CAPITOLUL IASPECTE GENERALE PRIVIND INSTITUŢIILE DE CREDIT

ŞI ACTIVITATEA DE CREDITARE

1.1 Riscul bancar – concept şi tipologie

1.1.1 Definirea riscului bancarCaracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Din incertitudine derivǎ

riscul. Riscul şi incertitudinea reprezintă două fenomene cu care oamenii şi organizaţiile interacţionează din cele mai vechi timpuri. Progresul social, economic şi cultural al omenirii nu ar fi fost posibil fără asumarea unor riscuri. Din acest motiv problematica riscului şi a incertitudinii o ajuns obiectul de studiu al teoreticienilor şi practicienilor din cele mai vechi timpuri. Riscul şi incertitudinea se manifestă în majoritatea activităţilor umane datorită faptului că societatea umană este într-o continuă mişcare. Aceste concepte de multe ori nu sunt delimitate şi diferenţiate cu claritate. Astfel se impune o definire a acestor două noţiuni.

Incertitudinea reprezintă aceea situaţie în care probabilitatea de a se produce un eveniment nu este cunoscută. În aceste condiţii evenimentului respectiv nu i se poate asocia o distribuţie de probabilităţi. Incertitudinea este rezultatul insuficientei cunoaşteri a riscului şi descrie calitatea cunoştinţelor referitoare la risc.

Riscul nu are o definiţie universală, ci este un concept cu o gama largă de definiţii. Toate aceste definiţii au însǎ caracteristici comune, anumite criterii de definire a riscului. În continuare vom prezenta unele dintre cele mai vehiculate definiţii ale riscului.

Potrivit definiţiei lingvistice riscul reprezintǎ probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect.

O definiţie mai riguroasă ar fi că riscul reprezintă contextul în care un eveniment se produce cu o anumită probabilitate sau în care amploarea evenimentului urmează o distribuţie de probabilităţi.

Dicţionarul enciclopedic ilustrat, publicat în 1999 de Editura Cartier, defineşte riscul ca „posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, o pagubă, un necaz sau inconvenient posibil”.

Teoria financiară modernă considerǎ că nu trebuie pus semnul de echivalenţă între probabilitate şi risc: probabilitatea constituie de fapt unitatea de măsură a riscului şi mijloc de cuantificare pentru acesta.

Acad. Costin C. Kiriţescu şi dr. Emilian M. Dobrescu, definesc noţiunea de risc ca examinarea în termeni probabilistici a posibilităţii de obţinere a unor rezultate favorabile sau nefavorabile într-o afacere: eveniment viitor şi probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi.

Notiunea de risc poate fi definitǎ ca un angajament care poartǎ o incertitudine, datoritǎ probabilitaţii de câstig sau pierdere.

Riscul bancar poate fi definit ca un fenomen care apare pe parcursul derulării operaţiunilor bancare şi care provoaca efecte negative asupra activităţilor respective prin deteriorarea calităţii activelor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, cu afectarea funcţionalităţii băncii.

Dennis G. Uyemura şi Donald R. Deventa, în lucrarea lor “Financial Risk Management in Banking” publicată în SUA şi Anglia în 1993, definesc riscul bancar ca fiind “volatilitatea fluxurilor de numerar nete (net cash flows) ale unei unităţi de afaceri”.

Din definiţiile de mai sus rezultǎ cǎ riscul bancar are două componente:

1

incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor; expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadenţă, chiar dacă există garanţia, datorită posibilităţii reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a mărimii costurilor de execuţie a acesteia. Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine. Putem afirma că riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni băncii acţionează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.

Cel mai adesea, riscurile bancare sunt analizate din două puncte de vedere diferite: punctul de vedere teoretic şi cel practic.

Atunci când definesc riscul bancar şi gestiunea riscului, cei mai mulţi autori se concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora, potrivit cǎreia riscul este vǎzut sub forma unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piaţă, de credit sau de lichiditate.

Alţi autori se concentrează asupra unor pierderi – potenţiale sau efective – cauzate de riscuri cu totul aleatoare şi necontrolabile, ca frauda, incendiul sau catastrofele naturale.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii analizate: atât un impact în sine, sub forma pierderilor suportate direct, cât şi unul indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor de afaceri şi nu în ultimul rând, asupra autorităţii bancare. Diferitele accepţiuni acordate riscului bancar se vor prezenta sub forma tipurilor de riscuri bancare.

Pentru a putea preveni riscurile bancare este importantă cunoaşterea cauzelor care duc la apariţia riscurilor. Cele mai importante cauze sunt:

schimbări macroeconomice: dinamica P.I.B., în ansamblu, precum şi cele ce ţine de elementele structurale ale acestuia; evoluţia ratei inflaţiei, politica monetară etc.;

schimbările ce sunt legate de reglementările financiar – bancare, precum şi de cele economice ce au influenţă asupra eficienţei şi siguranţei activităţii bancare;

perturbările ce pot fi provocate de o organizare greşită a băncii, de o pregătire necorespunzătoare a personalului sau de efectuarea unor operaţiuni neeficiente sau nesupravegheate, care pot genera pierderi;

luarea acelor decizii financiare, ce afectează în mod indirect şi implicit creditul, rata dobânzii, lichiditatea şi capitalul propriu al băncii;

condiţiile politice şi economice existente şi de perspectivă ale ţării, cu implicaţii asupra activităţii băncii.

1.1.2. Tipologia riscurilor bancare

Aşa cum nu există o definiţie general-acceptată a riscurilor bancare, nu există nici criterii unice de clasificare a acestora. Lipsa unei clasificǎri unice ale riscurilor este cauzatǎ de faptul cǎ sunt o multitudine de riscuri bancare între care existǎ puternice interdependenţe, unele putând genera alte riscuri. Cercetătorii, care s-au pronunţat asupra acestei probleme, au aplicat diferite metode şi procedee de analiză a riscurilor bancare şi, în funcţie de acestea, au formulat diferite criterii de clasificare. Deşi diferite, aceste clasificări ţin cont de variabilele generatoare de risc, care printr-o abordare globală permit o delimitare sistematică a riscului bancar.

Astfel în literatura de specialitate clasificarea riscurilor bancare are la bază următoarele criterii:

2

Expunerea la risc a băncii, generată atât de activitatea sa în ansamblu, cât şi de fiecare operaţiune efectuată;

Caracteristica bancară; Piaţa care determină apariţia riscului; Elementele afectate de producerea riscului; Alocarea riscurilor în cadrul sistemului financiar; Reflectarea riscurilor în bilanţul contabil; Clasificări realizate de de instituţii financiare internaţionale

A.Clasificarea riscurilor în funcţie de expunerea la risc

Expunerea la risc reprezintǎ valoarea actuală a tuturor pierderilor şi cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta o anumită instituţie financiară. Dupǎ natura expunerii la risc care poate fi inerentǎ sau expunere suplimentarǎ (subiectivă) riscurile sunt grupate în douǎ mari categorii:

- riscuri pure;- riscuri lucrative sau speculative.Riscurile pure se caracterizează prin faptul că expunerea este generată de

activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăţi, accidentarea unui client într-unul din sediile băncii sau degradarea mediului ambiant de către activele dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă prin încălcarea normelor de poluare.

Riscurile pure se pot împărţi în: riscuri fizice, care se pot manifesta prin distrugeri ale clădirilor, avarierea

construcţiilor neterminate, distrugerea liniilor de telecomunicaţii, avarierea maşinilor şi materialelor diverse, deteriorarea materialelor în cursul transportului, accidente de circulaţie.

riscuri financiare, care apar ca pierderi complete de date şi informaţii confidenţiale, pierderi de cecuri în curs de încasare, distrugere a arhivelor informatice şi documentare;

riscuri criminale şi frauduloase, care pot consta în pătrunderi neautorizate în fişierele informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, contrafacerea cărţilor de credit şi a cecurilor, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri, bancnote false, atac armat, răpiri sau sechestru de persoane;

riscuri de răspundere, care sunt date de o varietate de situaţii: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, acordări sau suspendări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor şi a serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operaţiunile cu titluri, greşeli de consultanţă în ingineria financiară.

Riscuri lucrative sau speculative apar atunci când expunerea este generatǎ de încercarea de a obţine profit mai mare, aceastǎ expunere poate genera şi cheltuieli suplimentare şi deci şi pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta, în principal, pe seama unei politici de creditare agresivǎ sau prin pierderi la portofoliul de titluri determinate de volatilitatea acestora.

B. Clasificarea riscurilor în funcţie de caracteristicele bancare

În funcţie de caracteristicile bancare riscurile se clasifică:

3

Riscuri financiare: riscul de creditare (de finanţare) denumit şi risc de insolvabilitate a

debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calităţii activelor bancare cu pondere însemnată în bilanţul băncii, exprimă probabilitatea încasării efective, la scadenţă, a fluxului de venituri anticipat

riscul de lichiditate (de finanţare) corespunde riscului de încetare a plăţilor datorită imposibilităţii băncilor de se refinanţa, sau pierderilor legate de dificultatea băncii de a-şi procura fondurile în condiţii normale de pe piaţa monetară.

riscul de piaţa exprimă probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de piaţă să afecteze negativ profitul bancar;

riscul de faliment sau de capital; exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă şi ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Riscurile de prestare sunt cele care afectează sfera serviciilor bancare : riscul operaţional, respectiv incapacitatea băncii de a asigura servirea

profitabilă a clienţilor; risc generat de introducerea de noi produse bancare exprimă probabilitatea

cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, echipei manageriale

riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare; riscul strategic, determinat de probabilitatea de a nu alege strategia optimă

perioadei şi condiţiilor date(economice, monetare, financiar-bancare, valutare, sociale, politice);

Riscurile ambientale cuprind acea clasă a riscurilor care este considerată ca având un puternic impact asupra performanţei bancare, dar asupra carora banca are un control limitat :

riscul de fraudă exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau înstrăinarea unor documente de către angajaţii băncii. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, când nu pot fi detectate din vreme şi recuperate.

riscul economic exprimă probabilitatea diminuării performanţei băncii ca urmare a unei evoluţii potrivnice a condiţiilor de mediu. Acestea influenţează calitatea plasamentelor,volatilitatea resurselor şi potenţialul de risc.

riscul concurenţial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condiţiile modificării raporturilor de piaţă în defavoarea băncii. El este inerent activităţii bancare, întrucât majoritatea produselor financiareoferite pe piaţă de o bancă sunt oferite şi de alte instituţii financiare;

riscul legal, se referă la faptul că activitatea oricărei societăţi bancare trebuie să se desfăşoare în condiţii de deplină legalitate;

C.Clasificarea riscurilor în funcţie de piaţa care determină apariţia riscului

În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului riscurile bancare se împart în1: 1. Riscuri determinate de piaţa produsului.

În această categorie se includ urmatoarele riscuri: Riscul de creditare este considerat cel mai important risc din această

1 Niţu I., Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti 2000, pag 15

4

categorie şi este determinat de deprecierea valorii datorită falimentului sau nerambursării împrumutului.

Riscul de strategie (riscul de afaceri) este riscul ca intreaga linie de afaceri să sucombe datorită competitiţiei sau uzurii morale.

Riscul datorat reglementărilor bancare reprezintă probabilitatea pierderii unor importante investiţii prin revocarea licenţelor instituţilor financiare ce funcţionează ca centre de profit.

Riscul de operare este riscul ca sistemul de calcul să nu funcţioneze corect. Este un risc semnificativ care nu poate fi ignorat de nici o instituţie financiară

Riscul de marfă este generat de preţurile mărfurilor ce pot afecta imprevizibil bancile şi creditorii având un impact general atât asupra economiilor cât şi a debitorilor.

Riscul resurselor umane rezultă din politica de personal(recrutarea, pregătirea, motivarea şi menţinearea specialiştilor) şi este un risc foarte dificil de măsurat.

Riscul legal se manifestă atât sub forma responsabilităţii creditorilor când debitorii susţin că falimentul lor a fost cauzat de faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare cât şi sub forma litigiilor legate de deşeurile toxice depozitate pe terenul deposedat care a stat la baza acordării de credite ca garanţie

Riscul de produs se referă la riscul ca produsele oferite de o instituţie financiară să se uzeze şi să devină necompetitive.

2. Riscuri determinate de piaţa capitalului Riscul de lichiditate este cel mai important riscal pieţei de capital şi constă în

faptul că o bancă nu dispune de lichidităţile necesare pentru a face faţă obligaţilor financiare la un moment dat

Riscul valutar afectează atât piaţa produselor cât şi cea de capital apărând la orice operaţiune de vânzare-cumpărare de monedă alta decât cea evindeţiată în contabilitate.

Riscul de decontare se referă la transferul de sume între băncile locale şi cele internaţionale presupunând implicarea competitorilor băncii. Este administrat prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmărire a plaţilor.

D. Clasificarea riscurilor în funcţie de elementele afectate de producerea lor

În funcţie de elementele afectate de producerea riscurilor riscurile bancare se împart în:

Riscuri financiare, de lichidităţi: riscul de credit; riscul titlurilor guvernamentale; riscul cursului de schimb (valutar); riscul ratei dobânzii; riscul de preţ; riscul de lichiditate a pieţei; riscuri tehnice, organizatorice;

Riscuri tranzacţionale: riscul tranzacţional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină; riscul tranzacţional în cazul obligaţiilor de plată în monedă străină; riscul tranzacţional al contractelor în monedă străină;

5

riscul tranzacţional în cazul primirii de credite sau investiţii în monedă străină;

E. Clasificarea riscurilor în funcţie de alocarea în cadrul sistemului financiar

În funcţie de alocarea în cadrul sistemului financiar riscurile bancare se clasifică în2:

Riscuri diversificabile sunt acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziţii bilanţiere, pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Deşi nu se poate preciza cu certitudine ce înseamnă “suficient de multe poziţii”, trebuie reţinut faptul că se poate reduce expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numărul operaţiilor şi partenerilor susceptibili a genera acel risc.

Riscurile nediversificabile sunt determinate în esenţă de variabilele preţ (rate ale dobânzii, cursuri valutare,indicatori macroeconomici), reflectând variaţii ale preferinţelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici guvernamentale

F. Clasificări ale riscurilor realizate de instituţii financiare internaţionale

F.A. Banca Reglementelor InternaţionaleClasificarea dată de Banca Reglementelor Internaţionale surprinde următoarele

tipuri de riscuri:I. Riscuri financiare:

riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia nivelului ratelor dobânzii);

riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar şi/sau modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variaţiei cursului valutar pe piaţă);

riscul de lichiditate; riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacţionării titlurilor pe

pieţele financiar-bancare).II. Riscuri legate de parteneri:

riscul clientelei (probabilitatea ca, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-şi poată onora obligaţiile către bancă);

riscul apărut pe piaţa interbancară (în operaţiunile pe piaţa monetară, ca urmare a variaţiei ratelor dobânzilor);

riscul de ţară (posibilitatea că un stat să nu dorească sau să nu-şi poată onora obligaţiile financiare faţă de un alt stat sau faţă de instituţiile financiar-bancare internaţionale);

riscul de credit (furnizor, piaţă).III. Riscuri comerciale:

riscul de produse (care poate apărea atât din cauza producţiei, transportului, livrării, cât şi din cea a preţului);

riscul serviciilor (atât ca urmare a prestării serviciului în cauză sau/şi a tarifelor);

riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al preţurilor, al cursului de schimb);

riscul de imagine (care pare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă).

2 Roxin L., Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1997, pag 26

6

IV. Riscuri legate de forţa de muncă (ca număr, structură ori ca pregătire profesională, eficienţă, imagine).

V. Riscuri operaţionale şi tehnice (legate de calitatea operaţiilor, de nivelul de informatizare etc.).

VI. Riscuri ale gestiunii interne: riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidenţă numai

asupra reglementărilor interne proprii societăţilor bancare în cauză); riscul de deontologie (al personalului); riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului); riscul de insuficienţă funcţională; riscul resurselor umane (număr, componenţă, pregătire profesională,

educaţie etc.); riscul de comunicare (comunicarea internă a societăţii bancare şi

comunicarea externă); riscul controlului intern total şi financiar..

F.B. Comitetul de la BaselComitetul de la Basel format la mijlocul anilor '70 pe lângă Banca Reglementărilor

Internaţionale defineşte următoarele categorii de risc bancar: riscul operaţional; riscul de credit; riscul de piaţă;

Riscul operaţional este un concept relativ nou. Nu există o definiţie general acceptată a riscului operaţional. Unii teoreticieni numesc risc operaţional toate riscurile care nu sunt riscuri de piaţă sau riscuri de credit.3 Alţii acceptă definiţia dată de Basel II.Riscul operaţional este definit ca un risc de pierdere care rezultată din carenţele sau deficienţele procedurilor, personalului, sistemelor interne sau evenimentelor externe. Această definiţie include risul legal, dar exclude riscul strategic şi reputaţional4.

Comitetul de la Basel consideră că riscul operaţional reprezintă un risc important pentru bănci şi că acestea trebuie să deţină fonduri proprii pentru a se proteja împotriva pierderilor ce pot surveni.

În concluzie se poate afirma că, încercările de elaborare a unei clasificaţii unitare a riscurilor bancare, care să explice toate tipurile de riscuri bancare, să surprindă toate trăsăturile comune, cauzele, metodele de evaluare etc., nu au atins rezultate care să fie unanim împărtăşite de specialişti. Acest lucru derivă din faptul că în raport cu diverse clasificaţii, un tip de risc apare în acelaşi timp în două sau mai multe categorii (grupe).

1.2. Contextul actual al gestiunii riscului. Acordul Basel II

În contextul dezvoltării complexităţii activităţilor bancare, lumea bancară a început să conştientizeze pericolul apariţiei unor noi elemente ce poartă un anumit grad de risc, de

3 Carey M., Stulz R. M., The risk of financial institutions, National Bureau of Economic Research, 2006, pag. 134 Basel II: International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards: A Revised Framework - Comprehensive Version , Definition of operational risk, 2004, pag. 144

7

pierdere. Astfel, cercetătorii cât şi bancherii din întreaga lume caută soluţii fiabile care să-i ajute în demersul lor de a administra riscurile aferente oricărei activităţi comerciale, dar mai ales celei bancare. În consecinţă, Comitetul de la Basel care operează în cadrul Băncii Reglementărilor Internaţionale a emis un număr de recomandări cu privire la administrarea riscurilor în cadrul activităţilor bancare, numindu-le generic sub apelativul BASEL urmat de un număr ce reprezintă ordinea apariţiei.

Iniţial, Comitetul de la Basel a emis în 1988 principii de administrare a riscului de credit, care ulterior au fost reţinute sub denumirea de Basel I. Aici, Comitetul specifica modalităţile de administrare a riscului de credit şi necesitatea alocării de capital pentru acoperirea eventualelor pierderi ce ar fi putut avea loc în contextul unei gestionări neadecvate a portofoliului de credite sau a altor active purtătoare de risc.

Primul acord şi-a dovedit însă limitele la scurt timp de la aplicarea sa în practică, impunându-se astfel elaborarea unui nou acord care este cunoscut sub numele de Basel II. Astăzi un număr însemnat de bănci din întreaga lume se confruntă cu cerinţele impuse de acordul Basel II. Reglementările, elaborate de către Comitetul Basel, conduc la necesitatea introducerii, în premieră, a unor proceduri care să cuantifice şi să controleze activităţile bancare posibil generatoare de risc.

Basel I şi-a pierdut actualitatea din următoarele considerente5: Basel I a reprezentat un cadru insuficient de flexibil pentru a surprinde întreg

spectrul profilului de risc al instituţiilor de credit, deoarece: a utilizat un număr relativ restrâns al ponderilor de risc de credit pentru

expunerile băncilor (0%, 20%, 50% şi 100%); instrumentele de diminuare a riscului de credit nu au fost insuficient de

dezvoltate (nu s-au recunoscut ca diminuatoare de risc de credit garanţiile oferite de administraţii locale şi regionale, entităţi din sectorul public sau alte entităţi cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor derivate);

Basel I nu a prevăzut modalităţi şi proceduri complexe de supraveghere a instituţiilor de credit.

Obiectivul principal al Basel II (Directiva nr. 12/2000 a CE, revizuită şi actualizată) vizează:

Asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al instituţiilor de credit;

Crearea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.Pentru conformitatea cu Basel II sunt necesare instrumente de măsurare sofisticate

pentru toate tipurile de riscuri şi investiţii în metodologii de administrare a riscurilor, dublate de sisteme informatice şi de educaţia personalului. Astfel, o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă programe de gestiune a riscurilor bancare, care vizează minimizarea expunerii potentiale a băncii la risc.

Principiile Noului Acord privesc6: abordarea standardizată a riscurilor sub forma sistemelor de rating; asumarea de către bănci a gestiunii eficiente a riscurilor mai mari, atât în

nume propriu cât şi în numele clienţilor; structurare strategică pe trei piloni.

Cei trei piloni ai Noului Acord de la Basel sunt:1. Cerinţele privind capitalul minim;2. Procesul de supraveghere prudenţială;

5 Georgescu F., Basel II – o nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, Sinaia, noiembrie 2005, www.bnr.ro, pag. 36 Market Watch IT&C Revista de soluţii informatice pentru management, Nr. 31 De ce Basel II?, martie 2004, Soluţii informatice, http://www.marketwatch.ro/articles.php?ai=81&st=0

8

3. Disciplina pe piaţă.

Tab. Structura Acordului Basel II

Sursa: Georgescu F., Basel II – o nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, Bucureşti, 2 noiembrie 2005, pag. 6

Pilonul 1 – cerintele minime de capital

Pilonul I este reprezentat de cerinţele minime de capital. Sunt definite cerinţele minime de capital şi elementele care îl compun. Informaţiile trebuie să fie suficient de prelucrate pentru a putea asigura o imagine detaliată a riscurilor ce planează asupra organizaţiei.  Pentru prima oară, băncile vor fi obligate să pună de-o parte capital pentru riscurile operaţionale, de credit şi de piaţă. Fiecare dintre cele trei componente au cel puţin două sau trei moduri de evaluare, pe diferite nivele de sofisticare a riscului. Se consideră că alte riscuri nu pot fi cuantificate. Acordul Basel I nu se referea decât parţial la aceste riscuri. Astfel, în Basel I, riscul de creditare era tratat de o manieră mai simplă, iar riscul de piaţa era evaluat post-factum. Riscul operaţional nu era luat in considerare.

Acest pilon cuprinde, pe de o parte, cerinţele minime de capital necesare de îndeplinit de către instituţiile de credit, prin luarea în considerare a riscului de credit, a riscului de piaţă şi a riscului operaţional, iar pe de altă parte stabileşte metoda de evaluare a capitalului propriu pe baza noii clasificaţii a tipurilor de risc de credit, de piaţă, operaţional.

A. Riscul de credit

În ceea ce priveşte evaluarea riscului de credit, Acordul Basel II prevede 3 abordări: abordare standard, abordarea bazată pe ratingul (internal rating based – IRB) de bază (IRB de bază) şi abordarea avansată bazată pe ratingul intern (IRB avansat).

Fig. – Abordarea riscului de credit conform Acordului Basel II

9

Sursa: Georgescu F., Basel II – o nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, Bucureşti, 2 noiembrie 2005, pag. 7

Astfel, pentru evaluarea riscului de credit, Basel II propune două alternative: utilizarea metodei standardizate (standardised approach), conform căreia

riscul de credit este calculat de banca centrală pentru fiecare tip de activ pe baza unor ponderi de risc fixe, stabilite în raport cu tipologia creditelor;

utilizarea modelelor interne cu două variante, modele interne de bază şi avansate care lasă posibilitatea băncii de a evalua riscul în funcţie de specificul fiecărui plasament în parte.

1. Abordarea standardizată Abordarea standardizată este varianta revizuita, dar mult mai complexă a Basel I,

care constă în atribuirea fiecarui element de activ bilanţier şi din afara bilanţului a anumitor grade de risc, în funcţie de tipul entităţii şi garanţiile aferente. Gradele de risc aferente expunerilor băncilor faţă de entităţi suverane (“sovereigns” – guverne, bănci centrale şi entităţi din sectorul public/bugetar), bănci şi agenţi economici se bazează pe evaluările externe efectuate de agenţiile internaţionale de rating.

Tab. – Abordarea standardizată a riscului de credit

10

Sursa: Georgescu F., Georgescu F, Stadiul pregǎtirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, Bucureşti, 3 martie 2005, pag. 6

Basel II păstrează metodologia de stabilire a cerinţelor privind fondurile proprii prin utilizarea coeficienţilor de risc de credit şi a instrumentelor de diminuare a riscului de credit, însă aduce o serie de elemente de noutate comparativ cu Basel I, care se referă la7:

lărgirea gamei ponderilor de risc de credit de la 4 categorii (0%, 20%, 50% şi 100%) la 8 categorii: 0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100%, 150%;

diversificarea instrumentelor de diminuare a riscului de credit: acceptarea mai multor categorii de colaterale şi garanţii eligibile (ex: unităţi ale organismelor de plasament colectiv, ipoteci asupra proprietăţilor de natură comercială etc.); recunoaşterea ca diminuatoare de risc de credit a garanţiilor oferite de administraţii locale şi regionale, entităţi din sectorul public sau alte entităţi cu rating ridicat; utilizarea instrumentelor derivate (credit default swap, total return swap, credit linked notes);

utilizarea rating-urilor pentru evaluarea clienţilor (ex: pentru autorităţi centrale, corporaţii, instituţii de credit, etc.) stabilite de agenţii de rating independente; încurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului.

Totodată, pentru abordarea standardizată Basel II diversifică ponderile de risc de credit, stabilindu-se grade de risc diferite pentru:

expunerile suverane; entităţile din sectorul public guvernamental la nivel local; pentru bănci; firmele de valori mobiliare; agenţii economici; segmentul retail; creanţe garantate cu proprietăţi rezidenţiale (au în continuare un grad de risc

50%); creanţe garantate cu active imobilizate au în continuare un grad de risc 100%);

7 Georgescu F., Basel II – o nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, Sinaia, noiembrie 2005, www.bnr.ro, pag. 8

11

categorii de risc superioare: gradul de risc aferent unei crenţe restante este de 150% (astfel, pentru acoperirea riscului aferent acestor active, banca trebuie să dispună de capital în sumă de 8%*150%, respectiv 120% din expunerea la risc);

elemente din afara bilanţului: gradul de conversie în credit al angajamentelor cu maturitate până la un an este de 20%, iar al celor cu maturitate peste un an este de 50%.

Tab. – Basel I versus Basel II: ponderile de risc potrivit abordării standard

Expunere Risc de credit asociat expunerilor locale

Basel I Basel IIAdministraţii centrale, bănci centrale şi instituţii financiare internaţionale asimilate acestora (pentru expuneri exprimate şi finanţate în moneda locală)

0 0

Administraţii centrale, bănci centrale şi instituţii financiare internaţionale asimilate acestora (pentru expuneri altele decât cele exprimate şi finanţate în moneda locală)

0% 50%

Instituţii de credit – expuneri pe termen scurt finanţate şi exprimate în moneda locală

20% 20%

Instituţii de credit – expuneri pe termen lung 20% 50%SSIF *-uri – expuneri pe termen scurt finanţate şi exprimate în moneda locală

100% 20%

SSIF-uri – expuneri pe termen lung 100% 50%Expuneri faţă de instituţiile** din grup 20%-100% 20%-100%Administraţii regionale şi locale 20% 100%Entităţi ale sectorului public 100% 100%Expuneri retail (include şi expuneri faţă de populaţie) 100% 75%Expuneri faţă de corporaţii 100% 100%Credite garantate cu proprietăţi comerciale 100% 100%Credite garantate cu proprietăţi imobiliare 50% 35%Expuneri cu grad de risc ridicat (investiţii in titluri de participare la entităti necotate la bursă)

100% 150%

*Societăţi de servicii de investiţii financiare**Instituţii de credit şi SSIF-uri

Sursa: Georgescu F., Stadiul pregǎtirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, Bucureşti, 22 februarie 2006, pp. 14-15

2. Abordarea bazată pe modele interne de rating

12

În ceea ce priveşte abordarea bazată pe modele interne de rating, cerinţele de capital sunt calculate în funcţie de patru parametri de risc8.

Fig. – Abordarea bazată pe modele interne

Sursa: Florin Georgescu, Stadiul pregătirii pentru aplicarea Basel II în sistemul bancar Românesc, Bucureşti, 3 martie 2005, pag. 7

1. Probabilitatea de nerambursare sau frecvenţa producerii riscului (PD –

Probability of Default) se măsoară ca număr de cazuri în care riscul s-a produs într-o perioadă de timp definită, raportat la numărul total de cazuri în care riscul s-ar fi putut produce. Probabilitatea poate fi redusă, medie sau ridicată şi se poate determina pe baza datelor istorice referitoare la cazurile de realizare a fiecărui tip de risc pe anumite intervale de timp. În situaţii în care baza de date istorice este nerelevantă, personalul de specialitate din Diviziile de Risk Management poate evalua, pe baze calitative, caracterul redus, mediu sau ridicat al probabilităţii producerii unei categorii de risc. Probabilitatea de neplată se referă la apariţia cel puţin a unuia dintre următoarele evenimente:

din analiză a reieşit faptul că este posibil ca debitorul să nu îşi onoreze obligaţiile faţă de bancă în întregime (principal, dobândă, comisioane);

apariţia unui eveniment de credit care are ca efect o pierdere sau cheltuială aferentă obligaţiei debitorului precum: scoaterea în afara bilanţului, utilizarea provizioanelor specifice de risc, restructurarea activităţii care implică amânarea obligaţiilor debitorului etc.;

debitorul are restanţe faţă de bancă mai mari de 90 de yile; debitorul a fost declarat în faliment sau în alte proceduri juridice )de

exemplu, reorganizare) la solicitarea creditorilor săi.2. Pierderea datorată nerambursării (LGD – Loss Given Default) reprezintă

procentul din expunere pe care banca l-ar putea pierde în cazul în care debitorul intră în default sau în stare de nerambursare. De obicei aceste pierderi sunt exprimate ca procent din EAD, şi depind, printre altele, de tipul şi valoarea colateralului precum şi de tipul împrumutatului şi de costurile implicate de procedurile de recuperare/executare a activelor.

3. Expunerea la riscul de nerambursare (EAD – Exposure at Default) – se determină ca expunerea materială (bilanţieră şi extrabilanţieră) la riscuri, reprezintând

8 Regulamentul nr. 20/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii potrivit abordării bazate pe modelele interne de rating, Capitolul 1, Secţiunea 4, art.22

13

suma cu care banca este expusă faţă de client în momentul apariţiei neplăţii. Pentru anumite expuneri (de exemplu, angajamente netrase înregistrate în afara bilanţului) expunerea la neplată are în vedere o estimare a valorii sumei viitoare avansate de bancă.

4. Maturitatea expunerii (M – Maturity) poate fi calculată în două moduri: - timpul rămas până la scadenţa expunerii băncii:

- în funcţie de cash flow-uri, astfel:

unde: t – perioada CFt – cash flow-ul aferent perioadei t (principal, dobânda şi comisioane)

Valoarea pierderii aşteptate (EL – Expected Loss) se determină astfel: EL=PD*LGD*EAD

Cerinţele de capital sunt egale cu diferenţa dintre valoarea la risc a expunerii băncii şi pierderea aşteptată. Pentru calculul indicatorului PD băncile trebui să aibă baze de date istorice pe o perioadă de minimum 5 ani, iar pentru indicatorii LGD şi EAD de 7 ani.

Abordarea expunerilor faţă se segmentul retail este distictă faţă de cea aplicabilă sectorului corporativ în ceea ce priveşte elementele luate în calcul, structura gradelor de risc şi cerinţele minime de capital.

Graf. – Ponderare la risc pentru sectorul retail

Sursa: Georgescu F., Georgescu F, Stadiul pregǎtirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, Bucureşti, 3 martie 2005, pag. 10

Graf. – Ponderare la risc pentru sectorul corporatist

14

Sursa: Georgescu F., Georgescu F, Stadiul pregǎtirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, Bucureşti, 3 martie 2005, pag. 9

Ratingul acordat debitorului influenţează semnificativ şi costul creditării.

Graf. – Relaţia rating-costul creditării

Sursa: Georgescu F., Georgescu F, Stadiul pregǎtirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, Bucureşti, 3 martie 2005, pag. 11

La calculul cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit, instituţiile de credit pot utiliza, pentru determinarea valorii ponderate la risc a expunerilor, abordarea standard sau, cu aprobarea Băncii Naţionale a României, abordarea bazată pe modele interne de rating.

În cazul abordării standard, calitatea creditului, inclusiv pentru expunerile provenite din securitizare9, se poate determina prin raportarea la evaluările realizate de instituţii

9 Securitizarea presupune transformarea unor creanţe în valori mobiliare (titluri de valoare tranzacţionabile). Tranzacţiile cu titlurile rezultate în acest fel se derulează la preţuri diferite de valoarea nominala a acestora, care sunt mai mici în cazul în care riscul de recuperare a valorii nominale este mare. În România, tranzacţiile se pot face la o valoare cu până la 90% mai mică faţă de cea nominalǎ. De asemenea, băncile mici pot vinde portofolii de credite neperformante unor bănci mai mari.

15

externe de evaluare a creditului sau de către agenţii de creditare a exportului, recunoscute ca eligibile de către Banca Naţională a României, pe baza unor criterii specifice prevăzute în legislaţia în vigoare. Metodologia de determinare a valorii ponderate la risc a expunerilor prin utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating se stabileşte prin reglementări speciale. Instituţia de credit care a obţinut aprobarea pentru utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating trebuie să implementeze această abordare pentru toate expunerile.

Atât în cazul utilizării abordării standard, cât şi în cazul utilizării abordării bazate pe modele interne de rating se aplică un tratament specific următoarelor categorii de expuneri:

expuneri care beneficiază de o protecţie a creditului; expuneri care fac obiectul securitizării şi poziţii din securitizare; expuneri din tranzacţii cu instrumente financiare derivate, din tranzacţii de

răscumpărare, din tranzacţii cu termen lung de decontare etc.În privinţa provocării managementului în domeniul creditării, Basel II oferă cadrul

de reglementare care urmăreşte adaptarea managementului riscurilor în funcţie de particularităţile fiecărei instituţii de credit (volum de activitate şi calitatea portofoliului de plasamente). Acest cadru de reglementare asigură10:

senzitivitatea faţă de profilul de risc, volumul şi gradul de sofisticare a activităţii, cu drepturi şi răspunderi sporite pentru instituţii de credit;

convergenţa obiectivelor interne ale instituţiilor de credit (de management al riscului şi de luare a deciziilor de afaceri) cu cele urmărite de autorităţile de supraveghere.

B. Riscul de piaţă

Riscul de piaţă poate fi evaluat după două abordări:1. Abordarea standardÎn ceea ce priveşte abordarea standard, elementele comune Basel I – Basel II se

referă la stabilirea cerinţelor de capital pentru11: riscul de poziţie; riscul de decontare şi contrapartidă; riscul valutar; riscul de marfă. Basel II aduce ca elementele de noutate includerea cerinţelor de capital pentru

derivatele de credit şi unităţile organismelor de plasament colectiv.2. Abordarea bazată pe modele interneÎn ceea ce priveşte abordarea bazată pe modele interne, elementele comune Basel

I – Basel II se referă la stabilirea cerinţelor de capital pentru12: riscul de poziţie; riscul valutar; riscul de marfă.În cazul abordării bazate pe modele interne, Basel II aduce ca elementele de noutate

obligativitatea includerii în cadrul abordării a unităţilor organismelor de plasament colectiv.

10 Georgescu F., Piaţa creditului din România şi Noul acord de Capital – Basel II, Bucureşti, 4 decembrie, 2007, www.bnr.ro, pag. 611 Georgescu F., Basel II – o nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, Sinaia, noiembrie 2005, www.bnr.ro, pag. 1012 Idem, pag. 11

16

C. Riscul operaţional

Evaluarea riscului operaţional se poate realiza prin 3 metode13: Metoda indicatorului de bază – constă în determinarea necesarului de capital

prin aplicarea unui procent de 15% asupra venitului mediu realizat în ultimii trei ani;

Metoda standardizată – constă în:- descompunerea operaţiunilor băncii pe tipuri şi subtipuri de activităţi;- aplicarea unor procente cuprinse între 12% şi 18% indicatorilor;- relevanţi pentru fiecare subtip de operaţiune;- însumarea rezultatelor obţinute pentru determinarea necesarului de capital;

Metoda evaluării avansate – are în vedere cerinţe stabilite pe bază de modele interne:- integrate în procesul zilnic de management al riscului;- validate intern şi extern (de Banca Naţională a României şi auditorul

financiar specializat).

Pilonul 2 – Procesul de supraveghere bancară

Pilonul 2 vizează o abordare calitativă a cerinţelor prudenţiale, astfel: Evaluarea de către autoritatea de supraveghere bancară a setului de proceduri

interne ale fiecărei instituţii de credit referitoare la adecvarea şi consistenţa fondurilor proprii în funcţie de profilul de risc;

Verificarea de către autoritatea de supraveghere bancară a setului de proceduri interne ale fiecărei instituţii de credit, referitor la managementul riscului de credit;

Posibilitatea de a impune instituţiilor de credit să menţină capital în exces faţă de nivelul minim indicat de Pilonul I;

Implementarea unor mecanisme de intervenţie timpurie de către băncile centrale;

Pilonul 3 – Disciplina şi transparenţa pieţei

Pilonul 3 vizează disciplina şi transparenţa pieţei. Transparenţa din partea băncilor duce la o mai bună înţelegere în rândul participanţiilor la piaţă a calităţii managementului unei bănci şi al profilului de risc al acesteia. Transparenţa este în avantajul investitorilor, al deponenţilor şi chiar al băncilor, ajutând la menţinerea stabilităţii şi a eficenţei operaţiunilor de pe pieţele de capital. Scopul acestei măsuri este de a da pieţei o mai bună imagine a poziţiei unei bănci în privinta riscurilor pe care aceasta şi le asumă creditand.

În comparţie cu primul acord, Basel II aduce următoarele noutăţi14: introducerea disciplinei de piaţă ca factor de apreciere al expunerilor; introducerea riscului operaţional pe lângă riscul de credit şi cel de piaţă, pentru

determinarea cerinţelor de capital; sensibilitate la marile riscuri; promovarea siguranţei şi stabilităţii sitemului financiar internaţional prin

menţinerea unui capital reglementat în sistem; abordarea globală a riscurilor;

13 Idem, pag. 1214 Lăzărescu S., Moinescu B., Pocan I. (2005), Managementul riscului şi măsurarea performanţelor bancare, note de curs, Bucureşti

17

implementarea cerinţelor comunitare în activitatea de supraveghere prudenţială; dezvoltarea unor metode care să cuatifice cât mai corect riscul asumat de

fiecare instituţie bancară în parte; ansamblu indisociabil format de cei trei piloni pe care se sprijină acordul.

1.3. Cerinţe prudenţiale pentru acoperirea riscului în instituţiile de credit

În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii

18

sistemului bancar, Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv a sucursalelor acestora înfiinţate în alte state membre ori în state terţe, prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora, atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat sau subconsolidat, după caz, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare15.

1.3.1. Supravegherea consolidată a instituţiilor de credit

În ultimii ani ai secolului trecut a avut loc atenuarea graniţelor dintre activităţile financiare ca urmare a accentuării integrării şi globalizării pieţelor monetar-financiare. Şi-au făcut apariţia conglomerate financiare care şi-au extins activitatea din sectorul bancar pe piaţa de capital şi în domeniul asigurărilor. Aceste „supermarketuri financiare” furnizează întreaga gamă de servicii financiare, ceea ce a dus la dispariţia treptată a barierele dintre băncile comerciale, cele de investiţii şi firmele de asigurări.

Pornind de la aceste evoluţii, au început să se intensifice dezbaterile cu privire la structurile instituţionale optime de reglementare şi supraveghere a sistemului financiar. În literatura de specialitate se regăsesc atât argumente în favoarea unei singure autorităţi care să reglementeze şi supravegheze toate categoriile de instituţii financiare, cât şi argumente în favoarea unei autorităţi specializate pentru fiecare componentă a sistemului financiar.

Tendinţa manifestată pe plan internaţional este în direcţia unei reglementări consolidate, tendinţă imprimată sub impactul revoluţiei financiare. Susţinătorii supravegherii consolidate afirmă că expansiunea instituţiilor financiare în domenii multiple cere şi o supraveghere adecvată, strictă şi responsabilă. Pe plan mondial supravegherea integrată se practică în ţări precum Australia, Marea Britanie, Coreea de Sud, Japonia, Ungaria, ţările nordice.

1.3.2. Modelul românesc de supraveghere a sistemului financiar-bancar

În România, sistemul financiar este format din sectorul bancar (în sens mai larg, instituţiile de credit), piaţa de capital şi domeniu asigurărilor. Fiecare componentă a sistemului financiar este reglementată şi supravegheată de o instituţie distinctă:

Banca Naţională a României (BNR) este instituţia autorizată să supravegheze instituţiile de credit.

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) este instituţia autorizată să supravegheze piaţa de capital.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) este instituţia autorizată să supravegheze domeniul asigurărilor.

Fiecare instituţie realizează un control limitat, însă fiecare este „deranjată” când zona de control direct este afectată de iniţiative din celelalte domenii. De aceea, între cele trei instituţii există un protocol de colaborare în domeniul supravegherii.

În anul 2001 Guvernului României a propus înfiinţarea unei agenţii integrate de supraveghere financiară, însă iniţiativa nu a fost bine primită la momentul respectiv, fiind considerată prematură. Acea propunere a supravegherii consolidate a sistemului financiar lua în considerare tendinţele manifestate atât pe plan internaţional, cât şi în cadrul Uniunii Europene.

Aderarea României la Uniunea Europeană a necesitat alinierea la infrastructura instituţională şi la reglementările comunitare. În această direcţie, Banca Naţională a României a adoptat, în decembrie 2004, Norma nr. 15/2004, care includea prevederile

15 O.U.G. nr. 99/2006, pag. 38

19

Directivei UE nr.12/2000 referitoare doar la supravegherea consolidată a instituţiilor de credit şi care viza supravegherea holdingurilor financiare pe bază consolidată. Ulterior, Norma 15/2004 a fost abrogată prin Regulamentul nr. 17/2006 privind supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

1.3.3. Implementarea supravegherii consolidate a instituţiilor de credit

Pentru început, în ţara noastră s-a trecut la supravegherea consolidată a instituţiilor de credit de către Banca Naţională a României, în baza Normei nr. 15/2004, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, iar ulterior în baza Regulamentului nr. 17/2006, urmând ca în viitor supravegherea consolidată să fie extinsă şi asupra altor instituţii financiare.

Supravegherea consolidată a instituţiilor de credit oferă o serie de avantaje: Prin consolidare se realizează conturi unice pentru un grup de entităţi

independente care au un centru de decizie comun şi depind financiar de acesta. Prin realizarea conturilor unice, timpul alocat supravegherii activităţii entităţilor, atât de către societatea-mama, cât şi de către autoritatea de supraveghere în materie, este mai scurt.

Prin introducerea supravegherii consolidate se produce o redimensionare a personalului din entităţile componente ale societăţii consolidante, în sensul reducerii acestuia şi implicit la reducerea cheltuielilor aferente (de exemplu lipsa compartimentului financiar-contabil în entitatea subordonată).

Colectarea şi gestionarea informaţiilor la nivel central (Grup, Centrala băncii, Casa Centrală în reţelele cooperatiste de credit) are loc prin intermediul reţelei informatice proprii în timp util.

