DEMOCRAŢIE: VIS ŞI REALITATE - Consiliul Legislativclr.ro/eBuletin/1_2003/Buletin1_2003.pdf · intim de existenţa noastră, ca subiecte într-un univers politic, marcat de conflicte

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

DEMOCRAŢIE: VIS ŞI REALITATE

Victor IONESCU Izabella TURZAconsilier colaborator expertConsiliul Legislativ Consiliul Legislativ

I. Introducere

O prezentare succintă, extrem decondensată a unui subiect atât de vast, important şidisputat pare o încercare temerară, dacă nu s-ar luaîn considerare că schiţarea diverselor puncte devedere nu urmăreşte decât incitarea facultăţilornoastre de judecare asupra unor aspecte legateintim de existenţa noastră, ca subiecte într-ununivers politic, marcat de conflicte şi sete deputere1, mereu în căutarea unei democraţiineînţelese, ameninţate şi niciodată împlinite.

Trecând în revistă părerile potrivit cărorademocraţia în prezent este de nedepăşit, precum şiopinia demoralizatoare că aceasta ar putea fi cevace nu putem avea2, ea fiind doar un accident istoricşi, parafrazându-l pe Oscar Wilde3 în ce priveştedramele vieţii omului, se poate afirma că nu pare afi o simplă afirmaţie faptul că şi viaţa popoarelorpoate fi confruntată cu două drame majore: una dea nu putea înfăptui democraţia şi a doua...de a orealiza.

Orice individ normal îşi doreşte binele, cuconştiinţa, legată de natura sa, asupra superiorităţiiadevărului faţă de fals, a justului faţă de injust, aordinii faţă de dezordine4. Tot astfel nici o societatenu se poate lipsi de un ideal care să o inspire şi de ocunoaştere a principiilor care să îi orientezeorganizarea5. Perioadele de mare civilizaţie,într-adevăr, sunt acelea în care aceste două condiţiise regăsesc. Democraţia nu este posibilă fără unideal în posibilităţile nelimitate ale naturii umane

1 Michel Winock, Le siècle des intellectuels, Paris,Editions du Seuil, 19972 John Hoffman, State and democracy, Sussex,Wheatsheaf Books, 1988, p. 1763 Christine André, Francis Lelord, L'estime de soi(S'aimer pour mieux vivre avec les autres), Paris, Ed.O. Jacob, 1999, p.1704 André Glucksmann, Cynisme et passion, Paris,Bernard Grasset, 1981, p. 315 Valerie Giscard d'Estaing, Démocratie française,Paris, 1976

de a îmbogăţi o experienţă mereu mai liberă şi maiumană, la care toţi să participe şi să contribuie6.

Iniţial, trăind într-o societate în careacţiona principiul lui Platon potrivit căruia nimeninu poate să nu aibă un conducător, dar şi maitârziu, când Napoleon afirma că "oamenii nu aualte drepturi decât să fie guvernaţi", individul nu aîncetat, totuşi, să viseze că poate acţionaindependent, deşi experienţa cinică îi demonstra căeste incapabil de aceasta7. Individul, în cele dinurmă, condus de raţiune, şi-a dat seama că este mailiber într-o societate organizată pe baza unuiconsens, decât în singurătatea în care nu ascultădecât de el însuşi. Fie că îşi ducea existenţa într-otimocraţie (conducere unică), oligarhie(conducerea unei familii) sau democraţie(conducerea de către popor), toţi se considerau apţisă judece o politică, dar foarte puţini erau cei care oputeau crea (Socrate).

Libertatea a însemnat pentru cetăţean, laînceput, dreptul pur şi simplu de a-şi folosiinteligenţa cu care era înzestrat. Prin democraţie aînţeles, ulterior, posibilitatea de a pune în practicăaceastă inteligenţă a sa şi a tuturor, în folosulsocietăţii8.

Privită astfel, mişcarea politică, osuccesiune de diferite forme de conştiinţă9 spredemocraţie, apare ca un vector al istoriei, o luptăîntre Spirit şi Forţă, o mare aventură a omenirii, ocălătorie în timp10, nu fără sfârşit, dar în mod sigurspre o destinaţie încă necunoscută, datorităambiguităţilor şi dificultăţilor de punere în operă.Aşa se şi explică de ce nici la ora actuală nu există

6 Dictionnaire de la philosophie, 2000, p. 15287 K. R. Popper, The open society and its enemies,London, 1991, p. 158 Jean François Revel, La tentation totalitaire, Paris, 19769 Francis Fukuyama, La fin de l'Histoire et le dernierHomme, Paris, Flammarion, 1992, p. 8510 John Dunn, The unfinished journey, London,Oxford University Press, 1993

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativã nr. 1/20034

o definiţie unanim acceptată a democraţiei11. Înlegătură cu dificultatea de a da o definiţie, amintimdilema în care se găsea Sf. Augustin care spunea căştie ce este Timpul atâta vreme cât nu era întrebat,dar că nu mai ştie nimic, când i se cerea să dea odefiniţie. Tot astfel12 se spune că un rabin, întrebatce este iudaismul a răspuns că îi trebuie 40 de anipentru a răspunde, dar că ştie un alt rabin care opoate face în 5 minute. Contactat, acesta a răspunsprompt "iudaismul este justiţia pentru toţi".Solicitând să i se explice ce înseamnă justiţiepentru toţi, i s-a răspuns că i-ar trebui 40 de ani casă-i răspundă.

Definită13 ca un tip de regim de monopolpolitic, democraţia a fost văzută catastrofal laînceput: ca un "accident" tranzitoriu prin carepopulaţia îşi impune tirania (Platon), caracterizatăulterior ca "noţiune ce nu există" (Giovani Sartori),deoarece exercitarea nelimitată a libertăţii duce lacreşterea inegalităţii, iar încercarea de a întronaegalitatea riscă să compromită libertatea, apoi caun regim "aristocratic atenuat" prin sistemul dealegeri (Bernard Manin) şi care se întreţine prinsperanţele pe care le lansează, dar pe care din ce înce mai puţin le poate satisface într-o lume atât decomplexă (Danilo Zolo), precum şi ca o democraţiedeliberativă, un concept evaluat mai puţin prinnatura formală a instituţiilor şi extinderii dreptuluide vot, cât, mai ales, prin calitatea dezbateriipublice (J. Habermas).

Istoria a oscilat între doi poli: dictatură şidemocraţie sau, după cum afirmă unii analişti14

care au identificat şi un important element comun:dictatură şi corupţie şi democraţie plus corupţie,deoarece democraţia a adus, din păcate, lasuprafaţă o corupţie care preexista. De când aapărut Statul - de la cetăţile antice până labirocraţiile contemporane Adevărul a depins dePuterea constituită. Meritul specific filosofiei15 cares-a poziţionat în serviciul adevărului, al tuturorlibertăţilor, este acela de a demasca, prin analizelesale, toate instituţiile represive. Nu trebuie, însă, săcomitem greşeala de a judeca prea aspru, cumentalităţile începutului de secol XXI, mentalităţidin secolele precedente, întrucât s-a demonstrat cucâtă dificultate se înţelege faptul că pentru efectivalibertate a unuia este imperios necesară

11 Ronald Dworkin, Freedom's Law, London, OxfordUniversity Press, 1991, p. 1012 Jean - Claude Carrière, Le cercle des menteurs,Paris, Plon, 1998, p. 25913 Dictionnaire de la science politique et des institutionspolitiques, Paris, Armand Colin, 2001, p. 7914 Denis Robert, La justice ou le chaos, Paris, 199615 François Châtelet, Histoire de la philosophie: Idées,doctrines, vol. VIII, Paris, Hachette, 2000, p. 242.

libertatea tuturor. Democraţia intrând în istorieşi-a croit drum cu dificultate, în ritm diferit şimodalităţi diverse în funcţie de societatea care oprefera şi apare în momentul actual, ca singurulsistem politic şi social viabil. J. J. Rousseau afirmacă dacă ar exista un popor de zei, aceştia s-arguverna democratic, o guvernare, însă, atât deperfectă, nu se potriveşte oamenilor16.

Relaţia individului cu Puterea, carepermite triumful voinţei unei persoane sau grup depersoane, a fost întotdeauna asimetrică17 înprivinţa restricţiilor aduse libertăţii, eventualarezistenţă fiind înlăturată sau prevenită fie prinexercitarea puterii de comandă, prin sancţiuni, fieprin puterea de influenţă sugerândcomportamentele dorite.

O trecere în revistă, oricât de sumară, aistoriei democraţiei este utilă întrucât epocilemoarte fac istoria18, fiecare epocă atunci când sesfârşeşte intră în relativitate, aliniindu-se celorlalteepoci de asemenea apuse. De multe ori trecutul areculorile prezentului. Avem o datorie faţă dememorie fiindcă la ce ne-ar mai folosi dacărefuzăm de a trage învăţăminte din ea.

Istoria este marcată nu numai de marievenimente, de mari oameni politici, dar şi deapariţia unor opere fundamentale, politice şiştiinţifice, care au contribuit la pregătireaevenimentelor respective. Înţelegerea unei anumitesocietăţi nu se poate face, însă, decât prin prismamentalităţii ei. Or, dificultatea constă în aceea cănu se poate spera să se ajungă la înţelegereaistorică a problemelor vieţii politice prin simplaexpunere a dezbaterilor acestora de către maripersonalităţi, care, de multe ori, au fost prezentatela un nivel de abstracţie şi inteligenţă inaccesibilcontemporanilor lor19. Şi azi încă, spunea MarkTwain, un clasic este autorul pe care oricinedoreşte să-l fi citit, dar nimeni nu intenţionează să-lcitească, iar în Franţa, cetăţenii îşi venereazăconducătorii, mai mult decât îi ascultă şi discutădespre scriitorii lor mai mult decât îi citesc.

II. Inegalitatea condiţiilor

"Invenţia democraţiei" nu este operasecolelor recente, ea este, în mod cert, de originegreacă. Acest regim al numărului îl are cafondator pe Clistene, un aristocrat, strămoşul lui

16 Antoine de Baecque, Une histoire de la démocratieen Europe, Paris, Le Monde Editions, 1991, p. 2417 Claude Rivière, Anthropologie politique, Paris,Armand Colin, 2000, p. 1218 Elvire de Brissac, O, dix-neuvième! Paris, BernardGrasset, 2001, p. 390 citându-l pe J. P. Sartre19 Quentin Skinner, Les fondements de la penséepolitique moderne, Paris, Albin Michel, 2001, p. 10



Pericle, care a "lărgit" cadrul Cetăţii prin admitereade numeroşi meteci. Mai târziu a devenit o reacţie,un antidot împotriva tiraniei, fundamentându-sepe trei principii: Constituţie, cetăţenie şi lege. Darchiar de la început această democraţie a fostcriticată de cele mai luminoase minţi ale epocii cafiind un "regim aristocratic numit democraţie"20

sau o "democraţie imperială" caracterizată princontradicţia dintre Constituţia interioară şiambiţiile exterioare de dominaţie, cât şi prininegalităţile condiţiilor interne.

Societăţile predemocratice se bazau peprincipiile ierarhic şi al dependenţei faţă decomunitate, pe diferenţa între "Eu" şi "Ceilalţi". S-aarătat21 că de la Herodot la Toqueville, de la Platonla Hannah Arendt numeroasele studii nu au reuşit odemonstraţie decisivă şi definitivă a acestui tip deregim politic care nu este numai un ansambluinstituţional, ci un tip de societate ce se sprijinăpe o concepţie asupra omului. In India22, deexemplu, castele nu consfinţeau numai poziţiasocială a omului – homo hierarchicus - ci era ostare de spirit care implica recunoaşterea unui lanţascendent de dispreţ în raport cu care se justificauveritabile repulsii fizice între oameni.

Chiar şi în democraţia elenă, numaicetăţenii se recunoşteau între ei ca liberi şi egali23.Dar exista o egalitate chiar între cetăţeni? Poporulcare era "suveran" nu coincidea cu populaţia cetăţii- sclavii erau de trei ori mai numeroşi, iar femeilepersoane libere nu contau decât în comediile luiAristofan24. De aceea cetăţenii cetăţilor elene erauînspăimântaţi de exil din cauza "dezumanizării" pecare o implica, fiind o trecere în "neantulnecetăţeniei". Cât priveşte libertatea şi egalitateamerită semnalată împrejurarea, când pentru a seasigura un cvorum de 6.000 cetăţeni la un mitingdin Ecclesia, unii cetăţeni suportau să fieliteralmente aduşi legaţi de pe stradă25. O anticiparea "obligaţiei de a fi liber" a lui Rousseau şi a"obligaţiei de a fi fericit" în regimurile totalitare.Dar, în acelaşi timp, orice cetăţean avea deschisă oacţiune în justiţie, foarte redutabilă "eisaggelie"

20 Guy Hermet, La Démocratie (un exposé pourcomprendre, un exposé pour réfléchir), Paris,Flammarion, 199721 Simone Goyard-Fabre, Qu'est-ce que ladémocratie: La généalogie philosophique d'une grandeaventure humaine, Paris, 1999, p. 1422 Françoise Héritier, De la violence, Paris, Ed. OdileJacob, 1996, p. 33523 Robert Legros, L'avènement de la démocratie,Paris, Bernard Grasset, 1999, p. 5624Jacqueline de Romilly, Problèmes de la démocratiegrecque, Paris, 197525 Norman Davies, Europe: a History, Oxford, 1996

care permitea traducerea în justiţie a oricărui bănuitcă ar activa "contra democraţiei".

În limba elenă "kratos" înseamnă putereacare dispune de mijloace de constrângere şiaparţine "celor mai buni" percepuţi ca atare. Dar şiaceastă percepţie era relativă. Astfel, Alcibiade26 aobţinut comanda armatei în Sicilia nu pentru că eraun comandant de oşti experimentat, ci pentrureputaţia de a fi câştigat un concurs la JocurileOlimpice.

În privinţa democraţiei organizate dePericle în Atena ca o formă de guvernare în carepoporul îşi exercită suveranitatea, aceasta a fostsupusă unor critici foarte acide formulate de mariigânditori contemporani. Astfel, Platon, pe lângăfaptul că afirma că democraţia înseamnă"conducerea de către incompetenţi"27, considera căaceasta este constant ameninţată de cătredemagogie, care poate distruge structurile cetăţiicu consecinţa instalării anarhiei. Politicademocratică sedusă prin frumoase discursuri nupoate avea orizont, afirma el, pentru că este oricândla îndemâna demagogilor care, în afara abilităţii demanevrare a mulţimii, nu au capacitatea de amenţine ordinea, justiţia, iar prin denaturareaadevărului transformă politica în mascaradă.

Nici Socrate nu credea că democraţia arputea aduce domnia justiţiei deoarece dreptul de aface orice, beţia libertăţilor, alăturate cuconcupiscenţa reprezintă o boală care deschidecalea servituţii şi în cele din urmă a tiraniei.Tranziţia de la democraţie la tiranie se face prinapariţia unui lider popular care ştie să exploatezeantagonismele dintre bogaţi şi săraci. Socrate făceaaluzie directă la tiranul din Siracuza pe carepoporul l-a salutat iniţial ca pe un campion allibertăţii, ca în final, acelaşi popor, să constate că aajuns în sclavie28. Aprecierile de mai sus urmau săfie confirmate şi secole mai târziu, deoarece toateregimurile autoritare sau totalitare au suscitatvocaţii, au creat condiţii şi au promovat oamenisusceptibili să le facă, totuşi, să funcţioneze înpofida lipsei consensului general. În fine Tucidideera de părere că măreţia democraţiei, atât delăudată, din timpul lui Pericle, nu s-a datoratinfluenţei mulţimii, ci prudenţei acestui om destat, care a căutat să menţină poporul pe caleaînţelepciunii şi a raţiunii.

Tirania este o formă de guvernare careface cel mai puţin caz de libertate, iar în ea

26 Jacqueline de Romilly, Alcibiade, Paris, Editions deFallois, 1995, p. 9127 Norman Davies, op. cit. p. 13028 K. R. Popper, op. cit.



libertatea este absolută, dar numai a unuiasingur29.

Rămânând în lumea antică, dreptul romandominat şi el de ideea cetăţeniei "cives romanus"era departe, chiar în timpul Republicii, de a aveaceva comun cu regimul democratic. Mai mult, aufost mari gânditori printre care Seneca, ce audemonstrat cum unii oameni pot emite admirabileprecepte asupra virtuţii, îndeletnicindu-se în acelaşitimp cu practici foarte dubioase30.

Pe baza recunoaşterii superiorităţii celor ceexercită puterea, era justificată şi inferioritateacelor conduşi, într-o ierarhie bazată pe principiul"coexistenţei". Ca să devină, însă, naturală seimpunea recunoaşterea superiorităţii încă de lanaştere.

În timpul lui Carol cel Mare31 (sec. IX),care a dat o nouă formă Europei, se creează onobilime, a celor care au legătură directă cuPuterea, potrivit rangului pe care o persoană îlocupă în cadrul unei duble ierarhii constituite prinnatura funcţiilor publice exercitate, cât şi prinproximitatea cu persoana regelui. De la aceastăaristocraţie personală se trece la o nobleţetransmisibilă, deci de la o ierarhie născută învirtutea puterii, la o putere născută din ierarhie.Astfel, rangul începe să fie recunoscut congenital,fixat de la naştere şi nu în virtutea unei deciziiumane. Generalizarea stratificării aristocraticeulterioare a transformat societatea într-un fel delanţ cu verigi - de la ţăran la rege - cu drepturi şiobligaţii riguros fracţionate în favoarea celor careîn mod natural erau destinaţi să conducă.

Puterea aristocraţiei, limitată teoreticnumai de puterea divină, înţelegea relaţiile umaneierarhice ca fiind dictate de o autoritate morală cese conformează ordinii naturale a lumii. În acestmod elementul divin devine sensibil prinautoritatea ierarhică, deţinătorii puterii incarnândautoritatea - devin proteguitorii ordinii naturale.Această percepţie a aristocratului preocupat de a-şietala genealogia în orice împrejurare a condus, maitârziu la inventarea noţiunii de "gentleman" şicaracterizarea acestuia ca fiind un "nobil caretrăieşte în palate şi nu are alte griji decât cele pecare şi le face singur”32.

Caracteristic regimurilor din trecut eradiferenţa substanţială care se făcea între indivizi, încare ,,altul’’ era conceput total diferit. Abia însocietatea modernă, ,,altul’’, ,,celălalt’’ începe a fi

29 Antoine Hatzenberger, La liberté, Paris,Flammarion, 1999, p. 23530 Bertrand Russell, History of western philosophy,London, 198331 Jean Favier, Charlemagne, Paris, Fayard, 1999, p. 33632 Robert Lacey, Aristocrats, London, 1983

considerat ca subiect egal, nu ca individ, ci casemen (asemănător). In consecinţă, drepturile pecare le are nu mai sunt considerate ca decurgânddin apartenenţa la vreun grup, ci în bazaindividualităţii însăşi.

III. Redescoperirea şi progresul ideilordemocratice

Democraţia cere în primul rând abolireaoricăror relaţii de "dependenţă naturală" pe bazaprincipiului independenţei individuale, în calitatede oameni, care să le permită alegerea propriuluilor drum în viaţă. Întrucât experienţa a demonstratcă instituţiile aristocratice nu au avut niciodată oreală simpatie faţă de cei diferenţiaţi ierarhic, s-aîncercat să se înlocuiască sentimentul apartenenţeinaturale faţă de oamenii comunităţii restrânse, cuun sentiment general de apartenenţă la întreagaumanitate. Omul valorează pentru că este Om,nici o apartenenţă neputând fi esenţială în afară decea a umanităţii.

Mutaţia democraţiei33 a început o dată cuReforma prin zdruncinarea structurilor ierarhice,prin denaturalizarea inegalităţilor şi a continuatpentru ca oamenii să se simtă asemănători şi să serecunoască unii pe alţii în această calitate deoameni.

Consolidarea democraţiei în timp s-aprodus printr-o eliminare treptată a "ierarhiilornaturale", prin conştientizarea faptului că plasareaprivilegiilor înaintea meritului este un fel de păcatoriginar care destramă o naţiune ce poate fi, astfel,abandonată legilor unei "mediocraţii" şi nu unei"meritocraţii". Filosofia politică care începe săconceapă originea convenţională a autorităţii, nuo mai putea face fără declararea egalităţiinaturale a oamenilor. Are loc astfel o profundătransformare a mentalităţii colective prin liberarealegăturilor medievale şi, o dată cu precizarearaporturilor cu divinitatea, prin retragerea acesteiaîn afara lumii sensibile, omul devine subiect,centrul de referinţă. A fost poate pasul cel maiimportant pe calea egalităţii condiţiilor care, dupăcum afirma Hannah Arendt, este una dintrecondiţiile principale ale Justiţiei, dar şi una dintrecele mai îndrăzneţe, întrucât cu cât condiţiile suntegale cu atât mai puţin pot fi explicate diferenţelereale dintre indivizi, şi pe cale de consecinţă să poţidemonstra că toţi indivizii sunt egali între ei.

Privită în lumina acestei mutaţiifundamentale în conştiinţa oamenilor se poateafirma că naşterea democraţiei moderne este unprodus al vestului Europei34. Considerat suprema 33 Robert Legros, op. cit. p. 35334 Istvan Pogany, Human rights in Eastern Europe,London, 1995



eminenţă în filosofia politică N. Machiaveli (1469-1527)35, paradoxal, fără a face câtuşi de puţinapologia democraţiei, el este primul care a preziscă, în cazul în care poporul îşi va câştiga libertatea,aceasta se va face la orizontul democraţiei.Republica lui, care nu este în mod cert odemocraţie, totuşi, ea nu poate fi conceputăindependent de rolul pe care îl joacă poporul, onoţiune ce se va plasa, de la el, în centrul gândiriipolitice ulterioare. Prin declararea însă că ,,forţaeste justă când ea este necesară’’36 – ce justifica oanumită estetică a crimei, Machiaveli a pus înevidenţă problema raportului dintre politică şimorală, provocând o sciziune profundă între ele.

De altfel, trădarea în politică este oproblemă de bază. Se spune 37 că în anul 1838, lamoartea lui Talleyrand, Pezzo di Borgo pretindeacă are informaţii că decedatul ar fi avut parte de oprimire triumfală în Infern. După ce a fost felicitat,Satana, fără reproş, i-ar fi spus: "Prinţe, aţi camdepăşit instrucţiunile mele".

Descoperirea Antichităţii, entuziasmul faţăde operele marilor gânditori ai antichităţii de cătreo Europă, percepută ulterior ca o comunitate dedestin38 începe să-şi organizeze pas cu pas, un nouşi mai raţional spaţiu politic, într-o unitate decultură ce avea la dispoziţie esenţa gândirii antice,printre altele, şi dezvăluirea calităţilor şi defectelordemocraţiei ca experienţă trăită.

1. Democraţia ca exigenţă

De la mijlocul secolului al XVI-lea luptaîmpotriva tiraniei, refuzul servituţii şi onorarealibertăţii se înscriu, în condiţiile acelor timpuri, caun adevărat eroism intelectual39. Idealizareafuncţiei publice a poporului recunoscându-i-seacestuia un sens politic a impus, chiar în timpulregalităţii, cerinţa "învestiturii regale". În plinabsolutism monarhic prinde contur ideea"poporului suveran". Afirmarea suveranităţiipopulare, deşi încă insuficientă pentru asigurareafundamentului democraţiei, devine un argument cenu va mai putea fi ignorat.

Primele instituţii au fost acelea de limitarea puterii prin proceduri noi de reprezentare aacesteia, care nu se mai puteau exprima fărăconsimţământul poporului şi se vor cristaliza prima

35 Simone Goyard-Fabre, op. cit., p. 7036 Jean Jacques Chevallier, Yves Guchet, Les grandsoeuvres politiques de Machiavel à nos jours, Paris, A. Colin,2001, p.1537 Bernadette de Castelbajac, Les mots les plusméchants de l’Histoire, Paris, Perrin, 1998, p. 15038 Riva Kastoryamo, Quelle identité pour l'Europe?Paris, Presses de Sciences, 199839 Simone Goyard-Fabre, op. cit., p. 77

oară în Anglia. Bazele lumii moderne s-au conturatdupă Revoluţia din 1688 prin contribuţiailuminiştilor englezi care vizau crearea unui Statlegitimat pe bază de lege şi libertate, cu o religiemai raţională şi tolerantă, o filosofie purificată încondiţiile în care ştiinţa oferea posibilităţi deridicare a nivelului de sociabilitate. În viziunea lor,avansarea civilizaţiei nu mai avea nevoie nici deeroi şi nici de sfinţi, oamenii având posibilitatea dea înfăptui colectiv ceea ce nu puteau faceindividual40. Statul din secolul al XVII-lea "statunascendi" începe prin transformarea dreptuluipublic, după modelul de tehnică de drept privat deinspiraţie romană în "mandat imperativ". Th.Hobes a intuit identitatea juridică dintre popor-naţiune şi reprezentanţii săi, prevestind rolul"alegerilor" în politica viitoare de stat.

De asemenea J. Locke, filosof liberal şitolerant, schiţează teoria "autorizării", potrivitcăreia poporul ca entitate politică apărea ca autorveritabil al legilor deschizând, astfel, calea"democraţiei reprezentative", cu concluzia carese impunea: părerea majorităţii să devinăechivalentul raţional al întregului.

Mai târziu, în Franţa, Montesquieuinspirat de modelul englez republican, convins, darşi conştient de pericolele ce pândeau democraţiasemnalate de greci, ridică "virtutea civică" la nivelde principiu al democraţiei, singura în măsură săo ferească de tentaţiile de corupţie şi ingerinţelefacţiunilor, apreciate ca adevărate forţe distructiveale politicii. J. J. Rousseau era însă ferm convinscă voinţa generală suverană este "inalterabilă şipură". Puterea de a legifera, plecând de la toţipentru a se aplica tuturor transformă pe oameniipolitici în executanţi - miniştri. La rândul săuatrage atenţia asupra faptului de a nu confundanivelul ideal al unei legislaţii perfecte - aşa cum artrebui să fie - şi realitatea cu imperfecţiunile ei,dezvăluindu-se ca sceptic în realizarea cândva, aunei democraţii adevărate, ce nu poate fi construitădecât prin perfectibilitatea oamenilor, prineducaţie politică. De altfel, Spinoza spusese maiînainte că autodeterminarea poporului estesingurul drum spre libertate şi că respectarea legiieste indicatorul eticii democratice, o democraţiepe care o privea ca o disciplină relativă, în naturaei fundamentală fiind puterea absolută a uneicomunităţi de oameni liberi.

Un eveniment deosebit de important înpreziua Revoluţiei franceze din 1789 a fostutilizarea termenului de "suveranitate naţională"şi nu a poporului, de către abatele şi omul politic E. 40 Roy Porter, Enlightenment, Britain and the creationof the modern world., London, The Penguin Press,2000, p. 201



Sieyès, cu mari consecinţe juridice ulterioare, şi pecare o foloseşte ca o armă împotriva privilegiilorarătând că ele sunt străine de naţiune din cauzainegalităţilor juridice pe care le favorizează.

2. Democraţia şi "Drepturile Omului"

Revoluţia franceză, pregătită de filosofii şieconomiştii sec. XVIII a izbucnit împotriva Puteriidesuete instituite atât de către cei care urauconservarea privilegiilor şocante, cât şi de cei carebănuiau că se intenţionează abolirea lor41. Se doreasubstituirea vechii societăţi fondate pe privilegii cuuna nouă în care egalitatea tuturor, să fie legeacomună. Eliminarea puterii arbitrare şi aprivilegiilor au avut însă, beneficiari limitaţi,deoarece drepturile proclamate nu se extindeauasupra tuturor iar "despotismul libertăţii" nu aveanimic din democraţie. De la puritatea ideilor luiRousseau şi Sieyès nu a rămas decât o caricatură42.De altfel, s-a afirmat că, în esenţă, Revoluţiafranceză nu a constat din transferul puterii de labogat la sărac, ci de la bogat la bogat43, după cumnici Revoluţia engleză cu 100 de ani înainte nufăcuse decât să stabilească suveranitatea unuiParlament care reprezenta doar 10% din populaţiamasculină. Lordul Macauley afirma în sec. XVIIIcă democraţia engleză a fost la început cea maiaristocratică, iar aristocraţia a fost cea maidemocratică din lume44.

Marele merit al Revoluţiei este însă acelade a fi pus bazele umanismului politic. Antrenatîn dezechilibrul general, provocat de violenţe încare raţiunea nu se regăsea45, individul începe să-şidorească un echilibru pe care îl găseşte în repliereaîn domeniul interiorităţii. Fiecare existenţăpersonală încearcă să-şi elaboreze o formulă înacord cu sine însuşi, dar şi cu lumea, căutând unsens al vieţii.

Prin substituirea legilor naturale prindrepturile omului, ,,omul înlocuieşte natura’’46.Omul, ca fundament al normelor sale, princonştiinţa pe care o are despre el însuşi, devine,,sursă de valori’’ ceea ce transformă dreptulmodern într-un drept subiectiv, nemaidepinzândde obiectivitatea unei ordini cosmice care justifica 41 Pierre Miguel, Histoire de la France, Paris, Fayard1976 şi Michel Vovelle, Les droits de l'homme et laconquête des libertés, Grenoble, 1986, p. 6642 Peter Collet, Foreign Ladies. A guide to Europeanmannerism, London, 199343 Robert Lacey, op. cit.44 Antony Jay, The Oxford dictionary of politicalquotation, 2001, p. 22945Georges Gustorf, Du néant à Dieu dans le savoirromantique, Paris, Payot, 1983, p. 1746 Alain Renaut, Naissance de la modernité, Paris,Calman Lévy, 1999, p. 185

,,summa potestas’’ a suveranilor. Recunoaştereaindividului, în particularităţile sale şi libertatea lui -consubstanţială cu fiinţa sa - marchează diferenţadintre democraţia modernă şi cea greacă47. Deacum începe să se facă diferenţierea între individulprivat, egoist, ataşat opiniilor sale şi în specialstatutului său economic şi cetăţeanul ridicat lastatutul de legiuitor, care are în vedere interesulcomun ce reprezintă, în ultimă analiză, interesulfiecărui individ. Schimbarea de mentalitate face catoleranţa să dobândească noi dimensiuni, după cea funcţionat multă vreme în cea mai totalăipocrizie48. În primul rând toleranţa evoluează însensul înţelegerii convingerilor adverse, prinacceptarea chiar fără aderare, a ceea ce sedezaprobă, recunoscându-se "dreptul la eroare"legat de ideea că fiecare are dreptul de a trăi dupăconvingerile proprii49. Practic această dispoziţie dea recunoaşte altora moduri diferite de a gândi şiacţiona transformă omul intolerant prin natura sa întolerant şi apoi inteligent în virtutea necesităţiiconvieţuirii, fără ca prin aceasta să piardă dreptulde a combate orice puncte de vedere, dar numaiprin mijloace intelectuale şi nu prin violenţă.Democraţia respinge în mod ferm intoleranţa, înspecial cea etnică şi chiar religioasă caretransformă democraţia în demografie50. Numeroşicercetători, prin argumentări remarcabile,demonstrează cum pot drepturile omului, cu clarelelor aspiraţii de universalitate, să devină un proiectde democraţie cosmopolită, transnaţională,globală. Deocamdată, o utopie, se apreciază însă căaceasta este nu numai realizabilă, dar şi necesară,deoarece democraţiile subnaţionale, naţionale şitransnaţionale numai împreună au un viitor.Umanismul în politică, aşa cum îl vede J. Julliard,ar trebui să devină, ”un sistem de considerare” încare omul să fie privit „puţin mai mult decât unom”, a gândi la altul înainte de a gândi la sineînsuşi.

3. Democraţia, fapt social

Conceptul juridic de democraţie, iniţialredus la o schemă instituţională, începe în sec.XVIII să fie perceput ca un cadru juridic al politiciica fapt social51, care desemnează puterea activă apoporului într-un spaţiu politic determinat.Scoaterea la suprafaţă a realităţilor sociale, o dată

47 Dictionnaire de sociologie, Paris, Editions du Seuil,1999, p. 13448 Edmond Zarifian, André Harris, BernardGouley, Les Français sont comme ça, Paris, Editionsde Fallois, 199749 L'intolérence, Paris, Bernard Grasset, 1998, p. 5950 Clive J. Christie, Race and nation, London, 1998, p. 23551 G. R. Searle, Country before party, London , 1995



cu primele efecte al revoluţiei industriale - sursă decreştere a inegalităţilor - a făcut să scadăoptimismul generat de considerarea democraţieinumai ca instrument al libertăţii52. Devenea tot maiclar că dacă, într-adevăr libertatea aparţine tuturor,nu toţi erau în măsură să o folosească şi de aceeaera important să se stabilească şi o egalitate înposibilitatea acestui uzaj. Mai concret, era vorbade a se introduce în societate o justiţie care săîmpiedice ca tocmai libertatea să se transforme înprivilegiul unora. Din instrument al libertăţiidemocraţia devine şi instrument al justiţiei.

Se prefigurează o democraţie socială încare libertatea redevine o facultate de câştigat, însensul obţinerii eliberării individului de oriceconstrângere care îl oprimă, prin transformareastructurilor economice. Logica economică cefundamenta intervenţia statului în diverse obiectiveeconomice devine tot mai legată şi de logicasocială ce impunea realizarea unei coeziuni atâteconomice cât şi sociale, cu precădere în ariaserviciilor de utilitate publică53.

Revoluţia franceză a provocat distrugereabruscă şi violentă a unui vechi regim princontribuţia a 10 generaţii anterioare54, dar, înacelaşi timp, a dezvăluit şi perspectiva unui noudrum al ideilor şi societăţii. De la simplaproclamare a suveranităţii şi până la un guvernrealmente democratic era nevoie de o altămentalitate, o rezultantă a unui exerciţiu, pânăatunci neexperimentat, de egalitate democratică.Experienţa dovedise şi viitorul (sec. XX), dinpăcate, o va confirma, că este o pură iluzie să secreadă că faptul democratic este un fenomenrevoluţionar. Omul democratic s-a convins căegalizarea condiţiilor nu se poate face princucerirea Bastiliei sau a Palatului de Iarnă şi cătocmai această neînţelegere a făcut şi face anevoiossau chiar periculos drumul parcurs de democraţie.

Ideile drepturilor omului au ca fundamentcredinţa că anumite valori, libertatea, justiţia,căutarea fericirii, dragostea sunt de interes generalşi merită protejarea lor faţă de cei care le ignoră.Drepturile egale, deşi pot fi interpretate diferit,aparţin totuşi unui orizont moral dezvoltat deIstorie55.

Declaraţia Drepturilor Omului şi aleCetăţeanului din 1789 a deschis calea elaborăriicadrului juridic adaptat înscrierii drepturilor omului

52 Encyclopaedia Universalis, Corpus 7, Paris, 1992, p.15153 Europe, concurrence et service public, Paris,Armand Colin, 1995, p.554 Simone Goyard-Fabre, op. cit., p. 14955 Maria Baghramian, Attracta Ingram, Pluralism, thephilosophy and politics of diversity, London, Routledge,2000, p. 9

ca facultăţi inerente individului, cu garanţiile derigoare de a face tot ceea ce legea permite evoluândîn posibilitatea de a face tot ceea ce legea nuinterzice. Iniţiala concepţie a drepturilor omului ca"facultăţi" suferă o considerabilă extindere princonsiderarea lor ca "exigenţe" al căror conţinut sefixează în funcţie de nevoi. Consacrarea juridică aunor exigenţe apreciate ca vitale face ca Dreptul nunumai să coincidă cu aceste exigenţe, dar să îiconfere un dinamism care îi lipsea când obiectivullui era exclusiv cantonat în domeniul politic şi nu şisocial.

A doua generaţie a drepturilor omului cuconotaţii economice şi sociale a fost determinatăsub influenţa ideologiei socialiste după adoptareaConstituţiei franceze din 1848. Dar cu câtdemocraţia socială, prin generozitatea scopurilor,devenea mai clar că se transformă într-uninstrument de justiţie, cu atât devenea maiambiguă, în practică, datorită posibilităţilor limitateale societăţii de a asigura bunăstarea tuturor.

Drama din 1848 marchează o fracturăintelectuală şi morală prin risipirea iluziilor, apasiunii imposibilului, a excesului de ideal, cumspunea Lamartine, insurecţia din iunie fiind fatalăatât pentru cei care au declanşat-o cât şi pentru ceicare au înăbuşit-o. De aici s-a născut speranţa uneiideologii nici de dreapta nici de stânga, ci a uneiacare să asigure bunăstarea tuturor, prin metode şimijloace ca urmau a fi găsite.

Apărea însă tot mai evident că economiculşi socialul erau în relaţii atipice, ceea ce necesitanoi abordări în scopul stabilirii unui echilibru întreriscul întreprinzătorilor şi securitatea muncii. Pe câtcreştea capacitatea omului de dominare aproceselor fizice pe atât se accentuau incapacitateade a controla raţional fenomenele sociale56. Bogaţiiîncep să devină o problemă după cum nobiliifuseseră cu un secol în urmă.

Multiplicarea revendicărilor, de acumlegitime, într-un mediu în care prevalauinegalităţile nu era posibil de satisfăcut fărăexistenţa unei autorităţi care să vrea, să poată şi săle rezolve. Această autoritate nu putea fi altcinevadecât statul-atotputernic. De aici începe să secontureze ideea statului-providenţă, gestionar aldreptului de satisfacere a dezideratelor ce părea sătransforme statul într-un fel de societateasigurătoare.

