Deontologia.si.Statutul.comanKund

Universitatea “Dunărea de Jos”

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL

FUNCŢIONARILOR PUBLICI

LIVIU COMAN-KUND

Galaţi - 2011

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Facultatea de ştiinţe juridice, sociale şi politice Specializarea administraţie publică Anul II/ ID

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI I

C U P R I N S

CAPITOLUL 1 PRECIZĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA

1 1.1. Semnificaţia comună a termenului „morală” 2

1.2. Semnificaţia comună a termenului „etică” 3

1.3. Câteva consideraţii privind înţelesul comun al termenilor „morală” şi „etică” 4

1.4. Înţelesul comun actual al cuvântului deontologie 5

Întrebări de autoevaluare 6

Teste de autoevaluare

6

CAPITOLUL 2 DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE

9

2.1. Deontologia medicală 10

2.1.1. Scurt istoric 10

2.1.2. Valorile apărate de deontologia medicală actuală 12

2.1.3. Organizarea şi deontologia profesiunii medicale în România 14

2.2. Deontologia profesiunii de avocat 20

2.2.1. Valorile apărate de deontologia profesiei de avocat 20

2.2.2. Organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în România 22

2.3. Caracteristicile deontologiei actuale 27

2.4. Câteva concluzii general-valabile privind deontologia, în actualul său stadiu de dezvoltare

31



33

CAPITOLUL 3 DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

39

3.1. Consideraţii generale 40

3.1.1. Noţiunea de “funcţionar public” 40

3.1.2. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici 3.1.3. Se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici?

40 43

3.2. Deontologia magistraţilor 43

3.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor 43

3.2.2. Deontologia magistraţilor în România, potrivit reglementărilor actuale 44

3.3. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în cazul funcţionarilor din administraţia publică

51

3.3.1. Definiţia funcţionarului din administraţia publică 51 3.3.2. Profesionalizarea funcţionarilor din administraţia publică 52 3.3.3. Organizarea funcţionarilor din administraţia publică 53 3.3.4. Principiile deontologiei administrative 53 3.3.5. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică 54 3.4.6. Concluzii privind deontologia administrativă

3.4. Deontologia funcţionarilor publici în România 3.4.1. Elementele constitutive 3.4.2. Valoarea deontologică a Codului de conduită a funcţionarilor publici instituit prin

Legea nr.7/2004 3.4.3.Realităţi şi perspective ale deontologiei funcţionarilor publici

55

56 56

61 64

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI II



67

CAPITOLUL 4 STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA

72 4.1. Scurt istoric 73 4.2. Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii publici 76

4.2.1. Câteva definiţii şi precizări 76 4.2.2. Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici 79 4.2.3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici 79

4.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici 81 4.3.1. Drepturile funcţionarilor publici 81 4.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici 82

4.4. Cariera funcţionarilor publici 83 4.4.1. Recrutarea funcţionarilor publici 83 4.4.2. Promovarea funcţionarilor publici 85 4.4.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu 86

4.5. Răspunderea funcţionarilor publici 92 Întrebări de autoevaluare 95

Teste de autoevaluare 96

Anexa 1 100 Bibliografie selectivă 102 Cheia testelor de autoevaluare 103

PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 1

CAPITOLUL 1 PRECIZĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA

Organizarea sarcinilor de învăţare:

1.1. Semnificaţia comună a termenului „morală”

1.2. Semnificaţia comună a termenului „etică” 1.3. Câteva consideraţii privind înţelesul comun al

termenilor „morală” şi „etică” 1.4. Înţelesul comun actual al cuvântului deontologie

OBIECTIVE

După parcurgerea acestui capitol veţi şti:

Care este conţinutul conceptului „morală”;

Care este conţinutul conceptului „etică”;

Care este corelaţia dintre etică şi morală;

Care este înţelesul comun actual al cuvântului deontologie.



În procesul comunicării, dar mai ales în ştiinţă, rigoarea terminologică este esenţială. Cu alte cuvinte, trebuie să determinăm cât se poate de exact semnificaţia termenilor utilizaţi şi să avem grijă ca aceştia să aibă acelaşi înţeles pentru interlocutori.

Deoarece limbajul are propria sa existenţă, uneori de necontrolat, acest lucru nu este uşor de realizat, nici măcar între doctrinari, în cadrul limbajului ştiinţific specializat, motiv pentru care, autorii care vor să se facă înţeleşi acordă atenţia cuvenită precizărilor şi convenţiilor terminologice.

În ceea ce priveşte limbajul comun, este necesar să cunoaştem înţelesul termenilor potrivit dicţionarelor şi să precizăm cum ne raportăm la acest înţeles.

Iată de ce, prima noastră preocupare este de a determina semnificaţia pe care dicţionarele uzuale din România o atribuie termenilor „morală” şi „etică”. În ceea ce priveşte deontologia, întrucât formează obiectul acestei părţi a studiului nostru, nu ne vom mulţumi doar cu explicaţiile de dicţionar. În finalul capitolului vom face o scurtă prezentare a etimologiei şi a înţelesului comun actual al cuvântului deontologie.

1.1. Semnificaţia comună a termenului „morală”

Dicţionarul enciclopedic român, vol. III, editat în anul 19651, defineşte morala ca fiind forma conştiinţei sociale2 cuprinzând ansamblul normelor care reglementează comportamentul oamenilor în societate. Normele morale exprimă obligaţiile oamenilor unii faţă de alţii, precum şi faţă de o anumită clasă sau grup social, faţă de instituţii, stat, familie. Spre deosebire de drept, care asigură respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin forţa de constrângere a statului, morala asigură respectarea normelor convieţuirii umane, de obicei nescrise, prin forţa educaţiei, a tradiţiilor, a opiniei publice. În afara normelor de convieţuire, morala mai cuprinde şi relaţiile morale dintre oameni, care sunt materializarea acestor norme în conduita şi în raporturile lor reciproce. Partea cea mai importantă a acestor relaţii sunt moravurile, adică relaţiile morale cu caracter relativ stabil care caracterizează o clasă, o pătură socială, un grup social sau o societate dată. Morala mai cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor în lumina unui sistem de valori (ideal etic), exprimată în judecăţi şi în sentimente morale. În sfera moralei se cuprinde şi atitudinea individului faţă de normele morale existente în societatea dată, concordanţa sau neconcordanţa conduitei sale cu acestea.