Monitorizarea activităţii entităţilor este mai facilă.În prezent, supravegherea pe bază consolidată este exercitată de Banca Naţională a

României asupra următoarelor instituţii de credit, persoane juridice române16: o instituţie de credit-mamă la nivelul României sau la nivelul Uniunii Europene,

autorizată de Banca Naţională a României; o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, care are ca

societate-mamă o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau la nivelul Uniunii Europene, fără ca în cazul din urmă societatea-mamă să mai aibă ca filiale alte instituţii de credit în statele membre;

o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, care are ca societate-mamă înfiinţată în România, o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau la nivelul Uniunii Europene şi care este societate-mamă pentru cel puţin încă o instituţie de credit autorizată într-un alt stat membru;

o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României care, împreună cu instituţiile de credit autorizate în două sau mai multe state membre, au ca societăţi-mamă aceleaşi societăţi financiare holding având sediul social în state membre diferite, existând o instituţie de credit filială în fiecare dintre aceste state, iar dintre aceste filiale, instituţia de credit, persoană juridică română, are cel mai mare total al activului bilanţier;

o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, care are ca societate-mamă o societate financiară holding care este societate-mamă şi pentru cel puţin o altă instituţie de credit autorizată în orice alt stat membru, nici una dintre aceste instituţii de credit nefiind autorizată în statul membru în care este

16 Regulamentul nr. 17/2006 privind supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, pp. 2-3

20

înfiinţată societatea financiară holding, iar dintre aceste filiale, instituţia de credit autorizată în România are cel mai mare total al activului bilanţier; aceasta instituţie de credit este considerată, pentru scopurile supravegherii pe bază consolidată, instituţie de credit controlată de o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene.

Societăţile financiare holding sunt supuse suprevegherii pe bază consolidată. Prin societate financiară holding se înţelege o instituţie financiară ale cărei filiale sunt, fie în totalitate, fie în principal, instituţii de credit sau instituţii financiare, cel puţin una dintre acestea fiind o instituţie de credit17. Noţiunea de „consolidare“ reprezintă tehnica ce permite realizarea conturilor unice pentru un grup de entităţi independente care depind din punct de vedere financiar de un centru de decizie comun, având ca obiectiv redarea unei imagini fidele a poziţiei financiare şi a performanţei tuturor entităţilor consolidate luate ca un întreg.

În condiţiile respectării prevederilor legale, orice instituţie de credit, persoană juridică română, care este o filială a unei societăţi financiare holding cu sediul în România sau în străinătate, este supravegheată de Banca Naţională a României, pe baza situaţiei financiare consolidate a holdingului financiar. Situaţia consolidată a societăţii-mamă, ce stă la baza calculului elementelor necesare în vederea respectării cerinţelor prudenţiale la nivel consolidat sau sub-consolidat trebuie să cuprindă filialele şi participaţiile în instituţii de credit, instituţii financiare, societăţi prestatoare de servicii auxiliare sau societăţi de administrare a investiţiilor.

1.3.4. Cerinţele prudenţiale la nivel consolidat

În scopul asigurării stabilităţi şi viabilităţii sistemului bancar, precum şi a protejării intereselor deponenţilor, Banca Naţională a României a elaborat o serie de cerinţe prudenţiale. Acestea se aplică la nivel consolidat instituţiilor de credit-mamă la nivelul României, precum şi instituţiilor de credit, persoane juridice române, controlate de o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru şi care sunt supuse supravegherii la nivel consolidat exercitate de Banca Naţională a României. Cerinţe prudenţiale care se aplică la nivel consolidat se referă la18:

- Cerinţe minime de capital;- Participaţiile calificate în entităţi nefinanciare;- Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri;- Expunerile mari.Banca Naţională a României poate stabili prin reglementări şi alte cerinţe

prudenţiale, precum şi nivelul de aplicare al acestora la instituţiile de credit, care pot viza, printre altele19:

- riscul de lichiditate;- operaţiunile instituţiei de credit cu persoanele aflate în relaţii speciale cu

aceasta;- externalizarea activităţilor instituţiei de credit;- calitatea activelor şi provizioane;- modificările operate la nivelul instituţiei de credit faţă de condiţiile care au stat

la baza autorizării acesteia etc.

1. Cerinţele minime de capital (adecvarea capitalului)

17 O.U.G. nr. 99/2006, pag. 518 Regulamentul nr. 17/2006, pag. 419 Idem, pag. 35

21

Primul raport privind standardele de capital a fost elaborat de către Comitetul de la Basel, sub denumirea de Acordul de la Basel din 1988 (Acordul Basel I), care stabilea cerinţele minime de capital la nivelul de 8%. Acest acord a fost îmbunătăţit prin elaborarea, în anul 2004, a Noului Acord de la Basel (Basel II), care a introdus o serie de elemente noi, aplicate începând din anul 2007. Acordul Basel II are o structură dezvoltată pe trei piloni:

pilonul I – cerinţe minime de capital (adecvarea capitalului); pilonul II – supravegherea adecvării capitalului; pilonul II – instrumente necesare în supravegherea prudenţială în vederea

asigurării disciplinei de piaţă.Acordul Basel I din 1988 a stabilit că băncile trebuie să deţină fonduri proprii care

să reprezinte cel puţin 8% din activele ponderate în funcţie de riscul de credit, cerinţă cunoscută sub denumirea de coeficientul Cooke. Acest coeficient este necesar a fi calculat pentru a determina standardul minim de adecvare a capitalului care trebuie menţinut de o bancă pentru a face faţă posibilelor pierderi.

Coeficientul a fost îmbunătăţit prin Acordul Basel II, fiind înlocuit cu coeficientul McDonough, care prevede obligaţia băncilor de a deţine fonduri proprii care să acopere cel puţin 8% din activele ponderate în funcţie de riscul de credit, riscul operaţional şi riscul de piaţă.

În Romaânia, instituţiile de credit trebuie să dispună de un nivel adecvat al fondurilor proprii pentru acoperirea tuturor riscurilor la care sunt expuse: riscul de credit, riscul de piaţă (riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă) şi riscul operaţional20.

Fondurile proprii la nivel consolidat se calculează de către instituţiile de credit pe baza valorilor consolidate ale elemementelor ce intră în calculul fondurilor proprii la nivel individual. Fondurile proprii la nivel individual ale instituţiilor de credit sunt formate din fonduri proprii de nivel 1 şi fonduri proprii de nivel 2. La rândul lor, fondurile proprii de nivel 1 cuprind21:

capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale cumulative sau, după caz, capitalul de dotare pus la dispoziţia sucursalei din România de către instituţia de credit dintr-un stat terţ;

primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social; rezervele legale, statutare şi alte rezerve, precum şi rezultatul reportat pozitiv al

exerciţiilor financiare anterioare, rămas după distribuirea profitului; profitul net al ultimului exerciţiu financiar, reportat până la repartizarea sa,

conform destinaţiilor stabilite de adunarea generală a acţionarilor, în limita sumei ce se intenţionează a se repartiza pe oricare dintre destinaţiile precedente.

Capitalul iniţial al instituţiilor de credit este reprezentat de capitalul social subscris şi vărsat, de rezervele legale, statutare şi alte rezerve, şi trebuie să fie la momentul autorizării de minimum22:

37 milioane RON pentru băncile, persoane juridice române; 25 milioane RON pentru băncile de credit ipotecar şi băncile de economisire şi

creditare în domeniul locativ; 12 milioane RON pentru instituţiile emitente de monedă electronică; echivalentul în lei a 5 milioane de euro pentru casele centrale; acesta reprezentă

şi limita minimă a fondurilor preprii ale unei case centrale; limita minimă a 20 Regulamentul nr. 13/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii (completat cu Regulamentul nr. 29/2009), pag. 321 Regulamentul nr. 18/2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, pag. 422 Idem, pp. 7-8

22

fondurilor proprii ale unei cooperative de credit este de 300 mii RON; nivelul minim al capitalului agregat şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale reţele cooperatiste este echivalentul în lei a 10 milioane euro.

Fondurile proprii de nivel 2 se compun din23: fonduri proprii de nivel 2 de bază, care cuprind:

rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii;

alte elemente care îndeplinesc condiţiile legale; titlurile pe durată nedeterminată şi alte instrumente de aceeaşi natură, cărora

li se pot adăuga, fiind asimilate lor, acţiunile preferenţiale cumulative. fonduri proprii de nivel 2 suplimentar se compun din:

acţiunile preferenţiale cumulative pe durată determinată; capitalul sub formă de împrumut subordonat.

Instituţiile de credit au obligaţia de a raporta lunar Bancii Naţionale a României nivelul şi componenţa fondurilor proprii la nivel individual şi semestrial nivelul şi componenţa fondurilor proprii la nivel consolidat.

În România, indicatorii de solvabilitate ai instituţiilor de credit (de adecvare a capitalului) se calculează pe bază individuală, respectiv pe bază consolidată în cazul instituţiilor de credit care sunt societăţi – mamă astfel24:

a) ca raport între nivelul fondurilor proprii şi expunerea din activele bilanţiere şi elementele extrabilanţiere ponderate în funcţie de gradul de risc de credit, risc operaţional şi risc de piaţă, al cărui nivel minim trebuie să fie de 12%;

b) ca raport între capitalul propriu şi expunerea din activele bilanţiere şi elementele extrabilanţiere, ponderate în funcţie de gradul de risc de credit, risc operaţional şi risc de piaţă, Banca Naţională a României urmărind ca instituţia de credit să menţină nivelul indicatorului la limita de cel puţin 8%.

2. Limitarea participaţiilor calificate în entităţi nefinanciareValoarea unei participaţii calificate a unei instituţii de credit, persoană juridică

română, într-o entitate, alta decât o instituţie de credit, o instituţie financiară, o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate ce desfăşoară activităţi care reprezintă o prelungire directă a activităţii bancare, precum leasing, factoring, administrare de fonduri de investiţii, sau care prestează servicii auxiliare activităţii bancare, precum servicii de procesare de date, ori desfăşoară alte activităţi similare, nu poate să depăşească 15% din fondurile sale proprii. Valoarea totală a participaţiilor calificate ale instituţiei de credit, persoană juridică română, în astfel de entităţi nu poate depăşi 60% din fondurile sale proprii. Instituţiile de credit, persoane juridice române, nu pot dobândi participaţii calificate într-o entitate nefinanciară, dacă în acest fel instituţia de credit poate exercita controlul asupra entităţii respective25.

3. Procesul intern de adecvare a riscurilorFiecare instituţie de credit trebuie să dispună de strategii şi procese interne

formalizate şi eficiente de evaluare şi menţinere permanentă a nivelului, structurii şi distribuţiei capitalului, care să fie adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care aceasta este expusă. Astfel, fiecare instituţie de credit este responsabilă pentru procesul intern de evaluare a adecvării capitalului26.23 Idem, pp. 8-924 Norma nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit cu completările ulterioare25 O. U. G. nr. 99/2006, pag. 3426 Idem, pag. 34-35

23

4. Monitorizarea şi raportarea expunerilor mariExpunerea unei instituţii de credit faţă de un client sau faţă de un grup de clienţi

aflaţi în legătură este considerată ca fiind expunere mare dacă valoarea sa este egală sau depăşeşte 10% din fondurile proprii ale instituţiei de credit. Expunerile mari necesită aprobarea prealabilă a consiliului de administraţie al instituţiei respective. Instituţiile de credit trebuie să raporteze Băncii Naţionale a României cel puţin trimestrial situaţia expunerilor mari.

O instituţie de credit nu poate înregistra faţă de un client sau faţă de un grup de clienţi aflaţi în legătură expuneri a căror valoare totală depăşeşte 25% din fondurile sale proprii. În cazul în care clientul sau grupul de clienţi aflaţi în legătură este societatea mamă sau filiala instituţiei de credit şi/sau una sau mai multe filiale ale acelei societăţi-mamă, valoarea expunerii nu poate depăşi 20% din fondurile sale proprii. Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit nu poate depăşi 800% din fondurile ei proprii27.

5. Alte cerinţe prudenţiale Monitorizarea expunerilor faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu

bancaO instituţie de credit nu poate înregistra faţă de grupul de persoane aflate în relaţii

speciale o expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii. De asemenea, o instituţie de credit nu poate înregistra faţă de ceilalţi membri ai propriului grup o expunere a cărei valoare depăşeşte 20% din fondurile proprii. Totodată, expunerea instituţiei de credit înregistrată faţă de personalul propriu nu poate depăşi 25% din fondurile proprii28.

Clasificarea portofoliului de crediteInstituţiile de credit trebuie să-şi clasifice creditele acordate clienţilor pe cinci

categorii (standard, în observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere), în funcţie de trei criterii: performanţele financiare, serviciul datoriei (capacitatea clientului de-a le rambursa la scadenţă) şi iniţierea de proceduri judiciare. Instituţiile de credit trebuie să constituie provizioane specifice de risc, astfel: credit „standard” - 0%; credit „în observaţie” - 5%; credit „substandard” - 20%; credit „îndoielnic” - 50%; credit „pierdere” - 100%.

Constituirea rezervelor minime obligatoriiInstituţiile de credit trebuie să-şi constituie şi să păstreze în cont la Banca Naţională a României rezervele minime obligatorii.

Rezervele minime obligatorii se calculează şi se menţin astfel: în lei, in contul curent al băncii comerciale deschis la Banca Naţională a

României, pentru mijloacele băneşti în lei; în dolari S.U.A. sau în EURO, în contul “LORO” al băncii comerciale, deschis

la Banca Naţională a României, pentru mijloacele băneşti în valută. De regulă, rezervele obligatorii nu sunt remunerate însă exista şi excepţii. În acest

ultim caz, remunerarea este inferioara ratei de dobândă de piaţă, indiferent dacă se aplică asupra rezervelor sau doar a unei părţi din acestea.

Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se percepe o dobândă penalizatoare pe întreaga durată aferentă nerespectării nivelului prevăzut, însă pentru excedentul de rezerve nu se plateşte nici un fel de dobândă. Rata dobânzii penalizatoare se

27 Regulament nr. 16/2006 privind expunerile mari ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, pag. 4-528 Norma BNR nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi a expunerilor mari ale instituţiilor de credit

24

stabileşte de către Banca Naţională a României, iar modificarea acesteia se face doar printr-o notificare scrisă emisă cu o zi înainte ca noua dobândă să-şi producă efectele.

Cotizarea la Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul BancarInstituţiile de credit sunt obligate să cotizeze la constituirea Fondului de Garantare a

Depozitelor în Sistemul Bancar, care a fost înfiinţat în anul 1996 ca instrument indirect de sprijin a supravegherii bancare, contribuind la asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar. Toate instituţiile de credit autorizate de Banca Naţională a României să accepte depozite de la public sunt obligate să cotizeze la constituirea resurselor acestui. În prezent, plafonul de garantare per deponent garantat şi pe instituţie de credit reprezintă echivalentul în lei al sumei de 50.000 euro. Sunt acoperite sumele aflate pe numele unei persoane fizice sau juridice garantate, sub formă de certificat de de depozit nominativ, cont curent, cont de depozit, cont de economii, cont de card, cont comun şi alte produse similare29.

Determinarea ratingului bancarRolul major al autorităţii de supraveghere este acela de a preveni riscul sistemic

prin promovarea unei supravegheri bancare eficiente care să asigure realizarea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar. În acest sens s-a impus necesitatea implementării, în cadrul Direcţiei supraveghere – Serviciul sinteză, a Sistemului Uniform de Rating Bancar - CAAMPL.

Sistemul se constituie într-un instrument eficient de lucru pentru evaluarea instituţiilor bancare în scopul identificării, într-o fază incipientă, a acelor bănci care sunt ineficiente sub aspect financiar şi operaţional sau manifestă trenduri adverse solicitând, din partea autorităţii de supraveghere, o atenţie sporită.

Sistemul CAAMPL se bazează pe evaluarea a şase componente care reflectă într-o manieră uniformă şi cuprinzatoare performanţele unei bănci, în conformitate cu legislaţia şi reglementările bancare în vigoare. Componentele specifice de analiză sunt următoarele:

adecvarea capitalului (C) calitatea acţionariatului (A) calitatea activelor (A) management (M) profitabilitate (P) lichiditate (L)Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1

şi 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel iar 5 cel mai scăzut. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului, A – calitatea activelor, P – profitabilitate şi L - lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gama de indicatori, pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. Intervalele valorice au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc.

Baza de calcul a indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale transmise lunar de bănci.

În timpul acţiunilor de inspectie on site analiza se completează cu celelalte două componente, calitatea acţionariatului - A şi managementul - M, care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor, a politicilor şi strategiilor de dezvoltare, precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale.

Evaluarea celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL) reprezintă criteriul esenţial pe care se bazează stabilirea ratingului compus, ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului. În cazul în care cel

29www.fgdb.ro

25

puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5, ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2).

Fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză, pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară se stabileşte un rating compus pentru sistemul bancar.

Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci au fost stabiliţi, pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL, o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend, de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată. În acest context, în funcţie de volumul activelor, băncile sunt selectate în trei grupe, astfel:

grupa I cu o pondere a activelor fiecărei bănci în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5 procente;

grupa II intre 4,99 si 1%; grupa III cu o pondere a activelor sub 1%. Definirea celor cinci ratinguri compuseRating compus 1Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au, în general,

cele şase componente evaluate în ratingul 1 sau 2. Orice deficienţă este de natură minoră şi poate fi controlată cu usurinţă, în activitatea curentă, de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii.

Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar. Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai puternice performanţe şi practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria de risc.

Rating compus 2Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă. În acest caz, apar numai

dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze.

Aceste instituţii sunt stabile şi capabile de a depăşi dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod substanţial legilor şi reglementărilor în vigoare. În general, practicile administrării riscurilor sunt satisfăcătoare în funcţie de mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria de risc. În aceste cazuri, nu apar probleme reprezentative de supraveghere şi ca urmare, preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină.

Rating compus 3Băncile clasificate în această grupă necesită un anumit grad de preocupare din

partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele şase componente menţionate.

Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. Managementul demonstrează dimensiunea capacităţii şi a dorinţei de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. În general, aceste instituţii sunt mai putin capabile de a rezista la fluctuaţiile pieţei, dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe, prin comparaţie cu băncile clasificate în ratingul compus 1 si 2. Mai mult, aceste instituţii se pot afla în conflict semnificativ cu aplicarea legilor şi reglementărilor in vigoare. Practicile de administrare a riscurilor pot fi nesatisfăcătoare în funcţie de mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria de risc. Aceste bănci cer mai mult decât o

26

supraveghere de rutină, deşi declinul lor nu pare probabil, dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora.

Rating compus 4Băncile clasificate în această grupă se caracterizează, în general, prin practici ori

condiţii nesigure şi riscante. În aceste cazuri apar probleme financiare şi manageriale serioase care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. Problemele care apar migrează de la deficienţe severe la critice, care nu au fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie.

În general, instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piată. Nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este întrutotul semnificativă.

Practicile manageriale sunt, în general, inacceptabile în ceea ce priveşte dimensiunea instituţiei, complexitatea şi tipul de risc. O supraveghere atentă este absolut necesară, ceea ce conduce, în cele mai multe cazuri, la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. Declinul este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător.

Rating compus 5Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau

condiţii, au o performanţă critic deficitară, adesea cu practici de administrare a riscurilor complet inadecvate în funcţie de mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria de risc, necesitând cea mai severă preocupare din punct de vedere al supravegherii. Instituirea supravegherii/administrării speciale implică declasarea băncii în ratingul inferior 5.

Volumul şi gravitatea problemelor apărute depăşesc capacitatea sau dorinta conducerii băncii de a le controla şi remedia. În aceste situaţii apare necesitatea unei asistenţe financiare externe sau de altă formă, imediate, pentru a păstra viabilitatea acestora. Supravegherea atentă şi continuă este absolut necesară. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor şi declinul este foarte probabil.

CAPITOUL III.RISCUL DE CREDIT ŞI GESTIUNEA ACESTUIA

27

3.1. Elementele constitutive ale riscului de creditare

Neachitarea unei datorii reprezintă un eveniment nesigur. În plus, expunerile viitoare nu sunt cunoscute cu certitudine decât la scadenţă deoarece acordarea creditelor pe baza unor programe de rambursare stabilite pe baze contractuale ferme sunt aplicabile numai într-un număr redus de cazuri. Rambursarea anticipată a creditelor contractate prezintă un risc de credit, deoarece în această situaţie banca trebuie să-şi asigure refinanţarea venitului nerealizat şi să-şi acopere cheltuielile ocazionate de acordarea împrumutului respectiv. Pornind de la aceste considerente, riscul de credit poate fi divizat în trei riscuri:

riscul de neplată; riscul expunerii; riscul recuperării.

3.1.1. Riscul de neplată

Constă în probabilitatea neachitării unei datorii la scadenţă. Există câteva definiţii posibile ce le putem da neplăţii: neefectuarea unei obligaţii de plată, încălcarea unei convenţii sau neplata economică. Neachitarea plăţii este declarată atunci când plata programată nu a fost efectuată într-o perioadă minimă de timp (de regulă 3 luni) de la data scadentă.

Deteriorarea unor indicatori economico-financiari în raport cu nivelul asumat la data contractării creditului poate fi asimilată unei neplăţi tehnice. De obicei, această neplată declanşează negocierile, chiar dacă nerambursarea creditelor la scadenţă nu pun în pericol bonitatea debitorului. În unele situaţii, banca poate recurge chiar la solicitarea de rambursare promptă a tuturor datoriilor restante. Neplata economică are loc atunci când valoarea economică a activelor debitorului scade sub valoarea datoriilor restante. Dacă valoarea de piaţă a activelor scade sub cea a pasivelor se poate ca fluxurile de numerar să nu permită rambursarea datoriei.

Definiţia neplăţii este importantă în contextul estimării şanselor neplăţii. Agenţiile de rating consideră că neplata se întâmplă atunci când o plata prevăzută în contract nu a fost achitată pe o perioadă de cel puţin 3 luni. Diferitele cazuri de neplată nu dau naştere la pierderi imediate, dar cu siguranţă cresc probabilitatea unei neplăţi finale. Astfel, riscul de neplată exprimă probabilitatea ca neplata să aibă loc în timpul unei perioade date de timp şi depinde în principal de situaţia debitorului: mărimea companiei, calitatea managementului, acţionarii, evoluţia indicatorilor eonomico-financiari.

Probabilitatea neplăţii nu poate fi măsurată în mod direct, dar se pot utiliza statisticile istorice ale neplăţii interne, ale agenţiilor de rating sau ale autorităţilor centrale. Cele mai reprezentative tipuri de rating-uri sunt: ratingul datoriilor emise, ratingul emitentului şi ratingul industriei. În cele mai multe din cazuri, agenţiile de rating evaluează calitatea riscului unei datorii, care este dublu condiţionată: de probabilitatea neplăţii şi de recuperările posibile, în caz de neplată. Ratingurile bancare interne pot include adesea şi alte dimensiuni decât riscul neplăţii şi recuperările şi pot fi folosite pentru a evalua separat fiecare client.

3.1.2. Riscul de expunere

Cuantifică nesiguranţa privind încasarea sumelor împrumutate. Dacă creditul este rambursat conform unui program contractual ferm, riscul de expunere poate fi considerat redus sau neglijabil. Din nefericire, acest lucru nu e valabil pentru toate liniile de

28

credit. Dacă liniile de credit angajate permit debitorului să acceseze aceste linii ori de câte ori doreşte, în funcţie de nevoile sale şi de o limită maximă fixată de către bancă, riscul de expunere al băncii în această situaţie este considerabil.

Conform prevederilor Acordului Basel II, parametrii ce caracterizează riscul de creditare, se prezintă conform tabelului urmǎtor.

Tabel nr. 7 – Parametrii riscului de credit

Valoarea pierderii aşteptate

Probabilitate de nerambursare

(PD)

Pierderea datorată nerambursării

(LGD)

Expunerea la riscul de nerambursare

(EAD)Abordarea standard

Rating extern(agenţii specializate)

Prevăzută prin reglementări conform

Basel II

Prevăzută prin reglementări conform

Basel IIIRB abordarea de

bazăRating intern

(agenţii specializate)Prevăzută prin reglementări

Prevăzută prin reglementări

IRB abordarea avansată

Rating intern LGD, conform modelului intern

EAD, conform modelului intern

Sursa: Florin Georgescu, Stadiul pregătirii pentru aplicarea Basel II în sistemul bancar Românesc, BNR, 3 martie 2005, pag. 8

3.1.3 Riscul de recuperare

În cazul neplăţii, recuperările nu sunt previzibile. Ele depind de tipul de neplată şi de alţi factori cum ar fi: garanţiile debitorului, tipul acestor garanţii care pot fi colaterale sau ale unei terţe părţi. O neachitare a plăţii nu înseamnă că debitorul nu va plăti niciodată, dar atrage iniţierea unor anumite acţiuni, cum ar fi renegocierea sau obligativitatea rambursării sumelor restante. Dacă nici o acţiune corectivă nu poate fi luată în considerare, atunci intervin procedurile legale: instrumentarea juridică a garanţiilor (care diferă în funcţie de tipul de garanţie acceptate), executarea garanţiilor.

Din punct de vedere cantitativ, riscul de credit se măsoară prin pierderile înregistrate de bancă în cazul neplăţii. Riscul de credit rezultă din combinarea riscului de neplată cu riscul expunerii şi riscul recuperării. Pierderea rezultată (L) este aleatorie şi poate fi privită ca produsul unei variabile aleatorii caracterizând neplata (D), o expunere incertă (X) şi o rată a recuperării nesigure (R).

L = D* X * (1 – R)

Această expresie cuantifică riscul de credit. Riscul neplǎţii (LGD) depinde de valorile atribuite celor 3 parametri de bazǎ:

probabilitatea neplǎţii; expunerea; recuperǎrile

Pierderea prognozată este rezultatul pierderii cauzate de neplată şi de probabilitatea neplăţii. LGD reprezintă suma supusă riscului, sau expunerii, mai puţin recuperările:

LGD = expunere – recuperare = expunere x (1 – rata recuperării %)

29

Pierderea prognozată sintetizează atât pierderea cauzată de neplată, cât şi calitatea riscului:

Pierderea prognozată = LGD x probabilitatea neplăţii = expunere x (1 – rata recuperării %) x probabilitatea neplăţii (%)

Pierderea prognozată este în acelaşi timp o pierdere statistică, definită ca o mărime medie. Pierderea neprevăzută reprezintă abaterea de la o valoarea medie, volatilitatea, şi poate fi exprimată de exemplu, de variaţiile ratei neplăţii. Dispersia în jurul mediei ratelor neplăţii observate este măsurată de volatilitatea istorică a ratelor neplăţii observate. Ratele neplăţii devin instabile în funcţie de trecerea timpului.

3.2. Creditele neperformante – efect al nefuncţionării normale a sistemului de creditare

Contractul de credit bancar este în esenţă un act de comerţ, specificul obligaţiilor comerciale constă în exigenţa sporită cu care trebuie tratată onorarea acestor obligaţii. O primă noţiune care a fost impusă de realităţile bancare ale României contemporane este cea de “ credit nonperforming “. Se înţelege ca fiind neperformant, un credit constând în sume de bani acordate de bancă cu titlu de împrumut care nu au fost rambursate şi a căror rambursare pe viitor este îndoielnică.

Creditele neperformante reprezintă credite sau plasamente, reprezentând în principal, dobânzi şi creanţe clasificate în categoria “îndoielnic” sau “pierdere”, după caz, sau într-o altă categorie de performanţă financiară determinată potrivit reglementărilor emise de Banca Naţională a României în domeniul clasificării creditelor şi plasamentelor (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, nr. 99/2006).

Un credit performant este cel care este asigurat ca recuperabil încă din momentul acordării sale, adică să existe garanţii asigurătorii, o stare financiar – economică stabilă şi prosperă a debitorului, un indice de solvabilitate şi lichiditate bun în viitor şi o bonitate corespunzătoare şi reală.

Dintre toţi aceşti parametri care sunt fluctuanţi în timp, variabili, elementul referitor la existenţa garanţiilor materiale apare ca fiind cel mai sigur şi la adăpost de interferenţele socio-economice negative.

3.2.1. Cheltuieli generate de existenţa creditelor neperformante

Creditele neperformante sunt cele care generează pentru bancă cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic şi care sunt acoperite din fondul de rezervă sau fondul de risc.

Ansamblul cheltuielilor legate de gestiunea lor este foarte mare pentru bancă şi includ30:

- creşterea prelevărilor obligatorii pentru fondul de rezervă: 50% din valoarea creditului în cazul creditelor îndoielnice şi 20% în cazul creditelor substandard;

- creşterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separată şi preferenţială a acestor credite care deja creează probleme; acestea pot să apară ca un cost de oportunitate sau ca o cheltuială suplimentară. Costul de

30 Norme ale băncilor comerciale

30

oportunitate apare pentru că personalul băncii acordă o atenţie sporită acestor credite, fără a asigura băncii un profit sporit, ci doar pentru a proteja plasamentele anterioare propriu-zise. Se consumă mai mult timp în contacte directe cu clientul, analize şi verificări suplimentare. Cheltuielile suplimentare propriu-zise apar dacă banca apelează la terţi pentru rezolvarea unor probleme de specialitate: servicii de evaluare, consultanţă, avocaţi;

- creşterea cheltuielilor juridice în cazul apelului la instanţa de judecată;- deteriorarea imaginii băncii faţă de acţionari, autoritatea bancară şi clienţi, în

măsura în care ponderea creditelor neperformante este în creştere sau a atins deja cote ridicate faţă de situaţia înregistrată la celelalte bănci din sistem.

Pentru minimizarea acestor credite, calea cea mai economicoasă este creşterea calităţii creditelor din portofoliu. Acest lucru nu depinde exclusiv de acţiunile băncii, deoarece, în unele cazuri un ansamblu de factori interni şi externi concură la deteriorarea calităţii clientului şi la reducerea capacităţii sale de a rambursa creditul. Pentru a menţine o calitate bună a creditelor din portofoliu este necesar eliminarea erorilor comise de personalul băncii prin detecţia prematură a potenţialului de deteriorare a calităţii debitorilor.

3.2.2. Calitatea creditelor din sistemul bancar

Riscul de credit rămâne principalul risc la care sunt expuse băncile. Acesta poate fi apreciat prin prisma unor indicatori, precum:

- Credite restante şi îndoielnice (valoare netă)/Total credite (valoare netă);- Total creanţe restante şi îndoielnice (valoare netă)/Total activ (valoare netă);- Total creanţe restante şi îndoielnice (valoare netă)/Capitalul propriu (din

raportarea prudenţială a fondurilor proprii);- Rata generală de risc;- Credite acordate clientelei (valoare brută)/Total activ (valoare brută);- Rata riscului de credit.

3.2.3. Cauzele apariţiei creditelor neperformante

O listă exhaustivă a cauzelor apariţiei creditelor neperformante ar fi imposibil de alcătuit. În majoritatea cazurilor, un credit neperformant este determinat de mai mulţi factori decât de o singură cauză.

Acţiunea multor factori nu poate fi influenţată de bancă. Depistarea cauzelor care provoacă credite neperformante şi stabilirea unor măsuri adecvate de eliminare a acestor cauze depinde într-o mare măsură de modul de organizare şi de experienţa fiecărei bănci în parte şi în cele din urmă de pregătirea, talentul şi flerul personalului angrenat în activitatea de creditare.

Putem grupa cauzele generatoare de credite neperformante ţinând cont de împrumutători, împrumutaţi, precum şi de acţiunea factorilor din exterior, care acţionează independent astfel31:

3.2.3.1. Cauze determinate de greşeli comise de bancă

Aceste cauze urmează din punct de vedere cronologic etapele din activitatea de creditare, după cum urmează:a) cauze care apar în stadiul de analiză:

31 Dragomir E., Diagnosticul performanţelor financiare, tezǎ de doctorat, Bucureşti, 2005, pag. 67

31

eşecul de a pune întrebări pertinente, izvorâte din teama de a nu-l supăra pe client şi implicit, de a nu-l pierde;

neînţelegerea tipului de afaceri al solicitantului; existenţa unor relaţii de prietenie între ofiţerul de credit şi solicitantul de credit; analiza necorespunzătoare a solicitantului împrumutului, datorită lipsei

informaţiilor. Această analiză trebuie să evidenţieze capacitatea şi dorinţa solicitantului de a rambursa viitorul credit, bazat şi pe imaginea sa publică, pe experienţa în domeniu şi pe activitatea sa anterioară;

analiza necorespunzătoare a situaţiilor financiare a solicitantului creditului şi stabilirea unei decizii de creditare eronate;

lipsa de experienţă a ofiţerilor de credit care trebuie să aibă capacitatea de investigare a fenomenelor, pentru a înţelege în profunzime natura afacerii, a activităţii desfăşurate, organizarea, piaţa, clienţii, influenţele interne şi externe asupra performanţei financiare a solicitantului. Ofiţerii de credit trebuie să cunoască foarte bine caracteristicile produselor şi serviciilor băncii din domeniul creditării, modelul de analiză financiară şi nonfinanciară şi chiar să aibă cunoştinţe în domeniul evaluării bunurilor aduse în garanţie. De altfel unii dintre aceştia trebuie să aibă şi certificate de absolvire a cursurilor organizate de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR);

lipsa existenţei consultanţei de management pe care banca ar trebui să o solicite şi să analizeze modul în care clientul a implementat-o pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară;

b) cauze care apar din modul de acordare a creditului: structurarea inadecvată a împrumutului - destinaţie, sumă, sursa rambursării,

termenele la care trebuie rambursat; garanţia de plată inadecvată; este foarte important ca evaluarea garanţiei să fie

făcută şi la faţa locului şi nu numai pe baza documentaţiei prezentate de solicitant;

acordarea fondurilor înainte de perfectarea contractului de împrumut, solicitantul putând refuza ulterior acceptarea anumitor clauze;

încheierea unui contract de credit care să nu conţină clauze asiguratorii, să nu permită băncii posibilitatea de a verifica respectarea destinaţiei creditului, a menţinerii integrităţii ipotecilor şi gajurilor fără deposedare;

c) cauze care apar pe parcursul derulării creditului: neprimirea şi neanalizarea balanţei de verificare lunare a situaţiilor financiar -

contabile şi bugetului de venituri şi cheltuieli care arată menţinerea capacităţii de plată a împrumutatului;

neefectuarea de vizite la sediul împrumutatului pentru a verifica faptic garanţia creditelor, modul de realizare a programelor de producţie, gradul de utilizare a capacităţilor de producţie şi bineînţeles respectarea destinaţiei creditului;

neurmărirea impactului produs de schimbările intervenite în condiţiile economice asupra împrumutatului;

acordarea de noi credite pentru plata dobânzii. Aceasta este o practică foarte periculoasă pentru că dă posibilitatea de a constitui provizioane mai mici (cu excepţia clienţilor cu performanţa financiară ”E”), căci serviciul datoriei este bun, banca raportează profit pe care îl distribuie ca dividende sau face investiţii şi când creditul devine efectiv neperformant şi din punct de vedere al evidenţei contabile a băncii, poate duce la înregistrarea de pierderi sau chiar incapacitate de plată pentru bancă;

32

ignorarea semnalelor de avertizare venite din diverse surse sau lipsa de experienţă în depistarea lor din situaţiile financiar-contabile primite de la împrumutat sau din vizitele efectuate la sediul acestuia;

d) cauze care apar când problema este efectivă: teama de a cerceta situaţia creditului, ezitarea de a pune întrebări dure; teama de a recunoaşte că s-a făcut o greşeală sau că s-a creat o problemă; întreruperea comunicării cu clientul, recurgerea la presiuni sau ameninţări,

pentru recuperarea împrumutului; lipsa de acţiune - în speranţa că situaţia se va îmbunătăţi de la sine – aşa numita

”soluţie miraculoasă”.

3.2.3.2. Cauze determinate de beneficiarii creditelor

Acestea se referă la modul de gestionare a afacerilor de către împrumutat, precum şi la poziţia sa pe piaţă după cum urmează :a) calitatea necorespunzătoare a conducerii:

lipsa de experienţă la noile probleme cu care se confruntă împrumutatul (financiare, de marketing, de personal);

lipsa delegării şi conducerii autoritare, fără a accepta sugestii şi propuneri din partea personalului de specialitate;

neînţelegeri între membrii conducerii sau între aceştia şi sindicate.b) deteriorarea procesului de producţie:

lipsa de competitivitate a produselor fie datorită uzurii morale, fie datorită costurilor ridicate;

lipsa înlocuirii utilajelor uzate moral, ceea ce duce la standarde de calitate mai reduse şi a diminuării segmentului de piaţă;

c) dezvoltarea prea rapidă: lipsa unui capital propriu care să susţină capacitatea de autofinanţare; aprovizionări prea mari care reduc viteza de rotaţie a stocurilor; reducerea vitezei de încasare a creanţelor datorită vânzărilor efectuate către

clienţi cu risc; creşterea cheltuielilor de circulaţie pentru a susţine efortul de vânzare; reducerea marjelor ca urmare a creşterii costurilor de finanţare;

d) politici de marketing necorespunzătoare: lipsa unui plan bine definit pentru publicitate, vânzări şi canale de distribuţie; lipsa unei anticipări şi reacţii la schimbările cerinţelor de pe piaţă;

e) politici şi practici financiare necorespunzătoare: lipsa urmăririi costurilor, a necesarului optim de stocuri; lipsa unor bugete de venituri şi cheltuieli şi proiecţii financiare realiste; existenţa unui grad de îndatorare financiară mare şi plata unor dobânzi mari cu

deosebit impact în cazul scăderii cifrei de afaceri; existenţa unor costuri fixe şi ridicate datorită ponderii mari a cheltuielilor cu

amortizarea şi reparaţiile utilajelor şi echipamentelor cu acelaşi impact în cazul scăderii cifrei de afaceri.

3.2.3.3. Cauze determinate de factori externi

Schimbări în economie, reglementări, concurenţă, tehnologii şi alţi factori pot să afecteze negativ activitatea clientului. Totuşi, în multe cazuri, aceste schimbări pot fi

33

anticipate şi agentul economic se adaptează mai uşor dacă şi ofiţerul de credit ştie care din evenimente pot crea probleme şi colaborează cu clientul.

Aceşti factori sunt:a) factori de mediu:

unele credite neperformante apar pentru faptul că unii clienţi nu fac faţă unor dezastre naturale ca focul, seceta, inundaţiile, îngheţul. Acestea pot afecta producţia proprie sau a furnizorilor, ducând la diminuarea materiilor prime de pe piaţă şi creşterea preţurilor care vor diminua cifra de afaceri a clientului şi implicit capacitatea sa de plată;

b) factori de natură economică şi legislativă: recesiunea economică este o perioadă a ciclului economic când mulţi agenţi

economici nu pot activa profitabil, mai ales cei pentru ale căror produse cererea este elastică în raport cu preţul. Dacă nu au active disponibile pentru a fi vândute sau posibilităţi de a reduce costurile, vor fi nevoiţi să-şi mărească îndatorarea financiară pentru a supravieţui acestei etape;

modificări în nivelul taxelor, impozitelor, salariului minim, subvenţiilor. În perioada de tranziţie, au intervenit foarte multe modificări în acest domeniu. Este suficient să amintim modificările de TVA şi cele privind piaţa muncii;

c) factori de piaţă: neadaptarea la cerinţele pieţei; dependenţa de o singură piaţă care îşi poate modifica cererea; apariţia unui concurent puternic care obligă la o reacţie fie ofensivă, fie

defensivă. În primul caz, cresc cheltuielile de marketing şi sunt reduse preţurile pentru a menţine vânzările şi segmentul de piaţă, în al doilea caz, sunt reduse costurile şi vânzările pentru a menţine veniturile;

d) factori tehnologici: introducerea unor produse mult mai sofisticate din punct de vedere tehnic

(high-tech) de către concurenţă; dificultatea de a ţine pasul cu concurenţa în ceea ce priveşte înnoirea utilajelor

şi echipamentelor de înaltă productivitate.

3.2.4. Detectarea creditelor neperformante

Creditele rareori devin neperformante peste noapte. Există aproape întotdeauna o deteriorare graduală a calităţii creditului, însoţită de numeroase semnale de avertizare.

Odată ce creditul este acordat, ofiţerul de credit este responsabil de a urmări activitatea împrumutatului. Scopul este de a detecta problemele înainte ca acestea să devină prea severe. Dacă problemele sunt detectate la timp, ofiţerul de credit poate să acţioneze pentru a preveni agravarea problemei sau cel puţin pentru a minimiza pierderea ce va fi înregistrată de bancă. O parte din acţiunile ce trebuie întreprinse de ofiţerul de credit se referă la îndrumarea şi sprijinirea împrumutatului de a lua măsuri, pentru îmbunătăţirea situaţiei sale financiare.

În general, înainte de a nu mai putea rambursa un credit, împrumutatul trece printr-o acută criză de numerar (cash). Din păcate, banca ce nu urmăreşte îndeaproape activitatea împrumutatului este adesea ultima care ştie că o astfel de criză este iminentă32.

Există trei etape distincte a problemelor privind numerarul33:

32 Dragomir E., op. cit, pag 7033 Koch T., Bank Management , Dryden Press, Orlando, 1992, pag 755

34

- menţinerea cu dificultate a lichidităţii. Stocurile încep să se acumuleze şi viteza de încasare a creanţelor încetineşte. Împrumutatul reacţionează încetinind plata furnizorilor şi reducând cheltuielile;

- administrarea numerarului (cash management) devine prioritară. Sunt impuse plafoane şi limitări de cheltuieli, salariaţii sunt lăsaţi să-şi caute alte locuri de muncă, nu se mai fac investiţii şi se încearcă valorificarea activelor neesenţiale. Relaţiile împrumutatului cu banca se deteriorează deoarece încearcă să obţină credit suplimentar în timp ce încalcă clauzele contractului de credit existent. Împrumutatul nu plăteşte dividende cu scopul de a le capitaliza pentru a acoperi capitalul propriu diminuat de pierderile din exploatare;

- ameninţarea pericolului de faliment. Împrumutatul îşi utilizează toate sursele de numerar din conturi, nu-şi mai achită nici un fel de datorii sau obligaţii. Ultima alegere este să-şi declare falimentul sau să găsească un partener cu care să fuzioneze sau de care să fie absorbit. Pentru ca semnalele de avertizare să fie eficient valorificate şi creditul să nu se transforme într-un credit neperformant, orice ofiţer de credit ar trebui:

- să analizeze cu grijă situaţiile financiar contabile primite la perioadele convenite cu împrumutatul;

- să comunice permanent cu împrumutatul, telefonic, în scris şi prin vizite la sediul acestuia;

- să fie atent la semnale directe sau indirecte primite de la terţi;- să ia în considerare toate mişcările din conturile din bancă ale

împrumutatului.

3.2.5. Prevenirea creditelor neperformante

3.2.5.1. Urmǎrirea serviciului datoriei

Activitatea de urmărire a creditelor acordate de bancă are drept scop identificarea şi luarea măsurilor de diminuare a riscurilor rezultate din activitatea de creditare. Scopul acestei activităţi vizează următoarele:

- detectarea oricărui eveniment care ar putea afecta calitatea portofoliului de credite;

- identificarea clienţilor care înregistrează o deteriorare a situaţiei financiare;- urmărirea evoluţiei calitative şi cantitative a portofoliului de credite;- asigurarea remedierii deficienţelor constatate de organele de control;- asigurarea condiţiilor de rambursare a creditelor la termenele contractuale.Procesul de monitorizare a creditelor are ca scop final menţinerea şi/sau

consolidarea capacităţii de plată a împrumutatului, a bonităţii acestuia, pe tot parcursul procesului de creditare până la rambursarea integrală a creditului, plata dobânzilor şi comisioanelor aferente. Atribuţiile de monitorizare încep de la data aprobării facilităţii până la rambursarea integrală a creditului, în scopul monitorizării capacităţii de plată şi a performanţei financiare a împrumutatului pe parcursul perioadei de creditare.

A. Atribuţiile personalului în activitatea de monitorizare a creditelor

Personalul cu atribuţii de urmărire va verifica lunar :- urmărirea respectării de către clientela comercială a scadenţelor de plată

stabilite prin contractele de credit;

35

- înregistrarea la restanţă la termen a dobânzilor, comisioanelor neplătite şi ratelor de credit neachitate potrivit graficului de rambursare;

- predarea în gestiunea creditelor neperformante a clienţilor care: înregistrează datorii restante faţă de bancă de peste 45 de zile; împotriva clientului a fost declanşată procedura executării silite şi/sau s-a

primit notificarea privind deschiderea procedurii prevăzută de legea insolvenţei.

B. Identificarea factorilor de risc

În procesul de monitorizare a creditelor personalul implicat în procesul de creditare şi urmărire a acestora, evaluează orice informaţie cu privire la deteriorarea capacităţii de rambursare, degradarea / lipsa garanţiilor prin transpunerea ipotezelor / factorilor de risc în semnale de avertizare.

