Capital ş i rezepue Lei 215.000 000— Capital soc ia l deplin uărsa t Lei 25.000.000 — F i r m a î n s c r i s ă l a T r i b . l l fou s u b N o 71 /1884 A c t e l e d e c o n s t i t u i r e p u b l i c a t e în Mon. Of. No 245/1882

c u m o d i f i c ă r i in Mon Of. No. 44 /1888 , 1 5 / 1 8 9 0 , 12/1906, 11 /1907 , 106 /1919 , 4 1 / 1 9 2 1 , 118 /1924 .

P. T. Societatea Generală de Asigurare „ N A Ţ I O N A L A " , Reprezentanţa Generală din

Sibiu Str. Honterus Nr. 6 (în clădirile sale proprii) în care se află şi sediul Băncii Populare a învăţătorilor din jud. Sibiu oferă dlor învăţători condiţiunile cele mai avantajoase pentru asigurări asupra „Vieţii", Zestre pentru copii, Asigurări Populare cu tragere la sorţi lunare, p recum:

Asigurări de incendiu a clădirilor atât a Comitetelor Şcolare, cât şi a dlor învă­ţători, pentru care Societatea „ N A Ţ I O N A L A " oferă o importantă reducere de 20°/o (douăzeci la sută) pentru asigurările de incendiu.

Iar pentru cele de viaţă aplică tarifele cele mai avantajoase.

Societatea noastră este onorată şi cu încrederea Casei Corpului didactic din Bu­cureşti, care plasează asigurările la institutul nostru.

Odată cu tipărirea revistei Băncii Populare a învăţătorilor am găsit de cuviinţă a vă da îndrumări în privinţa asigurărilor de viaţă arătându-vă avantajele:

Comparaţie între asigurare şi economisire Singupîle mij loace pentru a forma un eapital Mape eu Niei economii anuale.

Capitalizarea dobânzilor este foarte de-ficilă, s'ar putea zice aproape imposibilă pentru sumele mici.

Dobânzile se cheltuesc treptat. Când cineva na luat o îndatorire formală,

găseşte o mulţime de pretexte, pentru a amâna economisirea proectată; şi dacă moare prematur, familia rămâne în strâmtoare, uneori în mizerie.

Produsul economisirii se poate compromite prin reaua credinţă sau ruina depozitarului,

ASIGURAREA ASUPRA VIEŢII.

Prin asigurare nu putem ajunge să formăm un capital, decât tot prin mici economii anuale; însă acel capital se va realiza chiar dacă am muri a doua zi după ce am făcut asigurarea, adică chiar dacă am fi plătit numai o singură primă.

ECONOMISIREA.

Nu putem ajunge la un rezultat satisfă­cător, decât după un număr însemnat de vărsăminte.

A r trebui să fim siguri, că vom trăi mult timp.

Ori, nimic nu este mai nesigur de cât durata vieţii noastre,

MOARTEA OPREŞTE FORMAREA CAPITALULUI PRIN ECONOMISIRE.

Economisirea nu poate produce în cel mai fericit caz, decât suma economiilor aug­mentate cu dobânzi; trebue mult timp pentru ca această capitalizare să dea mari rezultate,

Nr. 4 - 6 , 1935. L U C E A F Ă R U L 59

PRIN ASIGURARE, MOARTEA IME­

DIATĂ PRODUCE CAPITALUL.

In caz de moarte prematură, asigurarea produce o sumă enormă în raport cu pri­mele plătite; în toate cazurile ea nu pro­duce mai puţin decât simpla economisire.

Societatea de Asigurare face contracte pentru sume mici ca şi pentru sume mari.

E a admite plata primelor în rate trimestriale şi lunare.

Când cineva contractează o asigurare, îşi impune datoria de a o urma şi se obişnueşte a plăti primele cum plăteşte impozitele. Ziua scadenţei îi aduce aminte înţeleaptă hotă-rîre ce a luat.

Societatea de asigurare, autorizată şi su-praveghiată de Stat, oferă o absolută sigu­ranţă pentru împlinirea îndatoririlor sale.

Orice informaţiuni se dau gratuit în scris dlor învăţători atât prin Banca învăţă­torilor, cât şi la Reprezentanţa Societăţii str. Honterus Nr. 6 Sibiu, care se pot cere printr'o simplă carte poştală

LA RAMURA VIAŢĂ ARĂTÂND:

1, Etatea asiguratului; 2, Capitalul ce voeşte a se asigura ; 3, Durata.