În Dicţionarul de neologisme, editat în anul 1978, morala este definită succint, ca fiind forma conştiinţei sociale care cuprinde anumite idei, concepţii, convingeri privind normele de convieţuire şi de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei şi faţă de societate3.

1 ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE, Dicţionar enciclopedic român, vol.III. K

– P, EDITURA POLITICĂ, Bucureşti – 1965, pp.418, 419. 2 Conştiinţa socială sau conştiinţa colectivă este ansamblul credinţelor (convingerilor) şi

sentimentelor comune majorităţii membrilor unei societăţi (Durkheim). 3 F. MARCU, C. MANECA, Dicţionar de neologisme, ediţia a III-a, EDITURA ACADEMIEI

REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, Bucureşti – 1978, p.705.



Potrivit Dicţionarului enciclopedic1, vol. IV, editat în anul 2001, morala este ansamblul convingerilor, atitudinilor, sentimentelor reflectate şi fixate în principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor, societate) în funcţie de categoriile bine – rău, datorie, dreptate - nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică. În sens mai larg, morala cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală individuală2, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi sentimentele morale, moravurile, valorile morale etc. În final se afirmă că morala este sinonimă cu etica.

1.2. Semnificaţia comună a termenului „etică”

Potrivit Dicţionarului enciclopedic român, vol. II, editat în anul 19643, etica este ştiinţa despre morală, despre normele de comportare care reglementează relaţiile dintre oameni, precum şi atitudinea lor faţă de societate, de o anumită clasă, faţă de stat, patrie, familie etc. În mod tradiţional, etica este considerată o ramură a filozofiei, iar doctrinele etice au fost elaborate de obicei ca părţi ale unor sisteme filozofice sau teologice. Sistemele etice cuprind, alături de elaborarea unui anumit cod moral (ansamblu de norme morale), o analiză a problemelor teoretice fundamentale privind morala: originea şi esenţa moralei, natura noţiunilor şi judecăţilor morale, a principiilor şi valorilor morale, criteriul moralităţii, posibilitatea sau imposibilitatea alegerii libere a comportamentului etc. Etica operează cu o serie de categorii, cum sunt: datoria, conştiinţa morală, fericirea, onoarea, demnitatea, virtutea, responsabilitatea – indiferenţa, liberul arbitru, onestitatea (cinstea), corectitudinea, încrederea, buna-credinţă, principialitatea, bine – rău. Potrivit Dicţionarului de neologisme4, editat în anul 1978, termenul etică are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, reprezintă disciplina filozofică având ca obiect de studiu principiile morale, originea, dezvoltarea şi conţinutul lor. În cea de a doua accepţiune etica este sinonimă cu morala. Dicţionarul enciclopedic5, vol. II, editat în anul 1996, atribuie, de asemenea, termenului etică două accepţiuni. Într-o primă accepţiune prin etică se înţelege disciplina care are ca obiect studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale, privite fie ca cerinţe individuale, fie ca ansamblu de obligaţii şi datorii sociale. În cadrul eticii se disting două preocupări principale: de a stabili sistemul de valori supreme şi idealul de viaţă (etica normativă) şi de a cerceta problemele legate de originea şi esenţa moralei. În cea de-a doua accepţiune etica este identificată cu ansamblul normelor morale, cu morala.

1 Dicţionar enciclopedic, vol.IV L – H, EDITURA ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti – 2001,

p.470. 2 Conştiinţa individuală este cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria

existenţă şi mediul care îl înconjoară. 3 ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE, Dicţionar enciclopedic român, vol.II D –

J, EDITURA POLITICĂ, Bucureşti – 1964, pp.302 – 303. 4 F. MARCU, C.MANECA, op.cit., p.412.

5 Dicţionar enciclopedic, vol.II D – G, EDITURA ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti – 1996,

p.250.



1.3. Câteva consideraţii privind înţelesul comun al termenilor „morală” şi „etică”

Din examinarea celor prezentate, ajungem la următoarele consideraţii: 1. Morala este un fenomen social, formă a conştiinţei sociale, iar etica este ştiinţa care studiază acest fenomen, este doctrina despre morală. Deci diferenţa dintre ele este diferenţa dintre obiectul de studiu şi instrumentul de cunoaştere. Totuşi, după cum am văzut, potrivit dicţionarelor, cuvintele „morală” şi „etică” au şi un sens în care sunt considerate sinonime şi anume pe acela de ansamblu de norme de conduită considerate „bune”. Se produce astfel o confuziune între cuvântul care desemnează ştiinţa şi cuvântul care desemnează obiectul de studiu al acesteia. De altfel, lipsa de precizie a limbajului se întâlneşte şi în cazul altor ştiinţe. Astfel, cuvântul „drept” desemnează şi ansamblul normelor juridice şi ştiinţa care îl studiază. În toate aceste situaţii, contextul este cel care ne poate ajuta să stabilim sensul exact al cuvântului care ne interesează. Rezultă că, dacă vrem să înţelegem sensul exact în care sunt folosiţi termenii “morală” şi “etică”, doar contextul ne poate indica dacă este vorba de fenomenul morală sau de un studiu ştiinţific despre morală, ceea ce nu este întotdeauna evident. 2. Convenim că morala poate fi caracterizată prin următoarele elemente:

- este un fenomen social, formă a conştiinţei sociale; - cuprinde ansamblul normelor care reglementează comportamentul

oamenilor în societate, atât la nivel interindividual, cât şi în relaţiile cu diferite grupuri sau instituţii;

- norma morală nu se poate impune prin constrângere statală, ci doar prin educaţie, tradiţii, opinie publică;

- tot în sfera moralei se înscriu relaţiile morale, în cadrul cărora se remarcă moravurile, adică relaţiile morale relativ stabile care caracterizează un grup social, o clasă, o societate;

- morala cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor prin raportarea la un sistem de valori socialmente recunoscut, exprimată prin judecăţi şi sentimente morale;

- tot de morală ţine şi atitudinea oamenilor faţă de normele existente în societatea dată.

3. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, filozofi de toate calibrele şi toate orientările au abordat în diferite modalităţi, potrivit curentelor filozofice din care făceau parte, problemele moralei. S-a ajuns astfel la o diversitate de doctrine privind etica şi procesul de diversificare va continua, probabil, cât lumea.

Există, totuşi, o serie de categorii care reflectă problematica moralei, ca fenomen, de uz general în etică, chiar dacă diversele etici le interpretează în mod diferit. Este interesant de remarcat că aceste categorii au intrat în limbajul comun, având relativ acelaşi înţeles, într-o anumită societate, dintr-un anumit moment istoric.

Dintre aceste categorii menţionăm: datoria, conştiinţa morală, fericirea, onoarea, dreptatea - nedreptatea, echitatea, demnitatea, virtutea, responsabilitatea – indiferenţa, liberul arbitru, onestitatea (cinstea), corectitudinea, încrederea, buna-credinţă, principialitatea. Observăm că toate acestea se raportează, în ultimă instanţă, la categoriile de referinţă bine şi rău.



1.4. Înţelesul comun actual al cuvântului deontologie

Termenul "deontologie" a fost folosit pentru prima dată de juristul şi moralistul englez Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea sa "Deontologia sau ştiinţa moralităţii", în care scrie: "baza deontologiei este principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau diminua suma fericirii publice". Concepţia lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist în etică, potrivit căruia principiul fundamental al oricărei etici şi legislaţii este "cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni"1. Termenul "deontologie" se formează din cuvintele greceşti deon, deontos care înseamnă „ceea ce se cuvine”, „ceea ce trebuie făcut”, datorie şi logos care înseamnă discurs, ştiinţă. Observăm că, în concepţia lui Bentham, deontologia este o denumire dată unui curent al eticii. Astăzi, prin deontologie se înţelege, în sensul comun indicat de dicţionare2, ansamblul de reguli care precizează obligaţiile etice ale unei profesiuni (etica profesională), precum şi doctrina despre acestea. Aceste reguli au în vedere conduita celor ce exercită o anumită profesiune, atât în raporturile dintre ei, cât şi în raporturile cu clienţii lor sau cu publicul3. În acest context, este necesar să explicăm şi termenul "profesiune" sau „profesie”, care are două înţelesuri:

Într-o primă accepţiune, "profesiune" desemnează ansamblul de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice ce definesc pregătirea persoanelor care realizează o anumită activitate specializată4, ce necesită, ca regulă, o formaţie universitară. Termenul se utilizează însă şi în sensul de ocupaţie sau meserie.

În cea de a doua accepţiune, termenul "profesiune" semnifică grupul social organizat, compus din persoanele care desfăşoară o anumită activitate specializată, ce necesită un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice specifice.

Vom utiliza, pe parcursul expunerii, termenul de "profesionist" pentru a desemna persoana care face parte dintr-o profesiune, în sensul de grup social organizat. În vorbirea curentă se utilizează uneori sintagme ca „abatere deontologică” sau „a încălcat deontologia”, pentru a califica fapte prin care s-a încălcat legea civilă sau penală, cum este, de exemplu, plagiatul. Din acest motiv trebuie să facem, încă de la început, precizarea că regulile pe care trebuie să le respecte un profesionist se împart în trei categorii:

1. Reguli juridice edictate de stat pentru menţinerea ordinii publice5, a a căror respectare este asigurată de instanţele judecătoreşti;

1 B. DUŢESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOCIGĂ,

Bucureşti-1980, p.13. 2 Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. UNIVERS ENCICLOPEDIC,

Bucureşti-1996, p.278. 3 Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris-1993, p.188-189.

4 B. DUŢESCU, op.cit., p.9

5

Prin „ordine publică” se înţelege starea considerată ca normală într-un stat, din punct de

vedere politic, economic şi social, care se traduce prin funcţionarea corespunzătoare a organelor de stat, asigurarea liniştii şi securităţii cetăţenilor, precum şi asigurarea respectării celorlalte drepturi ale acestora. Menţinerea ordinii publice este una dintre raţiunile de existenţă ale statului. Din acest motiv, statul est obligat să edicteze reglementările juridice şi să ia măsurile imperios necesare pentru realizarea acestei stări de normalitate.



2. Reguli stabilite iniţial de profesiune şi consacrate în dreptul pozitiv, care privesc obligaţiile de natură etică ce revin membrilor profesiunii respective, a căror respectare este asigurată de jurisdicţiile disciplinare profesionale, cu sau fără sprijinul autorităţilor publice;

3. Reguli morale generale care pot afecta imaginea profesiunii, nepreluate în dreptul pozitiv, dar a căror respectare se poate realiza, de asemenea, prin intervenţia organelor profesiunii. Este vorba de reguli ce privesc anumite noţiuni nedeterminate, raportate la profesiune, cum sunt: onoarea, demnitatea, încrederea, corectitudinea.

Regulile juridice menite să asigure ordinea publică sunt de aplicabilitate generală şi au în vedere fapte sau inacţiuni a căror gravitate le aduce sub incidenţa legii civile sau penale.

Obiectul deontologiei îl formează ansamblul regulilor stabilite de profesiune pentru asigurarea moralităţii membrilor săi, inclusiv respectarea obligaţiilor morale generale a căror încălcare poate afecta imaginea profesiunii. Aceste reguli nu sunt însă strict delimitate de legea penală şi de legea civilă pentru că anumite norme juridice penale şi civile provin din sfera eticii profesionale. Din acest motiv este posibil ca o faptă să fie în acelaşi timp abatere de natură deontologică şi încălcare a legii.