Primul arhitect al statului-providenţă a fostBismark la sfârşitul sec. al XIX-lea care l-ainventat pentru ca prin dependenţă faţă de stat, săstăvilească elanul partizanilor social-democraţi.Prin sisteme puternice de protecţie socială 56 Konrad Lorenz, L’agression une histoire naturelledu mal, Paris, Flammarion, 1969, p. 216



democraţia politică începe să se sprijine pedemocraţia socială. În legătură cu celebrul plan desecuritate socială, "Raportul Beveridge", în Angliaanilor 1942, Michel Foucault spunea, totuşi,maliţios "Puteţi să vă lăsaţi masacraţi, noi văpromitem o viaţă lungă şi agreabilă"57.

Rivalitatea dintre ideile socialismuluigeneros, dar ineficace şi capitalismul riguros, daregoist, a dat naştere la discuţii doctrinare dintrecele mai aprige58. Pe de o parte se susţinea căsfârşitul marilor nedreptăţi în lume - în special alfoamei - depinde de câţi dintre noi vor refuza sătolereze intolerabilul59, alienarea sărăciei rămânândun act de putere60, iar pe de altă parte că statulbunăstării ar fi o aberaţie periculoasă61 pentru căîncurajează atitudinea de "a fi preocupat fără a facenimic" sau fiindcă ar produce dezagregări juridiceîn sensul că dreptul, prin esenţa lui, fiind restrictiv,începe să se dizolve într-o mişcare necontrolată derevendicări. Spectrul unei permanente "subclase"dependentă de bunăstarea publică a condus înS.U.A. şi Anglia la înlocuirea "războiuluiîmpotriva sărăciei" cu ideea unui contract social încadrul căruia accentul să cadă pe obligaţia decetăţean62 şi mai puţin asupra ceea ce poate obţinede la stat. Însuşi Tony Blair, în viziunea sa, lapreluarea puterii în Anglia, spunea că nu doreşte capoporul să trăiască în dependenţă faţă de stat, ciîntr-o bunăstare modernă pe care o naţiune trebuiesă o dobândească din muncă şi nu din profit63.

Criticând "societatea de consum" JeanBaudrillard64 arăta în 1970 că trăim "timpulobiectelor", un consum care pune stăpânire pe viaţanoastră. Abundenţa surplusului neagă "raritatea" şipe această bază se încearcă evidenţierea logiciisociale a consumului ca o ideologice egalitară abunei stări, abundenţa caracterizânddemocraţia. În realitate abundenţa societăţilorbogate are drept consecinţă risipa, considerată ca odisjuncţie ce compromite rezervele condiţiilornoastre de supravieţuire. Sistemul industrialimplică creşterea nevoilor antrenând undezechilibru constant între nevoi şi creşterea 57 Guy Hermet, op. cit., p. 4858 Samuel Pisar, La ressource humaine, Paris, 1983,Guy Lagelée, Gilles Manceron, La conquêtemondiale des droits de l'homme, Ed. Unesco, 199859 Brian Burrows, Into the 21th century, London, 199160 Paul Johnson, 20th century, Britain, London, 199461 Lyndon Robins, Half a century of British politics,from provider to enabler, London, 199762 Malcom Cross, Rassism, the City and the State,London, 199363 Tony Blair, New Britain, my vision of a youngcountry, London, 1996, p. 3964 Jean Baudrillard, La socièté de consommation,Paris, Ed. Denoël, 1970, p. 93

productivităţii. Se relatează anecdota potrivit căreiaera odată un Om care trăia în penurie, dar dupămulte aventuri a întâlnit după o lungă călătorie prinştiinţele economice Societatea de Abundenţă. S-aucăsătorit şi au avut numeroase nevoi, care dintretoate necunoscutele de care se preocupă ştiinţeleeconomice sunt cele mai necunoscute. Gallbraitheste şi el de părere că revoluţia abundenţei nuinaugurează o societate ideală din cauza dificultăţiide adaptare la abundenţă. "Nu suntem pregătiţipentru fericire". Asupra tuturor planează spectrulfragilităţii acestor condiţii, creşte obsesia desecuritate însoţită de o violenţă care depăşeştestadiul când era generată de sărăcie şi lipsuri,transformându-se într-o manifestă tendinţa dedistrugere. Violenţa concurenţei - sub toateformele, nu egalizează şansele tuturor ci creeazădistorsiuni tot mai mari indivizilor. Chiar dacă lanivelul "bifteck-ului" ca valoare de întrebuinţare,spun unii, nu există proletar şi nici privilegiat, ariade consum rămâne o arie de consum socialstructurată, în care nevoile tranzitează de la grupuride elită la alte categorii sociale ce însă nu potaspira niciodată dincolo de ceea ce în mod raţionalpot spera, aspiraţii deci, evident inegalitare. Dupăce, în fine, oamenii politici şi-au dat seama cât estede indecent de a promite fericirea tuturor, s-afolosit noţiunea de "calitate a vieţii" - concept legatde mediul care înconjoară individul - deci desituaţii specifice fiecăruia ce constituie "peisajul deacţiuni" cu o anumită capacitate de a satisface unproiect de viaţă65.

În fine, generaţia a treia a drepturiloromului, în numele umanismului propovăduieşte osolidaritate internaţională, un sens al datoriei ladimensiune planetară, într-o comunitate în careameninţarea războiului între naţiuni are tendinţa dea fi "total", cu consecinţa, subliniată de MiguelAbensour, de "democratizare a morţii"66.

Noţiunea de democraţie socială67 vareveni în forţă pe scena politicii sociale mai ales înFranţa unde, după 1999, s-au deschis mai multe"şantiere importante" vizând reamenajarea relaţiilordintre stat şi partenerii sociali, printr-o maiaccentuată iniţiativă concretizată prin dialog socialşi acorduri liber negociate. Cu toate acesteaanchetele sociologice dezvăluie mereu contradicţiiîntre principiul egalităţii juridice şi politice, afişateîn societăţile moderne şi inegalităţile de ordineconomic şi social, în special legate de cetăţenie,

65 Nicolas Witkowski, L’état des sciences et destechniques, Paris, 1998, p. 3766 Stéphane Courtois şi alţii, Le livre noir ducommunisme, Paris, Robert Laffont, 1997, p. 45667 Michel Borghetto, Quelle démocratie sociale?“Revue du droit public“ nr. 1/2, 2000, p. 194



subliniind tensiunile şi contradicţiile între valorileafirmate şi practicile concrete inspirate de pasiunileomeneşti. Rasismul este juridiceşte condamnat, darsubzistă teorii care declară anumite grupuri deoameni fundamental şi definitiv diferiţi şi ca atareinegali. În sprijinul acestor puncte de vedere seinvocă cultura - ca ceva specific şi ereditar. Or, seatrage atenţia68 că nu este suficient de a înlocuinoţiunea de rasă cu cea de "cultură" pentru ademonstra abandonarea unei gândiri rasiste.Modernitatea politică încearcă să dea un nou sensrelaţiilor cu ceilalţi într-un climat de egalitateprezumată în care se ignoră frontierele dintre raseşi popoare, cu respectul identităţii fiecăreia.Legăturile dintre stat şi indivizi slăbesc, individuleste mai puţin socializat prin legăturile sale primare- familie, etnie, cât şi prin locul pe care îl ocupă îndiviziunea muncii ce îi permite o nouă autonomie.

IV. Democraţia şi ideologiile

Discuţiile asupra rolului statului însocietatea democratică s-au purtat, în principal, pefondul ciocnirii a două mari curente sau ideologii,cu puncte de vedere opuse în ceea ce priveşteinterferenţele vieţii publice cu viaţa privată:curentul liberal, care susţine hotărât autonomiaindividului şi curentul comunitar, partizan alacţiunii atât în sfera dreptului public, cât şi în cea adreptului privat.

Termenul de ideologie vine din limbagreacă ("ideea" şi "logos") având înţelesul de oştiinţă a ideilor. Noţiunea a fost folosită de AntoineDestutt de Tracy în 1796 ca o "teorie a teoriilor"devenind apoi echivalentul unei doctrine politice,fapt ce l-a determinat pe Napoleon să-i considerepe ideologi ca pe nişte indivizi care doresc săschimbe lumea "în capul lor". Ca doctrină politicăea îndeamnă mai mult la acţiuni decât la analizecritice, fiind deci mai puţin riguroasă decâtfilosofia69, prin faptul că revendică şi prescrie, fărăsă argumenteze. Ideologie ar fi "o rătăcire" pentrucă nu poate exista o ideologie justă. În confruntarealor se tinde la înlocuirea unei "aberaţii cu alta".Toate regimurile totalitare au fost ideocraţii -dictaturi de idei. Din păcate unele ideologiiprimitive au folosit cele mai sofisticate tehnicipentru distrugerea oricărei opoziţii şi în special acelui mai redutabil inamic "personalitatea umană",reuşind uneori să se manifeste ca formidabile forţede integrare. Unele ideologii au reuşit săînregimenteze oameni sau categorii de indivizi careprezentau aceleaşi caractere mentale, aceeaşi stare 68 Dominique Shnapper, La relation à l’autre, Paris,Gallimard, 1998, p. 2069 Andrew Vincent, Modern political ideologies,Oxford, Blackwell, 1992, p. 14

de spirit, în esenţă o constituţie cerebrală comunăcare-i făcea apţi să reacţioneze în acelaşi fel în faţaunor evenimente, utilizând violenţa, justificândchiar acte individuale de terorism. Oamenii potmuri pentru ideile lor ceea ce demonstrează că o"idee" poate fi oricând cauzalmente foarte eficace.S-a apreciat că una dintre trăsăturile de geniu alecomunismului a fost autorizarea distrugeriilibertăţii în numele libertăţii.

Împotriva celor care nu iau în seriosimportanţa ideologiei şi identităţii în structura vieţiipolitice contemporane socotindu-le epifenomene,cu efect derivativ, s-a susţinut că incapacitatea de aexplica regenerarea, chiar "explozia" ideologiilorcontemporane ilustrată prin feminism, mişcăriecologice, religii fundamentaliste alături de celeetnice s-ar datora lipsei unei teorii şi metode noicare să le analizeze, prin revizuirea structurăriivieţii politice70. Atitudinile ideologice nu şi-aupierdut, însă, din aroganţă71. S-a remarcat72 că nuexistă un virus mai rău decât virusul ideologiei, iarepidemiile ideologiei pot oricând să serăspândească. Ideologiile "forte", demodate suntînlocuite cu altele mai gelatinoase73 care prinmanevrarea miturilor, figurilor simbolice încearcăsă convingă poporul să creadă că vrea ceea ceconducătorii consideră că este oportun (GiorgioNegrelle). Cultura care celebrează simularea,cultivă iluziile, exhibând măşti sub care nu seascunde nimic, conduce la blazare, la discreditareagenerală, din păcate, chiar a ideii de democraţie,frontiera dintre minciună şi adevăr devenindinsesizabilă. Pe de altă parte, frontiera dintreindivizi sau colectivităţi - care le marcheazădiferenţa, identitatea, ce ar trebui să constituiepuncte de întâlnire se transformă în bariere derespingere, obsesia identităţii ducând în cele dinurmă la violenţă.

În confruntarea ideilor s-a verificat cât estede dificil ca o fiinţă inteligentă să accepte, fără săprotesteze, recunoaşterea alteia ca mai inteligentădecât ea, cu excepţia inteligenţelor apreciate cainfinite, neîndoios extraterestre, cu care nu poate fi,încă, în competiţie74. Aceste manifestări ilustrateprin atâtea fapte justifică părerea că omulreprezintă în natură singurul animal - dotat cu

70 John D. Cash, Identity, ideology and conflict,Cambridge University Press, 199671 Jean Didier Vincent, Biologie des passions, Paris,Ed. Odile Jacob, 199972 Philippe Kourilsky, La science en partage, Paris,Ed. Odile Jacob, 1998, p. 8773 Claudio Magris, Utopie et désenchantement, Paris,Gallimard, 2001, p. 1374 Jean Heidemann şi alţii, Sommes - nous seuls dansl'Univers? Paris, Fayard, 2000, p. 30



inteligenţă - care nu este capabil să o folosească…cu inteligenţă.

1. Liberalismul politic şi individualismul

Calea spre democraţia liberală, ca tip desocietate, în care se realizează conjuncţia dintrevoinţa de libertate a individului cu guvernareapoporului de către el însuşi a fost deschisă defilosofii sec. XVII şi XVIII. Ca doctrină politică afost puternic influenţată de S. de Sismondi (1773-1842), istoric şi economist elveţian, care, după ce aridicat economia la rang de morală, a subliniatnecesitatea intervenţiei puterii sociale, a statului,întrucât fericirea economică a oamenilor trebuia sădevină adevărata preocupare a oamenilor politici75.

Liberalismul, în vocabularul politic englezde la începutul secolului al XIX-lea, indicaatitudinea partizanilor schimbărilor constituţionalesau reformei democratice. Era un reformism maimult sau mai puţin moderat care se opuneaconservatorismului şi mai apoi comunismului şifascismului.

Toleranţa ca măsură a limitelor în relaţiilesociale, apare pe fondul intelectual, politic şijuridic al liberalismului76. Fundamentată pe odistincţie netă între dreptul public şi cel privaturmăreşte trasarea limitelor înăuntrul cărora Statulpoate legifera ţinând seama de domeniul libertăţilorde credinţă sau opinie ce îşi găsesc expresia îndrepturile omului. Aceasta, bineînţeles, nuînseamnă că a tolera echivalează cu o complicitatela rău, ea nefiind o concesie făcută erorii sauviciului ci o problemă de cunoaştere şi înţelegere.Este o pledoarie pentru respectarea diferenţelor77, oluptă contra confiscării prin intransigenţă, chiar aadevărului.

Paul Ricoeur, mai prudent, afirma cătoleranţa este un subiect "capcană", fiind prea uşorde a deplânge, pe bază intelectuală, intoleranţa, darfoarte greu de a instaura o coerenţă între multipleleexigenţe morale, juridice, politice şi spirituale. Asusţine o toleranţă fără limite înseamnă practic adistruge toleranţa.

Iniţial a fi liberal însemna un tip deeducaţie, fără vreo conotaţie politică, caracterizatprin cultivarea unui anumit fel de gândire dominatde valori morale, precum libertatea, toleranţa într-olume pe care o considerau condusă de legi care nu

75 Francis-Paul Bénoit, La démocratie libérale, Paris,PUF, 197876 Julie Saada-Gendron, La tolérance, Paris,Flammarion, 199977 Stanislas Breton, L'avenir du christianisme, Paris,1999, p. 126

puteau fi stăpânite78. După ce în Spania în 1810 şiapoi în 1870, "liberales" desemna un grup care seopunea facţiunilor regaliste, el dobândeşte rapidcaracter politic, transformându-se în ideologiacapitalismului şi ulterior a individualismului.

Individualismul nu trebuie înţeles în sensulobişnuit de egoism, ci ca un sistem de reprezentăricentrate asupra individului. Acesta îşi dorea oemancipare faţă de grupul său de apartenenţă,astfel încât identificarea lui să se facă mai mult înraport cu calităţile sale individuale - inteligenţă,pregătire, frumuseţe - decât cu referire lacaracteristicile colective - naţionalitate, clasăsocială, religie. Dând preferinţă liberei alegeriindividuale, o hotărâtă opunere faţă de valoriletransmise prin tradiţie şi legitimitate pe principiitranscedentale - individul îşi revendică dreptul dea-şi alege, el însuşi, propria sa valoare.Încercarea de înlăturare a oricărei constrângeri o varealiza treptat pe măsura ridicării nivelului săuintelectual şi al aderării la valorile democratice.

Doctrina liberală însă, iniţial a fostconcepută mai mult pentru a justifica diferenţiereaelitei politice de restul naţiunii. Liberalii seconsiderau o nouă aristocraţie, a raţiunii şitalentului pe de o parte, dar pe de altă partedependenţi de moştenirea votului cenzitar au săpat,neintenţionat, o prăpastie între proclamareauniversalităţii drepturilor individuale şi limiteleaplicării ei în practică. Adversarii politicii liberaleau combătut-o, de la început, considerând-o o"doctrină egoistă" care se manifestă într-un "spiritde rezistenţă" la încercările de lărgire ademocraţiei. Aşa se explică de ce meritul pentrufundamentarea drepturilor publice a fost atribuittradiţiei doctrinei republicane, care este şi azi labaza drepturilor publice în Franţa79. Autenticulliberal era profund ataşat principiilorconstituţionale, apărător al înaltelor valori detoleranţă, de progres, încrezător în raţiunea şiinteligenţa umană şi luptător pentru respectarealibertăţilor personale.

Liberalismul clasic apare deci ca unamestec de idei şi strategii, o reacţie la defectele şiperversiunile democratismului revoluţionar, careindicau calea obţinerii libertăţilor şi apărării lor. Semanifesta ca o doctrină care ilustrează ce trebuiesă fie dreptul, deosebindu-se de democraţia careîncearcă să demonstreze cum şi în ce fel trebuiedeterminat ceea ce va deveni drept. Acesta a fostşi motivul în baza căruia s-a contestat căliberalismul că ar fi ideologie, situându-l la nivelulunui ansamblu de observaţii asupra unor fapte 78Andrew Vincent, op. cit., p. 22, 11179 Serge Berstein, Les cultures politiques en France,Paris, Editions du Seuil, 1999, p. 83, 358



petrecute şi din această cauză nu poate fi considerat"inversul socialismului".

Dacă la început, afirmă liberalii, ideea delege - ca expresie a voinţei generale - a fost unprogres, ulterior s-a constatat că un cult al legii sepoate degrada în tiranie în condiţiile în care avemsuficienţa să credem că tot ceea ce ia forma legiieste bun, pe baza singurului argument că este lege.Ideea de bază a gândirii liberale rezidă în cerinţa cainstituţiile politice şi legale să fie create nu atâtpentru a proteja pe indivizi de ostilitatea potenţialăa celorlalţi (homo homini lupus), ci mai ales pentrua proteja individul de tendinţele potenţialabsolutiste şi arbitrare ale puterii însăşi.

În această concepţie intervenţia statului"subminează" iniţiativa individuală şi "ofensează"libertăţile de bază. De aceea, în forma lui extremă,individualismul modern este atât de înverşunatîmpotriva ierarhiei, în numele egalităţii.

Doctrina face o distincţie clară80 întreconceptul de democraţie şi diferitele teoriiasupra democraţiei care pun în discuţie părericontestabile în legătură cu cantitatea de democraţiece este de dorit să fie pusă în practică. În momentulîn care conceptului de democraţie i s-a adăugat şiideea de liberalism în construcţia "democraţieliberală" s-au ivit tensiuni şi antagonisme, deoareceaceastă conjuncţie este paradoxală şi ambiguă.Democraţia ca metodă de guvernare nu înseamnădacă poporul, la un moment dat, decide, ci dacăexistă instituţii care să garanteze controlul asupradeciziilor. Problema constă în precizarea limitelordemocratizării în sensul extinderii controluluipopular, fără însă a submina condiţiile democraţieiînseşi.

De asemenea, în literatura juridică81 s-auscos în evidenţă semnificaţiile, aproape opuse aletermenului de o parte sau de alta a Atlanticului. ÎnEuropa, doctrina liberală nu a reţinut decâtdimensiunea economică şi socială (statulneintervenţionist) dezvăluind un conservatorismpolitic, "care n-a folosit prea mult dezvoltăriidemocraţiei". În S.U.A., liberalii se situează lastânga eşicherului politic şi se opunconservatorilor, întrucât apreciindu-se caprogresişti au încredere în virtuţile corectoare aleintervenţiei statului şi a sistemului juridic asupramecanismelor pieţei, ceea ce este în măsură săcorijeze excesele liberalismului în materieeconomică şi socială. Liberalismul economic searmonizează într-adevăr cu dificultate într-un statcentralizat datorită ineficacităţii practice a 80 David Held, Prospects for democracy, London,1993, p. 5581 Laurent Cohen-Tanugi, La métamorphose de ladémocratie, Paris, Ed. Odile Jacob, 1989, p. 114

mecanismelor tradiţionale de regularizare afenomenelor pieţei. De aceea, liberalismul nu areuşit un menaj prea bun cu democraţia încomparaţie cu statele anglo-saxone fondate peregula de drept şi unde caracteristicile ordineiliberale preexistente au facilitat dezvoltareademocraţiei.

Francis-Paul Bénoit82 propune ointeresantă etapizare a democraţiei liberale, îndinamica şi logica ei, astfel:

a) democraţia politică realizată până înajunul celui de al doilea război mondial, pringeneralizarea votului universal;

b) democraţia economică, după 1946, decând liberalismul se transformă sub presiuneasindicală, prin estomparea obstrucţiei dintre politicşi economic la nivelul intervenţiei statului şi

c) democraţia socială, rezultatul logic alcelor două mişcări, prin reclamarea şi obţinerearespectului demnităţii de om, muncitoriinemaiputând fi trataţi ca simple mijloace deproducţie.

Democraţia socială ar trebui să evoluezespre o unitate mai deplină prin Justiţie care nupoate admite îmbogăţirea nejustificată de muncă"la vedere" sau de talent. Aceasta nu înseamnăştergerea diferenţelor situaţiilor individuale, ci oîncercare de a împiedica repetarea unor inegalităţide la o generaţie la alta. Egalitatea în demnitatecerută de Alexis de Tocqueville, care aparţineanobilimii prin naştere şi libertăţii prin spirit, încă dea mijlocul sec. al XIX-lea, bazată pe ideea că deşidiferiţi oameni nu trebuie să se simtă nici inferiorişi nici superiori, devine deviza în lumeacontemporană un factor de progres.Transformarea permanentă ar demonstra cădemocraţia liberală este o procedură de adaptareconstantă a societăţii, fără scheme, necăutândperfecţiunea, ci numai perfectibilitatea.

Un punct de vedere original care a stârnitun mare interes printre doctrinari a fost acela expusde Fr. Fukuyama83 care, după evenimentele istoriceşi politice ale anului 1990 apreciază că statulmodern s-a liberat de contradicţiile existente învechile forme de organizare socială şi crede căaceasta înseamnă "sfârşitul dialecticii Istoriei". Înfaţa evidenţei că natura a distribuit capacităţiinegale ele trebuie acceptate ca naturale, dar cuconvingerea, că în viitor, inechităţile generate deaceste situaţii se pot îndrepta.

Or, în replică, se arată că orientarealiberală conduce spre o societate mai divizată, încare însemnătatea şi excluderea socială nu

82 Francis-Paul Bénoit, op. cit., p. 23083 Francis Fukuyama, op.cit.



încetează să crească84. Pe de altă parte, se atrageatenţia asupra faptului că la baza conceptului cădemocraţia actuală ar fi de nedepăşit esteconsecinţa împrejurării că orice sistem viabil caresă poată fi substituit liberalismului occidental a fosttotalmente discreditat85. Aceasta, însă, nu arînsemna că "socialismul a eşuat", după cum nici căliberalismul ar fi câştigat. Subzistă posibilitatea catocmai când s-a demonstrat că acest sistem nu areprezentat nimic pozitiv să se pretindă că, totuşi, avalorat ceva.

Merită a fi subliniat, în acest sens, şipunctul de vedere a lui V. Hugo - care nu a fostniciodată socialist - expus în 1848 de la tribunaparlamentului86. "În această grămadă de noţiuniconfuze ce definesc socialismul nu există nimicadevărat?" se întreba el. Dacă nu ar fi adevărat nuar fi un pericol. În esenţa socialismului există oparte din realităţile dureroase ale timpului nostru, atuturor timpurilor, există o aspiraţie spre o lumemai bună care este naturală omului, dar caregreşeşte adesea drumul căutând în această lumeceea nu poate găsi decât în alta. Este ocontradicţie pe care poporul o resimte întremizeria sa rezultând în fapt şi grandoarearezultând din drept. Nu era dintre cei carecredeau că suferinţa se poate suprima în aceastălume, ci dintre cei care credeau că putem înlăturasărăcia.

Desigur, remarcă alţii, după falimentulcomunismului în special din cauza subordonăriiexplicite a sistemului de justiţie87 procesuluipolitic, în totală contradicţie cu imperativelestatului de drept, s-a produs o reînviere a ideilorradicale despre libertate şi democraţie, dar se atrageatenţia că, deşi nemafiind, comunismul rămânepericulos88 întrucât ca "reziduu politic" el poatesupravieţui decesului său intelectual şi social. Deaceea este nevoie de o critică a capitalismului,deoarece a nu-i găsi defecte înseamnă a-i face undeserviciu, făcând greu de explicat cum poateexista un sistem bazat pe concurenţă, când numai are concurenţi. De asemenea, s-a învederat cădrumul libertăţii nu este o cale care duce de la unsistem la altul, ci spre "spaţii deschise" cu

84 Patrick Le Galès, Christien Lequesne, Lesparadoxes des régions en Europe, Paris, 1979, p. 10885 Joël Roman, Chronique des idées contemporaines,Paris, Bréal Rosny, 1995, p. 8286Jean François Kahn, Victor Hugo, unrévolutionnaire, Paris, Fayard, 2001, p. 86187 Istvan Pogany, Europe in change, righting wrongs inEastern Europe, Manchester University Press, 1997, p. 288 Jacques Julliard, Le génie de la liberté, Paris,Editions du Seuil, 1990

posibilităţi infinite în viitor, în fond aceastăconcurenţă făcând Istoria.

Veritabilele critici la adresa liberalismuluiau vizat nu atât prioritatea economiei de piaţă prinnegarea politicului, ci faptul că această economiese fundamentează pe interesul personal.Paradoxal, se arată, că dispariţia sau reducerea"binelui comun" în profitul individului, se întoarceîmpotriva acestuia, întrucât, deşi triumfător, estemai puţin protejat89. Cele mai severe critici s-auformulat în perioada considerată apogeulindividualismului, în 1980, acesta fiind caracterizatca o "comedie a puterii şi romanul banului"90.Permiţându-i-se individului arogant să foloseascătot spaţiul în profitul suveranei sale fantezii,individualismul apare ca o "idolatrie spre sineînsuşi". Or, se remarcă,91 a fi "individ Rege"implică şi ideea de a fi "suveran în sine" în sensulcă omul în realizarea dorinţelor sale are libertateacare se manifestă ca o formă de "suveranitate, pecare o exercită asupra lui însuşi". Numaiautolimitarea permite articularea politică alibertăţilor în societate, ceea ce în practică seobservă foarte rar. Conştienţi de realitatea acestorcritici, neoliberalii încep să admită o mai mareintervenţie a statului observând că "prea multădemocraţie ucide democraţia"92.

Democraţia liberală este o formă ademocraţiei ajunsă în scenă după două milenii de ladispariţia ei din versiunea ateniană. În accepţialiberală fiecare individ este distinct de ceilalţi,inasimilabil, având prioritate faţă de societate şichiar faţă de moralitate, care rămâne centrată pemenţinerea independenţei şi a dorinţei de a trăi înpace cu ceilalţi. Liberalism reprezintă, prin urmare,un punct de vedere diferit de experienţa atenianăcare se baza pe comunitate, satisfăcând numaimarginal aspiraţiile individuale. Noul liberalism93

respectă drepturile individuale, dar le defineşte întermeni sociali, stabilind o balanţă "sănătoasă"între individ şi societate.

Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a admis în Occident că democraţia liberalădevenise victimă a excesului de liberalism careprivea individul ca valoare supremă în ordineapolitică, ajungându-se în poziţia de a nu maireprezenta puterea tuturor, ci o simplă "succesiune

89 Jean Claude Guillebaud, op. cit., p. 390 Sophie Coignard, Marie Thérèse Guichard, Lesbonnes fréquentations, Paris, Bernard Grasset, 1997, p. 1091 Jean Cassian Billier, Le pouvoir, Paris, ArmandColin, 2000, p. 59, 10292 Bruno Jobert, Le tournant néo-libérale en Europe,Paris, 1994, p. 4493 Bhikhu Parekh, The cultural particularity of liberaldemocraty, în David Held, op. cit., p. 156.



de puteri particulare" triumfătoare la un momentdat, în alegeri. Era nevoie de subtilităţi extremepentru rezolvarea complexităţii echilibrului demenţinut între partidele politice, instituţiile publiceşi private, între autoritate şi libertate. Aspectul celmai negativ a fost însă incapacitatea cronică desoluţionare a problemelor economice şi sociale. Înasemenea, circumstanţe s-a impus necesitateaadaptării democraţiei liberale la ceea ce în prezentdefineşte democraţia economică şi socială94 un noutip de democraţie care, în principal, repune îndiscuţie o serie de drepturi tradiţionale dobândite.Astfel, printre altele, drepturile individuale care numai sunt considerate ca absolute ci relative, eleputând fi restrânse sau chiar încălcate, în anumitecondiţii, de către stat, în interesul general.

Noua "soluţie liberală" apare pe de o parte,pe fondul disputei creării miturilor şi ideologiilor înpolitică ce pot subjuga spiritele inclusiv ale celorcare le-au creat, iar pe de altă parte, în combatereaunui aşa-zis, submarxism care denunţă iluziademocraţiei, a pieţii libere, a liberalismului prindiscursuri în care obscuritatea ţine loc defilosofie95. Liberalismul respinge că ar fi un mit şirecunoaşte că nu este nici ideologie, ci o simplămetodă care favorizează atât eficacitateaeconomică cât şi solidaritatea socială, împăcândpasiunile colective cu cele individuale. Princoncentrarea asupra realităţilor prin mijloacele deobservaţie actuale, limitate, puse la dispoziţie deştiinţele umaniste imperfecte, gândirea liberalărecunoaşte că nu mai poate apărea ca scop, ci unsimplu instrument în serviciul demnităţii mareluinumăr. Puse faţă în faţă cele două versiuni posibileale organizării sociale, analizate de Hayek, ordinea"decretată" - supusă unor principii ideologice şiierarhice impuse de sus de preoţi, regi, dictatori,tehnocraţi - şi ordinea "spontană" ca rezultatconstatat al experienţei umane pune în evidenţămodestia ce ar trebui să caracterizeze gândirealiberală, negarea oricărui absolutism, oricare dintresoluţii putând fi apărată cu tenacitate, dar cuconvingerea că totul este relativ. MichelMaffesoli96 susţine că individualismul - ca expresieteoretică a modernităţii - începe să se estompeze înfavoarea unor forme comunitare. Dacă până nudemult dobândirea identităţii reprezenta un punctculminant al educaţiei, asistăm în prezent la otrecere de la identitate la identităţi multiple, un fel

94 Charles Debbasch, Jean Pontier, JacquesBourdon, Droit constitutionnel et institutionspolitiques, Paris, Ed. Economica, 2000, p. 24895 Guy Sorman. La nouvelle solution libérale, Paris,Fayard, 1998, p. 18-5796 Qu’est-ce que la societé, vol. 3, Paris, Ed. O. Jacob,2000, p. 429

de renaştere a unor forme "tribale de existenţă". Înacest cadru "afinităţile elective" ale unui numărdestul de însemnat, transformă omul politic saueconomic în "homo aesteticus" format pe emoţiiîmpărtăşite.

2. Replica social-democraţiei

Problemele legate de organizarea socialăde la începutul sec. XX nu puteau fi rezolvatenumai pe baza unui ideal, mai mult sau mai puţinvag, de justiţie, ci numai prin măsuri bazate pecercetări ştiinţifice prin care să se găsească calea deasigurare pentru un cât mai mare număr de oameni,a maximului de bună stare (Vilfredo Pareto). Or,este incontestabil că oamenii sunt inegal înzestraţiatât din punct de vedere fizic cât şi intelectual şimoral, încât se poate aprecia că punctul de plecarea oricărei existenţe umane este rezultatul unei"loterii genetice" în ce priveşte genele fiecăruisubiect, imposibil de determinat prin vreun calculal probabilităţilor. Inegalitatea operând ca unfenomen natural primar a determinat şi cele douăcurente contrare în ceea ce priveşte retribuireaoamenilor. Fie o recompensare în funcţie decapacităţile fiecăruia, fie ca inegalitatea socială săfie înlăturată prin efort social şi aceasta deoarecedacă oamenii ar fi nişte simplii complici ai unuidestin fixat dinainte, politica ar fi o activitatepuţin lăudabilă. Tocmai pentru că viitorul estenesigur şi oamenii sunt capabili să-l modeleze,politica apare ca una dintre activităţile nobile aleumanităţii97.

Plecând de la premisa că justiţia este primavirtute a instituţiilor sociale, după cum adevăruleste acela al sistemelor de gândire, John Rawls98 aelaborat o teorie care se fundamentează pe primatulJustiţiei. Prin acceptarea ca pozitivă, tendinţamodernă de egalizare dar şi principiul diferenţei,propune un sistem de repartiţie, o procedură maiadecvată, prin care egalitatea şanselor să seregăsească în condiţii care să facă posibilăcooperarea dintre oameni.

Egalitatea trebuie evaluată, însă, ca rezultata trei dimensiuni: a condiţiilor, a mijloacelor şi arezultatelor. Desigur că şi rezultatele obţinute încondiţiile cooperării echitabile vor fi disparate şiinegale, dar cel puţin au justificarea că suntobţinute liber şi cu efort, pe baza respectăriicriteriilor de merit. A reclama că toţi sunt egali arînsemna ignorarea principiului diferenţei specifice,astfel încât în sistemul de cooperare între persoanelibere şi egale, conceptul de "justiţie" rămâne mai 97 Raymond Aron, Les étapes de la penséesociologique, Paris, Gallimard, 1967, p. 408, 51398 John Rawls, Théorie de la Justice, Paris, Editions duSeuil, 1987, p. 37 şi Libéralisme politique, Paris, PUF, 1991



departe independent de conceptul de "bine". Princritica adusă pozitivismului, apreciat ca o regresieîn ştiinţa juridică, prin faptul că acesta a exclus"justul" din conţinutul noţiunii de drept, supunânddreptul dominaţiei politice, teoria lui J. Rawlsreprezintă, într-adevăr un "eveniment intelectualieşit din comun"99 prin închegarea unei filosofiipolitice a moralei.

Dat fiindcă legile sunt prea generale şi nupot deci, asigura, în fiecare caz în parte, justiţiacorespunzătoare, este nevoie de acceptarea uneietici care să contribuie la corectarea legii. Fără obază morală nu există şanse care să conducă larezolvarea celor doi termeni antagonici aimodernităţii: libertatea individului şi egalitatea încadrul unor colaborări echitabile. Prioritatea"justului" constituie elementul esenţial însusţinerea valorilor de justiţie şi raţiune de Stat,combinate, şi numai în baza acestora se pot darăspunsuri raţionale de politică fundamentală.

Politica justiţiei sociale este ideea centralăşi de aceea a fost apreciată ca fiind o Cartă asocial-democraţiei. Reprezintă o încercare delimitare a inegalităţilor în distribuirea resurselorîntr-o manieră compatibilă cu libertatea fiecăruicetăţean, cu primatul justiţiei, într-un cadrulconstituţional în care toţi împărtăşim, "o concepţiecomună a justiţiei ca echitate". Problemaesenţială este deci de a concilia justiţia socială şilibertatea.

Este cert că acest nou socialism democraticnu mai comite erorile grave ale socialismului destat atât de evidente prin nesocotirea libertăţilorfundamentale sau economia centralizată. În ceea cepriveşte noua teorie a consimţământului s-a criticatformularea potrivit căreia un guvern este drept şideci cetăţenii sunt obligaţi să respecte normele,propunându-se reformularea în sensul că prinfaptul că cetăţenii consimt guvernul apare cadrept. Această legitimitate se sprijină pedimensiunea reciprocităţii şi pe ideea realizăriilibertăţii prin limitarea ei necesară. Ei vor un stat încare contribuţia colectivităţii faţă de comunitate săse facă prin intermedierea libertăţii individuale. Nuo libertate cu numele, ci o libertate care poate fiexercitată în practică100. Democraţia nu este unregim fără conflicte, este o guvernare care acceptăcontradicţiile până într-acolo încât leinstituţionalizează101.

În încercarea de a evita contradicţiileintervenţiei statului în economie s-a emis doctrina 99 Alain Renaut, Les philosophies politiquescontemporaines, Paris, Calman Lévy, 1999, p. 309100 Andy McSmith, Faces of labour, London, 1996, p. 88101 Paul Ricoeur, Soi-même comme un autre, Paris,Editions du Seuil, 1990, p. 172, 296

"Ni-Ni" nici naţionalizare, nici privatizare lansatăde Fr. Mitterand. Despre această propunere,apreciată ca având savoarea compromisului, s-aafirmat102 că punerea ei în practică nu ar servi lanimic întrucât nu ar realiza altceva decât întârzierealuării unor măsuri ce până la urmă sunt inevitabile.

Şi în Anglia, după ce Keynes respinsesetezele despre inevitabilul declin al capitalismului şinu accepta nici ideea că în situaţia în carecapitalismul ar supravieţui, acesta nu ar fi capabilsă rezolve problemele create de democraţie, şi maiales după 1980 când s-a repudiat şi părerea căsocialismul este incompatibil cu o economiedeschisă, s-a ajuns la închegarea unei a treia căi, demodernizare a social-democraţiei, de angajareîntr-o societate democratică modernizată, flexibilă,inovatoare, unde se exclude atât, "laissez-faire" câtşi socialismul.

Astfel, în Anglia s-a recunoscut că"socialismul democratic" a fost un miraj şi că NewLabor nu va intra în lumea modernă până când nuva iubi capitalismul cu toate defectele lui. Azilaburismul îşi propune să facă bine victimelorcapitalismului care desfigurează societatea, lăsândprogresul economic în mâna capitaliştilor. Ironiaface ca partidul laburist să aibă o majoritate înParlament numai când electoratul a fost convins căpartidul a abandonat socialismul103.

