”Cum să faci lucruri cu vorbe”J.L. Austin

”Cum să faci lucrurile cu vorbe”, este una dintre cele mai influente lucrări ale filosofului J.L. Austin, autor și professor de filosofie din spaţiul anglo-saxon. Acestă carte este citată şi analizată de specialiştii în pragmatică şi de foarte mulţi filosofi ai limbajului.

Prin această carte, Austin încearcă depășirea concepției care împărțea propozițiile în afirmații, sub criteriul de adevăr și „non-sensuri“, o regândire a criteriilor de evaluare a enunțurilor unei limbi, care aduce după sine o concepție despre limbă ca acțiune, supusă astfel convențiilor procedurale ale situațiilor de comunicare.

Cu toate acestea, la originea teoriei actelor de vorbire, a cărei formulare completă o dă J.L. Austin în seria de conferinţe publicată în volumul de faţă, putem presupune şi o problematică specific semiotică, privind modalitatea în care semnul trimite la el însuşi, ori, cu privire la raporturile dintre enunţ şi enunţare, dintre spus şi spunere.

Distincţia dintre ceea ce este reprezentat şi ceea ce este arătat a făcut obiectul unei dezbateri interesante la Cambridge. Valoarea de adevăr a unei propoziții se deduce din felul cum reprezintă o stare de lucruri. Subiectul şi predicatul sunt categorii în acelaşi timp lingvistice şi logice şi, după Aristotel, pot avea un corespondent în lumea reală.

Conceptul de ”vorbire” ca act este foarte vechi, provenind din filosofia greacă, ce vede limbajul ca pe un suport pentru o anumită forță vitală. În ”Sofistul”, Platon definește vorbirea drept ”curentul care pleacă din suflet și trece prin gura care îl rostește”.

Pentru început, autorul contrazice premisele filosofilor și gramaticienilor, care spun că ”o afirmație nu poate decât să descrie o anumită stare de lucruri sau să afirme un fapt anume, iar acesta neapărat fie adevărat, fie fals, existența întrebărilor, exclamațiilor, care nu exprimă o afirmație, ci o poruncă, dorință. Cu ajutorul noțiunii de ”performativ”, Austin își propune să observe o întreagă categorie de enunțuri, care cu greu pot fi clasificate drept adevărate sau false și pe care locutorii le rostesc cu scopul de a executa acțiuni.

Austin grupează enunțurile în: ”constative”(a produce un enunț cu referință înseamnă să faci o afirmație, a performa o acțiune) în contrast cu ”performative” (a produce un enunț performativ=a pune un pariu).

Astfel de enunțuri nu ”descriu”, nu ”vorbesc despre”, nu constată ceva și nu sunt adevărate sau false, iar enunțarea propoziției este sau face parte din efectuarea unei acțiuni, despre care, iarăși, nu s-ar afirma în mod normal ca spune ceva.Așadar, exemplele sunt următoarele:”Da (vreau să iau în căsătorie pe…)”, spus în timpul ceremoniei de căsătorie. – nu descriu căsătoria, ci îi sunt protagonist.”Pun pariu cu tine că mâine plouă.” – enunț contractual”Botez acest vas Regina ELisabeta”, spus în momentul în care se izbește sticla de etravă.În aceste exemple, este clar că a enunța propoziția nu înseamnă nici că descriu acțiunea pe care spunând aceste cuvinte o fac, nici că afirm că o fac, ci înseamnă că o fac și nu este nici adevărat nici fals, ci este o evidență. Numai rostind acest enunț, în anumite împrejurări bine definite, de către o persoană îndreptățită, prin efectuarea unor proceduri

1

exacte și complete, lumea noastră se îmbogățește cu o nouă entitate (în cazul de față, cu vasul Regina Elisabeta).

Spunând, pot să fac să fie ?Exemplu: ”A lua pe cineva în căsătorie înseamnă să spui câteva cuvinte.” Putem

să performăm un act de același tip nu neapărat prin enunțarea unor cuvinte, ci în alte feluri. Prin urmare, ar trebui să modificăm propozițiile și să formulăm astfel: ”a spune câteva cuvinte anume înseamnă să iei pe cineva în căsătorie” sau ”a lua pe cineva în căsătorie înseamna uneori să spui câteva cuvinte”. În general este esențial ca împrejurările în care sunt rostite cuvintele să fie, într-un anumit fel potrivite, ca fie protagonistul, fie alte persoane să performeze totodată acțiuni care pot fi ”fizice” sau ”mentale”. Așadar, pentru o căsătorie creștină, este esențial să nu am deja o soție în viață, să fie în deplinătatea facultăților mintale, etc.