Ajungem astfel la sensul strict al termenului „deontologie”, şi anume acela de sistem coercitiv specific alcătuit din ansamblul regulilor care stabilesc obligaţiile de natură etică aplicabile unei profesiuni, împreună cu mecanismul sancţionator intern care le garantează respectarea, receptate în dreptul pozitiv, precum şi doctrina despre acest sistem. Din cele învederate rezultă că, la momentul actual, deontologia are o semnificaţie mult mai restrânsă şi mai concretă decât cea pe care i-a atribuit-o Bentham. Ea este, într-un fel, etica aplicată la o anumită profesiune. Scopul ei este de a înfăptui binele concret, în cadrul restrâns al unei anumite profesiuni. Pentru a cunoaşte problematica deontologiei, vom studia în capitolul următor deontologia profesiunii medicale şi deontologia profesiunii de avocat, pentru a ajunge la câteva concluzii general-valabile privind deontologia actuală.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Ce este morala ? 2. Ce este etica ? 3. Prezentaţi şi comentaţi semnificaţiile cuvintelor „morală” şi „etică”. 4. Prezentaţi semnificaţiile cuvântului „profesiune”. 5. Prezentaţi etimologia, evoluţia şi sensul comun actual al cuvântului

„deontologie”. 6. Prezentaţi şi explicaţi regulile care formează obiectul deontologiei.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Respectarea normei juridice este asigurată prin: a. forţa tradiţiilor; b. forţa de constrângere a statului; c. forţa opiniei publice.



2. Morala asigură respectarea normelor de convieţuire prin: a. forţa de constrângere a statului; b. intermediul instanţelor judecătoreşti; c. intermediul liberului arbitru; d. forţa educaţiei.

3. Moravurile sunt: a. ansamblul cunoştinţelor despre morală; b. relaţiile morale, cu un caracter relativ stabil, care caracterizează o societate dată; c. normele de convieţuire socială.

4. Etica este: a. un fenomen social, formă a conştiinţei sociale; b. doctrina despre morală; c. ansamblul relaţiilor morale; d. ansamblul judecăţilor şi sentimentelor morale.

5. Conştiinţa individuală este: a. ansamblul normelor morale; b. ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune majorităţii membrilor

unei societăţi; c. cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă

şi mediul înconjurător.

6. Se dau propoziţiile: A - În limbajul comun, conceptele „etică” şi „morală” se utilizează deseori ca sinonime. B – Conştiinţa socială este cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă şi mediul care îl înconjoară. C – Numai în cazul eticii şi moralei se produce o confuziune între cuvântul care desemnează ştiinţa şi cuvântul care desemnează obiectul de studiu al acesteia. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă;

b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;

c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată;

d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;

7. Liberul arbitru este o categorie: a. sportivă; b. etică; c. a dreptului comercial; 8. În sfera moralei nu se înscriu: a. normele juridice;

b. moravurile; c. atitudinea oamenilor faţă de normele existente în societatea dată; d. relaţiile morale.



9. Se dau propoziţiile: A – Norma morală se poate impune prin constrângere statală. B – Morala nu cuprinde sentimentele şi sentimentele morale. C – Există o serie de categorii, care reflectă problematica moralei, de uz general în etică. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată;


c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.

10. Deontologie este o denumire dată unui curent al eticii:

a. potrivit concepţiei actuale despre deontologie; b. de către grupurile sociale compuse din persoane care desfăşoară

anumite activităţi specializate; c. potrivit concepţiei lui Bentham; d. potrivit concepţiei privind ordinea publică.

DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE


CAPITOLUL 2

DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE Organizarea sarcinilor de învăţare:

2.1. Deontologia medicală

2.1.1. Scurt istoric 2.1.2. Valorile apărate de deontologia medicală 2.1.3. Organizarea şi deontologia profesiunii medicale în

România

2.2. Deontologia profesiunii de avocat

2.2.1. Valorile apărate de deontologia profesiei de avocat 2.2.2. Organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în

România

2.3. Caracteristicile deontologiei actuale 2.4. Câteva concluzii general-valabile privind

deontologia, în actualul său stadiu de dezvoltare

OBIECTIVE

Studiul acestui capitol vă permite cunoaşterea:

Evoluţiei şi stării actuale a deontologiei concrete a profesiunii medicale;

Evoluţiei şi stării actuale a deontologiei concrete a profesiunii de avocat;

Caracteristicilor deontologiei în actualul său stadiu de dezvoltare.



Potrivit dicţionarelor1, prin profesiune liberă (se utilizează şi sintagma „profesiune liberală”) se înţelege profesiunea organizată într-un corp autonom (asociaţie profesională independentă), format din profesionişti care îşi exercită activitatea, de regulă, pe cont propriu şi a cărei remuneraţie nu are caracter comercial (nu reprezintă un profit). Liber-profesionistul trebuie să se supună regulilor stabilite de profesiune2 şi să-şi câştige existenţa, în principiu, pe cont propriu, ceea ce înseamnă că nu are calitatea de angajat prin contract de muncă sau prin act unilateral de numire. Profesiunile libere clasice sunt medicina şi avocatura. Datorită importanţei pe care o au prestigiul şi încrederea, pentru exercitarea cu succes a acestor profesiuni, ele au fost primele interesate de etica profesională şi apoi de deontologie. Vom prezenta deontologia acestor profesiuni, cu vocaţie de model, pentru a stabili, prin analiză, sinteză şi raţionament inductiv, care sunt elementele constitutive, la modul general, ale deontologiei actuale, în sensul strict al termenului şi anume acela de sistem coercitiv specific. Vom studia apoi caracteristicile deontologiei actuale. În acest fel, considerăm că vom fi pregătiţi pentru abordarea deontologiei funcţionarilor publici, printr-un raţionament deductiv.