Personalul implicat în procesul de creditare trebuie să fie permanent vigilent în cazul identificării unor semnale de alertă:

- întârzieri în prezentarea situaţiilor financiare periodice;- modificări semnificative în structura bilanţului şi a contului de profit şi

pierdere;- schimbări frecvente a managementului firmei;- modificări frecvente în structura acţionariatului;- litigii comerciale cu clienţi şi/sau furnizori şi executarea scrisorilor de garanţie

bancara emise de bancă;- modificări semnificative a profilului de activitate a firmei, a structurii grupului

de firme, comasări sau divizări de societăţi;- apariţia de întârzieri accidentale în rambursarea creditului şi plata dobânzii;- titluri executorii / blocarea conturilor, etc.Aceste semnale de alertă se transmit operativ către compartimentul comercial

(directorului comercial şi consilierului de clientelă care gestionează relaţia comercială cu clientul cât şi şefului serviciului bancar) şi controlorului de risc care vor dispune măsuri rapide în vederea diminuării riscurilor băncii.

3.2.5.2. Evaluarea portofoliului de credite

Potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 3/2009, toate instituţiile de credit au obligaţia de a efectua lunar clasificarea portofoliului de credite în baza serviciului datoriei şi a performanţei financiare a clientelei, precum şi de a determina şi regulariza în evidenţa contabilă provizioanele specifice de risc rezultate în urma acestor operaţiuni.

Noţiunea de credite cuprinde toate angajamentele bilanţiere şi extrabilanţiere ale clientului. Angajamentele bilanţiere ce trebuie clasificate sunt: creditele (curente, restante, reeşalonate curente, reeşalonate restante, îndoielnice curente, îndoielnice restante), dobânzile restante şi dobânzile calculate şi nescadente (creanţele ataşate). Angajamentele extrabilanţiere ale clienţilor care fac obiectul clasificării constau din: limite neutilizate de credite, acreditive, scrisori de garanţie bancară, etc.

Conform Regulamentului nr. 3/2009, completat prin Regulamentul nr. 13/2009, toate creditele şi plasamentele se clasifică prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

- serviciul datoriei;- performanţa financiară;- iniţierea de proceduri judiciare.

36

A. Clasificarea clienţilor potrivit performanţei financiare

Categoriile de performantǎ care stau la baza determinǎrii necesarului de provizioane sunt redate în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 8 – Categoriile de performanţǎNivel de

performanţă a creditului

Categoria Gradul de cuprindereProcent

necesar de provizioane

STANDARD A

clienţi a căror performanţe economice şi financiare sunt bune iar preveziunile

financiare prevăd că plata creditelor şi a dobânzilor se va face la scadenţă

0

ÎN OBSERVAŢIE

B

clienţii a căror performanţe economice şi financiare sunt bune, dar această situaţie ar putea să nu se menţină la acelaşi nivel

pe o perioadă lungă de timp

5

SUBSTANDARD

Cclienţii a căror situaţie economică şi

financiară este satisfăcătoare, dar are o tendinţă spre înrăutăţire

20

ÎNDOIELNIC D

cuprinde clienţii a căror performanţe economice şi financiare sunt scăzute şi arată o evidentă ciclicitate a lipsei de

numerar

50

PIERDERE E

clienţii a căror performanţe financiare arată pierderi şi există perspective clare

că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile

100

Sursa: Regulementul nr. 5/2002 modificat şi completat

B. Clasificarea clienţilor potrivit serviciului datoriei

Clasificarea potrivit serviciului datoriei – se determină pe total client potrivit criteriilor din tabelul 6 şi se aplică angajamentelor, atât bilanţiere cât şi extrabilanţiereale clientului, potrivit principiului declasării prin contaminare. Acest principiu prevede ca cea mai veche restanţă înregistrată la un contract de credit (credit restant sau dobândă restantă), să determine categoria de clasificare pentru toate celelalte angajamente ale clientului.

În cazul în care un client are numai angajamente extrabilanţiere şi nu s-au iniţiat proceduri judiciare, categoria de clasificare potrivit serviciului datoriei va fi “Standard”. În cazul în care împotriva clientului au fost iniţiate proceduri judiciare, categoria de clasificare potrivit serviciului datoriei va fi „Pierdere”.

Criteriile de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor din afara sectorului instituţiilor de credit, sunt prezentate în de mai jos:

Tabelul nr. 9 – Criteriile de încadrare pe categorii de clasificare

37

Performanţa financiară

Serviciul datoriei

A B C D E Nu s-au iniţiat proceduri judiciare

S-au iniţiat proceduri judiciare

0-15 zile standard în observaţie

substandard îndoielnic pierdere

pierdere pierdere pierdere pierdere pierdere16-30 zile în

observaţiesubstandard îndoielnic pierdere pierdere

pierdere pierdere pierdere pierdere pierdere

31-60 zile substandard îndoielnic pierdere pierdere pierderepierdere pierdere pierdere pierdere pierdere

61-90 zile îndoielnic pierdere pierdere pierdere pierderepierdere pierdere pierdere pierdere pierdere

minim 91 de zile

pierdere pierdere pierdere pierdere pierdere

pierdere pierdere pierdere pierdere pierdere

Sursa: Regulament nr. 3/2009 privind clasificarea creditelor şi plasamantelor, precum şi constitutirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit

C. Clasificarea clienţilor funcţie de momentul iniţierii procedurii judiciare

Momentul iniţierii procedurilor judiciare îl constituie:- darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;- declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoane fizice sau juridice.

Categoria de clasificare în funcţie de iniţierea procedurii judiciare se determină pe total client potrivit principiului declasării prin contaminare. Acest principui prevede ca, chiar dacă numai pentru un contract s-a declanşat procedura de executare silită determinarea categoriei de clasificare pentru toate celelalte angajamente ale clientului se face funcţie de acel contract. De la data iniţierii procedurii judiciare, creditele şi dobânzile aferente contractului de credit pentru care s-a declanşat procedura executării silite şi toate creditele şi dobânzile deţinute de client, pentru care s-a dat hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, se înregistrează din categoria creanţelor curente şi/sau restante în categoria creanţelor îndoielnice.

Toţi clienţii pentru care s-a deschis procedura în baza Legii Insolvenţei nr. 85/2006 (sau primirea notificării prevăzute de art. 61 din această lege), vor fi clasificaţi în categoria „Pierdere”, indiferent de performanţa financiară determinată pe baza situaţiilor financiare întocmite potrivit reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor Publice şi de serviciul datoriei înregistrat la finele fiecărei luni.

3.2.6. Analiza creditelor neperformante

Pentru toţi clienţii care deţin credite neperformante, analiza se efectuează la nivelul compartimentului recuperare credite neperformante de analistul recuperare credite care are clientul în portofoliu, se solicită de asemenea avizul consilierului juridic (avocat) daca este cazul, de evaluatorul băncii.

38

Analiza propriu zisă constă în următoarele34: Analiza nonfinaciară a performanţelor istorice şi de perspectivă ale clientului.

Obiectivul este de a înţelege cadrul societăţii, activitatea şi problemele sale şi de a se face o opinie despre viabilitatea unităţii. Aceasta oferă o oportunitate de a obţine informaţii despre opinia conducerii cu privire la problemele pe care le întâmpină activitatea şi la acţiunile considerate necesare pentru supravieţuirea societăţii;

Analiza performanţelor financiare istorice, pe baza bilanţurilor contabile şi a ultimei balanţe de verificare. Obiectivul principal al acestei activităţi este de a evalua situaţia finaciară a societăţii. O analiză detaliată a activităţii asupra informaţiilor furnizate trebuie să aibă drept rezultat concentrarea asupra zonelor de risc din documentele financiare. Se va evalua fiecare activ din bilanţ;

Analiza cauzelor care au determinat degradarea situaţiei economico-financiare a clientului şi nerespectarea termenelor de onorare a angajamentelor faţa de bancă;

Evoluţia creanţelor şi a obligaţiilor, sub aspectul vechimii şi volumului, precum şi perspectiva de încasare a acestora;

Evoluţia stocurilor şi vechimea acestora; Gradul de asigurare a desfacerii produselor, Perspectiva îmbunătăţirii capacităţii de plată a clientului; Analiza garanţiilor sub aspectul:

corectitudinii încheierii contractelor de garanţie; integrităţii garanţiilor; aprecierea posibilităţilor reale de valorificare a bunurilor aduse in

garanţie, în situaţiile în care se impune, se va efectua reevaluarea garanţiilor la

valoarea de piaţă şi la valoarea de lichiditate; reevaluarea garanţiilor va fi efectuată de personalul specializat al băncii, fără taxe.

Identificarea activelor deţinute de debitor, altele decât cele aduse în garanţie şi care pot fi luate în garanţie sau valorificate pentru recuperarea creditului;

Se va preciza expres data la care dreptul băncii se prescrie; Identificarea şi propunerea celor mai adecvate modalităţi de recuperare cu

motivarea soluţiei propuse; Redactarea unor eventuale clauze contractuale care se vor insera în noile

contracte de credit, specifice măsurilor de restructurare propuse; Menţionarea cunoaşterii sau necunoaşterii de către bancă a faptului că fată de

debitor a fost declanşată de alţi creditori procedura executării silite sau cea prevazută de legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, dacă există instituţie asupra bunurilor debitorilor sau asupra garanţiilor măsuri asiguratorii, sau dacă este pornită urmărirea sau cercetarea penală împotriva debitorului sau împotriva organelor sale de conducere, ori a altor persoane care au acţionat în numele acestuia cu ocazia contractării creditului şi constituirii garanţiilor;

Precizarea eventualelor abateri de la instrucţiunile băncii.Pentru clientii corporativi, după preluarea în gestiune, se va efectua o deplasare pe

teren, de către analistul recuperare credite, care va fi anunţată din timp conducerii clientului. Toate constatările se înscriu într-o notă de analiză. În vederea însuşirii propunerilor făcute pentru recuperare, nota de analiză va fi prezentată directorului Grupului.

34 Norme ale băncilor comerciale

39

3.2.7. Recuperarea creditelor neperformante

3.2.7.1. Recuperarea creditelor neperformante ale persoanelor fizice

Toate creditele de persoane fizice, deţinute de un client sunt considerate credite neperformante, dacă cel puţin unul dintre credite se încadrează în următoarele categorii35:

- credite fără garanţii reale imobiliare, cu serviciul datoriei de maxim 120 zile;- credite cu garanţii reale imobiliare, indiferent de valoarea creanţei, cu serviciul

datoriei de maxim 60 zile.Prin excepţie de la regulile de mai sus, sunt considerate credite neperformante şi

următoarele categorii:- credite reeşalonate cu serviciul datoriei de peste 30 zile, dar nu mai târziu de 60

zile;- descoperitul autorizat de cont (DAC) în perioada de valabilitate a limitei, care

înregistrează overlimit de peste 180 zile şi valoarea creanţei de cel puţin 1.000 euro;- credite pentru care s-a luat decizia de predare cu anticipaţie.

Prin valoarea creanţei se înţelege credit curent, credit restant, dobânzi calculate şi neîncasate, comisioane şi prime de asigurare aferente creditului.

Strategia de tratare a creditelor în contencios:- creanţe la nivel de client > 1000 euro: demersuri de recuperare şi priorizare în

funcţie de valoarea creanţei;- creanţe la nivel de client 500-1000 euro: demersuri minimale de identificare

informaţii şi tratare numai în măsura în care se vor identifica venituri şi/sau bunuri urmăribile;

- creanţe la nivel de client 10-500 euro: notificare prin executor bancar şi includere autormată în loturile de vânzare, dacă nu se recuperează restanţa;

- creanţe la nivel de client < 10 eur: ştergere autormată;

A. Preluarea în gestiune a creditelor neperformante

Predarea în gestiunea creditelor neperformante se face la nivel de client (toate angajamentele în sold). Preluarea dosarelor în gestiunea Serviciilor Contencios se face pe baza Fişei de gestiune a creditului neperformant şi pe baza Listei documentelor obligatorii.

În cazul particular în care un client înregistrează credite la două sau mai multe Grupuri, responsabil de relaţia cu debitorul este Analistul de Recuperare de la Grupul la care clientul înregistrează cel mai mare volum de creanţe.

B. Modalităţi de recuperare - calea amiabilă

Recuperarea amiabilă urmăreşte regularizarea rapidă şi durabilă a unui credit care înregistrează restanţe. Etape:

- demersuri realizate de analistul de recuperare;- demersuri realizate de executorul bancar.Analistul de recuperare va realiza următoarele acţiuni în maxim 15 zile de la

preluarea în gestiune a clientului36:- transmite înştiinţarea de plată către debitor / garant. Perimetru: creanţe > 10 eur;

35 Norme ale băncilor comerciale36 Norme ale băncilor comerciale

40

- transmite adresele către instituţiile interesate (sub semnătura şi ştampila executorului bancar), în vederea identificării veniturilor/bunurilor din patrimoniul debitorului / garantului. Perimetru: creanţe > 500 euro;

- contactează telefonic debitorul / garantul / angajatorul. Perimetru: creanţe > 500 euro;

- identifică măsurile adecvate pentru recuperarea creanţei.Convorbirea telefonică va fi structurată după cum urmează:- se va prezenta situaţia datoriilor faţă de bancă;- se vor solicita informaţii suplimentare despre domiciliul şi locul de muncă

actuale;- se va stabili disponibilitatea de colaborare;- se vor identifica posibilităţile de achitare a restanţelor;- se va convoca debitorul la bancă.În situaţia în care clientul nu poate fi contactat sau nu doreşte să corespundă cu

banca, analistul de recuperare va preda dosarul executorului bancar pentru recuperarea amiabilă.

Executorul bancar va realiza o vizită la sediul angajatorului şi/sau la domiciliul debitorului/garantului, în maxim 45 zile de la preluarea în gestiune a clientului, urmărind:

- comunicarea notificării de plată;- obţinerea de informaţii despre veniturile şi bunurile urmăribile;- încasarea sumelor restante (contra chitanţa doveditoare a plăţii);- luarea unui angajament de plată şi convocarea debitorului / garantului la bancă

în vederea reeşalonării (prin intermediul analistului de recuperare).Situaţii posibile:- clientul are posibilităţi de plată şi doreşte să colaboreze cu banca, executorul

bancar va informa analistul asupra măsurii oportune de recuperare amiabilă;- clientul nu poate fi contactat / nu doreşte să colaboreze cu banca, dar s-au

identificat bunuri / venituri urmăribile, atunci executorul bancar va demara executarea silită propriu-zisă; in situaţia în care nu s-au identificat bunuri / venituri urmăribile, executorul banacr va propune dosarul pentru introducerea în următorul lot de vânzare.

Dacă în urma demersurilor realizate se constată că există capacitatea de onorare a angajamentelor şi disponibitatea de a colabora cu banca, pot fi luate următoarele măsuri de recuperare amiabilă:

- promisiunea de plată; - angajamentul de plată;- reeşalonarea.Promisiunea de plată - implică promisiunea clientului că va chita integral restanţa

în termen de maxim 15 zile de la data primirii în gestiune; analistul de recuperare / executorul bancar va urmării respectarea termenului de plată asumat de către debitor.

Angajamentul de plată – implică asumarea de către debitor, în scris, a obligaţiei de plată integrală a restanţelor pe o perioadă de maxim 4 luni; condiţia obligatorie pentru acceptarea unui angajament este achitarea a 20% din creanţa restantă odată cu luarea acestuia; măsura se aprobă conform competenţelor în vigoare.

Reeşalonarea se realizează în cazuri justificate economic, când clienţii care au beneficiat de împrumuturi întâmpină dificultăţi majore şi este operaţiunea prin care se pot prelungi sau amâna toate scadenţele intermediare şi finale, prin modificarea cuantumului acestora, fără a depaşi termenele maxime de creditare. Pentru creditele reeşalonate băncile percep o dobândă majorată cu 2 procente faţă de dobânda curentă (Roşca Teodor, 2001).

41

Reeşalonarea37:- se reeşalonează numai creditele restante, pentru o perioadă de maxim 6 luni;- clientul trebuie să achite un avans de minim 20% din creanţa restantă şi să

prezinte băncii cererea de reeşalonare de plată;- posibilitatea de rambursare atât a creditelor curente cât şi a restanţelor, trebuie

dovedită prin documente justificative (adeverinţă actualizată, contracte de închiriere, etc.), care atestă venituri cel puţin egale cu cele de la data acordării creditului;

- clientul va fi încadrat în categoria de performanţă financiară “D”;- măsura se aprobă conform competenţelor în vigoare.Restricţii: anumite credite nu pot face obiectul reeşalonării:- perioada de reeşalonare nu poate depăşi perioada iniţială de rambursare a

creditului;- valoarea creanţei > 5000 eur;- suma lunară de plată aferentă creanţei restante reeşalonate trebuie să fie cel

puţin la nivelul ratei lunare de plată din graficul iniţial;- înregistrează şi alte restanţe conform interogării de la Biroul de Credit.Reeşalonarea se concretizează prin încheierea unui act adiţional la contractul de

credit. Graficul de rambursare a creanţei restante va avea aceleaşi scadenţe şi va funcţiona în paralel cu graficul creanţei curente. În cazul în care, pentru debitele reeşalonate se înregistrează întârzieri la plată de maxim 15 zile, se va demara executarea silită propriu-zisă.

Reactivarea creditelor se realizează la acei agenţi economici la care există perspective de redresare a activităţii, când băncile pot reactiva creditele nerambursate la scadenţă, evidenţiate în activul bilanţului, dar aceştia să nu înregistreze alte datorii restante faţă de bancă. Adică, creditele nerambursate la scadenţă devin credite curente. Pentru creditele reactivate băncile percep o dobândă majorată cu 2 procente peste dobânda de bază.

Analistul de recuperare va urmări respectarea termenelor de plată asumate de client în cadrul măsurilor de recuperare amiabilă. În cazul în care debitorul nu va mai înregistra restanţe timp de o lună după expirarea perioadei convenite printr-una dintre măsurile de recuperare amiabilă prezentate mai sus, analistul de recuperare va preda clientul la Serviciul Clienţi pe baza Fişei de gestiune şi va actualiza codificarea clientului. De asemenea, clientul va fi predat la credite sănătoase dacă va achita debitele restante conform aprobării şi încă o lună nu mai înregistreză alte restanţe.

C. Modalităţi de recuperare – executarea silită

Banca va recurge la această modalitate atunci când:- demersurile realizate în etapa amiabilă nu au avut ca rezultat recuperarea

integrală a creanţelor restante;- s-au identificat venituri şi / sau bunuri urmăribile;Executor bancar poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale

prevăzute de reglementările în vigoare pentru numirea în funcţia de executor judecătoresc şi a celorlalte reglementări în materie, astfel:

- Este cetăţean român care are folosinţa şi exerciţiul tuturor drepturilor civile şi politice;

- Are studii superioare juridice şi în cazuri excepţionale studii medii cu experienţă în executare;

37 Norme ale băncilor comerciale

42

- Să nu fi avut antecedente penale.Codul de procedură civilă reglementează doua modalităţi de executare silită:

executare silită directă şi indirectă.Executarea silită este directă atunci când creditorul urmăreşte să obţină realizarea în

natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului. Poate fi mobiliară, dacă obiectul obligaţiei îl reprezintă un bun mobil, ori imobiliară când poartă asupra unui imobil.

Executarea silită este indirectă în cazul în care creditorul ce are de realizat o creanţă bănească, urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea bunurilor debitorului ori a celor pe care debitorul le are de primit de la terţe persoane. Există următoarele forme de executare civilă indirectă : urmărire silită mobiliară, poprirea, urmărirea veniturilor unui bun nemişcător şi urmărirea silită imobiliară (Popa Constantin Dragos, 2000).

1. Procedura de executare silită imobiliară

Urmărirea bunurilor imobile este cea mai importantă formă de executare silită indirectă, ea fiind folosită mai cu seamă pentru valorificarea unor creanţe însemnate. Are ca scop satisfacerea creanţei, pentru care s-a declanşat executarea silită, prin vânzarea unor bunuri imobile ale datornicului (Cîmpeanu Iulia Cristina, 2002).

Executorul bancar realizează următorii paşi procedurali în cazul executării silite imobiliare:

- Executorul bancar se deplasează la imobilul urmărit împreună cu evaluatorul băncii, care va întocmi, cu acest prilej, raportul de evaluare în vederea stabilirii preţului de vânzare al bunului imobil respectiv. O copie a raportului întocmit de evaluator se comunică şi debitorului;

- Emite şi comunică debitorului somaţia de plată; - Solicită înscrierea somaţiei de plată în CF şi urmăreşte obţinerea extrasului de

Carte Funciara, pentru a afla drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit;

- Solicită şi obţine certificatul fiscal pentru bunul imobil urmărit;- Pentru bunurile imobile pentru care, prin raportul de evaluare, s-a stabilit un

preţ de începere al licitaţiei de cel puţin 50.000 euro (ori contravaloarea în altă valută a acestei sume), informează unitatea creditoare în vederea obţinerii acordului de vânzare din partea Comitetului Director (CD);

- Întocmeşte şi afişează publicaţiile de vânzare imobiliară, în condiţiile art. 504 Cod procedură civilă, în termenele legale, înştiintând şi debitorul despre data, ora şi locul vânzării; vanzarea imobilelor urmărite se va face în ziua anunţată pentru licitare şi care se fixează astfel încât între data ultimelor afişări şi ziua licitaţiei să fie cel puţin 5 zile libere (Cod procedură civilă, art. 530).

- Face vânzarea imobilului în condiţiile art. 509 Cod procedură civilă, mentinând neschimbat, timp de trei termene succesive, preţul de începere al licitaţiei (reducerea preţului de începere al licitatiei cu 25% se va produce începând cu al patrulea termen de vânzare);

- Întocmeşte procesul verbal despre desfăşurarea şi rezultatul fiecărei licitaţii;- Întocmeşte actul de adjudecare (pe baza procesului verbal de licitaţie) care va

cuprinde menţiunile prevazute de art. 516 Cod procedura civilă, din care un exemplar se va preda adjudecătarului, unul se depune la dosarul instanţei de executare, iar unul se păstrează la dosarul intern de executare şi va servi drept

43

titlu executoriu împotriva cumpărătorului, dacă acesta nu plăteşte diferenţa de preţ;

- În cazul în care vânzarea s-a realizat cu plata preţului în rate, în urma solicitării şi obţinerii acceptului creditoarei, va solicita înscrierea în Cartea Funciară a interdicţiei de înstrăinare şi grevare de sarcini, până la plata integrală a preţului şi dobânzilor aferente;

- Eliberează/distribuie sumele realizate prin executare silită, respectând dispoziţiile art. 562 Cod procedură civilă, întocmind proces verbal despre eliberarea sau distribuirea sumelor rezultate din executare;

- Întocmeşte un proces verbal de finalizare/închidere a fiecărui dosar de executare silită imobiliară, numai dupa împlinirea termenului de 15 zile în care se poate exercita contestaţia la executare prevazută de art. 401 alin. 2 Cod procedură civilă, menţionând despre aceasta în registrul de evidenţă generală a dosarelor de executare, pe debitori;

- În cazul imposibilităţii valorificării imobilului, se poate relua executarea silită asupra aceluiaşi imobil înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită (în acest caz, atât timp cât potrivit legii poate avea loc reluarea executării silite, nu se va putea dispune radierea somaţiei înscrise în Cartea Funciară) ori se va întocmi procesul verbal de constatare a imposibilităţii executării bunului imobil urmărit, iar după eventuala ştergere de către creditor a creanţei urmărite, se va întocmi procesul verbal de finalizare/închidere.

2. Procedura de executare silită mobiliară

Executorul bancar realizează următorii paşi procedurali în cazul executării silite mobiliare:

- Emite şi comunică somaţia de plată debitorului, conform art. 387 Cod procedură civilă, păstrând la dosar dovada de comunicare;

- Se deplasează la domiciliul/ sediul debitorului/ garantului, sau la locul situării bunurilor urmăribile şi procedează la sechestrarea bunurilor mobile pe care le identifică şi le evaluează cu acordul părţilor, în caz contrar solicitând efectuarea unei expertize (în condiţiile art. 411 Cod procedură civilă). Evaluarea bunurilor mobile se face prin intermediul evaluatorului propriu, care se va deplasa, în acest sens, la locul situării bunului împreună cu executorul bancar (cel din urmă procedând la aplicarea sechestrului executoriu).

- Depune procesul verbal de sechestru la dosarul instanţei de executare şi fixează termenul de vânzare, conform art. 431 Cod procedură civilă;

- Emite şi afişează publicaţiile de vânzare, în condiţiile art. 433, 437 şi 439 Cod procedură civilă. Pentru bunurile mobile pentru care, prin raportul de evaluare, s-a stabilit un preţ de începere al licitaţiei de cel putin 50.000 EUR (ori contravaloarea în altă valută a acestei sume), informează unitatea creditoare în vederea obţinerii acordului de vânzare din partea Comitetului Director (CD);

- Face vânzarea bunurilor urmărite în condiţiile art. 440 Cod procedură civilă, după ce verifică dacă participanţii la licitaţie au consemnat la dispoziţia executorului bancar, cel putin 10% din preţul de începere a licitaţiei pentru bunurile pe care intenţionează să le cumpere, întocmind procesul verbal despre desfăşurarea licitaţiei şi rezultatele acesteia;

- Întocmeşte, după caz, procesul verbal prevazut de 371 Cod procedură civilă ;- Eliberează fiecărui adjudecatar, după vânzarea bunurilor mobile, dovada

prevăzută de art. 447 Cod procedură civilă;

44

- Eliberează/ distribuie sumele realizate prin executare silită, respectând dispoziţiile art. 562 şi următoarele Cod procedură civilă şi întocmeşte procesul verbal despre eliberarea/ distribuirea sumelor rezultate din executare;

- După distribuţia preţului şi întocmirea formalităţilor de virare a TVA, acolo unde este cazul, încasarea de către creditor a sumelor rezultate din vânzare, executorul bancar va întocmi un proces verbal de închidere a dosarului de executare silită mobiliară, semnat atât de el cât şi de şeful Corpului executorilor bancari, şi vizat de consilier juridic/avocat, făcând menţiune despre aceasta în registrul general de evidenţă a dosarelor de executare. În cazul imposibilităţii valorificării bunurilor mobile identificate ori în cazul în care nu se pot identifica astfel de bunuri mobile urmăribile, executorul întocmeşte procesul verbal de constatare a imposibilităţii executării mobiliare, iar dupa eventuala ştergere de către creditor a creanţei urmărite, se va întocmi procesul verbal de închidere a dosarului execuţional.

3. Procedura de executare silită în cazul popririi şi a popririi asiguratorii

Executorul bancar realizează următorii paşi procedurali în cazul executării silite prin poprire38:

- Înfiinţează poprirea, fără somaţie, prin adresa comunicată terţului poprit, însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu şi de pe procesul verbal privind cheltuielile de executare avansate de creditor (când este cazul), înştiintându-se şi debitorul despre măsura luată. Poprirea se va înfiinţa asupra drepturilor salariale, asupra altor venituri periodice realizate din muncă, asupra pensiilor acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi asupra altor sume ce se plătesc periodic debitorului şi care sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia

- Dacă poprirea se înfiinţează în baza unor instrumente de plată investite cu formulă executorie, se va ţine seama de dispoziţiile Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi Legii nr. 59/1934 asupra cecului, modificate de Legea nr. 83/1994 şi de Normele – Cadru ale B.N.R. nr. 6 şi 7 din 1994, referitoare la emiterea şi comunicarea în prealabil a somaţiunii de executare;

- Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite va înceta dacă debitorul consemnează, cu afectaţiune specială întreaga valoare a creanţei la dispoziţia creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului bancar, care va înştiinţa de îndată terţul poprit;

- Procedeaza la eliberarea/ distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume (extrasul de cont care atestă provenienţa sumelor, comunicat potrivit procedurii aferente);

- Poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi, dacă terţul poprit nu-şi execută obligaţiile care ii revin pentru efectuarea popririi, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să consemneze suma urmăribilă;

- Procedează la valorificarea titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale, în cazul în care poprirea se înfiinţează asupra acestora, potrivit dispoziţiilor referitoare la vânzarea bunurilor mobile urmărite, ţinând seama şi de reglementările speciale referitoare la aceste bunuri, precum şi la eliberarea

38 Codul de procedură civilă

45

sau distribuirea sumelor obţinute potrivit dispoziţiilor art. 562 - 571 Cod procedură civilă;

- În cazul imposibilităţii recuperării creanţei pe cale de poprire ori în cazul în care nu se pot identifica astfel de venituri urmăribile, executorul întocmeşte procesul verbal de constatare a imposibilităţii executării silite prin poprire, iar după eventuala ştergere de către creditor a creanţei urmărite, se va întocmi procesul verbal de închidere a dosarului execuţional.

Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege (Cod procedură civilă, art. 399).

D. Modalităţi de recuperare - vânzarea creanţelor

Vânzarea creanţelor este o alternativă viabilă atunci când demersurile de recuperare nu au avut rezultatele estimate. Se vor vinde creanţele fără garanţii reale imobiliare şi fără rambursări în ultimele 4 luni de la data intrării în gestiune, pentru care au fost epuizate căile legale de recuperare sau continuarea acestor că legale se dovedeşte ineficientă în raport cu costurile generale.

Diminuarea creanţelor din evidenţa contabilă poate fi determinată de următoarele situaţii :

- au fost epuizate toate posibilităţile legale pentru recuperarea creanţelor ;- a fost prescris dreptul băncii de a solicita executarea silită a creanţelor ;- valoarea creantei < 10 eur;- titularul creditului a decedat, poliţa de asigurare nu a fost încasată şi nu au fost

identificate bunuri mobile / imobile urmăribile în patrimoniul defunctului;- creanţele vândute.

3.2.7.2. Demersuri ale bǎncii privind recuperarea creditelor restante ale persoanelor juridice

Toate creditele deţinute de un client sunt considerate credite neperformante dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- clientul înregistrează datorii restante faţă de bancă de peste 45 de zile;- împotriva clientului a fost declanşată procedura executării silite şi/sau s-a primit

notificarea privind deschiderea procedurii prevăzută de legea insolvenţei;

A. Preluarea în gestiunea creditelor neperformante

Prin excepţie, se poate proceda la :- predarea cu anticipaţie, în cazurile justificate, de genul: clientul şi-a restâns

activitatea, situaţia financiară este în continuă degradare, garanţiile sunt deterioarate sau au dispărut, nu se justifică prelungirea perioadei de creditare, etc.;

- predarea integrală sau parţială a firmelor care fac parte dintr-un grup – în situaţia în care una din firmele unui grup îndeplineşte condiţiile de predare la credite neperformante, se pot preda şi alte firme din grup, chiar dacă nu

46

îndeplinesc respectivele condiţii. Obligatoriu se predă întregul grup dacă firma conducătoare a grupului este predată la credite neperformante;

Predarea / preluarea în gestiunea creditelor neperformante se face la nivel de client, în consecinţă se va verifica:

- să se predea toate angajamentele de care beneficiază clientul;- să se respecte termenul de predare;- componenţa dosarului.Dosarul clientului este însoţit de Nota de predare în gestiunea creditelor

neperformante.

Tabelul nr. 10 – Documentele dosarului preluat în gestiunea creditelor neperformante

Sursa: Norme de creditare ale bǎncilor comerciale

Analiza dosarului se efectuează de analistul recuperare credite care are clientul în portofoliu, în funcţie de valoarea angajamentelor. Analiza se efectuează în baza bilanţurilor contabile şi a ultimei balanţe de verificare. Rezultatul analizei trebuie să cuprindă:

- evoluţia performanţelor financiare ale societăţii;- gradul de concentrare a producţiei;- bugetul de venituri şi cheltuieli şi execuţia acestora;- perspectiva îmbunătăţirii capacităţii de plată;- cauzele care au generat apariţia creditelor neperformante;- calitatea garanţiilor sub aspectul legalităţii încheierii contractelor de garanţie /

integrităţii / posibilităţilor reale de valorificare;- la preluarea în gestiunea creditelor neperformante se va efectua reevaluarea

garanţiilor. Contravaloarea reevaluării va fi suportată de bancă, urmând a fi recuperată de la clienţii aflaţi în restructurare financiară, iar pentru ceilalţi clienţi, în masura în care este posibil.

- reevaluarea bunurilor aduse în garanţie se face de evaluatorul agreat de bancă;- redactarea unor eventuale clauze contractuale suplimentare care se vor insera în

noile contracte de credit/ acte adiţionale, specifice măsurilor de restructurare financiară propuse;

- opinia juridică asupra contractelor de garanţie şi contractelor de credit / adiţionalelor la contractele de credit;

Rezultatele analizei se sintetizează în Nota de analiză. Se va cerceta dacă:

47

- fată de debitor a fost declanşată de alţi debitori procedura executării silite sau cea prevăzută de legea insolvenţei;

- există instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorilor sau asupra garanţiilor;

- este pornită urmărirea sau cerectarea penală împotriva debitorului / organelor de conducere.

În primele 5 zile de la primirea dosarului se va contacta clientul (telefonic / adresa) şi va fi informat cu privire la:

- preluarea în gestiunea creditelor neperformante;- valoarea angajamentelor faţă de bancă şi a restanţelor înregistrate;- va fi anunţat cu privire la vizita pe care analistul recuperare credite o va efectua

la sediul societăţii;- se solicită documentaţia necesară efectuării analizei.Pe toată perioada de recuperare se va consulta Buletinul Procedurilor de Insolvenţă

pentru a cerceta dacă împotriva debitorului a fost deschisă procedura insolvenţei, precum si Oficiul Registrului Comerţului, pentru obţinerea de noi informaţii referitoare la starea societăţii, structura acţionariatului, administratori / alţi actionari;

B. Recuperarea pe calea amiabilă a creanţelor

Recuperarea pe cale amiabilă – în condiţiile în care se constată că există capacitate de onorare a angajamentelor, există disponibilitatea clientului de a colabora cu banca şi de a plăti datoria, se poate obţine o garanţie suplimentară, etc. Se recomandă efectuarea în etape succesive, pe perioade scurte, urmărindu-se atent modul de derulare a procesului de recuperare. Funcţie de rezultatele obţinute se va continua recuperarea amiabilă sau se va demara recuperarea în contencios.

Modalităţi de recuperare amiabilă:1. restructurarea financiară poate fi adopatată, prin utilizarea separată sau

cumulativă a următoarelor modalităţi:- reeşalonarea creditelor în sold;- rescadenţarea dobânzilor;- suplimentarea anajamentelor / acordarea de noi angajamente;- diminuarea procentului de dobândă;- valorificarea pe cale amiabilă a garanţiilor;- rambursarea creditelor şi a dobânzilor prin intrarea în proprietatea băncii a

unor active atractive;- alte soluţii.

2. măsuri tranzitorii – nu implică efectuarea unor operaţuini de reeşalonare / rescadenţare, fiind o perioadă în care banca aşteaptă finalizarea unor acţiuni menite să conducă la creşterea gradului de recuperare.

3. angajament de plată – înscris în care debitorul îşi asumă obligaţia de plată la anumite scadenţe.

4. alte măsuri, ca: cesiunea de creanţă, subrogaţia, novaţia, etc.Procedura de recuperare amiabilă cu debitorul este stopată de declanşarea

procedurii insolvenţei împotriva debitorului sau de dizolvarea societăţii (în cazul din urmă se va solicita deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei pentru recuperarea creanţei). În această situaţie se poate accepta, cel mult, un angajament de plată din partea giranţilor, în paralel cu înscrierea în procedura insolvenţei debitorului.

C. Recuperarea judiciară

48

Această modalitate de recuperare a creanţelor se adoptă în condiţiile în care nu rezultă posibilitatea recuperării datoriei pe cale amiabilă sau dacă recuperarea amiabilă nu a dat rezultate.

Modalităţi de recuperare contencioasă:1. executarea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului / garantului (inclusiv

avaliştilor);2. procedura insolvenţei pentru debitor şi garanţi;3. înscrierea creanţei în alte proceduri speciale (exemplu: înscrierea creanţei

băncii în procedura lichidării reglementată de Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării).

În ceea ce priveşte recuperarea prin executarea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului / garantului, se parcurg următoarele etape:

- se redactează şi se transmite clientului Notificarea privind declararea scadenţei anticipate pentru tot creditul, la data aprobării măsurii de recuperare contencioasă;

- în termen de 10 zile de la trimiterea Notificării se înregistrează integral creditul la restanţă, iar în ziua următoare se predă dosarul către executorul bancar, cand se marchează creditul ca îndoielnic. Componenţa dosarului de executare cu toate documentele necesare este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 11 – Documetele dosarului de executare

Sursa: Norme de creditare ale bǎncilor comerciale

D. Recuperarea în cadrul procedurii insolvenţei

Pe toată perioada de derulare a procedurii insolvenţei analistul de recuperare colaborează permanent cu consilierul juridic / avocatul care reprezintă banca în dosar. Banca trebuie să aibă un rol activ pe toată perioada de derulare a procedurii, în scopul reducerii perioadei de reorganizare / lichidare şi maximizarea valorii recuperate. În acest sens nu se va aştepta primirea la sediul băncii a actelor de procedură, ci se va urmări permanent la Buletinul Procedurilor de Insolvenţă publicarea acestora.

Principalele obiective care trebuie urmărite / realizate se referă la: înregistrarea corectă a creanţei băncii (în tabelul creditorilor, creanţele în devize trebuie să fie înscrise la cursul Băncii Naţionale a României de la data deschiderii procedurii insolvenţei), alegerea băncii în Comitetul Creditor, analiza planului de reorganizare, urmărirea legalităţii şi a

49

oportunităţii cheltuielilor efectuate de către administratorul judiciar/ lichidator în cursul procedurii, justa evaluare a bunurilor debitoarei, aprobarea modalităţilor oportune de valorificare a bunurilor debitorului, distribuirea cu celeritate a sumelor încasate în conformitate cu prevederile legale, atragerea răspunderii organelor de conducere (dacă este necesar şi există motive legale) şi închiderea cât mai rapidă a procedurii, atunci când este posibil.

Dacă se depune plan de reorganizare, acesta trebuie să fie viabil, să cuprindă elemente legale, să fie depus la termen şi să corespundă intereselor băncii (să cuprindă creanţa în integralitatea ei – inclusiv dobânda calculată în perioada de reorganizare, iar programul de plăţi să fie unul favorabil).

În situaţia în care banca aprobă ca primă măsură de recuperare declanşarea procedurii insolvenţei, sau banca este notificată despre deschiderea procedurii insolvenţei de către un alt creditor, creanţele nu se marchează ca şi creanţe îndoielnice. Marcarea creanţelor ca şi îndoielnice se efectuează numai la data deschiderii procedurii falimentului.

3.2.8. Restructurarea creditelor aflate în dificultate

Conjunctura economică actuală constituie cel mai bun argument în susţinerea restructurării creditelor ca posibil colac de salvare a calităţii creditelor acordate de bănci, respectiv ca o alternativă viabilă la executarea silită a garanţiilor (mai ales ţinând cont de faptul că creditele fără garanţii reale deţin o pondere destul de importantă şi că tocmai calitatea acestora se poate deteriora cel mai uşor).

Soluţia e agreată atât de clienţi, care sunt “păsuiţi” o vreme de la plata integrală sau parţială a ratelor, cât şi de bănci, conştiente că valoarea bunurilor aduse în garanţie riscă să nu mai fie acoperitoare, iar recuperarea integrală a creanţelor pare tot mai improbabilă.

Restructurarea este operaţiunea prin care se modifică termenele de rambursare şi/sau cuantumul ratelor, precum şi condiţiile de cost iniţiale. Secretul reuşitei unei astfel de operaţiuni este ca ea să nu fie amânată până când e prea târziu: restructurarea trebuie să constituie un tratament preventiv, iar efectele sunt cele scontate numai în această situaţie.

Consilierul bancar analizează împreună cu clientul oportunitatea unei astfel de operaţiuni, se asigură că clientul înţelege şi acceptă implicaţiile demersului, urmând ca mai apoi să propună spre aprobare restructurarea. Important de reţinut este faptul ca restructurarea unui credit poate fi înfăptuită numai ca urmare a solicitării exprese a clientului, banca neavând dreptul să impuină o asemenea măsură.

La restructurarea unui credit se au în vedere situaţii deosebite, justificate economic, când din analiza indicatorilor economico-financiari şi de comportament rezultă că împrumutatul se confruntă cu dificultăţi în rambursarea ratelor de credit şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în conformitate cu graficul de rambursare stabilit iniţial.

Pe parcursul derulării unui credit, restructurarea constituie un eveniment care nu trebuie să fie evitat cu orice preţ, dar care nici nu trebuie să devină repetitiv. Nu este o măsură prin care banca amână la nesfârşit intrarea inevitabilă în stare de insolvenţă, este o opţiune cu care banca vine în întâmpinarea problemelor de lichiditate cu care se confruntă debitorii.

În procesul de restructurare a creditelor acordate clientelei, se acţionează pentru prevenirea deteriorării calităţii portofoliului, în vederea stabilirii unor măsuri de natură să acorde clientului posibilitatea de a-şi reveni din punct de vedere financiar şi de a rambursa creditul în condiţii normale.

50

3.2.8.1. Metode de restructurare

Restructurarea creditului este o operaţiune prin care sunt modificate prevederi contractuale referitoare la termenele de rambursare şi/sau cuantumul ratelor de rambursare stabilite la acordarea creditului.

Operaţiunea se poate realiza prin:- rescadenţare – acordarea unei perioade de graţie, stabilirea unui nou grafic de

rambursare, cu sau fără modificarea cuantumului ratelor; - reeşalonare – extinderea perioadei de creditare, - consolidare – cumularea mai multor credite într-unul singur;- refinanţare – acordarea unui produs tip credit nou, în alte conditţii, pentru

stingerea celui vechi, - conversia creditului dintr-o monedă în alta.O altă variantă a restructurării este şi refinanţarea creditelor între două bănci,

urmărindu-se, în principal, condiţii de cost diferite. În acest caz, refinanţarea este la iniţiativa şi solicitarea clientului, care utilizează aceasă operaţiune în scopul reducerii costurilor.

O mare majoritate a clientelei bancare consideră drept costuri aferente creditului strict dobânda percepută de bancă, pierzând însă din vedere cheltuielile cu alte comisioane şi speze bancare (comisionul de rambursare anticipată, evaluarea şi constituirea din nou a garanţiilor, analiza, acordarea şi administrarea creditului nou contractat, transfer interbancar).

În schimb, restructurarea vizează reducerea presiunii financiare prin reducerea ratelor lunare de rambursat, chiar dacă, pe termen lung, costurile se măresc: extinderea perioadei de creditare va însemna automat creşterea perioadei pentru care clientului i se calculează dobânda la creditele contractate, fără să mai ţinem seama şi de faptul că, de regulă, pentru creditele reeşalonate băncile percep o dobândă majorată faţă de standard, sau de eventualele comisioane percepute de acestea, aplicate la soldul creditului.

Termenii şi condiţiile stabilite şi aprobate în urma restructurării se consemnează în documente contractuale, fie prin încheierea de acte adiţionale la contractul de credit, inclusiv la contractele de garanţii, dacă este cazul, fie prin încheierea unui nou contract de credit, cu contractele de garanţie aferente.

Restructurarea creditelor se poate face prin una din următoarele operaţiuni: Amânarea la plată – operaţiune de amânare la plată a unei părţi de capital şi

dobânda aferentă, cu o perioadă de timp determinată, fără a depăşi perioada maximă de acordare pentru respectivul tip de produs (operaţiunea este aplicabilă numai în situaţia în care clientul are serviciul datoriei 0 – nu există rate de credit, dobânzi sau comisioane restante ataşate respectivului produs);

Prelungirea fără depăşire termenului maxim – se referă la operaţiunea de prelungire a termenului de rambursare a unui credit cu o perioadă de timp determinată, fără depăsirea perioadei maxime de acordare pentru produsul respectiv. Dobânzile penalizatoare la creditul restant se înregistrează şi se capitalizează toate creanţele ataşate la principal.

Prelungirea cu depăşirea termenului maxim pe produs – operaţiunea de prelungire a termenului de rambursare a unui credit cu o perioadă de timp determinată, cu depăsirea perioadei maxime de acordare pentru produsul respectiv.

Acordarea unei perioade de graţie – operaţiune de acordare a unei perioade de graţie de 3 până la 6 luni, cu capitalizarea restanţelor (principal, dobânzi, comisioane) şi a dobânzii curente.