Într-un discurs din 1998, Tony Blair104

mărturisea, în legătură cu "găsirea celei de a treiacăi" că în cazul în care socialismul rămâne definitca un stat de control şi naţionalizări "nu suntsocialist" - dacă însă definim socialismul ca un setde valori bazat pe încredere în societate şicomunitate şi îl percepem într-un sens etic, “atunciaceasta este raţiunea pentru care sunt în partidullaburist”. După ce arată că Marea Britanie a fostforţată să aleagă între elita conservatoare, închisă,care sprijinea marile afaceri, dar ignora injustiţiilesociale şi Partidul Laburist, concentrat pe injustiţiasocială, dar privind neprietenos crearea de bogăţii,este de părere că în secolul al XXI-lea confruntareanu ar mai fi între capitalism şi socialism, ci întreforţele progresului şi forţele conservatoare.Războiul dintre clase este depăşit, dar bătăliapentru adevărata egalitate abia a început. Înfinal, precizează că adevărata sursă de valori însocietatea modernă, şi a avantajului competitiv este

102 Roger Fauroux, Bernard Spitz, Notre Etat: Le livrevérité de la fonction publique, Paris, Robert Laffont,2000, p. 452103Edmond Dell, A strange eventful history. Democraticsocialism in Britain, London, Harper Collins Publishers, p. 571104John Rentoul, Tony Blair, Prime Minister, London,Little Brown, 2001, p. 443



capitalul uman şi intelectual. Înalta educaţie estepaşaportul competitivităţii.

S-a emis, însă, părerea105 că această "atreia cale" a noului (New) Partid Laburist -schimbarea denumirii voind să subliniezecontrastul cu vechiul partid - nu ar fi decât un"Thatcherism cu puţine înflorituri”. Aceastăviziune politică populară în sec. XXI ar reconciliaanumite teze care în trecut erau privite caantagoniste. Astfel se încearcă găsirea unuiechilibru între termenii contrari, patriotism -internaţionalism, drepturi - responsabilităţi,încurajarea întreprinderilor - lupta împotrivasărăciei (sau excluderii sociale, un termen maimodern), cu alte cuvinte devine un partid "dincolode dreapta sau de stânga".

Aşadar, statul cel mai just nu ar mai fi celcare favorizează libertatea, ci cel care, cu risculrestrângerii unor libertăţi, caută soluţii contrainegalităţii. Oricât de imperfectă ar fi aceastădemocraţie ea rămâne deocamdată singurul tip deregim care doreşte instaurarea justiţiei fărăsacrificarea libertăţii106. În perspectiva nouluimileniu viaţa politică va fi dominată de problemelelegate de distribuţia socială, soarta însăşi a omeniriidepinzând de restaurarea autorităţii publice107.

Realităţile, din păcate, foarte palpabile auscos în evidenţă că dacă într-adevăr dinamicadezvoltării capitaliste este producătoare deinegalităţi, tot atât de adevărat este că ea ridicănivelul mediu de viaţă de unde se poate trageconcluzia că piaţa liberă se dovedeşte o junglăinegalitară, dar eficace108. S-au exprimat şireticenţe109 faţă de ideea lui J. Rawls care considerăinegalităţile ca acceptabile atunci când permitridicarea, la valoarea absolută, a nivelului de trai alcelor săraci. Se recunoaşte că oricât de ingenios arpărea acest punct de vedere, el nu poate satisfaceexigenţa creştină că "un om valorează cât un om".În orice caz se impune o mai mare "inteligenţă ainimii".

În ceea ce priveşte această justiţie, privităca avantaj mutual, ca reciprocitate (legile suntjuste numai cele liber acceptate) şi caimparţialitate (absolut toţi respectă legile), uniicomentatori mai sceptici spun că ar trebui, dacă nusă rezolve problema dacă o lege este bună sau rea,

105Norman Fairclough, New Labour, new language,London, Routledge, 2000106 Christian Delacampagne, La philosophie politiqueaujourd'hui, Paris, Editions du Seuil, 2000, p. 123107 Eric J. Hobsbaum, L'âge des extrèmes, 1994, p. 731108 Alain Minc, Capitalism, Paris, Bernard Grasset,2000, p. 54109 Marie Christine Kessler, La politique étrangère dela France, Paris, Presses de Science Po., 1999, p. 23

cel puţin să fie un obstacol ca ea să nu fie în modclar injustă, ceea ce ar confirma spusele unuifilosof că cele mai bune legi nu deschid calea spremai bine, ci barează căile spre rău110.

Studiul dinamicii111 democratizării înunele ţări în curs de dezvoltare a ridicatfundamentala întrebare în relaţia dintre democraţieşi dezvoltare, despre compatibilitatea democraţieişi eficienţa dezvoltării, în condiţiile riscului de a seîmprumuta fragmentele unui sistem fără a-i sesizaspiritul lui.

În viziunea optimistă, democraţia ar fi unstimulent puternic prin rezultatele economiei depiaţă, în viziunea pesimistă, ar fi un lux pentrusocietăţile sărace care nu şi-l pot permite, într-un altreilea punct de vedere se argumentează căviabilitatea democraţiei depinde de gradul dedezamăgire şi speranţe, apreciindu-se cădemocraţie se consolidează numai atunci cândpoporul ajunge la concluzia că democraţia estesoluţia în problema tiraniei, dar nimic altceva(Huntington). Toate acestea pe fondul dorinţeilegitime a majorităţii cetăţenilor de a se bucura deun maxim de libertate într-un minim de autoritateşi de un minim de bună stare într-un maxim desecuritate.

3. Devalorizarea ideologiilor

Teoriile, doctrinele, ideologiile nu numaică sunt expuse erorilor, dar le şi protejeazăîmpreună cu iluziile înrădăcinate în ele112. Îngeneral teoriile rezistă agresiunii argumentelor cele combat cu excepţia doctrinelor "închise", absolutconvinse de adevărul pe care îl exprimă şi devinastfel invulnerabile oricărei critici. Or, teoriilenumai supuse probelor unor experienţe susceptibilede a le infirma garantează caracterul ştiinţific pecare îl pretind. Ideologiile, ca de altfel orice sistemde credinţă, sunt dotate cu o solidă coerenţă internăcare acţionează ca o armătură protectoare contraoricărui impact în confruntarea lor cu o altărealitate. Iluzia însă se conturează ori de câtre oriseparăm pe de o parte faptele, iar pe de alta teoria,ideologia nefiind de multe ori decât o cunoaşterecare ignoră limitele depăşind realitatea. În legăturăcu "imortalitatea" doctrinelor a fost subliniatăimportanţa diferenţierii între doctrinele care "autrăit un timp" şi cele care nu au "trăit deloc"113.Irefutabilul nu este o virtute, ci un defect deoarece

110 André Glucksmann, Le XI-ème commandement,Paris, Flammarion, 1991, p. 323111 Robin Luckham, Gordon White, op. cit., p. 288112 Edgar Morin, Les sept savoirs nécessaire àl'éducation du futur, Paris, Editions du Seuil, 2000, p. 20113 Oswald Spengler, Le déclin de l’Occident, vol. I,Paris, Galimard,. 2000, p. 52



ştiinţa nu progresează decât prin încercări şi erorirectificate114.

Chiar din ideologiile iraţionale se potdegaja aspecte pozitive115 deoarece orice reflecţieasupra iraţionalului poate fi instructivă în specialpentru cei care au dificultăţi de a fi raţionalişti darfac eforturi se devină. La ce servesc soluţiileimposibile? Pentru a demonstra certitudinea reguliigenerale faţă de care nu există altă soluţie.

Confruntarea dintre ideologiiireconciliabile, doctrine cu pretenţii de a fi atinspuncte de la care nu mai pot fi depăşite, separate deuniversuri de neînţelegere116 a dat naştere ladispute teoretice şi politice aprinse duse până lalimita confruntărilor armate. Ca urmare însă aavântului economic al societăţii industriale şi maiales după sfârşitul "războiului rece" şi falimentulexperienţei comuniste, ideologia ca şcoală, practic,dispare. În lumea contemporană nu se maifoloseşte termenul de "ştiinţă a ideilor", cu atât maimult cu cât nu a existat niciodată o ideologie pură,fie ea liberală, fie socialistă, oricare dintre ele înproblema adevărului având icoanele şi iluziileproprii. Ideologiile saturate de emoţii se dezvoltăprin fanatism şi mor în indiferenţă.

Aderarea la utopii dezastruoase trasează înmintea oamenilor frontiere ideologice de netrecut.Cele două experienţe înspăimântătoare airaţionalităţii ideologice din sec. XX "te fac sădevii sever faţă de eroarea de judecată a oamenilorpolitici117 a căror politică profesională are aparenţa,de multe ori, a unei practici de a te face să accepţiinacceptabilul".

Nici un curent nu a scăpat criticilor. Astfel,politicii liberale i s-a reproşat că ar fi la origineadescompunerii morale, sociale şi culturale prinfaptul că se rezumă să vadă în societate numai o"agregare" şi nu o "asociere", iar social-democraţia"distribuitoare de bunăstare" a fost criticată nunumai din cauza proliferării normelor prin care seurmăresc ajustări conjuncturale, de multe oriincompatibile între ele, dar că ar genera "fermenţiconflictuali" ce pot degrada democraţia politică.

După 200 de ani de controverse şidezbateri în jurul principiilor democraţiei, marcatede antagonisme profunde, în care fiecare generaţiea crezut, naiv, că are şanse să reuşească acolo unde

114 Jaqueline Russ, Panorama des idéesphilosophiques, Paris, Armand Colin, 2000, p. 198115 Gilles Gaston Granger, L’irrationnel, Paris, OdileJacob, 1998, p. 54116 Henry Kissinger, A la Maison Blanche, Paris, 1979117 Claude Imbert Jacques Julliard, La droite et lagauche. Qu’est-ce qui les distingue encore? Paris,Robert Laffont, 1996, p. 51

părinţii lor au eşuat118 se încearcă, cu oarecareresemnare, o abordare mai pragmatică, realistă, aconceptului de democraţie, o rezolvare acceptabilăde reducere a "distanţei dintre individ şicolectivitate", prin găsirea de procesesocializatoare119.

Comportamentul politic al fiecărui votanteste în prezent în mai mică măsură determinat desisteme doctrinare închegate, cât de o "cultură"dobândită, este drept mai puţin precisă dar maivastă decât o filosofie politică120. Cultura politicăpresupune o viziune globală a lumii şi evoluţia ei, oreprezentare atât a unei societăţi ideale şimijloacelor de înfăptuire faţă de realitatea pe care otrăieşti, cât şi o evaluare a prăpastiei care le separă.Actul politic, ca act individual rămâne aşadar unfenomen complex care se explică prin referinţa luifaţă de un sistem de reprezentări împărtăşit de ungrup suficient de larg al societăţii. Evoluţiaculturilor politice apare ca un răspuns la uneleprobleme fundamentale ale societăţii în dezvoltareaei, culturi ce se complică şi adaptează evoluţieisocietăţii însăşi. Electoratul în general, dar şi cel alfiecărui partid este departe de a constitui un blocpolitic omogen, iar experienţa a dovedit căspecificităţile punctelor de vedere nu corespund, înmare parte, opţiunilor partidului pe care l-au votat.

Creşterea procentului de absenteism la votilustrează că noile generaţii refuză să se identificeîntr-un fel cu vreun partid şi nu se interesează depolitică. Electorii sunt din ce în ce mai înclinaţi săparticipe la viaţa politică numai când urmărescrezolvarea unei probleme precise, ceea ce excludeangajarea lor în funcţie de o viziune globală alumii.

Devalorizarea ideologiilor cu pierdereamasivă a potenţialului lor afectiv şi concluzia cătoate regimurile sunt imperfecte a deschis un largorizont analizelor sociologice, preocupărilorconcrete ce au înlocuit dezbaterile ideologice atâtde sterile, în scopul găsirii soluţiilor acceptabile înraport cu condiţiile actuale. Oamenii au trăit,amintea un analist, cu "certitudinile" lansate deguvernanţi. O dată cu discreditarea ideologiilor şieroziunea încrederii în efectele benefice aledemocraţiei providenţiale, oamenii nu mai văd îndemocraţie decât un mod de guvernare curezultate imprevizibile.

118 Dannis Healey, When shrimps learn to whistle,London, 1990119 Claude Gilbert, Guy Saez, L'Etat sans qualité,Paris, PUF, 1982, p. 57120 Serge Berstein, op.cit., p. 8



După moartea utopiilor, devalorizarea şisfârşitul ideologiilor ca proiecte colective121 aureadus preocuparea, urmare a unor emancipărimorale lente şi dificile, ca fiecare să se confruntemai bine cu sine însuşi decât cu Istoria, să-şimodeleze propria viaţă renunţând la transformarealumii. Binele şi justul nemaifiind dedus dintr-unAdevăr metafizic ci, din contră, apreciat din situaţiiadesea inedite, omul îşi inventează singur reguliledupă care acţionează în împrejurări atât de diverse.Dificultatea se accentuează dacă se ia înconsiderare coexistenţa indivizilor într-o anumesocietate cu existenţa diferitelor societăţi în relaţiileinternaţionale interculturale.

Pe aceste considerente, însă, s-a atrasatenţia122 că modul de a gândi lumea în funcţie deinteres este în fapt o viziune foarte limitată asupraexistenţei, deoarece este evident că nu putemjudeca utilul decât din propriul nostru punct devedere injust şi subiectiv.

Este incontestabil că diversitatea are rolulde antidot contra oricărei forme de despotism, darnu poate fi neglijat riscul conflictului dintresistemele de valori. Riscul se profilează într-un felde "război al zeilor" (Max Weber), o confruntareîntre sisteme de valori şi idealuri, incarnate în zeiplasaţi în Panteon. Or, pacea "zeilor" nu poate fiobţinută decât prin supunerea raporturilor dintre"beligeranţi" sub regimul raţiunii. Confruntarea,

121 John Daniel Cash, Identity, ideology and conflict,Cambridge University Press, 1996122Christine Le Scanff, Les aventures de l’extrême,Paris, Calman Levy, 2000, p. 197

în aceste condiţii nu urmăreşte recunoaştereaconsensuală a unor anumite valori considerate maiadevărate decât altele, ci oferă premiseleînţelegerii dintre părţi pentru a identifica cele maibune argumente de aderare la un sistem sau altul, orecunoaştere reciprocă a unor sisteme concurente, arelativismului valorilor. Evitarea efectelordevastatoare ale raţiunii uniformizante l-adeterminat pe M. Weber să conchidă că în toateaspectele vieţii fiecare va trebui să decidă, dinpropriul său punct de vedere, cine este Dumnezeuşi cine este Diavol. Numai politeismul valorilorevită "războiul zeilor"123.

Prin acceptarea că nici Binele şi niciJustul nu mai sunt înscrise în nici o tradiţie,nebucurându-se de nici un Adevăr prealabildiscuţiei şi confruntării opiniilor, se deschidecalea arbitrării prin raţiune, sub forma discuţieiargumentative într-o societate modernă, deschisăîn care omul poate fi angajat politic păstrându-şilibertatea intelectuală. Omul lumii moderneîncearcă să-şi aleagă destinul liberându-se, pe câtposibil, de povara unei istorii care l-a influenţatputernic de atâtea ori.

Continuare în numărul viitor

123 Sylvie Mesure, Alain Renaut, La guerre desdieux: Essai sur la querelle des valeurs, Paris, BernardGrasset, 1996, p. 9, 233

En exposant l'ensemble des problèmes concernant l'évolution de la notion de démocratie,l'auteur se propose de mettre à la disposition des lecteurs, des informations éloquentes se référantaux principaux types de l'organisation sociale, de l'ordre basée sur des principes idéologiques,comme résultat de l'expérience humaine. Est-ce que l'homme est-il apte à exercer la liberté? Est-illibre d'être libre, comme se demandait Pascal? Est-il préparé à vivre dans une démocratie de laraison, suffoqué par autant de théories controversées et soumis aux expérimentations de lapolitique, voila des questions qui font réfléchir au hasard qui marque si souvent et si profondémentnotre existence.

The short exposition of the general issues related to the development of the concept ofdemocracy aims to make available for the reader significant information referring to the mainversions of social organization, to the order based on ideological principles, as a result of humanexperience. Is man capable of freedom? Is he free to be free? as Pascal asked himself. Is he ready tolive in a democracy of reason suffocated by so many controversial themes and submitted to politicalexperiments? These are questions which make us meditate on the hazard that so often and so deeplymarks our existence.



REFERENDUMUL EUROPEANÎNTRE DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ

ŞI DEMOCRAŢIA DIRECTĂ

Eduard CĂLINOIU expert, Consiliul Legislativ

Capitolul 1. Delimitări conceptuale

1.1. În cadrul doctrinei constituţionale“clasice”, noţiunile de constituţie şi popor formeazăun cuplu care nu poate fi disociat. Ar fi un nonsenssă se conceapă, pe de o parte, un referendumeuropean fără o constituţie europeană şi, pe de altăparte, un referendum european fără un poporeuropean.

Din ce în ce mai prezentă pe terenulacademic ideea de constituţie europeană nu este,totuşi, decât un mit. Aşa stând lucrurile, trebuie oaresă considerăm că introducerea în cadrul Uniunii aunui referendum european de revizuire presupune înmod necesar existenţa unei constituţii?

De fapt, argumentul acestui deziderat nu seimpune de o manieră irezistibilă. Mai întâi, trebuieconvenit faptul că referendumul constituant (însensul strict al cuvântului, adică presupunândadoptarea unei noi constituţii) nu se sprijină neapăratpe o constituţie preexistentă.

Dar mai ales un referendum de revizuire atratatului Uniunii Europene va fi posibil fără aîmprumuta acestui tratat caracteristicile uneiconstituţii. Din punct de vedere tehnic, dreptultratatelor nu pare în nici un fel să se opună la ceea cepărţile contractante ale unui acord internaţionalstabilesc, respectiv un regim de modificare a aceluiacord, având forma unei proceduri care dăcompetenţa de modificare majorităţii sufragiilorcetăţenilor statelor parte şi a majorităţii voturiloracelor state. Evident, într-o astfel de ipoteză,exerciţiul puterii de revizuire a actului convenţionalar antrena o transformare a naturii acestuia din urmă.Ar fi, fără îndoială, posibil şi chiar necesar, să seconcluzioneze asupra emergenţei unui procesconstituţional, chiar şi de natură constituantă.

Putem să presupunem că avem aiciimaginea unui subiect care în dreptul instituţionalcomunitar şi european ar putea fi marcat într-oprimă fază de excludere. O excludere care semanifestă pe două planuri. În discuţiile oficiale cureprezentanţii statelor membre, cu privire la viitorulUniunii Europene, tema referendumului european

este evitată, am putea spune chiar ignorată. Faţă detoate acestea, democratizarea Uniunii Europene lacare toată lumea apelează cu necesitate, nu ţine contde creşterile competenţelor Parlamentului Europeanşi/sau printr-o participare mai intensă aparlamentelor naţionale la procesele decizionalecomunitare. În statele membre, există câtevaproceduri referendare cu privire la unele aspecte aleintegrării europene, dar subiectul este acaparat prinmijloace care se opun acestei integrări, pentrudiferite motive ale politicii naţionale. Aceastăacaparare partizană readuce neîncrederea ca probă aactorilor Europei faţă de instituirea referendumuluieuropean.

În altă ordine de idei, în stadiul actual,Comunităţile şi Uniunea Europeană profită de odublă legitimitate democratică. Prima esteguvernamentală şi în acelaşi timp şi indirectă:aceasta operează prin mijlocirea reprezentăriinaţionale în cadrul celor două forumuri europene, aConsiliului Uniunii Europene şi cel European. Adoua este directă şi parlamentară: ea rezultă dinmodul de alegere a Parlamentului European.

Aşa cum acţionează şi în cadrul statal1,instrumentul referendar ar trebui să joace rolul unuimod alternativ sau complementar de legitimaredemocratică. La fel ca şi referendumul naţional,referendumul european ar putea fi conceput ca unmijloc de stabilizare a sistemului reprezentativ alUniunii Europene.

Această perspectivă relativ optimistă autilităţii referendumului european se loveşte, totuşide o dublă obiecţie. Pe de o parte, funcţia delegitimitate democratică ar putea fi asigurată dereferendumurile naţionale (de integrare europeană),cu condiţia ca aceste referendumuri naţionale să nufie concepute doar ca simple tehnici de veto. Pe de

1 Pentru o analiză teoretică a capacităţii unuireferendum de a ridica legitimitatea democratică aacţiunii guvernamentale, vezi C. Vigneron Zwetkoff,"Supoziţiile teoretice ale instituţiei referendare.Participarea politică directă: un răspuns la alienareapolitică a cetăţeanului", Annales de droit de Liège, nr.30 (4), 1985, p.323-326.



altă parte, în ceea ce priveşte "delegitimarea"inerentă folosirii referendumului2, trebuie să seadmită că este vorba de o ameninţare reală, dar egalopozabilă luărilor de poziţie ale instanţelorreprezentative.

O participare directă a cetăţenilor europenila deciziile cele mai importante ale Uniunii arconstitui mai întâi o contrapondere la unghiurilemoarte ale referendumului naţional de integrareeuropeană şi, în plan general, la deficitul referendarcare afectează o serie de state membre. La limită,referendumul european ar deveni un factor dediseminare a ideii referendare în dreptulconstituţional naţional.

Dar, referendumul european ar da, mai ales,un conţinut "activ" noţiunii de cetăţenie a UniuniiEuropene.

Este necesar să explorăm fundamenteleteoretice ale referendumului, să vedem în ce contextpolitic ele se pot înscrie, cum se pot stabilimodalităţile sale şi cum i se pot evalua efectele. Înaceastă expunere introductivă, trebuie mai întâi,pentru a evita unele neînţelegeri, să delimitămsubiectul şi să apelăm la definiţiile vehiculateprivind fenomenul "referendum" care poate fipertinent pentru Europa. Îmi permit de asemenea săapelez la istoria constituţională ce are tangenţă cuacest subiect. Vreau să remarc în sfârşitcircumstanţele celor trei probleme de natură diferităpe care le pune acest fenomen în contextul UniuniiEuropene.

Tema centrală a acestui studiu o constituiedemocraţia directă din cadrul Uniunii Europene. Eaeste gândită pe instituţiile democraţiei directe şi pereferendum. Această alegere, este necesară din treipuncte de vedere. Mai întâi, vrem să evităm cădereaîn greşeala unei opoziţii între democraţiareprezentativă şi democraţia directă, cu o enumerare,care nu are nici un sens, a avantajelor şi adezavantajelor fiecăreia dintre ele. Apoi, în procesulde integrare europeană, instituţia referendumuluipoate să reclame, dacă nu există deja o tradiţie, oincontestabilă actualitate în rândul statelor membre.În sfârşit, în căutarea noilor structuri democraticepentru Uniunea Europeană, referendumul esteînainte de toate cel ce poate da această legitimitate.Este adevărat că se evocă pretutindeni, în contextuleuropean, introducerea unei anumite iniţiativepopulare3. Dar prin grija simplificării, susţinem

2 Adică delegitimarea unui prim referendum, favorabilintegrării europene, de un al doilea referendum carei-ar fi defavorabil.3 Vezi propunerea italo-austriacă din luna octombrie1996 referitoare la introducerea unui drept de iniţiativăal cetăţenilor Uniunii Europene. În acelaşi timp,această propunere este înainte de toate o transpunere a

ţinerea unui referendum. Ne putem ajuta deasemenea, de un alt motiv care vine din istorie: amvăzut că referendumul constituţional a fost primulconsacrat prin noile realităţi juridice fondate peexperienţele democraţiei directe precum cele dinStatele Unite, Franţa, Italia şi Elveţia.

1.2. Prin referendum desemnăm ooperaţiune electorală – în Elveţia vorbim de vot –prin care poporul acţionează ca organ al statului, sepronunţă asupra unui act, a unei norme sau a unuiprincipiu care sunt perene unui stat. Astfel definit,referendumul se distinge pe de o parte de alegere,prin care corpul electoral operează o alegere apersoanelor şi de iniţiativă prin care poporuldeclanşează o anumită procedură ce poate conducela adoptarea unui act, a unei norme sau a unuiprincipiu de stat. Referendumul conferă poporuluidreptul de a închide o procedură, de a avea în câtevadomenii ultimul cuvânt. Or, referendumurile pot fide mai multe tipuri. Aşezarea sa instituţională este,de asemenea, variată ca şi terminologia care uneorieste confuză şi contradictorie4. În funcţie decolectivitatea publică în jurul căreia se petrece,putem vorbi de referendum naţional, regional saulocal. În funcţie de obiectul pentru care seorganizează, distingem între referendumconstituţional, convenţional, legislativ,administrativ, financiar etc. În funcţie de cine areiniţiativa şi cine îl solicită, vorbim desprereferendum obligatoriu sau facultativ; după cumcererea emană de la popor sau de la un alt organ alstatului distingem între referendum ordinar şiextraordinar. După cum rezultatul referendumuluise impune sau nu în drept, ne referim la referendumconstitutiv sau consultativ. După cum acceptarea saeste condiţionată de existenţa unui termen pentruvaliditatea unui act sau suspendă intrarea în vigoarea acelui act, referendumul va fi rezolutoriu saususpensiv. Sunt utilizate de asemenea, şi alteexpresii: referendum constructiv, negativ, deiniţiativă populară, referendum abrogativ sau deprincipiu etc.

Tipul de referendum care este în centrulstudiului ce urmează este cel ce ţine, pe baza actelorfundamentale, de colectivităţile publice care îlconsacră. El nu este ca un titlu accesoriu ce facereferire la referendumul legislativ, administrativ saufinanciar înlocuind dreptul statelor membre în

ceea ce Austria are în materie de drept de petiţie lanivel legislativ. În acest caz, cererea poate fi făcută de100.000 de alegători sau de o şesime din alegătoriicelor şase Bundesland-uri.4 Pentru un efort lăudabil de clasificare nescutit deambiguitate, a se vedea Michael Gallagher, PierVincenzo Ulieri, Experienţa referendumului înEuropa, Basingstoke, 1996, p. 12.



aceeaşi măsură ca şi sistemul de vot al instituţiilorUniunii în vederea adoptării actelor de drept derivat.Ceea ce reţine pretutindeni atenţia autorilor estereferendumul constituţional din Statele membre,respectiv referendumul ţinut asupra tratatelorfundamentale sau asupra unei eventuale Constituţii aUniunii Europene.

Influenţa referendumului constituţional,practica statală şi doctrina permit o distincţieesenţială între trei tipuri de referendumuri5. Existămai întâi un referendum constituant sau consultareareferendară care are ca obiect "alegerea" uneiconstituţii sau a câtorva principii fundamentale, oalegere care intervine în procesele de fondare şi/sauruptură constituţională. În faza revoluţionară denaştere a unei (prime) constituţii, poporul estesolicitat să ratifice un text constituţionalfundamental sau să se pronunţe cu privire la formade guvernământ ce va fi instituită printr-o aceastăviitoare constituţie. El exercită astfel, singur sau încolaborare cu alte organe, o funcţie de putereconstituantă originară, o putere căreia doctrinaclasică îi dă caracter absolut, inalienabil şinecondiţionat6, dar a cărei activitate concretă s-adovedit, în practică, mult mai contingentă şi maidependentă decât s-a gândit7. Ceea ce este de reţinuteste că acest tip de referendum se caracterizează prinefectul său fondator printr-o nouă ordineconstituţională, în contradicţie cu cea veche. Printreconstituţiile în vigoare în statele membre ale UniuniiEuropene doar cele ale Irlandei (1 iulie 1937),Franţei (28 septembrie 1958) şi Spaniei (29decembrie 1978) au fost ratificate direct de cătrepopor.

Există apoi referendumul de revizuireconstituţională sau votul popular care are ca obiectmodificarea constituţiei în vigoare şi care este parteintegrantă a procedurii de revizuire pe care oprevede chiar constituţia. În procesul de adaptarecontinuă a unei constituţii la nevoile schimbătoareale societăţii şi statului, poporul este chemat săratifice un proiect de modificare care îi este supusprin sau de către organele care dispun de iniţiativă înmateria revizuirii constituţiei. El exercită totdeaunaaceasta în colaborare cu alte organe, o funcţie deputere constituantă derivată sau instituită, o putere

5 Distincţia făcută aici este realizată mult mai amplu deKarl Lowenstein, Puterea politică şi procesulguvernamental, Chicago, 1957, p. 263. Ea este amintităşi de Andreas Auer, Originile democraţiei directe înElveţia, Bale, 1996, p. 80.6 Emmanuel Sieyès, Cine este Statul Terţ? Paris, 1789.7 Andreas Auer, Adoptarea şi revizuireaconstituţiilor: câteva adevăruri bruscate prin fapte, înBIEBER/WIDMER, Spaţiul constituţional european,Zurich, 1995, p. 267, 281-283.

despre care spunem că este fondată pe superioritateanormativă a Constituţiei asupra tuturor celorlalteacte normative în vigoare8. Referendumul derevizuire poate fi obligatoriu sau facultativ înfuncţie de cel care îl organizează. El ţine adesea derevizuirea parţială a constituţiei, dar poate avea caobiect, de asemenea, revizuirea totală a acesteia.Aceste modalităţi nu depind de voinţa poporuluiconstituant, ci acest lucru trebuie să rezulte dintextul constituţional. Referendumul de revizuire nueste atât de răspândit în Europa ca şi referendumulconstituant: doar în Danemarca şi în Irlanda el esteobligatoriu pentru toate revizuirile parţiale; înSpania şi în Austria şi chiar în Germania esteobligatoriu pentru revizuirile totale. În Suedia el esteobligatoriu şi extraordinar pentru că depinde de ocerere care vine din partea a o treime dintreparlamentari; acelaşi lucru este valabil în Franţa –cel puţin dacă acceptăm recursul la art. 11 dinConstituţia de la 1958 – unde el depinde dePreşedintele Republicii. Când referendumulconstituţional este ca în Italia, extraordinar, el nuintervine decât în absenţa unui vot al majorităţiicalificate a parlamentului constituant, dar acest lucrunu a fost niciodată folosit în practică.

Practica şi doctrina distinge întrereferendumul de suveranitate9 şi consultareareferendară care se utilizează de exemplu în cazurilede modificări teritoriale, autodeterminarea uneicolectivităţi descentralizate sau aderarea statului la oordine juridică supranaţională. Acest tip dereferendum se caracterizează prin obiectul său:sancţionează o reorientare structurală sauinternaţională a statului care modifică elementelesale fundamentale de suveranitate. Din punct devedere material este indubitabil constituţional. Dinpunct de vedere formal, poate, dar nu este neapăratnecesar, să comporte o revizuire parţială aconstituţiei. Printre cele trei tipuri de referendum,referendumul de suveranitate este de departe cel mairăspândit în Europa. De câţiva ani, el a devenit, dacănu obligatoriu, cel puţin privilegiat în procesul deintegrare europeană. El poate fi organizat deasemenea, fie cu privire la un act de aderare laComunităţile Europene, respectiv UniuneaEuropeană, fie cu privire la ratificarea modificărilorfundamentale ale tratatelor fondatoare.

Prin referendum european, înţelegem însens larg toate consultările populare care prinobiectul lor ţin de procesul de integrare

8 Pentru mai multe, Jean Francois Aubert,Bundesstaatsrecht der Schweiz, vol. II, Bale, 1995, nr. 257.9 Andreas Auer, în studiul său Referendum şiiniţiativa populară în Statele Unite, Bale, Paris, 1989,p.71, vorbeşte despre "referendumul asuprasuveranităţii populare".



europeană. În dreptul pozitiv este vorba dereferendumurile constituţionale şi/sau desuveranitatea organizată în cadrul structurilorconstituţionale ale statelor care au devenit membreale Uniunii Europene, sau ce vor adera10. În dreptuldezirabil este vorba de un eventual referendumconstituţional care ar putea fi consacrat într-o zi înstructurile Uniunii Europene şi care ar putea lua unasau alta dintre cele trei forme pe care am încercat săle distingem.

În Franţa instituţia referendumuluiconstituant face parte din bagajul de neînlocuit alrevoluţiei de la 1789. În ideile şi marile declaraţii,puterea constituantă a poporului a căpătat olegitimitate care a rămas intactă şi incontestabilăpână în zilele noastre. Proiectul girondin deConstituţie din februarie 1793 a lui Condorcet reiafidel cele trei etape ale procedurii de adoptare aprimelor constituţii americane: referendumulconstituant devine, şi aceasta este o premieră, unreferendum de revizuire. Dar, ştim că nu a fostniciodată aplicat, iar recursul la această puteresupremă care constituie puterea constituantăoriginară a poporului va fi, cu câteva excepţii,privilegiul puterii instituite: Prim Consul, Împărat,General, Preşedinte de Republică. Drept urmare,celebra afirmaţie din Convenţia Naţională, din 28septembrie 1792, conform căreia ,,nu putem avea oconstituţie decât cea aprobată de popor’’ a fostinterpretată la 1799 ca întemeierea constituţiei,,sale’’ să se realizeze prin păstrarea suveranităţiinaţionale ,,doar prin acceptarea de către poporulfrancez’’11. Practica plebiscitară a transformat oinstituţie care trebuia să legitimeze o normă,norma fundamentală într-un instrument deconsacrare şi perpetuare a puterii personalesuverane. Dar, este interesant să constatăm că, înaceeaşi formă, apelul la referendum exprimă oneîncredere faţă de parlamentul constituit, oneîncredere care nu a fost populară cum era în NouaAnglie, ci prezidenţială. Pentru a contura procedurade revizuire ordinară a constituţiei, dependentă demajoritatea parlamentară şi rezervând un drept deveto la această instituţie venerabilă, dar şi puţindemocratică precum Senatul, generalul De Gaulle arecurs la mecanismul referendar al articolului 11 dinConstituţia din 1958 pentru a supune majoritatea,exprimată prin votul popular, propriei sale voinţe.

În definitiv, dacă s-a organizat unreferendum constituant (pentru aprobareaconstituţiei) trebuie să se organizeze şi unreferendum de revizuire (pentru aprobarea 10 Referendumurile de aderare negative în Norvegia în1972 şi Elveţia în 1992.11 Articolul 95 din Convenţia din a 22-a lună acalendarului republican, anul VIII (13 decembrie 1799).

revizuirii). Aceasta este valabil în ansamblu pentrustatele membre ale Uniunii Europene: Constituţiairlandeză din 1937, Constituţia franceză din 1946 şi1958, Constituţia spaniolă din 1978. Cu toateacestea, numai Irlanda consacră referendumul drepto primă etapă ce nu trebuie evitată în cadrulprocesului de revizuire constituţională.

1.3. În ceea ce priveşte istoriareferendumului european, ca instituţie recunoscutăde dreptul comunitar, ea a început deja, orice s-arspune. Dar nu a fost încă scrisă. La nivelul ideilor,poate avea pretenţia la o anumită tradiţie în lumeapolitică. “Personal, eu cred – exclama generalul deGaulle la 25 septembrie 1949, în faţa monumentuluiGirondinilor din Bordeaux – că organizareaEuropei trebuie să pornească de la ea însăşi.Consider că un referendum larg la care să participetoţi europenii liberi trebuie să-i dea semnalul deplecare. Consider că Franţa trebuie să aibăiniţiativa …”12. În structurile UE, primele propuneridatează din 198613 şi ele s-au succedat încontinuare14. În ceea ce priveşte Parlamentuleuropean, ideea unui referendum european apare înmod explicit în trei rezoluţii, una din 17 iunie 1988"asupra modalităţilor de consultare a cetăţeniloreuropeni cu privire la Uniunea politicăeuropeană"15, alta din 16 februarie 1989 "asuprastrategiei Parlamentului European în vedereacreării Uniunii Europene"16 şi ultima din 17 mai1995 "asupra funcţionării Tratatului UniuniiEuropene în vederea Conferinţeiinterguvernamentale din 1996". În cadrul grupuluide reflecţie asupra CIG, ideea unui referendumapare într-un raport intermediar, din 1 septembrie1996, dar se pare că mai târziu a fost înlăturată17.

Problema principală pusă de unreferendum european este fără îndoială cea aeventualei recunoaşteri a acestei instituţii încadrul structurilor Uniunii Europene. Pentru afixa câteva puncte de reper, pare posibil şi util să

12 Charles de Gaulle, Discursuri şi mesaje, februarie1946-aprilie 1958, Paris, 1970, p. 304, 309.13 Propunere de rezoluţie cu nr. AB2 623/86.14 A se vedea pentru detalii raportul Comisiei delibertăţi publice şi de afaceri interne asupra cetăţenieiUniunii Europene (Raportor: M. Renzo Imbeni), sauraportul Comisiei instituţionale asupra ConstituţieiUniunii Europene, din 27 ianuarie 1994 (Raportor: M.Fernand Hermann).15 JOCE, nr. C 187 din 18 iulie 1988, p. 231.16 JOCE, nr. C 69 din 20 martie 1989, p. 149:Parlamentul "a estimat că un referendum la niveleuropean poate fi considerat un mijloc de a uni maistrict cetăţenii europeni ai viitoarei Constituţii aUniunii Europene...".17 Raportul Preşedintelui Grupului de reflexie asupraConferinţei interguvernamentale din anul 1996, Madrid.



discutăm despre trei întrebări diferite pe care le puneo astfel de recunoaştere. Prima întrebare se referăla a şti dacă trebuie creat un referendum european:acesta este de ce-ul (1a). A doua întrebare se referăla modalităţile acestui referendum: acesta este ce-ul(1b). A treia întrebare priveşte căile derecunoaştere ale acestui instrument: acesta estecum-ul (1c). Căci, chiar dacă răspunsul pe care îldăm la una dintre întrebări îl afectează pe cel caretrebuie dat celorlalte două, ele se situează fiecare laun nivel diferit, ceea ce justifică, în acest raportintroductiv, tratarea lor separată.