2.1. Deontologia medicală

2.1.1. Scurt istoric

Profesiunea medicală, în sens de activitate specializată, semnifică ansamblul de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice necesare pentru menţinerea sau redarea sănătăţii omului. Ea poate fi considerată cea mai veche profesiune cu caracter direct umanist. Dacă celelalte profesiuni satisfac necesităţi importante ale omului (de alimentaţie, de habitat, de educaţie etc.), profesiunea medicală are ca scop apărarea celor mai de preţ valori ale omului – viaţa şi sănătatea. Profesiunea medicală este singura despre care se poate afirma că a fost prezentă, într-o formă sau alta, în toate etapele de dezvoltare a societăţii umane: epoca primitivă, antichitate, evul mediu, epoca modernă, perioada contemporană. Exigenţele impuse medicilor, desprinse din experienţa practică a profesiunii, au, la început, doar caracter de recomandări. Cu timpul, repetate din generaţie în generaţie, devin cerinţe obligatorii şi se constituie în reguli ferme3, care se regăsesc în jurământul pe care îl depun cei ce deprind arta vindecării. Un moment deosebit de important, pentru civilizaţia europeană, îl reprezintă secolul al V-lea î.e.n., când Grecia antică a cunoscut maxima înflorire a economiei şi culturii, perioadă cunoscută sub numele de "secolul lui Pericle". În ”secolul lui Pericle” se apreciază că s-a desăvârşit procesul

1 Dicţionarul limbii române moderne, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE

ROMÎNE, Bucureşti-1958, p.455; Le petit Larousse en couleurs, Ed. LAROUSSE, Paris-1995, p.599; Dicţionarul explicativ al limbii române, apărut sub egida Academiei Române – Institutul de lingvistică IORGU IORDAN, Ed. UNIVERS ENCICLOPEDIC, Bucureşti-1996, p.570; Dicţionar enciclopedic vol. IV L-N, Ed. ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti-2001, p.99. 2 Este vorba de liber-profesionistul care face parte dintr-o profesiune liberă. Există şi liber-

profesionişti care nu fac parte dintr-o profesiune liberă, în sensul de grup profesional organizat. De exemplu meditatorii şi artiştii liber-profesionişti. 3 B. DUŢESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ,

Bucureşti-1980, p.25.



istoric de laicizare a medicinei şi s-au conturat unele dintre cele mai nobile precepte ale profesiunii medicale.1

Se pare că, datorită marii autorităţi profesionale a faimosului Hipocrate, tot ceea ce a produs bun epoca sa, în domeniul teoriei şi practicii medicale, al eticii acestei profesiuni, i s-a atribuit lui, fiind supranumit "părintele medicinei"2.

Din această perioadă se presupune că datează cunoscutul "Jurământ al lui Hipocrate" - primul document unitar de etică medicală.

Astfel, mai întâi sub formă de jurământ, mai târziu sub formă de coduri s-a transmis de la o epocă la alta fondul de aur al eticii profesiunii medicale3. Primele reguli privind profesiunea medicală, receptate în dreptul pozitiv, se referă îndeosebi la răspunderea medicilor4 şi au apărut încă în antichitate. În Egiptul antic, legea faraonică mergea până la pedeapsa capitală pentru cel ce recomandase o terapie nereuşită. Codul lui Hammurabi5 conţine mai multe articole referitoare la onorariile medicului şi la sancţiunile aplicabile în caz de culpă medicală, sancţiuni atât de natură civilă, cât şi penală. În Regatele lui Iuda şi Israel medicii trebuiau să posede diplomă, având obligaţii care nu se regăseau la alte popoare din vremea aceea. Astfel,

1 Ibidem.

2 B. DUŢESCU, op.cit., p.32.

3 Prima formă modernă a jurământului profesional pentru absolvenţii facultăţilor de medicină,

care a adaptat la cerinţele vremii Jurământul lui Hipocrate, a fost adoptată la Reuniunea din 1948 de la Geneva a Asociaţiei Medicale Mondiale şi are următorul conţinut : "În clipa în care sunt admis printre membrii profesiunii medicale, îmi iau angajamentul solemn de a-mi consacra viaţa în serviciul umanităţii. Voi păstra maeştrilor mei respectul şi recunoştinţa care li se cuvin. Îmi voi exercita meşteşugul cu conştiinţă şi demnitate. Voi considera sănătatea pacientului drept prima mea grijă. Voi respecta secretul celui care mi-l va încredinţa. Voi susţine din toate puterile onoarea şi nobilele tradiţii ale profesiunii medicale. Colegii mei vor fi fraţi. Nu voi îngădui ca diverse considerente de religie, de naţionalitate, de rasă, de partid sau de clasă socială să se interpună între datoria mea şi pacientul meu. Voi arăta un respect deosebit faţă de viaţa omenească, încă de la concepţie. Nici sub ameninţare nu voi îngădui să se folosească cunoştinţele mele medicale împotriva legilor umanităţii. Fac acest legământ solemn, liber, pe cuvânt de onoare."

Această formulă a fost apoi îmbunătăţită prin Declaraţia de la Geneva din 1975, a Asociaţiei Medicale Mondiale, ajungându-se la următorul text:

“Odată admis printre membrii profesiunii de medic: Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii; Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate; Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate; Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine o obligaţie sacră; Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora; Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic; Colegii mei vor fi fraţii mei; Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate,

rasă religie, partid sau stare socială; Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub

ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!” Precizăm că acesta este conţinutul jurământului pe care îl depun medicii din România, potrivit reglementărilor actuale (art.378 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.372 din 28.04.2006). 4 A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, Responsabilitatea juridică medicală în România – Premise

pentru un viitor drept medical, Ed. POLIROM, Iaşi-2000, pp.13 – 19. 5 Rege al Babilonului între 1793 – 1750 î.e.n.



