Curs 1 - Obiectul Sociologiei Educatiei

Sociologia educaţiei

Obiectul sociologiei educaţiei

Lect.univ.dr. Claudiu Langa


Obiectivele disciplinei Sociologia educaţiei familiarizarea studenţilor cu principalele abordări

teoretice şi orientări metodologice din sociologia educaţiei;

analizarea structurii instituţiilor şi a proceselor educaţionale;

dezvoltarea la studenţi a unor atitudini realiste şi optimiste privind rolul educaţiei în dezvoltarea societăţii

cultivarea interesului studenţilor pentru problematica actuală a reformei învăţământului românesc şi pentru oportunităţile de optimizare a practicilor educaţionale de tip şcolar


Teme

Obiectul şi problematica sociologiei educaţiei.

Societate şi educaţie. Educaţia ca subsistem

Cultura organizaţională a şcolii

Surse ale rezultatelor şcolare


Bibliografie Diaconu M., Sociologia educaţiei, Editura ASE,

Bucureşti, 2004

Hatos, A., Sociologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006

Ionescu. I., Sociologia şcolii. Politici practice şi activităţi, Editura Polirom, Iaşi, 1997

Langa, C, Bulgaru I., Managementul clasei de elevi – consideraţii generale, Editura Univ. din Piteşti, 2009

Păun, E., Şcoala-o abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999


Cunoaşterea versus cunoaşterea ştiinţifică Cunoaşterea comună reprezintă modalitatea de

cunoaştere a realităţii prin experienţa directă a indivizilor. Simţ comun:

prima etapă – în mod spontan, ne facem o idee asupra evenimentelor trecute – „intuiţie excepţională a unor persoane care intuiesc dacă spune adevărul sau nu”

a doua etapă – în cunoaşterea la nivelul simţului comun, constă în extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente sau cele viitoare. – mod mecanicist –


Simţ comun de primă mână – reprezintă ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa directă a agenţilor cunoscători. De exemplu un jurist cu experienţă îşi poate da seama intuitiv dacă o mărturie este falsă sau adevărată.

Dacă respectivul jurist a citit lucrări de psihologie şi sociologie judiciară va utiliza cunoştinţele dobândite, face apel la ceea ce se numeşte simţ comun de mâna a doua.

Un alt factor care limitează cunoaşterea spontană este socializarea – procesul de formare a personalităţii în acord cu normele şi valorile societăţii în care individul de naşte şi trăieşte.


Modalităţi de generare şi testare a adevărului: modul autoritarist – antichitate – contemporaneitate – atribut

supranatural al conducătorilor de a produce adevărul modul mistic modul logico-raţional – se centrează pe logica formală.

Principala grijă constă în rigoarea judecării logice, fără a se urmări corespondenţa cu realitatea. „operaţia a reuşit, dar pacientul a murit”.

modul ştiinţific – de determinare a adevărului îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor. Metoda ştiinţifică asigură desubiectivizarea cunoaşterii, oferindu-se o imagine despre lumea înconjurătoare aşa cum este ea în realitate, şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului comun.


Sociologia (latinescul socius, „social” şi grecescul logos, „ştiinţă”) în sensul cel mai general, reprezintă ştiinţa socialului.

Sociologia s-a constituit ca ştiinţă independentă în anii 1930, iniţial sub forma unor proiecte epistemologice, fiind reprezentată de câţiva mari gânditori.

De abia spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX s-a constituit o comunitate disciplinară propriu-zisă, sociologia fiind recunoscută instituţional prin introducerea ei ca disciplină de învăţământ.


Definiţii ale sociologiei educaţiei Sociologia educaţiei, în viziunea lui Emil Păun este o

ramură din ştiinţele educaţiei care presupune o abordare din perspectivă sociologică a fenomenelor şi instituţiilor macroeducaţionale (structura socială a educaţiei şi relaţiile sale cu societatea, procesul şi schimbarea socială, instituţii ca şcoala, familia, mas-media, etc.).

Ea apare ca o ştiinţă descriptiv-diagnostică: cercetează funcţiile şi interrelaţiile sociale ale educaţiei, îndeosebi din perspectivă structurală.


Sub impactul transformărilor economice, al dezvoltării industriale au avut loc o serie de transformări în sistemul de învăţământ, în special în ceea ce priveşte cuprinderea în sistem a unui număr mare de tineri care trebuiau instruiţi, aceasta fiind singura cale de pregătire a forţei de muncă în cantitatea şi la nivelul cerut de societatea industrială.

Datorită numărului mic de educatori existenţi, dimensiunile claselor erau foarte mari, din punct de vedere numeric, ceea ce nu permitea desfăşurarea unei activităţi educative propriu-zise, ci o activitate axată în esenţă pe transmiterea de cunoştinţe.


Educaţia în cadrul familiei este astfel înlocuită cu instrucţia publică.

Totuşi, şcoala nu reuşeşte însă să formeze singură individul, să-l pregătească atât pentru muncă, cât şi pentru viaţă, să-i dezvolte toate laturile personalităţii.

Dacă instrucţia cade în sarcina şcolii, în schimb educaţia cade în cea mai mare măsură în sarcina familiei şi a

mediului social.


Generalizarea fenomenului industrial a determinat generalizarea instrucţiei, unica cale de pregătire a forţei de muncă în cantitatea şi la nivelul cerut de societatea industrială.

Apar treptat numeroase instituţii sociale care preiau funcţiile şi sarcinile care tradiţional reveneau familiei, printre care supravegherea medicală, ridicarea nivelului de cultură, orientarea profesională şi, fără îndoială, instrucţia profesională.


Presiunea societăţii asupra familiei s-a exercitat pe două direcţii: societatea, datorită revoluţiei industriale, nu mai putea

lăsa în seama familiei instrucţia şi, cu atât mai puţin orientarea şi profesionalizarea individului;

în aceste condiţii era nevoie de o forţă de muncă numeroasă, fapt care determină antrenarea femeii în munca industrială.


Societatea, aflată în plină expansiune industrială, deposedează familia de anumite funcţii, atât pentru faptul că aceasta din urmă nu mai era capabilă să le îndeplinească la nivelul noilor exigenţe, cât şi pentru faptul că femeia – principalul educator al copiilor şi organizator al grupului familial – era atrasă spre muncile sociale, fiind astfel sustrasă de la problemele obişnuite ale familiei.

Modificarea raporturilor educaţionale dintre societate, şcoală şi familie a constituit condiţia obiectivă a apariţiei sociologiei educaţiei.


Sociologia educaţiei studiază una dintre instituţiile majore ale societăţii, educaţia, sub mai multe aspecte.

Problemele fundamentale pe care le cercetează sociologia educaţiei sunt legate de: Analiza structurala a sistemului educativ al

societăţii (în sens de alcătuire sau “anatomie”); Analiza funcţionala a sistemelor educative (în

sens de mod de funcţionare, activităţi sau manifestări);

Analiza evolutiva (de schimbare si dezvoltare).

Documents

Curs 1 - Obiectul Sociologiei Educatiei