1a) Eficienţa introducerii acestei instituţiidemocratice într-o viitoare Constituţie Europeană

Prima întrebare pe care putem şi trebuie săo punem în legătură cu crearea, în dreptulcomunitar, a instituţiei referendumului se referă laoportunitatea acestei creări. Ce motive pot fiinvocate pentru a justifica o asemenea inovaţieinstituţională? Ce avantaje putem aştepta şi pentrucine? Acestea din urmă sunt adecvate şi necesareurmăririi obiectivului vizat ? Care suntinconvenientele care vor rezulta, şi pentru cine?Care sunt argumentele celor care militează înfavoarea şi ale celor care militează în defavoareaacestei recunoaşteri ? Luând în considerare toateaspectele problemei, un asemenea referendum estesau nu de dorit? Se va fi înţeles că răspunsul la aceastăprimă serie de întrebări este, în mod esenţial, deordin politic. Dintr-un punct de vedere ştiinţific, estefoarte dificil, dacă nu imposibil, să se avansezeelemente decisive pe această temă. Desigur, nu esteexclus să se procedeze la un inventar alargumentelor "pro şi contra": într-o primă coloană arfi enumerate motive precum căutarea unei mai bunelegitimităţi democratice a instituţiilor comunitare,participarea sporită a cetăţenilor la procesulcomunitar de luare a deciziei, extinderea atribuţiilorcetăţenilor Uniunii etc. În a doua coloană, ar fitrecute, de exemplu, îngreunarea procedurilorcomunitare decizionale, pierderea suveranităţiistatelor membre, apariţia unui nou organ, greoi şiimprevizibil, în structura deja foarte complexă aUniunii, dificultăţile practice de organizare, costurilefinanciare, iraţionalitatea alegerii electorilor,pericolul care ar rezulta pentru cele patru libertăţi,efectul dezintegrator al referendumului. Dar, în afarafaptului că enumerarea acestor motive şi descrierealor detaliată nu sunt nevinovate, trebuie, după ce aufost enumerate, să fie cântărite şi aceasta nu trebuieşi nu poate fi efectuată decât de către cei care au oresponsabilitate, fie în structurile Uniunii fie în celeale unuia dintre statele membre.

Este nevoie, de o abordare mai sobră şi maidirectă a problemei în sine, iar în continuare vor fi

puse în lumină principalele coordonate ale unuiposibil referendum european de revizuire.

1b) Modalităţile de introducere a instituţieireferendumului

Presupunând că se doreşte efectuarea unuipas important în direcţia introducerii unuireferendum european, cum ar trebui conceput şipregătit acesta? Două calităţi sunt cerute pentru a daun răspuns satisfăcător la această întrebare:stăpânirea tehnicii juridice şi îndeosebi imaginaţie.Se pot distinge cel puţin cinci aspecte:

a) Care sunt subiecţii votului ?Este problema de pornire. În democraţie,

prima problemă care trebuie rezolvată este cea aexistenţei şi a compoziţiei corpului electoral sau, încazul nostru, al corpului referendar. Se ştie că înstructurile Uniunii problema existenţei poporuluieuropean este foarte controversată. Se ştie, deasemenea, că există, după Maastricht, o cetăţenie aUniunii şi că nimic nu împiedică să se acorde celorcare, în dreptul pozitiv, au dreptul să aleagă membriiParlamentului european dreptul de a vota cu privirela un eventual referendum european18. Totuşi, suntposibile diferite aranjamente: crearea unui corpelectoral a cărui compoziţie ar fi stabilită de dreptulcomunitar, trimiterea la sistemul legislativ din statelemembre pentru aceasta, cu posibilitatea ca toţicetăţenii uniunii să voteze la domiciliul lorcomunitar etc.

b) Care este obiectul votării?Chiar dacă se limitează întrebarea la

referendumul propriu-zis având ca obiect actelefondatoare ale Uniunii, definirea obiectului precis alunui eventual referendum european deschide unîntreg evantai de posibilităţi:

Este vorba de instituirea unui referendumconstituant? În ceea ce priveşte tratatele fondatoare,ocazia a fost ratată şi nu există mijloc de a o prindedin urmă. Ar trebui, atunci, în această optică, să setransforme sistemul juridic comunitar actual într-onouă entitate, în întregime statală sau supra-statală,dotată cu o constituţie care ar putea, sau chiar artrebui, în vederea fondării legitimităţii noilorstructuri, să fie supusă electorilor pentru aprobare.

18 Pentru detalii a se vedea documentul cu nr.41976X1008 (01) din 8 octombrie 1976 privindalegerea reprezentanţilor Parlamentului European prinsufragiu universal şi Directiva Consiliului de Miniştri93/109/EC din 6 decembrie 1993 privind condiţiile deexercitare a dreptului de vot şi de a candida în alegerilepentru Parlamentul Europei în cazul cetăţenilor UniuniiEuropene care domiciliază într-un stat membru denaţionalitate diferită.



Scopul s-ar transforma atunci în mijloc: nu pentru căar fi vorba de instituirea referendumului europeans-ar trece de la status quo la elaborarea uneiveritabile constituţii europene. Dimpotrivă: dacăeste vorba să se treacă la o formă superioară deintegrare europeană implicând în acelaşi timpadoptarea unei constituţii şi o pierdere suplimentarădin suveranitatea statelor membre, această treceretrebuie să beneficieze de o legitimitate sporită pecare, probabil, numai referendumul european ar fi înmăsură să i-o confere.

Introducerea unui referendum de revizuirear presupune ca toate modificările ulterioare aletratatelor fondatoare să fie supuse votului poporului.Un astfel de mecanism ar putea urma unui primreferendum constituant pe care l-ar completa în modutil. Dar ar putea fi conceput astfel încât să fie creatîn structurile existente. Fără ruptură de legalitatedeci, dar cu ruptură de legitimitate: sprijinul populardirect al revizuirilor viitoare ar lipsi din tratatelefondatoare şi din modificările pe care acestea le-ausuferit ulterior.

În aceeaşi perspectivă, ar fi bine să nu fiesupuse referendumului toate revizuirile tratatelor, cinumai cele care marchează o etapă decisivă înprocesul de integrare: moneda unică, politica desecuritate comună, apărarea comună etc. Ar fi vorbade un fel de referendum de suveranitate. Principaladificultate a acestei variante ar consta în definireapragului referendar. Sau s-ar căuta reţinerea unuicriteriu obiectiv care să declanşeze din oficiuprocedura sau s-ar conferi Consiliului sauParlamentului European grija de a decide cerevizuiri să fie supuse votului poporului.Referendumul ar fi ordinar în primul caz şiextraordinar în cel de-al doilea.

Aderarea unui nou membru ar putea, deasemenea, să facă obiectul unui referendum. Ar fivorba, în acest caz, de un alt tip de referendum desuveranitate. În loc să facă să depindă, dacă e cazul,aderarea unui nou stat la Uniunea Europeană devoinţa unui Parlament sau a unui corp electoralnaţional, ea ar necesita acordul celor douăcolectivităţi interesate, statul candidat, înconformitate cu dispoziţiile constituţiei sale şiUniunea Europeană într-o nouă formă, printr-unreferendum european.

c) Modalităţi de organizare a sistemuluide votUn referendum european, prevăzut de

sistemul juridic comunitar şi organizat în funcţie deprerogativele Uniunii, ar consta într-o operaţiuneunică, care s-ar desfăşura în acelaşi moment în toatestatele membre. Spre deosebire de procedura actualăde ratificare la nivel naţional a modificărilortratatelor şi a aderărilor de noi membri, care au loc

în momente diferite şi prin mijloace diferite, voinţapoporului european s-ar exprima în mod coordonatşi chiar sincronizat, făcând posibil, de la un termenla altul, să se măsoare fluctuaţiile participăriielectorale şi să urmărească evoluţia opinieicetăţenilor votanţi, cărora li s-ar ataşa efecte juridice.

Ar fi bine, oare, să nu se prevadă, în dreptulcomunitar, decât principiul, momentul şi efectelereferendumului şi să se lase în grija statelor membreorganizarea desfăşurării concrete a acestuia dinurmă? Ar însemna să se reia, pentru referendum,reglementările care se aplică la alegereaParlamentului european. Nu este sigur că oasemenea delegare este posibilă sau măcar de doritîn acest domeniu. Deoarece toate statele membrecunosc şi practică, de multă vreme şi pe scară largă,alegerea diverşilor reprezentanţi, instituţia şi, maimult chiar, practica referendară va reprezenta uncorp străin în peisajul constituţional şi pe scenapolitică a diverselor state membre.

Dacă organizarea concretă a referendumuluieuropean ar trebui să fie prevăzută prin lege şi chiarasigurată de agenţi comunitari, în acest caz, trebuiesă recunoaştem că aceasta ar necesita o incursiuneimportantă în domeniul autonomiei de organizare astatelor membre. Dacă ne-am obişnuit ca dreptulcomunitar material să restrângă competenţelestatelor membre în toate domeniile unde Uniuneapoate elabora o politică şi lua decizii, o atareîntrepătrundere a acestui sistem de alegeri europene,ar fi ceva nou în materie de drept organizatoric.

d) Modalităţi de determinare a rezultatelor votăriiProblema cvorumurilor stabilite şi cea a

majorităţilor cerute pentru a se putea atribui votuluipoporului european efectele juridice dorite estefoarte delicată şi de-a dreptul crucială. Fiind vorbadespre cvorum, se ştie că el poate interveni la nivelulparticipării şi/sau la nivelul stabilirii rezultatuluivotării. În primul caz, votul nu are efect dacăparticiparea nu atinge un anumit prag: este cvorumulde participare prevăzut, de exemplu, de Constituţiaitaliană din 1948 pentru referendumul de abrogare19.În al doilea caz, rezultatul votului nu estepozitiv – sau negativ – decât dacă majoritateacare aprobă – sau respinge – reprezintă unanumit procentaj din corpul electoral: estecvorumul de rezultat care apare de exemplu,în forma sa negativă, în Constituţia danezădin 195320. 19 A se vedea spre exemplu art.75 din Constituţiaitaliană din 1948 care impune o participare de 50 % acetăţenilor cu drept de vot pentru ca un referendum deabrogare a unui legi să poată fi acceptat.20 Articolul 42, aliniatul 5 din Constituţia daneză din1953, prevede că legea ce va fi supusă referendumuluinu va fi respinsă decît dacă majoritatea votanţilor se



Fiind vorba despre majoritatea impusă delege, pare sigur că rezultatul votului popular nupoate fi determinant. În consecinţă dacă se pretindecă o majoritate calificată de votanţi acceptă proiectulpentru ca el să poată intra în vigoare, se va permiteunei minorităţi să impună legea sa majorităţii.

Va avea deci loc combinarea majorităţiipopulare calculate pe ansamblul teritoriului Uniuniicu o altă majoritate. Unele dintre state-membre marivor dori a fi luate în considerare ca ,,fondatori aitratatelor” şi vor condiţiona introducerea instituţieireferendumului european ca organism sau instituţieseparată comunitară, ca fiind de natură să repună îndiscuţie suveranitatea lor. Exigenţa majorităţiiabsolute va face loc la dezechilibre după importanţademografică, politică sau economică a diferitelorstate. Mai multe rectificări ar putea fi luate înconsiderare: exigenţa cu care majoritatea statelorreprezintă majoritatea populaţiei; ponderea vocilorstatelor, ca acela în cazul pentru calculul majorităţiiConsiliului; exigenţele unei a treia majorităţi carepoate fi aceea a ,,statelor mari”; sau recunoaştereaunui drept de veto pentru cele mai importante stateal cărui popor a respins cu o majoritate calificatăproiectul de revizuire. Aici trebuie făcută dovadaunei mai bogate imaginaţii şi a unei doze bune dereţinere, de factură a concilia principiul democraticcu necesitatea respectării echilibrului democratic,naţional şi geografic, fără a sacrifica simplicitatea şitransparenţa, atât de necesare reglementării adoptate.

e) Care sunt consecinţele votului ?Miza atât de grea a unei structuri este aceea

a unui referendum european având loc în toatestatele membre şi prin chemarea la vot a cetăţenilorUniunii asupra unui act comunitar de plinăimportanţă implică ceea ce votul are un efectconstitutiv, ,,decisiv”. Astfel, rezultatul scrutinuluiva fi impus organismelor comunitare – Consiliu,Parlament – de a lua în această sens o deciziedefinitivă, dar acest organism poate să deliberezeplecând de la voinţa clar exprimată a poporuluieuropean.

Este posibil ca acesta să fie pe punctul de atempera efectele mai draconice ale regulii majoritareşi chiar să le corijeze, aplicate la un continent întreg.Ar trebui să fie într-un fel menajată minoritateapentru a i se permite, de exemplu unui stat membrusau a unui număr dintre acestea, care a respinsrevizuirea adoptată, de a renunţa unilateral laaceasta. Cum poate fi exercitat acest drept? De cătreGuvern, Parlament sau chiar de poporul însuşi? Seva permite unui stat să părăsească Uniunea pentru ascăpa de o revizuire pe care nu o doreşte ?

pronunţă împotriva acesteia şi dacă această majoritatereprezintă mai puţin de 30% din electorat.

1c ) Căile ratificării

Admiţând că problema oportunităţiiintroducerii unui referendum european trebuietranşată şi aceasta se face într-un sens pozitiv, ce sepoate face pentru introducerea acestui nouinstrument într-o ordine juridică care există, curegulile şi instituţiile sale care se dezvoltă după unritm ce le este propice?

Este a treia întrebare susceptibilă de unrăspuns mai juridic decât celelalte două.

a) Revizuirea tratatelorÎn dreptul pozitiv, consacrarea unui

referendum european ca o nouă instituţie comunitarăva trece printr-o revizuire formală a Tratatului de laAmsterdam21. Acesta va trebui să se deruleze dupăprocedura prevăzută de acest Tratat. După art. 48,această procedură comportă obligatoriu patru etape:iniţiativa care poate emana de la fiecare stat membruprecum şi de la Comisie; avizul favorabil alConsiliului referitor la reuniunea unei conferinţeinterguvernamentale; elaborarea unui ,,acordcomun” a amendamentelor prin această conferinţă;ratificarea acestor amendamente de către statelemembre după propriile reguli constituţionale.

O primă constatare se impune: consacrareareferendumului european relevă competenţaorganelor comunitare şi, mai ales, a statelor membrecare trebuie să se pronunţe în unanimitate. În acestsens, poporul european va fi neutru, doar dacă unstat cunoaşte sau prevede referendumul înConstituţia sa pentru a-şi forma opinia referitoare larevizuire. Femeile şi tinerii din Elveţia cunosc bineacest paradox clasic al democraţiei directe aplicat larevizuirea constituţiilor: pentru obţinerea dreptuluide vot, trebuie ca o majoritate de elveţieni, respectivo majoritate de bărbaţi şi femei cu vârsta minimă decel puţin 20 de ani, să se pronunţe în favoareasufragiului feminin şi a dreptului de vot la 18 ani.

Se mai impune şi o a doua constatare:procedura de la art. 48 poate fi exprimată sub un altmod. Consiliul şi, mai ales, fiecare stat membru potobţine un eşec cu ocazia introducerii referendumuluieuropean. Adăugând ostilitatea ParlamentuluiEuropean vis-à-vis de această instituţie îl face peacesta să piardă o parte din puterile cu care a fostinvestit, ostilităţi obişnuite pentru toate statelemembre care cedează aici puţin din suveranitatealor, obţinându-se o imagine aproape de realitate aşanselor de succes ale acestei instituţii.

21 Curtea de la Luxemburg a confirmat că aceastăregulă esenţială a constituţionalismului statal se aplicăde asemenea tratatelor constitutive, a se vedea cauzadin 23 februarie 1988, Marea Britanie v. Consiliul,speţa 68/86, în Reccueil de la Jurisprudence de laCour;1988-2, Luxemburg, p. 855.



Pentru modificare, trebuie urmatăprocedura articolului art. 48, din Tratat. Aceastănormă juridică de neocolit nu ridică numai problemepolitice, ci marchează, de asemenea, o ruptură delegitimitate care riscă puternic de a exercita un efectdestabilizator asupra ansamblului de normefondatoare ale Uniunii. Există într-adevăr douăcategorii din aceste norme: acelea care au intrat învigoare înainte şi cele care au intrat în vigoare dupămodificarea art. 48. Doar ultimele au fost acceptatede către populaţie. Se pun următoarele întrebări: Atrece fără dificultăţi de la o procedurăinterguvernamentală clasică, fondată pe regulaunanimităţii, la o procedură referendară nouă vaimplica decizii majoritare? Schimbarea proceduriinu implică o modificare de natură juridică a textuluiiniţial? În istoria constituţională şi în dreptulcomparat nu se găsesc exemple ale unei procedurijuridice care s-au născut şi care au învins fărăreferendum constituţional, fără a-i schimba naturaacestei instituţii fundamentale de democraţie directă.

La acestea se adaugă o întrebaresuplimentară: ştiind că organizarea unui referendumeuropean va bulversa tradiţiile constituţionale şibunele obiceiuri politice, nu ar trebui ca majoritateastatelor membre ale Uniunii să se identifice cuprocedura interguvernamentală prevăzută de art. 48a Tratatului Uniunii la fel ca şi o procedurănaţională ce face obligatoriu apel la un referendum?În alţi termeni, un stat membru poate el să sepronunţe în mod diferit decât printr-un referendumasupra introducerii unui referendum european înprocesul decizional comunitar? În cazul unuirăspuns negativ, se va proceda mai întâi la o serie derevizuiri constituţionale pentru a da acestorconsultări naţionale un fundament juridic.

b) Un act de drept derivat?Se poate concepe ca un act de drept derivat

să constituie fundamentul juridic al unui referendumeuropean? Nu, este vorba de a consacra şi de aconstitui poporul european ca un nou "organ"instituit de Uniune, ce va avea numai competenţadecizională. O reglementare comunitară mergând înacest sens ar fi lipsită de întreg fundamentulnormativ din aceste tratate. În stat, tratatul nupermite unui organism comunitar să oblige pe acestasă organizeze un referendum, deoarece existăautonomie organizaţională şi constituţională afiecăruia dintre statele membre.

Parlamentul European sau Consiliul vorputea, printr-o rezoluţie sau decizie, să obţinăacceptul poporului european asupra unei decizii pecare ele au luat-o într-un cadru, de exemplu, alrevizuirii Tratatului care consacră referendumuleuropean? Este ceea ce s-a întâmplat în MareaBritanie când referendumul din 1975 referitor la

menţinerea Regatului Unit în Comunitate a fostorganizat printr-o lege votată de către Parlamentulde la Westminster în data de 9 mai 1975. Chiar dacăeste adevărat că Uniunea Europeană nu arecompetenţe în această materie care atinge atât deaproape suveranitatea statelor membre, se poatenega Parlamentului european dreptul de consultare acetăţenilor Uniunii, cu titlu excepţional şiexperimental şi fără constrângere, asupra unuiproiect de o importanţă deosebită?

c) Adoptarea unei viitoare ConstituţiiEuropene?

Din punct de vedere metodologic,elaborarea unei viitoare Constituţii europene implicăatât studierea comparativă a unor documente interneşi internaţionale, cât şi delimitarea competenţelordintre Uniunea Europeană şi statele membre şigaranţii pentru elementele componente ale acesteiUniuni în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şiprerogativele lor, egalitatea cetăţenilor,nediscriminarea, libera circulaţie a cetăţenilor ţărilorcare fac parte din Uniune.

Chiar dacă viitoarea Constituţie, ce ar creasuprastatul european şi ar garanta într-un fel saualtul drepturile statelor suverane - în perspectivaunei înlocuiri a tratatelor de bază printr-o Constituţieeuropeană – ar introduce referendumul european,consacrarea acestuia va pune cel puţin problemejuridice. Este vorba mai mult de procedura deînlocuire care se instalează, căci, juridic, ea nu se vaconstitui decât ca o mică revoluţie în rândul statelormembre. Dar am relevat deja că referendumul poatedeveni mijlocul instituţional adecvat, indicat săproducă legitimitatea de care această revoluţie areatâta nevoie ca să se impună.

Capitolul 2. Concluzii

Într-o perspectivă mai puţin juridică şiluând în considerare câteva elemente din istoriareferendumului constituţional pe care am fost tentatsă o evoc, se observă două caracteristici ale acesteiinstituţii: neîncrederea vis-à-vis de Parlament şieşecul care precede reuşita.

2.1. Mai întâi neîncrederea referitoare laParlament. Referendumul constituţional nu sepoate naşte într-un context în care reprezentanţiipoporului se bucură de o legitimitate de necontestat.De fiecare dată când aproape că s-a impus într-oordine juridică a fost pentru a opri o gravă criză deîncredere între alegători şi reprezentanţii lor. Încazul în care clasa politică se izolează de alegători,datorită neîncrederii acestora din urmă faţă depolitica dusă de reprezentanţii lor în Parlament petimpul mandatului, se impune o relaţie instituţionalănouă care să completeze şi să modifice raportulclasic de reprezentare – referendumul constituţional.



2.2. Eşecul care precede reuşita. Aceastăa doua caracteristică a progresului instituţional alreferendumului constituţional merită câtevaexplicaţii. Este vorba de introducerea instituţieireferendare într-o ordine juridică care nu estecunoscută şi care-i este ostilă, mai ales pentru căaceastă introducere va bulversa echilibrulinstituţional cu care toţi actorii europeni suntobişnuiţi. La o primă vedere, această introducerepare sortită eşecului şi aceia care evocă o astfel deposibilitate sunt condamnaţi a fi trataţi ca idealişti,futurişti. Dar istoria ne arată că acest lucru nu esteimposibil. Referendumul constituţional eranecunoscut în Noua Anglie la sfârşitul secolului alXIII-lea sau cum era în Elveţia în epoca celor TreiGlorioşi ori în statele din Vestul american în timpulacestui secol.

Nu este interzis de a gândi că înlăturarea, decătre poporul francez, a proiectului de Constituţiedin 19 aprilie 1946 a exprimat necesitateareferendumului din 13 octombrie 1946 şi din 28septembrie 1958, fapt ce a dus la instituireaConstituţiilor celei de a IV-a şi celei de-a V-aRepublici.

Referendumul din Danemarca, din 2 iunie1992, cu rezultat negativ în ceea ce priveşte opţiuneacetăţenilor de a adera la Tratatul de la Maastricht, aavut nevoie de o nouă consultare populară înfavoarea aprobării de către electori a acestui Tratat,chiar dacă condiţiile juridice pentru un referendumobligatoriu nu erau îndeplinite, conform articolului20 din Constituţia daneză.

Putem să ne întrebăm dacă acelaşi procesnu a existat în Albania în anul 1991: neîncrederea

faţă de parlament şi un referendum negativ asupraunui proiect de constituţie pot pune bazele unuiviitor referendum constituţional. Astfel, legeaconstituţională provizorie din 29 aprilie 1991, care aabrogat Constituţia din 28 decembrie 1976,încredinţa elaborarea unei noi constituţii uneicomisii parlamentare care nu putea fi revizuită decâtde către o majoritate formată din două părţi alemembrilor Parlamentului. Pentru înlăturarea acestuiobstacol procedural, cu ajutorul experţilorConsiliului Europei, Guvernul format din vecheaopoziţie devenită majoritară, încerca să blochezeParlamentul în susţinerea acestui proiect direct alpoporului, fără nici o bază legală sau constituţională.La referendumul din 6 decembrie 1994, primul înistoria ţării, poporul a respins masiv Constituţia.Putem concluziona că o viitoare constituţie albanezănu poate intra în vigoare decât după ce va fi fostacceptată de către electori.

După această logică, trebuie oferităpoporului european ocazia respingerii unui proiectde revizuire a tratatelor, pentru că un alt proiect şicele care îi vor urma lui să fie supuse doar cu titluconsultativ.

Pentru a concluziona, se poate conveni căstabilirea unui referendum european nu va avea locmâine, chiar dacă obiecţiile care se aduc împotrivalui nu vor avea decât un efect de anulare. În acestdomeniu, ca şi în altele, timpul va fi decisiv. Cu altecuvinte, mişcarea de extensie a procedurilorreferendare în regimurile occidentale de democraţiereprezentativă ar putea şi chiar ar trebui, într-ologică istorică, să influenţeze democraţiaparlamentară "comunitară".

L'ouvrage débute par une présentation de divers types de référendums, suivie par une partietraitant de la modalité d'introduire cet instrument dans les structures démocratiques communautaires,en tant que projet viable. En se basant sur les expériences référendaires des Etats membres, l'auteurconclut en affirmant que celui-ci pourrait prévenir les risques d'un blocage du processus d'intégration.De cette manière, le référendum européen pourrait constituer un "antidote" contre les référendumsnationaux défavorables à l'intégration européenne et dans ce sens, il devrait faire l'objet d'unaménagement technique qui ne sacrifie trop rapidement le respect pour les équilibres établis entre lesEtats membres et les futures Etats membres et entre les institutions de l'Union, au profit d'uneconception purement arithmétique des droits populaires du citoyen européen.

Starting from the study of certain types of referendums, to continue with the presentation ofdifferent ways of introducing this instrument, as a viable project, in the European Community'sdemocratic structures and the experience in this field of the member states, the article states that areferendum could obviate the risks of barring the integration process. Therefore, the Europeanreferendum could be an antidote against the national referendums unfavourable to the Europeanintegration and, in this sense, it should be the object of a technical arrangement which could not sacrificetoo soon the respect for the balances established between the member states, the future ones and the EUinstitutions, to the benefit of a purely arithmetical conception on the European citizens' common rights.



CONSIDERAŢII PRIVIND STATUTULPERSONALULUI DE SPECIALITATE JURIDICĂ AL

CONSILIULUI LEGISLATIV

Bogdan DOBRESCU expert, Consiliul Legislativ

Consiliul Legislativ este una dintreinstituţiile cu vechi rădăcini în sistemul politico-juridic românesc, care s-a bucurat de-a lungultimpului de concursul unor mari personalităţi alevieţii juridice din ţara noastră, deopotrivă practicienişi reprezentanţi ai mediului academic. Acest lucru afost posibil, în special în vremea primului ConsiliuLegislativ (1926-1948), datorită statutului aparte pecare legea îl conferea personalului de specialitate dincadrul acestei instituţii.

În ce măsură reglementările actuale conferăconsilierilor şi experţilor Consiliului Legislativ unstatut special este, desigur, o întrebare dificilă, lacare un răspuns nu poate fi găsit cu uşurinţă. Dealtfel, aceste rânduri nici nu îşi propun să ofere unrăspuns la această întrebare, ci să iniţieze, maidegrabă, o dezbatere de idei pe această temă,referitoare la viitorul statut al membrilor ConsiliuluiLegislativ.

Desigur, punctul de pornire nu poate fidecât Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea,organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ1.Potrivit art. 9 alin. (2) din lege, "consilierii (...) senumesc de preşedintele Consiliului, cu aprobareabirourilor permanente ale Camerelor Parlamentului.În conformitate cu art. 16 alin. (1) din aceeaşi lege,pot fi numite în funcţia de consilier persoanele careîndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) au numai cetăţenia română;b) au domiciliul în ţară;c) au pregătire juridică superioară;d) au o bună reputaţie profesională şi morală;e) au o vechime de cel puţin 15 ani în

activitatea juridică.Art. 17 din Legea nr. 73/1993 instituie şi o

serie de incompatibilităţi:

1 Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şifuncţionarea Consiliului Legislativ, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 260 din 5 noiembrie 1993

a) funcţiile de consilier şi de expert suntincompatibile cu oricare altă funcţie publică sauprivată, cu excepţia funcţiilor didactice dinînvăţământul juridic superior;

b) consilierii şi experţii (ca, de altfel, întregpersonalul Consiliului Legislativ) nu pot face partedin partide politice.

Conferă aceste dispoziţii un statut specialpersonalului de specialitate din cadrul ConsiliuluiLegislativ? Vom încerca, în cele ce urmează, să dămun răspuns la această întrebare şi să îl argumentămcu o serie de consideraţii privitoare la importanţaactivităţii Consiliului Legislativ, dar şi la aspectelede ordin istoric, legislativ, instituţional şi, de ce nu,de oportunitate ale unui asemenea demers.

Consideraţii privind importanţaactivităţii desfăşurate

"Consiliul Legislativ a fost înfiinţat pentrucă opera de creaţie a dreptului este din cele maidelicate şi reclamă, pe lângă cunoştinţa stărilor defapt sociale, economice şi politice, asupra cărora selegiferează, serioasa cunoştinţă a unor serii dechestiuni, materii şi principii, care necesită opregătire specială.

Legiferarea, adică opera de întocmire alegilor, de formulare şi de redactare a soluţiilorlegislative, reclamă, în adevăr, o politică legislativăşi, în toate cazurile, cunoştinţa practiceiextrajudiciare şi a jurisprudenţei, a legislaţieicomparate, a progreselor ştiinţifice realizate dedoctrină, a istoriei dreptului şi instituţiilor, apsihologiei poporului, a organizării politice şi astructurii economice şi sociale a ţării.

În alte cuvinte, legiferarea cere o pregătire vastăşi însuşiri multiple care, de cele mai multe ori, nu se potgăsi în cadrele serviciilor publice şi nici măcar în



comisiile ce acestea instituiesc pentru întocmireaproiectelor de legi şi a regulamentelor generale".2

Aşa îşi începea ministrul justiţiei, GeorgeMârzescu, alocuţiunea rostită în CameraDeputaţilor, la 16 februarie 1925, cu prilejulprezentării proiectului Legii pentru organizarea şifuncţionarea Consiliului Legislativ. Trecând înrevistă legile şi regulamentele ţării, el era conştient"de lacunele ce ele prezintă, de defectele juridice, delipsa de coordonare între ele, de atingerile ce aducunele din ele Constituţiei, de dificultăţile deinterpretare şi de aplicare la care dau loc". Acesteconstatări privitoare la procesul de legiferare nu erauceva nou, ele fuseseră semnalate anterior înpublicaţiile de specialitate de numeroşi alţi jurişti deseamă ai epocii.

Importanţa activităţii Consiliului Legislativa fost sesizată, deci, cu mult timp în urmă şirecunoscută la adevărata ei valoare prin statutulconferit acestei instituţii, dar şi specialiştilor care ocompuneau. În prezent, importanţa competenţeloracestei instituţii rezultă, în mod evident, dinatribuţiile ce îi sunt încredinţate prin Constituţie şiprin Legea nr. 73/1993.

Verificarea concordanţei cu Constituţia aproiectelor de acte normative, înlăturareacontradicţiilor sau necorelărilor dintre prevederileunui proiect de act normativ, prezentareaimplicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei învigoare, evidenţa oficială (inclusiv informatizată) alegislaţiei etc. sunt numai câteva dintre competenţeleatribuite acestei instituţii care reclamă un personalde specialitate cu o pregătire aprofundată, în primulrând de natură juridică.

În prezent, legislaţia României cunoaşte, pede o parte, un proces de modernizare şi de adaptarepermanentă la cerinţele şi realităţile unei vieţisociale deosebit de dinamice şi, pe de altă parte, unproces de armonizare cu standardele comunitare, învederea integrării ţării noastre în UniuneaEuropeană. Consiliul Legislativ este, desigur, unuldintre actorii ce joacă un rol important în bunaderulare a acestor procese.

De aceea, pentru a sublinia importanţafundamentală a activităţii Consiliului Legislativ, artrebui să răspundem la următoarea întrebare: cum ararăta sistemul legislaţiei româneşti în condiţiilearătate, fără existenţa unei instituţii autonome şieficiente care, aşa cum însăşi Constituţia o stabileşte,să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonareaîntregii legislaţii şi să ţină evidenţa oficială alegislaţiei României?

2 Valer Dorneanu, Sorin Popescu ş.a. - ConsiliulLegislativ - tradiţie şi modernitate (1926-2001), Bucureşti,Ed. Lumina Lex, 2000

Consideraţii de ordin istoricCu prilejul prezentării în Camera

Deputaţilor a proiectului pentru organizarea şifuncţionarea primului Consiliu Legislativ, ministrulMârzescu a făcut şi câteva precizări referitoare lastatutul funcţionarilor de specialitate ce urmau săasigure realizarea atribuţiilor Consiliului:

"Spre deosebire însă de toate proiecteleanterioare şi de organizările instituţiilor similaredin alte ţări, Consiliul Legislativ ce propunem estedivizat în secţiuni, după diviziunea ştiinţifică adreptului, care va permite efectuarea lucrărilor maimetodic şi mai repede, după specialităţi.

În acest scop şi pentru a asigura lucrărilorcolaborarea tuturor acelora care prin situaţia,competenţa şi experienţa lor pot contribui cu folosla opera legislativă, proiectul prevede pe lângăconsilieri permanenţi, consilieri temporari, care potfi recrutaţi din lumea tuturor specialităţilor, pedurata lucrării. Aceştia nu sunt loviţi de nici oincompatibilitate, astfel că nu va exista nici unimpediment la recrutarea lor.

Examinând cu atenţie organizareaConsiliului, se va putea constata că: consilieriipermanenţi asigură continuitatea operei, consilieriitemporari competenţa şi experienţa permanentă despecialităţi şi referenţii doctrina şi tehnologialegislativă. Din aceşti din urmă, din referenţiititulari, urmează să se asigure în viitor recrutareaconsilierilor permanenţi, şi din referenţii stagiari, cuconcurs şi cu stagiu de doi ani, referenţii titulari.

O conştiincioasă aplicare a sistemului vaface ca Consiliul să dea maxim de pregătire".3

Secţiunile Consiliului se compuneau,aşadar, conform prevederilor Legii din 1925 pentruorganizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ4,din următoarele categorii de personal de specialitate:

1. Consilierii permanenţi, care erau numiţipe baza listei de recomandare întocmită de o comisiespecială, compusă din trei consilieri ai Curţii deCasaţie şi trei consilieri permanenţi ai ConsiliuluiLegislativ, aleşi pe cinci ani. Pentru fiecare locvacant, comisia recomanda câte trei persoane, careîntruneau condiţiile legale.

Consilierii permanenţi erau inamovibili şiaveau acelaşi grad şi retribuţie ca şi membriiCurţii de Casaţie şi Justiţie. Având în vedereimportanţa deosebită a rolului pe care ConsiliulLegislativ era chemat să îl joace, era normal calegiuitorul să ceară membrilor acestuia condiţiiserioase de capacitate. În consecinţă, în afară de 3 idem4 Legea pentru organizarea şi funcţionarea ConsiliuluiLegislativ, promulgată prin Decretul nr. 78 din 25februarie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 45 din26 februarie 1925



condiţiile generale pe care trebuia să leîndeplinească fiecare candidat la funcţiile publice şide vârsta de minimum 35 de ani, consilieriipermanenţi trebuia să îndeplinească şi următoarelecondiţii:

a) să aibă titlul de doctor în drept sau pe celde licenţiat în drept, în ştiinţele politico-economice,comerciale şi industriale de la o universitate sauacademie de comerţ română sau de la o şcoalăstrăină, recunoscută în România;

b) să aibă o activitate de specialitatemanifestată printr-unul din următoarele modurideterminate de lege:

- să fi îndeplinit funcţia de referent titularîntr-una din secţiunile Consiliului Legislativ, timpde cel puţin cinci ani;

- să fi îndeplinit funcţii înalte în stat, pe câtposibil în specialitatea locului vacant, cu stagiicuprinse între trei şi cinci ani (în funcţie de domeniuldin care proveneau), dar cu dispensă totală pentrufoştii miniştri, membrii şi procurorii Curţii deCasaţie, primii preşedinţi ai Curţilor de Apel, foştiiguvernatori ai Băncii Naţionale şi profesorii titulariai facultăţilor juridice şi cei ai Academiei de Comerţdin Bucureşti;

- să fi exercitat în mod efectiv şi cudistincţie profesia de avocat timp de 15 ani;

- să fi publicat lucrări ştiinţifice despecialitate şi să fi desfăşurat o activitate permanentăîn această direcţie.

2. Consilierii temporari, ce erau numiţidin rândul juriştilor care, datorită specialităţii,competenţei sau experienţei lor, puteau fi în măsurăsă contribuie cu folos la rezolvarea lucrărilorîncredinţate Consiliului Legislativ. Cu privire laconsilierii temporari, legea dispunea că profesoriiuniversitari, magistraţii, precum şi orice altfuncţionar public, numiţi în această calitate, erauobligaţi să primească acest mandat şi să îl execute înmod efectiv.

3. Referenţii stagiari, care erau numiţi depe listele prezentate de Consiliul Legislativ, în urmaunei proceduri de recrutare destul de complexe,asemănătoare oarecum cu numirea profesoriloruniversitari, deoarece capacitatea intelectuală şimaterialele publicate erau acelea care erau exclusivluate în considerare.

Din anumite puncte de vedere, aceastăprocedură de numire era poate mai severă decâtpentru profesorii de drept din facultăţi, întrucâtspiritul în care aceasta avea loc era acela al uneideosebite conştiinciozităţi. Referenţii stagiari erauasimilaţi cu judecătorii de şedinţă ai tribunalelor.Ei erau stabili şi nu puteau fi înlocuiţi decât pa bazaunui raport de anchetă făcut de primul preşedintesau de preşedintele secţiunii.

4. Referenţii titulari. După doi ani destagiatură, referenţii stagiari erau obligaţi să seprezinte la concurs, în faţa unei comisii, prezidate deun preşedinte de secţie al Consiliului Legislativ,compusă din doi profesori universitari şi doiconsilieri permanenţi. În urma trecerii concursului,referenţii stagiari deveneau referenţi titulari.Referenţii titulari erau inamovibili şi aveauretribuţia consilierilor de Curte de Apel.Referenţii trebuiau să aibă cel puţin 24 de ani, să fiedoctori în drept sau în ştiinţele economice ori doctoriîn litere şi filozofie, având studii specialeeconomico-sociale.