51

3.2.8.2. Reactivarea creditelor restante

Reactivarea este operaţiunea prin care creanţele restante sunt transformate în credite curente, aceasta putând fi realizată pentru orice tip de credit restant, la solicitarea clienţilor care se confruntă cu dificultăţi în rambursarea datoriilor faţă de bancă, şi în cazul cărora perspectivele de redresare a activităţii şi de înregistrare a unor rezultate pozitive sunt reale.

În procesul de reactivare a creditelor şi creanţelor ataşate restante, soldul de credit rezultat nu poate fi mai mare decât soldul iniţial aprobat al creditului respectiv.

Operaţiunea de reactivare presupune următorii paşi:- Înregistrare dobândă curentă şi capitalizarea ei;- Înregistrare dobânzi penalizatorae calculate şi capitalizarea lor;- Reactivare credit restant sau îndoielnic, dobândă restantă şi/sau îndoielnice,

comisioane restante şi/sau îndoielnice, prin trecerea în contul de credit curent (nu se va deschide un cont nou de credit);

- Modificarea valorii actuale a creditului cu o valoare egală cu soldul de credit rezultat în urma reactivării restanţelor şi capitalizării dobânzii curente;

- Generarea noului grafic de rambursare: Pentru perioada de graţie se va genera graficul comisioanelor de

administrare şi/sau urmărire riscuri, dacă acestea sunt aplicabile creditului; Dobânda aferentă perioadei de graţie se va calcula la un sold egal cu soldul

de credit rezultat în urma reactivării restanţelor şi capitalizării dobânzilor; Graficul de credit şi dobândă se va genera începând cu prima scadenţă

următoare încheierii perioadei de graţie, pe numărul de rate de rambursare rămas, la o valoare egală cu soldul de credit reultat în urma reactivării restanţelor şi capitalizării dobânzilor curente, la care se adaugă dobânda aferentă perioadei de graţie.

Pentru aplicarea soluţiilor de restructurare, împrumutaţii trebuie să facă dovada reducerii veniturilor faţă de momentul contractării creditelor şi că acest fapt le creează dificultăţi în rambursarea lor.

De asemenea, din discuţiile cu împrumutaţii şi din analiza documentelor furnizate de aceştia, trebuie să reiasă clar că eventuala restructurare a creditului va conduce la îmbunătăţirea situaţiei financiare a clientului.

În cadrul procesului de restructurare se vor avea în vedere următoarele criterii principale39:

- evaluarea comportamentului de plată şi a activităţii derulate de către client în relaţia cu banca până la  momentul când solicită restructurarea creditului, precum şi respectarea condiţiilor asumate prin contractele de credit în derulare;

- capacitatea de plată a clientului (analiza contractelor în derulare şi ajustarea fluxului de numerar în concordanţă cu evoluţia pieţei şi a domeniului de activitate);

- analiza economico-financiară a situaţiilor financiare prezentate de client; - încadrarea clientului în criteriile de eligibilitate ale băncii, poate fi diferită faţă

de încadrarea standard a clienţilor aflaţi în administrare nromală. În baza rezultatului analizei economico-financiare efectuate în noile condiţii, clientul poate fi eligibil pentru restructurare, în condiţiile în care, într-o situaţie normală, un astfel de client nu ar fi eligibil la creditare (de exemplu: serviciul datoriei diferit de 0)

39 Iovu M., Restructurarea creditului evită executarea silită, www.conso.ro, 21.04.2009

52

- capacitatea clientului de a achita restanţele înregistrate şi de a îşi menţine veniturile la un nivel corespunzător respectării noului grafic de rambursare.

3.2.8.3. Raportul de analiză în vederea restructurării

Raportul de analiză se întocmeşte la nivel de sucursală, de către consilierul microîntreprinderi dedicat clientului respectiv, urmând să fie avizat de către directorul sucursalei şi trimis în centrală spre aprobare, la departamentul de monitorizare şi decizii de credit.

Raportul de analiză surprinde aspecte generale despre împrumutat, informaţii financiare, îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, acoperirea cu garanţii40.

I. Informaţii generale În analiza aspectelor generale despre împrumutat se au în vedere:- date despre acţionariat: structura, modificări semnificative în ultima perioadă,

gardul de implicare a acestora în societate;- capitalul social: valoare, modificări în ultimul an;- obiect de activitate, modificări recente ale obiectului de activitate, justificare

economică a schimbărilor;- puncte de lucru, modificări privind numărul şi activitatea acestora- expunerea faţă de client şi de grupul de clienţi aflaţi în legatură (grup debitor

unic)- performanţa financiară, rating de credite, serviciul datoriei.II. Informaţii financiare- evoluţia afacerii (trendul cifrei de afaceri, profitabilitatea); motivele diminuării

cifrei de afaceri- evoluţia profitului comparativ cu anii anteriori; cauzele diminuării profitului;- retrageri de sume din firmă – dividende, restituiri împrumuturi ale acţionarilor,

diminuări de capital social;- dificultăţi în încasarea la termen a creanţelor;- dificultăţi în plata la scadenţă a furnizorilor; modificări contractuale în relaţia

cu furnizorii (de exemplu: solicită plăţi anticipate); modalităţi şi instrumente de plată;

- valoarea stocurilor deţinute în gestiune, viteza de rotaţie a stocurilor;- evoluţia pe piaţă a cererii pentru produsele/serviciile produse/oferite;- alte cauze identificate care au adus clientul în situaţia actuală.III. Verificarea condiţiilor de eligibilitate- datorii faţă de Bugetul Consolidat al Statului: vechimea şi stadiul de

reglementare;- serviciul datoriei, conform verificărilor efectuate la CRB: sume şi perioade

maxime de întârziere în ultimele 12 luni;- verificările efectuate la CRB şi BC: informaţii negative despre asociaţii

majoritari (care deţin minim 50% din capitalul social) înregistrate în ultimele 12 luni;

- consultarea CIP: eventuale incidente înregistrate, interdicţie de a emite cecuri;- consultarea Buletinului Insolvenţei: proceduri de faliment iniţiate;- consultarea bazei de date privind instrumente de plată suspecte de fals- popriri active pe conturile curenteIV. Situaţia garanţiilor- actualizarea valorilor (de piaţă, de garanţie, admisă în garanţie);

40 Norme ale băncilor comerciale

53

- gradul de risc aferent garanţiilor;- grad de acoperire cu garanţii;- comentariile şi observaţiile consilierului micro, ca urmare a verificării faptice a

garanţiilor.V. Concluzii. Propuneri - motive pentru care societatea se confrunta cu greutăţi în achitarea la scadenţă a

ratelor de credit, rezultate în urma analizei şi a discuţiilor cu clientul; comentarii ale consilierului micro

- propuneri ale sucursalei: termen estimat de rezolvare a problemelor de lichiditate, restructurarea/reactivarea/refinanţarea creditelor ar rezolva dificultăţile actuale de lichiditate?

- opinia clientului cu privire la procedura de reactivare/restructurare/ refinanţare.Împreună cu raportul de analiză, consilierii micro dedicaţi la nivelul unităţilor

teritoriale vor întocmi referatul de credite, urmând ca acestea să fie trimise spre aprobare în centrala băncii, la departamentul decizii de credite micro, însoţite de avizul directurului executiv al unităţii teritoriale şi de documentele justificative pentru elementele menţionate în raport:

- rapoartele de verificare la CRB, BC şi CIP;- certificat de atestare fiscală eliberat de Administraţia finanţelor publice de care

aparţine debitorul;- certificat constator emis de Oficiul RegistruluI Comerţului;- situaţii financiare: ultimul bilanţ contabil încheiat şi depus la Finanţe, ultima

balanţă de verificare trimestrială, analiza internă a situaţiilor financiare, ratingul intern, situaţia analitică a clienţilor, furnizorilor şi a altor conturi cu pondere semnificativă în activ/pasiv (debitori diverşi, creditori diverşi, casa, avansuri de trezorerie);

- rapoartele de evaluare/actualizare a garanţiilor, însoţite de extras CF actualizat şi aviz de legalitate emis de Direcţia Juridică;

- portofoliu de contracte încheiate şi lista cu potenţiali beneficiari ai firmei;- dovada achitării instrumentelor de plată înregistrate în CIP;- orice alte documente considerate necesare şi solicitate de managerul de risc din

centrala băncii.

3.2.8.4. Particularităţi ale operaţiunii de restructurare

Restructurarea creditelor micro se aplică următoarelor categorii de produse tip credit41:

- linie de credit;- credit pentru capital de lucru; - creditul agricol acordat în baza Legii creditului agricol pentru producţie nr.

150/2003;- credit pentru investiţii inclusiv creditul pentru cofinanţarea proiectelor prin care

se accesează fonduri structurale europene;- credit ipotecar;- credit imobiliar;- credit pentru plata obligaţiilor bugetare restante- credite provenite din executarea scrisorilor de garanţie/ contragaranţie

bancară/avalurilor.

41 Norme ale băncilor comerciale

54

Nu pot fi reeşalonate sau refinanţate creditele acordate din Bugetul Fondului de Şomaj, acordate cu dobândă preferenţială, pe o perioadă de 3 ani. Pentru aceste produse există doar opţiunea rescadenţării ratelor de rambursare, fără depăşirea scadenţei finale a creditului, convenite prin contractul de credit.

Nu sunt asimilate operaţiunii de restructurare:- Solicitările de suplimentare a creditelor şi refacerea corespunzătoare a

graficelor de rambursare cu depăşirea termenului iniţial de rambursare a scadenţei finale;

- Modificarea cuantumului ratelor ca urmare a rambursării anticipate a unei părţi din soldul total de rambursat nu se consideră rescadenţare/reeşalonare;

- Reactivarea unei linii de credit restante şi reluarea caracterului revolving, dacă trecerea la restanţă s-a datorat imposibilităţii efectuării analizei în vederea prelungirii înainte de scadenţă;

Din punct de vedere contractual, reactivarea şi restructurarea creditelor se poate face astfel:

Prin act adiţional la contractul de credit iniţial, caz în care volumul creditului reactivat se determină prin însumarea creditului restant cu cel curent (în cazul în care există) şi cu dobanzile şi creanţele ataşate aferente acestora (daca nu se achită până la încheierea actului adiţional);

Prin contract de credit, caz în care volumul creditului reactivat se determină prin însumarea creditului restant supus reactivării cu dobânzile şi creanţele ataşate aferente acestora, dacă nu sunt achitate pana la încheierea contractelor.

Restructurarea, reactivarea creditelor ipotecare se efectuează numai prin adiţional.

Pentru creditele restructurate şi reactivate, banca percepe o dobândă curentă egală cu dobânda curenta practicată pentru respectivele categorii de credite, în funcţie de serviciul datoriei (până la 7 zile, între 8 – 30 de zile, peste 30 de zile), la care se adaugă o marjă procentuală obligatorie, aferentă operaţiunii de restructurare/ reactivare. Dobânda astfel calculată se va aplica la soldul creditului rezultat în urma restructurării.

A. Restructurarea/reactivarea liniilor de creditLiniile de credit reprezintă un caz particular în procedura de restructurare, datorită

modului lor de funcţionare. În cazul liniilor de credit reactivate se pot efectua următoarele operaţiuni42:

Menţinerea caracterului revolving şi diminuarea plafonului liniei de credit cu eşalonarea la rambursare a diferenţei conform unui grafic de rambursare în rate pe o perioadă de maxim 12 luni de la data reactivării (această operaţiune nu reprezintă o restructurare);

Eşalonarea la rambursare a liniei de credit conform unui grafic de rambursare în rate pe o perioada de maxim 12 luni de la data reactivării (operaţiune echivalentă cu sistarea);

Refinanţarea prin intermediul altui produs (ex. Credit pentru capital de lucru).În funcţie de tipul garanţiilor liniei de credit (personale sau reale imobiliare),

reactivarea liniei de credit poate fi realizată astfel: În cazul liniilor de credit garantate cu garanţii reale imobiliare, sistate anterior,

clientul micro nu mai are capacitate de plată a dobânzilor şi ratelor de credit, banca poate propune reactivarea ratelor de credit restante, redarea caracterul revolving pe o perioadă care nu depăşeşte 12 luni şi stabilirea unei sume cu care

42 Norme ale băncilor comerciale

55

linia se va diminua lunar, în funcţie de capacitatea de plată reală a firmei. Condiţia primordială în acest caz este ca clientul să achite la zi toate dobanzile, comisioanele şi penalităţile restante.

În cazul liniei de credit fără garanţii, pentru care banca solicită garanţii reale, dar firma nu se poate conforma solicitării, banca poate propune prelungirea pe o anumită perioadă, cu diminuarea treptată a plafonului cu o sumă lunară stabilită de comun acord cu clientul.

În cazul liniei de credit negarantate, dar pentru care clientul poate furniza o garanţie reală solicitată de bancă, având o valoare suficientă pentru respectarea gradului de acoperire cu garanţii prevăzut de norma de creditare, banca poate propune refinanţarea liniei d ecredit printr-un credit pentru capital de lucru, cu posibilitatea rambursării acestuia în 24 – 36 de luni.

B. Restructurarea creditelor de investiţiiDupă cum arătam anterior, restructurarea unui credit de investiţii se poate realiza

printr-o operaţiune de rescadenţare, reeşalonare, refinanţare, reactivare sau orice combinaţie între acestea.

Pe fondul scăderii vânzărilor, ca urmare a crizei economice şi/sau a neîndeplinirii previziunilor de la data analizei şi acordării creditului, firma nu mai poate achita integral ratele şi dobânzile aferente.

În această situaţie, pentru a facilita şi menţine un comportament de plată adecvat, banca poate propune extinderea perioadei de creditare, pentru a reduce sarcina financiară a clientului. Se poate stabili un nou grafic de rambursare cu rate inegale şi cu perioada de graţie de 3/6 luni (graţie totală sau numai pentru principal, în funcţie de capacitatea de plată a firmei).

Operaţiunea este una de reeşalonare, dar poate fi însoţită şi de reactivarea sumelor restante, în funcţie de cele convenite cu clientul micro la data analizei oportunităţii de restructurare a creditului.

Pentru creditele acordate din fonduri speciale (ex.: Fermierul, Şomaj) nu poate fi realizată operaţiunea de reeşalonare, alternativa fiind refinanţarea printr-un credit din sursele băncii. Dezavantajul unei astfel de operaţiuni constă în faptul că clientul va pierde condiţiile de cost iniţiale – dobândă preferenţială, subvenţionată – întrucât pentru creditele din surse BCR se aplică doar costurile standard – eventual negociae, în funcţie de relaţia clientului cu banca – stabilite în conformitate cu politica de costuri a băncii.

3.3. Gestionarea riscului de credit

3.3.1. Definirea, importanţa şi obiectivele gestionării riscului.

Noţiunea de management, sau de gestionare a riscurilor bancare include întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici şi repere organizatorice utilizate pentru măsurarea şi controlul riscurilor în condiţii de profitabilitate.

Obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilităţii; minimizarea expunerii la risc ; respectarea reglementărilor bancare în vigoare ;Managerii instituţiilor financiare sunt conştienţi de faptul că maximizarea profitului

implică o expunere permanentă la risc. Deoarece riscurile bancare sunt o sursă permanentă de cheltuieli potenţiale, gestiunea lor adecvată are menirea de a stabiliza veniturile în timp.

56

Managementul riscurilor bancare presupune asumarea riscurilor în condiţii de prudenţă, având în vedere următorii factori43:

respectarea regulilor prudenţiale impuse de organele de reglementare bancară şi de conducerea băncii (inclusiv de proprietarii băncii);

pierderile posibile în urma asumării unui sau altui risc nu trebuie să depăşească limita critică, după care se va înrăutăţi substanţial fiabilitatea băncii, sau aceste pierderi nu vor putea fi acoperite din profit sau din provizioane:

riscurile asumate de bancă nu trebuie să influenţeze imaginea internă şi externă a acestei bănci;

mărimea riscului asumat trebuie să fie comparabilă cu veniturile scontate în urma activităţii date.

Scopul gestiunii riscurilor constă în elaborarea unor programe şi proceduri, care vizează minimizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi expunerii potenţiale a băncii la risc.

Obiectivul principal este minimizarea pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă. Importanţa gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuşi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive şi asupra comportamentului salariaţilor care devin mai riguroşi şi mai conştiincioşi în îndeplinirea sarcinilor de servici, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activităti frauduloase.

O gestiune eficace a riscurilor bancare işi va pune amprenta şi asupra imaginii publice a băncii. Nu mai puţin importantă este şi determinarea corelaţiei între venitul posibil, lichiditate şi riscul pe care poate să şi-1 asume banca (volumul riscului).

Lipsa unei gestiuni eficace a riscurilor are efecte negative asupra băncii:- pierderea relaţiilor cu clienţii, care determină o diminuare a veniturilor, a

segmentelor de poaţa şi apariţia unei crize de lichiditate;- pierderea suportului investitoriilor, care rezultă din vânzarea masivă de acţiuni,

obligaţiuni, generând presiuni asupra preţului pe piaţă; - pierderea încrederii organelor de resort, în principal a autorităţii de

supraveghere, care poate determina declanşarea stării de faliment şi de pierderea autorităţii băncii comerciale.

Toate aceste argumente evinenţează necesitatea existenţei unei gestiuni eficente a riscurilor bancare.

3.3.2. Etapele gestionării riscului

Problema gestiunii riscurilor bancare este abordată pentru tipuri de riscuri specifice, datorită diversităţii şi complexităţii riscurilor bancare. Multe dintre aceste riscuri sunt interdependente de aceea este necesară o gestiune globală a riscurilor, organizată la nivelul centralei băncii. O gestiune globală adecvată a riscurilor ar permite băncilor atât o identificare, evaluare şi un control eficient al riscurilor cât şi capacitatea de a anticipa pierderile şi de a lua măsurile necesare pentru a diminua sau chiar elimina efectele negative ale riscurilor.

Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare se regăsesc şi în gestiunea riscurilor individuale, însă la nivel global ele au un caracter obligatoriu.In succesiunea lor logică etapele gestiunii moderne a riscurilor sunt urmatoarele44:

43 Gorobeţ I., Gestiunea riscurilor bancare, Tema 1: Specificul activităţii de gestiune a riscurilor în bancă, note de curs, Bucureşti, 2005

44 Roxin L., op. cit., pag 28

57

Identificarea şi evaluare riscurilor; Controlul riscurilor; Eliminarea-evitareariscurilor; Finanţarea riscurilor.

A. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare

Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare presupune mai multe etape de urmat: identificarea tipurilor de risc la care este supusă banca şi clasificarea acestor

riscuri; determinarea specificului şi evaluarea fiecărui tip de risc; determinarea şi aprecierea zonei de risc; identificarea costurilor şi implicaţiilor financiare posibile în gestiunea acestor

riscuri pentru fiecare subdiviziune a băncii.Scopul acestei primei etape în procesul de gestiune a riscurilor este de a identifica

cât mai multe riscuri posibile care pot împiedica banca în aş atinge obiectivele. Este o etapă foarte importantă deoarece pentru ca banca să reuşească să diminueze riscurile la care este expusă trebuie mai întâi să le identifice.

În procesul de identificare a riscurilor banca trebuie să definească modalităţiile necesare pentru cuantificarea riscurilor. Banca este supusă multor riscuri, unele însă nu pot fi cuantificate. În aceste condiţii pentru a identifica şi evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activităţi bancare, managerii trebuie să intuiască şi să observe situaţiile semnificative care pot genera pierderi financiare şi să definească paşii de urmat pentru limitarea acestor riscuri. Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii de pierdere pentru activităţile, tranzacţiile şi interfeţele bancare. Aceste scenarii trebuie astfel elaborate încât orice schimbare în riscurile existente precum şi apariţia unor riscuri noi să fie luate în considerare45.

Când se stabileşte profilul de risc al băncii este util să se aloce expunerile la risc diferitelor componete ale riscului şi să se identifice nivelul piederilor generate de expuneri. O expunere poate genera mai multe tipuri de risc. Astfel, pentru a cuantifica riscul global al unităţii bancare, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere şi categorie de risc.

Pentru o gestionare eficentă a riscurilor se impune delimitarea zonelor de risc în46: zona fără risc care reprezintă spaţiul în care nu se prevăd pierderi; zona riscului admisibil este spaţiul în care activitatea dată îşi păstrează utilitatea

economică (pierderile sunt posibile, însă ele sunt mai mici decât venitul prevăzut),

zona riscului critic vizează spaţiul caracterizat prin posibilitatea pierderilor care vor depăşi veniturile posibile din activitatea dată, însă aceste pierderi pot fi acoperite prin veniturile din alte activităţi şi

zonei riscului catastrofal adică spaţiul în care suma pierderilor posibile este mai mare decât venitul din toate activităţile efectuate.

Metodologiile de identificare şi evaluare a riscurilor pot asigura o estimare efectivă a riscului pentru sucursale, agenţii şi întreaga bancă. Este nevoie însă de o abordare sistematică a evaluarii riscului, care să permită băncii diminuarea riscului printr-un control mai riguros şi o finanţare adecvată a riscurilor.

45 Idem46 Gorobeţ I., op. cit, pag 17

58

B. Controlul riscurilor

Controlul riscurilor este o etapă importantă în procesul de gestiune a riscurilor şi presupune

determinarea limitelor pentru diferite tipuri de risc şi controlul respectării acestor limite;

analiza evoluţiei pieţei financiare şi identificarea tendinţelor nefavorabile; analiza pierderilor suportate de bancă şi a cauzelor apariţiei lor; analiza rezultatelor pozitive vis-a-vis de minimizarea riscurilor; elaborarea metodologiei de diagnostic a managementului riscurilor bancare. Stabilirea limitelor de risc reprezintă o parte importantă din procesul de control al

băncii. Managementul băncii trebuie să menţină expunerea la risc între limitele aprobate. Limitele expunerii la risc a băncii trebuie stabilite în funcţie de nivelul de capital,

venituri, performanţă şi toleranţa la risc a instituţiei bancare. O limită corespunzătoare a riscului permite managementului să controleze expunerile la risc, să evalueze oportunităţiile în raport cu riscurile şi să monitorizeze riscurile luate tinând cont de toleranţa la risc predeterminată.

Băncile trebuie să monitorizeze expunerea la risc, pentru a identifica situaţiile în care este posibil ca nivelul de risc la care sunt expuse se poate modifica considerabil.

Monitoarizarea permite managementului să evalueze nivelul şi trendul expunerii la risc a băncii

să verifice concodanţa între nivelul de risc tolerat şi cel real şi să identifice eventualelor excepţii;

să determine dacă banca deţine suficient capital pentru a face faţă nivelului de risc.

Depaşirea limitelor de risc stabilite, trebuie să atragă imediat intervenţia managementului, pentru a evita apariţia unor situaţii în care banca nu mai poate face faţă riscurilor la care este expusă.

C. Evitarea riscurilor

Această etapă este strâns legată de prima deoarece este dificil de a evita sau elimina riscul dacă el nu a fost identificat şi cuantificar corespunzător. Riscul poate fi eliminat prin îndepărtarea cauzelor care îl produc. Eliminarea şi evitarea riscurilor poate avea efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor dacă banca a apreciat cprect cheltuielile sociate riscurilor şi veniturile ajustate în funcţie de risc asociate fiecărei game de produse şi activităţi. Altfel s-ar putea ca managementul să reducă valoarea acţiunilor prin eliminarea unor activităţi care ar fi putut produce în timp venituri favorabile ajustate în funcţie de risc.47

D. Finanţarea riscurilor

Finanţarea riscurilor constă în48: formarea unor subdiviziuni responsabile de executarea procedurilor referitor la

identificarea şi minimizarea riscurilor;

47 Roxin l., op. cit., pag 3148 Gorobeţ I., op. cit., pag 18

59

modalitatea de coordonare între subdiviziunile băncii responsabile de acoperirea, minimizarea şi transferul riscurilor;

stabilirea modalităţii de informare a managerilor de vârf a băncii referitor la rezultatele obţinute;

examinarea posibilităţilor de evitare a riscurilor şi elaborarea unor recomandări referitor la eliminarea anumitor tipuri de risc (inclusiv prin eliminarea unor activităţi care ar fi putut aduce în timp venituri favorabile, însă riscurile aferente acestor activităţi sunt prea mari);

elaborarea procedurilor de acoperire a riscurilor prin crearea rezervelor generale sau specifice (inclusiv perfectarea unor instrucţiuni clare, în acest sens, pentru fiecare subdiviziune a băncii);

elaborarea procedurilor şi examinarea posibilităţilor de transferare a riscurilor.Acoperirea riscurilor funcţionează cel mai bine atât în cazul în care se pot

previziona frecvenţa şi amplitudinea expunerii la risc cât şi în cazul când nu există asigurări pe piaţă.

Se poate realiza printr-un program formal de finanţare elaborat pe baza prognozelor asupra pierderilor anticipate, şi prin prelevări pentru fondurile de rezervă constituite pentru pierderi din creditare.

Băncile pot acoperi riscuri şi în afara unor programe formale de finanţare, dacă trec pierderile pe cheltuieli sau le acoperă din capital. Însă în aces caz se generează un anumit grad de incertitudine asociată veniturilor şi o cerere incertă de capital bancar.

Pe de altă parte, existenţa programelor formale autofinanţate este utilă deoarece presupune identificarea şi evaluarea riscurilor, precum şi reducerea gradului de incertitudine privind veniturile viitoare.

Acoperirea riscurilor trebuie să se facă mai ales pe baza a două criterii: acoperirea unor familii de riscuri şi existenţa unei baze proprii de date statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea riscurilor. În lipsa acestor condiţii, riscurile nu pot fi autofinanţate în mod corect.

Transferul riscului este adecvat în cazul în care nu se poate previziona expunerea la risc sau atunci când gravitatea potenţială a pagubelor este catastrofală. În orice situaţie, transferul riscurilor este dificil de realizat în lipsa unor pieţe de asigurări convenţionale.

Structurarea unui program de asigurare faţă de riscuri pentru o bancă se poate realiza ţinând seama de trei posibilităţi:

• negocierea centralizată cu limitarea numărului de poliţe;• negocierea descentralizată, poliţele fiind încheiate separat;• programe specifice pentru diferite activităţi bancare.În ceea ce priveşte structura programului de asigurare a creditelor, din cadrul

acestuia fac parte mai multe produse, conform clasificaţiei internaţionale, şi anume: Asigurarea creditelor interne (a ratelor de credit, a creditelor de consum, a

creditelor ipotecare, asigurări de leasing); Asigurarea creditelor externe; Asigurarea de garanţie (cauţiune); Asigurarea de fidelitate.Deşi transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie ultimul element luat

în considerare de gestiunea riscurilor bancare. Însă practica curentă obligă adesea ca transferarea riscului să fie prima şi uneori, singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

3.3.3. Modalităţi de gestiune a riscului de credit

60

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobanda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadenţă sau să fie rambursate parţial.49

Gestiunea riscurilor bancare se dezvoltă astăzi foarte rapid în universul bancar. Ea cuprinde toate tehnicice şi instrumentele pentru a măsura şi controla riscurile. În mod paradoxal, gestiunea riscului de credit, cel mai vechi dintre toate riscurile, şi cel ale carui proceduri de gestiune sunt clasice şi foarte cunoscute, este fară îndoială cea care evoluează cel mai mult în zilele noastre.

Scopul esenţial al unei politici de riscuri este de a ajunge la o gestiune cât mai completă posibilă a riscului de credit în toate dimiensiunile sale. Oferta selectivă de credite, urmată de adaptarea portofolilui de credit în funcţie de evoluţia în timp, tratamentul preventiv şi curativ al creanţelor îndoielnice sunt atuurile unei strategii care vizează atât securitatea cât şi rentabilitatea unui portofoliu de credite.50

Gestiunea riscului de credit vizează două aspecte : prevenirea riscului şi determinarea riscului. Prevenirea riscului presupune divizarea riscului şi constituirea garanţiilor.

Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităţiilor să reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea băncii. Divizarea riscului se realizează prin diversificarea plasamentelor şi a creditelor în special.

Divizarea riscurilor se face mai întâi intre particulari şi întreprinderi, băncile fixându-şi plafoane de credite. Diversificarea domeniilor în care acţionează banca permite menţinerea riscului de credit în limite controlabile. Fiecare bancă in funcţie de calitatea mediului economic şi de evoluţia parametrilor săi proprii asigură limitarea ricurilor astfel 51 :

- fixând o limită proprie, internă, angajamentului său global în operaţiuni riscante, dar rentabile ;

- stabilind plafoane de credite pentru debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică, pentru a preveni ca modificări semnificative ale situaţiei economice a acestor gupe să-i afecteze negativ expunerea la risc

Garanţiile constituie condiţia de bază în acordarea creditelor, îmbrăcând diferite forme : gaj, ipotecă, etc. Banca trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiţi vor fi creditorii privilegiaţi fiscul, statul, deci garanţia nu va acoperi niciodată valoarea creditului angajat.52

Determinarea riscului de credit presupune analiza calităţii şi cantităţii acestuia. Gestiunea ofertei de credite privilegează mai mult calitatea riscului decât cantitatea sa. Calitatea riscului este măsurată prin intermediul unor instrumente ca: cotaţia şi scoringul.53

Cotaţia permite aprecierea calităţii riscului de credit în următoarele clase de risc :Categoria A – credite performante - nu implică deficienţe şi riscuri care ar putea periclita rambursarea creditului conform contractului de credit ; se acordă clienţilor solvabili pentru afaceri bune.Categoria B – credite în observaţie - acordate clienţilor cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care în perioade foarte scurte de timp au înregistrat greutăţi în rambursarea ratelor scadente şi a dobânzilor aferente. Categoria C – credite sub standard - sunt acele plasamente care prezintă deficienţe şi riscuri clare, care periclitează lichiditatea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului sau de capacitatea de plată a beneficiarului împrumutului.

49 Stoica M., Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag 137 50 Lamarque E., Gestion bancaire, Editura Pearson Education France 2003, pag 12751 Roxin L, op. cit., pag 6952 Stoica M., op. cit., pag 17353Lamarque E., op. cit., pag 127

61

Categoria D – credite incerte - sunt acelea pentru care rambursarea sau lichidarea lor pe baza condiţiilor existente este discutabilă, fiind practic neprotejate sau protejate într+o mică masură de valoarea realizabilă a garanţiei lorCategoria E – credite clasificate drept pierderi - sunt acele credite care nu pot fi restituite băncii.

Pentru a se proteja împotriva riscului de creditare bănciile constituie provizioane. În funcţie de categoria de credit se stabileste cuantumul provizionului constituit.

Tabel nr.12 – Coeficienţii de provizioane a creditelorCategoria de clasificare Coeficient de provizioane

Standard 0%În observaţie 5%Substandard 20%Îndoielnic 50%Pierdere 100%

Sursa: Regulamentului BNR nr.5/2002 completat şi modificat

Sumele constituite drept provizioane reprezintă costuri suplimentare pentu bancă, se înregistrează ca atare la constituire, reprezentând contabil resursele necesare care să acopere, în momentul conturării definitive a pierderilor, condiţia de acoperire.54

Scoringul este utilizat în luarea deciziei de acordare sau nu a creditului unui client. Grila de scoring cuprinde un anumit numǎr de criterii totalizând un anumit numǎr de puncte şi permiţând o apreciere globală a solvabilităţii clientului Banca trebuie să acorde o atenţie deosebită evoluţiei riscului de credit. In consecinţă trebuie să supravegheze utilizarea creditelor, identificând situaţiile de întârziere a rambursării creditului şi a plăţii dobânzii şi iniţierea acţiunilor necesare pentru revenirea la starea normală.

3.3.4. Modele de cuantificare a riscului de credit

Cuantificarea riscurilor bancare se poate realiza printr-o varietate de modele. Primele modele elaborate au fost modelele ALM (Assets Liability Management), urmărind cuantificarea riscul ratei dobânzii la care sunt expuse băncile. Cu timpul, legislaţia a pus un accent tot mai pregnant pe cerinţele de capital ale băncilor, ceea ce a condus la apariţia conceptului de VaR (Value-at-Risk) şi, astfel, la modelele Value at Risk, utilizate pentru cuantificarea riscului de piaţă şi a celui de credit.

Metoda VaR este cea mai cunoscută metodă de măsurare a riscului de piaţă (probabilitatea de pierdere din cauza evoluţiei negative a valorii de piaţă a poziţiilor din portofoliul băncii), utilizată de băncile de prestigiu pentru a determina pierderea maximă aferentă portofoliului, pe care o poate suferi o bancă într-o anumită perioadă de timp şi cu o probabilitate calculată după modele probabilistice şi actuariale complexe. Metodele de calcul a VaR, sunt: metoda parametrică, metoda istorică şi metoda Monte Carlo, cea mai folosită fiind metoda parametrică.

Modelele recente de cuantificare a riscului de credit, precum Credit Monitor (KMV), RiskCalc (Moody’s and Investors Service) şi unele modele care folosesc tehnici statistice, utilizează ca element de bază indicatorul probabilitatea de neplată (Probability of Default). Alte modele, cum ar fi KMV Portofolio Manager, Credit Metrics (J.P.Morgan), Credit Portofolio View CPV (Wilson) şi Credit Risk+ (Credit Suisse). se axează pe riscul portofoliului (Bessis J., 2002).

În continuare vor fi prezentate succint câteva dintre aceste modele.

54 Basno C., Dardac N., Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag 119

62

3.3.4.1. Sistemele de rating

Ratingul de credit reprezintă un calificativ numeric, aferent calităţii portofoliului de credite al fiecărei unităţi bancare, utilizat în scopul diferenţierii nivelurilor de risc în cadrul portofoliului de credite al băncii. Acesta se calculează pentru toţi beneficiarii de credite din portofoliu băncii, pe baza bilanţurilor contabile anuale. La nivelul băncii, ratingul de credite se calculează ca o medie ponderată a ratingurilor de credite individuale ale clienţilor din portofoliul. Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel mai slab 5, un nivel de 3 fiind considerat acceptabil.

3.3.4.2. Modelul Credit Metrics

Tehnicile actuale de evaluare a riscului de credit presupun abordarea acestuia sub aspectul riscului de portofoliu şi nu doar a riscului individual. Teoria modernă a managementului portofoliilor se axează pe identificarea, evaluarea şi gestionarea riscului de piaţă, adică a riscului modificării în timp a valorii titlurilor de valoare.

Pe aceste consideraţii se bazează modelul Credit Metrics, dezvoltat pentru prima dată de JP Morgan (1997), care a devenit unul dintre cele mai utilizate modele de management al riscului de credit. Acest model este unul de tip “mark-to-market”, şi constă în determinarea pierderilor maxime potenţiale la care este expus un creditor în situaţia în care calitatea portofoliului său de credite scade, putând antrena o migraţie către niveluri inferioare de rating.

Modelul Credit Metrics se caracterizează prin: defineşte un spread de creditare calculat ca diferenţă între rata dobânzii la

obligaţiunile cu risc zero şi cea aferentă obligaţiunilor corporative, permiţând determinarea distribuţiei la termen a cash-flow – urilor actualizate;

nu se limitează doar la determinarea unor pierderi medii potenţiale, ci ia în calcul şi gradul de volatilitate a valorilor titlurilor de credit la scadenţă;

este un model de evaluare a riscului de portofoliu şi nu doar a riscului individual de credit.

Modelul Credit Metrics are în principal două utilizări: evaluarea pierderilor potenţiale înregistrate în cazul declanşării falimentului

debitorului; evaluarea riscului de tranziţie a debitorilor către clase superioare de risc. În

acest sens, agenţiile de rating (precum Moody’s, Standard&Poor’s) publică periodic matrici de migraţie a riscului, care evidenţiază probabilităţile de migraţie a debitorilor dinspre o clasă de risc spre alta. Totodată, aceste matrici relevă corelaţiile dintre titlurile de credit ale unui portofoliu, în scopul unei evaluări exacte a riscului total de credit la care se expune un creditor (Bessis J., 2002).

3.3.4.3. Modelul Credit Risk+

Dacă în modelul Credit Metrics riscul de credit înglobează atât riscul de faliment, cât şi cel de migraţie a debitorului către clase superioare de risc, modelul Credit Risk+, elaborat de către Credit Suisse First Boston (CSFB) în 1997, ia în calcul modificările survenite în spread-ul de creditare în cadrul riscului de credit. Astfel , în acest model, riscul de credit include probabilitatea de faliment şi probabilitatea de non-faliment al debitorului.

63

Credit Metrics determină modificările estimate la nivel de portofoliu în cazul migraţiei calităţii creditului spre diverse clase de risc (inclusiv spre cea de faliment), în timp ce Credit Risk+ calculează pierderile datorate exclusiv procedurii de faliment, astfel:

Pierderea maximă potenţială=mărimea expunerii la risc*(1-rata de recuperare)

Mărimea expunerii la risc prin prisma creditorului exprimă valoarea nominală a datoriilor la care se adaugă ratele dobânzilor aferente creditului acordat, diminuată cu eventualele sume recuperate ca urmare a procedurilor de valorificare a colateralului.

3.3.4.4. Modelul KMV

Modelul KMV a fost elaborat în 1989 de către Kealhofer, McQuown şi Vasicek, fiind un instrument de măsurare a riscului de credit. Modelul se bazează pe estimarea probabilităţii de faliment a debitorului şi identificarea punctului critic care, o dată depăşit, va declanşa falimentul acestuia. Punctul critic este pierderea maximă estimată şi coincide cu pragul în care valoarea contabilă a datoriilor este egală cu valoarea estimată a activelor debitorului.

Dacă datoriile sunt constante, diminuarea activelor sub nivelul acestora va determina incapacitatea de plată a debitorului şi, în consecinţă, falimentul acestuia. Pornind de la valoarea estimată a pierderilor potenţiale, modelul determină abaterea de la medie a valorilor portofoliului în caz de faliment – aşa numita distanţa până la punctul de default. Astfel, riscul de credit al unui portofoliu este:

Risc de credit=frecvenţa estimată de faliment*expunereapotenţială la risc*rata de pierdere în caz de faliment

Rata de pierdere în caz de faliment=1-rata de recuperare

Principalul neajuns al modelului constă în faptul că nu este un model de piaţă, situaţie ce poate determina, în timp, o subestimare a pierderilor dacă riscul de faliment se produce instantaneu.

3.3.5. Instrumente de protecţie împotriva riscului de credit

La nivel european, tehnicile de protecţie împotriva riscului de credit sunt aplicate pe scară tot mai largă în managementul instituţiilor de credit. Aceste tehnici s-au extins de la metodele tradiţionale, de limitare a concentrării la nivel de portofoliu, la metode şi instrumente din ce în ce mai complexe, concepute pentru a răspunde nevoii de gestiune a riscului de credit.

3.3.5.1. Limite ale expunerii portofoliului la risc

O modalitate tradiţională de reducere a riscului de credit o constituie fixarea unor condiţii prealabile în privinţa acceptării titlurilor de credit într-un portofoliu. Metoda se bazează pe diversificarea portofoliului, prin includerea unui număr cât mai mare de debitori, aparţinând unor diferite industrii, clase de risc, ţări, etc., în încercarea de reducere a expunerii potenţiale totale la risc.

64

În acest sens, managerii de portofoliu se concentrează, asupra reducerii expunerii totale la risc, fie prin restructurarea portofoliului, fie prin diminuarea expunerilor procentuale corespunzătoare. În acest scop, debitorii cu un grad ridicat de risc, dar susceptibili de a genera un randament viitor ridicat, pot fi păstraţi în portofoliului de credite, atâta timp cât expunerea la risc are dimensiuni reduse.

Însă, această tehnică de management al riscului de credit, nu poate garanta prevenirea apariţiei pierderilor în orice situaţie. Există, spre exemplu, entităţi, cu un nivel iniţial al riscului de credit redus, dar care, pe durata de viaţă a creditului, ajung să migreze către clase superioare de risc, determinând, în acest fel, creşteri procentuale semnificative ale expunerii lor la risc.

3.3.5.2. Derivatele de credit

Derivatele de credit reprezintă una dintre ultimele inovaţii în domeniul tehnicilor de prevenire şi diminuare a riscului de credit. Aceste instrumente de hedging a riscului de credit funcţionează asemănător tranzacţiilor de tip back-to-back, prin care instituţii financiare renumite acceptă preluarea funcţiei de garant al emisiunii unor titluri de credit încadrate în clase speculative de risc.

Derivatele de credit pot fi (Bessis J., 2002): mijloace de protecţie împotriva declanşării riscului de faliment, care oferă celor

care le achiziţionează plăţi compensatorii în cazul în care se manifestă riscul de credit;

swap-uri în ceea ce priveşte întregul beneficiu oferit de un titlu de credit (valoarea nominală+dobânda);

opţiuni privind spread-urile de creditare , care permit luarea unor poziţii în ceea ce priveşte spread-urile viitoare de creditare.

Instrumentele de protecţie împotriva declanşării riscului de faliment oferiră posibilitatea deţinătorului lor de a vinde, în caz de faliment al debitorului, obligaţiunile acestuia, la valoarea lor nominală, emitentului swap-ului de credit. În schimbul asumării riscului, emitentul swap-ului pretinde periodic o taxă, exprimată procentual din valoarea nominală a obligaţiunii, aceasta fiind stabilită în funcţie de calitatea emisiunii de obligaţiuni, care depinde, la rândul ei, de standingul debitorului emitent.

Instrumentele de swap pot servi la diminuarea riscului de credit prin diversificarea artificială a portofoliului de credite. Astfel, se va proceda la achiziţionarea şi vinderea simultană de swap-uri de credit privind titlurile de credit ale diverselor companii.

Swap-uri privind întregul beneficiu oferit de un titlu de credit permit înlocuirea venitului adus de obligaţiunea corporativă supusă unor riscuri inerente de contrapartidă, cu un beneficiu reprezentat de rata dobânzii LIBOR, la care se va adăuga un spread stabilit în funcţie de durata de derulare a contractului de creditare.

Opţiunile privind spread-urile de creditare dau dreptul deţinătorului lor de a „cumpăra” un spread viitor de creditare. Altfel spus, activul suport al unui contract cu opţiuni, îl va constitui însuşi spread-ul de creditare. Valoarea acestui spread depinde de scadenţa activului suport, durata fiind de fapt cea care măsoară senzitivitatea modificărilor în timp ale spread-ului de creditare.

Derivatele de credit permit ambelor părţi implicate în tranzacţie (cumpărătorii, respectiv vânzătorii de „protecţie”) să îşi adapteze expunerile la riscul de credit în concordanţă cu propriile nevoi. Aceste instrumente oferă actorilor economici în căutare de protecţie, numeroase alternative de hedging împotriva riscului de credit, iar pentru cei aflaţi în căutare de noi oportunităţi de investiţii, reprezintă o alternativă deosebit de atractivă.

65

În România, predomină metodele tradiţionale de evaluare şi de management al riscului de credit, întrucât, aplicarea metodelor moderne necesită existenţa unor baze de date istorice pentru o perioadă lungă de timp, privind probabilităţile de manifestare a diferitelor evenimente de credit (migraţie/faliment), a ratelor de recuperare în caz de faliment, precum şi existenţa unor modele de determinare a ratelor viitoare ale dobânzilor spot şi forward. În plus, foarte puţine emisiuni de titluri de credit ale unor firme româneşti au un rating extern favorabil, acordat de agenţii internaţionale de rating. Însă, pe măsura îmbunătăţirii ratingului de ţară, ca urmare a progreselor economiei româneşti, implementarea modelelor moderne de management a riscului de credit în instituţiile financiar bancare din România va fi posibilă într-un viitor cât mai apropiat.

3.3.5.3. Instrumente de sprijin pentru gestiunea riscului de credit

A. Centrala Riscurilor Bancare

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei persoane declarante (instituţie de credit sau societate de credit ipotecar) din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare (20.000 RON), precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori55.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre: 1. Registrul central al creditelor (RCC) conţine informaţii de risc bancar raportate

de instituţiile de credit şi este actualizat lunar; 2. Registrul creditelor restante (RCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare

la abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

3. Registrul grupurilor de debitori (RGD) conţine informaţii despre grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un singur debitor şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

4. Registrul fraudelor cu carduri (RFC) conţine informaţii despre fraudele cu carduri produse de către posesori raportate de instituţiile de credit şi este actualizat on-line.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a CRB sunt persoanele declarante şi Banca Naţională a României. Persoanele declarante sunt instituţiile de credit şi societăţile de credit ipotecar, schimbul de informaţii de risc bancar realizându-se electronic prin Reţeaua de Comunicaţii Interbancară.   Raportările efectuate de persoanele declarante conţin următoarele informaţii:

datele de identificare a debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o expunere mai mare sau egală cu limita de raportare;

informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data acordării şi data scadenţei, valuta în care s-a acordat creditul, comportamentul creditului, suma acordată, suma datorată utilizata si suma datorata neutilizată la momentul raportării, suma restantă;

informaţii privind grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un singur debitor: denumire grup, cod grup, componenţa grup;

informaţii privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor card, tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.