Un exemplu de enunț performativ problematic ar fi: ”Promit să…” În acest caz, cuvintele trebuie neapărat să fie rostite în serios. Seriozitatea constă în enunțarea cuvintelor ca semn exterior descriptiv/informativ al unui act interior spiritual. Acest enunț poate pune interlocutorul pe piste false, e probabil necinstit și eronat, dar el nu este o minciună, în cazul în care persoana care enunță promisiunea nu-și ține cuvântul, deși are această intenție, o comunică. Dar a comunica asta nu este echivalent cu a spune că enunțul este fals, căci deși vorbitorul afirmă că o face, de fapt n-o face sau că deși descrie, descrie greșit-dezinformează.

Ceea ce definește de fapt un enunț performativ este că locutorul enunțului , prin însuși enunțarea acestuia, îndeplinește un act. Austin remarcă de asemenea că orice performativ poate fi redus la un enunț, conținând un verb la persoana întâi, indicativ present, diateza activă. Prin urmare, există 2 tipuri de enunțuri performative: cele explicite, care raspund la această întrebare și implicite, care pot fi aduse la această formă.

CONDIȚII DE REUȘITĂ A PERFORMATIVELOR

Vom continua cu analiza exemplelor anterioare, din prisma condiției de reușită a enunțurilor performative. Prin tradiție, marca specifică a unei afirmații este calitatea de ”adevărat”/”fals”. Așadar, în cazul enunțului ”Da, vreau să..”, pronunțând aceste cuvinte facem o acțiune (ne căsătorim) și nu comunicăm ceva, iar actul de a te căsători va fi echivalentul rostirii unor anumite cuvinte, mai degrabă decât performarea unei alte acțiuni pentru care aceste cuvinte nu ar fi decât semnele exterioare și audibile.

Câteva lucruri necesare funcționării fericite a unui performativ ar fi:-existența unei proceduri convenționale , cu un anumit efect convențional, care să includă enunțarea unor anumite cuvinte de către persoane în anumite circumstanțe-persoanele și cirucumstanțele respective să fie potrivite procedurii respective-procedura trebuie executată de către toți participanții atât complet, cât și correct-persoana care afirmă să nutrească acele gînduri/sentimente, pentru ca participanții să se comporte în consecință

În cazul încălcării oricărei dintre reguli, enunțul performativ va fi nefericit. Exemplu: vom fi comis actul bigamiei, dar nu vom fi comis actul intenționat-căsătoria.

2

Până acum am vorbit despre nereușită ca fiind specifică enunțului performativ, care a fost ”definit” în contrast cu așa-zisele afirmații.

În multe cazuri se întâmplă ca acțiunile să poată fi făcute sub constrângere, involuntar sau prin accident, iar atunci nu putem spune că actul a fost îndeplinit.

De asemenea, performativele care afectează enunțurile în momentul în care se schimbă situația inițială și anume atunci când este rostit pe scenă, de către un actor sau daca se introduce într-un poem și atunci are un sens nul, lipsit de substanță.

Pentru a putea dovedi faptul că ”am promis ceva”, este necesar ca eu:-să fi fost auzit de cineva, poate chiar de celui căruia îi promit-el să fi înțeles că eu promit ceva

În cazul în care cele două condiții nu se satisfac, se pune la îndoială faptul că eu chiar am promis și se poate susține că actul a fost numai o încercare sau că este nul.Exemplu: vas ancorat în port-mă urc, sparg sticla de etravă , declar că botez vasul pe numele... Problema e că aș fi persoana nepotrivită, acțiunea n-ar fi avut niciun effect și nu aveam capacitatea să o performez.

NEREUȘITE: RATEURIÎn continuare vom da câteva exemple de situații nereușite, astfel că atunci când la

o petrecere se joacă un joc pe echipe și spui ”Îl aleg pe Mihai”, la care Mihai mormăie ”Eu nu joc”. Înseamnă că Mihai a fost sau nu ales ? Desigur că situația este una nereușită și putem spune că nu l-ai ales pe Mihai, fie pentru că nicio convenție nu spune că nu poți alege pe cineva care nu joacă, fie pentru că în aceste circumstanțe, Mihai este un obiect nepotrivit pentru procedura alegerii.

Sau, pe o insulă pustie, îmi spui ”Du-te și caută ceva de mâncare”, iar eu răspund ”Nu ascult de ordinele tale” sau”N-ai niciun drept să-mi dai ordine”. Așadar, eu pot accepta ordinele tale numai în alte circumstanțe, în cazul în care ești căpitan pe un vas și atunci ai autoritate asupra mea.

Din cele două exemple reiese că ”Aleg” nu este valid deât atunci când obiectul verbului este un ”jucător”, iar un ordin este valid doar dacă subiectul verbului este ”comandant” sau o ”autoritate”. În cazul unui joc, pot alege să nu joc, oricât de adecvate ar fi circumstanțele și putem admite că uneori ”a fi acceptat” se poate defini drept a fi ”de regulă” folosit.