suprema obligaţie a medicului era să apere viaţa bolnavului, până la limita extremă a posibilităţilor. Medicul nu putea executa o operaţie fără consimţământul bolnavului şi era responsabil, în caz de eşec, faţă de bolnav şi familia acestuia. De asemenea, medicul răspundea dacă ucidea un bolnav în stare de agonie. Culpa medicală nu se putea stabili fără participarea medicilor, în calitate de experţi. Nu se practica legea talionului. Responsabilitatea medicului era de natură civilă. În India antică, Legile lui Manu, redactate cu puţin înaintea erei creştine, prevedeau amenzi pentru tratamentele nereuşite, al căror cuantum depindea de casta căreia îi aparţinea bolnavul. În dreptul roman, Lex Aquillia, din sec.III î.e.n., prevedea pedeapsa capitală pentru provocarea morţii unui om liber, de către un medic, prin nepricepere, şi despăgubiri civile pentru moartea unui sclav. Pe parcursul evului mediu sunt menţinute sancţiunile, de natură civilă şi penală, pentru culpa medicală, un exemplu în acest sens fiind Constituţia Carolina, din 1532, a lui Carol Quintul1. Aceasta conţinea texte care sancţionau medicul care a cauzat moartea bolnavului din neglijenţă sau nepricepere, dacă se constata că a folosit în mod imprudent medicamentele sau a utilizat remedii neautorizate sau interzise de profesiunea medicală. După Revoluţia franceză, accentul responsabilităţii medicale a căzut pe despăgubirile civile. În fine, sec.XX marchează organizarea prin lege a profesiunii medicale. Legea de organizare a profesiunii stabileşte condiţiile de acces în profesiune şi principalele obligaţii ale medicilor; reglementează organizarea şi funcţionarea organelor profesiunii şi le recunoaşte acestora puterea de a elabora coduri deontologice şi de a aplica sancţiuni disciplinare; stabileşte sancţiunile disciplinare şi procedura de aplicare a acestora.

2.1.2. Valorile apărate de deontologia medicală actuală

Valorile cu caracter general apărate de deontologia medicală actuală sunt înscrise în Codul internaţional de etică medicală2, elaborat de Asociaţia Medicală Mondială, în anul 1949. Acest cod, referindu-se într-o formă generală la normele de conduită profesională, trece în revistă îndatoririle medicilor faţă de bolnavi şi între ei înşişi, formulând următoarele cerinţe de conduită morală :

1. Grija permanentă a medicului trebuie să fie salvarea vieţii oamenilor; 2. Medicul datorează bolnavului său toate resursele ştiinţei şi tot devotamentul său. Când o boală sau un tratament depăşesc posibilităţile sale, el trebuie să facă apel la un alt medic mai priceput în materie; 3. Medicul datorează bolnavului său secretul absolut cu privire la informaţiile ce i-au fost încredinţate şi cu privire la tot ceea ce ar putea cunoaşte ca urmare a încrederii ce i-a fost acordată; 4. Medicul este obligat să acorde, în caz de urgenţă, îngrijirile necesare ca datorie generală faţă de umanitate. El se poate retrage numai după ce s-a asigurat că aceste îngrijiri vor fi date de o altă persoană calificată; 5. Medicul trebuie să-şi trateze confraţii aşa cum doreşte să fie el însuşi tratat de către ei;

1 Carol Quintul (1500 – 1558) – Împărat al Sfântului Imperiu Romano-German.

2 B. DUŢESCU, op.cit., pp.49,50.



6. În cadrul misiunii sale umanitare şi sociale, medicul trebuie să manifeste permanent o atitudine morală exemplară şi să respecte imperativele profesiunii sale; 7. Medicul nu poate să îndeplinească un act medical motivat de beneficiul personal; 8. Sunt nedeontologice: a) orice procedeu de reclamă şi publicitate, altele decât cele care

sunt autorizate prin uzanţe şi coduri de etică naţionale; b) orice colaborare cu o instituţie de îngrijire în care medicul nu îşi

păstrează independenţa profesională; c) acceptarea oricărei remuneraţii pentru tratamentul aplicat unui

bolnav, fără ca acest tratament să fi fost justificat de patologia acestuia;

d) acceptarea unui comision, din partea fabricantului de medicamente, pentru utilizarea produselor sale, oricare ar fi titlul acestuia;

9. Este interzis medicului să dea un sfat sau să comită un act medical profilactic, diagnostic sau terapeutic, care să nu fie justificat de interesul direct al pacientului şi mai ales, care să slăbească rezistenţa fizică sau psihică a unei fiinţe umane, fără necesitate terapeutică; 10. Medicul trebuie să uzeze cu cea mai mare prudenţă de divulgarea descoperirilor sau procedeelor noi de tratament, atâta timp cât valoarea lor n-a fost expres recunoscută. 11. Medicul nu trebuie să certifice decât ceea ce poate constata personal; 12. Medicul trebuie să se abţină de la orice deturnare de clientelă şi, la modul general, să evite tot ceea ce ar putea dăuna material sau moral confraţilor săi.

Cerinţele etice generale enumerate au fost receptate, într-o formă sau alta, prin norme deontologice naţionale, în fiecare ţară care dispune de un personal medical cât de cât organizat. Codului internaţional de etică medicală cu caracter general i-au succedat o serie de alte documente, în care este exprimat punctul de vedere al profesiei medicale mondiale în diverse domenii specializate ale medicinei. O importanţă deosebită, în acest sens, prezintă : Declaraţia de la Helsinki, din 1964, îmbunătăţită de Adunarea Medicală Mondială de la Tokyo din 1975, privind cercetarea medicală care utilizează subiecţi umani; Declaraţia de la Sidney, din 1968, privind determinarea momentului morţii; Declaraţia de la Tokyo, din 1976, privind atitudinea medicilor faţă de deţinuţi şi prizonieri. Pe plan naţional, au apărut recent, alături de codul general al profesiunii medicale, o serie de coduri sectoriale, cum sunt: codul medicului generalist, codul medicului stomatolog, codul medicului legist, codul medicului de familie etc. Trebuie să arătăm că deontologia medicală se confruntă în prezent cu o serie de provocări noi. Dezvoltarea explozivă, în ultimele două decenii, a tehnologiilor utilizate în medicină, mai ales a celor din domeniul biologiei şi al ingineriei genetice, a generat o serie de probleme, pe cât de complexe pe atât de delicate, pentru deontologia medicală. ”Viaţa poate fi creată în eprubetă în laborator. Natura vieţii poate fi alterată prin chirurgie genetică. Aceia care sunt pe punctul de a muri prin deteriorarea unui organ vital îşi pot prelungi vieţile prin transplant de organe,