În concluzie, elementele principale carecaracterizau statutul funcţionarilor ConsiliuluiLegislativ erau inamovibilitatea şi asimilareafuncţiei acestora cu aceea de magistrat (inclusivdin punctul de vedere al salarizării), atât de necesarela vremea respectivă pentru a asigura, pe de o parte,o totală independenţă a opiniilor consilierilorpermanenţi şi referenţilor titulari şi, pe de altă parte,atragerea unor specialişti de prestigiu din domeniuljuridic, dar şi din alte domenii, cum ar fi celeconomic.

Consideraţii de ordin legislativDouă sunt considerentele de ordin legislativ

care susţin ideea adoptării unui statut distinct alfuncţionarului Consiliului Legislativ.

În primul rând, art. 101 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici5arată că "până la aprobarea statutelor proprii alefuncţionarilor publici din cadrul Preşedinţiei,Camerei Deputaţilor, Senatului, CurţiiConstituţionale, Curţii de Conturi, ConsiliuluiLegislativ, Avocatului Poporului şi ConsiliuluiConcurenţei prevederile prezentei legi se aplică şiacestora (...). Numirea, avansarea, perfecţionareaşi salarizarea acestor funcţionari publici se facpotrivit legilor speciale".

Prin urmare, Legea privind Statutulfuncţionarilor publici permite unor instituţii expresprevăzute - între care şi Consiliul Legislativ - săadopte un statut propriu pentru funcţionariipublici ce le compun, statut ce urmează săreglementeze atât numirea, avansarea şiperfecţionarea funcţionarilor respectivi, cât şisalarizarea lor.

În al doilea rând, trebuie să semnalămutilizarea termenului de consilier în Legea nr.73/1993, cu următoarele consecinţe, ce creeazădiscrepanţe în raport cu funcţionarii altor

5 Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilorpublici, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.600 din 8 decembrie 1999, cu modificările şi completărileulterioare



instituţii având un statut similar cu cel alConsiliului Legislativ, de autoritate autonomă, dinurmătoarele puncte de vedere:

- în ciuda importanţei muncii sale şi acondiţiilor de vechime cerute pentru încadrarea înaceastă funcţie (cel puţin 15 ani vechime înactivitatea juridică), consilierul din cadrulConsiliului Legislativ este asimilat unui funcţionarpublic, pentru care însă Legea nr. 188/1999 privindstatutul funcţionarilor publici nu impune condiţii devechime atât de drastice;

- funcţionarii publici din cadrul ConsiliuluiLegislativ, alţii decât cei cu studii juridice, nu pot săacceadă la funcţia publică de consilier stipulată deLegea nr. 188/1999. Este, credem, o situaţie rarîntâlnită în reglementările din această materie, cândlegea specială (nr. 73/1993) este mai restrictivădecât legea cadru (nr. 188/1999), care devine astfelinaplicabilă anumitor categorii de personal dincadrul Consiliului Legislativ, deşi acesteaîndeplinesc criteriile pe care legea cadru le prevede.

O soluţie pentru reglementarea acesteisituaţii este realizarea unei distincţii între statutulspecial de "consilier legislativ" (cu 15 ani vechimeîn activitatea juridică) şi consilierul-funcţionarpublic, la care orice salariat din aparatul ConsiliuluiLegislativ, care îndeplineşte condiţiile legale, artrebui să poată avea acces, în temeiul Legii nr.188/1999, fără a fi discriminat în raport cufuncţionarii care desfăşoară o activitate similarăîn celelalte instituţii ale statului.

Consideraţii de ordin instituţionalÎn peisajul instituţional românesc există şi

alte instituţii publice care exercită unele atribuţiisimilare cu cele încredinţate Consiliului Legislativprin legea sa organică de organizare şi funcţionare.Este vorba, cu deosebire, de Ministerul Justiţiei şiCurtea Constituţională. De aceea, considerăm că arfi utilă o paralelă între statutul funcţionarului despecialitate al Consiliului Legislativ şi cel alpersonalului acestor instituţii.

Cât priveşte Ministerul Justiţiei, acestuia îirevin, printre altele, sarcini legate de elaborareaproiectelor de acte normative, de avizare aproiectelor de acte normative ce au ca iniţiatorGuvernul, precum şi de documentare legislativă.Aceste sarcini sunt exercitate prin personalul despecialitate din cadrul Direcţiei elaborarea actelornormative, studii şi documentare şi, respectiv,Direcţiei de avizare a actelor normative.

Personalul de specialitate care exercităaceste atribuţii în materie legislativă, ca de altfelîntregul personal de specialitate juridică din cadrulMinisterului Justiţiei, indiferent de vechime, esteasimilat, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească6,magistraţilor, pe durata îndeplinirii funcţieiîncredinţate în cadrul ministerului.

Acelaşi act normativ stipulează, la art. 44alin. (2), că "timpul în care o persoană, licenţiată îndrept sau drept economic-administrativ, este (...)membru (...) al Consiliului Legislativ, se considerăvechime în magistratură. De asemenea, seconsideră vechime în magistratură timpul cât opersoană care a avut calitatea de magistrat sauasimilat acestuia exercită o funcţie de specialitatejuridică în aparatul (...) Consiliului Legislativ".

Cât priveşte Curtea Constituţională,conform art. 144 din legea fundamentală, ea "sepronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte depromulgarea acestora (...), precum şi, din oficiu, asuprainiţiativelor de revizuire a Constituţiei" (în cazurile deneconstituţionalitate constatate, legea se trimite sprereexaminare Parlamentului). Spre deosebire însă deavizele Consiliului Legislativ, care sunt consultative,deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.

Personalul de specialitate juridică chemat săasiste plenul Curţii Constituţionale în îndeplinireaacestor atribuţii de control ulterior alconstituţionalităţii legilor este grupat în corpulmagistraţilor-asistenţi. Statutul acestora estereglementat de Legea nr. 124/2000 privind structurapersonalului Curţii Constituţionale7 şi de Legea nr.56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie8.

În conformitate cu aceste acte normative,corpul magistraţilor-asistenţi cuprinde următoarelecategorii de personal de specialitate juridică:

a) magistraţi-stagiari, care sunt asimilaţi carang de salarizare cu judecătorii stagiari de lainstanţele judecătoreşti;

b) magistraţi-asistenţi, pentru a cărornumire este necesară o vechime în magistratură decel puţin 6 ani (sau cel puţin 4 ani vechime cajudecător sau procuror) ori deţinerea titlului dedoctor în drept. După un stagiu de 4 ani în aceastăfuncţie, ei pot fi înaintaţi pe loc la gradul depreşedinte de tribunal şi, după alţi 2 ani, la gradul dejudecător de curte de apel;

c) magistraţi asistenţi şefi, care sunt numiţidintre magistraţii asistenţi cu o vechime de cel puţin3 ani în această funcţie şi care au grad de preşedinte

6 Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească,republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din septembrie 1997, cu modificările şi completărileulterioare7 Legea nr. 124/2000 privind structura personaluluiCurţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 331 din 17 iulie 20008 Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie,republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.56 din 8 februarie 1999, cu modificările ulterioare



de tribunal. După un stagiu de 2 ani ca magistratasistent-şef, acesta poate fi înaintat pe loc la gradulde judecător de curte de apel şi, după alţi 5 ani, lagradul de preşedinte de curte de apel;

d) prim-magistrat asistent, care este numitdintre magistraţii asistenţi şefi cu o vechime de celpuţin 2 ani în această funcţie şi care are grad dejudecător de curte de apel. După un stagiu de 5 anica prim-magistrat asistent, acesta poate fi înaintat peloc la gradul de preşedinte de curte de apel.

Prim-magistratul asistent şi magistraţiiasistenţi şefi pot fi numiţi şi dintre judecători sauprocurori, iar magistraţii asistenţi şefi şi magistraţiiasistenţi dintre avocaţi, consilieri juridici şi cadredidactice din învăţământul universitar juridic, dacăîndeplinesc condiţiile de vechime cerute de legepentru ocuparea funcţiilor respective.

Spre deosebire însă de numirea membrilorcorpului magistraţilor asistenţi, care se face de cătrepreşedintele Curţii Constituţionale, pe bază deconcurs sau examen, "consilierii legislativi" senumesc de către preşedintele Consiliului Legislativ,pe baza aprobării birourilor permanente ale celordouă Camere ale Parlamentului.

Cât priveşte condiţia de vechime pentrunumirea în funcţia de consilier în cadrul ConsiliuluiLegislativ, de 15 ani în activitatea juridică, aceastaeste evident superioară vechimii cerute diferitelorcategorii de magistraţi asistenţi din cadrul CurţiiConstituţionale, fiind în realitate mai apropiată decea stabilită de lege pentru judecătorii Curţii (18 anivechime în activitatea juridică sau în învăţământuljuridic superior), a căror funcţie este asimilată celeide vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie.

Credem că sunt şi acestea argumente cepledează în favoarea regândirii poziţiei pe carepersonalul de specialitate juridică din cadrulConsiliului Legislativ o ocupă în sistemulfuncţionarilor statului, atât din punctul de vedere alasimilării şi salarizării sale, cât şi al diferenţierii şinuanţării condiţiilor de vechime cerute de legepentru numirea în această funcţie.

Consideraţii de oportunitateRomânia este pe cale să îşi revizuiască

legea fundamentală. Lucrările ComisieiConstituţionale instituite în acest scop sunt aproapede sfârşit (la data publicării acestui articol, ea îşi vafi încheiat, probabil, mandatul, iar amendamenteleaduse legii supreme vor fi fost supuse procedurii derevizuire prevăzută de Constituţia din 1991).

Revizuirea Constituţiei, care este principalaprioritate a programului legislativ al Guvernului peanul 2003, şi posibilele schimbări ce vor interveni înprocedura de adoptare a legilor vor avea consecinţe şiîn planul activităţii Consiliului Legislativ, dacă avem

în vedere rolul său în acest proces cu rezonanţă pentruviaţa de zi cu zi a cetăţenilor României.

În acest sens, unul dintre obiectivele vizateîn Programul legislativ al Guvernului pe anul 2003,la capitolul "Iniţiativa revizuirii Constituţiei", esteacela al lărgirii competenţelor unor instituţii publice,în acest demers urmând a fi inclus, potrivitdocumentului menţionat, şi Consiliul Legislativ.Prin urmare, o modificare a legii organice deorganizare şi funcţionare a acestei instituţii estedestul de probabilă.

Această modificare este necesară în vedereaadaptării la schimbările intervenite, la nivelulsocietăţii, din momentul adoptării, în urmă cuaproape 10 ani, a legii pentru înfiinţarea, organizareaşi funcţionarea Consiliului Legislativ, dar şi cuscopul de a aduce un plus de eficienţă şi pragmatismîn activitatea acestei instituţii publice.

De exemplu, cât priveşte condiţiile denumire a consilierilor, viitoarea reglementarereferitoare la organizarea şi funcţionarea ConsiliuluiLegislativ va trebui să aducă unele modificări saunuanţări. În acest sens, trebuie evidenţiată preconizatamodificare a dispoziţiei constituţionale care limiteazăaccesul la funcţiile şi demnităţile publice doar lapersoanele care au numai cetăţenia română.

Ca urmare a revizuirii legii fundamentale,vor putea să acceadă la funcţii şi demnităţi publice,în instituţiile stabilite prin lege organică, pe lângăpersoanele care au numai cetăţenia română, şicetăţenii români care au dobândit şi cetăţenia altuistat. Pe cale de consecinţă, revizuirea acesteiprevederi constituţionale va impune şi modificareadispoziţiei corespunzătoare din Legea nr. 73/1993.

De aceea, momentul revizuirii Constituţieişi, eventual, al unei modificări a legii de organizareşi funcţionare a Consiliului Legislativ este unuloportun pentru adoptarea, necesară şi aşteptată, astatutului personalului de specialitate din cadrulConsiliului, a statutului acelor specialişti de prestigiuchemaţi să vegheze la asigurarea unui mediulegislativ "sănătos", atât de important pentruasigurarea unei dezvoltări durabile a economieinaţionale, în contextul integrării ţării noastre înstructurile Uniunii Europene.

În loc de concluzieAşa cum am arătat, în perioada interbelică

personalul de specialitate al Consiliului Legislativ abeneficiat de un statut similar cu cel al magistraţilor,inclusiv cu cel al membrilor Curţii de Casaţie (în cazulconsilierilor permanenţi), bucurându-se chiar şi deinamovibilitate. În ce măsură această soluţie esteaplicabilă astăzi în forma gândită de legiuitorulinterbelic, având în vedere "contradicţia" dintreorganizarea pe scară ierarhică a unei instituţii şiprincipiul inamovibilităţii, este desigur discutabil.



Totuşi, pentru a ne apropia de tradiţia dinperioada interbelică, dar şi pentru a conferi un statutcare să reflecte poziţia de care trebuie să se bucurepersonalul de specialitate din cadrul ConsiliuluiLegislativ, ar putea fi examinată soluţia asimilăriiacestuia cu alte categorii de "funcţionari jurişti" aistatului, eventual cu magistraţii de pe lângă diferiteleinstanţe de judecată (în funcţie de vechime), atât dinpunctul de vedere al stabilităţii sporite de careaceştia se bucură, cât şi al salarizării.

Stabilitatea sporită în funcţie va fi de naturăsă confere necesara independenţă a punctelor devedere exprimate de "experţii/consilierii legislativi"în exercitarea atribuţiilor ce le sunt încredinţate, pecând o salarizare corespunzătoare va contribui lacrearea unui corp profesionist şi competent alfuncţionarilor Consiliului Legislativ, ca parte acorpului funcţionarilor publici.

Desigur, în cadrul Consiliului, pe lângăpersonalul de specialitate juridică la care am făcutreferire anterior (în general, experţii şi consilierii dincadrul secţiilor şi din Departamentul pentruarmonizarea legislaţiei cu reglementările comunitarecare, numai ei, ar trebui consideraţi a beneficia de unstatut de "membru al Consiliului Legislativ"), se vorregăsi şi alte categorii de personal:

- persoane numite în funcţii de demnitatepublică: preşedintele Consiliului Legislativ şipreşedinţii de secţie;

- funcţionari publici, asimilaţi funcţionarilorpublici din aparatul Parlamentului, cărora li se aplicădispoziţiile Statutului funcţionarilor publici (de ex.,

persoanele încadrate la Departamentul de informaticălegislativă, la Serviciul relaţii externe, protocol şipresă şi la Biroul organizare, resurse umane şicontencios);

- personal bugetar angajat cu contractindividual de muncă, asimilat personalului bugetarcontractual din aparatul Parlamentului, care îşidesfăşoară activitatea în domeniile enumerate în art. 5alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutulfuncţionarilor publici (activităţi de secretariat-administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire).

*Necesitatea unui statut special al

personalului de specialitate, al celor pe care legea îinumeşte "membri ai Consiliului Legislativ", a fostrecunoscută în urmă cu aproape 50 de ani, cândreputatul ministru al justiţiei George Mârzescu apropus proiectul de lege pentru înfiinţarea ConsiliuluiLegislativ (motiv pentru care respectivul act normativeste cunoscut şi sub numele de legea Mârzescu).

Actuala legislaţie (Legea nr. 188/1999) arecunoscut şi ea importanţa fundamentală aactivităţii acestei instituţii, motiv pentru care areglementat posibilitatea adoptării unui statutpropriu al funcţionarilor care o compun.Recunoaşterea unui atare statut prin adoptarea saefectivă printr-o lege specială va arăta în ce măsurăînţelegerea importanţei rolului pe care ConsiliulLegislativ îl joacă în "facerea legilor" (şi nu numai)se apropie de dezideratele unui sistem legislativmodern, coerent şi cu adevărat funcţional.

En tenant compte de l’importance et du caractère spécifique de l’activité du ConseilLégislatif, la Loi no.188/1999 sur le statut des fonctionnaires publics prévoit la possibilité pour leConseil Législatif d'acquérir un statut spécial concernant la nomination, l’avancement, leperfectionnement et la rémunération des experts et des conseillers de formation juridique. Lesconsidérations historiques, législatives et institutionnelles présentées par l’article ci-dessus sont desarguments de facto et de jure en faveur d’un statut spécial - comme le statut du magistrat - pour lesmembres du Conseil Législatif, visant à identifier leur position par rapport aux fonctionnairespublics des autres institutions publiques avec des attributions similaires, notamment du Ministèrede la Justice et de la Cour Constitutionnelle.

Considering the importance and the specific features of the Legislative Council's activity,the Act of the Parliament no. 188/1999 on the statute of the civil servants regulates the posibility ofthe Council to have a special statute governing the appointment, promotion and training as well asthe remuneration of its legal experts and counsellors. The historical, legislative and institutionalconsiderations presented in the above article are de facto and de jure arguments in favour of aspecial statute - such as the statute of a magistrate - for the members of the Legislative Council,seeking to identify their position in relation to civil servants from other public institutions withsimilar attributions, especially from the Ministry of Justice and the Constitutional Court.


DIN TRECUTUL CONSILIULUI LEGISLATIV

M E D A L I O N

COSTICĂ (GEO) OPRIŞAN - un "cavaler" al dreptului

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANUPreşedinte de Secţie expertConsiliul Legislativ Consiliul Legislativ

Îmbunătăţirea calităţii procesuluilegislativ a reprezentat o preocupare permanentăpentru numeroşi jurişti de renume ai ţării. Caurmare a unei asemenea cerinţe legitime, în 1971a fost reînfiinţat Consiliul Legislativ, instituţie ce

şi-a câştigat unbinemeritat prestigiu înperioada 1926-1948. Încel de al doilea ConsiliuLegislativ, ce şi-a încetatactivitatea în 1989, au fostaduşi jurişti cu o înaltăpregătire profesională,chiar dacă nu întruneaucondiţiile restrictive deangajare impuse deregimul de dictatură

comunistă. Acest lucru a fost posibil datorităsprijinului pe care l-au primit din partea unorpersonalităţi de seamă din domeniul juridic, întrecare Ioan Ceterchi, Traian Ionaşcu sau ConstantinStătescu, ce au reuşit să-şi impună punctul devedere în faţa autorităţilor acelor timpuri vitrege.Un asemenea profesionist a fost şi CosticăOprişan, ce s-a remarcat, cu precădere, îndomeniile dreptului civil şi al dreptului economic.

Costică Oprişan, născut la 12 decembrie1921 în comuna Râmnicelu, din imediataapropiere a oraşului Râmnicu Sărat, judeţulBuzău, a crescut într-o familie care i-a sădit însuflet, de mic copil, dragostea pentru carte - tatăl,Nicolae Oprişan, fiind preot, iar mama, Smaranda,casnică. Şcoala primară a făcut-o în comunanatală şi a continuat să înveţe la liceul "RegeleFerdinand I" din Râmnicu Sărat. Ultima clasă deliceu a urmat-o la liceul militar "Ştefan cel Mare"din Cernăuţi, unde şi-a luat şi bacalaureatul în1940. Între 1940 şi 1942 a făcut Şcoala de ofiţeriactivi de cavalerie "Regele Ferdinand I" din

Târgovişte, perioadă în care România a intrat învâltoarea celui de al doilea război mondial.Costică Oprişan, Geo pentru cei apropiaţi, a fostrepartizat, ca proaspăt sublocotenent, laRegimentul 6 Călăraşi ce a acţionat pe frontul deEst, fiind încadrat, iniţial, comandant de pluton şi,apoi, comandant de escadron. A luat parte cu multcuraj la luptele crâncene din stepa calmucă şi labătălia de la Cotul Donului, unde în noiembrie1942 a fost luat prizonier de sovietici. Cinci ani şijumătate a fost închis în lagărul de ofiţeri de laOranchi, din jurisdicţia oraşului Gorki (în prezentrevenit la numele Nijni Novgorod), unde a trecutprin încercări grele, cunoscând chiar situaţiilimită. Geo Oprişan este amintit de Ilarion Olan,fost prizonier de război şi magistrat, în cartea sa"Prin furcile caudine", printre tinerii ofiţeri cares-au purtat cu multă demnitate în lagăr, rezistândpresiunilor exercitate asupra lui. Semnificativăpentru verticalitatea sa morală din timpulprizonieratului, care excludea orice compromis,este caracterizarea pe care i-au făcut-o sovieticiiîn acea perioadă, păstrată în dosarul său de cadrede la Ministerul Justiţiei, în care se arăta:"Comportare necorespunzătoare, numărându-seprintre prizonierii cu atitudine reacţionară, careau desfăşurat propagandă antidemocratică înlagăr". Curajul manifestat în lagăr de CosticăOprişan este relatat într-o altă carte, intitulată"Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică",în care autorul ei, Radu Mărculescu, îşi aminteacu umor: "…'rezistenţa' crescuse şi se organizasedin ce în ce mai eficient. Erau carcerele pline, darşi coletele noastre cu alimente, haine călduroase,ţigări şi câte o carte chiar ajungeau la destinaţiecu toată paza sporită şi cu toate riscurile. Cineexecuta aceste intervenţii nocturne? În general,cei mai tineri dintre noi, îndeosebi sublocotenenţiiactivi, mai cu seamă cei de cavalerie, în a căror

Din trecutul Consiliului Legislativ


doctrină de luptă intrau şi 'incursiunile'. Dintreaceştia îi voi aminti pe Soso Cătuneanu, GabiConstantinescu, Geo Oprişan…". Coşmarulpetrecut în lagăr s-a terminat pentru CosticăOprişan o dată cu eliberarea sa din prizonierat,târziu după terminarea războiului, la 12 mai 1948.De remarcat că pentru faptele de arme săvârşite,Costică Oprişan a fost decorat cu ordinul"Coroana României cls.V-a, cu panglică de virtutemilitară şi frunze de stejar" şi apoi cu ordinul"Coroana României cls. V-a în gradul deCavaler".

După întoarcerea din prizonierat, deşiafectat de regimul de viaţă dur din lagăr, CosticăOprişan a avut tăria să urmeze, în perioada 1948-1952, Facultatea de Drept din Bucureşti şi să-şi ialicenţa cu "magna cum laudae". După absolvire afost numit judecător stagiar la Tribunalul populardin Crevedia, unde a funcţionat între 1952 şi1953, pentru ca apoi să promoveze, rând pe rând,ca urmare a aptitudinilor sale profesionaleremarcabile, judecător la fostul Tribunal raional23 August din Bucureşti (1953-1956), consilier laMinisterul Justiţiei (1956-1960), judecător laTribunalul Capitalei (1960-1963). Ca judecător amanifestat o deosebită preocupare pentrusoluţionarea justă şi echitabilă a cauzelor. Întreanii 1963 şi 1972 a fost din nou consilier laMinisterul Justiţiei, unde s-a bucurat de oapreciere deosebită datorită capacităţii şiexperienţei sale. La Ministerul Justiţiei, C.Oprişan a fost consilier la Serviciul învăţământ, ladirecţia tribunalelor civile şi consilier juridic şefla Direcţia de studii şi codificare, în cadrul căreiaa îndeplinit calitatea de şef al Serviciului legislaţiaeconomică şi a muncii.

Profesorul Ilie Stoenescu, ce era, la unmoment dat, şeful catedrei de Drept civil alFacultăţii de Drept din Bucureşti, aprecia la fostulsău student Costică Oprişan modul strălucit încare s-a pregătit la examenul de specialitate şi lacel de licenţă. Părerea pe care şi-a format-o despreC. Oprişan i-a fost confirmată tot mai mult înurma colaborării lor în diferite colective, în timpce amândoi funcţionau ca judecători, a verificăriipe care a făcut-o în recurs unor hotărâripronunţate de C. Oprişan şi mai ales dupăsusţinerea, în 1965, de către fostul său student atezei de doctorat. Costică Oprişan l-a avut dreptconducător ştiinţific pe reputatul profesor TraianIonaşcu, ce a contribuit în mare măsură latemeinica sa pregătire juridică. Teza sa dedoctorat, intitulată "Apărarea proprietăţiisocialiste prin mijloace de drept civil", ce a fostpublicată ulterior în Editura Ştiinţifică camonografie, însumează 274 de pagini şi era

remarcabilă nu numai prin proporţiile ei, dar maiales prin conţinut, prin analiza făcută de autor,fiind primită elogios de critica de specialitate. Ceamai mare parte a lucrării a fost consacrată teorieijuridice şi practicii judiciare şi arbitrale înmaterie, prezentate critic, conţinând polemici cuautori sovietici şi, într-o măsură decentă, cu foştiisăi profesori. Deşi tema tratată avea implicaţiisocial-politice, autorul a făcut din ea un pretextpentru a realiza construcţii juridice originale,pentru a face noi clasificări şi conceptualizări şipentru a-şi exersa imaginaţia juridică, pusă înserviciul creativităţii.

Un moment de seamă în viaţa lui C.Oprişan a avut loc la 26 aprilie 1953, când s-acăsătorit cu Gabriela Săceanu, chimistă deprofesie, având împreună doi copii: DespinaMaria, în 1955, şi Radu Nicolae, în 1958. DespinaOprişan (căsătorită Fruth) a devenit, cu timpul, uncunoscut avocat în domeniul dreptului comercial,având o solidă pregătire profesională, formată înperioada în care a fost judecător şi demonstrată deobţinerea titlului de doctor în drept. Radu Oprişana ajuns un bun inginer electrotehnist, fiind tatălmezinei familiei, Ana Raluca, născută în 1989.Costică Oprişan şi-a educat cu multă grijă şidiscreţie copiii, care i-au păstrat o caldă amintirepentru tactul, îngăduinţa şi înţelegerea pe care le-adovedit în diferitele momente ale vieţii acestora,considerându-l un tată impecabil. Nu le-a impuscopiilor ce să facă, oferindu-le posibilitatea săaleagă singuri calea pe care să o urmeze în viaţă.Fiica lui a decis de bunăvoie să îmbrăţişezedomeniul juridic, dar o contribuţie pentru aceastăalegere, pe care nu a regretat-o niciodată, a avut-o,desigur, şi atmosfera din această familie atât deunită. În opinia Despinei Fruth Oprişan, cu tatăl eise putea discuta oricând, dovedindu-se a fi pentruea un sfătuitor de neînlocuit.

Bogatele sale cunoştinţe, în special dindomeniile dreptului civil şi dreptului economic,le-a fructificat, în mare măsură, după transferareasa la Consiliul Legislativ, unde a activat, înperioada 1972-1975, în Secţia a III-a, la început încalitate de expert, pentru ca apoi să fie promovatîn funcţia de consilier permanent. De altfel, înatribuţiile Secţiei a III-a intrau legislaţiaeconomică, dreptul financiar, dreptul cooperatistşi legislaţia funciară. Costică Oprişan s-a alăturatgrupului de mari specialişti din domeniuldreptului primiţi în această prestigioasă instituţie aţării. Şef al secţiei în care lucra a fost VasileStănescu, în prezent membru în Consiliul deconducere al Fundaţiei "Elias", membru deonoare, din 29 ianuarie 1999, al AcademieiRomâne. C. Oprişan a mai fost coleg de secţie cu



Ilariu Mrejeru, membru şi al actualului ConsiliuLegislativ, reînfiinţat în 1996, şi cu MihaiConstantinescu, în prezent consilier prezidenţial,iar între colegii de instituţie s-au numărat OlgaIonescu şi Costache Cazacu, ce fac, de asemenea,parte şi din actualul Consiliu Legislativ,Constantin Bejenaru şi Artur Hilsenrad. Colegiil-au apreciat pentru temeinica şi multilaterala sapregătire juridică, pentru pasiunea ce o manifestapentru ştiinţa dreptului şi în special pentru cea adreptului civil, pentru vasta sa cultură generală.Ca şi alţi jurişti de seamă ce au funcţionat laConsiliul Legislativ, Costică Oprişan aveaprobleme serioase în privinţa dosarului de cadre,nefiind, între altele, membru al partiduluicomunist. În cazul lor, pentru juriştii cu vastăexperienţă profesională ce conduceau aceastăinstituţie a contat, în primul rând, profunda lorpregătire în domeniul dreptului pe care au avutposibilitatea să o demonstreze din plin.

Preocuparea lui Costică Oprişan de apăstra puritatea dreptului civil, ferindu-l deinvazia masivă a legislaţiei economice, instabilă şisuferind de o oarecare incoerenţă, s-a manifestatcu pregnanţă în perioada în care a lucrat laConsiliul Legislativ. El a primit sarcina săîntocmească şi să prezinte raportul la proiectulCodului civil, ce a fost elaborat şi tipărit deMinisterul Justiţiei, reuşind să elimine din proiectreglementările care ţineau de legislaţiaeconomică. De remarcat că, din acel moment,variantele proiectului Codului civil, care au fostelaborate la Ministerul Justiţiei, până la Revoluţiadin decembrie 1989, nu au mai cuprinsreglementări ale raporturilor economice. GeoOprişan era convins, după cum relata unul din ceimai apropiaţi prieteni ai săi, Petre Ninosu, fostministru al justiţiei după Revoluţie, încaracterizarea pe care i-a făcut-o, că dreptul civiltrebuie să rămână nealterat. În consecinţă, C.Oprişan s-a implicat în polemica dintre mariiprofesori civilişti - Traian Ionaşcu şi MihailEliescu - secondaţi de majoritatea juriştilor, pe deo parte, şi un grup restrâns de jurişti, pe de altăparte, ce pretindeau că noul drept economic, înformare, era distinct de dreptul civil, şi a susţinutpoziţia acestora din urmă. C. Oprişan a mutatdisputa pur ideologică şi subiectivă pe un planeconomico-filozofic şi tehnic mai obiectiv şi acreat, alături de alţi câţiva jurişti, o adevăratăşcoală a dreptului economic. Studiul care aasigurat, cu preponderenţă, consacrarea dreptuluieconomic în sistemul dreptului român a fost celintitulat "Premisele metodologice şi bazeleteoretice ale dreptului economic" în ţara noastră,publicat în revista "Studii şi cercetări juridice"

nr.3/1976. De altfel, la Consiliul Legislativ, C.Oprişan a avut posibilitatea să desfăşoare o bogatăactivitate ştiinţifică. Rodul cercetărilor sale variatedin această perioadă s-a materializat în numeroaselucrări - unele care-şi menţin şi astăzi actualitatea-, apărute în publicaţiile "Revista română dedrept", "Arbitrajul de stat", "Studii şi cercetărijuridice" "Revue roumaine des sciences sociales -Série de sciences juridique", precum: "Criteriipentru determinarea conceptului de legislaţieeconomică", "Criterii pentru delimitarea actuluinormativ faţă de actul individual", "Categorii şiconcepte de drept economic", "Nouvellesréglementations sur la constructions de logementspropriété personelle et les rapports de location","Programul legislativ - formă specifică deorganizare ştiinţifică a activităţii normative","Consideraţii asupra tipurilor de acte normativeemise de ministere şi de conducerea altor organecentrale ale administraţiei de stat". A colaborat,în cadrul Consiliului Legislativ, cu VasileStănescu şi cu Mihai Constantinescu, laelaborarea unor lucrări din domeniul dreptuluieconomic. De un ecou deosebit s-a bucurat studiullui C. Oprişan, intitulat "Sistematizarea legislaţieieconomice, cerinţă importantă a conduceriiştiinţifice a activităţii economice", ce a apărut învolumul "Rolul şi funcţiile dreptului…", publicat,în 1974, la Editura Academiei. În perioada în carea lucrat la Consiliul Legislativ a primit premiul"Simion Bărnuţiu" al Academiei Române (1974),ce a constituit o recunoaştere oficială a marilorsale calităţi profesionale. După plecarea în 1975de la Consiliul Legislativ, C. Oprişan a devenitconsilier temporar al acestei instituţii. Cu începeredin 1975 şi până la stingerea sa pământească afost, de asemenea, arbitru la Curtea de ArbitrajComercial Internaţional.

Din 1975 până în 1990, C. Oprişan afuncţionat ca inspector general judecătoresc laMinisterul Justiţiei, cu activitate legislativă şi destudii, pentru ca apoi să lucreze la acelaşiminister, în calitate de consilier şi şef de serviciula Direcţia de legislaţie şi studii până la 1februarie 1998, dată la care s-a pensionat. Laminister i-a avut colegi pe Petre Ninosu,Constantin Doldur, în prezent judecători la CurteaConstituţională, Adrian Duţă, astăzi preşedintelesecţiei jurisdicţionale de la Curtea de Conturi,Emil Raba, Valentin Prisecaru, Anton Capriel,Gabriela Ioan. A activat, în direcţia amintită, subconducerea lui Teofil Pop, înainte de Revoluţiadin Decembrie 1989, şi a lui Nicolae Zaharia,Radu Valentin şi Constantin Doldur, dupăRevoluţie. Tuturor colegilor săi le-a lăsat oimpresie de neşters. Astfel, în opinia lui



Constantin Doldur, Costică Oprişan era foarteinteriorizat, nu obişnuia să jignească pe nimeni,dând dovadă de o deosebită eleganţă încomportament, nu privea oamenii de sus, de laînălţimea sa intelectuală, fiind lipsit de infatuare,era foarte corect cu colegii şi colaboratorii şideosebit de competent profesional, încât diferiţiiminiştri ai justiţiei care s-au succedat obişnuiausă-i ceară sfatul. A fost coordonator al comisiilortehnice de elaborare a Codului civil, a Codului deprocedură civilă şi a Codului familiei. DupăRevoluţie, a avut o contribuţie importantă laelaborarea unor legi, cum ar fi Legea fonduluifunciar nr.18/1991 şi Legea nr.44/1994 privindveteranii de război, precum şi unele drepturi aleinvalizilor şi văduvelor de război.

Ca urmare a recunoaşterii statutului săude specialist de autorităţile vremii, C. Oprişan afost implicat şi într-o serie de activităţi juridice peplan internaţional. Astfel, a fost prezent, în 1974,la Congresul internaţional al juriştilor de laHamburg, pentru ca, în 1976, să participe, laMoscova, la Consfătuirea reprezentanţilorMinisterelor Justiţiei din ţările membre ale CAERDe altfel, el a participat la o serie de întruniri peprobleme CAER ce au avut loc la Moscova,Budapesta, Sofia, Praga, Rostock, avându-se învedere că, în perioada 1977-1988, a fost şef aldelegaţiei române în grupa de specializare şicooperare în producţie. C. Oprişan a participat şila două întâlniri UNIDROIT, desfăşurate la Romaşi Bucureşti.

Un aspect important al activităţii lui C.Oprişan l-a reprezentat şi implicarea sa directă înacţiunile statului român pentru recuperarea unorvalori ale acestuia în străinătate, atât princonsultaţii juridice scrise, cât şi direct princontactele personale cu firmele avocaţiale dinstrăinătate. În aceste consultaţii juridice au fostabordate probleme complexe de drept civil, dedrept internaţional privat, dar şi de altă natură.

C. Oprişan nu a renunţat nici un momentla activitatea ştiinţifică, ce s-a materializat prinpublicarea unor studii apărute în volume saubroşuri, precum "Principii de drept" (încolaborare), "Apărarea proprietăţii prin mijloacede drept penal şi de drept civil", "Principiilegenerale ale reglementării juridice a raporturilorpatrimoniale dintre organizaţiile socialiste prinintermediul contractului economic", "Principiilegenerale ale răspunderii civile delictuale îndreptul civil al R.S.R.", "Executarea silită" (încolaborare), studiul "Obligaţia economică -categorie a dreptului economic" din volumul"Probleme de drept economic - principii teoreticeşi metodologice pentru realizarea unei legislaţii

economice unitare". A participat, de asemenea, laelaborarea termenilor juridici ai Dicţionaruluienciclopedic român. Peste 100 de studii, articole,comentarii şi note critice la jurisprudenţă, precumşi recenzii au apărut în revistele de specialitate aletimpului. Domeniul său preferat de cercetare afost cel al teoriei dreptului de proprietate şi alcelorlalte drepturi reale, abordat, de altfel, şi înteza sa de doctorat. După cum a arătat PetreNinosu, pe C. Oprişan l-a preocupat problemaproprietăţii întreprinderilor, ce era considerată, în1984, drept o adevărată erezie, îndepărtându-se deopinia majorităţii juriştilor, motiv pentru carelucrarea pe care a scris-o pe această temă nu a fostacceptată la "Revista română de drept", dar a găsitînţelegere la revista "Studii şi cercetări juridice" aInstitutului de cercetări juridice al Academiei.

Pentru C. Oprişan dreptul economic era orealitate obiectivă în societatea modernă, cu saufără economie de piaţă, impusă de legilestructuralităţii ca subsistem juridic, cu o identitateproprie. În opinia sa, dreptul economic avea unobiect propriu care nu se rezuma numai lacontractul economic, ci cuprindea şi aspectelejuridico-economice ale proprietăţii (cele tehnicerămânând pe seama dreptului civil), precum şirelaţiile pe orizontală ale unităţilor economice(altele decât contractele), ca şi relaţiile peverticală între unităţile economice şi organismeleeconomice de conducere şi coordonare.

Un alt domeniu în care C. Oprişan şi-adesfăşurat activitatea ştiinţifică a fost cel alresponsabilităţii civile delictuale, materiecomplexă şi delicată. El s-a bazat în subtext pedoctrina franceză, dar a ţinut seama dejurisprudenţa română şi de cerinţele dreptului dintimpul său. De remarcat că în activitatea sa decercetare C. Oprişan a dat dovadă de creativitate,punând, totodată, un mare accent şi pe reflecţie şiesenţializare, după cum s-a putut, de altfel,constata în multe din studiile sale, între care celeprivind: elemente de morală în conceptul de bunăcredinţă şi sancţiunile în dreptul civil român - osinteză posibilă, bazată pe texte şi pe principii dedrept roman, făcând pentru prima oară odistincţie, mai puţin cunoscută, între pedepselecivile şi sancţiunile civile propriu-zise.

