Upload
adina-loredana-ilascu
View
1.297
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAŞI FACULTATEA DE DREPT
DAREA ÎN ADMINISTRARE. DAREA ÎN FOLOSINŢĂ CU TITLU
GRATUIT
Anul II; Grupa B1 Studenţi: Ilaşcu Adina-Loredana Moroşan Alina
Iaşi 2009-2010
Cuprins
Capitolul I
1. Noţiuni introductive …………………………………………. 3
Capitolul II
2. Scurt istoric privind dreptul de administrare ……….……….. 5
3. Darea în administrare ………………………………………... 8
Capitolul III
4. Darea în folosinţă cu titlu gratuit ……………………………. 10
Capitolul IV
5. Stingerea dreptului de proprietate publică ………………...… 13
6. Concluzii …………………………………………………….. 14
7. Bibliografie ………………………………………………….. 15
8. Anexă: Contract de dare în folosinţă gratuită
Contract de dare în administrare
2
Noţiuni introductive
Prin domeniu public (în sens larg), înţelegem acele bunuri publice sau private
care prin natura lor sau dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor
viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin
intermediul unui serviciu public şi supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim
mixt, în care regimul de putere este dominant, fiind în proprietatea sau, după caz, în paza
persoanelor juridice de drept public1.
Domeniul public (în sens restrâns), semnifică numai bunurile care sunt obiect al
dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale2.
Într-o sinteză concisă şi sistematizată a celor două puncte de vedere, domeniul
public este definit ca reprezentând totalitatea bunurilor mobile sau imobile aparţinând
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care prin dispoziţiile legii sau natura lor
sunt de uz sau de interes public şi se supun regimului juridic administrativ3.
În ceea ce priveşte trăsăturile domeniului public, pornind de la defniţia în sens
larg a acestuia, în doctrina administrativă se reţine că, pentru ca un bun să facă parte din
domeniul public trebuie:
Prin natura sau prin destinaţia expresă a legii să intre în categoria
bunurilor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare;
Să prezinte semnificaţia unei valori de interes public sau să fie destinat
unei folosinţe de interes public;
Să fie supus unui regim juridic administrativ sau după caz, unui regim
mixt, de drept public şi privat, în care regimul public rămâne dominant;
Să se afle în proprietate publică sau în paza unei persoane de drept
public4;
Bunurile proprietate publică pot fi puse în valoare prin mai multe modalităţi
prevăzute de lege:
1 Iorgovan, Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 169, APUD Apostol, Tofan, Dana, Drept Administrativ, Vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 1252 Pop, Liviu, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, ediţie revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70, APUD Apostol, Tofan, Dana, op. cit., p. 1253 Petrescu, Rodica, Narcisa, Drept Administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p. 247, APUD Apostol, Tofan, Dana, op. cit., p. 1264 Apostol, Tofan, Dana, op. cit., p. 127
3
Concesiunea bunurilor publice;
Închirierea bunurilor publice;
Darea în administrare a bunurilor publice;
Darea în folosinţă cu titlu gratuit a bunurilor publice;
Concesiunea bunurilor publice presupune
În cele ce urmează ne vom ocupa de darea în administrare şi darea în folosinţă
cu titlu gratuit.
4
Scurt istoric
Până la apariţia Legii nr. 213/1998, în literatura de specialitate s-au făcut
discuţii asupra naturii juridice a dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate
publică, asupra subiectelor care pot avea acest drept, implicit care pot avea calitate
procesuală în litigiile ce privesc aceste bunuri.
Este în afară de orice îndoială că, în condiţiile aplicării Legii nr. 213/1998, ca şi
a Legii nr. 219/1998, orice analiză asupra aspectelor de mai sus trebuie să aibă ca punct
de plecare Constituţia.
Alineatul (4) al art. 136 din Constituţie consacră principiul general al
domenialităţii, după care bunurile proprietate publică, în condiţiile legii, pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate,
respectiv pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Observăm că
regia autonomă şi instituţia publică sunt nominalizate expres de legiuitorul constituant în
cazul administrării bunurilor, să înţelegem, mai departe, că acestea sunt singurele
subiecte care pot exercita dreptul de administrare? Apoi, cum delimităm sfera regiilor, în
condiţiile reorganizării unora ca societăţi sau companii naţionale (O.U.G nr. 30/1997),
cum, la fel, problema delimitării instituţiilor publice care pot administra rămâne de
clarificat.