55 www.bnr.ro

66

Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către persoanele declarante se face în două moduri:

rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana declarantă i-a raportat în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul lunar conţine toate informaţiile disponibile la Centrala Riscurilor Bancare referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate instituţiile de credit, fără a se preciza identitatea instituţiilor creditoare (situaţia riscului global);

ca răspuns la interogările (cereri de consultare) on-line în cazul cărora persoanele declarante pot solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante (pe o perioadă de şapte ani).

Pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile sunt furnizate necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii – debitori potenţiali, accesul persoanelor declarante este condiţionat de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor respectivi.

Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări din Uniunea Europeană cu un grad ridicat de intermediere financiară, cum sunt: Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Spania.

B. Biroul de credit

Începând din luna august 2004 a fost înfiinţat Biroul de Credit, o societate creată de bănci pentru a-şi asigura o informare mai bună asupra bonităţii clienţilor, persoane fizice56. Biroul de Credit urmăreşte să sprijine participanţii la sistem prin furnizarea de informaţii reale, actualizate şi consistente referitoare la persoane fizice care au contractat credite de la bănci sau societăţi financiare, au achiziţionat un produs în sistem leasing sau au fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de asigurări. Biroul de Credit reprezintă o sursă sigură şi eficientă de informaţii pentru participanţi. Aceste informaţii se adaugă celor pe care participanţii le deţin din surse proprii sau alte surse externe pentru a decide dacă intră sau nu într-o relaţie de natură financiară cu persoana respectivă.

Societatea Biroul de Credit S.A. este membră a Asociaţiei Europene a Birourilor de Credit (ACCIS).

Obiectul de activitate al Biroului de Credit constă în: Colectare/prelucrare date privind portofoliul de clienţi, persoane fizice, ai

participanţilor; Informaţii/analize oferite participanţilor în scopul:

identificării şi cuantificării riscului de credit; creşterii calităţii creditelor; diminuării riscului de fraudă şi protejării creditorilor;

Stabilirea criteriilor uniforme de apreciere a clientelei (scoring); Consultanţă financiar – bancară.Activitatea Biroului de credit se bazează pe următoarele principii: Principiul reciprocităţii – participanţii care vor furniza informaţii de risc şi alte

date aferente vor avea acces doar la acea categorie de informaţii din baza de date;

Principiul confidenţialităţii; Principiul imparţialităţii şi corectitudinii; Principiul eficienţei în funcţionare.Biroul de Credit gestionează, în prezent, date negative şi pozitive, provenite din

surse bancare şi non-bancare, referitoare la:

56 www.birouldecredit.ro

67

clienţii rău – platnici (care au înregistrat restanţe de peste 30 de zile); clienţii frauduloşi, adică cei care au săvârşit o infracţiune sau o contravenţie în

relaţia cu un participant şi au fost calificaţi în acest fel de către o instanţă judecătorească;

documentele cu inadvertenţe, adică declaraţiile făcute de solicitanţii de credite şi care se dovedesc a nu fi conforme cu realitatea.

Instituţii de acest profil există în numeroase ţări ale lumii. Statisticile demonstrează că funcţionarea birourilor de credit facilitează accesul la credite şi totodată determină scăderea numărului şi a valorii restanţelor la nivelul sectorului financiar – bancar.

3.4. Riscul individual şi riscul global de creditare

Riscul de creditare îmbracă două forme:

riscul individual de creditare, care se manifestă la nivel de client, fiind cauzat de riscul de încetare a plăţilor firmei debitoare, asociat cu riscul afacerii derulate de aceasta;

riscul global de creditare, care se manifestă la nivelul întregului portofoliu de credite, fiind generat de riscul de neplată al tuturor firmelor debitoare, asociat cu riscurile induse de condiţiile macroeconomice care afectează toţi debitorii57.

3.4.1. Gestiunea riscului individual de creditare

Acest risc mai este numit şi risc de insolvabilitate a debitorului. El are o mare importanţǎ în activitatea bancară întrucât principala funcţie a unei bănci o reprezintă acordarea de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este, deci, esenţialǎ pentru bancă. Deoarece este mai usor să prevenim decât să vindecăm, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare o reprezintǎ selectarea cererilor de creditare.

Riscul individual de creditare reprezintǎ suma valorilor operaţiunilor de58: acordarea de credite; asumarea de angajamente de către bancă, în numele debitorului, faţă de o

persoană fizică sau o persoană juridică nonbancară; asumarea de angajamente de către bancă, în numele debitorului, faţă de altă

bancă, raportată la Centrala Riscurilor Bancare de o persoană declarantă pentru un

debitor - persoană fizică sau persoană juridică nonbancară rezidentă, cu condiţia să fie egală sau mai mare decât limita de raportare. Riscul individual reprezintă expunerea unei bănci faţă de un debitor şi se determină de către persoana declarantă. Pentru calculul riscului individual se iau în considerare atât operaţiunile desfăşurate de debitor în nume propriu cât şi cele în care debitorul este parte componentă a unui grup.

În această fază comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decât dacă se poate estima că probabilitatea rambursării o depăşeşte pe cea a nerambursării. Aprecierea acestei capacităţi de rambursare se poate face dacă are la bază proceduri diferite, în funcţie de debitor: agentul economic, persoana privată, stat.

57 Saunders A., Fianancial institutions management, 3rd edition, McGraw – Hill, Boston, 2002, pag. 10858 Regulament nr 1/1999 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, modificat, completat de Circulara nr. 22/2000 şi modificat prin Regulementul nr. 4/2004 şi, ulterior, prin Regulamentul nr. 2/2007

68

3.4.1.1. Analiza creditului

Analiza creditului se bazează, în prezent, pe credit scoring. Credit scoring-ul constă în evaluarea creditului pe bazǎ de punctaj. Metoda credit scoring presupune parcurgerea următoarelor etape:

alegerea unor indicatori cantitativi şi calitativi reprezentativi pentru activitatea clientului;

stabilirea punctajelor pentru fiecare indicator în funcţie de anumite intervale valorice;

stabilirea punctajului fiecărui indicator corespunzător intervalul valoric în care se situează;

calcularea punctajului total prin însumarea punctajelor individuale ale indicatorilor;

încadrarea creditului în una din următoarele categorii de performanţă financiară:

categoria A – performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a ratelor de credit şi a dobânzii aferente; anticipându-se menţinerea lor în viitor;

categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot fi menţinute pe termen lung;

categoria C – performanţele financiare sunt satisfăcătoare, însă au o tendinţă clară de înrăutăţire în viitor;

categoria D – performanţele financiare sunt scăzute şi au o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

categoria E – performanţele financiare reflectă pierderi şi există certitudini că nu pot fi achitate nici ratele, nici dobânzile.

Pentru clienţii care se încadrează în primele două categorii şi îndeplinesc şi celelalte cerinţe solicitate de bancă accesul la credit este mai facil. Totodată, clienţii respectivi beneficiază şi de dobândă mai mică, întrucât, de regulă, băncile îşi diferenţiază dobânzile practicate şi în funcţie de riscul de creditare, iar clienţii care se încadrează în ultimele două grupe sunt consideraţi cei mai riscanţi.

Indicatorii de bonitate cei mai utilizaţi în aprecierea bonitǎţii clienţilor, persoane juridice, sunt:

1) Indicatori de lichiditate

Lichiditatea reprezintă capacitatea clientului de a-şi onora datoriile pe termen scurt; poate fi calculată în două feluri:

a) lichiditatea curentǎ

unde: Ac - active curente (active circulante)Pc - pasive curente (datorii pe termen scurt)

b) lichiditatea imediatǎ

69

unde: Al - active lichidePc - pasive curenteAcirc - active circulanteSt - stocuriDts - datorii pe termen scurt

2) Indicatori de solvabilitate

a) solvabilitatea generală – exprimă capacitatea clientului de a face faţă datoriilor sale totale pe seama activelor pe care le deţine:

unde: At - active totaleDt - datorii totaleb) solvabilitatea patrimonială – exprimă raportul optim dintre capitalul clientului şi

totalul pasivelor sale:

unde: Cp - capital propriuTp - total pasive

3) Indicatori de îndatorare

a) gradul de îndatorare totală:

unde: Dt - datorii totaleTp - total pasive

b) gradul de acoperire a dobânzii:

unde: Pe - profit din exploatareCd - cheltuieli cu dobânzile

4) Indicatori ai activităţii:

a) rotaţia activelor circulante – se poate calcula în două moduri:

coeficient (număr de rotaţii):

unde: Vr - viteza de rotaţieCa - cifra de afaceri

70

Acirc - active circulante

durata în zile a unei rotaţii:

unde: Acirc - active circulanteCa - cifra de afaceri365 – numărul de zile dintr-un anViteza de rotaţie se poate calcula şi pe elementele activelor circulante: viteza de

rotaţie (ca număr de rotaţii sau durată în zile) a stocurilor de materii prime, de produse în curs de fabricaţie, de produse finite, precum şi durata de încasare a clienţilor.

b) durata de plată a furnizorilor:

unde: Dpf - durata de plată a furnizorilorSm - stocul mediuCapr - costul aprovizionărilor365 – numărul de zile dintr-un an

5) Indicatori de profitabilitate şi rentabilitate:

a) rata profitului:

unde: Rpr - rata profitului brut (marja brută) Pbr - profit brutCa - cifra de afaceri

b) rentabilitatea economică:

unde: Rec - rentabilitatea economică Pbr - profit brutAt - active totale

c) rentabilitatea financiară:

unde: Rfin - rentabilitatea financiară Pnet - profit netCp - capital propriu

Aspectele calitative legate de activitatea clientului, analizate de bancǎ, au în vedere: poziţia firmei pe piaţă şi strategia acesteia, riscurile aferente afacerii şi cele care pot să apară în perspectivă, aprecierea justificării necesităţii creditului şi a scopului real pentru care se solicită, credibilitatea clientului analizată prin prisma calităţilor morale şi profesionale ale acestuia, seriozitatea sa în achitarea angajamentelor de plată, calitatea managementului, tipul de garanţie adusă de client etc.

În ceea ce priveşte analiza bonităţii persoanelor fizice, criteriile (scoring)

71

urmǎrite de bancă se referă la59: locuinţa clientului (proprietate personală, proprietate a părinţilor sau chirie); posesia de autovehicul proprietate personală (da sau nu); durata rezidenţei la aceeaşi adresă (sub 6 luni, până la 1 an, până la 3 ani, până

la 5 ani, peste 5 ani); profesia practicată (studiile pe care le are clientul: postuniversitare, superioare,

postliceale, medii, profesionale, şcoala generală); durata cât a lucrat în aceeaşi instituţie (mai puţin de 1 an, până la 2 ani, până la

5 ani, până la 8 ani, peste 8 ani); perioada rămasă până la pensie (dacă este mai mică sau mai mare decât

perioada de rambursare a creditului); posesia de telefon (nu are telefon, are telefon fix, are telefon mobil); referinţe bancare (dacă are credite angajate, dacă are depozite constituite, dacă

are atât depozite, cât şi credite); mărimea aportului propriu (avans între 25 – 30%, avans între 30 – 35%, avans

peste 35%); situaţia familială (divorţat cu copii, divorţat fără copii, văduv, celibatar,

căsătorit); numărul de persoane în întreţinere (nici o persoană, o persoană, două persoane,

trei sau mai multe persoane); venitul lunar net.

3.4.1.2. Metode de identificare a riscului de faliment pentru debitorii băncii

Creşterea riscurilor legate de relaţiile băncii cu clienţii săi a făcut ca tot mai mulţi economişti să fie prezenţi pentru identificarea unor metode de identificare a riscului de faliment al debitorilor băncii. În acest sens s-au cristalizat două metode: metode contabile şi metode bancare60.

A. Metode contabile

Aceste metode se bazează pe urmărirea situaţiilor financiare ale agenţilor economici care au dat faliment, pe o perioadă de 2-3 ani, înainte de producerea falimentului, în scopul stabilirii unor indicatori a căror evoluţie negativă să sugereze din timp îndreptarea către faliment, cum ar fi: raportul lichiditate/datorie totală, sau venit net/datorie totală, ori preţul acţiunilor. Astfel de indicatori nu au fost suficient de relevanţi. Ca urmare, au apărut o serie de modele.

I. Modelul Altman

Criteriul elaborat de profesorului american Altman, în anul 1968 s-a bazat pe analiza unui eşantion de 200 de firme americane care dăduseră faliment într-o perioadă de 2 ani. Punctajul Z sau scorul Altman se determină în funcţie de valoarea a cinci variabile interdependente şi a coeficienţilor de corecţie, astfel:

Z =1,2X1 +1,4X2 +3,3X3 +0,6X4 +1,5X5

Unde:

59 Norme de creditare ale băncilor comerciale 60 Trenca I., Performanţe şi riscuri bancare, note de curs, master Bǎnci şi pieţe de capital, 2008

72

Variabila X1 indică o măsură a flexibilităţii firmei, eficienţa folosirii capitalului

circulant.

Variabila X2 reprezintă măsura capacităţii de finanţare a firmei, fiind recomandat ca

valoarea raportului să fie cât mai mare.

Variabila X3 semifică rata de rentabilitate economică sau de eficienţă a utilizării

activelor. Raportul este de dorit să fie cât mai mare.

Indicatorul X4 exprimă gradul de îndatorare a firmei prin împrumuturi pe termen

lung. În practica evaluării firmelor din ţara noastră, la numărătorul raportului se utilizează capitalul social. Rezultatul raportului se recomandă a fi cât mai mare.

Variabila X5 este un indicator de eficienţă economică a utilizării activelor şi

exprimă rotaţia activului total prin cifra de afaceri. Cu cât activitatea este mai eficientă, cu atât vânzările vor fi mai mari, iar activele se vor reînnoi mai repede prin cifra de afaceri. În funcţie de scorul Altman firmele analizate sunt încadrate într-una din următoarele grupe:

firme insolvabile: Z ≤ 1,81 – starea de faliment este iminentă; firme în dificultate: 1,81 < Z < 2,7 – situaţia financiară este dificilă, cu

performanţe vizibil diminuate, apropiate de pragul falimentului. Relansarea activităţii unei firme aflată în această situaţie se poate face dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare;

firme sănătoase: Z ≥ 2,7 – situaţia financiară este bună şi banca poate avea încredere în firma respectivă, ca fiind solvabilă în următorii 2 ani.

În anul 1968 Altman a stabilit coeficienţii de corelaţie pe baza unui eşantion semnificativ de firme în situaţie de faliment, care totuşi au supravieţuit. El a stabilit, de fapt, gradul de corelaţie dintre cei cinci indicatori şi starea de faliment. Analiza statistică a datelor din eşantion ar fi permis să se prezică falimentul, pentru trei sferturi din firme, cu doi ani înainte de apariţia stării de faliment. Valoarea coeficienţilor de corelaţie este însa relativ dinamica în timp şi extrem de dependentă de starea şi structura economiei în care operează firmele analizate. Calculele de corelaţie trebuie actualizate periodic, de preferat de fiecare bancă, în funcţie de structura portofoliului sau de clienţii instituţionali şi de evoluţia condiţiilor de mediu economic.

73

II. Modelul lui J. Conan şi M. Holder

Este un model ce se pretează a fi aplicat firmelor cu un număr de angajaţi de la 10 până la 500. Se bazează pe analiza lichidităţii-exigibilităţii. Stabilirea modelului a fost făcută în 1978, prin observarea unui eşantion de 190 de firme mici şi mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975. Modelul are 5 variabile:

Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 - 0,87X4 - 0,10X5

în care:

Riscul de faliment, portivit acestui model, depinde de valoarea scorului, şi anume: – situaţia firmei este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de

10%; – situaţia firmei este bună, iar risul de faliment este de la 10% la

30%; – situaţia firmei este alertă, riscul de faliment fiind de la 35% la

65%; – firma este în pericol, riscul de faliment fiind situat între

65% şi 90% – eşec, riscul de faliment este mai mare de 90%.

Cu cât valoarea lui Z în acest model este mai mică, cu atât firma este mai vulnerabilă.

III.Modelul lui Toffler

Acest model se bazează pe următorul punctaj Z:

Z = 0,53X1 + 0,13X2 + 0,18X3 + 0,14X4

în care:

74

După Toffler, punctul de echilibru între supravieţuirea clientului şi apariţia simptomelor de faliment este 0,2. Metoda punctajului este destul de eficientă, dar prezintă şi unele dezavantaje, ce trebuie avute în vedere:

punctajul Z al lui Altman, de altfel primul de acest gen, a fost stabilit prin cercetarea unui eşantion de firme americane care dăduseră faliment;

pentru a fi cu adevărat relevant, acest punctaj ar trebui să fie însoţit de o evaluare critică a managementului, rapoartelor auditorilor, relaţiei cu creditorii, gredului de satisfacţie a salariaţilor, variaţiei preţului (cotaţiei) acţiunilor, etc.

B. Metode bancare

Pentru evaluarea deteriorării potenţiale a activităţii unei firme şi/sau posibilităţii de faliment, metodele bancare identifică şi analizează "semnale de pericol" sau trăsăturile specifice identificate în companiile care au dat faliment. În cadrul acestor metode, băncile au în vedere identificarea primilor indicatori de deteriorare, care includ61:

mutarea contului la o altă bancă; creşterea nejustificată a limitelor facilităţilor financiare acordate de creditori

(atât furnizori, cât şi bancă); depăşirea limitelor de facilităţi fără o explicaţie satisfăcătoare; nerespectarea clauzelor limitative din contractul de credit; trimiterea la bancă cu întârziere a informaţiilor financiare; inexistenţa planurilor şi bugetelor; schimbarea cenzorilor, auditorilor sau conducerii; încercări recente de diversificare şi/sau achiziţii; reducerea ratei profitului; imobilizarea resurselor financiare în investiţii neterminate la timp, fără

randamentele scontate; incidente în relaţiile de afaceri, conflicte cu partenerii, inclusiv acţiuni la

instanţele de judecată; semne negative la adresa clientului în presă, radio, TV, CIP, CRB, etc.

3.4.2. Gestiunea riscului global de creditare

3.4.2.1. Divizarea şi limitarea riscurilor

Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea şi limitarea riscurilor62.

61 Trenca I., Performanţe şi riscuri bancare, note de curs, master Bǎnci şi pieţe de capital, 200862 Idem

75

Diviziunea riscurilor urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor şi a creditelor în special. Concentrarea clienţilor într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală deoarece în perioade de recesiune pot interveni greutăţi în exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenţilor economici este importantă diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce priveşte clienţii suverani prezintǎ importanţǎ diversificarea geografică. În cazul României băncile îşi propun o diversificare a portofoliilor instituţionale prin dezvoltarea activităţilor de creditare a sectorului privat. Pe de altă parte se poate întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă nevoi de creditare care să depăşească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a pieţelor o permite, astfel de firme recurg direct la pieţe pentru a-şi asigura finanţarea, fără intermediar. O altă soluţie o reprezintă constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar reprezintă ansamblul băncilor care îşi asumǎ în comun riscul acordǎrii de credite de valori mai unei singure întreprinderi mari. Această soluţie are dezavantajul că diluează responsabilitatea băncilor participante, dar şi avantajul divizării riscurilor. Pool-ul permite şi participarea băncilor mici la finanţarea marilor întreprinderi (operaţie mai puţin riscantă şi mai puţin costisitoare) şi are şi autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificiultate. Limitarea riscurilor are caracter normativ şi autonormativ. Fiecare bancă, în funcţie de calitatea mediului economic şi de evoluţia parametrilor săi proprii, asigură limitarea riscurilor în două feluri: global şi analitic, astfel:

fixând o limită proprie, internă, a angajamentului său global în operaţii riscante (dar rentabile). Se stabileşte o limită maximă (de exemplu 75%) pentru ponderarea activităţilor (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar;

fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale situaţiei economice a acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea la risc

Se mai pot stabili plafoane de tip “stop-loss” care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite. Foarte utile se pot dovedi şi limitătile interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite greu de definit în cazul în care criza se produce. Preferabil este ca banca să fie pregatită pentru eventualitatea producerii unei crize, oricât de improbabilă ar părea aceasta într-un context dat. Banca centrală, ca autoritate de supraveghere bancarǎ, îşi asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidate la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu.

3.4.2.2. Măsurarea riscului global de credit

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza şi monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamică şi indicatori relativi de corelare a activelor cu capitalul bancar (Roxin L., 1997).

1. Indicatorii de structură

76

Exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatori de risc monitorizaţi se pot folosi unul sau mai mulţi dintre următorii:

Credite totale/total activeAcest indicator ne aratǎ cǎ cu cât ponderea creditelor în total active este mai

ridicată, cu atât activitatea bancară este mai riscantă. Prin politica de creditare se poate stabili un plafon al acestei măsuri şi/sau praguri de alertă.

Dacă valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativă, atunci trebuie calculat şi raportul dintre creanţele totale asupra debitorilor (credite acordate plus titluri de credit în portofoliu) şi activele totale.

Credite de calitate medie /credite totaleEste un indicator care exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară (din

punct de vedere a riscului de creditare) în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observaţie, creditele substandard şi creditele îndoielnice.

Pierderi la portofoliul de credite/ valoarea totală a portofoliului de crediteValoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost

gestionat eficient din punct de vedere a riscului de creditare. Această mărime serveşte şi drept reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.

2. Indicatorii de dinamică

Exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluţia riscului de creditare ex ante sau post factum. Aceşti indicatori sunt:

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă (ex ante) felul în care conducerea băncii anticipează evoluţia expunerii la riscul de creditare: cu cât creşterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipează pierderi mai mari şi că, deci, o scădere a portofoliului de credite. Această informaţie trebuie interpretată în contextul dat de dinamica portofoliului de credite însuşi căci, dacă cei doi parametrii cresc în acelaşi ritm, atunci nu poate fi vorba de o creştere a expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar ca un semnal de alarmă pentru terţi şi larg mediatizat de presa de specialitate.

dinamica activelor şi, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creştere accelerată, întruât se consideră că fiecare instituţie bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanţele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică şi, în general, de ansamblul resurselor băncii şi de modul lor de gestionare.

3. Indicatorii relativi

Sunt indicatori de corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile bancare, sunt important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:

77

Profitul net /pierderile la portofoliul de credit

Profitul net este sursa principală de finanţare a pirderilor, dar acoperirea acestora nu este singura lui destinaţie. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar, dar poate fi calculat şi sub formă inversă, dar atunci este subunitar. Este important ca resursele să fie acoperitoare.

Fondul de rezervă/pierderile înregistrate la portofoliul de credite

Acest raport trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a aprecia că managementul este prudent.

Alţi autori (Niţu I., 2000) consideră că pentru a analiza modul în care evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilităţii, adecvării capitalului şi încrederii generale în banca respectivă este necesar să se calculeze indicatori de referinţă pentru estimarea riscului de creditare, care se determină pe baza ponderii activelor de calitate slabă, care întârzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate. Aceşti indicatori sunt:

- Volumul creditelor restante/total credite x 100 (se numeşte rata creditelor restante)

- Volumul creditelor neperformante/total credite x 100Este de dorit ca cele două rapoarte să aibă valori minimale (tinzând spre 0 în primul

caz şi situate în jur de 1 în al doilea caz), creditele restante, dar, mai ales, cele neperformante grevând activitatea şi rezultatele financiare ale băncii.

- Rata creditelor restante – evidenţiază calitatea portofoliului de credite a băncii; cu cât indicatorul înregistrează valori mai mari, cu atât banca este expusă mai mult riscului de credit. Limita maximă admisă (conform standardelor internaţionale) a acestui indicator este de 6%. Alţi indicatori ai riscului de creditare utilizează în formula de calcul rezervele şi provizioanele pe care băncile şi le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi: Rezeve pentru pierderi din credite/total credite x 100, raport care exprimă

sintetic expectaţiile manageriale privind evoluţia calităţii portofoliului de împrumuturi;

Provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete x 100, raport care reflectă nivelul de prudenţă adoptat de bancă în politica sa de creditare;

Profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite x 100, respectiv costul acoperirii riscului de creditare asumat da bancă.

De asemenea se mai poate calcula gradul de acoperire a riscului de credit:

gradul de acoperire a riscului de credit = provizioane de risc constituite/provizioane de risc necesare x 100)

Gradul de acoperire a riscului de credit evidenţiază grija managementului de a-şi acoperi pierderile din credite pe seama provizioanelor. În mod normal, acest raport ar trebui să fie în limita procentului de 1%.

Indicatorii potenţiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variaţile veniturilor băncii sunt:

78

concentrarea geografică şi pe sectoare economice a creditelor ritmul accelerat de creştere a volumului de credite rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite (Niţu I., 2000).Deşi nici unul dintre indicatorii menţionaţi nu reprezintă un predictor perfect, se

poate afirma că nivelul necorespunzător al unuia dintre aceştia (sau al mai multora) constituie în sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

3.5. Politici privind diminuarea riscului de credit

În scopul evaluarii şi limitării riscului în activitatea de creditare se recomandă ca cel puţin o dată pe an conducerea fiecărei bănci să revizuiască strategia de risc a creditului şi politicile semnificative privind riscul de creditare.

În ceea ce priveşte strategia de risc a creditului trebuie subliniat faptul că fiecare bancă ar trebui să dezvolte o astfel de strategie sau plan de risc al creditului în care să se stabilească obiectivele ce ghidează activităţile de acordare de credit. Această strategie pentru a fi eficientă trebuie să acopere multiplele activităţi ale băncii în care expunerea creditului are un risc semnificativ şi trebuie revizuită periodic în funcţie de rezultatele financiare ale sucursalelor şi filialelor, cât şi în funcţie de aspectele ciclice ale economiei.

Cu privire la politicile privind riscul de creditare trebuie menţionat faptul că acestea se împart în trei mari categorii: politici generale, specifice şi sectoriale.

3.5.1. Politicile generale

Vizează diminuarea riscului de credit rezultat din relaţia băncii cu clienţii persoane jundice, persoane fizice sau persoane aflate în relaţii speciale cu banca. Aceste politici privind riscul de creditare se referă, în principal, la următoarele aspecte :

volumul şi structura creditelor, determinate la rândul lor de volumul şi structura resurselor de creditare atrase de la clientelă, fiind interzisă acordarea de credite pe termen de peste 90 de zile pe seama resurselor la vedere mai mult de cca. 30% din soldul mediu permanent al acestor disponibilităţi. În vederea limitării riscului valutar şi a unor pierderi determinate de convertirea dintr-o valută în alta, creditele în valută se acordă, de regulă clienţilor care realizează exporturi şi dispun de resurse valutare necesare rambursării ratelor de credit şi plaţii dobânzii. În acest scop, banca îşi derulează activitatea de creditare pe baza Planului de credite şi al resurselor de acoperire ale acestora, care are caracter operativ (trimestrial) şi se supune organelor de conducere ale băncii, iar respectarea sa este obligatorie;

limitarea accesului la credite a agenţilor economici cu datorii restante către bugetul statului şi bugetul asigurărilor sociale de stat, al căror mod de plată nu a fost reglementat;

în cazul clienţilor incluşi în programe guvernamentale speciale de restructurare, redresare financiară etc., banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste programe, cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de organele abilitate;

prima garanţie obligatorie a oricărui credit o constituie cesionarea în favoarea băncii a cash-flow-ului agentului economic, care se va derula prin conturi deschise la unităţile teritoriale ale băncii;

asigurarea creditelor împotriva riscului de neplată la instituţii specializate (Fondul Român de Garantare a Creditelor, Fondul de Garantare a Creditului Rural, EXIMBANK, societăţi de asigurare-reasigurare agreate de bancă);

79

dispersia riscurilor prin sindicalizarea împrumuturilor mari cu alte societăi bancare române sau străine;

la acordarea creditelor se are întotdeauna în vedere ca prima sursă de rambursare a creditului să fie capacitatea împrumutatului de a genera lichidităţi, iar garanţiile materiale trebuie să constituie întotdeauna ultima sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor aferente;

pentru prevenirea riscului, banca nu acordă credite: agenţilor economici care înregistrează pierderi şi nu au perspectivă de

redresare, cu excepţia cazurilor în care prin acte normative s-a reglementat astfel;

agenţilor economici care nu participă cu capital propriu la finanţarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectclor de dezvoltare;

agenţilor economici cu datorii faţă de bancă, trecute de aceasta în afara bilanţului şi care nu prezintă programe de redresare viabilă, în masură să asigure recuperarea creanţelor în cel mai scurt timp posibil;

unităţilor economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau faliment, cu excepţia cazurilor în care instanţa judecătorească hotărăşte că pot fi acordate credite în vederea reorganizării şi redresării activităţii debitorului.

3.5.2. Politicile specifice

Se stabilesc în funcţie de evoluţia generală a economiei, de orientările stabilite prin programele de guvernare etc. şi au în vedere următoarele :

susţinerea prin intermediul creditelor a întreprinderilor mici şi mijlocii şi în general a sectorului privat, urmărindu-se corelarea structurii creditelor pe forme de proprietate cu contribuţia celor două sectoare la realizarea produsului intern brut

promovarea unei politici de susţinere prin credite a producţiei pentru export şi a exportului de produse, inclusiv pe calea practicării unor dobânzi diferenţiate, în scopul asigurării necesarului de valută

expunerea către sectorul agricol se va efectua cu prudenţă, având în vedere că, pe lângă riscul general economic, în acest sector există şi riscul natural cu consecinţe grave asupra rambursării creditelor şi plăţii dobânzilor la scadenţele prevăzute în contractele de credite

modificarea nivelului dobânzii percepute de bancă la creditele acordate, în funcţie de serviciul datoriei împrumutaţilor

în vederea dispersiei riscului de credit se va urmări introducerea pe scară largă a creditelor de consum pentru populaţie, ceea ce permite stimularea cererii şi pe aceasta bază, a relansării producţiei

3.5.3. Politici sectoriale

Ţin seama de faptul că în practica bancară se recunoaşte pericolul concentrării excesive a creditelor faţă de o anumită ramură de activitate. Aprecierea performanţelor unei ramuri de activitate se realizează prin luarea în considerare a următoarelor aspecte: creditele restante şi ponderea acestora în totalul creditelor angajate, dobânzile restante pe ramuri de activitate, calitatea portofoliului de împrumuturi şi volumul provizioanelor specifice de risc, rentabilitatea ramurii în raport cu volumul creditelor angajate de unităţile cu pierderi, ponderea creditelor acordate sectorului privat în total ramură etc. în funcţie de

80

aceste aspecte şi de tendinţele de dezvoltare ale acestor ramuri de activitate se stabilesc limite de expunere pe ramuri de activitate care se reactualizeaza periodic (trimestrial).

CAPITOLUL IV.RISCUL OPERAŢIONAL ŞI GESTIUNEA ACESTUIA

4.1. Conceptul de risc operaţional

Riscul operaţional este definit ca un risc de pierdere care rezultată din carenţele sau deficienţele procedurilor, personalului, sistemelor interne sau evenimentelor externe. Această definiţie include risul legal, dar exclude riscul strategic şi reputaţional63.

Riscul operaţional este riscul înregistrării unor pierderi ca urmare a unor deficienţe interne în activitatea băncii şi acest risc se manifestă în practică, în cele mai multe cazuri, prin intermediul unuia sau mai multora dintre celelalte riscuri la care este expusă instituţia de credit. Acest risc decurge din posibile deficiente ale funcţionării sau integrităţii circuitelor prin care se efectuează operaţiunile, fiind cu atât mai periculoase şi greu de controlat când se produc nu în instalaţiile proprii ale băncilor, ci în conectările aparţinând clienţilor64.

Inexistenţa unor proceduri corespunzătoare privind analiza dosarelor de credit sau lipsa de experienţă a inspectorilor de credit poate genera un volum mare de credite neperformante. Absenţa unor sisteme bine puse la punct de urmărire a resurselor şi plasamentelor poate duce la materializarea riscului de lichiditate sau a celui de dobândă.

Figura nr. 3 – Atitudinea faţă de risc

63 Basel II: International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards: A Revised Framework - Comprehensive Version , Definition of operational risk, pag. 14464 Opritescu M., Managementul riscurilor şi performanţelor bancare, Ed. Universitaria, Craiova, 2007, pag. 62

81

Sursa: M. Opriţescu M., Managementul riscurilor şi performanţelor bancare, Ed. Univeristaria, Craiova, 2007

Unul dintre cele mai cunoscute riscuri din categoria riscurilor operaţional este cel de fraudă, fie că aceasta este realizat de persoane din exterior, uneori cu sprijinul voluntar sau involuntar al personalului băncii, fie că autorii sunt chiar salariaţii băncii. Practica arată că fraudele sunt extrem de frecvente.

Riscurile operaţionale tind să fie adeseori subestimate, considerându-se că pierderile pe care le pot cauza, deşi neplăcute, sunt în general minore, nepunând în pericol supravieţuirea unei bănci. Un alt exemplu de risc operaţional îl constituie scurgerile de informaţii privind clienţii bancari.

Riscul operaţional reprezintă expunerea băncii la pierderile financiare potenţiale determinate de evenimente interne sau externe, ce nu au fost surprinse şi prevenite de gestiunea corporativă şi de controlul intern al băncii .Acordul Basel II clasificǎ riscul operaţional astfel:

Figura nr. 4 – Cauzele riscului operaţional

Sursa: Opriţescu M, 2007

4.2. Componentele riscului operaţional

4.2.1. Principalele componente ale riscului operaţional

Componentele riscului operaţional sunt:

82

Riscul de control – este riscul de producere a unei pierderi neaşteptate datorate lipsei unui control adecvat sau a lipsei de eficacitate a acestui control şi poate fi împărţit în două mari categorii: Riscul inerent – reprezinta riscul unei anumite activităţi în cadrul băncii,

indiferent de tipul de control intern exercitat. Domeniile de afaceri complexe. înţelese doar de câteva persoane cheie, implică un risc inerent ridicat.

Riscul de control – reprezinta riscul în care o pierdere financiară nu este prevenită, detectată şi corectată la timp de către controlul intern.

Riscul de proces – este riscul prin care activitatea ineficientă produce pierderi neaşteptate. Riscul de proces este legat îndeaproape de controlul intern, după cum acesta din urmă trebuie privit ca un proces. Se diferenţiază de controlul intern atunci când un proces este văzut ca o activitate continuă, de tipul managementului riscului, dar controlul intern în cadrul procesului de management al riscului este înfăţişat ca "punct de control".

Riscul de reputaţie – este riscul unei pierderi neaşteptate în ceea ce priveşte preţul activelor, datorat impactului aspra reputaţiei instituţiei. Pierderea reputaţiei poate surveni în urma vânzării produselor financiare noi.

Riscul de personal – acest risc nu se referă numai la activităţile departamentului de resurse umane, deşi acesta contribuie la controlul riscului. Există condiţii specifice în cadrul activităţii de control de care managerul de risc operaţional trebuie sǎ ţină seama atunci când realizează o evaluare. Departamentul de resurse umane trebuie să acopere aceste riscuri prin formarea unor standarde şi prin stabilirea unei infrastructuri ce conţine baze de date privind "managementul cunoştinţelor", cât şi printr-o pregătire adecvată şi promovare profesională.

Riscul legal – acest risc poate fi împărţit în următoarele categorii: riscul apariţiei unor pretenţii de ordin juridic datorate activităţii sau

acţiunilor angajaţilor; riscul prin care o opinie juridică asupra unei chestiuni legate de lege se

dovedeşte a fi incorectă în justiţie. Riscul de preluare – constă în posibilitatea modificării structurii capitalului

instituţiei în urma achiziţiilor succesive de acţiuni prin intermediul burselor de valori.

Riscul de marketing – se poate produce atunci când produsele noi sunt slab puse în valoare în strategia de marketing.

Riscul tehnologic – cuprinde toate măsurile de sistem, inclusiv presiunea externă legată de procesul tehnologic.

Modificări ale sistemului fiscal – dacă apar modificări în nivelul impozitelor retrospectiv, aceasta poate face afacerea să devină imediat neprofitabilă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă modificările în deductibilitatea cheltuielilor.

Modificări ale reglementărilor în domeniu – necesită o monitorizare permanentă. Efectul asupra afacerii poate fi important, iar riscul unei volatilităţi ridicate a rentabilităţilor poate fi extrem de mare.

Mărimea afacerii – dacă mecanismele, personalul şi infrastructura informatică nu pot susţine dezvoltarea afacerii, riscul de faliment este ridicat.

Riscul de proiect – reprezintă un motiv importam de îngrijorare pentru multe bănci, în mod deosebit impactul câtorva proiecte curente.

Securitate – activele băncilor trebuie să fie asigurate atât împotriva furtului intern, cât şi a celui extern. Astfel de active includ nu numai banii firmei sau

83

alte hârtii de valoare/împrumuturi, dar şi activele clienţilor şi proprietatea intelectuală a firmei.

O altă definiţie dată riscului operaţional este cea a unei pierderi neaşteptate datorată deficienţelor de control intern sau sistemelor informaţionale cauzate de o eroare umană, căderi ale sistemului şi control al acestuia.

Figura nr. 5 – Legătura dintre risc, probabilitatea de apariţie şi consecinţele evenimentului nedorit

Sursa: Lăzărescu S., Moinescu B., Pocan I., 2005

Cele mai uzuale exemple de risc operaţional includ: căderi ale sistemului/eroare de sistem; procesarea tranzacţiilor/controlul erorilor; întreruperea activităţii; acte criminale interne şi externe, inclusiv încălcarea securităţii; riscurile de personal (de fraudă).

4.2.2. Cuantificarea elementelor riscului operaţional

Elementele riscului operaţional pot fi cunatificate conform tabelului de mai jos:

Tabelul nr. 13– Cunatificarea elementelor riscului operaţionalCategoria de risc Efectul/pierdeerea

potenţial(ă)Cauzele pierderii

Riscul de proces Varianta costurilor activităţii faţă de nivelurile anticipate.

Scăderea creşterii productivităţii.

Riscul de control Varianta costurilor ca rezultat al eşecurilor în control.

Disfuncţionalităţi ale procesului, eşecuri în control,

fraudă.Riscul de proiect Costuri de proiect Slaba planificare,

management necorespunzător.Riscul tehnologic Varianta costurilor cu

tehnologie faţă de nivelurile prognozate.

Creşterea cheltuielilor de actualizare a tehnologiei, dezvoltarea aplicaţiilor.

Riscul de personal

Varianta câştigurilor/profiturilor (costuri

de recrutare a personalului, costul privind training-ul).

Pierderea personalului cheie în favoarea concurenţei.

84

Riscul de client Varianta câştigurilor/profiturilor ca

rezultat al pierderilor clienţilor.

Vânzări complementare neadecvate

Servicii slabe către clienţi.Riscul de management adiţional

Varianta costurilor de intrare (cumpărarea de resurse sau

servicii).

Creşterea taxelor de consultanţă peste nivelul

permis ca urmare a unei slabe negocieri a contractului.

Riscul de reglementare

Pierderea reputaţiei Nerespectarea procedurilor de reglementare.

Sursa: Lăzărescu S., Moinescu B., Pocan I., 2005

Cele mai importante tipuri de risc operaţional implică rupturi în controlul intern şi guvernanta corporativă. Astfel de rupturi pot genera pierderi financiare prin erori, fraude sau eşecuri realizate în timp sau compromit interesele băncii într-un alt mod, de exemplu, prin dealerii săi, ofiţerii de credit sau conducere, ce abuzează de autoritatea pe care o au sau conduce afacerea într-o manieră neetică sau riscantă.

4.3. Evenimente generatoare de risc operaţional

4.3.1. Frauda internă

Fraudele interne constau în acţiuni care vizează păgubirea băncii, prejudicierea proprietăţii acesteia (furt, înşelăciune) sau încălcarea legilor şi regulamentelor interne, şi în care cel puţin una dintre părţi este angajat al băncii, de exemplu:

acţiunile nelegale ale angajaţilor; efectuarea de către angajaţi a unor activităţi pentru care nu au

autorizaţie/imputernicire; încălcarea regulamentelor de către angajaţi; dispute legale (procese) cu angajaţi; mita.Frauda interă exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor acte contrare

intereselor bancii de catre angajatii acesteia, este cauzată de personalul băncii, reprezentând cel mai adesea o soluţie la problemele personale. Când angajaţii băncii au fie probleme financiare serioase (rambursarea iminentă a unor datorii, lipsa acută de bani pentru satisfacerea unor vicii, instabilitatea venitului prin presiunea pierderii locului de muncă), fie anumite probleme de familie (boală cronică gravă, deces sau divorţ), ei sunt tentaţi să-şi însuşească prin furt o parte din avutul băncii unde lucrează.

Studiile au arătat că un procent de 25% din personal ar fura dacă ar avea ocazia, iar 50% ar fura dacă ar fi siguri că nu vor fi prinşi. Rezultă deci că numai un sfert dintre salariaţi sunt cu adevarat cinstiţi. Un studiu realizat pe un eşantion de 2500 agenţii bancare, afirmă că 65-70% dintre fraudele au fost operate de salariaţi. Psihologic vorbind, majoritatea celor implicaţi nu se consideră vinovaţi, ci mai degrabă, îndreptăţiţi. Motivaţiile cele mai frecvente se referă la faptul că sunt prost plătiţi, că postul ocupat nu este conform pregătirii lor, că paguba este nesemnificativă în raport cu activele instituţiei păgubite, că furtul a fost o sustragere temporară de fonduri cu titlu de împrumut. Tentaţia fraudei din eşantionul analizat este prezentă indiferent de nivelul ierarhic, de sex sau de vechimea în muncă.

Chiar şi personalul de conducere poate încălca normele interne sau legale, la concurenţa a trei circumstanţe motivaţionale:

realizează că problemele lor financiare nu pot fi soluţionate pe căi normale;

85

se bazează pe gradul ridicat de cunoaştere a procedurilor interne de lucru şi abuzează de încrederea câştigată;

îşi pot justifica comportamentul considerându-se utilizatorii legali ai unor fonduri sau active încredinţate.

Dacă existenţa problemelor personale este o realitate recunoscută, considerată un factor agravant sau destabilizator de comportament, atunci sistemele de supraveghere internă vor trebui să incorporeze şi măsuri de protecţie faţă de acţiunea salariaţilor. Când doi salariaţi sunt complici, probabilitatea de a depista frauda în faza incipientă este minimă.

Frauda internă poate afecta rentabilitatea băncii, mergând pană la faliment. Pentru a minimiza riscul, instituţia bancară poate promova programe speciale pentru angajaţi, programe de asistenţă sau programe de consultanţă financiară. Deoarece un mediu administrativ şi operaţional complet lipsit de risc este extrem de costisitor, atitudinea cea mai înţeleaptă este de a maximiza loialitatea angajaţilor şi implicarea efectivă a acestora în protecţia activelor băncii. Acest tip de frauda se poate manifesta prin fapte criminale sau frauduloase: utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plata, intocmirea dosarelor de credit in baza unor documente false, deturnari de fonduri, existenta unor bancnote false, etc.

Cauzele apariţiei fraudei interne sunt: gândirea nelogică a personalului; gestiunea incorecta a personalului; controlul slab al personalului din partea băncii; voinţa slabă a individului poate fi cauzată de: dorinţa de a trăi peste

posibilităţile financiare; nevoia de întreţinere proprie sau a familiei; abuzul cu jocuri de noroc.

În prezent, fiecare societate bancară îşi configurează propriul profil de risc operaţional, prin identificarea activităţilor generatoare de evenimente de risc operaţional. Activităţile mai jos expuse formează un posibil model în care sunt detaliate evenimentele generatoare de risc operaţional bancar, specifice unităţilor bancare operative.