Costică (Geo) Oprişan şi-a adus ocontribuţie importantă şi la orientarea practiciijudiciare prin realizarea de comentarii şi notecritice la hotărâri judecătoreşti, apărute cuprecădere în revista "Legalitatea populară".Acestea vizau hotărâri privind: dreptul familiei şidreptul civil, cu referire la comunitatea de bunurişi obligaţia de întreţinere, drepturile reale,locaţiunea, starea civilă, responsabilitatea civilă;



dreptul procesual civil şi penal, cu referire laprincipiul disponibilităţii, pornirea procesuluipenal, efectele declarării recursului de cătreinculpat în condiţii speciale, responsabilulcivilmente în procesul penal; precum şi dreptulmuncii, cu referire la probaţiune, încetareacontractului de muncă, răspunderea materială.

În activitatea sa publicistică s-a remarcatşi prin cronicele făcute în revistele de specialitateunor lucrări de seamă apărute în literatura juridicăîn care, în general, a fost critic, iar uneori sever,accentul punându-l pe evidenţierea ideilordirectoare ale lucrărilor şi a vocaţiei acestora de aasigura soluţii noi. Scrierile sale, care erau uşor deparcurs, se caracterizau prin talent - inclusivliterar, avându-se în vedere că este şi autorul unorreuşite poezii -, prin originalitate şi prin modulcombativ în care îşi susţinea părerile personale,bazându-se întotdeauna pe o temeinică însuşire aproblemelor tratate şi pe o vastă informareprofesională. Remarcabile erau claritatea şi logicaexpunerii, documentarea bogată, îmbinată cupreocuparea de a reda ceea ce este caracteristic şiesenţial, profunzimea cercetării şi adoptarea unorsoluţii juste, ţinuta ştiinţifică. O bogată experienţăde presă de specialitate a acumulat în anii 1960 -1966, când, concomitent cu îndeplinirea celorlaltefuncţii pe care le-a avut, a fost redactor la revista"Justiţia Nouă", publicaţie ce şi-a schimbat, în1967, numele în "Revista română de drept".

Numeroşi ani din viaţă şi i-a dedicatformării noilor jurişti, dovedind aptitudinididactice şi un ataşament deosebit pentruînvăţământ. La început a fost cadru didactic laŞcoala juridică de pe lângă Ministerul Justiţiei(1953-1954), iar apoi la cursurile de perfecţionarea judecătorilor (1954-1962). În această perioadă,C. Oprişan a venit în întâmpinarea cerinţelorcursanţilor săi, elaborând lucrările: "Călăuzajuristului" şi "Manualul juridic" (în colaborare).Costică Oprişan a fost numit conferenţiar laUniversitatea din Craiova, în cadrul Facultăţii destudii economice, disciplina Drept economic, cuîncepere de la 1 iulie 1966, calitate în care afuncţionat până la data de 30 septembrie 1969.După cum arăta prof. dr. doc. M. Oprean, rectorulde atunci al Universităţii din Craiova, într-ocaracterizare făcută lui C. Oprişan, activitateadidactică a acestuia din urmă la Universitateaamintită a ilustrat deosebita sa pregătireprofesională în spiritul preocupărilor pentrumodernizarea învăţământului economic. C.Oprişan a manifestat un mare interes pentru formecât mai eficiente de expunere a materiei, aşa încâtdisciplina pe care o preda, destul de pretenţioasăpentru studenţii din învăţământul economic, să fie

cât mai accesibilă lor. Prin prelegerile sale a trezitinteresul studenţilor pentru problemele de drept cese cereau a fi însuşite de cei din învăţământuleconomic. A reuşit "să întoarcă dreptul cu faţa laeconomie" şi să analizeze instituţiile juridice înraport de necesitatea formării complexe aviitorilor economişti. El punea mare accent peinformarea personală cu noutăţile din literatura despecialitate română şi străină. A elaborat, în 1967,într-un timp foarte scurt, Cursul de drept pentrustudenţii Facultăţii de studii economice -Universitatea Craiova, în fascicule, dactilografiat,ce număra 680 de pagini, iar în 1968, "Cursul dedrept", litografiat, cuprinzând 487 de pagini. DeCraiova l-a legat şi prietenia de o viaţă cu fostulmagistrat Nicolae Şchiopu, avându-se în vederecă se cunoşteau încă din lagăr. De altfel, NicolaeŞchiopu l-a apreciat în tripla sa calitate de om,profesionist şi soldat.

În 1972, C. Oprişan şi-a începutactivitatea didactică la Academia de StudiiEconomice din Bucureşti, în calitate deconferenţiar titular la Catedra de Drept, disciplina"Drept civil şi comercial al ţărilor capitaliste".Pentru ocuparea acestui post, Costică Oprişan aconcurat cu reputaţii Costin Kiriţescu şi VasileGionea. După cum arăta profesorul Ilie Stoenescu,ce a făcut parte din comisia de concurs, a câştigatCostică Oprişan. La obţinerea acestui succes aatârnat din greu în balanţă activitatea didactică pecare a desfăşurat-o la Craiova, ampla sa activitateştiinţifică de specialitate şi bogatele cunoştinţejuridice din domeniul dreptului civil şi allegislaţiei economice. Studenţii l-au iubit pentruerudiţia sa, pentru modul în care a ştiut să secomporte cu ei. Mărturie stau dedicaţiile scrise pespatele unei fotografii, în care apărea alături deabsolvenţi ai promoţiei din 1976, precum: "Văvom păstra în amintire, o viaţă!", "Domnuluiprofesor cu dragoste, vă mulţumim pentru tot","Cu multă sinceritate şi cel mai profund respectpentru OMUL care sunteţi". Pentru Academia deStudii Economice a elaborat "Introducere încursul de drept economic", lucrare dactilografiată,numărând circa 180 de pagini. Şi-a încheiatactivitatea didactică la A.S.E. în 1979. Deremarcat că sub îndrumarea sa didactică s-auformat cadre de elită din domeniile juridic şieconomic, unii dintre ei ajungând să ocupe cutimpul funcţii de mare răspundere în stat.

Activitatea didactică a lui C. Oprişan afost completată de prelegerile ţinute la cursurilede pregătire a judecătorilor, procurorilor şijurisconsulţilor. A participat, ani în şir, caexaminator la dreptul civil în comisiile de primireîn magistratură şi avocatură, precum şi în



comisiile alcătuite pentru susţinerea examenuluide capacitate al avocaţilor şi judecătorilor. A făcutparte, de asemenea, din comisii pentru acordareatitlului de doctor în drept la Facultatea de Dreptdin Bucureşti, Facultatea de Drept din Iaşi şi laInstitutul de cercetări juridice.

În puţinul timp liber care îi mai rămânea,a activat şi în cadrul Asociaţiei Juriştilor dinRomânia, fiind vicepreşedinte al Secţiei de drepteconomic al acesteia. A susţinut referate ladiferitele sesiuni ale Asociaţiei Juriştilor, inclusivîn cadrul secţiilor de drept civil ale acesteia.

În pofida multiplelor sale preocupări, C.Oprişan a ţinut legătura cu foştii săi camarazi depromoţie ai Şcolii de ofiţeri activi de cavalerie, decare l-au legat greutăţile războiului pe care le-aucunoscut împreună în anii tinereţii, participând lamajoritatea reuniunilor aniversare desfăşurate laTârgovişte sau la Bucureşti. S-a înscris înAsociaţia "Tradiţia Cavaleriei", la ale căreiactivităţi, după cum relata lt. col. (r.) GeorgeValeriu Niculescu, vicepreşedintele acesteiasociaţii, sănătatea nu i-a permis, din păcate, să iaparte aşa cum şi-ar fi dorit. În baza Decretului-Lege nr.118/1990, C. Oprişan a fost consideratdeţinut politic în perioada 23 august 1944 - 12mai 1948, în care s-a aflat în lagăr. Ca urmare adetenţiei în prizonierat, starea sănătăţii lui C.Oprişan s-a deteriorat progresiv. Pe lângă diabetulconstatat în 1998, a survenit un atac cerebral

urmat de o semipareză. În pofida internării laSanatoriul Otopeni, acţiunea distructivă a bolii nua putut fi stopată, decesul lui C. Oprişansurvenind la 19 septembrie 2002. A lăsat în urmasa unanime regrete. În acest sens, se poate afirmacă Petre Ninosu a reuşit să sintetizezesentimentele şi aprecierile tuturor celor care l-aucunoscut: "Dom'Profesor a fost un mare caracter.El nu avea două răspunsuri la aceeaşi întrebare.Verticalitatea sa, pentru care a fost un prieten canimeni altul, deoarece pentru el ochii unui prietencare nu se văd nu se uită, i-a adus nu numaiafecţiunea multora, dar şi necazuri. În fond, nuexistă ceva fără plată. Este, în ultimă analiză, oproblemă de alegere. Iar el a ales probitatea,care, de altfel, este principala trăsătură morală aunui adevărat jurist. Iar profesorul Oprişan a fostun mare jurist. Pasionat, stăpânind principiile şiconceptele juridice pe care şi le nostrificase şi, înacelaşi timp, de o fantezie inegalabilă, pentru toţicei cu care a lucrat a constituit un model. Nu însensul că l-ar putea egala, ci doar, în înţelesulmult mai modest, că ar putea încerca să-l imite. Şiaceasta, pentru că atunci când cineva are şansade a avea un asemenea model, este în mai maremăsură sine însuşi. Contactul cu dragul nostruprieten te îmbogăţea fără să-ţi dai seama. Deaceea, toţi cei care i-au fost apropiaţi îi vor firecunoscători".


NOI APARIŢII EDITORIALE

Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu:Probleme actuale ale tehnicii legislative

Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, 544p.

Este unanim recunoscut că legislaţiaconstituie principalul instrument al unei reformejuridice sistematice şi coerente. Se poate spune că,în mod esenţial, ea urmăreşte să ghidezeactivităţile viitoare ale indivizilor şi entităţilor şisă le înscrie într-un cadru sigur şi socialmenteresponsabil, prin stabilirea de reguli generale deconduită (a căror respectare sau încălcareantrenează anumite consecinţe) şi definireamecanismelor care permit crearea, modificareasau protejarea raporturilor de drept.

Legile unui stat trebuie să fie conceputeînsă în funcţie de mentalitatea, tradiţia şi istoriaţării căreia se adresează. De asemenea, ele trebuiesă se bazeze pe nivelul cultural, pe gradul deeducaţie al populaţiei şi pe tradiţiile legale alecomunităţii. În plus, o normă juridică n-ar puteaexista dacă nu ar respecta un ansamblu de reguliesenţiale, cunoscut sub denumirea de tehnicălegislativă. Aceste reguli se aplică prezentăriiproiectelor sau propunerilor de acte normative,examinării acestora, adoptării, sancţionării decătre şeful statului sau de organul executiv,precum şi publicării lor.

Tehnica legislativă presupune căutareaprocedeelor, regulilor şi formulelor destinate uneiredactări corecte şi unei mai bune înţelegeri atextelor normative, ajungându-se la aceastăfinalitate prin armonie internă, claritate şieliminarea contradicţiilor între diverse norme. Îndecursul timpului, tehnica legislativă şi-a dobânditun binemeritat statut de disciplină ştiinţifică şinormativă. Ea se străduieşte să cunoască mai bineprocesul prin care sunt întocmite legile din punctde vedere lingvistic şi juridic, cum sunt eleaplicate şi interpretate. Ea îşi propune, deasemenea, să găsească metode care să permităameliorarea calităţii legislaţiei şi creştereaeficacităţii ei, cu atât mai mult cu cât necesitateade a elabora şi de a adopta rapid acte normative

poate conduce la apariţia unor insuficienţe şicarenţe calitative.

În partea sa normativă, tehnica legislativădezvoltă regulile provenite din experienţa juridică.De-a lungul istoriei dreptului, cu cât literaturajuridică făcea progrese în utilizarea tehniciilegislative, cu atât elaboratorii dreptului se arătauincapabili de a urmări acele progrese, adoptând,deseori, legi care conţineau contradicţii interne,paralelisme de reglementare sau care aveauredactări neclare.

De aici s-a născut ideea creării unui corptehnic special care, fără să impieteze asupraprerogativelor parlamentului sau ale guvernelor,să ajute în confecţionarea tehnică a legilor. Aşa aapărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea Consiliulde Stat din Franţa, urmat în secolul al XIX-lea deConsiliile de Stat din Spania, Olanda, Italia,România, Luxemburg etc. În România, Consiliulde Stat înfiinţat de A.I.Cuza în 1864, a avut oexistenţă efemeră şi abia Constituanta din 1923,răspunzând unor cerinţe quasi-unanime, a creatConsiliul Legislativ, cu menirea de a ajuta lafacerea şi coordonarea legilor. Acest organism îşiaflă un demn continuator în actualul ConsiliuLegislativ, instituţionalizat prin prevederileConstituţiei din 1991 şi ale Legii nr.73/1993,organism chemat să sprijine activitatea depregătire, coordonare şi sistematizare a legislaţiei.

În acest scop, Consiliul Legislativ esteconsultat pe cale de aviz asupra proiectelorelaborate de puterea executivă, de cea legiuitoaresau de cetăţeni. Pentru aceasta, folosindexperienţa înaintaşilor din perioada interbelică,între care, la loc de cinste, se înscriu MirceaManolescu, Alexandru C. Angelescu ori IoanIonescu-Dolj, dar şi a remarcabililor jurişti-specialişti în tehnica legislativă, din perioadelemai recente - Ilariu Mrejeru, Vladimir Hanga,Victor Dan Zlătescu ori Ioan Vida -, ConsiliulLegislativ a elaborat sistemul naţional de reguli şi

Noi apariţii editoriale


proceduri de redactare, care s-au concretizat înLegea nr.24/2000 2000 privind normele detehnică legislativă pentru elaborarea actelornormative.

Mulţi autori sunt de părere că redactareatextelor normative reprezintă şi o artă, nu numai oştiinţă. Chiar dacă statele pot învăţa unul dinexperienţa altuia, în ultimă instanţă, fiecare îşievaluează propriul sistem legislativ, având învedere doar modul în care acesta ar urma săfuncţioneze cel mai bine.

O astfel de evaluare îşi propune să facă şiprezentul volum, Probleme actuale ale tehniciilegislative elaborat de Sorin Popescu şi VictoriaŢăndăreanu, care abordează câteva temeimportante ale acestui domeniu, teme ce n-au maifost, până în prezent, dezvoltate de o asemeneamanieră, în doctrina juridică românească. Acestestudii au în vedere practica legislativă din ceiaproape 7 ani de experienţă a ConsiliuluiLegislativ în domeniul avizării actelor normative,venind, totodată, şi cu unele propuneri de legeferenda. Apoi, studiile de legislaţie comparată,amănunţite şi actualizate, dau o imagine largăasupra stadiului tehnicii legislative pe planmondial, fără a neglija şi aportul cuceririlortehnicii în acest domeniu, informatica, în general,şi Internetul, în special. Şi, nu în ultimul rând,studiile referitoare la limbajul legislativ, lapublicitatea actelor normative, la republicare şirectificare care reprezintă o noutate absolută înmaterie, în ţara noastră.

De altfel, unele dintre aceste studii autrecut prin focul confruntării în reuniuniinternaţionale organizate pe teme de metodologiejuridică, iar altele au fost publicate, în extras sauîn rezumat, în Buletinul de informare legislativăeditat trimestrial de Consiliul Legislativ.

Bogata bibliografie românească şi străinăse constituie într-o invitaţie pentru toţi făuritorii

de legi de a o parcurge şi, astfel, de a aprofundaactivitatea anevoioasă, dar până la urmă dătătoarede aşteptate satisfacţii, a aplicării normelor detehnică legislativă. În aceeaşi idee şi pentru afacilita accesul direct, sunt reproduse actelenormative româneşti în vigoare referitoare latehnica legislativă, dar şi principalele documenteîn domeniu ale Uniunii Europene.

S-a considerat util, pentru deschidereaexternă a volumului, ca unele dintre studii, ca şiprincipalele acte normative publicate în anexă săfie prezentate şi într-o limbă de circulaţieinternaţională sau chiar în două, respectiv limbafranceză şi limba engleză.

Lucrarea este rodul conlucrării fericiteîntre cunoştinţele juridice şi cele filologice.Astfel, dl Sorin Popescu, jurist cu îndelungatăexperienţă în munca de redactare a actelornormative, este preşedintele Secţiei de evidenţăoficială a legislaţiei şi documentare a ConsiliuluiLegislativ, care are în răspundere directă un sectorspecializat în metodologia legislativă, iar dnaVictoria Ţăndăreanu, filolog, este şefa Serviciuluide informare şi documentare legislativă din cadrulaceleiaşi Secţii, compartiment în care seelaborează studii de legislaţie comparată pe temeprioritare ale programului legislativ şi alereformei sistemului juridic din România.

Sperăm ca volumul de faţă, apărut subegida Consiliului Legislativ, să se constituieîntr-un îndreptar util şi eficace pentru toţielaboratorii dreptului, pentru întreaga obştejuridică românească, în perspectiva proximeiaderări a ţării noastre la organismele europene şieuro-atlantice.

dr. Dragoş Iliescu



Gavril Iosif Chiuzbaian - Sistemul puterii judecătoreştiBucureşti, Editura Continent XXI, 2002, 429 p.

Procesul de reformă în justiţie are caprincipală finalitate modernizarea şi eficientizareaîntregului sistem al puterii judecătoreşti. Unasemenea proces se loveşte însă de disfuncţii şi deimperfecţiunile de ordin normativ. De altfel,procesul schimbării are şi în acest domeniuaspecte contradictorii şi numeroase conuri deumbră.

Îndrăzneala de a aborda asemenea aspectevizând puterea judecătorească de pe poziţiaomului de ştiinţă şi-a asumat-o eminentul juristGavril Iosif Chiuzbaian în noua sa carte intitulată"Sistemul puterii judecătoreşti", apărută încondiţii grafice deosebite la EdituraCONTINENT XXI. Autorul, ce se remarcă prinabilitatea pe care o demonstrează în îmbinarealimbajului juridic cu cel literar, şi-a conceputaceastă monografie în trei părţi: Partea I. Evoluţiaistorică şi sistemul actual al organizăriijudecătoreşti în România; Partea a II-a.Raporturile puterii judecătoreşti cu parteneriijustiţiei, cu unele autorităţi publice şi cujurisdicţiile internaţionale; Partea a III-a. Reformajustiţiei şi perspectivele de evoluţie a puteriijudecătoreşti în România. Lucrarea, ce reprezintă,potrivit propriei afirmaţii, "o veritabilă pledoariea unui magistrat de carieră în favoarea puteriijudecătoreşti", include o examinare pertinentă aevoluţiei istorice şi a reglementării actuale asistemului de organizare şi funcţionare a justiţieiîn România, în relaţie cu jurisdicţiileinternaţionale, oferind, totodată, o viziune deansamblu asupra fenomenului cercetat.

Tema deosebit de vastă şi complexă alucrării l-a determinat pe autor, ce s-a preocupat şise preocupă de drept, sub toate aspectele sale,nescăpându-i din vedere detaliile şi descifrându-isubtilităţile, să recurgă la o abordareinterdisciplinară, prin utilizarea mai multormetode de cercetare: logică, istorică, comparativă,sociologică. În elaborarea lucrării a avut în vederedoctrina juridică română şi străină, documenteleinternaţionale, jurisprudenţa CurţiiConstituţionale, a Curţii Supreme de Justiţie,

precum şi cea a Curţii de la Strasbourg. O atenţieaparte a acordat specificului activităţiijurisdicţionale şi actului jurisdicţional. Numeroaseteze, explicaţii şi soluţii date de autor secaracterizează prin originalitate, iar motivărilesale solide şi la obiect sunt dovada cunoaşteriiexhaustive a fenomenului abordat şi a contextului,de la cel istoric, politic şi social până la celinstituţional şi uman.

La reuşita demersului întreprins acontribuit vasta experienţă acumulată de autor,care a îndeplinit, în cursul timpului, funcţii dejudecător, inspector judecătoresc, ministru aljustiţiei, fiind, totodată, implicat în coordonareaactivităţii Uniunii Juriştilor din România, încalitate de preşedinte al acesteia, precum şi aAsociaţiei Internaţionale a Juriştilor Democraţi dela Bruxelles, ca urmare a poziţiei sale de membruîn Biroul Permanent. Gavril Iosif Chiuzbaian,doctor în drept, membru al unor instituţiiştiinţifice prestigioase din străinătate, precumAcademia Internaţională MEDICEA din Florenţaşi Academia Central Europeană de Ştiinţă şi Artă,deţinător al unor medalii conferite de astfel deinstituţii, cum este cazul Academiei Internaţionalede Drept şi Economie din Brazilia, distins cuMedalia PONTIFICIA de Vatican, a oferit,totodată, o proiecţie de perspectivă a puteriijudecătoreşti, în ce priveşte structura şi relaţiilefuncţionale din interiorul sistemului, precum şi cuprivire la relaţiile acestei puteri cu alte autorităţipublice şi cu societatea civilă. O mare atenţie aacordat-o examinării conexiunilor puteriijudecătoreşti cu jurisdicţiile speciale, şi anumeCurtea Constituţională şi Curtea de Conturi, şi cujurisdicţiile internaţionale, evidenţiind roluldreptului şi al jurisdicţiilor europene şi naţionaleîn procesul integrării statelor în UniuneaEuropeană. Autorul, căruia Institutul BiograficAmerican i-a conferit titlul de OM AL ANULUI2000, remarcă, în mod just, că inclusivjurisprudenţa Curţii de la Luxemburg trebuie săstea permanent în atenţia magistraţilor şi altor



specialişti români, avându-se în vedere că ea faceparte din acquis-ul comunitar.

Temele controversate le-a tratat maiamplu, semnalând limitele cadrului legal dereglementare şi disfuncţiile existente în activitateainstituţiilor, şi şi-a însoţit comentariile cupropuneri de perfecţionare, inclusiv de naturănormativă, necesare pentru accelerarea reformeiîn justiţie. Dintre propunerile sale de lege ferendaatrag atenţia în mod deosebit: instituirearecursului în casaţie; recunoaşterea forţeiobligatorii a deciziilor instanţei supreme înmateria recursurilor în interesul legii; includerea,printre factorii învestiţi cu drept de verificare şicontrol a activităţii Curţilor de Apel, ajudecătorilor instanţei supreme; reglementarea

instituţiei judecătorului de instrucţie; instituireaunui Consiliu deontologic al magistratului; o mairiguroasă reglementare a statutului MinisteruluiPublic.

Monografia "Sistemul puteriijudecătoreşti", ce se distinge prin stilul ei elevat şiprintr-o mare claritate, are, pe lângă o valoareştiinţifică incontestabilă, evidenţiată dedocumentarea sa impunătoare, şi o importanţăpractică, dovedindu-se un util instrument de lucrupentru teoreticienii şi practicienii dreptului,precum şi pentru studenţi.

Sorin Popescu Tudor Prelipceanu



I. M. Anghel, Dreptul tratatelorBucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, 2 vol.

Lucrareadomnului prof.dr.

I.M. Anghel, intitulată: „Dreptul tratatelor” estesingura lucrare de o asemenea amploare şiprofunzime din literatura juridică românească dedrept internaţional şi ea nu putea fi scrisă decât deun specialist (doctor în drept şi profesor de dreptinternaţional public) dublat de profesionistul carea parcurs toate gradele diplomatice până la cel deambasador şi care în cei peste 40 de ani cât alucrat în Ministerul Afacerilor Externe a avut caprincipală preocupare încheierea de tratateinternaţionale (bilaterale şi multilaterale), în celemai diverse domenii de activitate.

Participant activ în calitate de membrusau şef al delegaţiilor României la numeroaseconferinţe diplomatice de codificare a dreptuluidiplomatic (1961), consular (1963) sau a dreptuluitratatelor (1986), precum şi al delegaţiilor lanegocierile pentru încheierea de convenţiidiplomatice şi consulare bilaterale, de acorduripentru soluţionarea arieratelor financiare sau aacordurilor de frontieră, prof. dr. I. M. Angheleste şi autorul unor proiecte importante de actenormative adoptate după 1989 (Legea nr.4/1991privind încheierea şi ratificarea tratatelor,Statutul Corpului Diplomatic şi Consular etc.).Activitatea sa din ultimii ani în calitate de şef alSectorului de legislaţie privind relaţiileinternaţionale, din cadrul Consiliului Legislativ,i-a permis să rămână implicat în domeniultratatelor şi să-şi valorifice din plin întreaga saexperienţă şi pasiunea de cercetător.

Tocmai din acest binomteoretician/practician s-a născut o carte a căreivaloare este dată, printre multe altele, şi de faptulcă profunzimea demersului teoretic şi a unei vastedocumentări este dublată de experienţa acumulatăîntr-o îndelungată activitate în domeniu.

Trebuie menţionat, de asemenea, şi faptulcă lucrarea cuprinde numeroase referiri la practicacea mai recentă din domeniul tratatelor, inclusivcea după 1989, şi că aceasta este analizată prinprisma dispoziţiilor Conferinţei de la Vienaprivind dreptul tratatelor (1969). Nu ne rămâne

decât să sperăm că următoarea ediţie a cărţii va fişi mai bogată în exemple din practica româneascăîn materia tratatelor, care merită să fie cunoscutăpe plan internaţional.

Cele două volume ale cărţii (1250 pagini)prezintă pe larg, până la detaliu, toate etapele pecare trebuie să le parcurgă tratatul pentru a ajungesă producă efecte, respectiv de la pregătireatextului proiectului, negocierea, semnarea,ratificarea/aprobarea, până la schimbul saudepunerea instrumentelor de ratificare sauaderare. Dacă la acestea mai adăugăm faptul călucrarea prezintă şi efectele tratatelor,interpretarea lor şi modalităţile de încetare avalabilităţii acestora, putem spune că aceastaacoperă, într-adevăr, întreaga problematică adreptului tratatelor.

Ca o noutate, lucrarea prezintă împreunăatât regulile aplicabile tratatelor încheiate întrestate, cât şi tratatelor dintre organizaţiileinternaţionale.

Merită să amintim, de asemenea, şi faptulcă autorul face şi propuneri de lege ferenda pentrulegislaţia română în materie.

Ampla biografie internaţională care a statla baza elaborării lucrării (cei mai cunoscuţi autoride tratate şi lucrări de drept internaţional şidocumente ale organizaţiilor internaţionale, înspecial din sistemul ONU, dar nu numai)reprezintă principalele doctrine şi curente care aujalonat istoria tratatelor internaţionale, până şidupă conferinţele diplomatice pentru codificareadreptului tratatelor.

Cartea se adresează, deopotrivă,specialiştilor, practicienilor, studenţilor şi tuturorcelor interesaţi de tratatele internaţionale, careconstituie însăşi temelia dreptului internaţional,aşa cum spune autorul în prefaţă.

Lucrarea poate fi de un real folos tuturorcelor implicaţi în numeroasele negocieri pe careţara noastră le poartă pentru aderarea la UniuneaEuropeană şi pentru integrarea euro-atlantică,negocieri al căror rezultat va marca pentrutotdeauna destinul României.

Dumitru Ţâncu



Mircea Preda şi Ana Sofia David:Agendă - Documentar pentru administraţia publică locală

Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, 670p.

Obişnuiţi cu publicaţiile de excepţie şide o deosebită valoare practică ale prof. univ.dr. Mircea Preda, putem aprecia căautorităţile administraţiei publice localebeneficiază de instrumentele juridice necesarecare să înlesnească aplicarea corectă aprincipiilor autonomiei locale,descentralizării serviciilor publice,eligibilităţii autorităţilor administraţieipublice şi al consultării cetăţenilor însoluţionarea problemelor locale de interesdeosebit.

Agenda - Documentar pentruadministraţia publică locală, lucrare apărutăîn condiţii grafice deosebite, la EdituraLumina Lex în anul 2002, reprezintă un astfelde instrument de informare, documentare şiorientare atât pentru autorităţile administraţieipublice locale, cât şi pentru cetăţeni.

Structurată în patru părţi, lucrarea s-adorit a cuprinde acte normative, date,formulare şi informaţii, având ca scopfacilitarea rezolvării cu operativitate şicompetenţă a problemelor din unităţileadministrativ-teritoriale.

Prima parte - Date şi informaţiiprivind organizarea şi funcţionareaadministraţiei publice locale - cuprinde osuccintă prezentare a regimului juridicgeneral al autonomiei locale şi o serie de dateşi informaţii referitoare la organizareaadministrativă a teritoriului. Sunt enumerate,astfel, judeţele şi reşedinţele acestora,comunele, oraşele şi municipiile de peteritoriul României, precum şi ierarhizarealocalităţilor urbane şi rurale, lucrareaprezentând în aceste sens, principaliiindicatori cantitativi şi calitativi minimali dedefinire a localităţilor urbane, precum şicondiţiile necesare pentru înfiinţareacomunelor.

Totodată, este prezentat cadrul legalreferitor la organizarea şi funcţionarea

autorităţilor administraţiei publice locale,precum şi statistica electorală privindalegerile locale din anul 2000.

Valoarea lucrării de instrument util delucru este sporită prin conţinutul Părţii adoua – Modele de formulare utilizate înadministraţia publică - prin care autorii punla dispoziţia autorităţilor locale şi acetăţenilor o serie de “modele” de formulare,care înlesnesc rezolvarea multiplelorprobleme din administraţia publică locală.

Partea a treia a lucrării - Indexlegislativ - enumeră actele normative de bazăaplicabile în administraţia publică la niveluljudeţelor, oraşelor şi comunelor, în ordineaalfabetică a problematicii. S-a avut ca scopidentificarea cu uşurinţă a normelor legalecare reglementează o anumită materie,operaţiune care să asigure celeritatea actuluiadministrativ.

Ultima parte a lucrării – Anexă -cuprinde actele normative cu cea mai largăaplicabilitate la nivel local, precum şiStatutele organizaţiilor reprezentative aleautorităţilor administraţiei publice localealese: Federaţia Autorităţilor Locale dinRomânia, Uniunea Naţională a ConsiliilorJudeţene, Asociaţia Municipiilor, AsociaţiaOraşelor şi Statutul Asociaţiei Comunelor dinRomânia.

Prin conţinutul său complex şiscopurile practice care au fost avute în vederede autori, este recomandat ca lucrarea să seregăsească în biblioteca funcţionarilor publicişi a autorităţilor administraţiei publice locale,ea reprezentând, în egală măsură, un îndrumaraflat şi la îndemâna cetăţenilor.

Benonica Vasilescu



Ion Diaconu:International Criminal Court: A New Stage

Bucharest, 2002, 390 p.

Cartea International Criminal Court: aNew Stage ("Curtea Penală Internaţională - unnou stadiu"), publicată recent, în limba engleză,de către dr. Ion Diaconu, sub auspiciileRomanian Institute of International Studies“Nicolae Titulescu”, IRSI, reprezintă, după ştiinţamea, primul studiu monografic de acest fel înRomânia şi, probabil, în lume. Ineditul este dubluîn sensul că nu este vorba doar de faptul că sepublică pentru prima dată un asemenea studiu, darşi pentru că subiectul priveşte o nouă instituţieinternaţională care a apărut în zilele noastre; titlulînsuşi subliniază acest lucru, iar din prezentareacare s-a făcut rezultă că toate celelalte instituţiijudiciare internaţionale reprezintă altceva decâtCurtea Penală Internaţională. Statutul de la Romaal Curţii Penale Internaţionale, adoptat la 17.VII.1998 şi intrat în vigoare de la 1.VII.2002(România a ratificat documentul prin Legeanr.111/2002), cuprinde adoptarea de normesubstanţiale (de drept material), reprezentândcodificarea progresivă a dreptului internaţional,dar, în acelaşi timp, şi înfiinţarea unei noi instituţiiinternaţionale judiciare, fără precedent.

În cele 390 de pagini, autorul dr. IonDiaconu, ambasador, în prezent secretar general alMinisterului Afacerilor Externe, face mai întâi oprezentare istorică cu privire la răspundereapenală individuală în dreptul internaţional (cazulpirateriei, sclavajului şi traficului de sclavi,traficului ilegal de droguri, genocidului,terorismului internaţional ş.a.) şi la evoluţiaideilor despre o Curte Penală Internaţională(propunerile de înfiinţare a unui tribunalinternaţional, precursorii instituţiei - Tribunalul dela Nurnberg şi cel de la Tokio, Tribunalele PenaleInternaţionale pentru Iugoslavia şi Rwanda),clarificând în prealabil o serie de elemente.

În partea a II-a, sunt prezentate mai întâi,aspectele generale - natura instituţiei Curţii PenaleInternaţionale; relaţiile ei cu instanţele naţionale;legea aplicabilă; elementul material şi cel

intenţional; admisibilitatea unui caz; principiilegenerale ale dreptului penal (nullum crimen sinelege, non bis in idem ş.a.). Apoi, este prezentatăproblema jurisdicţiei C.P.I. - jurisdicţia rationeloci, jurisdicţia ratione temporis, jurisdicţiaratione personae şi jurisdicţia ratione materiae,după care sunt descrise crimele care cad subjurisdicţia C.P.I. - crima de genocid, crimelecontra umanităţii, crimele de război, crimele deagresiune şi alte crime. Într-un ultim capitol esteînfăţişat modul de funcţionare a C.P.I.(organizarea Curţii, declanşarea jurisdicţiei,hotărârile Curţii, cooperarea cu statele părţi şialtele).

Pentru implicaţiile pe care le comportă,reţin atenţia aspectele cu privire la raportul dintreCurte şi ONU. În Preambulul Statutului de laRoma se vorbeşte despre înfiinţarea unei CurţiPenale Internaţionale permanente şiindependente, în relaţie cu sistemul NaţiunilorUnite, iar în art.2 se stabileşte că aceasta va filegată de ONU printr-un acord. Exercitareajurisdicţiei Curţii se face cu privire la crimele deagresiune, genocid, crime împotriva umanităţiietc., situaţie care constituie o faţetă a măsurilor demenţinere a păcii şi securităţii în lume, în legăturăcu care Consiliul de Securitate poate, în baza Cap.VII din Cartă, să se adreseze Curţii, indiferentdacă statul respectiv este sau nu parte la Statut.Dacă avem în vedere că Statutul a fost elaborat încadrul ONU, că Secretarul general estedepozitarul documentului, precum şi rolul pe careacesta îl va exercita în privinţa convocăriiConferinţei de revizuire a Statutului, avem oimagine destul de clară despre relaţiile care vorexista între Curte şi ONU.

În anexă sunt reproduse o serie dedocumente cu relevanţă în materie, dintre care sedetaşează Statutul de la Roma al C.P.I. şiElementele crimelor (adoptate de Adunareastatelor părţi).



Studiul este scris de un remarcabilcunoscător al problematicii, un jurist de marcă(atât ca teoretician, cât şi ca practician de peste 40de ani în activitatea diplomatică, inclusiv îndomeniul organizaţiilor internaţionale). Lucrareaeste de un înalt nivel ştiinţific şi ar fi de relevatargumentaţia bogată, solidă şi la obiect, rigoareacu care sunt formulate tezele şi subtilităţilejuridice pe care le-a reclamat o analiză de oasemenea complexitate.

Această cunoaştere cuprinzătoare aproblematicii şi examinarea aprofundată ainstituţiei, dublată de o amplă documentare dinpartea unui specialist care a urmărit multă vremeacest subiect, stau la baza realizării studiuluiremarcabil pe care îl reprezintă cartea respectivă.

Marea problemă care se ridică este aceeaa viabilităţii acestei noi instituţii internaţionale;autorul nu a insistat (pentru motive lesne deînţeles) asupra perspectivei afirmării acesteia, prinrolul pe care îl va juca în viitor, ţinând seama că,deşi peste 80 de state sunt părţi la Statutul de laRoma, state importante ca Federaţia Rusă, China,Japonia, India şi o serie de state arabe nu auratificat încă acest document, iar S.U.A se opun înmod deschis (încercând să-i limiteze acţiunile).Rămâne să se verifice dacă s-a produs, cuadevărat, o democratizare a vieţii internaţionale,încât statele mari sau mici să hotărască asupradestinelor omenirii ori vor prevala în continuareinteresele câtorva state care deţin supremaţiaeconomico-financiară şi politico-militară. C.P.I.va juca rolul de barometru din acest punct devedere şi semnificaţia acestei instituţii depăşeştedimensiunile iniţiale. Consemnăm faptul că prinpublicarea acestei cărţi se aduce o contribuţiedemnă de remarcat la cunoaşterea unei instituţii

care se estimează a avea un rol deosebit de jucatîn viitor.

Felicitându-l pe autor, cu care amcolaborat o perioadă îndelungată în MinisterulAfacerilor Externe (botezul făcându-l laConferinţa de la Viena pentru codificareadreptului consular din 1963), pentru elaborarea şipublicarea acestui studiu, îi împărtăşesc satisfacţiapentru această realizare şi mă bucur să constat cătematica de drept internaţional este tot maifrecventă în publicaţiile juridice din România.

Prin conţinutul său - tratarea anumitornorme de conduită care se cer a fi observate însocietate, cartea are ca destinatar orice fiinţăumană care ar putea să apară în postura, fie deautor al faptelor, fie de victimă a încălcărilor;interesul se concentrează asupra guvernanţilor, aoamenilor politici, precum şi a funcţionarilor şiagenţilor de stat, care, prin poziţia lor în societate,sunt direct vizaţi de regulile stabilite, ei trebuindsă asigure respectarea acestor norme ori să-şiasume răspunderea pentru ceea ce fac; cu atât maimult, studiul prezintă interes pentru orice juristdin zilele noastre.