Până la O.U.G. nr. 30/1997, legislaţia promova ideea unei regii publice
comerciale, deşi se opera cu noţiunea de regie autonomă (care conducea mai degrabă la
ideea de regie administrativă), Legea nr. 15/1990 fiind sensibil influenţată de Legea din
15 martie 1929. S-a preferat expresia de regie autonomă şi nu cea de regie comercială
pentru a marca, mai clar, deosebirea dintre regie şi societatea comercială: “Autorităţile
economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se
organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub forma de
regii autonome sau societăţi comerciale” [art.1 alin (2) din Legea nr. 15/1990].
Mai mult, legiuitorul din 1990 admitea posibilitatea de asociere între regii
autonome şi societăţi comerciale, pentru realizarea în comun de activităţi de producţie şi
de comerţ, rezultând o nouă persoană juridică, contractul de asociere, cuprinzând:
Părţile;
Activităţile economice realizate în comun;
5
Contribuţia fiecărei părţi la realizarea activităţii economice comune;
Condiţii de administrare şi conducere a asociaţiei;
Modalităţi de împărţire a rezultatelor;
Cauze de încetare a asocierii;
Orice alte clauze necesare activităţii asociaţiei (art.34)5;
Important este de reţinut că legea, în formularea iniţială, interzicea “orice
acorduri între societăţile comerciale sau regiile autonome, orice decizie de asociere între
acestea şi orice practici concentrate care sunt susceptibile a afecta comerţul între agenţii
economici, restrângând sau denaturând jocul concurenţei” (art. 3), acţiunile celor
interesaţi împotriva practicilor de acest gen fiind date în competenţa instanţelor
judecătoreşti, când ar fi trebuit date în competenţa instanţelor de contencios
administrativ.
De fapt, la data adoptării Legii nr. 15/1990, în materia contenciosului
administrativ nu intervenise nicio schimbare, ceea ce înseamnă că asemenea schimbări nu
s-ar fi putut anticipa chiar prin această lege. Apoi, nu trebuie să uităm că Legea nr.
15/1990 a scăpat din vedere complet ideea de bun public, nu mai vorbim de ideea
afectării unor bunuri publice serviciilor publice, fiind preocupată de desfiinţarea fostelor
întreprinderi de stat şi împroprietărirea regiilor şi societăţilor comerciale nou înfiinţate.
Este în afară de orice îndoială că o bună ordine juridică reclamă modificări
exprese în acest sens, atât a Legii nr. 15/1990, cât şi a Legii nr. 29/1990 privind
contenciosul administrativ, dar de aici până a contesta competenţa instanţelor de
contencios administrativ în litigiile privind bunurile publice şi serviciilor publice este o
distanţă foarte mare.
Un prim pas în acest sens s-a făcut prin O.G. nr. 15/1993, privind unele măsuri
pentru restructurarea activităţii regiilor autonome.
În concluzie, până la O.U.G. nr. 30/1997, trebuie să privim diferit regiile
autonome, după cum au avut ca obiect de activitate administrarea de bunuri publice
(implicit prestarea de servicii publice legate de punerea în valoare a acestor bunuri) sau
nu; cele din prima categorie au dobândit calitatea de persoane juridice de drept public, 5 Legea îngăduie şi asocierea regiilor autonome ori a societăţilor comerciale cu capital parţial sau total de stat şi cu terţe persoane juridice sau fizice, române sau străine, în scopul creării de “noi societăţi comerciale” (art. 35.), APUD Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 215-216
6
acţionând în numele statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, deci sub comanda şi,
respectiv, controlul unor organe de stat, după caz, autorităţi ale administraţiei publice
locale (consiliu judeţean, consiliu local, primar).
O.U.G. nr. 30/1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
207/1997 şi ulterior modificată prin Legea nr. 103/1998, organiza regiile autonome, cu
excepţia a cinci, ca societăţi comerciale, denumite, uneori societăţi naţionale ori companii
naţionale, fireşte, exceptându-se regiile care au fost supuse procedurii de dizolvare şi
lichidare.
Prin Legea nr. 207/1997, de aprobare a O.U.G. nr. 30/1997, s-a lărgit lista
regiilor autonome de la 5 la 11, stabilindu-se două criterii prin care se putea lărgi numărul
regiilor autonome ce ar fi urmat să fie exceptate de la aplicarea dispoziţiilor ordonanţei, şi
anume: regii ce urmau să constituie monopol natural de interes strategic sau regii ce
urmau să realizeze anumite servicii publice de interes naţional.6
6 Iorgovan, Antonie, op. cit., p. 217
7
Darea în administrare
Bunurile din domeniul public pot fi date în administrare numai persoanelor
juridice de drept public, adică regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale, altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.7
Dreptul de a decide darea în administrarea unui bun este diferit. Astfel, în cazul
când bunul aparţine domeniului public de interes naţional, Guvernul hotărăşte darea în
administrare a acestuia. Dacă bunul aparţine domeniului public de interes local sau
judeţean, darea acestuia în administrare se face prin hotărârea consiliului local sau
judeţean, după caz.8
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să
dispună de acesta în condiţiile actului prin care a fost constituit acest drept. Dreptul de
administrare va putea fi revocat, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea 213/1998, numai dacă
titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de dare
în administrare.