LA ASIGURĂRI DE INCENDIU (FOC):

1. Construcţia clădirii, lungimea şi lăţimea la fiecare clădire în parte, dacă sunt mai multe pe acelaş loc Nr. de casă.

„ N A Ţ I O N A L A " Soc ie ta te G e n e r a l ă de A s i g u r a r e . R e p r e z e n t a n ţ a G e n e r a l ă S ibiu , Str. Honterus Nr, 6. Te le fon 477. (La B a n c a învăţ.

A c t i v . BILANŢ

la 15 Mai 1935. P a s i v .

Lei b. Lei b.

14,186'— Fond Casa Asoc, înv, . . . 910.173'— „ Efecte Publice . . . . 10.000'— Fond Administraţie . . . . 2 .484'— „ Bonuri impozit, v a l nom, Fond „I. Bratu" 839 '— de Lei 213.000'— pe cursul Fond Corul Funebral . . . 1.896'— de 3 0 7 0

63.900 '— Fond „Diverse" 2 .540 '— Capital la B . -ca înv. Sibiu 44 ,200 '— Abonamente restante la revista Depuneri B . -ca înv. Sibiu 554,553 '— „Luceafărul" 47.939'—

„ Cluj . . 185.258'— „ „Albina" . . 3 .965 '—

1.800'— Imobil (împrejmuirea) . . . 40,070 '— Avans Revistei „Luceafărul" , 47 ,939 '—

Total Lei 965.871*— Total Lei 965 ,871 '—

Preşedinte:

I. N. C I O L A N . Cassier :

I. T Ă N A S E .

60 L U C E A F Ă R U L Nr. 4—6, 1935.

Locul unde se întâlnesc 0

o In te lec tua l i i s a t e l o r o ű

Restaurantul

^ Q Q Q O a Q a E l Q Q Q Q Q Q Q g

0 U i t r i n e l e f i r m e i 0

§ ö i i @ i i i i i t i i i t i i i §

c u r e n u m e

„y Meşterul tttole" a o Q Sibiu,Tg.-Vinului B 6

. â n e ă r i e a l d e g u s t o a s e ! B u f e t b i n e a s o r t a t ! B e r e L u t h e r ! V i n u r i s p e c i a l e d e B ă l e a e i u ! S e r u i e i u e u r a f ş i c o n ş t i i n c i o s !

C u r t e m a r e pt, c ă r u ţ e ş i a u t o b u s e !

Preţuri ieftine!

6 Q D Q Q Q Q Q M Q O O O D Q Q Ű

0 Q •0

o

0

o

Q

0

iiu, Plaţi Begole Ferdinand 17 ß fj] o r i e n t e a z ă d e s p r e u l t i m e l e n o u t ă ţ i d e m o d ă [J rtj ş i p r e ţ u r i l e e e l e m a i i e f t i n e a l e z i l e i . r»j

0 o

E s t e d e e i în i n t e r e s u l p u b l i - f*| e u l u i a pr iu i a c e s t e u i t r i n e . ^

Furnizorul învăţătorilor. Q Q O Q Q Q B a Q B Q Q O O Q Q O Ű

Hans Schuster 0 Sibiu, Piaţa Reg. Ferdinand 19

1?

[*} F u r n i z o r u l învăţătorilor S Q 0 [I] M a r e a s o r t i m e n t în tot fe lu l &\

0 d e s t o f e m o d e r n e p e n t r u j£

d o m n i ş i d o a m n e . W

S ~ ci P Calităţi superioare. - Preţuri de concurenţă, ß B O B Ö O O Q Q I O Q Q Q Q Q B Ű

^ H a l l o ! ... . H a l l o ! g • Na uitaţi când veniţi la Sibiu, ca j j j

3 3

IONIŢÂ O L T E A N U are inimă să vândă mai ieftin ca ori cine!

Magazinul eel mai bine aprouizionat eu tof felul de articole de coloniale, de l icatese

şi fructe sudice . — Zilnic peş te p r o a s p ă t ş i sărat .

Preturi de concurentă!

J

3 •

SIBIU, Piaţa En-detail! j

• Carol 23 1

j En-gros!

^ r 7~- g

Telefon Nr. 129

Sprijiniţi întreprinderile româneşti.

3 1 Tiparu l Institutului de Arte Graf ice „ D A C I A T R A I A N Ă " , S ibiu , Piaţa Unirii 7.