Acesta constituie şi motivul pentru carerecomand cartea cu multă căldură tuturor, atâtpentru ceea ce reprezintă ea ca atare, cât şi pentrucunoaşterea a ceea ce este, în zilele noastre, deimportanţă esenţială.

dr. Ion M. Anghel


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

ARTICOLE DIN REVISTELE STRĂINE DE DREPT

INTRATE ÎN BIBLIOTECA CONSILIULUI LEGISLATIV

– Bibliografie adnotată∗–

EUROPEAN PUBLIC LAW

1. ANTHONY, GORDON. - Public law litigation and the Belfast agreement = Litigiul în domeniuldreptului public şi Acordul de la Belfast. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International,vol.8, nr.3, sept. 2002. - p.401-422.

Acordul de la Belfast din 1998, ce reprezintă un pas major în direcţia detensionării relaţiilor dintre comunitateaprotestantă şi cea catolică din Irlanda de Nord, este structurat în jurul mai multor înţelegeri instituţionale unice, care ceradoptarea unor tehnici juridice corespunzătoare. În practică, însă, o serie de litigii din domeniul dreptului public suntsoluţionate conform unor practici învechite, indicând faptul că Acordul de la Belfast a avut, pentru moment, un impactfoarte limitat. Autorul pledează în favoarea adoptării unor tehnici juridice revizuite în lumina schimbării constituţionaleintervenite în Irlanda de Nord.

2. DEARDS, ELSPETH. - Community law and uninsured or untraced drivers: Who is the realvictim? = Dreptul comunitar şi conducătorii auto neasiguraţi sau cărora nu li se poate da de urmă: Cineeste victima reală? În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.2, iun. 2002. -p.277-298.

Dreptul comunitar prezintă unele lacune care influenţează negativ rezolvarea în instanţă a unor cazuri în care suntimplicaţi în accidente conducători auto neasiguraţi. Autorul examinează în mod critic sentinţele Camerei Lorzilor dinMarea Britanie, ţară membră a Uniunii Europene, în două din astfel de cazuri. Ele stabileau acordarea de compensaţiidin partea statului victimelor unor accidente, deşi se ştia că şoferii vinovaţi nu erau asiguraţi. În astfel de cazuri,consideră autorul, victima adevărată este însă contribuabilul care este nevoit să suporte costul unor astfel decompensaţii.

3. FERRARI, ERMINIO. - Planning, building and environmental law after the recent Italiandevolution = Planificare, construcţii şi dreptul mediului înconjurător în contextul recentei delegăriadministrative italiene. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept.2002. - p.357-365.

Reforma constituţională din Italia a modificat semnificaţia delegării administrative. Conform noului articol 118 alConstituţiei italiene, toate funcţiile administrative au fost atribuite municipalităţilor, excepţie făcând cele conferiteprovinciilor, marilor oraşe, regiunilor şi statului, în vederea garantării exercitării lor uniforme, conform principiilorcomplimentarităţii, diferenţierii şi proporţionalităţii. Autorul examinează impactul delegării administrative, în noua saformă, în sistemul construcţiilor, în domeniul planificării şi în ce priveşte protecţia mediului înconjurător şi evidenţiazăproblemele de interpretare şi aplicare datorate nereglementării unor elemente de detaliu.

4. HERMES, GEORG. - The German law of planning: An overview = Legea germană a planificării:O privire generală. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept. 2002. -p.367-385.

În Germania, legea planificării este o lege federală care s-a dezvoltat treptat ca o reacţie la industrializarea accentuată şila extinderea rapidă a marilor oraşe. Legea planificării a pus la punct un sistem de control al folosirii terenurilor şi carereuşeşte să împace interesele publice şi particulare concurente. Autorul descrie cum se realizează echilibrul întrecontrolul dezvoltării şi drepturile proprietarilor terenurilor. În pofida caracterului tehnic al sistemului amintit, acestaprezentă o mare flexibilitate în funcţionare.

5. LEWIS, DOUGLAS. - Law and globalization: An opportunity for Europe and its partners andtheir legal scholars = Legea şi globalizarea: O şansă pentru Europa, pentru partenerii ei şi pentruspecialiştii lor din domeniul dreptului. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8,nr.2, iun. 2002. - p.219-239.

Deşi s-a scris mult în ultimul timp despre globalizare, jurişii, inclusiv specialiştii din domeniul dreptului internaţional,au acordat o atenţie relativ mică acestui subiect. Totuşi există un corpus de legi privind Noua Ordine Mondială, caretrebuie să fie grupat, clasificat, aranjat pe categorii şi supus unor aprecieri critice. Autorul precizează că politica globală

∗ Lucrare realizată de Svetlana BACIU şi Tudor PRELIPCEANU, experţi la Consiliul Legislativ

Referinţe bibliografice


este întotdeauna exprimată în final sub forma unor legi, iar elaborarea lor reprezintă o veritabilă provocare pentru toţijuriştii şi întreaga comunitate academică.

6. MCGLYNN, CLARE. - Rights for children? The potential impact of the European Union charterof fundamental rights = Drepturi pentru copii? Impactul potenţial al Cartei Uniunii Europene privinddrepturile fundamentale. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept.2002. - p.387-400.

Copiii sunt în mare măsură invizibili în legislaţia Uniunii Europene, este de părere autoarea. Această situaţie se vaschimba în urma adoptării Cartei Uniunii Europene privind drepturile fundamentale, care conţine o serie de prevederireferitoare la copii. Carta este, de altfel, prima recunoaştere la nivel comunitar că integrarea europeană şi legislaţia UEafectează copiii, iar pentru îndreptarea acestei situaţii interesele copiilor trebuie să fie luate în considerare. În pofidanaturii limitate şi deseori restrictive a prevederilor Cartei privind copiii, simpla lor prezenţă în Cartă reprezintă unimportant pas înainte.

7. PARRY, NICHOLAS. - Delivering fundamental change in planning: A threat to theenvironment? = Efectuarea unei schimbări fundamentale în planificare: O ameninţare pentru mediulînconjurător? În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept. 2002. -p.349-355.

Autorităţile britanice au anunţat o schimbare majoră în sistemul de planificare pe plan local. Planurile locale suntînlocuite cu un cadru de dezvoltare local, ce include o declaraţie privind viziunea autorităţii locale asupra strategiei cetrebuie aplicată pentru promovarea şi controlarea dezvoltării şi un plan de acţiune detaliat. Această schimbare vizeazăscăderea costurilor şi creşterea rapidităţii, preciziei şi eficienţei măsurilor luate. Autorul îşi exprimă însă unele îndoielicu privire la modul în care schimbarea produsă va putea asigura protecţia mediului înconjurător.

8. ROBERTS, ALASDAIR. - Multilateral institutions and the right to information: Experience inthe European Union = Instituţiile şi dreptul la informare: Experienţa acumulată în acest domeniu înUniunea Europeană. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.2, iun. 2002. -p.255-275.

Susţinătorii dreptului la informare din ţările membre ale Uniunii Europene critică UE pentru secretomania ce semanifestă în exces în instituţiile sale. Normele privind confidenţialitatea comunicaţiilor dintre statele membre ale UEexercită o puternică influenţă asupra regulilor care reglementează accesul la documente. Susţinătorii amintiţi solicităadoptarea unui nou Regulament al Uniunii Europene privind accesul la documente ce ar duce la creşterea transparenţeiîn instituţiile sale. În opinia autorului, acest nou regulament de acces ar putea reprezenta o unealtă pentru promovareademocraţiei în UE.

9. SCHWARZE, JÜRGEN. - Constitutional perspectives of the European Union with regard to thenext intergovernmental conference in 2004 = Perspectivele constituţionale ale Uniunii Europene înatenţia următoarei conferinţe interguvernamentale din 2004. În: European public law. - Haga : KluwerLaw International, vol.8, nr.2, iun. 2002. - p.241-254.

În articol, autorul examinează perspectivele constituţionale ale Uniunii Europene după Tratatul de la Nisa, punândaccentul pe posibilitatea încheierii în viitor a Tratatului Constituţional European. Pentru ca acest demers să fieîncununat de succes, trebuie să se ţină cont de structurile diferite ale statelor membre şi ale statelor candidate şi să seaibă în vedere, ca un prim pas, crearea unui tratat constituţional european de bază, cât mai general. Documentul vatrebui să fie scurt, uşor de parcurs şi să cuprindă cele mai importante principii constituţionale şi instituţionale aleUniunii Europene.

JOURNAL DU DROIT INTERNATIONAL 10. CORNU, MARIE. - L'Europe des biens culturels et le marché = Europa bunurilor culturale şipiaţa. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.677-736.

Patrimoniul cultural al statelor necesită o protecţie deosebită, dublu asigurată de dreptul intern şi de cel internaţional.Aceste dispoziţii pot intra în contradicţie cu alte reguli, mai ales cele din dreptul economic. Bunurile culturalereprezintă, de asemenea, obiecte de tranzacţie. Însă, circulaţia lor materială şi juridică ascultă câteodată de constrângerispecifice. Studiul ia drept cadru Europa şi se referă la modul în care poate fi conciliată logica culturală cu cea a pieţei.

11. DEHAUSSY, JACQUES. - Revisiter Kelsen, guidés par Charles Leben: notes de lecture = Notede lectură: Kelsen văzut de Charles Leben. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4,oct.-dec.2002. - p.1025-1035.

Charles Leben, în lucrarea "Hans Kelsen: écrits français de droit international privé" îi provoacă pe cititorii săi la orecitire a lucrărilor clasice ale lui Hans Kelsen, iar după părerea autorului, tinerii specialişti în drept internaţional vordescoperi în această carte, esenţialul gândirii unuia dintre cei mai mari teoreticieni ai dreptului.

12. DORANDEU, NICOLAS. - La transmission des clauses attributives de compétence en droitinternational privé = Transmiterea clauzelor atributive de competenţă în dreptul internaţional privat.În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.999-1035.



Articolul analizează, în lumina jurisprudenţei atât interne, cât şi convenţionale, întinderea opozabilităţii clauzeloratributive de competenţă în caz de transmitere a raportului de obligaţie care le serveşte drept suport. Din studiu reiese căexistă divergenţe de soluţii atât între jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi cea a Curţii de Casaţie,cât şi între diferitele Camere ale Curţii de Casaţie, iar pe de altă parte, soluţia cea mai satisfăcătoare pare să fie cea careafirmă, legătura între clauza de competenţă şi raportul de obligaţie principal, şi apoi cea care trimite la "lex contractus""pentru a decide în legatură cu transferul efectiv al ansamblului.

13. HUET, JÉRÔME. - Le droit applicable dans les réseaux numériques = Dreptul aplicabil în reţelelenumerice. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.737-751.

Chiar dacă folosirea reţelelor numerice (mai ales a Internetului) la scară internaţională pentru difuzarea de informaţiisau încheierea de tranzacţii poate ridica probleme delicate, datorită dificultăţii de a localiza operaţiunile, problemeledreptului aplicabil pot fi, în esenţă, rezolvate datorită principiilor clasice ale dreptului internaţional privat, iar înComunitatea Europeană, prin normele de drept european: aplicarea legii din ţara de origine pentru organizarea activităţiiintervenienţilor, aplicarea Convenţiilor de la Haga (1955) şi Roma (1980) la contractele de vânzare sau de servicii încomerţul electronic. Trebuie ţinut cont, de asemenea, de anumite reguli, dar mai ales, de cele pe care Convenţia de laBerna le prevede pentru protecţia operelor literare sau artistice sau de cele care se aplică la pedepsirea infracţiunilorpenale.

14. HUGUES, ERIC. - La notion de terrorisme en droit international: en quête d'une définitionjuridique = Noţiunea de terorism în dreptul internaţional: în căutarea unei definiţii juridice. În: Journaldu droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.753-772.

Instanţele internaţionale printre care şi ONU, au încercat să definească terorismul recurgând la diferite metode,propunându-şi, în general, depolitizarea terorismului, însă nici o propunere nu pare să fie satisfăcătoare sau eficientă.Totuşi, evoluţia recentă a evenimentelor privind fenomenul de terorism pare să indice importanţa evocării anumitororientări în reflecţii, de care trebuie să se ţină cont în ceea ce priveşte definiţia terorismului. Legislaţiile naţionaleposedă un arsenal juridic propriu care le permite să răspundă ameninţării teroriste. În absenţa consensului la nivelinternaţional şi deoarece construcţia dreptului internaţional faţă de terorism lasă o marjă de manevră statelor înstabilirea pedepsirii, acestea din urmă utilizează mecanismele existente deja sau pun în mişcare altele noi.

15. LAMÈTHE, DIDIER. - Les actifs industriels dans les opérations internationales = Activeleindustriale în operaţiunile internaţionale. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4,oct.-dec.2002. - p.949-973.

Articolul abordează conceptul de activ industrial şi examinează operaţiunile juridice care vizează activele industriale.Abordarea autorului îşi propune să demonstreze viabilitatea juridică a conceptului de activ industrial şi să determine oposibilă aprofundare a acestui concept, de către doctrină, sub multiplele sale aspecte internaţionale.

16. LAPRÈS, DANIEL ARTHUR. - L'exorbitante affaire Yahoo = Exorbitanta afacere Yahoo. În:Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.975-998.

Comentariul se referă la implicaţiile afacerii Yahoo!Inc în dreptul internaţional public, afacerea fiind o provocare nunumai pentru judecătorul francez, dar şi pentru legiuitor. Autorul încearcă să demonstreze că aplicarea legii penalefranceze unor informaţii pe serverele Yahoo!Inc în California, ţinând cont de faptul că ele erau accesibile de pecalculatoare din Franţa, cât şi exerciţiul de competenţă în raport cu Yahoo!Inc de către tribunalele franceze nu seimpuneau nici în dreptul internaţional privat francez şi nici în dreptul internaţional public.

17. MONÉGER, FRANÇOISE. - Le nom de l'enfant et l'adoption internationale, interrogationsautour des nouveaux articles 357-1 et 363-1 du Code civil = Numele copilului si adopţiainternaţională, întrebări privind noile articole 357-1 şi 363-1 ale Codului Civil. În: Journal du droitinternational. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1017-1023.

Legea nr. 2002-304 din 4 martie 2002 privind numele de familie a adăugat Codului civil francez, articolele 357-1 şi363-1 care se referă la numele copilului care a făcut obiectul unei adopţii pronunţate în străinatate şi ale cărei efecte, înFranţa, sunt cele ale unei adopţii plenare, pentru primul articol şi ale unei adopţii simple, pentru cel de-al doilea. Textelesunt dificil de interpretat. Ele nu reglează, în mod explicit, chestiunea legii aplicabile transmiterii numelui, ci numai pecea a redactării actelor de stare civilă de către autorităţile franceze în caz de adopţie în străinătate.

18. SALEM, MAHMOUD. - Du réligieux au droit positif: A propos des "Mélanges en l'honneur deMohamed Charfi" = De la religios, la dreptul pozitiv: Pe marginea cărţii "În onoarea lui MohamedCharfi". În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1037-1044.

Este prezentată lucrarea "Mélanges en l'honneur de Mohamed Charfi", care are ca temă dreptul, modernitatea şiislamul.

19. VADCAR, CORINNE. - La réciprocité dans le système commercial international =Reciprocitatea în sistemul comercial internaţional. În: Journal du droit international. - Paris : JurisClasseur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.773-792.

Reciprocitatea reprezintă unul din fundamentele esenţiale ale sistemului comercial internaţional, însă nu este totuşi, unprincipiu de drept. Acesta este probabil, unul din motivele pentru care anumite acorduri bilaterale, chiar multilaterale auputut constitui o excepţie. Astăzi, reciprocitatea revine în forţă în relaţiile economice internaţionale, inclusiv în relaţiilecomerciale între ţările inegal dezvoltate, ca mijloc de penetrare a pieţelor externe.



REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ 20. FALLON, M. ; MEEUSSEN, J. - Le commerce électronique, la directive 2000/31/CE et le droitinternational privé = Comerţul electronic, Directiva 2000/31/CE şi dreptul internaţional privat. În:Revue critique de droit international privé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.435-490.

Prezentul studiu se ocupă de analizarea modului în care comerţului electronic i se aplică regulile existente decompetenţă internaţională şi de conflict de legi, limitându-se la materia contractuală. În acest domeniu, dreptulinternaţional privat este, în mare parte, de origine comunitară. Un rol important îl au Regulamentul 44/2001/CE şiConvenţia de la Roma, dar trebuie cuantificată şi influenţa pe care o poate avea asupra conflictului de legi, Directiva2000/31/CE privind comerţul electronic. Este analizată interacţiunea acestor instrumente şi directive care, dorind săprotejeze consumatorul, conţin dispoziţii de drept privat internaţional.

21. SONNENBERGER, HANS JÜRGEN. - L'harmonisation ou l'uniformisation européenne dudroit des contrats sont-elles nécessaires? Quels problèmes suscitent-elles? - Réflexions sur laCommunication de la Commission de la CE du 11 juillet 2001 et la Résolution du Parlementeuropéen du 15 novembre 2001 = Armonizarea sau uniformizarea europeană a dreptului contractelorsunt ele necesare? Ce fel de probleme creează ele? - Reflecţii asupra Comunicării Comisiei CE din 11iulie 2001 şi Rezoluţia Parlamentului European din 15 noiembrie 2001. În: Revue critique de droitinternational privé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.405-434.

Comisia Comunităţilor Europene a adresat la data de 11 iulie 2001, Consiliului şi Parlamentului, o Comunicare privinddreptul european al contractelor, propunând mai multe opţiuni. Parlamentul European a votat la data de 15 noiembrie, înanul următor, o Rezoluţie prin care solicita elaborarea şi adoptarea unui corp de norme privind dreptul contractelorUniunii Europene, în mai multe etape, începând cu anul 2010. Opţiunea cea mai clară şi mai extinsă se referă la un CodEuropean al dreptului contractelor. Articolul examinează, în mod succesiv, competenţa Comunităţilor Europene pentruo europenizare a dreptului contractelor, condiţiile-cadru de drept comparat, metodologie şi terminologie pentru ouniformizare a dreptului contractelor în Europa.

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ 22. ALT-MAES, FRANÇOISE. - La contractualisation du droit pénal, mythe ou réalité? =Contractualizarea dreptului penal, mit sau realitate?. În: Revue de science criminelle et de droit pénalcomparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.501-515.

Legi recente marchează voinţa legiuitorului francez de a căuta consensul în materie penală. S-a dorit ca delincventul săadere la pedeapsa pronunţată împotriva sa şi să participe la despăgubirea victimei. Acest proces care a fost dezvoltat,iniţial, în cadrul dreptului minorilor s-a extins la delincvenţii majori. Consimţământul delincventului este de acumînainte necesar pentru a pronunţa o măsură alternativă la urmărire. Alternativele la urmărire, ca şi alternativele laînchisoare necesită o ofertă din partea unui reprezentant al statului, urmată de o acceptare a delincventului şi aceastăîntâlnire a voinţelor va stabili obligaţii reciproce. Justiţia negociată rămâne un remediu pentru impunitatea autorilor dedelicte minore.

23. AMANN, DIANE MARIE. - Le dispositif américain de lutte contre le terrorisme = Dispozitivulamerican de luptă împotriva terorismului. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. -Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.745-764.

După părerea autoarei, dispozitivul de luptă împotriva terorismului, ar putea reprezenta un risc pentru justiţiaamericană, după atentatul din 11 septembrie 2001. Detenţia secretă şi prelungită a persoanelor a devenit autorizată, iarprizonierii capturaţi în Afganistan sunt menţinuţi la baza militară de la Guantanamo, privaţi de garanţiile izvorâte dindreptul constituţional intern şi din dreptul umanitar internaţional. Autoarea procedează la o examinare dinamică adreptului în joc, naţional şi internaţional, pentru a regăsi un echilibru just între securitatea individului şi cea a statului.

24. BECHERAOUI, DOREID. - Le contentieux de la confusion de peines = Contenciosul confuziuniide pedepse. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002.- p.531-546.

Noul Cod Penal francez prevede la art. 132-3, sistemul de necumulare a pedepselor. Jurisdicţia penală i-a condamnat pedelincvenţi, în mod frevent, fără să acorde atenţie faptului că infracţiunea săvârşită era în concurs real cu alteinfracţiuni, fie că aceste infracţiuni nu au fost descoperite decât mai târziu, fie că au fost ignorate condamnărileanterioare care nu erau poate înscrise în cazierul judiciar. Studierea contenciosului confuziunii de pedepse tinde, pe de oparte, să desemneze autorităţile competente de a cunoaşte toate incidentele care se referă la confuziunea de pedepse şisă examineze, pe de altă parte, procedurile care trebuie începute la sfârşitul acestor incidente.

25. CASSESE, ANTONIO. - Peut-on poursuivre des hauts dirigeants des Etats pour des crimesinternationaux? A propos de l'affaire Congo c/Belgique (CIJ) = Pot fi urmăriţi în justiţie înalţiifuncţionari ai statului pentru crime internaţionale? Pe marginea afacerii Congo c/Belgia (CIJ). În:Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.479-499.

O decizie recentă a Curţii Internaţionale de Justiţie a clarificat un domeniu relativ obscur al dreptului internaţional şianume regimul juridic al imunităţii personale a miniştrilor afacerilor externe. Totuşi, unele din concluziile Curţii pot ficriticate, mai ales faptul că aceasta nu a operat nici o distincţie între aşa-zisa imunitate funcţională (de care beneficiază



miniştrii afacerilor externe şi, în general, toţi funcţionarii statului pentru acte săvârşite pe durata exercitării funcţiei) şiimunitatea personală. Rezultă printre altele că după obţinerea avizului Curţii, miniştrii afacerilor externe (şi alte organeale statului), după încetarea funcţiilor lor, pot fi urmăriţi şi pedepsiţi pentru crime internaţionale săvârşite în timp ceerau în funcţie, numai dacă astfel de crime sunt considerate ca fiind săvârşite cu "titlu privat", o concluzie care nu ţinecont de tendinţele actuale ale criminalităţii internaţionale şi care nu răspunde nevoilor justiţiei penale internaţionale.

26. FARINA-CUSSAC, JÉRÔME. - La sanction punitive dans les jurisprudences du Conseilconstitutionnel et de la Cour européennee des droits de l'homme. Elements pour une comparaison.= Sancţiunea punitivă în jurisprudenţa Consiliului Constituţional şi a Curţii Europene a DrepturilorOmului. Elemente pentru o comparaţie. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris:Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.517-530.

Deciziile Consiliului Constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului au căpătat de câteva decenii oimportanţă considerabilă, mai ales în dreptul penal. Obiectul prezentului studiu este cel de a examina modul în carejurisprudenţa Consiliului Constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului au construit o nouă categoriejuridică: cea a sancţiunii punitive, distincte de noţiunile utilizate în mod tradiţional şi care se fac în mod obişnuit înmaterie (pedepse, măsuri de siguranţă, sancţiuni disciplinare). Studirea noţiunii de sancţiune punitivă şi a principiiloraplicabile acestei categorii lasă să apară numeroase similitudini nu numai în ceea ce priveşte metodele de raţionamentdar şi concluziile la care ele ajung.

27. KLOPP, ANNE-MARIE. - La répression des infractions à caractère sexuel en Allemagne =Represiunea infracţiunilor cu caracter sexual în Germania. În: Revue de science criminelle et de droitpénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.565-580.

Statisticile oficiale din Germania indică faptul că ansamblul infracţiunilor sexuale înregistrate a progresat puţin în 15ani, cu toate că plângerile legate de abuzurile sexuale asupra copiilor sunt mai numeroase. Totuşi, instanţele de judecatăpronunţă un număr crescut de condamnări pentru acest tip de fapte. Legea din 26 ianuarie 1998 privind lupta contrainfracţiunilor sexuale şi a altor infracţiuni periculoase a introdus obligaţia de tratament pentru autorul unei infracţiuni cucaracter sexual, recunoscut responsabil pentru actele sale şi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de peste 2ani. Scopul său este mai puţin cel de a vindeca pe condamnat, cât cel de a preveni recidiva sa, în momentul întoarcerii înlibertate. Această preocupare se apropie de cea a autorităţilor judiciare şi penitenciare franceze, în cadrul supravegheriisocio-juridice stabilite de Legea din 17 iunie 1998.

28. LAMEYRE, XAVIER. - Du régime pénal spécial appliqué, en France, aux auteurs d'infractionssexuelles = Despre regimul penal special aplicat, în Franţa, autorilor de infracţiuni sexuale. În: Revuede science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.547-566.

De aproximativ 20 de ani, în acelaşi timp cu permisiunea de a stabili un statut juridic pentru victimă şi, în special,pentru victima minoră, legiuitorul francez a votat dispoziţii vizând prevenirea şi reprimarea mai eficientă ainfracţiunilor sexuale. În toate stadiile procedurii penale au fost introduse norme specifice rezervate autorilor deinfracţiuni sexuale. Acest ansamblu reprezintă un veritabil regim penal special care derogă de la normele comune înmaterie de urmărire în timp (prescripţie suspendată pe timpul minorităţii) şi în spaţiu (dezvoltarea extrateritorialităţii),de penalităţi (crearea unei supravegheri socio-judiciare), cât şi de execuţie şi aplicare a pedepselor (expertizaobligatorie, termen de reabilitare prelungit). După părerea autorului, existenţa unui astfel de regim de excepţie obligă peorice democrat să-şi pună întrebări asupra sensului care este luat astăzi de represiunea acestui tip de infracţiuni.

29. LUPARIA, LUCA. - Sondages d'opinion et justice pénale dans l'ère télématique: Une analysecomparative = Sondajele de opinie şi justiţia penală în era telematică: O analiză comparativă. În: Revuede science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.781-790.

Sondajele de opinie, graţie posibilităţilor oferite de noile mijloace telematice, trăiesc astăzi, o perioadă de maredezvoltare. Această nouă dimensiune dă ocazia de a se încerca o analiză sistematică a aplicaţiilor posibile în domeniulpenal. Studiul vizează să verifice, printr-o abordare comparativă, modul în care sondajele de opinie pot constitui uninstrument valabil pentru judecătorul penal şi pentru părţi.

30. PADOVA, YANN. - Un aperçu de la lutte contre la cybercriminalité en France = Vedere deansamblu asupra luptei împotriva criminalităţii informatice, în Franţa. În: Revue de science criminelle etde droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.765-780.

Articolul analizează dificultăţile de ordin procedural pe care le ridică fenomenul criminalităţii informatice. Suntanalizate instrumentele de care dispun ofiţerii de poliţie judiciară în căutarea probelor comiterii de infracţiuni, fiindprezentate răspunsurile aduse de dreptul francez. Dimensiunea internaţională a reţelelor numerice conferă delictelor şiinfracţiunilor comise o complexitate juridică deosebită, mai ales în materie de competenţă teritorială a jurisdicţiilor şi deexecutare a deciziilor lor. Soluţiile care pot fi avute în vedere se pot contura dificil la scară naţională. Prezentareainiţiativelor europene de luptă contra acestei noi forme de delincvenţă şi analiza dispoziţiilor convenţiilor ConsiliuluiEuropei asupra criminalităţii informatice furnizează câteva elemente de răspuns.

31. VOGLIOTTI, MASSIMO. - Mutations dans le champ pénal contemporain, vers un droit pénalen réseau? = Mutaţii în sfera penală contemporană, spre un drept penal în reţea? În: Revue de sciencecriminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.721-744.

În ultimii ani, specialiştii în drept penal au constatat o adâncire a decalajului între modelul oficial al dreptului penal şirealitatea sa, prezentarea unora dintre disocieri reprezentând chiar scopul articolului. Sunt puse în evidenţă un anumit



număr de metamorfoze pe care le-a suferit conceptul de incriminare, fiind avansată şi o ipoteză de interpretare a acestormutaţii.

REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ 32. BAUERREIS, JOCHEN. - L'action récursoire dans les chaînes de contrats: aspects de droitinterne et de droit international privé = Acţiunea de deschidere a recursului în lanţurile de contracte:aspecte de drept intern şi de drept internaţional privat. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris: Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.989-1003.

Autorul compară mecanismul acţiunii directe contractuale din dreptul francez cu acţiunea de deschidere a recursului îndreptul german. Este prezentat mecanismul juridic al acestei acţiuni în dreptul intern german, al cărei regim este enunţatîn paragrafele 478 şi 479 ale Codului civil german. După părerea autorului, în măsura în care regimul specific al acesteiacţiuni de recurs din dreptul german este necunoscut de legislaţiile străine, mecanismul unei astfel de acţiuni riscă să fiecompromis dacă fabricantul este stabilit în străinătate.

33. BAUERREIS, JOCHEN. - Le nouveau droit des conditions générales d'affaires = Noul drept alcondiţiilor generale de afaceri. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législationcomparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1013-1022.

În practica contractuală germană, condiţiile generale de afaceri au o importanţă crescută nu numai în cadrulcontractelor încheiate între un profesionist şi un consumator, dar şi între profesionişti. Sunt scoase în evidenţărepercusiunile majore ale reformei dreptului german al obligaţiilor asupra redactării dreptului condiţiilor generale deafaceri, autorul considerând indispensabil să prezinte anumite caracteristici şi particularităţi ale dreptului german, astfelcum ele deja existau înainte de reformă.

34. BAUERREIS, JOCHEN. - Le nouveau droit de la prescription = Noul drept al prescripţiei. În:Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. -p.1023-1032.

Unul din obiectivele principale ale reformei dreptului german al obligaţiilor a fost modernizarea şi armonizarearegulilor existente în materie de prescripţie, care au fost considerate, în mod frecvent, inadaptate la exigenţele practiciiactuale a afacerilor. Noul sistem de prescripţie din dreptul german este total diferit de cel existent în dreptul francez. Deasemenea, noutăţile aduse de reformă în materie de prescripţie se referă la termenul acesteia şi la derularea sa.

35. BENAN BENJAMIN, DJIKOULOUM. - La condition de la veuve dans le droit positif tchadiendes personnes et de la famille = Situaţia văduvei în dreptul pozitiv al persoanelor şi familiei, din Ciad.În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2002. -p.811-836.

Ideea promovării drepturilor fundamentale ale femeilor ocupă un loc important în cadrul politicilor ţărilor în curs dedezvoltare. Însă, în Africa de Nord, persistenţa unor anumite practici cutumiare reprezintă o frână în calea oricărorschimbări. Astfel, se poate observa că în majoritatea etniilor din Ciad, văduva ajunge la un statut prin care este redusă lastarea de obiect, cu riscul de a-i fi îndepărtat copilul şi nu are drepturi succesorale. Guvernul din Ciad a elaborat unproiect de Cod al persoanelor şi familiei, însă în faţa opoziţiei unor anumite medii religioase a decis suspendareaprocedurii de adoptare a textului. Astăzi, se pare că numai judecătorul încearcă să asigure apărarea drepturilor văduvei.

36. BINET, JEAN-RENÉ. - Le croissant et la balance: De quelques spécificités du droit applicableà Mayotte au crépuscule de la justice cadiale = Semiluna şi balanţa: Despre câteva particularităţi aledreptului care, la declinul justiţiei cadiale, se aplică în insulele Mayotte. În: Revue internationale de droitcomparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.-2002. - p.787-810.

La data de 20 martie 2001, prima Cameră civilă a Curţii de Casaţie din insulele Mayotte a amintit că litigiilesuccesorale între cetăţenii comorieni musulmani ţin de competenţa justiţiei musulmane. Rolul jurisdicţiilor cadiale(cadiu-judecător musulman), strict limitat la anumite chestiuni de drept civil este chemat să cunoască o profundămodificare datorită promulgării Legii 2001-616 din 2001. Atunci când unele din dispoziţiile legii vor intra în vigoare,aceştia vor înceta să aibă o funcţie jurisdicţională pentru a deveni asesori ai jurisdicţiilor de drept comun pentru litigii înprobleme ce ţin de statutul local. Organizarea justiţiei va trebui să facă obiectul unor modificări pentru a ţine cont denoile funcţii ale judecătorilor coranici. Aceasta va fi poate ocazia de a armoniza dispoziţiile specifice care se aplicăinsulelor Mayotte cu dispoziţiile specifice Noii Caledonii.

37. BOUCHE, NICOLAS. - La réforme de 1999 du droit allemand de la nationalité = Reforma dinanul 1999 a dreptului german al cetăţeniei. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société delégislation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1035-1072.

În ultimii ani, o controversă a stârnit interesul legiuitorului şi al opiniei publice din Germania şi Franţa: respectiv, locul"jus soli" şi "jus sanguinis", în dreptul cetăţeniei. Prin reforma sa din anul 1999, dreptul german, introducând unprincipiu de "jus soli", amorsează o mutaţie profundă şi o netă convergenţă cu dreptul francez. Totuşi, după părereaautorului, nu se poate rupe aşa de uşor cu principii centenare ancorate în istorie şi în mentalitatea unui popor.

38. CHALUS, DELPHINE. - Les difficultés constitutionnelles de l'abolition de la peine de mortdans la Communauté des Etats indépendants = Dificultăţile constituţionale ale abolirii pedepsei cu



moartea, în Comunitatea Statelor Independente. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris :Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1105-1133.

Consiliul Europei şi OSCE reclamă abolirea pedepsei cu moartea, ca semne ale voinţei statelor CSI de a face parte dincomunitatea democratică. Totuşi, mai mulţi factori interni, în principal constituţionali se opun punerii în conformitate apoliticii penale a acestor state cu angajamentele pe care le-au luat faţă de instituţiile europene. Printr-un joc de influenţepolitice interne şi internaţionale, cât şi prin utilizarea regulilor constituţionale a fost posibil să se procedeze la abolire înmai multe din aceste state. În schimb, dificultăţile politice şi constituţionale persistă în celelalte republici.

39. CHAMBOREDON, ANTHONY ; SCHMID, CHRISTOPH U. - Pour la création d'un "Instituteuropéen du droit": Entre une unification législative ou non législative, l'émergence d'une sciencejuridique transnationale en Europe = Pentru crearea unui "Institut european al dreptului": Între ounificare legislativă sau nelegislativă, apariţia unei ştiinţe juridice transnaţionale în Europa. În: Revueinternationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.685-708.

Legislaţiei actuale în materie de drept privat european îi lipseşte coerenţa şi eficacitatea. Articolul prezintă trei lucrărirecente care scot în evidenţă necesitatea unei reflecţii comune, iar învăţămintele care pot fi extrase se referă la concepţiaunui nou "jus commune" care ar putea remedia asemenea defecte prin crearea unei baze mai solide şi mai coerentepentru eforturile de armonizare şi codificare prezente si viitoare. Pentru ca aceste abordări legislative să devină maieficiente, autorii sugerează crearea unui "Institut European al dreptului", conform exemplului american. O astfel deinstituţie ar fi în măsură să raţionalizeze diferitele proiecte, atât universitare, cât şi legislative, pentru ca acestea să fiemai bine cunoscute şi ar putea contribui astfel, la apariţia unei ştiinţe juridice transnaţionale în Europa.

40. CHATILLON, STÉPHANE. - Droit et langue = Drept şi limbă. În: Revue internationale de droitcomparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2002. - p.687-715.

Dezvoltarea relaţiilor internaţionale îi confruntă pe jurişti şi pe lingvişti cu o diversitate de legislaţii şi limbi, fapt careprezintă numeroase avantaje, dar şi inconveniente. Această confruntare reprezintă o realitate cotidiană în dreptulfamiliei, al afacerilor şi în dreptul public, atât la nivel european, cât şi la nivel mondial. Fiecare limbă vehiculeazăconceptele sale juridice, iar un concept aparent corespunzător dintr-o altă limbă nu este întotdeauna echivalent. Ţinândcont de faptul că, pe de o parte, atunci când o aceeaşi limbă este vorbită în mai multe ţări, diversele versiuni naţionaleale acestei limbi nu sunt neapărat identice, trebuie cunoscut sensul exact al termenilor folosiţi şi eventual tradus. Pe dealtă parte, recurgerea la o terţă limbă, în special la engleză, care a devenit o "lingua franca" internaţională prezintănumeroase riscuri, acestă limbă vehiculând concepte de "common law" şi cunoscând, de altfel, "versiuni naţionale"diferite.

41. HESELER, FRANK. - Le nouveau droit du contrat d'entreprise = Noul drept al contractului deîntreprindere. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4,oct.-dec.2002. - p.1005-1012.

În ceea ce priveşte dreptul contractului de întreprindere, legiuitorul german a considerat că este suficient să corectezeimperfecţiunile, prin modificările care se referă pe de o parte, la câmpul de aplicare a dreptului contractului deîntreprindere şi pe de altă parte, la regimul său de garanţie.

42. KASIRER, NICHOLAS. - "Agapè" = "Agapè". În: Revue internationale de droit comparé. - Paris :Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.575-600.

Parabola bunului samaritean este amintită de către unii autori care susţin oportunitatea recunoaşterii datoriei juridice deajutor, fiind chiar susţinută ideea că aceasta este latentă în cadrul responsabilităţii civile. Se poate spune căreprezentarea parabolei în textele de drept se îndepărtează de concepţiile teologice ale "agapè" - milă creştinească,iubire evanghelică, caritate - şi a datoriei faţă de aproapele său, exprimate de parabolă. Autorul analizează problemaexistenţei datoriei juridice de ajutor în dreptul privat, prezentându-şi reflecţiile în ceea ce priveşte posibila reconfigurareimportantă a conceptului obligaţiei civile.

43. MATILLA, HEIKKI E.S. - "De Aequalitate latinitatis jurisperitorum": (Le latin juridique dansles grandes familles de droit contemporaines à la lumière des dictionnaires spécialisées) = "DeAequalitate latinitatis jurisperitorum": (Limba latină juridică în marile familii de drept contemporane înlumina dicţionarelor de specialitate). În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société delégislation comparée, nr.3, iul.-sep.2002. - p.717-758.