Vom discuta acum despre tipul de nereuşită „Aplicaţii Ratate”. De exemplu, când spui „Te numesc în funcţie”, spus după ce ai fost deja numit în funcţie sau când a fost numit altcineva; „Îţi dau”, spus când obiectul nu-ţi aparţine ca să-l poţi da.

Graniţa dintre „Persoane nepotrivite” şi „circumstanţe nepotrivite” va fi una nu foarte strictă, deşi circumstanţele pot fi extinse pentru a acoperi natura tuturor obiectelor participante. Distincţia este aici destul de aproximativă şi instabilă, dar nu neimportantă. Astfel, în cazul în care un preot botează un copil cu numele de „Albert” în loc de „Alfred”, ori în cazul în care un cal ar fi numit rege, este vorba despre o chestiune de incapacitate, respectiv de actori necorespunzători şi avem deci o situaţie ratată.

Neregulile sau piedicile sunt valabile în cazul în care încercăm să ducem la bun sfârşit procedura, dar actul eşuează. De exemplu, încercarea de a pune un pariu zicând „Pun pariu pe 5 lei” eşuează dacă tu nu spui „S-a făcut” sau orice să aprobe pariul. Sau

3

încercarea de a te căsători eşuează dacă partenerul spune „Eu nu vreau”, iar tu spui „da, vreau”.

Cam atât despre nereuşite: ratate, să trecem la ABUZURI.Arătăm în continuare că în anumite cazuri, aceste nereuşite se suprapun cu

neînţelegeri, greşeli, constrângeri, nesincerităţi şi infracţiuni. Aici actul este tot nereuşit, dar nu este nul.

Exemplele pe care le vom da sunt legate de sentimente, gânduri şi intenţii, care lipsesc de fapt.

1. „Te felicit”, atunci când nu simt nicio plăcere, ba chiar sunt iritat. / „Îmi pare rău pentru tine”, când nu simt niciun fel de compasiune.

Aici circumstanţele sunt în regulă, dar actul este nesincer şi departe de a fi nul.2. „Te sfătuiesc să..”, atunci când nu cred că ai avea de câştigat dacă ai

face cum zic. / „Îl găsesc nevinovat – e achitat”, când cred că acuzatul e vinovat.

Aceste acte nu sunt nule, ci eu ofer un sfat nesincer.3. „Promit”, spus atunci când nu intenţionez să fac ceea ce am promis. /

„Pun pariu” atunci când nu am intenţia să plătesc.În cazul în care măcar unele dintre gândurile noastre sunt incorecte şi nu nesincere, rezultatul de nereuşită va fi diferit.

Vom analiza în continuare 3 dintre multele feluri în care o afirmaţie implică adevărul altor afirmaţii.1. Implică„Toţi oamenii zâmbesc” implică „Unii oameni zâmbesc”. Nu putem spune „Toţi oamenii zâmbesc, dar nu orice oameni zâmbesc”, pentru că prima propoziţie implică contrariul celei de-a doua. Aici, adevărul unei propoziţii implică adevărul alteia.2. SubînţelegePropoziţia „Pisica e pe pat” subînţelege faptul că eu cred că e pe pat. Nu pot spune „Pisica e pe pat, dar eu nu cred asta”. Aici, a spune „pisica e pe pat” nu e acelaşi lucru cu „Nu cred că e.”, aserţiunea implică o credinţă.3. Presupune„Toţi copiii lui Mike sunt graşi.” Presupune că Mike are copii. Nu putem spune „Toţi copiii lui Mike sunt graşi, dar Mike nu are copii” sau ”Mike nu are copii şi toţi copiii lui sunt graşi”.

Se spune de regulă acum că afirmaţia nu e falsă, pentru că e lipsită de referinţă, referinţa e necesară şi pt adevăr şi pt falsitate.

În sfârşit, e posibil ca felul în care o propoziţie implică o alta să nu fie diferit de felul în care „Promit” implică „Trebuie”: nu e acelaşi lucru, dar sunt paralele. A spune „Promit” fără a performa actul este paralel cu a spune şi „este” şi „nu este”.Aşadar, pentru a explica cum pot eşua afirmaţiile, nu ne putem ocupa doar de propoziţia respectivă, ci se ia în calcul situaţia totală în care e lansat enunţul-întregul act de vorbire.

4

Performative explicite

Pentru că am descoperit că nu există o disctincţie evidentă şi definitivă între performativ şi constativ- primul fiind reuşit/nereuşit, al doilea adevărat/fals, urmează să găsim o definiţie mai clară a performativului. Istoric vorbind, performativul explicit trebuie să fi fost o dezvoltare ulterioară anumitor enunţuri mai primare, care sunt incluse ca mai multe părţi ale întregului.Enunţ primar: „Voi fi acolo.”Performativ explicit: „Promit să fiu acolo.”