Activităţi prin care se comit fraude interne sunt: Angajarea băncii în operaţiuni cu clienţii, bazate pe analiza incorectă a

activităţii aŞcestora din urmă şi potenţial generatoare de pierderi la nivelul băncii;

Inducerea în eroare a clientelei, prin neglijenţă, erori, omisiuni intenţionate sau nu, în demersurile de informare a clienţilor;

Falsificarea de documente de către salariaţii băncii sau complicitatea acestora la întocmirea unor documente false (contracte de credite, de garanţie, acte de casă, instrumente de plată etc.);

Întocmirea de situaţii şi rapoarte false, cu rea credinţă, în intenţia de a frauda banca;

Efectuarea de operaţiuni bancare neautorizate sau care depăşesc competenţa angajatului;

Înregistrarea în evidenţele contabile ale băncii a unor operaţiuni fără a avea la bază documente justificative aferente;

Modificarea unor informaţii în aplicaţiile informatice ale băncii, fără competenţa şi autorizarea necesare;

Furt de valori materiale şi băneşti; Operaţiuni efectuate de angajaţi în nume şi cont propriu şi care afectează

patrimoniul societăţii bancare. La frauda internă se mai adaugă şi corupţia.

86

Corupţia se adaugă la frauda internă, reprezintând efectuarea unui serviciu suplimentar contra unei plăţi din partea clientului. Există trei tipuri de corupţie:

corupţie prin autoritate, nu presupune încălcarea normei bancare pentru plată, ci pentru semnătură;

corupţie prin eroare, clientul plăteşte pentru ca angajaţii băncii să comită intenţionat o greşeală în favoarea clientului;

corupţie prin relaţii de subaltern sau rubedenie, nu se plăteşte, angajatul comite greşeală pentru că este rudă sau subalterrn.

Fraudele interne se pot efectua ca şi crime, care pot fi:– Crimele ascunse - presupun acoperirea sumei extrase printr-un set de

documente, de obicei, falsificate.– Crimele neascunse - presupun extrageri de sume prin asumarea nelegitimă a lor

fără a fi documentate (se efectuează în contabilitatea bancară când se comite o eroare la transfer din cont în cont în contabilitate sau prin asumarea unor venituri generate de anumite operaţiuni bancare).

În activitatea financiar-bancară cele mai multe infracţiuni se depistează în operaţiunile de casă şi de creditare, provocând majoritatea pierderilor din această sferă. Acestea se pot atribui către cele mai periculoase infracţiuni în domeniu şi prin faptul că influenţează direct asupra relaţiilor bancă-client. Astfel, impactul negativ se răsfrânge nu numai asupra activităţii băncii, dar şi asupra altor subiecţi. Operaţiunile de casă sunt periculoase, îndeosebi, pentru clienţi, deoarece prejudiciul în acest tip de operaţiune e suportat practic în întregime de clientelă. Casierii efectuează cel mai des fraude, în comparaţie cu restul lucrătorilor bancari. Mai ales posibilităţi foarte mari apar la persoanele care deţin mai multe funcţii în bancă. De exemplu, contabilul şi casierul. Cu toate că, de obicei, valoarea pagubei nu este prea mare, prin faptul că sunt foarte frecvent întâlnite, acest tip de fraude provoacă un mare prejudiciu şi băncii, şi clientelei. Printre tipurile de fraude de casă cea mai răspândită este neînregistrarea în evidenţă a depozitului atras. Clientului i se eliberează toate documentele necesare, dar aceşti bani nu se înregistrează. La scadenţă banii se întorc clientului prin neînregistrarea surselor depozitate de un alt client („operaţiunea de acoperire”). O variantă de neînregistrare a depozitului poate fi considerată şi înscrierea în documentele bancare a unei sume mai mici decât cea depusă de client. La posibilitatea casierului de a accesa documentele contabile este şi decalajul de casă. Deseori, se transferă în alte subdiviziuni ale băncii, unde pierderile pot fi depistate peste o perioadă mai îndelungată. Trecerea timpului permite complicarea procesului de depistare a fraudei. Totuşi, individul, care consideră că poate ascunde frauda pe un timp îndelungat, îşi face o închipuire greşită.

4.3.2. Frauda externă

Fraudele externe sunt activităţi care vizează păgubirea băncii, prejudicierea proprietăţii acesteia sau încălcarea legilor, cum ar fi furtul de informaţii, falsul, tâlhăria, contrafacere cecuri, etc.

Frauda exteră este comisă de neangajaţi ai băncii. Riscul de fraudă este o problemă actuală şi pentru bănci. Prin diversificarea serviciilor bancare şi prin apariţia noilor tehnologii, se acordă un spectru tot mai larg în implementarea schemelor de fraudă în această sferă.

Cauzele fraudei externe: – sistemul slab de securitate bancară; – atârnarea ostilă către banca dată a foştilor angajaţi; – nivelul jos de protecţie a reţelelor informaţionale;

87

– nerespectarea codului de etică bancară în compartimentul acces la informaţie. Cea mai vulnerabilă în ceea ce priveşte efectuarea fraudelor este secţia de creditare.

Frecvenţa fraudelor în acest compartiment este mai scăzută decât în operaţiunile de casă, dar, spre deosebire de precedenta, sumele sustrase dintr-o singură tranşă pot fi cu mult mai mari. La fel, prin paralela cu operaţiunile de casă, pentru clientelă se acordă o posibilitate mult mai mare de a comite acţiuni de fraudă. Din totalitatea fraudelor comise în procesul de creditare cea mai preferată ocupaţie a infractorilor autohtoni este de a lua un credit şi a nu-l rambursa. Aceasta se întâmplă în cazul insuficienţei asigurării creditului. În acest caz infractorii au nevoie de a căpăta încrederea personalului de creditare, dacă, desigur, nu au ieşire directă la administraţia băncii.

În urma acţiunilor frauduloase suferă, practic, toţi subiecţii care au fost implicaţi în relaţia bancă-client:

În primul rând, suferă cei asupra cărora se comit infracţiunile. Dacă suportator este clientul băncii, pe lângă pierderea materială, are loc şi o decădere spirituală a acestuia. În cazul băncii, plătirea unei sume de bani pentru asigurarea în caz de comitere a fraudei, la prima vedere nu va afecta pe nimeni, în afară de persoana ce a efectuat frauda şi a companiei de asigurare.

Dar dacă această fraudă duce la falimentul băncii, ea poate să se reflecte negativ asupra patrimoniului acţionarilor, preşedinţilor şi a deponenţilor neasiguraţi ai acestei bănci.

Angajatul, ce ajunge până la falimentarea propriei bănci, îşi lasă o amprentă pentru toată viaţa. El, nu numai că se dezonorează pe sine şi familia sa, dar după ce frauda va ieşi din bancă în societate, se va lipsi de posibilitatea de a ocupa un post ce necesită credibilitate, va fi nevoit să-şi schimbe specializarea.

Pentru bancă această acţiune înseamnă pierderea credibilităţii clientelei, care este elementul de bază în activitatea financiar-bancară.

Activităţile prin care se comite frauda externă sunt: Contrafacere de documente de către terţi, în scopul fraudării băncii; Introducerea de către clienţi în societatea bancară a bancnotelor/monedelor

false; Depuneri intenţionate de numerar efectuate de către clienţi, în sumă mai mică

decât cea consemnată în documente; Jaf /tâlhărie la ghişeele băncii sau la ATM-urile acesteia; Accesul neautorizat în sistemele informatice ale băncii, care conduce la

prejudicierea acesteia (inclusiv de imagine) sau a clienţilor. Falsificarea de valori se referă la falsificarea de monedă sau de alte valori, prin

intermediul unor scanere performante, imprimante laser etc. În aceeasi clasă de infractiuni sunt incluse totodată şi fabricarea instrumentelor proprii de falsificare. Cele mai intâlnite cazuri de fraudă din această categorie se referă la falsificarea cecurilor de companie, a obligaţiunilor şi acţiunilor. După ce sunt falsificate, aceste instrumente pot fi utilizate fie pentru negocieri directe, fie ca garanţii pentru obţinerea de împrumuturilor. Cele mai expuse falsificării sunt cecurile de companie, întrucât conturile de companie nu sunt supuse unor plăţi zilnice. Ca mod de acţiune, infractorul îşi deschide iniţial un cont fictiv, utilizând o identitate falsă, pe care îl alimentează cu o sumă de bani nominală. Cecurile false sunt apoi depozitate în acest cont fictiv şi vor fi achitate înainte ca respectiva companie să descopere că sunt false. Falsurile sunt realizate prin utilizarea tehnologiilor moderne în domeniul scanner-elor şi imprimantelor ultraperformante, astfel încât sunt foarte greu de deosebit de cele autentice. Folosirea scanner-elor permite infractorului să mărească valoarea instrumentelor folosite prin adăugarea unor „bonuri” de plată pentru intrări sau ieşiri, obţinând o formă aparent autentică. De asemenea, reprezentanţii crimei

88

mai au în vedere şi falsificarea instrumentelor negociabile emise de instituţiile financiare, prin realizarea unor documente total fictive, deseori prin folosirea unui nume fictiv de bancă, ce sunt utilizate ca garanţii sau preschimbate prin conturi de bancă fictive.

Fraude financiare se referă la denaturarea voită a unui fapt material de către o persoană pentru a convinge o organizaţie sau altă entitate care asigură servicii de credit, transfer de bani sau de capital să execute o activitate necinstită. Furtul de identitate şi frauda cu cărţi de debit/credit fac parte tot din această categorie.

Frauda prin computer reprezintă un furt cu ajutorul computerului. În cele mai multe dintre cazuri, este vorba de un transfer electronic de fonduri incorect efectuat şi nu de o manipulare a sistemului de operare. Frauda prin computer constituie o categorie relativ nouă, dar nu prin motive, ci prin mijloace. Cea mai mare parte a delicvenţilor implicaţi în fraude prin computer sunt motivaţi de dorinţa de acoperire a cheltuielilor excedentare, foarte puţini acţionând pentru a dovedi capacitatea de penetrare a sistemelor de siguranţă. Nici o bancă nu doreşte ca sistemul său de stocare şi prelucrare automată a datelor, foarte scump, la care s-a muncit mult şi este considerat sigur, să fie pus sub semnul întrebării.Din acest motiv majoritatea acestor fraude nu este raportată, manifestându-se reticenţă din teama de a nu se crea impresia de fragilitate a sistemelor de control pentru operaţiunile efectuate, care ar putea submina încrederea depunătorilor în soliditatea instituţiei. De asemenea, raportarea pierderilor prin acest tip de fraudă atrage invariabil publicitatea negativă ca un magnet, este urmată de lungi investigaţii, care pot duce uneori la închiderea temporară a sistemelor de gestiune a bazelor de date informatice, la suspendarea conducerii, toate foarte costisitoare pentru bancă, atât ca imagine cât şi ca fonduri. Se optează aşadar la nivel managerial superior pentru absorbirea pierderilor în spiritul păstrării confidenţialităţii şi secretului bancar. Dacă se ţine seama şi de faptul că doar între 2-5% din fraudele prin computer sunt descoperite, rezultă că expunerea băncii la acest risc este foarte mare.

Există cazuri când frauda internă şi frauda prin computer se întrepătrund. Principalele cauze ale acestor fraude sunt:

pregătirea profesională necorespunzătoare, lipsa unui cod intern de etică profesională (27%);

utilizarea nesupravegheată a echipamentelor (26%); acţiuni deliberate pentru obţinerea unui câştig personal, ca rezultat al unei

deficienţe descoperite întâmplător în procedurile de control ale sistemului sau programelor de operare (25%);

acţiuni deliberate de răzbunare ca urmare a unor nedreptăţi reale sau imaginare (22%).

Atacurile asupra ATM-urilor sunt utilizate pentru activarea ATM-urilor, a numerelor de cont de credit sau de debit ale cardurilor, a codurilor de acces la distanţă. Computerele sunt folosite intens în fraudarea financiară, nu numai ca instrument al faptei incriminate, dar şi pentru a pătrunde în bazele de date şi a sustrage informaţii confidenţiale despre conturile financiare. Principalele tipuri de fraude financiare prin intermediul calculatorului sunt: sustragerea informaţiilor de cont şi scanarea instrumentelor de plată, care sunt apoi contrafăcute.

Traficul prin instrumente de acces - fraudare cu carduri. Scopul acestor infracţiuni informatice este acela de a câstiga bani sau obiecte prin spargerea unor site-uri ce conţin în bazele de date numere de cărţi de credit. Informaţiile pe care le obţin sunt folosite pentru a cumpăra de la magazinele on-line diferite produse, pe care le vând apoi la preturi mai mici. Acest tip de fraudă a luat amploare după extinderea sistemului cărţilor de credit, dezvoltându-se ca formă deosebit de păguboasă pentru sistemul financiar. Modalităţile de comitere a unor astfel de fraude cu carduri sunt următoarele:

89

utilizarea unor cărţi de credit contrafăcute, recodificate şi reambosate cu noi numere de cont; solicitarea unor cărţi de credit noi, sub pretextul pierderii celei vechi, sau a schimbării adresei;

metoda „plasticului alb”, prin care o bucată de plastic este codificată cu un număr furat de pe o carte de credit reală şi este utilizată pentru retragerea de numerar din bancomate. utilizarea cardului de catre posesor fără existenţa disponibilului în cont pentru mai multe operaţiuni care nu sunt supuse autorizării (sub limita de autorizare), speculând faptul că operaţiunea nu se verifică;

banca emitentă refuză plată, urmând ca banca acceptantă să se îndrepte împotriva comerciantului; soluţia este impunerea autorizării în toate cazurile în care se operează în mediu de risc.

Utilizarea cardului pentru tranzacţii pe care ulterior posesorul nu le mai recunoaşte, din rea intenţie sau alte motive (folosirea cardului de către un alt membru al familiei fără ştirea posesorului ridică problema calităţii activităţii de triere a clienţilor de către banca emitentă şi a preocupării pentru formarea unei culturi bancare.

Transmiterea cardului altor persoane care efectuează tranzacţii (de regulă în străinatate) fără ca deţinătorul să le recunoască; de asemenea, apare o problemă de relaţii cu clienţii, în special în perioada de început a folosirii cardurilor.

4.3.3. Condiţiile de angajare a personalului

Nerespectarea prevederilor referitoare la angajare şi la protecţia muncii constă în încălcarea legilor şi prevederilor privind munca, protecţia muncii, sănătatea şi protecţia sănătăţii, siguranţa angajaţilor sau a altor legi/prevederi, cum ar fi despăgubirile legate de accidentarea persoanelor şi evenimente de discriminare etc.

4.3.4. Practicile defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi

Cauzele legate de clienţi, produse, practica de afaceri se referă la: încălcarea angajamentelor faţă de clienţi din neglijenţă sau nepăsare, sau pierderile datorită unor erori de proiectare sau erori cauzate de natura produsului, cum ar fi:

abuzul cu privire la informaţii confidenţiale despre clienţi; legalizarea unor venituri provenite din activităţi infracţionale (spălare de bani, tranzactii suspecte); practică comercială necorespunzătoare (depăşirea limitelor, comerţ efectuat cu unii comercianţi în lipsa autorizaţiei).

4.3.5. Punerea în pericol a activelor corporale

Aceste cauze se referă la punerea în pericol a activelor corporale, deteriorarea unor instrumente datorită unor calamităţi naturale sau alte cauze (cutremure, incendii, inundaţii, vandalism, terorism etc.)

4.3.6. Întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor

Întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor se manifestă prin: erori hardware şi software; probleme de telecomunicaţii;

90

erori produse în cursul implementării şi dezvoltării sistemelor şi programelor de calculator; defecţiunile unuia sau mai multor sisteme de suport; erori în transmisia de date; planificarea necorespunzătoare a unor evenimente accidentale survenite cu ocazia căderii sistemului sau a transmisiei de date; căderea sistemelor, capacitate insuficientă; tulburarea din interior a securităţii sistemului; acţiuni de protest ale angajaţilor neautorizate; pierderea unor angajaţi sau numărul insuficient al acestora, imposibilitatea de a substitui unii specialişti.

4.3.7. Conducerea şi executarea proceselor

Conducerea şi executarea proceselor se referă la erori de evidenţă şi de conducere a proceselor, astfel:

plăţi şi deconturi eronate; erori în administrarea garanţiilor; erori la introducerea de date; documentaţie juridică necorespunzătoare: execuţie eronată de către furnizori şi parteneri, erori datorate outsourcing-ului

proceselor.

4.4. Cuantificarea riscului operaţional (scorecarduri)

4.4.1. Evaluarea consecinţelor riscului operaţional

Direcţiile/unităţile teritoriale ale băncii elaborează lunar fişa privind pierderile operaţionale precum şi consecinţele acestora (vezi tabelul de mai jos) în primele 5 zile lucrătoare de la închiderea lunii anterioare.

Tabel nr.14 – Consecinţele riscului operaţionalConsecinţe Foarte grave

(5)Grave

(4)Medii

(3)Mici(2)

Uşoare(1)

Pierdere operaţională eveniment (Euro)

>10,000 3,000 – 10,000 < 3,000

Sursa: Norme interne ale băncilor comerciale

Pe baza rapoartelor primite de la direcţiile/unităţile teritoriale, Departamentul Risc Operaţional cuantifică probabilitatea producerii evenimentelor (conform tabelului de mai jos), şi informează Direcţia Audit Intern.

Tabelul nr.15 – Cunatificarea consecinţelor riscului operaţionalProbabilitate Foarte grave

(5)Grave

(4)Medii

(3)Mici(2)

Uşoare(1)

A (aproape sigur) R R V Z ZB (probabil) R V Z Z S

91

C (nu prea mare) V V Z S AD (improbabil) V Z S A AE (neglijabil) Z Z S B B

Sursa: Norme interne ale băncilor comerciale

La evaluarea consecinţelor fiecărui risc, direcţiile/unităţile teritoriale evaluează gravitatea consecinţei, efectul pe care aceasta o poate avea asupra eficienţei prezente şi viitoare, respectiv scopurile şi situaţia băncii.

Consecinţele pot fi clasificate astfel:– (5) consecinţe foarte grave – se pot produce pierderi financiare enorme,

pierderea renumelui, pericolul retragerii autorizaţiei de funcţionare a băncii etc.– (4) consecinţe grave – se pot produce pierderi mari, scurgerea unor informaţii

de importanţă strategică, pierderea unor clienţi cheie, pericolul ca organul de reglementare să ia unele măsuri restrictive, procese juridice de amploare medie, etc.

– (3) consecinţe medii – se pot produce pierderi medii care pot fi identificate şi diminuate parţial

– (2) consecinţe mici – se produc pierderi mai mici ale căror remediere nu necesită cheltuieli suplimentare

– (1) consecinţe uşoare – se produc pierderi minime pe planul activelor mobiliare, imobiliare şi financiare

Gradele de probabilitate a apariţiei evenimentului negativ sunt: A (aproape sigur) - evenimentul se va produce aproape sigur; B (probabil) – probabilitatea producerii evenimentului este mare; C (nu prea mare) – evenimentul se poate produce; D (improbabil) – probabilitatea producerii evenimentului este scăzută; E (neglijabil) – evenimentul se poate produce doar în mod excepţional.Astfel, riscurile pot fi clasificate ca: R risc foarte mare V risc serios Z risc mare S risc mediu A risc scăzut B risc nesemnificativ

Tabelul nr. 16 - Cuantificarea

riscului operaţional (scorecarduri)

Risc Scor Consecinţe Scor

R risc foarte mare 40 Foarte grave 80 - 100V risc serios 25 Grave 60 - 80Z risc mare 19 Medii 40 - 60S risc mediu 10 Mici 20 - 40A risc scăzut 5 Uşoare 0 - 20B risc nesemnificativ 1Probabilitate ScorA aproape sigur 55B probabil 29

92

C nu prea mare 10D improbabil 5E neglijabil 1Consecinţa (importanţa) ScorFoarte grave 5 5Grave 4 4Medii 3 3Mici 2 2Uşoare 1 1

Sursa: Norme interne ale băncilor comerciale

Riscul poate fi analizat din două puncte de vedere:– Probabilitatea ca procesul să evolueze într-o altă direcţie decât scopul prevăzut;– Consecinţele care se produc în cazul apariţiei acestui eveniment.Departamentul Risc Operaţional din cadrul băncilor totalizează, evaluează şi

prelucrează măsurările efectuate de fiecare directie a băncii a categoriilor de riscuri, iar rezultatul prelucrării va fi raportul anual al riscurilor operaţionale identificabile respectiv determinarea probabilităţii cu care aceste riscuri pot apărea, respectiv consecinţele producerii acestora precum si probabilitatea producerii lor.

În cazul fiecărei categorie de risc operaţional semnificativ identificat (R,V,Z,S), banca decide în privinţa proceselor de diminuare sau control al riscului adecvate, respectiv în privinţa asumării riscului.

4.4.2. Strategii şi priorităţi de administrare a riscului operaţional

Strategiile şi priorităţile de administrare a riscului operaţional sunt prezentate în tabelel de mai jos:

Tabelul nr. 17 - Strategiile şi priorităţile de administrare a riscurilor corespunzătoare riscurilor identificate şi evaluate

R Risc foarte mare Situaţiile de criză trebuie administrate de conducerea de nivel mediu, pe baza analizelor şi planurilor detaliate avizate de conducerea superioară

V Risc serios Situaţiile de criză trebuie administrate de conducerea de nivel mediu, pe baza analizelor şi planurilor detaliate avizate de conducerea superioară

Z Risc mare Elementele corespunzătoare ale strategiei de administrare a riscurilor vor fi implementate sub supravegherea conducerii de nivel mediu.

S Risc mediu Situaţia va fi administrată în colaborare cu Departamentul Risc Operaţional, prin implementarea elementelor corespunzătoare ale strategiei de administrare a riscurilor.

A Risc scăzut Sunt administrate prin procese de rutină – este necesară monitorizarea continuă a respectării prevederilor.

B Nesemnificativ Nu este absolut necesară utilizarea unor instrumente specialeSursa: Norme interne ale băncilor comerciale

93

Rezultatele evidenţei administrării riscurilor operaţionale fac parte din raportul anual care este înaintat către Comitetul de Administrare a riscurilor şi Direcţia Audit Intern de către Departamentul Risc Operaţional iar deciziile şi măsurile membrilor Comitetului de Administrare a Riscurilor vor fi aduse la cunoştinţa direcţiilor de către Departamentul Risc Operaţional.

4.5. Indicatorii de risc operaţional

Indicatorii de risc operaţional sunt utilizaţi pentru a monitoriza nivelul riscului, indicând factorii generatori sau impactul factorului de risc asupra băncii. În vederea unei corecte monitorizări a nivelului de risc operaţional, banca calculează o serie de indicatori de risc operaţional cu scopul identificării unor semnale de avertizare ale unor pierderi potenţiale.

Aceşti indicatori pot fi regăsiţi în tabelul următor.

Tabelul nr. 18 - Indicatori de risc operaţionalIndicatorii Risc mic Risc Mediu Risc MareRata de fluctuaţie personal: număr persoane care au părăsit banca/numărul total personal

0-5% 5-10% >10%

Creşterea rapidă a activităţii* 0-5% 5-10% >10%Numarul de dispute legale 0-50 50-100 >100Frecvenţa şi/sau gravitatea erorilor şi omisiunilor **

0-5 6-15 >16

Numărul de dosare de credit refuzate de către companiile de asigurare/Numărul de dosare de credit trimise spre despăgubire în cadrul lunii

0-2% 2-5% >5%

Ponderea pierderilor survenite din evenimentele de risc operaţional/capitalurile proprii ale băncii

0-2% 2-5% >5%

Număr reclamaţii <20 20-50 >50* Total active la sfârşit de lună/Total active la începutul lunii (variaţie procentuală)** numarul evenimentelor raportate

Sursa: Norme interne ale băncilor comerciale

4.6. Gestiunea riscului operaţional

4.6.1. Etapele gestiunii riscului operaţional

Etapele gestiunii riscului operaţional sunt prezentate în următorul tabel:

Tabelul nr. 19 - Etapele gestiunii riscului operaţional

Tipuri de riscRiscul de control

Riscul de proces

Riscul de personalDetalii incorecte de tranzacţionare

Mesaje primite greşit

Tehnologie îmbătrânită

94

Identificarea factorilor de risc

Fraudă/conspiraţie

Gradul de îmbolnăvire a personalului/cifra de afaceri

Etica

Cultura

Evaluarea expunerii la gradul de risc

Volumul tranzacţiilor

Utilizarea capacităţii informaţionale

Nivelul confirmărilor ratate

Lucruri nereconciliate

Decontări eşuate

Gradul de învechire a sarcinilor

Calculul risculuiMetoda VAR pentru riscul operaţional: produsul valorilor şi a probabilităţii. Generarea distribuţiei pierderilor pentru un interval de încredere specificat, măsurarea pierderii neaşteptate.

Calcularea profitului şi pierderii şi explicarea surselor

Volatilitatea câştigurilor reziduale după înlăturarea efectului riscului de piaţă, de credit şi acelui strategic de afacere.

Compararea riscului cu rentabilitatea

Calculul efectului riscului operaţional asupra profitabilităţii băncii.

Sursa: Lăzărescu S., Moinescu B., Pocan I., 2005

4.6.2. Tehnici de gestiune a riscului operaţional

Gestiunea riscului operaţional se realizează prin:– separarea funcţiilor de introducere în sistem şi autorizarea transferului de

informaţie către clienţii băncii;– aplicarea în cadrul sistemului «Client-Bancă» a semnăturii electronice,

certificate de standardul internaţional;– utilizarea de programe antivirus ;– limitarea accesului la informaţie atât la nivel tehnic, cât şi la nivel de program;– dublarea bazei de date, asigurarea serverului de rezervă;– examinarea standardelor, regulamentelor, procedurilor şi sistemelor

informaţionale cu scopul ca riscul operaţional să fie supus procedurilor adecvate de evaluare;

– formarea unei baze de date cu evenimente legate de riscul operaţional, pe baza informaţiilor parvenite din eşaloanele inferioare ale băncii;

– existenţa de sisteme de alimentare cu energie în caz de necesitate, a generatoarelor de avarie;

– reînnoirea permanentă a mijloacelor tehnice, perfecţionarea softului utilizat .Banca Naţională a României în calitate de autoritate naţională de supraveghere

bancară a conştientizat importanţa şi necesitatea monitorizării riscului operaţional de către societăţile bancare. Această atitudine este firească în condiţiile în care România trebuie să-şi armonizeze legislaţia naţională în vederea aplicării Acordului Basel II.

În prezent, toate societăţile bancare active în România trebuie să dispună de următoarele proceduri pentru administrarea riscului operaţional:

proceduri de evaluare;

95

proceduri de monitorizare; proceduri de reducere a riscului.

De asemenea, în gestionarea riscului operaţional bancar, potrivit reglementărilor legale naţionale în vigoare, societăţile bancare active pe teritoriul României trebuie să aibă politici privind administrarea riscului operaţional. Aceste politici trebuie să ia în considerare cel puţin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale riscului operaţional:

frauda internă (ex: raportarea cu rea-credinţă a poziţiilor, furtul, încheierea de către salariaţi de tranzacţii în cont propriu);

frauda externă (ex: tâlhăria, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice);

condiţiile aferente efectuării angajărilor de personal şi siguranţa locului de muncă (ex: cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea normelor de protecţie a muncii, promovarea unor practici discriminatorii);

practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi (ex: utilizarea necorespunzătoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legătură cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea greşită de către clienţi a produselor şi serviciilor aferente sistemului "electronic banking");

punerea în pericol a activelor corporale (ex: acte de terorism sau vandalism, incendii, cutremure);

întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor (ex: defecţiuni ale componentelor hardware şi software, probleme legate de telecomunicaţii, proiectarea, implementarea şi întreţinerea defectuoasă a sistemului "electronic banking");

tratamentul aplicat clienţilor şi contrapartidelor comerciale, precum şi procesarea defectuoasă a datelor legate de aceştia (ex: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanţiilor reale, documentaţia legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienţilor, litigii);

securitatea sistemului "electronic banking" (ex: angajamente ale instituţiei de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de către clienţi în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului).

Figura nr. 6 – Ierarhizarea valorii de risc

Sursa: Opriţescu M., 2007

4.6.3. Măsuri şi strategii de combatere şi prevenire a fraudei bancare

96

Pentru a diminua posibilitatea de fraudare şi pentru menţinerea relaţiei bancă-client, e necesar de întreprins unele măsuri şi politici adecvate. Riscul de fraudă în cadrul societăţilor bancare poate fi redus prin următoarele căi65:

depistarea viciilor (financiare) ale personalului la momentele oportune; crearea unui climat psihologic în colectivul bancar favorabil prin intermediul

căruia fiecare angajai să se simtă atât protejat cât şi verificat; crearea unui sistem de rotaţie a cadrelor; împărţirea responsabilităţilor, astfel încât fiecare angajat să fie responsabil de

una din următoarele activităţi: încheierea unei tranzacţii; efectuarea plăţii; înregistrarea tranzacţiei în contabilitate;

testarea şi verificarea sistemelor informaţionale ale băncii, introducerea inovaţiilor în aceste sisteme cu acurateţe;

crearea unui sistem de verificare a personalului şi a oficiilor în care se prestează servicii.

Astfel, politica de combatere a acordării de credite suspecte din cadrul băncilor include următoarele momente66:

deciziile de acordare a creditului trebuie discutate la şedinţele comitetului de creditare;

asigurarea în întregime a creditelor acordate sau prolongate şi efectuarea regulată şi riguroasă a controlului privitor la eliberarea legală a creditelor şi a stabilirii ratei dobânzii;

analiza alocării mijloacelor băneşti din contul clientului; pe lângă gestiunea riscului de creditare, băncile trebuie să acorde o atenţie

deosebită şi activităţii colaboratorilor săi, prin limitarea posibilităţilor de acţiune a personalului în procesul de deservire a clientelei, împuternicirea unor angajaţi, care nu au legătură cu operaţiunea de acordare a creditelor, să controleze obligaţiunile fiecărui client.

Metodele de combatere a fraudelor în caserii constau în67: efectuarea inopinată a controlului de disponibilităţi băneşti în casă cât şi în

trezorerie, operaţiunile în casierie trebuie să fie cât mai puţin legat de operaţiunile

contabile. casierii nu trebuie să se ocupe de încheierea contractelor de depozit sau

eliberarea certificatelor de depozit; numai casierii trebuie să lucreze cu mijloacele băneşti din casă. dacă se permite

accesul auditorului în urma sa se efectuează control; nu trebuie să li se permită casierilor îndeplinirea documentelor în locul

clientului. dacă clientul e dezorientat sau bolnav, se recomandă să fie ajutat de un angajat special ce nu are legătura cu deservirea de casă;

toate operaţiunile efectuate de casier trebuie autentificate ca trecute prin gestiunea acestuia. pe toate pachetele trebuie să fie înscrisă familia casierului şi data împachetării;

nu se permite, chiar şi la rugămintea clientului, păstrarea livretului de economii, a certificatului de depozit şi a altor documente de către angajatul casieriei;

toate eliberările de bani trebuie controlate de o persoană împuternicită, pentru preîntâmpinarea operaţiunilor de acoperire;

65 Norme interne ale băncilor comerciale66 Idem67 Idem

97

lipsa sau surplusul de mijloace depistate în casă trebuie înregistrate imediat în registrul contabil centralizat;

plângerile clienţilor pentru operaţiunile de casă trebuie analizate de o persoană terţă independentă de lucrătorii structurii corespunzătoare.

Deci, oricare ar fi nivelul expunerii la riscurile din activitatea financiar-bancară, pierderile pot fi minimizate dacă operaţiunile vor fi organizate şi gestionate raţional, cu profesionalism şi cu respectarea normelor prudenţiale stabilite de Banca Naţională a Romaniei. O altă metodă de a lupta împotriva fraudei bancare, şi de a diminua consecinţele grave ale acesteia atât pentru bancă cât şi pentru clienţi, este implementarea şi dezvoltarea unui sistem de protecţie a informaţiilor bancare şi a mijloacelor financiare aflate în gestiunea băncii.

Securitatea bancară presupune un sistem de protecţie a informaţiilor bancare şi a mijloacelor financiare aflate în gestiunea băncii. Existenţa unui sistem de securitate sănătos în bancă este necesar din următoarele considerente:

majoritatea resurselor financiare ale băncii sunt împrumutate, păstrarea integrităţii lor presupune păstrarea stabilităţii băncii;

un sistem de securitate slab condiţionează fraudele bancare, informaţia despre fraude comise în cadrul băncii va submina autoritatea băncii pe piaţă precum şi în faţa clienţilor săi;

existenţa unui sistem de securitate presupune posibilitatea băncii de a majora şi diversifica serviciile. Un sistem de securitate slab în schimb cauzează cheltuieli adăugătoare pentru bancă pentru finanţarea fraudei sau îmbunătăţirea sistemului de securitate existent.

Sistemele de siguranţă pot fi:– securitatea fizică – păstrarea integrităţii fizice a bunurilor materiale a băncii, a

banilor;– securitate informaţională – păstrarea integrităţii informaţiei bancare. Pentru îmbunătăţirea sistemului de securitate se pot utiliza următoarele căi: verificarea sistemul de pază externă a băncii pentru a depista persoanele

suspecte şi a le îndepărta de căile de acces în bancă; verificarea identităţii clientelei: implementarea de sisteme de protecţie moderne în special pentru reţelele de

calculatoare, creându-se un sistem de luptă contra riscului de fraudă.Prin urmare metode de prevenire şi combatere a fraudelor bancare în cadrul

societăţilor bancare sunt68: a.) identificarea tranzacţiilor frauduloase, utilizându-se 2 politici:

1. „cunoaste-ţi clientul”: fii prudent cu propunerile clienţilor care vehiculează sume foarte mari de bani; fii prudent când clientul iţi propune tranzacţii neobisnuite; nu deschide, sub nici un motiv, cont unui client necunoscut care nu poate face

dovada identităţii sale; “escrow accounts” sunt folosite adesea în scopuri frauduloase.

2. „acţionează cu vigilenţă în situaţii neobişnuite, stresante”: clienţii cu intenţii frauduloase, de obicei, ameninţă banca cu pierderea unei

afaceri bune şi a unui profit substanţial daca nu li se face tranzacţia; tranzacţiile frauduloase implică, de obicei, din punct de vedere juridic, mai

multe ţări şi de aceea sunt foarte greu de depistat şi investigat; escrocii acţionează, de regulţ, ţn echipe din care fac parte persoane cu

specialităţi diferite, inclusiv avocaţi;

68 Idem

98

ei sosesc la întâlniri în ultimul moment, pentru a nu lăsa suficient timp (ex: înainte de închidere sau de o sărbătoare tradiţională);

din echipă fac parte avocaţi, experţi contabili care vorbesc mult pentru a strârni confuzie şi a determina managerul bancar să acţioneze cum doresc ei.

Detectarea fraudelor online - detectarea Phishingul-ui se poate realiză dacă se respectă următoarele sfaturi69:

Instituţiile financiare şi site-urile de comerţ electronic nu-ţi vor cere niciodată date foarte personale sau informatii sensibile.

Aveţi grijă la orice comunicare pe care nu aţi iniţiat-o. Când accesaţi un link, verificaţi de două ori URL-ul site-ului pe care îl vizitaţi,

pentru a vă asigura că acesta este site-ul de care aveţi nevoie. Fiţi foarte atent când simbolul “@” este prezent în URL! Simborulile “@” în

URL-uri reprezintă o potenţială escrocherie. URL-urile sunt aparent legale, dar de fapt conduc spre un phishing site. În prevenirea virusării, societăţile bancare ne sfatuiesc săÎn prevenirea virusării, societăţile bancare ne sfatuiesc să7070:: Nu deschideţi mesaje electronice suspecte sau anexele mesajelorNu deschideţi mesaje electronice suspecte sau anexele mesajelor;; Nu deschideţi anexe şi nu urmaţi linkurile web indicate în publicitatea din e-Nu deschideţi anexe şi nu urmaţi linkurile web indicate în publicitatea din e-

mail sau alte e-mailuri nedorite. mail sau alte e-mailuri nedorite. Nu acceptati anexe de la persoane străine în sisteme chat on-line (i.e. AIM,Nu acceptati anexe de la persoane străine în sisteme chat on-line (i.e. AIM,

IRC, sau ICQ).IRC, sau ICQ). Niciodată nu deschideţi anexe sau fişiere cu extensie dublă (i.e.Niciodată nu deschideţi anexe sau fişiere cu extensie dublă (i.e.

FILENAME.BMP.PIF sau FILENAME.TXT.EXE);FILENAME.BMP.PIF sau FILENAME.TXT.EXE); Mentineţi sistemul de operare şi programe aplicate actualizate instalând cele

mai curente versiuni când acestea devin accesibile; Configurati Windows-ul ca să arate extensiile fisierelor (Windows Explorer >Configurati Windows-ul ca să arate extensiile fisierelor (Windows Explorer >

Tools > Folder Options > View - deconectaţi opţiunea “Nu arăta extensiileTools > Folder Options > View - deconectaţi opţiunea “Nu arăta extensiile fişierelor pentru tipuri cunoscute de fişierefişierelor pentru tipuri cunoscute de fişiere”); );

Întotdeauna folosiţi programele antivirus bune, şi actuale;Întotdeauna folosiţi programele antivirus bune, şi actuale; Verificaţi zilnic actualizările fişierului de definiţii; Verificaţi zilnic actualizările fişierului de definiţii; Deconectaţi computerul de la reţea/cablul modemului/electricitate când nu esteDeconectaţi computerul de la reţea/cablul modemului/electricitate când nu este

în lucru;în lucru; Configuraţi sistemul pentru a încarca de pe discul C: înainte de A: Configuraţi sistemul pentru a încarca de pe discul C: înainte de A: Scanaţi toate mijloace media (dischete, CD, etc.) înainte de folosire;Scanaţi toate mijloace media (dischete, CD, etc.) înainte de folosire; Scanaţi sistemele “noi” de computer înainte de folosire;Scanaţi sistemele “noi” de computer înainte de folosire; Daca este necesar, instalaţi firewall personal. Acesta poate bloca nu doarDaca este necesar, instalaţi firewall personal. Acesta poate bloca nu doar

atacuri din exterior, dar poate stopa codul de premeditare ţn sistemul infectat caatacuri din exterior, dar poate stopa codul de premeditare ţn sistemul infectat ca rezultat al comunicării în afara firewall.rezultat al comunicării în afara firewall.  

În prevenirea şi combaterea fraudei pe carduri societăţile bancare ne sfatuiesc săÎn prevenirea şi combaterea fraudei pe carduri societăţile bancare ne sfatuiesc să7171:: Controlăm caracteristicile de securitate ale site-ului:

– Nu furniza nimanui numărul cardului de credit online decât dacă site-ul este sigur şi are o buna reputaţie. Uneori o mică iconiţa poate să apară în bara de status a browserului care să indice un nivel mai ridicat de securitate a transmiterii datelor. Aceasta iconiţă nu reprezintă o garanţie pentru securitatea site-ului, dar poate aduce un anumit grad de siguranţă;

– Nu avea încredere într-un site doar pentru că acesta pretinde a fi aşa; – Înainte de utilizarea site-ului verifică gradul de securitate/criptare al

sofware-ului utilizat.

69 IdemIdem70 IdemIdem71 IdemIdem

99

Obţinem cât mai multe informaţii despre vânzător: – Fii precaut cu privire la ofertele venite prin oferte speciale (îndeosebi cele

din e-mail-urile nesolicitate); – Asigură-te de buna reputaţie a sursei; – Află informaţii despre legalitatea persoanei sau companiei; – Încearcă să obţii o adresă fizică, nu doar adresa unei căsuîe poştale, şi un

număr de telefon la care vânzătorul poate fi contactat şi verifică dacă acest număr este corect şi funcţionează;

– Trimite e-mail pentru a verifica dacă acel cont de eămail este activ şi menţine o mare precauţie faţă de vânzătorii care folosesc servicii de e-mail gratuite, unde nu este necesar un card de credit pentru deschiderea contului;

– Verifică şi alte pagini web cu referire la persoana sau compania ce realizează vânzarea.

Soluţiile date de societăţile bancare împotriva atacurilor asupra ATM sunt să: Păstram cardul ATM într-un loc sigur: tratează cardul ca şi cum ar reprezenta

bani efectivi. Daca este pierdut cardul sau suspectezi pe cineva că l-a folosit fără permisiunea ta contacteaza banca emitentă;

Păstram codul PIN secret. Pentru a nu permite accesul neautorizat, memorează codul PIN şi păstrează-l secret: nu comunica acest cod nimănui. Cineva în care astăzi se poate avea încredere poate deveni o persoana căreia nu i se poate acorda încredere mâine;

Fim atenţi la împrejurimi, în special noaptea: utilizează ATM-urile care sunt bine iluminate. Este preferabilă prezenţa şi a unei alte persoane în cazul utilizării ATM-ului după lăsarea întunericului. Dacă observi orice activitate suspectă în apropierea ATM-ului anulează orice operaţiune şi caută o altă locaţie de ATM;

Să minimizăm cât mai mult timpul de folosire al ATM-ului: pentru numărarea banilor aşteaptă ajungerea într-o locaţie sigură (maşină, locuinţa personală). Dacă aveţi orice fel de suspiciuni sau cineva vă face să vă simţiţi în nesiguranţă anulaţi orice operaţiune şi părăsiţi zona ATM-ului;

Să menţinem confidenţialitatea: nu daţi informatţii despre cardul ATM sau codul PIN străinilor sau prin intermediul convorbirilor telefonice. La efectuarea unei tranzacţii trebuie să vă poziţionaţi în faţa ATM-ului în aşa fel încât nimeni să nu poată vedea codul PIN introdus;

Să raportăm orice activitate suspectă autoritatilor locale imediat.

100

CAPITOLUL V.RISCUL DE LICHIDITATE ŞI GESTIUNEA ACESTUIA

5.1. Funcţiile şi importanţa lichidităţii bancare

Se consideră că o bancă are lichiditate în situaţia în care are acces imediat, la costuri rezonabile, la fondurile necesare, adică fie deţine acele sume, fie le poate procura din împrumuturi sau vânzări de active.

În cadrul unei bănci nivelul de lichiditate poate fi controlat de către management prin adoptarea unei politici privind deţinerea unui volum mai mare sau mai mic de lichidităţi în funcţie de necesarul anticipat de fonduri, de aversiunea faţă de risc, de factorii de risc, etc. Pentru asigurarea lichidităţii trebuiesc îndeplinite următoarele cerinţe:

Stabilirea obiectivelor politicii băncii; Organizarea compartimentelor de trezorerie; Stabilirea metodelor de măsurare a lichidităţii bancare; Optimizarea funcţiilor lichidităţii;Lichiditatea bancarǎ reprezintǎ capacitatea unei bǎnci de a face faţǎ în mod eficient

retragerii de depozite şi scadenţei altor datorii şi de a acoperi necesarul de finanţare suplimentar pentru portofoliul de credite şi investiţii72.

Lichiditatea exprimǎ capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în monedǎ lichidǎ (numerar sau disponibil în cont curent) fǎrǎ a le afecta preţul.

Lichiditatea bancară îndeplineşte cinci funcţii:

72 Van Greuning H., Brajovic Bratanovic S., Analiza şi managementul riscului bancar. Evaluarea guvernanţei corporatiste şi a riscului financiar, Casa de Editura IRECSON, Bucureşti, 2004, pag. 102

101

1. Asigurarea clienţilor bǎncii asupra suficienţei fondurilor disponibile. Investitorii vor sǎ aibǎ certitudinea cǎ în orice moment în care vor dori sǎ-şi

transfere fondurile depuse la bancǎ vor putea efectua fǎrǎ probleme şi riscuri acest transfer. Lipsa lichiditǎţii suficiente, chiar şi pentru o perioadǎ extrem de scurtǎ, odatǎ cunoscutǎ de opinia publicǎ, poate conduce la situaţii neplăcute pentru instituţia financiar bancară;

2. Asigurarea creditorilor asupra capacitǎţii bǎncii de a-şi onora obligaţiile asumate de bancǎ, indiferent de modul în care sunt returnate bǎncii activele plasate pe baza surselor atrase de la clientelǎ;

3. Evitarea vânzǎrii forţate a anumitor active cu un grad ridicat de lichidiate, ca urmare a necesitǎţilor de asigurare de fonduri pe termen foarte scurt. Aflatǎ în crizǎ de lichiditate, o bancǎ va recurge la o serie de mǎsuri de procurare a lichiditǎţii necesare, printre care şi vânzarea de active. Întrucât aceste active sunt profitabile doar la scadenţǎ, vânzarea lor înainte de maturitate este generatoare de pierdere pentru bancǎ, deoarece se pierde prin valoarea lor.