Articolul examinează valoarea limbii latine juridice în calitate de instrument de comunicare între juriştii din diverseţări. O comparaţie efectuată asupra dicţionarelor de latină juridică din diverse ţări duce la formarea unei opinii înlegătură cu valoarea internaţională a limbii latine juridice. Rezultatele unei astfel de comparaţii descrise de prezentularticol decelează diferenţe cunoscute între marile familii de drept. Acest lucru se întâmplă în cazul raporturilor dintrefamilia romano-germanică şi "common law", existând de asemenea diferenţe între ţările care aparţin unei aceleaşifamilii. De asemenea, autorul propune redactarea unui dicţionar internaţional de latină juridică.

44. MIGNOT, MARC. - Le partenariat enregistré en droit international privé = Parteneriatulînregistrat în dreptul privat. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législationcomparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.601-656.

Prin intermediul parteneriatului înregistrat, numeroase ţări din Europa oferă, astăzi, cuplurilor heterosexuale şihomosexuale, un nou cadru juridic. În diferite ţări, există diverse forme de parteneriat: parteneriat deschis tuturorcuplurilor, instituind o nouă formă de uniune personală sau cel care este rezervat cuplurilor homosexuale şi, în mod clar,



legat de căsătorie. Într-un caz, legea franceză asupra Pactului civil de solidaritate intră în conflict cu o lege străinăechivalentă, iar în celălalt, legea franceză asupra căsătoriei intră în conflict cu o lege străină care consacră căsătoriaîntre homosexuali.

45. NOZAWA, MASAMICHI. - Le transfer de propriété à titre de garantie en droit français et endroit japonais = Transferul de proprietate cu titlu de garanţie în dreptul francez şi în dreptul japonez. În:Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. -p.657-684.

În prezent, unul din fenomenele cele mai semnificative, în Franţa, în domeniul dreptului garanţiilor, îl reprezintăutilizarea proprietăţii în calitate de garanţie. Autorul face referire la operaţiunea de "fiducie-sureté" (fiducie-garanţie),care reprezintă un contract prin care un debitor înstrăinează un bun al creanţierului, în scopul garantării unei creanţe, cusarcina pentru creanţier, de a retransfera bunul, atunci când garanţia nu mai are motive să intervină. După lungidezbateri între jurişti, doctrinele şi jurisprudenţa contemporană sunt aproape unanime în ceea ce priveşte problemelecare decurg din tipul de garanţie. Autorul consideră că experienţa dreptului japonez ar putea furniza în această privinţă,informaţii utile dreptului francez.

46. OBERTO, GIACOMO. - La géstion de l'urgence dans le procès civil italien = Gestionareaurgenţei în procesul civil italian. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législationcomparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.709-736.

Articolul încearcă să schiţeze un tablou al măsurilor care asigură, în dreptul italian, o protecţie împotriva pericoluluicare decurge din inevitabilele întârzieri legate de lentoarea procedurilor ordinare. Sunt enumerate măsurile provizoriicare au un domeniu de aplicare general şi sunt citate cele care au un domeniu de aplicare specific.

47. RANIERI, FILIPPO. - La nouvelle partie générale du droit des obligations = Noua partegenerală a dreptului obligaţiilor. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société delégislation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.941-958.

Data de 1 ianuarie 2001 poate fi considerată - o dată istorică pentru dreptul civil german. O dată cu reforma dreptuluiobligaţiilor, s-a refăcut, în totalitate, o parte esenţială a Codului Civil german din 1900. Legiuitorul german s-a referitatât la regulile Convenţiei de la Viena, în materie de vânzare internaţională a mărfurilor, cât şi la principiile dreptuluieuropean al contractelor ale comerţului internaţional. Alături de Codul Civil olandez din 1992, dreptul german alcontractelor şi obligaţiilor ar putea servi drept model în cadrul discuţiilor din anii viitori privind un drept european alcontractelor.

48. ROSCH, WOLFGANG. - Le nouveau droit de la vente: présentation générale = Noul drept alvânzării: prezentare generală. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législationcomparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p. 969-988.

Obiectivul prezentului studiu este cel de a face să reiasă principiile directoare ale noului regim al vânzării. Articolul sereferă la influenţele comunitare pe care le-a suferit dreptul comun al vânzării şi prezintă câteva reguli speciale care seaplică numai vânzării de bunuri de consum.

49. ROY, ALAIN. - Le partenariat civil, d'un continent à l'autre = Parteneriatul civil, de la uncontinent la altul. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée,nr.3, iul.-sept.2002. - p.759-786.

În numele liberei alegeri şi al egalităţii, cuplurile de acelaşi sex revendică din ce în ce mai deschis, dreptul la căsătorie.Pentru moment, numai Olanda a reţinut această soluţie. Împarţite între tendinţele liberale şi conservatoare, majoritateastatelor au optat mai curând pentru o soluţie apropiată, instituind ceea ce, astăzi, este cunoscut sub denumirea de"parteneriat civil". Prezentul studiu comparativ îşi propune să pună în lumină caracteristici proprii unui număr de patruregimuri de parteneriat civil, împărţite pe două continente: "Pactul civil de solidaritate" francez, "Coabitarea legală"belgiană, "Civil Union" din statul Vermont (SUA) şi "Domestic Partnership" din provincia Noua Scoţie din Canada.Studiul pune în lumină diferenţele care există între regimurile de parteneriat civil, atât în ceea ce priveşte cadrul deorganizare, cât si efectele juridice care rezultă.

50. RUFFINI GANDOLFI, MARIA LETIZIA. - Problèmes d'unification du droit en Europe etCode européen des contrats = Probleme privind unificarea dreptului în Europa şi Codul european alcontractelor. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4,oct.-dec.2002. - p.1075-1103.

De mai mult timp, problema unificării, la nivel european, a dreptului contractelor face subiectul unei dezbateri aprinse.Intrând în miezul acesteia, articolul pune în discuţie actualitatea anumitor argumente care continuă să fie împotrivarecursului la calea legislativă ca instrument al acestei unificări. Această premisă permite să se treacă la examinareaanteproiectului de Cod European al contractelor elaborat de un grup internaţional de jurişti, reuniţi în Academiaspecialiştilor în drept privat europeni de la Pavie. Trăsăturile caracteristice ale acestui text sunt prezentate, mai întâi, înraport cu structura sa, punând în evidenţă, printre altele, tipologia regulilor sale, diferenţiate cu bună ştiinţă, atât deprincipiile, cât şi de regulile din codurile naţionale.

51. SCHNEIDER, WINFRIED-THOMAS. - La codification d'institutions prétoriennes =Codificarea instituţiilor pretoriene. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris: Société delégislation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.959-968.



Legiuitorul german care trebuie să adapteze dreptul german la directivele europene a profitat de reformă, pentru acodifica un anumit număr de instituţii pretoriene, dezvoltate de-a lungul unui secol. El integrează în Codul Civil germantrei instituţii pretoriene care conservă caracterul lor specific, în cadrul noului text: este vorba de responsabilitateaprecontractuală, rezilierea extraordinară a contractelor cu executare succesivă şi de dispariţia bazei contractuale, teoriecunoscută, în Franţa, sub numele de impreviziune.

52. WITZ, CLAUDE. - Pourquoi la réforme et pourquoi s'y intéresser en France? = De ce reformăşi de ce să fie interesată Franţa? În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législationcomparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.935-940.

La data de 1 ianuarie 2002 a intrat în vigoare, în Germania, reforma cea mai importantă pe care BGB (Codul CivilGerman), a cunoscut-o într-un secol de existenţă. După părerea autorului, reforma germană merită să fie cunoscută înFranţa din diverse motive, fiind un exemplu reuşit de revizuire parţială a Codului vechi. BGB este redinamizat pentrusecolul XXI, iar autorul ne invită să-l descoperim graţie rapoartelor care sunt prezentate în numărul 4 al revistei "Revueinternationale de droit comparé", expuneri prezentate la Colocviul franco-german, dedicat noului drept german alobligaţiilor şi impactului reformei în relaţiile de afaceri franco-germane.

53. WITZ, CLAUDE. - Remarques conclusives = Concluzii. În: Revue internationale de droit comparé.- Paris : Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1033-1034.

Sunt prezentate consideraţiile generale ale autorului pe marginea expunerilor făcute în cadrul zilelor franco-germane.Autorul speră ca între juriştii germani şi cei din alte ţări europene să existe un dialog care să fie pe viitor uşurat, atuncicând se va discuta despre chestiuni care se referă la dreptul obligaţiilor, materie situată în centrul celor două sistemejuridice.

54. ZOLLER, ELISABETH. - La justice comme contre-pouvoir: regards croisés sur les pratiquesaméricaines et françaises = Justiţia ca contra-putere: practici americane şi franceze. În: Revueinternationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.559-574.

Justiţia este una din cele trei puteri ale statului, atât în SUA, cât şi în Franţa. În SUA, justiţia este o contra-putere depeste două secole. După părerea autorului, văzut din Franţa, acest statut prestigios este dorit ca model. În Franţa eraexclusă o asemenea funcţie a justiţiei, rolul de contra-putere, fiindu-i refuzat, în mod expres, de articolele 10 şi 13 aleLegii din 16-24 august 1790. Autorul se referă la aspecte legate de bazele ,şi consecinţele acestui statut, princompararea celor două justiţii, franceză si americană.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL 55. FAUVARQUE-COSSON, BÉNÉDICTE. - Faut-il un Code civil européen? = Este necesar un CodCivil European? În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.463-480.

Proiectul de Cod Civil European duce la dezbateri şi suscită numeroase critici. Articolul propune o dezbatere pe temadacă este necesar sau nu un Cod Civil European.

56. GUTMANN, DANIEL. - La fonction sociale de la doctrine juridique = Funcţia socială a doctrineijuridice. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.455-462.

Autorul propune o nouă lectură a operei lui François Gény, în special a lucrării "Metode de interpretare şi surse îndreptul privat pozitiv". În volumul ce este comentat pot fi găsite o multitudine de aspecte noi şi profunde, fiindprezentate principalele orientări ale operei lui François Gény, iar autorul îşi pune întrebarea dacă cercetarea ştiintificăliberă constituie un model filozofic pertinent pentru aceasta epocă.

57. LAGARDE, XAVIER. - Aspects civilistes des relations individuelles de travail = Aspecte de dreptcivil în relaţiile individuale de muncă. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.435-453.

Pornind de la faptul că, de câţiva ani, referirile la Codul Civil, mai ales la art. 1134 sunt din ce în ce mai numeroase înjurisprudenţa Camerei sociale a Curţii de Casaţie din Franţa, această reîntoarcere la dreptul comun este considerată cafiind destul de neobişnuită, din moment ce dreptul muncii şi-a recâştigat autonomia de mai mult timp. Autorul încearcăo descriere în termeni "civilişti" a regimului actual al contractului de muncă.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN 58. BOSSE-PLATIERE, ISABELLE. - Le Parlement Européen et les rélations extérieures de laCommunauté Européenne après le Traité de Nice = Parlamentul European şi relaţiile externe aleComunităţii Europene după Tratatul de la Nisa. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris :Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.527-554.

Anumite dispoziţii ale Tratatului de la Nisa influenţează direct situaţia instituţională a Parlamentului European încadrul relaţiilor externe ale Comunităţii. Astfel, lărgirea competenţelor comunitare în materie comercială şi decooperare cu statele-terţe nu a mers întotdeauna împreună cu revalorizarea rolului Parlamentului şi reprezintă un factorde creştere a deficitului democratic. Definitivarea statutului contencios al Parlamentului, revizuirea art.300, §2, alin.2 şi3 demonstrează voinţa redactorilor Tratatului, de a armoniza anumite proceduri în materie externă. Apare, astfel, un nouechilibru între instiţutiile comunitare.



59. CASSIA, PAUL. - Contrats publics et principe communautaire d'égalité de traitement =Contractele publice şi principiul comunitar al egalităţii de tratament. În: Revue trimestrielle de droiteuropéen. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.413-449.

Principiul comunitar al egalităţii de tratament contribuie la asigurarea eficienţei concurenţei în dreptul contractelorpublice. Studiul propune o sinteză a jurisprudenţei prin care Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat careerau sursele principiului egalităţii în procesul de atribuire al contractelor publice şi implicaţiile principiului, pentruputerile publice.

60. ICARD, PHILIPPE. - Le principe de précaution: exception à l'application du droitcommunautaire? = Principiul precauţiei: o excepţie de la aplicarea dreptului comunitar? În: Revuetrimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.471-498.

Principiul precauţiei introdus în sistemul juridic comunitar prin "Tratatul asupra Uniunii Europene" şi care-şi areoriginea în dreptul german a fost foarte repede aplicat, în cazul afacerilor legate de domeniul sănătăţii publice (de ex.encefalopatia spongiformă bovină) sau care pun în evidenţă riscurile ecologice (centrale nucleare, poluare atmosferică).Instanţele comunitare trebuie să ţină cont de acest principiu, ce nu poate fi evitat din momentul în care, o invenţieştiinţifică face să existe un risc potenţial pentru persoane, faună sau floră. Principiul precauţiei provoacă două tipuri derăspunsuri juridice, confruntat fiind cu incertitudinile ştiinţifice. Fie se ţine cont de el, atunci când se elaboreazănormele comunitare, fie în situaţie de urgenţă, el permite instituţiilor comunitare să instituie un regim derogatoriu şitemporar.

61. MOAL-NUYTS, CAROLE. - Le transfert des données à caractère personnel vers les Etats-Unisconformément au droit européen = Transferul de date cu caracter personal spre Statele Unite înconformitate cu dreptul european. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.451-470.

Studiul examinează în ce măsură societăţile europene (fie că sunt filiale ale societăţilor americane sau altele) pottransfera date cu caracter personal spre SUA, conform dreptului european. Pentru a se conforma prevederilor Directivei95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte datele cu caracter personal, întreprinderile care dorescsă transfere date spre SUA au mai multe opţiuni. Studiul procedează la examinarea celor două sisteme principale: "SafeHarbor" şi "Clauzele contractuale-tip". În virtutea Directivei, statele membre sunt obligate să vegheze ca transferul dedate cu caracter personal spre o terţă ţară să nu aibă loc decât dacă ţara în cauză asigură un nivel de protecţie adecvat.



CĂRŢI RECENT ACHIZIŢIONATE DE BIBLIOTECACONSILIULUI LEGISLATIV

- Bibliografie indexată*-

1 - ANGHEL, ION M. - Subiectele de drept internaţional / Prof.univ.dr. Ion M. Anghel. - Ediţia a 2-arevăzută şi adăugită. - Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2002. 456 p. Bibliogr. p. 445. ISBN 973-588-061-X :200000 lei.

SUBIECT: drept internaţional; subiectele dreptului internaţional; personalitate juridică internaţională; stat; organizaţieinternaţională; societate transnaţională

341.2/A58

2 - BAIAS, FLAVIUS A. ; DUMITRACHE, BOGDAN; NICOLAE, MARIAN. - Regimul juridic alimobilelor preluate abuziv / Flavius A. Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae. - ediţia a 2-arevăzută şi adăugită. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. Vol. 1: Legea nr.10/2001 comentată şi adnotată /Flavius A. Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae. - ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. - Bucureşti :Editura Rosetti. - 2002. - 328 p. - ISBN 973-8378-14-1 : 160000 lei.

SUBIECT: România; drept civil; proprietate; Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv înperioada 6.03.1945-22.12.1989

347.235/B18

3 - BOCŞAN, MIRCEA-DAN. - Practică testamentară: Jurisprudenţă română 1865-2001 / dr. MirceaDan Bocşan. - Bucureşti: Editura Rosetti, 2002. 366 p. Bibliogr. p. 9. Index. ISBN 973-8378-01-X: 190000 lei.

SUBIECT: România; drept civil; drept procesual civil; dreptul familiei; drept succesoral; testament; jurisprudenţă 347.67(498)/B61

4 - BUNECI, PETRE. - Partea responsabilă civilmente în procesul penal / Lector univ.dr. Petre Buneci. -Bucureşti : Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2002. 134 p. Bibliogr. p. 133. ISBN 973-582-573-2 :57600 lei.

SUBIECT: drept procesual penal; răspundere civilă; jurisprudenţă 343.13/B92

5 - CARAIANI, GHEORGHE; DIACONU, GELU ŞTEFAN. - Tariful vamal integrat: Reglementărişi mod de utilizare / Caraiani Gheorghe, Diaconu Gelu Ştefan. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002.200 p. Bibliogr. p.199. ISBN 973-588-428-3 : 250000 lei.

SUBIECT: Uniunea Europeană; drept comunitar; Uniunea Vamală Europeană; integrare europeană; România; tarifvamal integrat comunitar (TARIC); tarif vamal integrat român (TARIR)

342:339.543/C23

6 - CHIUZBAIAN, GAVRIL IOSIF. - Sistemul puterii judecătoreşti: Organizare şi funcţionare / Dr.Gavril Iosif Chiuzbaian; Cuvânt de îndemn la lectură de prof.univ.dr. Ioan Muraru. - Bucureşti : EdituraContinent XXI, 2002. 431 p. Bibliogr. p. 366. ISBN 973-9330-26-6 : 190000 lei.

SUBIECT: România; organizare judecătorească; istoria dreptului; autoritate judecătorească; Ministerul Public; ConsiliulSuperior al Magistraturii; magistrat; statutul magistraţilor; avocat; notar public; jurisconsult; executor judecătoresc; Curtea deConturi; Curtea Constituţională; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; Curtea Europeană de Justiţie; Curtea Internaţională deJustiţie

347.97/C46

7 - Codul familiei: Decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Decizii ale Curţii Constituţionale:Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie / Ediţie îngrijită şi adnotată de: judecător Adina Nicolae, lector univ.Marian Nicolae. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 406 p. Index. ISBN 973-85480-5-5: 120000 lei.

SUBIECT: România; drept civil; dreptul familiei; codul familiei; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; CurteaConstituţională, decizii; Curtea Supremă de Justiţie; jurisprudenţă; legislaţie

347.6(498)(094.4)/C60

* Lucrare realizată de Eliza ORBESCU, expert la Consiliul Legislativ



8 - Codul penal. Codul de procedură penală: Hotărâri ale C.E.D.O.: Decizii ale CurţiiConstituţionale: Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie: Acte normative privind graţierea / Ediţieactualizată (la 12 noiembrie 2002), îngrijită şi adnotată de judecător dr. Dan Lupaşcu. - ediţia a 4-a. -Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 496 p. Index. ISBN 973-8378-19-2 : 176000 lei.

SUBIECT: România; drept penal; cod penal; cod de procedură penală; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; CurteaConstituţională, decizii; Curtea Supremă de Justiţie

343(498)(094.4)/C60

9 - Codul penal: Codul de procedură penală / Lucrare adnotată şi îngrijită de Forina Şerban. - ediţia a 3-a.Bucureşti: Editura ALL BECK, 2002. 530 p. - (Codices). Index. ISBN 973-655-163-6 : 199000 lei.

SUBIECT: România; drept penal; cod penal; cod de procedură penală; 343(498)(094.4)/C60

10 - COJOCARU, OCTAVIAN; FRĂTEANU, RUXANDRA. - Legislaţie privind sănătatea publică /Octavian Cojocaru, Ruxandra Frăteanu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 1496 p. ISBN 973-588-426-7200000 lei.

SUBIECT: România; drept public; sănătate; legislaţie 342:614/C61

11 - COMĂNIŢĂ, GHEORGHE. - Partajul judiciar / Dr. Gheorghe Comăniţă. - Bucureşti: EdituraLumina Lex, 2002. 328 p. ISBN 973-588-464-X : 200000 lei. SUBIECT: România; drept civil; drepturi reale; proprietate; partaj judiciar 347.23/C63

12 - CONDOR, IOAN; CRISTEA CONDOR, SILVIA. - Drept vamal şi fiscal / Prof.univ.dr.Ioan Condor,lector univ.dr. Silvia Cristea Condor. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 308 p. ISBN 973-588-447-X :170000 lei.

SUBIECT: România; drept public; drept vamal; regim vamal; Acordul general pentru tarife şi comerţ; acorduri şi tratateinternaţionale; Organizaţia Mondială a Comerţului; Comunitatea Europeană; Asociaţia Europeană a Liberului Schimb; AcordulCentral European de Comerţ Liber; drept fiscal; impozit; persoană juridică; persoană fizică; procedură fiscală

342:339.543/C64

13 - CONSTANTINESCU, MIHAI; AMZULESCU, MARIUS. - Drept contencios constituţional:Sinteză / Prof.univ.dr. Mihai Constantinescu, asist.univ.drd. Marius Amzulescu. - Bucureşti : EdituraFundaţiei "România de Mâine", 2002. 100 p. Antetitlu : Universitatea "Spiru Haret". Facultatea de drept.Bibliogr. p. 100. ISBN 973-582-531-7 : 52800 lei.

SUBIECT: România; drept constituţional; Curtea Constituţională; constituţie; constituţionalitatea legilor; revizuireconstituţională; partid politic; preşedinţie

342.565.2/C66

14 - CREŢU, VASILE. - Drept internaţional public / Prof.univ.dr. Vasile Creţu. - Ediţie revăzută şiadăugită. - Bucureşti : Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2002. 344 p. Antetitlu: Universitatea"Spiru Haret". Facultatea de drept. Bibliogr. p. 340. ISBN 973-582-569-4 : 86800 lei.

SUBIECT: drept internaţional public; stat; organizaţie internaţională; cetăţenie; regimul juridic al străinilor; drepturileomului; teritoriu; drept diplomatic; drept consular; tratat internaţional; răspundere internaţională; drept umanitar; drept penalinternaţional

341.1/.8/C85

15 - CRISTEA, SILVIA; STOICA, CAMELIA. - Drept comercial: Pentru colegii economice / Lectoruniv.dr. Silvia Cristea, lector univ.dr. Camelia Stoica. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 256 p.Bibliogr. la sfârşitul capitolelor. ISBN 973-588-424-0 : 150000 lei.

SUBIECT: fapte de comerţ; comerciant; societate comercială; obligaţii comerciale; contract comercial; arbitrajcomercial; cambie; bilet la ordin; cec

347.7/C87

16 - DELEANU, ION. - Părţile şi terţii: Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice: Repere /Prof.univ.dr. Ion Deleanu. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 285 p. ISBN 973-8378-13-3 : 152000 lei.

SUBIECT: drept civil; contract; convenţie; terţ; opozabilitate; act juridic; obligaţii civile; publicitate; drepturi reale;dreptul proprietăţii intelectuale; persoană fizică; persoană juridică

347.75/D28

17 - DEYSINE, ANNE. - Justiţia în Statele Unite ale Americii / Anna Deysine; traducere de Cristiana Crăciunescu.- Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 151 p. - (Ce ştiu ?). Bibliogr. p. 147. ISBN 973-8378-10-9 70000 lei.

SUBIECT: SUA; justiţie; organizarea şi administrarea justiţiei; Curtea Supremă; common law; drept comparat 347.97(73)/D35



18 - DIACONU, ION. - Tratat de drept internaţional public / Dr. Ion Diaconu. - Vol.1 / Dr. Ion Diaconu.- Bucureşti :Editura Lumina Lex. - 2002. - 512 p. - Bibliografie la sfârşitul capitolelor. - ISBN 973-588-542-5 250000 lei.

SUBIECT: drept internaţional public; tratat; cutumă; codificare; suveranitate naţională; subiectele dreptuluiinternaţional; organizaţie internaţională; drept umanitar; persoană fizică

341.1/.8/D36

19 - DIACONU, NICOLETA. - Drept internaţional privat : Curs universitar / Dr. Nicoleta Diaconu.Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2002. 328 p. ISBN 973-588-526-3 : 200000 lei.

SUBIECT: drept internaţional privat; conflict de legi; persoană fizică; persoană juridică; norme conflictuale 341.9/D36

20 - Dicţionar Macmillan de economie modernă / Coordonator pentru versiunea în limba română prof.univ.dr.Sorica Sava. - Bucureşti: Editura Codecs, 1999. 495 p. Index. ISBN 973-98491-4-8 : 300000 lei.

SUBIECT: economie; dicţionar 33(038)/D39

21 - Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene / Ediţie îngrijită şi prefaţă de ValentinConstantin. - ediţia a 2-a. - Iaşi : Editura Polirom, 2002. 520 p. Index. ISBN 973-683-956-7 319000 lei.

SUBIECT: drept comunitar; Comunitatea Europeană; Uniunea Europeană; Tratatul de la Maastricht; Tratatul de laAmsterdam; Tratatul de la Nisa; Acordul de la Schengen

341.217(4)UE/D61

22 - DUCULESCU, VICTOR; CĂLINOIU, CONSTANŢA; DUCULESCU, GEORGETA. - Dreptconstituţional comparat: Tratat / Prof.univ.dr. Victor Duculescu, prof.univ.dr. Constanţa Călinoiu,Georgeta Duculescu. - ediţia a 3-a revăzută şi adăugită. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. vol.1+2 :688, 528 p. ISBN 973-588-560-3 : vol.1+2 = 350000 lei.

SUBIECT: drept constituţional; drept comparat constituţional; regim politic; sistem constituţional; regim prezidenţial;regim parlamentar; tranziţie; constituţie

342.1/.6:340.5/D86

23 - DUŢU, MIRCEA. - Dicţionar de drept privat / Prof.univ.dr. Mircea Duţu. - ediţia a 2-a. -Bucureşti: Editura Mondan, 2002. 895 p. Bibliogr. p. 883. Index. ISBN 973-8348-03-X : 600000 lei.

SUBIECT: drept privat; dicţionar 347(038)/D97

24 - FLORESCU, GRIGORE; BAMBERGER, ZAIRA; SABĂU, MIRELA. - Arbitrajul comercial înRomânia / Prof.univ.dr. Grigore Florescu, asist.univ. Zaira Bamberger, asist univ. Mirela Sabău. -Bucureşti: Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2002. 224 p. Antetitlu: Universitatea"Spiru Haret".Facultatea de drept. Bibliogr. p. 155. ISBN 973-582-577-5 : 68000 lei.

SUBIECT: arbitraj comercial; drept comercial; drept comercial internaţional; convenţie arbitrală; procedură arbitrală;hotărâre arbitrală; Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

341.9:347.769/F68

25 - GHINEA, DAN. - Enciclopedia geografică a României / Dan Ghinea. - ediţia a 3-a revăzută şi adăugită. -Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002. 1456 p. Bibliogr. p. 1452. ISBN 973-45-0396-0: 450000 lei.

SUBIECT: România; enciclopedie; geografie; istorie; economie 914.98(031)/G51

26 - HANGA, VLADIMIR. - Mic dicţionar juridic / Prof.univ.dr. Vladimir Hanga. - Bucureşti EdituraLumina Lex, 1999. 208 p. Bibliogr. p. 208. ISBN 973-588-185-3 : 50000 lei.

SUBIECT: dicţionar; drept 34(038)/H22

27 - IANCU, GHEORGHE. - Drept constituţional şi instituţii politice / Dr. Gheorghe Iancu. - Bucureşti:Editura Lumina Lex, 2002. 464 p. Bibliografie la sfârşitul capitolelor. ISBN 973-588-545-X : 200000 lei.

SUBIECT: România; drept constituţional; constituţie; constituţionalitatea legilor; drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor;partid politic; stat; drept administrativ; sistem electoral; Parlament; putere executivă; putere judiciară; preşedinţie; CurteaConstituţională;

342.3/I-25

28 - IONESCU, CRISTIAN. - Studii de drept constituţional / Prof.univ.dr. Cristian Ionescu. -Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001. 292 p. ISBN 973-588-370-8 : 120000 lei.

SUBIECT: drept constituţional; suveranitate naţională; reprezentare; separaţia puterilor; stat; Parlament; putereexecutivă; preşedinţie; Curtea Constituţională; istorie; constituţie; sistem constituţional

342/I-68



29 - LAZĂR, VALERICĂ. - Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală / Conf.univ.dr. ValericăLazăr. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 208 p. Bibliogr. p. 193. ISBN 973-588-440-2 : 150000 lei.

SUBIECT: România; dreptul proprietăţii intelectuale; drept de autor; invenţie; drept penal; infracţiune; drept comparat; 347.77/L32

30 - MATEI, HORIA C.; NEGUŢ, SILVIU; NICOLAE, ION. - Statele lumii de la A la Z / Horia C.Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae; Cuvânt înainte: acad. Mircea Maliţa. - ediţia a 8-a. - Bucureşti : EdituraMeronia, 2002. 704 p. : h. ISBN 973-8200-12-1 : 175000 lei.

SUBIECT: enciclopedie; statele lumii; geografie; economie; istorie 91(100)(031)/M47

31 - MATEI, HORIA C. - Statele lumii: Mică enciclopedie de istorie / Horia C. Matei. - ediţia a 2-arevizuită şi actualizată. - Bucureşti : Editura Meronia, 2002. 552 p. ISBN 973-8200-11-3 : 155000 lei.

SUBIECT: enciclopedie; statele lumii; istorie; organizaţie internaţională; România; relaţii diplomatice 91(100)(031)(091)/M47

32 - MAZILU, DUMITRU. - Tratat privind teoria şi practica negocierilor / Prof.univ.dr. DumitruMazilu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 480 p. Bibliogr. p. 435. ISBN 973-588-546-8 : 250000 lei.

SUBIECT: drept internaţional; istorie; drept diplomatic; diplomaţie; negociere 341.24/M53

33 - MIDDLETON, KENT R.; TRAGER, ROBERT; CHAMBERLIN, BILL F. - Legislaţia comunicăriipublice / Kent R. Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin; traducere de Mălina Iordan; prefaţă de IoanStanomir. - Iaşi: Editura Polirom, 2002. 248 p. - (Collegium. Media). Index. ISBN 973-683-857-9 : 129000 lei.

SUBIECT: SUA; drept public; drept constituţional; dreptul media; comunicare publică; drepturile omului; libertatea presei;calomnie; proprietate intelectuală; publicitate; mass-media; acces la informaţie; informaţie clasificată; audiovizual; Internet

342.732(73)/M66

34 - MIHĂILĂ, MARIAN; STAN, DAN; SUCIU, CARMEN. - Drept instituţional comunitar / Lector univ.drd.Marian Mihăilă, asist.univ. Dan Stan, asist.univ. Carmen Suciu ; [Prefaţa] "Argumentum 2002" de prof.univ.dr. VictorDuculescu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 336 p. Bibliogr. p. 332. ISBN 973-588-427-5 : 250000 lei.

SUBIECT: competenţă; Comunitatea Europeană; Uniunea Europeană; sistem instituţional; drept comunitar; drept intern;competenţe; protecţia mediului; Tratatul de la Nisa; extindere

341.217(4)UE/M69

35 - POPA, EUGEN. - Mari instituţii ale dreptului administrativ: Curs universitar / Prof.univ.dr.Eugen Popa. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 472 p. ISBN 973-588-252-5 : 350000 lei.

SUBIECT: România; drept administrativ; administraţie publică locală; primărie; prefectură; funcţionar public; contractadministrativ; act juridic administrativ

342.9/P79

36 - POPESCU, ALEXANDRU. - România şi cele trei războaie mondiale în arhive diplomaticegermane şi austriece / Alexandru Popescu; cuvânt înainte de Ion Bulei. - Iaşi: Institutul European, 2002.376 p. - (Secolul XX; 16). Index. ISBN 973-611-212-8 : 180000 lei.

SUBIECT: România; istorie; politică; diplomaţie; Austria; Germania 327.8/P81

37 - POPESCU, SORIN; ŢĂNDĂREANU, VICTORIA. – Probleme actuale ale tehnicii legislative:Lucrare apărută sub egida Consiliului Legislativ / Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu; Prefaţă de dr. DragoşIliescu. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 544 p. Bibliogr. p. 537 . ISBN 973-588-593-X : 300000 lei. SUBIECT : drept; tehnică legislativă; act normativ; limbaj legislativ; codificare legislativă; publicitatea normei juridice;republicare; rectificare; drept comparat; Consiliu Legislativ; Monitorul Oficial; legislaţie 340.11/P81

38 - PREDA, MIRCEA. - Autorităţile administraţiei publice: Sistemul constituţional român /Prof.univ.dr. Mircea Preda. - ediţia a 2-a, revăzută şi actualizată pe baza legislaţiei în vigoare. - Bucureşti:Editura Lumina Lex, 2002. 670 p. ISBN 973-588-452-6 : 200000 lei.

SUBIECT: România; drept constituţional; drept administrativ; administraţie publică centrală; preşedinţie; guvern; minister;autoritate administrativă independentă; administraţie publică locală; instituţii publice; regie autonomă; asociaţie; fundaţie; legislaţie

342.9/P90

39 - RIZESCU, GHEORGHE. - Diplomaţia parlamentară: Rolul ei în soluţionarea problemelorinternaţionale / Dr. Gheorghe Rizescu. - Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2000. 384 p. Bibliogr. p.372.ISBN 973-588-301-5 : 80000 lei.

SUBIECT: Parlament; diplomaţie parlamentară; drept internaţional; drept comparat; România 342.53/R60



40 - SCĂUNAŞ, STELIAN. - Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar /Stelian Scăunaş. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2002. 276 p. - (Juridica. Studii juridice). Bibliogr.p.229. ISBN 973-655-156-3 : 129000 lei.

SUBIECT: drept internaţional; drept umanitar; răspundere internaţională; răspunderea statelor; drept penal internaţional;crime de război; crimă contra umanităţii; Curtea Penală Internaţională

341.4/S32

41 - STRETEANU, FLORIN; CHIRIŢĂ, RADU. - Răspunderea penală a persoanei juridice / FlorinStreteanu, Radu Chiriţă. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 222 p. Bibliogr. p. 211. ISBN 973-8378-16-8 :136000 lei.

SUBIECT: drept penal; răspundere penală; persoană juridică; drept comparat; drept comunitar 343.2/S90

42 - ŞTEFĂNESCU, ION TRAIAN. - Dreptul muncii: [curs universitar] / Ion Traian Ştefănescu. -ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 664 p. - (Curs universitar).ISBN 973-588-285-X : 300000 lei.

SUBIECT: România; dreptul muncii 349.2/S82

43 - TĂBÂRCĂ, MIHAELA. - Excepţiile procesuale în procesul civil / Judecător dr. Mihaela Tăbârcă.- Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 268 p. Bibliogr. p. 247. ISBN 973-99959-4-2 : 150000 lei.

SUBIECT: drept procesual civil; excepţie procesuală; jurisprudenţă 347.91/T11

44 - ŢICLEA, ALEXANDRU. - Dreptul muncii : Culegere de practică judiciară / Alexandru Ţiclea. -Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 252 p. ISBN 973-99959-8-5 : 165000 lei.

SUBIECT: România; dreptul muncii; jurisprudenţă; contract individual de muncă; salarizare; concediu de odihnă;răspundere materială; accident de muncă; carnet de muncă; contract colectiv de muncă; conflict de muncă

349.2/T58

45 - ŢIGĂNAŞU JĂNICĂ, ARION. - Garantarea dreptului la apărare: Aspecte teoretice, legislativeşi de practică judiciară / Dr. Arion Ţigănaşu Jănică. - Bucureşti : Aramis Print, 2002. 272 p. Bibliogr. p.240. ISBN 973-8573-07-1 : 199000 lei.

SUBIECT: drept procesual penal; drepturile omului; apărare; drept internaţional; drept comparat; constituţie; dreptconstituţional

343.1/T59

46 - ŢINCA, OVIDIU. - Drept social comunitar / Ovidiu Ţinca. - Bucureşti: Editura Lumina Lex,2002. 336 p. Bibliogr. p. 314. ISBN 973-588-453-4 : 250000 lei.

SUBIECT: drept european; Consiliul Europei; Comunitatea Europeană; dreptul muncii; drept social; drept socialeuropean; libera circulaţie a persoanelor; contract individual de muncă; egalitatea şanselor; securitatea muncii; sindicate;patronat; securitate socială

341.217(4)UE/T62

47 - UNGUREANU, OVIDIU; JUGASTRU, CĂLINA. - Manual de drept internaţional privat /Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru. - Bucureşti: Editura Rosetti, 2002. 304 p. - (Biblioteca universitarăde drept). Bibliogr. p. 286. Index. ISBN 973-85480-7-1 : 200000 lei.

SUBIECT: drept internaţional privat; conflict de legi; regimul juridic al străinilor; jurisdicţie; arbitraj internaţional 341.9/U52

48 - URWIN, DEREK W. - Dicţionar de istorie şi politică europeană 1945-1995 / Derek W. Urwin ; traducere deAreta Voroniuc. - Iaşi: Institutul European, 2000. 560 p. - (Colecţia Dicţionar; 5). ISBN 973-611-151-2 : 120000 lei.

SUBIECT: Europa; istorie contemporană; politică; dicţionar 940(038)/U87

49 - VOICU, COSTICĂ; BOROI, ALEXANDRU; SANDU, FLORIN. - Drept penal al afacerilor /Prof.univ.dr. Costică Voicu, prof.univ.dr. Alexandru Boroi, conf.univ.dr. Florin Sandu, conf.univ.dr. IoanMolnar. - Bucureşti: Editura Rosetti, 2002. 458 p. ISBN 973-8378-04-4 : 190000 lei.

SUBIECT: România; drept penal; drept penal al afacerilor; infracţiune; societate comercială; evaziune fiscală;concurenţă neloială; drept de autor; proprietate intelectuală; fond funciar; construcţii; protecţia mediului

343.5/D82

ISSN 1583-3178

Consiliul Legislativ - Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1, Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 76117 Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu Sorin Popescu Nicolae Turcu Mircea Preda

Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)Victoria Ţăndăreanu (redactor responsabil)Svetlana BaciuTudor Prelipceanu

Tipografia: R.A. “Monitorul Oficial”, str. Izvor nr. 2-4, Palatul Parlamentului, sectorul 5, Bucureşti

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doaropinii personale ale autorilor.

Documents

DEMOCRAŢIE: VIS ŞI REALITATE - Consiliul Legislativclr.ro/eBuletin/1_2003/Buletin1_2003.pdf · intim de existenţa noastră, ca subiecte într-un univers politic, marcat de conflicte