Cu toate acestea, în practică, în mod frecvent statul român schimbă titularul
dreptului de administrare a bunurilor sale publice, prin transmiterea lor din administrarea
unor autorităţi publice în administrarea altor autorităţi publice ale statului sau ale
colectivităţilor locale, în scopul satisfacerii unor cerinţe sau interese publice.
Această practică administrativă este corectă, întrucât dreptul de proprietate, cu
atât mai mult dreptul de proprietate publică, nu poate fi indisponibilizat perpetuu, Legea
213/1998 prevăzând faptul că nerespectarea actului de dare în administrare constituie un
motiv de revocare a acestui act cu titlu de sancţiune. În celelalte situaţii, statul şi unităţile
administrativ- teritoriale îşi vor exercita prerogativele dreptului lor de proprietate publică
potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, adică prin darea în administrare, concesionarea,
închirierea sau darea în folosinţă gratuită a bunurilor publice, alegerea acestor modalităţi
juridice şi a momentului adoptării lor, rămânând la aprecierea exclusivă a titularului
dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, titularul acestui drept va sta în
instanţă în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului,
7 Trăilescu, Anton, Drept administrativ, ed. a III-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 95-96.8 Brezoianu, Dumitru, Oprican, Mariana, Administraţia publică în România, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 167
8
titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei, potrivit prevederilor
Codului de procedură civilă, cine este titularul dreptului de proprietate, pentru a fi
introdus în proces. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru
prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. Potrivit Legii 213/1998,
neexecutarea acestei obligaţii atrage revocarea dreptului de administrare.9
În litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul
public, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-
teritoriale sunt reprezentate de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui
consiliului judeţean sau, după caz, primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar
public sau un avocat care să-l reprezinte în instanţă.10 În astfel de litigii au calitate
procesuală fie proprietarii bunurilor, în cazul litigiilor referitoare la dreptul de proprietate
asupra acestora, fie autorităţile (instituţiile) publice sau regiile autonome, în cazul
litigiilor privind dreptul de administrare asupra bunurilor în cauză.
Cele mai importante moduri de încetare ale dreptului de administrare sunt:
revocarea dreptului de administrare, dacă titularul său nu-şi exercită drepturile sau nu-şi
execută obligaţiile născute din actul de transmitere şi transmiterea, fără plată, a bunului în
administrarea altuia, dacă folosinţa sa nu mai este necesară admnistratorului central;
trecerea bunului în administrarea altuia se face prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean sau a consiliului local.11
9 Trăilescu, Anton, op. cit., p. 95-96.10 Manda, Corneliu, Manda, Cezar C., Dreptul colectivităţilor locale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 418.11 Zaharia, T. Gheorghe, Budeanu-Zaharia, Odette, Budeanu, I. Tudor , Chiuariu, Tudor Alexandru, op. cit., p. 252.
9
Darea în folosinţă gratuită
Articolul 17 din legea numarul 213/1998 conţine o normă prin care se
recunoaşte posibilitatea, pentru stat şi unităţile administrativ teritoriale de a da imobile
din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop
lucrativ, care desfăşoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor
publice.
O dispoziţie similară este prevăzută şi de articolul 124 din Legea 215/2001,
potrivit căruia „ consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe
termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală sau
judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de
binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.” 12
Privind mai departe, Constituţia României prevede, de asemenea, în articolul
136 alin. (4) că: „ Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot
fi concesionate ori închirate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor
de utilitate publică.13”
Noţiunea de „ instituţii de utilitate publică” este convenţională, dar sub aspect
ştiinţific trebuie să ne raportăm numai la sintagma „ utilitate publică” , care vine cu un
sens foarte precis din istorie. Legea nr. 21/1924 (Legea asociaţiilor şi fundaţiilor) dădea
în competenţa Parlamentului atribuirea statutului de „ stabiliment de utilitate publică”,
pentru o asociaţie sau fundaţie, adică o persoană de drept privat cu scop nepatrimonial. În
1928 a fost adoptată Legea pentru recunoaşterea Institutului de Ştiinţe Administrative a
României ca stabiliment de utilitate publică, cum s-a precizat în primul volum al
tratatului.