4. Evitarea pierderilor rezultate din operaţiuni forţate pe piaţǎ. Când o bancǎ este în crizǎ de lichiditate, ea este nevoitǎ sǎ accepte condiţiile pieţei, nu întotdeauna cele mai bune. Astfel, aceastǎ funcţie constǎ în asigurarea independenţei instituţiei faţǎ de fondurile volatile la rate de dobândǎ ridicate pe care piaţa le-ar pecepe în cazul apariţiei unor sincope în asigurarea lichiditǎţii bǎncii.

5. Evitarea recurgerii la refinanţare de la creditorii de ultimǎ instanţǎ, precum banca centralǎ. Accesarea acestor credite conduce inevitabil la deterioararea imaginii publice a instituţiei, cu efecte negative asupra activitǎţii de ansamblu a acesteia.

Pentru menţinerea credibilitǎţii faţǎ de clienţi bǎncile trebuie sǎ dispunǎ în permanenţǎ de un grad corespunzǎtor de lichiditate necesitând astfel un management al intrǎrilor şi ieşirilor de fonduri care sǎ asigure în permanenţǎ suficiente lichiditǎţi la nivelul bǎncii. O bancǎ dispune de un potenţial de lichiditǎţi adecvat atunci când este în mǎsurǎ sǎ obţinǎ fondurile necesare (prin creşterea datoriilor, titlurizare73 şi vânzarea de active) imediat şi la un cost rezonabil.

Menţinerea unor niveluri extreme (prea mari sau prea mici) ale lichiditǎţii vor conduce fie la costuri superioare şi înregistrarea unei profitabilitǎţi reduse (putând duce chiar la pierderi financiare), fie poate determina întreruperea abruptǎ a activitǎţii instituţiei.

Comitetul de Supraveghere Bancarǎ de la Basel considerǎ lichiditatea ca fiind crucialǎ pentru dezvoltarea oricǎrei instituţii bancare. Problema lichidităţii trebuie tratată cu o deosebită importanţă deoarece înregistrarea unei crize de lichiditǎţi la nivelul unei singure bǎnci poate avea repercursiuni negative asupra întregului sistem bancar.

5.2. Riscul de lichiditate

5.2.1. Definirea riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate este expresia probabilitǎţii pierderii capacitǎţii de finanţare a operaţiunilor curente, aspect deosebit de important pentru bancǎ.

Existǎ mai multe abordǎri, definiri ale riscului de lichiditate: Riscul de lichiditate include incapacitatea bǎncii de a finanţa portofoliul de

active pe maturitǎţile şi la ratele de dobândǎ corespunzǎtoare şi incapacitatea bǎncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ rezonabil74;

73 Titlurizarea reprezintă tehnica de transformare a unui activ nelichid într-un titlu negociabil (Asset Backed Securities - ABS).74 Predescu I., Activitatea bancară între performanţă şi risc, Editura Expert, Bucureşti, 2005, pag. 83

102

Riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturitǎţilor dintre fluxurile de încasǎri şi cele de plǎţi;

Implicaţia riscului de lichiditate este aceea cǎ o bancǎ poate avea insuficiente fonduri pentru îndeplinirea obligaţiilor75;

În industria bancarǎ riscul de lichiditate comportǎ douǎ accepţiuni76: prima accepţiune se referǎ la riscul lichiditǎţii ca la o consecinţǎ a necesitǎţii

de finanţare. Nevoia de lichiditate poate fi previzionatǎ şi analizatǎ cu uşurinţǎ dar în schimb, ea devine mai puţin semnificativǎ în cazul bǎncilor de mari dimensiuni, care dispun de ample resurse financiare, dar şi de o mare capacitate de atragere a unor noi surse de finanţare.

cea de-a doua accepţiune a riscului de lichiditate o constituie tot nevoia de finanţare, cu specificaţia cǎ de aceastǎ datǎ se va lua în considerare doar acea parte a nevoii de finanţare determinatǎ de apariţia şi manifestarea unor crize neaşteptate (de exemplu: şocurile din mediul financiar, pierderile severe cu care se poate confrunta o bancǎ la un moment dat, crize financiare de mare întindere, etc.);

Riscul mare de lichiditate reprezintă “riscul de lichiditate faţă de o persoană sau faţă de un grup de clienţi aflaţi în legătură, a cărei valoare reprezintă cel puţin 10% din valoarea datoriilor, altele decât împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare date de instituţia de credit evidenţiate în afara bilanţului”77.

Lichiditatea bancarǎ este o problemǎ de gestiune a activelor şi pasivelor bancare cu grade diferite de lichiditate. Autoritǎţile de supraveghere tind acum sǎ se concentreze asupra structurii scadenţei activelor şi datoriilor bǎncii şi nu numai pe cerinţele legale privind activele lichide. Acest lucru este realizat cu ajutorul benzilor de scadenţǎ pentru datorii şi active în cursul anumitor perioade (sau intervale de timp).

Astfel, activele şi pasivele se grupeazǎ pe benzi de scadenţǎ, în funcţie de gradul de lichiditate descrescǎtor pe activ şi de gradul de exigibilitate crescǎtor pe pasiv. Benzile de scadenţǎ utilizate în repartizarea activelor şi pasivelor bancare sunt:

pânǎ într-o lunǎ inclusiv; între o lunǎ şi 3 luni inclusiv; între 3 luni şi 6 luni inclusiv; între 6 luni şi 12 luni inclusiv; peste 12 luni.

Deoarece plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung, bǎncile se confruntǎ cu douǎ situaţii delicate:

de a nu-şi putea onora angajamentele pe termen scurt; de a dispune de resurse cu scadenţǎ micǎ, în timp ce plasamentele au scadenţǎ

mare.În prima situaţie este vorba de un risc de lichiditate imediatǎ, determinat de

retragerile masive şi neaşteptate ale clienţilor. Confruntatǎ cu riscul lichiditǎţii, o bancǎ poate fi forţatǎ fie sǎ împrumute fonduri de urgenţǎ la costuri excesive pentru a-şi acoperi nevoile imediate de cash, fie sǎ atragǎ deponenţii, plǎtind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piaţǎ. Arta de a conduce o bancǎ constǎ tocmai în a şti sǎ gestionezi lichiditǎţile pentru a face faţǎ retragerilor, fǎrǎ a afecta însǎ posibilitǎţile de a onora şi solicitǎrile de credite.

75 Van Greuning H., Brajovic Bratanovic S., op. cit., pag. 10276 Trenca I., Managementul Riscurilor bancare - un sistem. Lumea financiară prezent şi perspective. Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Cluj Napoca, 2004, pag. 44477 Regulamentul nr. 24/2009 privind lichiditatea instituţiilor de credit

103

A doua situaţie, numitǎ şi risc de lichiditate de transformare impune bǎncilor sǎ ia în considerare urmǎtoarele:

- analiza resurselor şi plasamentelor trebuie efectuatǎ în funcţie de lichiditatea şi exigibilitatea lor realǎ şi nu juridicǎ. Astfel, depozitele la vedere sunt uneori mai stabile decât depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienţilor nebancari;

- inovaţiile financiare mǎresc riscul lichiditǎţii bancare prin dezvoltarea angajamentelor de credit şi îl diminueazǎ prin dezvoltarea pieţelor secundare de creanţe negociabile.

5.2.2. Cauzele riscului de lichiditate

Principalele cauze ale riscului de lichiditate sunt următoarele: situaţia economiei reale, condiţiile politice şi economice; dependenţa de evoluţia pieţei financiare; indisciplina financiară a agenţilor economici; necorelarea scadenţelor depozitelor şi creditelor; intrarea în faliment a unei contrapartide faţă de care banca are o expunere mare; ieşirile neaşteptate de fonduri; imposibilitatea de a obţine fonduri la costuri rezonabile;Trebuie avut în vedere cǎ riscul de lichiditate poate fi provocat atât în interiorul

bǎncii (modificǎri legate de organizarea bǎncii, adoptarea unor decizii), cât şi din cauza mediului concurenţial extern.

Lipsa de lichiditate a bǎncii poate rezulta din imprudenţa în constituirea sau utilizarea fondurilor şi apare atunci când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancǎ, în condiţiile nerambursǎrii la termen a creditului şi dobânzilor.

De asemenea, lipsa de lichiditate poate rezulta ca urmare a unor factori psihologici, apǎrând aşa numitul fenomen de „bank run”78, în condiţiile existenţei pe piaţǎ a unor informaţii referitoare la dificultǎţile de platǎ ale unei bǎnci, care determinǎ creditorii sǎ solicite rambursarea imediatǎ şi completǎ, precum şi a unor zvonuri însoţite de aprecieri fǎrǎ o bazǎ realǎ (self-fulfiling profecies) care pot determina deteriorarea imaginii bǎncii, pierderea credibilitǎţii sau chiar falimentul bǎncii. Retragerea masivǎ de depozite demonstreazǎ o pierdere a încrederii deponenţilor în bancǎ (sau mai rar, în întregul sistem bancar).

Când o bancǎ nu-şi mai poate asigura fondurile normal şi trebuie sǎ fie sprijinitǎ de autoritatea de reglementare pentru o perioadǎ prelungitǎ, nu mai existǎ alt remediu decât închiderea sau preluarea ei de cǎtre o bancǎ mai puternicǎ. Este posibil ca un asemenea destin sǎ marcheze şi bǎncile nevinovate prin contaminare.

5.2.3. Protejarea împotriva riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate are ca punct de plecare comportamentul unui anumit numǎr de deponenţi, care, dintr-un motiv sau altul decide, dintr-o datǎ, fǎrǎ a aniticipa în prealabil, retragerea depozitelor. Pentru bancǎ acest comportament are o serie de urmǎri negative care, utilizate în scarǎ, determinǎ pierderi din ce în ce mai importante. Ca să facă faţă acestei situaţii banca:

va utiliza toate disponibilitǎţile existente, inclusiv cele din conturile bǎncii de la banca centralǎ;

78 Predescu I., op. cit., pag. 83

104

se va angaja la contractarea de împrumuturi de la alte bǎnci, tot mai costisitoare, în condiţiile în care, cererea creşte pe mǎsurǎ ce se extinde comportamentul deponenţilor;

va proceda şi la vânzarea activelor sale lichide din portofoliul de investiţii cu lichiditate stabilǎ (titluri şi alte deţineri), în vederea satisfacerii cerinţelor de lichiditate doar ca mǎsurǎ de ultimǎ instanţǎ deoarece lichidarea activelor sub imperiul oportunitǎţii prin forţarea pieţei pot duce la pierderi importante.

Pentru bǎncile aflate în acestă situaţie obţinerea de resurse suplimentare este foarte scumpǎ şi chiar în aceste condiţii operaţiunea devine riscantǎ pentru terţi şi banca se aflǎ în pragul falimentului.

În aceste situaţii se pune problema: care trebuie sǎ fie, dincolo de situaţiile de conjuncturǎ tensionate, comportamentul normal al bǎncilor pentru asigurarea lichiditǎţii?79. Lichiditatea este asiguratǎ prin condiţiile de acces al bǎncilor la piaţa monetarǎ, condiţii determinate de caracteristici proprii, cum sunt:

nevoile de resurse şi regularitatea lor; calitatea planificǎrii lor în decursul timpului; structura lor financiarǎ; nivelul rating-ului lor, expresie a situaţiei financiare globale.În mod curent deci, în condiţii normale, riscul de lichiditate este legat de

capacitatea bǎncii de a mobiliza resurse la costuri „normale”. Totodatǎ, bǎncile acordǎ o atenţie deosebitǎ protejǎrii împotriva riscului de lichiditate80 şi au posibilitatea ca prin folosirea unor metode specifice sǎ reducǎ pânǎ la eliminarea efectivǎ a riscului de lichiditate din activitatea lor. Aceste metode vizeazǎ resursele şi plasamentele bǎncii.

I. Metode privind resursele bǎncii

Metodele privind resursele bǎncii sunt urmǎtoarele: atragerea depozitelor de la populaţie; cǎutarea permanentǎ a unor depozite stabile; creşterea fondurior proprii; refinanţarea.

1. Atragerea depozitelor de la populaţie

Acordarea de credite de cǎtre bǎnci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub formǎ de depozite atrase. Riscul de lichiditate apare atunci când beneficiarii de credite nu ramburseazǎ creditele la termenele prevǎzute în contract. Pentru a-şi asigura continuitatea, banca trebuie sǎ-şi reconstituie depozitele, sǎ gǎseascǎ noi resurse care sǎ acopere nerambursǎrile. Bǎncile care pot sǎ atragǎ depozite de la populaţie într-un volum foarte mare sunt mai puţin îngrijorate de nerambursǎrile în termen a creditelor acordate. În general, bǎncile mari au un atu în atragerea de depozite şi sunt mai puţin vulnerabile la nerambursǎrile la timp a creditelor promovate de ele. De cealaltă parte, pentru bǎncile mici problema este mai dificilǎ, acestea trebuind sǎ-şi acopere uneori în întregime nerambursǎrile prin apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţionalǎ sau la împrumuturi pe piaţa interbancarǎ.

2. Cǎutarea unor depozite stabile

79 Basno C., Dardac N., Management bancar, Editura Economică, Bucureşti 2002, pag. 1680 Stoica M., op. cit., pag. 155-156

105

Bǎncile sunt interesate în promovarea unor produse prin care sǎ-şi constituie depozite stabile (depozite la termen, certificate de depozite, etc.). Din punct de vedere al rentabilitǎţii, aceste depozite aduc mai puţin profit bǎncii, dar diminueazǎ în schimb riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat (deponenţii vor primi dobânzi mai mici).

Managementul riscului apare ca o funcţie a raportului risc-profit81, în acest sens, existând douǎ strategii clasice:

- o bancǎ poate sǎ-şi asume conştient riscuri mari, atunci când îşi propune ca obiectiv pentru anul urmǎtor dublarea profiturilor, spre exemplu. Aceasta va conduce la diverse acţiuni specifice în vederea realizǎrii acestui scop, cum ar fi: creşterea marjei dobânzii (ajustarea nivelurilor dobânzii active şi pasive), prin destinderea politicilor creditelor, în sensul creşterii ponderii lor în totalul plasamentelor şi creşterea depozitelor la vedere în totalul resurselor.

- a doua alternativǎ, în care o bancǎ poate sǎ decidǎ realizarea şi adoptarea unei atitudini prudente, a unei strategii de dezvoltare pornind de la scopul minimizǎrii riscurilor, asigurându-şi, în consecinţǎ profituri mici, dar sigure prin cǎutarea permanentǎ de depozite de o stabilitate îndelungatǎ.

Stabilitatea depozitelor permite bǎncilor sǎ facǎ investiţii pe termen lung, care aduc mai mult profit bǎncii. Atragerea de depozite pe termen lung este încurajatǎ şi de existenţa unui sistem de asigurare a depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar prin Fondul de Garantare, în timp ce conturile de disponibilitǎţi ale persoanelor juridice nu sunt asigurate.

3. Creşterea fondurilor proprii

Majorarea capitalului social şi implicit a fondurilor proprii determinǎ bǎncile sǎ-şi mǎreascǎ lichiditǎţile şi puterea lor financiarǎ, având posibilitatea de a face investiţii pe termen lung din fondurile proprii.

4. Refinanţarea

Aceasta constǎ în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanţe pe care banca le are în portofoliul ei, în schimbul lichiditǎţilor de care are nevoie urgentǎ, pe de o parte. Pentru a dispune de aceste titluri bǎncile fie fac investiţii în titluri de valoare, fie acceptǎ garanţii titluri de valoare sau transferabile în titluri de valoare, în procesul de acordare a creditelor. Iar pe de altǎ parte, refinanţarea constǎ în apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţionalǎ a României. În mod normal, banca centralǎ va îndeplini rolul de împrumutǎtor de ultimǎ instanţǎ, datoritǎ dobânzii foarte mari aferente acestor credite, dar numai în limita în care considerǎ cǎ împrumuturile acordate vor fi rambursate pe viitor.

Banca Naţionalǎ a României, ca şi alte bǎnci centrale, percepe de obicei o ratǎ a dobânzii foarte ridicatǎ la astfel de credite pentru a încuraja bǎncile sǎ fie prudente în managementul disponibilitǎţilor şi sǎ le descurajeze în ceea ce priveşte dependenţa de banca centralǎ. În cazul în care rambursarea se face dupǎ o perioadǎ mai lungǎ de timp (dar nu mai târziu de 30 de zile), banca centralǎ poate sǎ sprijine o bancǎ în aceastǎ perioadǎ, însǎ introduce o supraveghere mai atentǎ, îndeosebi dacǎ crede cǎ un potenţial faliment ar determina diminuarea încrederii în sistemul bancar.

II. Metode privind plasamentele bǎncii

81 Niţu I., op. cit., pag. 38

106

Metodele privind plasamentele bǎncii vizeazǎ în mod exclusiv gestiunea tezaurului bǎncii ceea ce înseamnǎ a asigura în mod continuu un echilibru între lichiditǎţi şi plasamente. Acest lucru presupune:

Prevederea evoluţiei zilnice a intrǎrilor şi ieşirilor de fonduri şi deci a soldului net al bǎncii la sfârşitul zilei. Toate operaţiunile fǎcute de bancǎ se materializeazǎ sub forma unor solduri creditoare sau debitoare faţǎ de Banca Naţionalǎ. Administratorul trezoreriei trebuie sǎ prevadǎ din timp acest sold pe care îl va respecta fǎcând diverse operaţiuni bancare, fie în avans sau în ziua respectivǎ. Acest sold ideal va trebui sǎ fie creditor pentru a asigura rezervele obligatorii la Banca Naţionalǎ a României.

Acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor. Acoperirea deficitelor de rezerve între soldul rezultat la sfârşitul zilei şi cel ideal înseamnǎ a împrumuta fie de pe piaţa interbancarǎ, fie de la Banca Naţionalǎ. Aceastǎ refinanţare presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din portofoliul bǎncii astfel încât costul creditului sǎ fie cât mai mic. Excedentele de rezerve rezultate vor fi plasate pe piaţa interbancarǎ, sau vor fi utilizate pentru stingerea unor obligaţii ale bǎncii în avans, în cazul când se preconizeazǎ o creştere a ratei dobânzii.

Prin aceste operaţiuni trezoreria asigurǎ atât rezervele minime obligatorii, cât şi respectarea raportului de lichiditate impus de autoritǎţi.

Pe lângǎ folosirea acestor metode specifice de reducere a riscului de lichiditate din activitatea lor, bǎncile mai recurg şi la alte modalitǎţi de reducere a influenţei riscului de lichiditate cum ar fi:

diversificarea sistemului depozitelor; utilizarea resurselor complementare; obţinerea garanţiilor de stat la creditele problemă; urmărirea şi controlul echilibrului active-pasive; menţinerea nivelului optim al activelor.

5.3. Gestiunea riscului de lichiditate

5.3.1. Politici şi tehnici de gestiune a riscului de lichiditate

Gestiunea riscului lichiditǎţii prezintǎ importanţǎ cel puţin din douǎ puncte de vedere, şi anume: în primul rând un nivel necorespunzǎtor al lichiditǎţii (lichiditǎţi insuficiente) poate conduce în situaţia unei reduceri neaşteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor surse suplimentare cu costuri mai mari reducând profitabilitatea bǎncii, şi determinǎ în ultimǎ instanţǎ insolvabilitatea, iar în al doilea rând o lichiditate excesivǎ poate determina scǎderea rentabilitǎţii activelor şi în consecinţǎ performanţe financiare slabe. Se are în vedere, în acest sens, prin managementul lichiditǎţii modul de stabilire a mǎsurilor de asigurare a lichiditǎţii, în încercarea de a evita unele niveluri extreme (prea mari sau prea mici) ale lichiditǎţii.

Gestiunea lichiditǎţii reprezintǎ o funcţie bancarǎ cheie şi o parte integrantǎ a procesului de management al activelor şi datoriilor. În activitatea de zi cu zi, gestiunea lichiditǎţii se realizeazǎ de regulǎ prin managementul activelor bǎncii, iar pe termen mediu, lichididitatea este de asemenea abordatǎ prin managementul structurii datoriilor unei bǎnci. Nivelul de lichiditate considerat adecvat pentru o bancǎ poate fi insuficient pentru alta. Situaţia lichiditǎţii unei anumite bǎnci poate varia de la adecvat la neadecvat, în funcţie de nevoia anticipatǎ de fonduri la un moment dat.

107

Menţinerea unui grad adecvat de lichiditate de cǎtre toate bǎncile este extrem de importantǎ pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontǎrile interbancare. Din acest motiv, analiştii în problemele de lichiditate solicitǎ managementului bancar nu doar sǎ cuantifice poziţia lichiditǎţii bǎncii în prezent, ci sǎ analizeze modul în care necesitǎţile de finanţare ar putea sǎ evolueze în condiţiile unor scenarii diverse, inclusiv în cazul apariţiei unor condiţii adverse, generatoare de crizǎ.

Politicile de gestiune al lichiditǎţii sunt alcǎtuite, de regulǎ, dintr-o structurǎ de luare a deciziilor pentru gestionarea riscului, un model de abordare a operaţiunilor de finanţare şi lichiditate, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate şi un set de proceduri pentru planificarea lichiditǎţii dupǎ scenarii alternative, inclusiv situaţii de crizǎ.

Structura de luare a deciziilor reflectǎ importanţa pe care conducerea o acordǎ lichiditǎţii, în general: bǎncile care pun accent pe lichiditate în mod normal instituţionalizeazǎ structura pentru managementul riscului de lichiditate din ALCO (Assets and Liabilities Committee – Comitetul de gestionare a activelor şi pasivelor) şi desemneazǎ asumarea responsabilitǎţii stabilirii politicilor de lichiditate şi revizuire a deciziilor în acest domeniu celui mai înalt nivel al conducerii bǎncii.

Fiecare bancǎ trebuie sǎ aibǎ aprobatǎ o strategie pentru managementul operativ al lichiditǎţii, strategie ce trebuie sǎ fie comunicatǎ în interiorul organizaţiei82, datoritǎ faptului cǎ, în multe bǎnci, managementul lichiditǎţii nu mai este responsabilitatea integralǎ a trezoreriei. Noi strategii de produse sau afaceri (exemplu: conversia creditelor comerciale în acţiuni ce vor fi vândute investitorilor) sau un colaps al sistemului informaţional/informatic pot avea un impact important asupra riscului de lichiditate. Prin urmare, toate entitǎţile din cadrul bǎncii care desfaşoarǎ activitǎţi cu impact asupra lichiditǎţii trebuie sǎ cunoascǎ strategia de lichiditate şi sǎ opereze conform cu procedurile şi politicile organizaţiei.

Un aspect important privind managementul lichiditǎţii îl constituie emiterea de cǎtre bǎnci a ipotezelor cu privire la necesarul viitor de fonduri, la nevoile viitoare de lichiditǎţi, atât pe termen foarte scurt, cât şi pe termene mai lungi. Nevoile de lichiditate de obicei sunt determinate de construirea scǎrii scadenţelor care cuprinde fluxurile de numerar de ieşire şi intrare aşteptate de-a lungul unei serii de intervale de timp specificate. Odatǎ determinate nevoile sale de lichiditate, banca trebuie sǎ decidǎ asupra modului de acoperire al lor.

Gestiunea lichiditǎţii este legată de cerinţele de finanţare nete, banca putând majora nivelul sǎu de lichiditate prin intermediul managementului activelor, managementului datoriilor sau (şi cel mai frecvent) o îmbinare a celor douǎ. Managementul activelor în acest caz, include potenţialul acestora de a fi vândute şi utilizate drept colateral, ce ar permite creşterea fluxurilor de intrǎri de fonduri. În determinarea lichiditǎţii activelor acestea pot fi clasificate în patru categorii:

- cele mai lichide active includ elemente precum numerarul şi titlurile de stat ce sunt eligibile pentru utilizare drept colateral pentru bǎncile centrale în operaţiunile de open market; aceste active tranzacţionabile pot fi utilizate fie pentru obţinerea de lichiditate de la bǎncile centrale, fie pentru a fi vândute ori pentru a fi utilizate drept colateral în piaţǎ;

- a doua categorie de active o reprezintǎ celelate titluri ce pot fi valorificate pe piaţǎ precum acţiunile şi creditele interbancare ce pot fi vândute, dar care îşi pot pierde din lichiditate în condiţii adverse de piaţǎ;

- active mai puţin lichide cum sunt creditele acordate de bǎnci şi care pot fi vândute;

82 Dǎnilǎ N., Dǎnilǎ M. I., Anghel L. C., Managementul lichiditǎţii bancare, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2002, pag. 105

108

- activele cele mai puţin lichide includ active greu vandabile precum credite care pot fi vândute numai într-un timp îndelungat, investiţiile în subsidiare, precum şi creditele cu diverse probleme.

Bǎnci diferite pot încadra acelaşi activ în diferite categorii în tabelul de maturitate, datoritǎ diferenţelor în principiile de management intern al activelor şi pasivelor. În practicǎ, banca poate acoperi nevoile sale de lichiditate prin vânzarea acestor active.

Diferenţele majore între lichiditatea bǎncilor mai mari şi cea a bǎncilor de talie micǎ este aceea cǎ, pe lângǎ determinarea în mod deliberat a pǎrţii de active a bilanţului, bǎncile mai mari pot controla într-o mai bunǎ mǎsurǎ nivelul şi alcǎtuirea datoriilor lor. De aceea ele au o varietate mai largǎ de opţiuni din care sǎ selecteze metoda cea mai puţin costisitoare de atragere a fondurilor necesare şi privesc, în acest sens piata monetarǎ (interbancarǎ) ca pe o sursǎ pentru achiziţionarea discreţionarǎ de fonduri pe termen scurt pe baza concurenţei privind rata dobânzii, proces care poate ajuta la satisfacerea nevoilor de lichiditate.

Strategia de finanţare a riscului de lichiditate reprezintǎ un aspect cheie al gestiunii lichiditǎţii, fiind concretizatǎ în special în depozite şi împrumuturi pe piaţǎ. Bǎncile care deţin în portofoliu depozite stabile, cu valoare mare şi diversǎ probabil vor întâmpina probleme de lichiditate mai puţine decât bǎncile care nu dispun de astfel de depozite. Un principiu cardinal al managementului riscului de lichiditate constǎ în diversificarea sistemului de depozite din punct de vedere al numǎrului de clienţi persoane fizice/juridice, al distribuţiei geografice, al tipurilor de conturi şi instrumente, al spectrului de scadenţe. Diversificarea asigurǎ o mai bunǎ stabilitate comportamentalǎ şi evitǎ concentrarea ieşirilor de fonduri într-o anumitǎ zi sau perioadǎ. Evaluarea structurii şi tipului bazei de depozite precum şi evaluarea stǎrii (stabilitatea şi calitatea) depozitelor constituie punctul de plecare pentru evaluarea riscului de lichiditate şi necesitǎ informaţii referitoare la:

- gama de produse de tip depozite existente, împreunǎ cu numǎrul de conturi şi soldul fiecǎruia, natura deponentului (agenţi economici sau persoane fizice), clasificǎrile dupǎ condiţiile depozitelor cum ar fi moneda, scadenţa şi rata dobânzii;

- concentrarea depozitelor, inclusiv individualizarea clienţilor cu depozite mai mari de o anumitǎ valoare din active, cu indicarea termenului şi a ratei dobânzii pentru fiecare;

- administrarea depozitelor, inclusiv informaţii referitoare la adecvarea sistemelor de înregistrare şi control a operaţiunilor cu deponenţii şi a accesului intern la conturile clienţilor, precum şi asupra calculului şi formei plǎţii dobânzii.

Din cauza concurenţei pentru fonduri, conducerea unei bǎnci este interesatǎ sǎ adopte şi sǎ urmǎreascǎ un program de dezvoltare şi atragere a tuturor tipurilor de depozite, atât în ceea ce priveşte creşterea volumului acestora, cât şi calitatea structurii depozitelor pentru a determina ponderea din structura depozitelor a celor stabile/bazǎ, fluctuante/sezoniere şi volatile, şi pentru a dispune de o informare corespunzǎtoare a retragerilor anticipate şi potenţiale.

Deşi lichiditatea este în general gestionatǎ în condiţii normale, banca trebuie sǎ fie pregǎtitǎ sǎ realizeze managementul acesteia în condiţii speciale (anormale). Gestiunea lichiditǎţii în condiţii speciale (anormale) include managementul activelor şi al datoriilor în condiţii speciale. Astfel, în condiţii normale, active lichide pot fi convertite rapid în lichiditate la costuri rezonabile şi multe bǎnci includ asemenea active în cadrul analizelor ce au ca obiectiv identificarea surselor de fonduri. Totusi, crizele apǎrute în piaţǎ au demonstrat cǎ vǎnzarea activelor poate sǎ nu mai prezinte o sursǎ viabilǎ de fonduri, în scopul asigurǎrii lichiditǎţii, iar banca va trebui sǎ decidǎ cum va fi afectatǎ lichiditatea

109

unui activ în cazul diferitelor scenarii. Anumite active care sunt foarte lichide în condiţii curente pot sǎ-şi reducǎ substanţial lichiditatea în condiţii adverse de piaţǎ. Aceastǎ asimetrie a lichiditǎţii este un element cu o importanţǎ în creştere datoritǎ instrumentelor în dezvoltare în cadrul pieţelor. Prin urmare, o bancǎ va putea încadra activul în diferite benzi de scadenţǎ, în funcţie de tipul scenariului previzionat.

În ce priveşte pasivele bancare, o bancǎ trebuie mai întâi sǎ examineze evoluţia propriilor pasive în condiţii normale de afaceri, stabilind urmǎtoarelor elemente:

nivelul normal al depozitelor şi al celorlalte pasive ce se reînnoiesc la scadenţǎ; scadenţa depozitelor ce nu prezintǎ o maturitate contractualǎ precum

disponibilitǎţile la vedere şi alte tipuri de conturi de economii; nivelul normal de creştere al noilor depozite.O parte esenţialǎ a planificǎrii lichiditǎţii şi gestionǎrii riscului o reprezintǎ

previzionarea unor evenimente viitoare posibile. Bǎncile trebuie sǎ estimeze cu regularitate fluxurile de numerar aşteptate în loc sǎ se concentreze doar pe perioadele contractuale în cursul cǎrora pot apǎrea intrǎri sau ieşiri de numerar. Managemntul riscului de lichiditate trebuie sǎ ia în considerare variante diferite pentru a determina dacǎ o bancǎ este sau nu suficient de lichidǎ în funcţie de comportamentul fluxurilor de numerar în diferite condiţii. Astfel, înţelegerea contextului managementului riscului de lichiditate implicǎ abordarea de cǎtre bancǎ a finanţǎrii şi planificǎrii lichiditǎţilor dupǎ scenarii alternative.

O bancǎ trebuie sǎ analizeze lichiditatea utilizând o varietate de scenarii de tip „what if” 83, în cadrul cǎrora, banca trebuie sǎ evalueze fluctuaţiile lichiditǎţii si pentru care trebuie sǎ se ia în considerare factori interni (specifici bǎncii) şi externi (dependenţi de piaţǎ).

5.3.2. Managementul lichiditǎţii în situaţii de crizǎ

Criza de lichiditate se manifestǎ în douǎ etape84:- etapa aparentǎ (operativǎ) – sesizatǎ în timp real de entitǎţile funcţionale ale

bǎncii, care lucreazǎ direct cu clientul; se manifestǎ prin creşterea într-un interval de timp scurt a ieşirilor de resurse din bancǎ pe diverse cǎi - ridicǎri de numerar, ordine de platǎ şi alte substitute de numerar;

- etapa de confirmare - în care se cuantificǎ dimensiunile reale ale crizei; acestea se calculeazǎ pe baza datelor cuprinse în situaţiile operative, balanţele contabile şi bazele de date ale bǎncii.

Potenţiala crizǎ se face semnalatǎ operativ prin scǎderea constantǎ şi continuǎ a diferenţei pozitive între încasǎri şi plǎţi la nivelul bǎncii, şi din scǎderea constantǎ a excedentului înregistrat pe prima bandǎ de scadenţǎ, calculat zilnic în situaţia indicatorului de lichiditate.

O bancǎ trebuie sǎ deţinǎ planuri privind gestionarea evenimentelor neprevǎzute, în scopul realizǎrii strategiei privind managementul crizelor de lichiditate şi a procedurilor pentru acoperirea deficitelor de lichiditate în situaţii de crizǎ.85

Elaborarea de planuri, proiecţii privind lichiditatea unei bǎnci în sitaţii de crizǎ trebuie sǎ înceapǎ în mod sistematic şi riguros, imediat ce banca anticipeazǎ deficite persistente de lichiditate sau se confruntǎ cu dificultǎţi de refinanţare sau înlocuire a datoriilor sale. În cazul unei perioade de crizǎ de piaţǎ, proiecţiile de lichiditate trebuie sǎ înceapǎ a fi realizate la primul semnal cǎ situaţia macroeconomicǎ se schimbǎ sau cǎ

83 Dǎnilǎ N., Dǎnilǎ M. I., Anghel L. C., op. cit., pag. 11084 Runcan L., Politici de gestionare a riscului de lichiditate în bǎncile comerciale, volumul simpozionului internaţional Specializare, Integrare şi Dezvoltare, Cluj-Napoca, 2003, pag. 42385 Dǎnilǎ N., Dǎnilǎ M. I., Anghel L. C., op. cit., pag. 118

110

prezumţiile privind comportamentul activelor sau datoriilor bǎncii în condiţii normale de activitate nu sunt valide.

Alte componente ale planului privind evenimentele neprevǎzute implicǎ menţinerea relaţiei cu principalii furnizori de fonduri, în cadrul relaţiilor comerciale şi a celor extrabilanţiere. Strategia bǎncii poate necesita menţinerea unei relaţii intense de colaborare cu contrapartidele comerciale, bǎncile corespondente, clienţii corporativi, sistemele de plǎţi şi deţinǎtorii importanţi de depozite întrucât construirea unor astfel de relaţii statornice cu principalii furnizori de fonduri poate reprezenta o „linie defensivǎ” în cadrul perioadei de crizǎ, ceea ce ar permite o mai bunǎ poziţie în ce priveşte acumularea de fonduri în circumstanţe anormale ale pieţei.

5.3.3. Proceduri de urmat în caz de crizǎ

Mesajul receptat a unei potenţiale crize impune instaurarea unui comandament de crizǎ 86- alcǎtuit din directorul de trezorerie şi coordonatorul acestuia din Comitetul managerial. Comandamentul de crizǎ hotǎrǎşte operativ mǎsurile şi ordinea în care vor fi luate ele, atribuţiile membrilor acestui comandament fiind:- directorul general are atribuţii de decizie strategicǎ atât în relaţia cu direcţia trezorerie, cât şi în relaţia cu Comitetul Managerial şi Consiliul de Administraţie.- directorul de trezorerie are atribuţii operative, el este cel care primeşte toate informaţiile de la sucursale şi de la compartimentele centralei, le prelucreazǎ şi aplicǎ operativ deciziile luate în comandamentul de crizǎ.

În cazul unei crize de lichiditate, se vor lua mǎsuri într-o anumitǎ ordine de prioritate, prezentatǎ în cǎsuţa de mai jos.

Căsuţa nr. 1 - Mǎsuri de luat în caz de crizǎ

Sursa: Norme ale băncilor comerciale

Tratarea riscului de lichiditate incumbǎ utilizarea unor instrumente şi tehnici pe care am încercat sǎ le prezint în paragrafele urmǎtoare.

Planurile privind gestionarea evenimentelor neprevǎzute, amintite anterior, prin care se încerca estimarea gradului de vulnerabilitate la crize de lichiditate a bǎncii reprezintǎ o tehnicǎ mai simplistǎ de management a riscului de lichiditate.

86 Runcan L., op. cit., pag. 425

111

1. utilizarea numerarului din casierii şi a disponibilitǎţilor din contul nostro;2. resursa atrasǎ de la bǎnci – limitatǎ de nivelul maxim al limitelor de expunere ale bǎncilor partenere faţǎ de banca respectivǎ;3. suspendarea liniilor de credit neangajate, limitarea temporarǎ a creditǎrii prin pârghii comerciale uzuale, ţinerea sub control a scadenţelor de încasat din rate de credit, dobânzi, speze şi comisioane;4. reducerea poziţiei valutare în limitele admise de reglementǎrile în vigoare;5. lichidizarea parţialǎ sau totalǎ a portofoliului de titluri de stat fie prin operaţiuni repo/reverse repo, fie prin vânzarea definitivǎ;6. obţinerea de credite pe perioade mai lungi de la bǎnci corespondente şi / sau BNR;7. mǎsuri ce încalcǎ prevederile legale, ale cǎror sancţiuni sunt cuantificabile, anume reducerea poziţiei valutare sub minimul impus de norme, utilizarea disponibilului din RMO (nerealizarea RMO);8. majorarea capitalului social, împrumuturi subordonate.

În scopul mǎsurǎrii expunerii la riscul de lichiditate se foloseşte o analizǎ bazatǎ pe simulare şi anume studiul necesitǎţii de finanţare care se manifestǎ în diferite situaţii de crizǎ dintre cele mai severe. Pentru fiecare astfel de scenariu, banca va evalua capacitatea sa de autofinanţare, cǎutând în acelaşi timp sǎ determine cât mai exact, viteza de propagare a şocului în cadrul industriei bancare şi intervalul de timp pânǎ când acesta o va afecta şi pe ea. Aşadar, rezultatele simulǎrii unor crize se vor exprima în numǎr de zile de expunere la risc sau în numǎr de zile de crizǎ de finanţare.

Un alt aspect semnificativ al managementului riscului de lichiditate îl constituie dependenţa de o singurǎ sursǎ de finanţare, denumitǎ şi riscul concentrǎrii. Retragerea fondurilor unuia sau mai multor deponenţi mari ai unei bǎnci determinǎ probleme mari dacǎ nu pot fi gǎsite imediat surse alternative de finanţare. De aceea, majoritatea bǎncilor recurg la monitorizarea foarte atentǎ a mixului de finanţare şi a concentrǎrii deponenţilor pentru a preveni dependenţa excesivǎ de o anumitǎ sursǎ. În asemenea condiţii organele de reglementare îşi îndreaptǎ din ce în ce mai mult atenţia înspre necorelarea fluxurilor de lichiditate şi înspre capacitatea bǎncilor de a finanţa astfel de necorelǎri cu continuitate şi mai puţin pe activele lichide cerute de reglementǎri şi accesul tradiţional la banca centralǎ.

Astfel, gestiunea riscului de lichiditate trebuie sǎ acorde o atenţie adecvatǎ mixului între finanţarea de la marii creditori şi cea de la micii creditori şi, în legǎturǎ cu aceasta, expunerii la riscul faţǎ de marii deponenţi şi modului în care banca se bazeazǎ corespunzǎtor sau nu pe sursele individuale de finanţare.

5.3.4. Rolul analizei GAP în managementul riscului de lichiditate

O analizǎ importantǎ efectuatǎ de bǎnci privitoare la riscul de lichiditate este analiza GAP ca instrument de gestionare a lichiditǎţilor. Analiza GAP este bazatǎ pe analiza de tip cashflow (intrǎri şi ieşiri de fonduri ce afecteazǎ banca), prin luarea în considerare a scadenţelor reziduale, atât a elementelor de activ/pasiv, cât şi a elementelor extrabilanţiere. Caracteristicile analizei GAP sunt:

repartizarea pe benzi de scadenţǎ a elementelor de activ/pasiv şi extrabilanţiere;

modalitatea de includere integralǎ sau ponderatǎ a elementelor de pasiv; calculul pe fiecare bandǎ de scadenţǎ a indicatorilor de lichiditate şi utilizarea

capitalului şi a fondurilor proprii în cadrul calcului acestora; modalitatea de calcul a indicatorilor prin raportarea indicilor Gap la total activ; aplicarea separatǎ a analizei pentru activele şi pasivele în lei şi separat în valutǎ; reportarea excedentului de lichiditate/deficitului de resurse pentru urmǎtoarea

bandǎ de scadenţǎ.Scopul realizǎrii analizei de tip GAP îl constituie identificarea problemelor ce pot

apǎrea în nivelul lichiditǎţii unei bǎnci, precum şi evidenţierea decalajului (GAP-ului) dintre plasamentele si resursele cu scadenţǎ rezidualǎ în anumite intervale de timp. Decalajele astfel semnalate trebuie diminuate pentru a reduce riscul de lichiditate monitorizat şi prin intermediul acestei analize. Aceste GAP-uri, pe fiecare interval de maturitate, pot conduce la clarificarea anumitor aspecte legate de lichiditatea atât pe termen scurt, cât şi mediu/lung.

În situaţia efectuǎrii frecvente a analizei de tip GAP se va diminua corespunzǎtor riscul de lichiditate în cazul în care aspectele sesizate vor fi corectate prin mǎsuri adoptate în timp util. Încadrarea elementelor ce sunt incluse în analiza GAP se face în benzile de scadenţǎ rezidualǎ în care acestea vor produce efecte (intrare/ieşire de fonduri), spre exemplu: creditele, în funcţie de datele de achitare efectivǎ a ratelor şi/sau a dobânzilor; titlurile de stat, în functie de scadenţa finalǎ şi a datelor de achitare a cuponului (dobânzii)

112

aferent; activele interbancare, în funcţie de scadenţa depozitelor, iar în cazul disponibilitǎţilor la vedere în prima bandǎ de scadenţǎ, precum şi soldul rezervei minime obligatorii; capitalul şi fondurile proprii reprezentând resurse pe termen lung se introduc în cel mai îndepǎrtat interval de maturitae. În general, analiza de tip GAP se efectueazǎ pentru o anumitǎ datǎ, putându-se caracteriza ca o „pozǎ” la un moment dat a lichiditǎţii structurii activelor şi pasivelor, din punct de vedere al scadenţelor reziduale.

Un element important îl constituie stabilirea numǎrului de intervale de maturitǎţi reziduale ce vor fi analizate, în general în practicǎ fiind utilizate între 5 şi 12 intervale, iar utilizarea a peste 12 intervale va mǎri complexitatea analizei şi surplusul de informaţii va fi nesemnificativ, putând conduce la concluzii eronate. De asemenea, în funcţie de caracteristicile bilanţiere ale fiecǎrei bǎnci, de sistemul informatic şi informaţional al instituţiei şi de aspectele ce se doresc analizate se stabilesc lungimile fiecǎrei benzi de maturitate rezidualǎ, nefiind recomandabilǎ utilizarea unor intervale prea lungi de timp datoritǎ posibilitǎţii estimǎrii eronate a indicilor GAP.

GAP-ul reprezintǎ diferenţa dintre activul şi pasivul scadent în acelaşi interval de maturitate rezidualǎ şi poate fi:

- GAP pozitiv (activ scadent > pasiv scadent) ceea ce înseamnǎ cǎ plasamentele bǎncii scadente în acelaşi interval sunt superioare resurselor atrase şi scadente în acelaşi interval, existând fonduri suficiente pentru achitarea plǎţilor solicitate de clienţi;

- GAP negativ, care descrie o situaţie inversǎ celei precedente şi reprezintǎ o problemǎ pentru bancǎ, în special dacǎ se înregistreazǎ pe intervale de maturitate apropiatǎ de momentul zero al analizei. Resursele scadente în acest interval nu pot fi acoperite cu plasamentele scadente în acelaşi interval redus, banca fiind obligatǎ sǎ recurgǎ la desfiinţarea înainte de scadenţǎ a altor active lichide (vânzarea pe piaţa secundarǎ a titlurilor de stat, desfiinţarea depozitelor interbancare înainte de scadenţǎ) dupǎ ce în prealabil a utilizat toate fondurile lichide existente. Indicele GAP negativ indicǎ deci o situaţie care trebuie corectatǎ în timp scurt pentru a diminua riscul de lichiditate.

GAP-ul cumulat pe mai multe intervale de maturitate reprezintǎ suma algebricǎ a GAP-urilor pe intervalele respective.