Colabora tor i : /. Simionescu, Gh. Preda, Z. Sandu, Petre R. Petrescu, Lucian Bologa, Al. Dima, Gh. Maior, Dr. Nicolae D., P. N. Apolzan, I. Delu, I. Dragomir, I. Dopp, Mina Grădinaru, S. Florea, M. Faur, St. Pot­coavă, Pavel Popescu, I. Tatu, N. Bunescu, D. Tipuriţă, D. Guranu,

N. C. Verzescu, S. Dragoman.

Comitetul de conducere al revistei : /. N. Ciolan, Petru Olariu, Miron Bibu, Nicolae Martin.

Comitetul Asociafiei : I N. Ciolan, preşedinte; Petru Olariu, v.-preşedinte; Miron Bibu, secretar; Ioan Tähase, casier; Maria Petrescu, Nicolae Iordan,

S. Dragoman, Nicolae Martin, Bogdan Ene.

Comis ia cens orii o r : N. Verzescu, Şt. Cornea, N. Boiceanu.

Abonamente: Pentru învăţători , preoţ i , notari , pr imari , s tudenţi

ş i să t en i p e timp de un an s e p l ă t e ş t e s u m a d e Lei 150'— Pentru comitete le ş c o l a r e , pr imări i , oficii p a r o ­

hiale , b ă n c i p o p u l a r e ş i c o o p e r a t i v e p e un an „ 250'— A b o n a m e n t e de o n o a r e p e un an „ 500'—

Abonamentele se pot face în orice timp al anului, trimiţându-se fiecărui nou abonat, revista pe anul întreg.

Costul abonamentului se va trimite înainte la adresa: Administraţia revistei „LUCEAFĂRUL", str. Honterus 6, Sibiu.

Numărul viitor apare la 15 Sept. 1935

Sumarul:

Sunteţ i învăţători Amint ir i r e c u n o s c ă t o a r e St ihuri Sfârş i t Din p o v e s t e a vieţii mele

Literatură — Artă . Nie. D. Marin-Cluj Petrea Dascălul N. Nicoară Dobârceanu Simion Lomnăşanu, înv. Nicolae Obeadă

învăţământ — Educaţ i e . E d u c a ţ i a în rapor t cu reflexele condiţ ionale Pe marginea examenulu i pentru definitivat Sufletul femeii . . . . Decro ly ş i împărţ irea centrelor de interes. F r e c v e n ţ a ş c o l a r ă Lecţ ie la c l a s a I l -a Ş c o a l a act ivă . . . . Voca ţ iunea . . . .

Dr. Gh. Preda P. N. A. Dr. L. Bologa, p r o f e s o r Pavel Popescu, înv. E. Bărdaş— Vurpăr llie Tarcea—Sibiu S. Dragoman—Sibiu Natanail N. Cruciaţi—

Gurarâului

Viaţa m o r a l ă ş i r e l i g i o a s ă a satului . P r e s a s ă n ă t o a s ă ş i p r e s a de scanda l . . . Petrea Dascălul Ce să citim . . . . . . Costencu N. Dumitru,

dirig. of. p o s t a i — S i b i u

Viaţa e c o n o m i c ă a satului . Alimentaţ ia ţăranului r o m â n Dr. Traian Bude

Viaţa h ig ien ică a satului . Durer i înăbuşi te Gaze le de luptă

Izidor Dopp, dir. şcol. Matei Scorobef, dir. şcol ,

Viaţa cul turală ş i na ţ iona lă a satului . Gioventú , p r i m a v e r a del la v i t a ! Natanail N. Crucian —

Gurarâului

O a m e n i ş i fapte. f Ioan P o p Reteganul . . . . . Petrea Dascălul Congresu l p e d a g o g i c al învăţătoare lor dela şcoale le

de copi i mici . . . . . . ClementinaM.Grădinaru

F o l c l o r ş i a r t ă p o p u l a r ă . Poezii p o p o r a l e . . . . . . Din colecţia Prof. Gh.

Maior Strigături (de p e C â m p i a Clujului) . . . Dinco lecţ iaMc.D.Afa / -m De Paşti , în sat la h o r ă . . . . C C .

Recens i i . Tehnica testelor ps iho log ice . . . . Prof. L. Bologa Căminul cultural . . . . N. C. Verzescu Delicventul minor . . . . N. Dincă

Informaţiuni, Convocări, Reviste intrate Ja redacţie, etc.