12 Legea 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată în 2008. O dispoziţie similară era prevăzută şi de vechea lege a administraţiei publice locale nr. 69/1991, modificată şi republicată în 1996, în art. 86 care dispunea „ Consiliile locale şi cele judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, imobile din patrimoniul lor, societăţilor comerciale şi instituţiilor de utilitate publică sau de binefacere recunoscute ca persoane juridice, în scopul îndeplinirii unor activităţi care satisfac cerinţele cetăţenilor din comună, oraş sau judeţ”, APUD Vedinaş, Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 508.13 Constituţia României, actualizată la 15 noiembrie 2008, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
10
De asemenea, acest drept îl au şi alte structuri neguvernamentale, care prin
legea lor organică sunt calificate ca fiind de utilitate publică, fiind implicate în prestarea
unui serviciu public cu aceleaşi efecte ca structurile administraţiei publice locale.
La întrebarea cine atribuie în folosinţă gratuită, se răspunde simplu: autoritatea
care realizează administrarea generală. În acest sens, vorbim despre Guvern pentru
bunurile proprietate publică de stat, consiliul judeţean pentru bunurile proprietate publică
a judeţului, consiliul local pentru bunurile proprietate publică a municipiului, oraşului sau
comunei. Precizarea la care ne referim din Constituţie, a fost introdusă în continuarea
unui text care începe cu formularea „ în condiţiile legii organice”, ceea ce înseamnă că
procedura, regulile de folosire a bunului, încetarea folosinţei gratuite, ca şi soluţionarea
litigiilor, vor trebui stabilite printr-o lege organică specială sau printr-o lege de
modificare şi completare fie a Legii nr. 213/1998, fie a Legii nr. 219/1998. Atribuirea în
folosinţă gratuită presupune în mod logic, încheierea unui contract. Acest contract se
încheie în baza actului unilateral al administratorului general (Guvernul, consiliul
judeţean, consiliul local), între regia sau instituţia publică care are bunul în administrare
concretă şi instituţia de utilitate publică. 14
Niciunul dintre actele normative enunţate mai sus nu stabileşte modalitatea
concretă de realizare a acestui drept de folosinţă, în regimul său juridic. Unii autori
consideră că, deoarece dreptul de folosinţă şi dreptul de administrare atribuit regiilor
autonome, autorităţilor sau instituţiilor publice, au aceeaşi natură juridică, fiind drepturi
reale principale, în ceea ce priveşte modul de constituire şi regimul juridic al dreptului de
folosinţă îi sunt aplicabile, prin analogie, regulile referitoare la dreptul administrare. În
ceea ce priveşte domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale el
cuprinde bunurile aflate în proprietatea acestora şi nu fac partedin domeniul public.
Bunurile aparţinând domeniului privat se află în circuitul civil, fiind supuse
dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel. În consecinţă, aceste bunuri pot fi
concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune în modalităţile şi condiţiile
prevăzute de lege.15
14 Iorgovan, Antonie, op. cit. , p. 252-253. 15 Zaharia, T. Gheorghe, Budeanu-Zaharia, Odette, Budeanu, I. Tudor , Chiuariu, Tudor Alexandru, Tratat de drept administrativ român, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 255.
11
Beneficiarul dreptului de folosinţă are o serie de obligaţii, printre care: să facă
cheltuielile de întreţinere a bunurilor, să nu schimbe destinaţia bunurilor, să prezinte
rapoarte pe anumite perioade de timp determinate cu privire la bunurile respective, să
restituie bunul în stare de funcţionare la expirarea perioadei pentru care a fost încredinţat.
Darea în folosinţă încetează fie la expirarea termenului pentru care a fost încredinţat, fie
prin revocarea ei.
12
Stingerea dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică încetează în două situaţii: dacă bunul a pierit sau
dacă bunul a trecut în domeniul privat. Trecerea unui bun din domeniul public în
domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă
prin Constituţie sau prin alte legi nu se dispune altfel.16 Hotărârea de trecere a unui bun în
domeniul public sau privat poate fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ.17
16 Vezi art. 10 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.17 Trăilescu, Anton, op. cit., p. 94-95.
13
Concluzii
În concluzie,
14
Bibliografie
1. Apostol, Tofan, Dana, Drept Administrativ, Vol. II, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004
2. Brezoianu, Dumitru, Oprican, Mariana, Administraţia publică în
România, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008
3. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005
4. Corneliu, Manda, Cezar C., Dreptul colectivităţilor locale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007
5. Trăilescu, Anton, Drept administrativ, ed. a III-a, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008
6. Vedinaş, Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-
administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
7. Zaharia, T. Gheorghe, Budeanu-Zaharia, Odette, Budeanu, I. Tudor ,
Chiuariu, Tudor Alexandru, op. cit.,
Legislaţie
1. Constituţia României, …
2. Legea nr. 213/1998
3. Legea nr. 215/2001
15