Aşadar, formula din urmă explicita ce acţiune e performată în primul enunţ.. Există posibilitatea de a fi o promisiune, dar şi de a exprima intenţia persoanei de a fi acolo, sau ştiindu-şi slăbiciunea, va fi acolo. (aici „explicita” nu înseamnă a descrie, a afirma).Deci, „promit că” nu este o descriere pt că nu poate fi falsă, nici adevărată. Enunţarea lui „promit că” în cazul în care e reuşită, face din ea o promisiune. Putem spune că o formulă performativă ca „promit” arată clar cum trebuie înţeles ceea ce se spune şi chiar că această formulă „afirmă că” a fost făcută o promisiune, dar nu putem spune astfel de enunţuri sunt adevărate/false, nici descrieri/relatări.

De exemplu „Taur”/ „Tunet” într-o limbă primitivă, bazată pe enunţuri cu un singur cuvânt, poate fi un avertisment, o predicţie, o informaţie. Aceste cuvinte nu vor face explicită forţa exactă a enunţului.

Limba, ca atare şi în etapele ei primitive, nu este precisă şi nu este nici explicită: precizia în limbă face mai clar ceea ce se spune-semnificaţia a ceea ce spune; caracterul explicit face mai clară forţa enunţului sau „cum trebuie el luat”.Ne vom opri acum asupra unor instrumente mai primitive, ce au anumite roluri care pot fi preluate de către instrumentul performativului explicit.

1. Modul (imperativ: ordin, promisiune, concesie).nu sunt uşor reproductibile în limba scrisă

„Închide-o, acum” seamănă cu „Îţi ordon să o închizi.”„Închide-o- eu aşa aş face” = „Te sfătuiesc să o închizi”„Închide-o, dacă vrei” = „Îţi dau voie să o închizi”„Închide-o, dacă îndrăzneşti” = „Te desfid să o închizi”

2. Tonul vocii, cadenţa (ton ameninţător)„Are să atace !” (avertisment)„Are să atace?” (întrebare)„Are să atace!? (protest)

3. Adverbele şi expresiile adverbiale (întăresc forţa enunţului)„N-ai face rău să nu uiţi niciodată că..”„Voi merge probabil..”

4. Particulele de legătură „Insist că..”„Conchid că..”„Deşi..”„În plus..”

5. Însoţitori ai enunţului (gesturi: clipim, arătăm cu degetul/acţiuni non-verbale)6. Circumstanţele enunţului

5

„Venind de la el, am luat-o ca pe un ordin, nu ca pe o rugăminte”„Am să-ţi las ţie ceasul meu”Problema principală a acestor instrumente este semnificaţia vagă şi receptarea nesigură, dar poate exista şi un sens pozitiv, în care ele rămân inadecvate în ciuda circumstanţelor.

Trebuie să observăm că acolo unde există verbe performative, le putem folosi nu doar în formulele „că..” sau „să..”, ci şi în indicaţii scenice, inscripţii (Atenţie!”), paranteze.

Se întâmplă deseori ca senzaţia unei anumite „emoţii” sau „dorinţe” să fie considerate drept reacţia adecvată la o anumită stare de fapt, chiar a performării unei alte persoane. Dar există şi momente în care exprimăm de-a dreptul aceste sentimente, chiar dacă simţim sau nu ceva din ceea ce spunem că simţim. Exemple:

Îţi mulţumesc. Sunt recunoscător. Mă simt recunoscător.Îmi cer iertare. Îmi pare rău. Mă căiesc.Critic./Dezaprob. Condamn. Sunt şocat de/Sunt revoltatTe felicit. Sutn bucuros că

Unde prima coloană include enunţuri performative, cea de-a doua descriptive doar pe jumătate şi a treia simple relatări.De asemenea, sunt de distins şi cazurile însoţirii cuvintelor cu acţiunea, caz ce poate genera performativele, dar nu e în sine un caz de enunţ performativ.„Trântesc uşa astfel” (şi trînteşte uşa)„Te salut”(şi salută) Aici „te salut” poate duce la un substitut pt salut şi astfel un enunţ performativ pur.„Poc.” A spune asta e în circumstanţele potrivite să pocneşti; dar nu se numeşte să pocneşti, dacă nu spui „poc”.

Există situaţii în care enunţul operează ca un titlu, unde acţiunea care însoţeşte cuvintele este ea însăşi o performare verbală.„Citez.” (citează)„Definesc x ca y”.

Ilie Silvana IoanaCRP, anul II, grupa II

6