Indicele GAP (%) exprimǎ relativ mǎrimea diferenţei cumulate între plasamentele şi resursele scadente în intervalul de maturitate respectiv, raportatǎ la total activ.

În general, fiecare bancǎ poate lua în considerare propria strategie de asigurare a lichiditǎţii, strategie care în general impune şi anumite limitǎri ale GAP-urilor pe fiecare interval de maturitate rezidualǎ şi implicit a indicilor GAP. Se considerǎ importantǎ evitarea indicilor GAP negativi de valori importante în primele intervale de maturitate, dar, de asemenea, nu este o situaţie deosebit de atractivǎ (din punct de vedere al profitabilitǎţii) înregistrarea de indici GAP pozitivi de valori substanţiale, deoarece aceşti indici se obţin prin atragerea de resurse cu scadenţǎ îndelungatǎ şi plasarea lor pe scadenţe reduse, ceea ce diminueazǎ volumul profitului ce s-ar putea obţine.

În funcţie de obiectivele proprii fiecǎrei bǎnci şi de înclinaţia cǎtre risc, în sensul obţinerii unui profit maxim care inevitabil va conduce la o majorare a riscului de lichiditate, se pot stabili trei tipuri generale de strategii în ce priveşte limitele de variaţie a indicilor GAP, în funcţie de obiectivele propuse a fi atinse, astfel:

risc minim de lichiditate ce determinǎ profitul obţinut. Un risc minim va determina stabilirea unor limite strânse de variaţie a indicilor GAP şi o politicǎ relativ rigidǎ de încadrare în limitele stabilite. Menţinerea unui risc redus de lichiditate, care însǎ nu poate fi anulat, necesitǎ înregistrarea unor indici GAP

113

care sǎ depǎşeascǎ permanent un nivel pozitiv (+10% sau +15%) în special pentru primele benzi de scadenţǎ (cel puţin primele trei luni).

risc mediu de lichiditate ce determinǎ profitul obţinut. Riscul mediu de lichiditate nu trebuie înţeles ca un risc apropiat de cel major, ci ca un risc asumat controlat în vederea obţinerii unui profit mediu, în comparaţie cu indicatorii globali realizaţi în sistemul bancar. Şi în cazul aceste strategii se vor monitoriza permanent indicii GAP, cu deosebirea cǎ în acest caz se vor stabili culoare de variaţie ale indicilor (de exemplu, -15% şi + 15% pentru analiza la nivel global) sau chiar numai valori minime (de exemplu, nivel minim de variaţie de -15% pentru USD), în funcţie de caracteristicile bilanţiere proprii fiecǎrei bǎnci. Aceste limite trebuie stabilite diferenţiat pentru anumite benzi de scadenţǎ.

profit maxim ce determinǎ risc de lichiditate maxim. Dacǎ la precedentele strategii riscul de lichiditate determinǎ profitul, existǎ şi instituţii care în dorinţa de obţinere a unui profit considerabil şi imediat menţin riscul de lichiditate le cele mai înalte cote. Aceste strategii pot fi aplicate numai în medii economice puţin dezvoltate şi asupra cǎrora nu se exercitǎ un control riguros. Obţinerea de profit maxim conduce în principal la efectuarea de plasamente pe termene îndelungate fǎrǎ a se ţine cont de maturitatea resurselor disponibile. În aceste strategii nu existǎ limite de variaţie impuse indicilor GAP.

Riscul de lichiditate se reduce considerabil în situaţia în care pe fiecare bandǎ de scadenţǎ volumul activelor este egal cu cel al pasivelor. Acest obiectiv este extrem de greu de atins şi apoi de menţinut o perioadǎ lungǎ de timp, însǎ este posibil a se realiza prin intermediul mix-ului surselor şi activelor87, gestionarea corelatǎ a activelor cu pasivele, concept ce pune accent pe câteva aspecte:

a) managementul bǎncii trebuie sǎ exercite un control asupra volumului mix-ului, rentabilitǎţii şi a costurilor activelor şi pasivelor pentru a obţine un optim între interesele pe termen scurt şi cele pe termen lung;

b) controlul managementului asupra activelor trebuie coordonat cu controlul pasivelor, ajutând la maximizarea marjei dintre veniturile bǎncii provenite din valorificarea activelor şi costul pasivelor.

Perfecţionarea tehnicilor de gestionare a pasivelor a sporit modelele de alocare a fondurilor bǎncii. Metoda separǎrii fondurilor, impune reconsiderarea surselor, având în vedere grupa din care provin. Dacǎ fondurile bǎncii provin în principal din surse pe termen scurt, surse volatile, managerul trebuie sǎ se preocupe de veniturile din credite pe termen scurt şi titluri lichide. Contrar, atunci când banca îşi constituie cea mai mare parte a fondurilor din surse pe termen lung, poate sǎ le plaseze pe termen lung (vezi figura de mai jos).

Figura nr. 7 – Mix-ul surselor şi activelor

Mix-ul de fonduri Mix-ul de active

87 Avram V., Consideraţii asupra posibilitǎţilor de gestionare corelatǎ a pasivelor şi activelor bancare în perioada actualǎ, volumul simpozionului internaţional Specializare, Integrare şi Dezvoltare, Cluj-Napoca, 2003, pag. 542

114

Surse pe termen scurtDepozite la vedereÎmprumuturi de la BNRÎmprumuturi şi alte surse de pe piaţa interbancarǎ

Active pe termen scurtNumerar

Depozite la alte bǎnciBonuri de tezaur şi alte titluri

pe termen scurtCredite pe termen scurt

Sursa: Norme ale băncilor comerciale

5.4. Reglementarea şi supravegherea riscului de lichiditate

Orientarea tot mai mare a bǎncilor cǎtre piaţǎ a necesitat schimbǎri la nivelul abordǎrii problemelor de reglementare şi supraveghere.

În ultimul deceniu, cea mai semnificativǎ dezvoltare în ceea ce priveşte reglementarea prudenţialǎ a lichiditǎţii o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate prin calculul cashflow-ului aşteptat pe baza structurii scadenţei activelor şi pasivelor bǎncii, astfel cǎ managementul lichiditǎţii, pe lângǎ rolul sǎu din ce în ce mai important de instrument de gestionare a activelor şi datoriilor, are implicaţii semnificative pentru stabilitatea sistemului bancar per ansamblu. Evoluţiile din supravegherea prudenţialǎ a lichiditǎţii, ca şi în alte domenii de reglementare au tins sǎ rǎmânǎ în urmǎ faţǎ de cele de pe piaţǎ. În plus, progrese mai puţine au fost realizate în coordonarea internaţionalǎ şi convergenţa reglementǎrilor privind lichiditatea decât, de exemplu, în domeniul adecvǎrii capitalului, domeniu actualizat prin intermediul Noului Acord de Capital, Acordul Basel II. Cu toate acestea, au avut loc anumite schimbǎri importante privind lichiditatea şi anume:

- un declin relativ al importanţei cerinţelor privind activele lichide ca instrument de supraveghere, în favoarea modelului bazat pe cashflow sau profilul scadenţei;

- accentul pe nevoia continuǎ a unui stoc de active lichide stabile ca metodǎ suplimentarǎ de control al riscului;

- creşterea eforturilor realizate de organele de supraveghere pentru îmbunǎtǎţirea standardelor bancare pentru sistemele informatice şi de control utilizate în gestionarea lichiditǎţii;

- trecerea de la cerinţele legale cǎtre o abordare mai flexibilǎ în elaborarea manualelor de instrucţiuni şi monitarizare a lichiditǎţii.

Legislaţia bancarǎ prevede anumite cerinţe prudenţiale de lichiditate pe care o bancǎ trebuie sǎ le satisfacǎ şi care nu trebuie privite ca metoda primarǎ de gestionare a riscului de lichiditate. Pentru a controla riscul de lichiditate, conducerea unei bǎnci impune anumite limite pentru expunerea la riscul de lichiditate, prin intermediul unor reglementǎri interne, corelate evident cu reglementǎrile privind lichiditatea, impuse de banca centralǎ bǎncilor comerciale. Stabilirea acestor limite maxime de acceptare a riscului de lichiditate şi adoptarea unor reguli stricte de gestiune a acestuia reprezintǎ o altǎ tehnicǎ a managementului riscului de lichiditate. Deşi stabilirea şi administrarea unor astfel de limite este destul de costisitoare, impunerea lor conduce în final la o diminuare a riscului global la care se expune banca.

Reglementǎrile de lichiditate tipice88 (sau instrucţiunile de limite privind lichiditatea proprie a unei bǎnci) vizeazǎ mai multe aspecte, cum sunt:

sursele de lichiditate pentru bancǎ: - rezervele primare: numerar, depozite la Banca Naţională a României,

88 Van Greuning H., Brajovic Bratanovic Bratanovic, op. cit, pag. 106

115

Surse pe termen lungDepozite de economii

Certificate de depozit şi alte depozite la termen

Împrumuturi pe termen lungFonduri proprii

Active pe termen lungCredite pe termen lung

Bonuri de tezaur şi alte titluri pe termen lung

depozite la bǎnci corespondente reprezentând minim sau maxim „x” % în total active bancare;

- rezerve secundare: portofoliul de titluri reprezentând „x”% în total active bancare;

diversitatea portofoliului - nivelul maxim admis pentru un tip de plasament este „x” % din total active, trebuind sǎ existe simultan mai multe feluri de plasamente;

deficitul de resursǎ - într-o valutǎ, sǎ aibǎ limita de maxim „x”% fonduri proprii; - în monedǎ naţionalǎ, cu limita: maxim(capitaluri proprii- valori imobilizate);

resursa atrasǎ de la bǎnci partenere: „x”% din total pasiv; corelarea termenelor/scadenţelor activelor şi pasivelor: maturitatea

plasamentelor bǎncii trebuie ajustatǎ permanent la scadenţa pasivelor acesteia: GAP-ul (lei echivalenţi) pe fiecare bandǎ de scadenţǎ trebuie sǎ aibǎ limitele de variaţie cuprinse într-un anumit interval „x-y”% din total active, stabilit în funcţie de obiectivele proprii fiecǎrei bǎnci şi de înclinaţia cǎtre risc a acţionarilor sǎi;

toleranţa maximǎ admisǎ la constituirea RMO: atât pentru lei cât şi pentru valutǎ;

indicatorul de solvabilitate trebuie sǎ aibǎ rating 1; o limitǎ asupra raportului credite/depozite; o limitǎ asupra raportului credite/capital; instrucţiuni asupra surselor şi destinaţiilor fondurilor; parametrii de lichiditate; de exemplu, faptul cǎ activele lichide nu trebuie sǎ

scadǎ sub „x” procente sau sǎ creascǎ peste „y” procente din totalul activelor; o limitǎ procentualǎ asupra relaţiei dintre nevoile de finanţare anticipate şi

resursele disponibile pentru satisfacerea acestor nevoi; de exemplu, cǎ indicatorul surselor primare supra nevoile anticipate nu trebuie sǎ scadǎ sub „x” procente;

o limitǎ procentualǎ asupra bazǎrii pe o anumitǎ categorie de datorii; de exemplu, faptul cǎ certificatele de depozit negociabile nu trebuie sǎ reprezinte mai mult de „x” procente din totalul datoriilor;

limita asupra scadenţei medii minime/maxime a unor tipuri de datorii; de exemplu, scadenţa medie a certificatelor de depozit negociabile nu poate sǎ fie mai micǎ de „x” luni.

Aceste limite de risc au caracter confidenţial, utilizându-se numai pentru uzul intern al bǎncii, de cǎtre persoanele autorizate.

Un alt aspect ce trebuie discutat relativ la riscul de lichiditate îl constituie reglementǎrile prudenţiale privind constituirea de cǎtre bǎncile comerciale a rezervelor minime obligatorii, folosite ca instrument de politicǎ monetarǎ, utilizat de banca centralǎ pentru controlul indirect al ofertei de bani. Altfel spus, obiectivul vizat prin regimul rezervelor minime este „sterilizarea”89 pe termen lung a excesului de lichiditate din sistemul bancar, care tinde sǎ devinǎ cronic, mǎrindu-se gradul de dependenţǎ a bǎncilor comerciale de autoritatea monetarǎ. Experienţa internaţionalǎ a demonstrat cǎ menţinerea timp îndelungat şi la cote înalte a rezervelor determinǎ dezvoltarea de instituţii şi operaţiuni nesupuse acestui regim, fenomen care a persistat chiar şi în condiţiile lǎrgirii treptate a sferei sale de incidenţǎ. Pe mǎsura amplificǎrii proceselor de globalizare şi de reglementare, tendinţa de restrângere a uttilizǎrii acestui instrument de politicǎ monetarǎ se accentueazǎ.

89 Niţu I., op. cit., pag. 257

116

Minimizarea riscului de lichiditate Riscul de lichiditate este un indicator deosebit de important şi rezultǎ din

compararea activelor cu posibilitǎţi de lichiditate imediatǎ, cu depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilǎ a solicitǎrilor clienţilor ce au avansat la bancǎ fonduri spre fructificare (depozite la vedere).

RL= numerar + depozite la vedere la alte bǎnci * 100 > 15%90

depozite la vedere ale clienteleiConform practicii internaţionale acest indicator are o valoare optimǎ când rezultatul

obţinut este de cel puţin 15%, chiar mai mare în România ca urmare a condiţiilor economico-financiare. În funcţie de valoarea obţinutǎ banca trebuie sǎ atragǎ sau nu, noi surse sub forma depozitelor la termen pe care sǎ le plaseze în depozite la vedere pentru asigurarea pragului considerat optim în evitarea riscului lipsei de lichiditǎţi.

Pentru a reduce şi mai mult riscul de lichiditate al bǎncilor, majoritatea autoritǎţilor de supraveghere impun asigurarea depozitelor – în special pentru persoane fizice – pânǎ la o anumitǎ sumǎ maximǎ. Ca urmare, presiunea acestor depozite este preluatǎ – dupǎ caz – de un fond comun de garantare a depozitelor sau de cǎtre societǎţi de asigurare cu care s-au s-au încheiat contracte în acest sens. Deşi o astfel de strategie de reducere a riscului nu are un impact direct asupra bǎncii care are probleme de lichiditate, impactul se resimte la scara întregului sistem bancar dintr-o ţarǎ prin neexercitarea presiunii de retragere a depozitelor asupra celorlalte bǎnci din sistem.

Supravegherea riscului de lichiditate se realizează astfel91: de către instituţiile de credit, potrivit prevederilor reglementărilor Băncii

Naţionale a României privind cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi condiţiile de externalizare a activităţilor acestora;

de către Banca Naţională a României, pe baza indicatorului de lichiditate raportat de instituţiile de credit, determinat conform reglementărilor în vigoare.

Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă92. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor, a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente operaţiunilor de schimb la vedere, şi a sumelor de primit aferente instrumentelor financiare derivate. Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a datoriilor, a angajamentelor date, evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente operaţiunilor de schimb la vedere, şi a sumelor de plătit aferente instrumentelor financiare derivate. În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadenţă, cu excepţia ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent benzii de scadenţă următoare.     Indicatorul de lichiditate se calculează de instituţiile de credit distinct şi pentru operaţiunile în euro şi pentru operaţiunile în lei. Instituţiile de credit trebuie să menţină în permanenţă indicatorul de lichiditate, calculat pentru totalitatea operaţiunilor în echivalent lei, cel puţin la nivelul de 1.

5.5. Tehnici de gestiune a riscului de lichiditate aplicate în băncile comerciale

În ceea ce priveşte gestiunea riscului de lichiditate, băncile comerciale instituţionalizeazǎ structura pentru managementul riscului de lichiditate din ALCO (Assets and Liabilities Committee – Comitetul de gestiune a activelor şi pasivelor) şi desemneazǎ

90 Coman F., Activitatea bancarǎ. Profit şi performanţǎ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 200091 Regulamentul nr. 24/2009 privind lichiditatea instituţiilor de credit92 Idem

117

asumarea responsabilitǎţii stabilirii politicilor de lichiditate şi revizuire a deciziilor în acest domeniu celui mai înalt nivel al conducerii bǎncii. Comitetul primeşte şi dezbate rapoartele trezoreriei privind profilul lichiditǎţii, evoluţia ratelor dobânzilor, sensibilitǎţile la dobândǎ şi curs de schimb, structura bilanţierǎ, aspecte de reglementare. Analizând prognozele, proiecţiile, rezultatele modelǎrii scenariilor şi recomandǎrile avansate, Comitetul decide asupra politicii de urmat, a acţiunilor ce trebuie intreprinse şi a limitelor prudenţiale.

Managementul lichiditǎţii se structureazǎ pe 3 componente şi anume : componenta strategicǎ, care constǎ în aprobarea de cǎtre Consiliul de

Administraţie a structurilor bilanţiere (în determinarea cǎrora menţinerea bǎncii într-un anumit nivel al indicatorului de lichiditate este determinantǎ), şi a Strategiei anuale de management a lichiditǎţii, cuprinzând nivele optime ale indicatorilor de lichiditate asumaţi de cǎtre bancǎ pentru anul în curs;

componenta de management, în sarcina ALCO, constând în urmǎrirea încadrǎrii şi aprobarea acţiunilor pe termen mediu şi scurt – lunar , trimestrial, semestrial;

componenta operativǎ, în sarcina direcţiei trezorerie, constând în adoptarea zilnicǎ de acţiuni în limita competenţelor.

În cadrul băncilor comerciale riscul de lichiditate se gestioneazǎ prin: evitarea angajamentelor pe un singur tip de activitate; menţinerea volumului de credite la un nivel prestabilit; corelarea termenelor/scadenţelor activelor şi pasivelor; constituirea RMO; asigurarea disponibilului pentru onorarea tuturor plǎţilor; valorificarea excedentului de numerar Conducerea băncilor comerciale a impus un set de limite pentru expunerea la riscul

de lichiditate, prin intermediul unor reglementǎri interne, corelate cu reglementǎrile privind lichiditatea, impuse de Banca Naţională a României bǎncilor comerciale. Aceste limte vizeazǎ mai multe aspecte:

sursele de lichiditate pentru bancǎ: - rezervele primare: numerar reprezentând 3-4 % în total active bancare,

depozite la Banca Naţională a României – maxim 25% în total active bancare, depozite la bǎnci corespondente – minim 4-5% în total active bancare;

- rezerve secundare: portofoliul de titluri reprezentând 12-15 % în total active bancare.

diversitatea portofoliului: - nivelul maxim admis pentru un tip de plasament este 65% din total active,

trebuind sǎ existe simultan cel puţin 7-8 feluri de plasamente. deficitul de resursǎ:

- într-o valutǎ, sǎ aibǎ limita de maxim 10% fonduri proprii;- în monedǎ naţionalǎ, sǎ aibǎ urmatoarea limitǎ maxim (capitaluri proprii-

valori imobilizate). resursa atrasǎ de la bǎnci partenere: 22-25 % din total pasiv. lichiditatea imediatǎ: mai mare sau cel puţin egalǎ cu ½ din angajamentele

extrabilanţiere – total şi pe monede. corelarea termenelor/scadenţelor activelor şi pasivelor: maturitatea

plasamentelor bǎncii trebuie ajustatǎ permanent la scadenţa pasivelor acesteia: gap-ul (lei echivalenţi) pe fiecare bandǎ de scadenţǎ trebuie sǎ aibǎ limitele de variaţie cuprinse în intervalul 15-25% din total active. Cum băncile comerciale îşi asumǎ un risc minim, aceasta va determina stabilirea unor limite strânse de

118

variaţie a indicilor GAP şi o politicǎ relativ rigidǎ de încadrare în limitele stabilite. Menţinerea unui risc redus de lichiditate, care însǎ nu poate fi anulat, necesitǎ înregistrarea unor indici GAP care sǎ depǎşeascǎ permanent un nivel pozitiv (de exemplu, +15% sau +25%) în special pentru primele benzi de scadenţǎ (cel puţin primele trei luni).

toleranţa maximǎ admisǎ la constituirea RMO: în lei, + 0,20% din RMO totalǎ/lunǎ, iar în valutǎ + 0,03 % din soldul mediu zilnic / tip de valutǎ.

indicatorul de solvabilitate trebuie sǎ aibǎ rating 1.Un alt aspect privind limitele impuse de conducerea băncilor comerciale este

impactul potenţial al riscului de credit asupra lichiditǎţii. Se monitorizeazǎ cu rigurozitate portofoliul de credite, care, se ştie, deţine între 50-70 % din activele unei bǎnci, constituind principala sursǎ de venituri si profit, suportul dezvoltǎrii sale. În mǎsura în care, ponderea creditelor neperformante creşte, banca se confruntǎ implicit cu o diminuare a capacitǎţii clienţilor ei de a susţine serviciul datoriei, nu-şi mai încaseazǎ curent creanţele (credite scadente şi dobânzi), nu-şi realizeazǎ returul resurselor plasate în credite şi intrǎ în dificultǎţi în privinţa lichiditǎţii sale. De aceea apare esenţial pentru managementul unei bǎnci sǎ menţinǎ o lichiditate corespunzǎtoare aferentǎ portofoliului sǎu de credite.

În ceea ce priveşte expunerea pe credite, în cadrul băncilor comerciale, s-a urmărit o diversificare a portofoliului astfel încât banca să nu aibă o expunere majoră faţă de un anume risc de creditare specific (risc generat de dependenţa de un grup de clientelă, expunere majoritară faţă de un segment industrial, concentrarea activităţii pe un număr redus de produse).

Gestiunea riscului de lichiditate în băncile comerciale presupune urmǎtoarele: informarea operativǎ a conducerii bǎncii asupra situaţiei lichiditǎţii, prin mai

multe raportǎri (zilnice, sǎptǎmânale şi periodice), cum ar fi : - situaţia operativǎ zilnicǎ de calcul a lichiditǎţii;- situaţia zilnicǎ a contului curent în lei la Banca Naţională a României, a

conturilor de corespondent ale bǎncii, a stadiului de realizare a RMO şi a numerarului existent în casieriile şi ATM-urile bǎncii;

- urmǎrirea zilnicǎ a evoluţiei principalelor structuri bilanţiere, pe tipuri de monede;

- urmǎrirea zilnicǎ a indicatorilor selectaţi din sistemul CAAMPL;- ecartul A/P pe tipuri de monedǎ, pe sucursale;- evoluţia zilnicǎ a nivelului resurselor şi plasamentelor la nivelul

sucursalelor;- situaţia zilnicǎ a depozitelor interbancare atrase şi plasate în lei; aici se

includ sumele, scadenţele şi dobânzile pe fiecare bancǎ;- situaţia zilnicǎ a evoluţiei resurselor atrase de la clienţii nebancari, pe tipuri

de depozite şi de maturitǎţi (persoane fizice, juridice, certificate de depozit şi depozite publice);

- situaţia zilnicǎ a depozitelor în sume importante atrase de la persoane juridice;

- situaţia bilunarǎ a depozitelor plasate şi a RMO în valutǎ;- situaţia calcului marjei dintre dobânda activǎ şi dobânda pasivǎ;- poziţia valutarǎ zilnicǎ, respectiv, situaţia zilnicǎ a vânzǎrilor / cumpǎrǎrilor

de valutǎ efectuate de cǎtre clienţi;- situaţia dobânzilor în lei si valutǎ practicate de celelalte bǎnci comerciale;- situaţia sǎptǎmânalǎ (şi de câte ori apar modificǎri) a portofoliului de

certificate de trezorerie; situaţia include sumele, scadenţele şi randamentele emisiunilor;

119

- sǎptǎmǎnal, calculul indicatorului de solvabilitate; gestionarea lichiditǎţii printr-un sistem computerizat de scadenţare în care sunt

incluse încasǎrile şi plǎţile estimate pe baza prognozelor efectuate; pentru lei, acest sistem este aplicat pentru cel puţin urmǎtoarele 3 luni;

urmǎrirea permanentǎ a structurii încasǎrilor şi plǎţilor, atât în lei, cât şi în valutǎ, la active şi pasive, prin prezentarea cǎtre conducerea bǎncii a situaţiilor care urmǎresc permanent evoluţia activelor bǎncii în corelaţie cu resursele atrase;

obţinerea de informaţii în timp real de la reţeaua de subunitǎţi cu privire la toate operaţiunile care influenţeazǎ contul curent;

realizarea unor simulǎri pe calculator ale evoluţiei contului curent al bǎncii deschis la Banca Naţională a României funcţie de o serie de scenarii ce pot interveni pe piaţa financiar-bancarǎ;

menţinerea unui stoc de active lichide în lei şi în valutǎ (în special depozite pe termen scurt) suficient pentru a face faţǎ situaţiilor neprevǎzute;

urmǎrirea permanentǎ a dobânzilor de pe piaţa bancarǎ şi ajustarea când este necesar a dobânzilor active şi pasive în funcţie de marja de dobândǎ între acestea şi de evoluţia resurselor si plasamentelor;

corectarea intrǎrilor / ieşirilor mari, în lei sau valutǎ prin intermediul pieţei valutare interbancare, prin vânzarea/cumpǎrarea de valutǎ în limitele aprobate de Banca Naţională a României;

elaborarea unei politici de marketing adecvate pentru menţinerea şi atragerea de noi depozite interbancare necesare desfǎşurǎrii activitǎţii pe piaţa monetarǎ localǎ şi internaţionalǎ, pentru a face faţǎ unor situaţii speciale.

5.6. Măsurarea riscului de lichiditate

În vederea evaluǎrii şi cuantificǎrii riscului de lichiditate, a gestionǎrii eventualelor crize de lichiditate şi a evitǎrii intrǎrii în incapacitate de platǎ, societăţile bancare calculeazǎ şi analizeazǎ o serie de indicatori ai lichiditǎţii, cei mai uzitaţi în practică fiind93:

lichiditatea globală; lichiditatea în funcţie de total depozite; lichiditatea în funcţie de active; ponderea creditelor acordate în total resurse atrase; raportul: total credite/total depozite;

5.6.1. Lichiditatea globalǎ

Lichiditatea globalǎ, care reflectǎ posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichiditǎţi, pentru a face faţǎ obligaţiilor de plǎţi exigibile. Nivelul optim al acestui indicator este 2-2,5.

Acest indicator reflectǎ posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichiditǎţi, pentru a face faţǎ obligaţiilor de plǎţi exigibile. Nivelul optim al acestui indicator este 2-2,5.

Formula de calcul pentru lichiditatea globală este:

93 Norme interne ale băncilor comerciale

120

Unde : LG = lichiditatea globalǎ;AL = active lichide;

DC = datorii curenteActivele lichide cuprind: - numerar, disponibil în cont curent la Banca Naţională a României;- disponibil în conturi curente şi depozite la vedere la alte bǎnci;- titluri de stat şi alte titluri;- plasamente pe termen scurt;- alte active.Datoriile curente reprezintǎ resurse atrase la vedere: disponibilitǎţi bǎneşti ale altor

instituţii financiar-bancare, firme, persoane fizice.Indicatorul arată dacă banca dispune de suficiente active lichide ce se pot

transforma pe termen scurt în lichiditǎţi pentru a face faţǎ obligaţiilor de plǎţi exigibile.De asemenea, societăţile bancare mai calculează şi lichiditatea imediatǎ (de

trezorerie), care reflectǎ posibilitatea (şi se calculeazǎ ca raport între) elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent la Banca Naţională a României, plasamente pe termen scurt) de a face faţǎ datoriilor pe termen scurt (disponibilitǎţi la vedere ale clienţior nebancari şi împrumuturi pe termen scurt de la alte bǎnci). Nivelul optim al acestui indicator este 20%.

5.6.2. Lichiditatea în funcţie de total depozite

Acest indicator exprimǎ posibilitatea elementelor patrimoniale de activ (active lichide) de a face faţǎ datoriilor reprezentate de totalul depozitelor (inclusiv cele atrase de pe piaţa interbancarǎ).

Formula de calcul a acestui indicator este:

Unde: AL – active lichideD = Total depozite = DC+ Depozite le termen

Indicatorul arată cât din datoriile reprezentate de totalul depozitelor pot fi acoperite din activele lichide ale bǎncii prin transformare acestora în lichiditǎţi.

Totodată se mai pot calcula şi alţi indicatori, precum: Lichiditatea in funcţie de total depozite şi împrumuturi, se calculeaza ca raport

care exprimǎ posibilitatea elementelor patrimoniale de activ (active lichide) de a face faţǎ datoriilor reprezentate de totalul depozitelor şi al împrumuturilor atrase.

Lichiditatea în funcţie de depozite la vedere, care exprimǎ capacitatea bǎncii de a acoperi din activele lichide pasivele cu gradul cel mai ridicat de volatilitate (depozite la vedere). Se calculeazǎ ca raport între volumul activelor lichide şi cel al depozitelor la vedere. Valoarea optimǎ a indicatorului este de 25% dar variazǎ în funcţie de dezvoltarea pieţelor financiare.

5.6.3. Lichiditatea în funcţie de active

Acest indicator reflectǎ gradul de lichiditate al activului bilanţier (ponderea activelor lichide în totalul activelor bilanţiere).

Formula de calcul este:

121

Unde: AL – active lichideAB – activul bilanţier

Acest indicator arată cât din totalul activelor bilanţiere sunt active lichide uşor transformabile în lichiditǎţi pe termen scurt.

5.6.4. Ponderea creditelor acordate în totalul resurselor atrase

Acest indicator aratǎ gradul în care depozitele şi împrumuturile atrase sunt plasate în credite (acestea transformându-se în lichiditǎţi la scadenţǎ).

Formula de calcul este:

Unde: Cr - credite acordate clienteleiPb – pasivul bilanţier

Acest indicator reflectǎ cât din depozite şi împrumuturi atrase sunt plasate în

credite, care deţin între 50-70% din activele unei bǎnci, constituind principala sursǎ de venituri si profit, suportul dezvoltǎrii sale.

5.6.5. Raportul total credite/total depozite

Acest indicator reflectǎ proporţia din resursele atrase de la deponenţi împrumutatǎ altor clienţi.

Formula de calcul este:

Unde: C – totalul creditelor acordateD – totalul depozitelor atrase

Un raport subunitar este inclus în nivelul optim. Trezoreria determinǎ, de asemenea, şi ponderea creditelor acordate în totalul

resurselor atrase, care aratǎ gradul în care depozitele şi împrumuturile atrase sunt plasate în credite (acestea transformându-se în lichiditǎţi la scadenţǎ).

5.6.6. Alţi indicatori

Societăţile bancare mai calculeazǎ alţi indicatori, cum ar fi: Poziţia lichiditǎţii, care se determinǎ ca diferenţǎ între volumul activelor lichide

şi al pasivelor volatile. Se calculeazǎ pe zile, sǎptǎmâni şi luni şi a cǎrui optimizare constǎ în echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. În cazul unei poziţii negative, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integralǎ a obligaţiilor, banca trebuind sǎ recurgǎ la surse urgente de finanţare, cum ar fi: împrumuturi de pe piaţa interbancarǎ, împrumuturi de la banca centralǎ sau lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen. Dacǎ poziţia lichiditǎţii

122

este pozitivǎ, excedentul de lichiditate peste limita admisibilǎ se plaseazǎ pe termen scurt în depozite pe piaţa interbancarǎ.

Coeficientul fondurilor proprii şi resursele permanente, care aratǎ câte din activele pe termen lung sunt acoperite de resursele pe termen lung. Sunt considerate fonduri proprii şi asimilate, fondurile proprii şi resursele pe termen lung cu scadenţa de peste 5 ani. Pe de altǎ parte, sunt considerate active pe termen lung: creditele acordate pe termen mai mare de 5 ani, imobilizǎrile corporale şi necorporale, participaţiile şi titluri cu scadenţǎ peste 5 ani. Nivelul minim al indicatorului este de 60%. Scopul acestei reglementǎri este limitarea plasamentelor pe termen lung la nivelul resurselor cu acelaşi caracter.

Pasivele nete, care reflectǎ diferenţa dintre activele şi pasivele clasificate dupǎ scadenţǎ. Pasivele nete simple (succesive) se calculeazǎ pentu fiecare perioadǎ ca diferenţǎ între pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţǎ şi aratǎ, pentru fiecare perioadǎ, mǎsura în care activele scadente acoperǎ obligaţiile scadente. Probleme de gestiune apar mai ales acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive (cel mai des pe perioade scurte de timp), cǎci pentru acoperirea lor banca trebuie sǎ gǎseascǎ resurse suplimentare. Analiza semnului pasivelor nete simple ne poate da informaţii referitoare la transformarea scadenţelor practicate de bancǎ. De exemplu, dacǎ pentru scadenţele pe termen scurt, pasivele nete sunt pozitive şi pentru scedenţele pe termen mediu şi lung sunt negative, înseamnǎ cǎ banca mobilizeazǎ resurse pe termen scurt pentru finanţarea unor plasamente pe termen mediu şi lung. De regulǎ, transformarea scadenţelor este cea clasicǎ: resurse mobilizate preponderent pe termen scurt pentru finanţarea unor plasamente preponderent pe termen lung. Pasivele nete cumulate se determinǎ ca diferenţǎ între pasivele şi activele cumulate, corespunzǎtoare fiecǎrei perioade de timp şi este un indicator care se utilizeazǎ pentru a semnala perioada de maximǎ nevoie de lichiditate.

Indicele de lichiditate, care reprezintǎ raportul dintre suma pasivelor şi suma activelor, ambele ponderate cu numǎrul mediu de zile (luni, ani) corespunzǎtor fiecǎrei scadenţe sau cu numǎrul curent al grupei de scadenţe respective. Dacǎ indicele de lichiditate este:

=1, atunci banca nu trebuie sǎ facǎ transformare de scadenţǎ; <1, banca face transformare de pasive pe termen scurt în active pe

termen lung, situaţie avantajoasǎ în condiţiile curbei crescǎtoare a dobânzii (cel mai frecvent caz);

>1, banca face transformare de pasive pe termen lung în active pe termen scurt. Din punctul de vedere al rentabilitǎţii plasamentelor o astfel de structurǎ nu este avantajoasǎ decât pentru scurtele perioade de timp când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung.

Rata lichiditǎţii, care exprimǎ în procente evoluţia gradului de îndatorare (dependenţǎ) a bǎncii faţǎ de piaţa monetarǎ în ansamblul sǎu, sau faţǎ de un anumit segment al acesteia. Rata lichiditǎţii se calculeazǎ periodic în funcţie de scadenţa operaţiunilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente în aceeaşi perioadǎ. Rata lichiditǎţii poate fi:- supraunitarǎ , creşte gradul de îndatorare şi lichiditatea este în scǎdere, creşte

dependenţa de piaţa monetarǎ şi scade capacitatea de a împrumuta în caz de urgenţǎ;

- egalǎ cu 1 , situaţia rǎmâne aceeaşi;

123

- subunitarǎ , scade gradul de îndatorare şi lichiditatea este în creştere, scade dependenţa de piaţa monetarǎ şi creşte capacitatea de a se împrumurta în caz de urgenţǎ.

Raportul total credite/total depozite, care reflectǎ proporţia din resursele atrase de la deponenţi împrumutatǎ altor clienţi. Valoarea acestui raport trebuie sǎ fie subunitarǎ, o tendinţǎ de descreştere în timp a acestui indicator putând fi interpretatǎ ca pozitivǎ din punctul de vedere al gestiunii riscului. Este un indicator destul de grosier, dar poate fi calculat pentru majoritatea bǎncilor pe baza datelor sumare din bilanţurile publicate.

Metodele de mǎsurare a riscului de lichiditate diferǎ doar prin modul de calcul a indicelui de lichiditate, ele având în comun graficul scadenţelor. Acesta din urmǎ este un tabel ce clasificǎ activele şi pasivele dupǎ durata rǎmasǎ pânǎ la scadenţa finalǎ şi prezintǎ urmǎtoarele caracteristici:

categoriile de scadenţǎ sunt mai mult sau mai puţin fixe în funcţie de termenele activelor şi pasivelor;

evaluarea intrǎrilor şi ieşirilor de fonduri care decurg din operaţii ale angajamentelor extrabilanţiere este greu de apreciat cu precizie. De aceea este necesar sǎ fie estimate pe baza constatǎrilor din trecut sau aplicând principiul prudenţei prin raportarea angajamentelor extrabilanţiere la profilul scadenţelor;

activele şi pasivele fǎrǎ termen (încasǎrile bǎncii, depozitele la vedere şi fondurile proprii) nu sunt luate în calcul;

activelor şi pasivelor care au scadenţǎ juridicǎ diferitǎ de scadenţa practicǎ, li se vor stabili graficul de scadenţǎ pe baza experienţei bǎncii;

graficul scadenţelor se modificǎ permanent, de aceea el trebuie actualizat zilnic.Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:1. Metoda decalajelor succesive, constǎ în calculul pentru fiecare clasǎ de scadenţǎ

a unui decalaj ca diferenţǎ între active şi pasive, calcul ce evidenţiazǎ discordanţe de scadenţǎ, respectiv ieşirile masive de fonduri, cǎrora banca trebuie sǎ le facǎ faţǎ.

2. Metoda decalajului cumulat, presupune cumularea graficului de scadenţǎ pe clase de scadenţǎ, respectiv calculul cumulat al activelor şi pasivelor cu aceeaşi scadenţǎ, iar decalajele rezultate sunt de asemenea cumulate pe întreg orizontul de timp luat în calcul.

3. Metoda numerelor constǎ în ponderarea activelor şi pasivelor fiecǎrei clase de scadenţǎ cu numǎrul mediu de zile al fiecǎrei clase, calculânduse apoi raportul dintre suma pasivelor şi suma activelor, ambele ponderate cu numǎrul mediu de zile corespunzǎtor fiecǎrei scadenţe.

Indicatorii de lichiditate ai băncilor comerciale trebuie menţinuţi la valori care să se încadreze (conform sistemului CAAMPL) în cel mai nefavorabil caz în grupa 2. De asemenea se urmăreşte:

corelarea ritmurilor de creştere resurse/plasamente; plasarea în active cu grade mai reduse de risc (creditele rapide fără garanţii s-au

redus în favoarea creditelor cu garanţii mteriale); creşterea controlată a portofoliului de credite; alocarea adecvată a capitalului.Dintre indicatorii monitorizaţi de Banca Naţională a României prin sistemul de

supraveghere prudenţială, cei mai semnificativi pentru caracterizarea evoluţiei băncilor comerciale sunt prezentaţi în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 20 – Indicatorii de lichiditate

124

Nr crt. Indicator Nivel Rating

1. Indicator de lichiditate Min=1

2. Raport Solvabilitate > 8% 1

3. ROA (profit net/total active valoare netă) > 5% 1

4-4,9% 2

3-3,9% 3

0,6-2,9% 4

4. ROE (profit net/capitaluri proprii) > 11%8-10,9%

12

Bibliografie1. Avram V. (2003), Consideraţii asupra posibilitǎţilor de gestionare corelatǎ a

pasivelor şi activelor bancare în perioada actualǎ, volumul simpozionului internaţional Specializare, Integrare şi Dezvoltare, Cluj-Napoca

2. Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. (2003), Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti

3. Basno C., Dardac N. (2002), Management bancar, Editura Economică, Bucureşti4. Bessis, J. (2002), Risk management in banking, Second edition, Editura John

Wiley& Sons Ltd5. Carey M., Stulz R. M. (2006), The risk of financial institutions, National Bureau of

Economic Research6. Cerna S. (2000), Moneda şi teoria monetară, vol. I, Ed. Mirton, Timişoara7. Coman F. (2000), Activitatea bancarǎ. Profit şi performanţǎ, Editura LuminaLex,

Bucureşti8. Dardac, N., Barbu, T. (2005), Monedă, bănci şi politici monetare, Editura Didactică

şi Pedagogică, R.A., Bucureşti9. Dǎnilǎ N., Dǎnilǎ M. I., Anghel L. C. (2002), Managementul lichiditǎţii bancare,

Editura Economicǎ, Bucureşti10. Dragomir E. (2005), Diagnosticul performanţelor financiare, tezǎ de doctorat,

Bucureşti11. Georgescu F. (2005), „Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în

România” , Baca Naţionalǎ a României 12. Gorobeţ I. (2005), Gestiunea riscurilor bancare, Tema 1: „Specificul activităţii de

gestiune a riscurilor în bancă” note de curs, Bucureşti 13. Iovu M. (2009), Restructurarea creditului evită executarea silită, www.conso.ro,

21.04.200914. Lamarque E. (2003), Gestion bancaire, Editura Pearson Education France 15. Lăzărescu S., Moinescu B., Pocan I. (2005), Managementul riscului şi măsurarea

performanţelor bancare, note de curs, Bucureşti16. Dragomir E. V. (2005), Diagnosticul performanţelor financiare, teza de doctorat,

Bucureşti, 2005

125

17. Koch T. (1992), Bank Management , Dryden Press, Orlando18. Market Watch IT&C Revista de soluţii informatice pentru management (2004), Nr.

31 De ce Basel II?, Soluţii informatice,http://www.marketwatch.ro/articles.php?ai=81&st=0

19. Murray A., (1998), Analiza creditului, Editura Expert, 199820. Niţu, I. (2000), Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti21. Opriţescu M. (2007), Managementul riscurilor şi performanţelor bancare, Ed.

Universitaria, Craiova22. Predescu I. (2005), Activitatea bancarǎ între performanţǎ şi risc, Editura Expert,

Bucureşti23. Roxin, L. (1997), Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică şi Pedagogică,

R.A., Bucureşti24. Runcan L. (2003), Politici de gestionare a riscului de lichiditate în bǎncile

comerciale, volumul simpozionului internaţional Specializare, Integrare şi Dezvoltare, Cluj-Napoca

25. Saunders A. (2002), Fianancial institutions management, 3rd edition, McGraw – Hill, Boston

26. Stoica M. (2004) , Management bancar, Editura Economică, Bucureşti27. Stoica M. (2002), Gestiune bancară, Editura Lumina Lex, Bucureşti28. Trenca I. (2008), Performanţe şi riscuri bancare, note de curs, master Bǎnci şi pieţe

de capital29. Trenca I. (2004), Managementul riscurilor bancare – un sistem, Lumea financiarǎ –

prezent şi perspective. Sesiune de comunicǎri ştiinţifice cu participare internaţionalǎ, Cluj-Napoca, 2004

30. Van Greuning H., Brajovic Bratanovic S. (2004), Analiza şi managementul riscului bancar. Evaluarea guvernanţei corporatiste şi a riscului financiar, Ediţie bilingvǎ românǎ-englezǎ, Traducere autorizatǎ de Banca Mondialǎ, Editura IRECSON, Bucureşti

*** Bank for International Settlement, Basel II: International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards: A Revised Framework - Comprehensive Version, Definition of operational risk, 2004*** Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 259/2009;*** Legea nr. 33/2006 privind băncile de credit ipotecar, publicată în Monitorul Oficial nr. 200/2006;*** Legea nr. 200/2002 privind organizaţiile cooperatiste de credit, publicată în Monitorul Oficial nr. 300/2002;*** Norma Bancii Naţionale a României nr. 13/2006 privind raportatea statistică a datelor pentru elaborarea bilanţului monetar;*** Norme de creditare ale unei băncilor comerciale româneşti;*** Norma nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit, cu completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 5/2004;*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1027/2006;*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 200/2002 privind societăţile de credit ipotecar, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 956/2002;*** Regulamentul nr. 24/2009 privind lichiditatea instituţiilor de credit, publicat în Monitorul Oficial nr. 18/2009;

126

*** Regulament nr. 3/2009 privind clasificarea creditelor şi plasamantelor, precum şi constitutirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, publicat în Monitorul Oficial nr. 200/2009;*** Regulamentul nr. 16/2006 privind expunerile mari ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, publicat în Monitorul Oficial nr. 1033/2006;*** Regulamentul nr. 17/2006 privind supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, publicat în Monitorul Oficial nr. 125/2006;*** Regulamentul nr. 18/2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, publicat în Monitorul Oficial nr. 320/2006;*** Regulamentul nr. 20/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii potrivit abordării bazate pe modelele interne de rating, publicat în Monitorul Oficial nr. 214/2006;*** Regulament nr. 1/1999 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, modificat, completat de Circulara nr. 22/200 şi modificat prin Regulementul nr.4/2004 şi, ulterior, prin Regulamentul nr. 2/2007;*** Regulament nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamantelor, precum şi constitutirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, publicat în Monitorul Oficial nr. 626/2002;*** www.bnr.ro*** www.birouldecredit.ro

127