aceia incapabili de a mânca şi de a respira pot fi hrăniţi intravenos şi pot respira artificial şi chiar atunci când moartea este inevitabilă – procesul de a muri poate fi prelungit indefinit.”1 În legătură cu acest ultim aspect, învederăm disputele legate de euthanasie. După cum se ştie, euthanasia constă în ajutorul dat unei persoane, aflate în suferinţă incurabilă, pentru a muri. Aceasta înseamnă că dacă un medic acceptă să practice euthanasia, el suprimă viaţa, ceea ce vine în contradicţie atât cu primul comandament deontologic (viaţa este valoarea supremă care trebuie întotdeauna salvată) , cât şi cu un drept fundamental al omului – dreptul la viaţă. Pe de altă parte, a prelungi suferinţele unui bolnav incurabil reprezintă o cruzime. Această dilemă este tranşată astăzi în mod diferit. Unele ţări, cum sunt Marea Britanie şi Franţa, condamnă euthanasia (permiţând totuşi bolnavilor în fază terminală să refuze tratamentul), în timp ce altele ca S.U.A., Olanda, Elveţia şi Belgia o acceptă, în anumite condiţii. Este posibil ca la fel să se întâmple şi cu clonarea la om, care astăzi este interzisă, dar care, în viitor, ar putea fi acceptată în anumite condiţii, pentru înlocuirea unor organe. În final, subliniem caracterul evolutiv al deontologiei, care se manifestă şi în cazul deontologiei medicale, considerată a fi cea mai veche şi cea mai elaborată.

2.1.3. Organizarea şi deontologia profesiunii medicale în România

La fel ca în celelalte state europene, şi în Ţările Române, primele reguli privind profesiunea medicală, receptate în dreptul pozitiv, se referă la răspunderea medicilor.

Pravilele împărăteşti ale lui Vasile Lupu (1646) şi Matei Basarab (1652) prevedeau “pierderea meseriei” în cazul “smintelii bolnavului prin nemeşteşug”2.

Răspunderea civilă a medicilor apare în Legiuirea lui Caragea3 (ediţia în limba română a apărut în anul 1819), sub forma răspunderii civile generale: “… cel care din ştiinţă sau cu neştiinţă, sau cu greşală va aduce stricăciuni altcuiva este dator a suporta stricăciunea”4. Aceeaşi soluţie este preluată de Codul civil român din 1864, în vigoare, cu o serie de modificări, şi astăzi.

Organizarea profesiunii medicale, cuprinzând şi unele prevederi de natură deontologică, printr-un act de autoritate publică, s-a realizat în anul 1927 prin Decretul nr.1513 din 19 mai5 privind constituirea Asociaţiei generale a medicilor din România, emis de Ferdinand I.

Potrivit Statutului Asociaţiei generale a medicilor din România, preluat în dreptul pozitiv prin decretul regal menţionat, această asociaţie cuprindea toţi medicii cu drept de liberă practică în România, avea sediul central la Bucureşti şi filiale în toate judeţele.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale Asociaţiei generale a medicilor din România a fost “organizarea corpului medical pe baza unei legi, prin care să se garanteze drepturile medicilor şi prin care să se statueze

1 A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, op.cit., p.7.

2 Ibidem, p.16.

3 Ioan Gheorghe Caragea a fost Domnul Ţării Româneşti, în perioada 1812-1818.

4A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, op. cit., p.17.

5 Publicat în Monitorul Oficial nr.110/21.05.1927.



principiile deontologice cari vor conduce profesiunea medicală”1. Ca urmare, a fost adoptată Legea sanitară şi de ocrotire nr.236/1930, rămasă în vigoare, cu modificări, până în anul 1978. Odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, profesiunea medicală a dobândit o organizare legală, organelor profesiei le-a fost recunoscută competenţa de a stabili norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora, profesiunea medicală a dispus de jurisdicţie disciplinară proprie.

Baza reglementării juridice a profesiunii medicale, în timpul regimului socialist autoritar, se regăseşte în Legea nr.3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei. Această lege permitea exercitarea profesiunii medicale numai în regim public, stabilea gratuitatea asistenţei medicale, care se asigura de personalul sanitar cu pregătire superioară (medici, dar şi farmacişti, biologi, chimişti etc.), personal sanitar mediu (asistente medicale, surori medicale, laboranţi) şi personal sanitar auxiliar (infirmiere, îngrijitoare).

Legea nr.3/1978 reglementa detaliat condiţiile ce se impuneau pentru practicarea profesiunii medicale, misiunile acestor profesionişti, drepturile şi obligaţiile lor şi răspunderea disciplinară. Prevederile de natură deontologică respectau în mare măsură documentele internaţionale în materie, însă autonomia profesiunii medicale a fost suprimată, instaurându-se conducerea şi controlul deplin din partea Ministerului Sănătăţii.

Prima reglementare a profesiunii medicale, intervenită după anul 1989, este Hotărârea Guvernului nr.220/1992 privind aprobarea principiilor de bază ale statutului medicului în România2. Noutăţile semnificative aduse de acest act normativ sunt:

- recunoaşte exercitarea profesiunii medicale în regim privat; - recunoaşte dreptul pacientului de a-şi alege medicul; - instituţionalizează colaborarea cu cultele şi organizaţiile

neguvernamentale cu scop caritabil şi de binefacere; - instituie Ordinul Medicilor ca formă de organizare profesională

neguvernamentală, căruia i se recunoaşte competenţa normativă, administrativă şi jurisdicţională.

Hotărârea de Guvern nr.220/1992 privind aprobarea principiilor de bază ale statutului medicului în România a fost înlocuită de Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, care a fost republicată în anul 20003. Această lege avea caracterul de lege-cadru, cuprinzând doar 48 de articole, grupate în două capitole principale, primul referitor la reglementarea exercitării profesiunii de medic, iar al doilea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România. Prevederile acestei legi, care prezintă interes pentru organizarea profesiei şi pentru deontologie, sunt:

1) Exercitarea profesiunii de medic este avizată de Colegiul Medicilor din România şi autorizată de Ministerul Sănătăţii. Practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal4. Condiţiile care se cer pentru ca o persoană să exercite profesiunea de medic sunt:

1 Art.4 lit. d din Statutul Asociaţiei generale a medicilor din România.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/27.05.1992.

3 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650/12.12.2000.

4 Fapta se încadrează la „Exercitarea fără drept a unei profesii” şi se pedepseşte cu

închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. (art.281 al Codului penal din 1968, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65/16.04.1997, cu modificările ulterioare.)



a) să fie cetăţean român cu domiciliul în România; pe cale de excepţie, profesiunea de medic poate fi exercitată şi de medici cetăţeni străini, pe bază de reciprocitate, potrivit convenţiilor la care România este parte;

b) să fie licenţiat al unei instituţii de învăţământ universitar medical, în condiţiile legii;

c) să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege.

Cazurile de nedemnitate sunt: I. Medicul a fost condamnat definitiv, chiar dacă a fost reabilitat1, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii, în împrejurări legate de exercitarea profesiunii de medic, cu excepţia celor condamnaţi în temeiul Decretului nr.770/1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii; II. Medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesiunea, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară. La acestea se adaugă următoarele incompatibilităţi: a) comerţul cu produse farmaceutice; b) oricare profesiune sau ocupaţie de natură a aduce atingere

demnităţii profesiunii de medic sau bunelor moravuri; c) folosirea cu bună ştiinţă a cunoştinţelor medicale în defavoarea

sănătăţii bolnavului sau în scop criminal. 2. La absolvirea instituţiei de învăţământ, medicul va depune un

jurământ, potrivit formulei moderne a jurământului lui Hipocrate, adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975.

3. Controlul şi supravegherea exercitării profesiunii de medic se realizează de către Ministerul Sănătăţii şi de către Colegiul Medicilor din România.

Legea reglementa înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, după cum urmează:

Colegiul Medicilor din România se înfiinţează ca organizaţie profesională, neguvernamentală, cu personalitate juridică, apolitică şi fără scop patrimonial, care reprezintă interesele profesiunii de medic. Această organizaţie acţionează pentru dezvoltarea profesiunii de medic şi a prestigiului ei în cadrul vieţii sociale;

Colegiul Medicilor din România are autonomie instituţională şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni. El se organizează la nivel naţional şi judeţean, având organe de conducere alese;

Colegiul Medicilor din România cuprinde toţi medicii cetăţeni români domiciliaţi în România autorizaţi să practice profesiunea de medic. Membrii Colegiului Medicilor din România pot face parte şi din alte asociaţii profesionale;

principalele atribuţii ale Colegiului Medicilor din România sunt: a) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor

săi în toate sferele de activitate, apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a medicului, asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de bolnav şi sănătatea publică;

b) asigură aplicarea legilor şi a celorlalte reglementări care organizează exerciţiul profesiunii;

1 Potrivit reglementării actuale, nedemnitatea încetează dacă intervine reabilitarea.



c) elaborează, adoptă şi supraveghează respectarea Codului de deontologie medicală;

d) avizează eliberarea autorizaţiei de liberă practică medicală; e) colaborează cu Ministerul Sănătăţii pentru formarea, specializarea

şi perfecţionarea pregătirii profesionale a medicilor; f) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de

deontologie medicală, în calitate de organ de jurisdicţie profesională; g) avizează autorizarea de instalare a cabinetelor medicale

particulare. Precizăm că atribuţiile Colegiului Medicilor din România nu pot fi

exercitate de nici o altă asociaţie profesională medicală. 4. În fine, o ultimă categorie de prevederi se referă la sancţiuni şi la

procedura de aplicare:

Colegiul Medicilor din România judecă litigiile şi abaterile disciplinare ale medicilor, prin comisia de deontologie şi prin comisiile de specialitate ale consiliilor judeţeane ale colegiului şi ale consiliului naţional;

Membrii Colegiului Medicilor din România care încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele specifice privind exercitarea profesiunii de medic şi nu respectă Codul de deontologie medicală, răspund disciplinar şi, în funcţie de gravitatea abaterii, li se aplică una dintre următoarele sancţiuni:

a) mustrare; b) avertisment; c) vot de blam; d) suspendarea, pe un interval de 6-12 luni, a calităţii de membru

al Colegiului Medicilor din România; e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din

România şi propunerea retragerii, de către Ministerul Sănătăţii, a autorizaţiei de practică a profesiunii de medic.

Aplicarea acestor sancţiuni se face potrivit unor proceduri care au la bază principiul existenţei a două grade de jurisdicţie profesională. Pentru sancţiunile prevăzute la lit. “d” şi “e” este posibilă şi contestaţia la judecătoria în raza căreia îşi desfăşoară activitatea medicul sancţionat.

Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale. În baza prevederilor Legii nr.74/1995, Adunarea Generală Naţională a Colegiului Medicilor din România a adoptat în anul 1997 trei acte normative care vin să întregească dreptul deontologic al profesiunii medicale. Este vorba de Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de deontologie medicală şi Codul de procedură a Comisiilor de jurisdicţie disciplinară şi de litigii. Chiar dacă aceste texte conţineau o serie de imperfecţiuni, ele au fost concepute într-o manieră evolutivă, în sensul că a fost stabilit obiectivul de a fi îmbunătăţite permanent1. Aceste acte normative au fost înlocuite prin Decizia nr.3/2005 a Adunării Generale Naţionale a Colegiului Medicilor din România, privind adoptarea Statutului şi Codului de deontologie medicală ale Colegiului Medicilor din România2. Aceasta a fost apoi modificată şi completată prin Decizia nr.1/2008 a Adunării Generale Naţionale a Colegiului Medicilor din România3.

1 Art.101 şi 142 din Statutul Colegiului Medicilor din România,





Legea nr.74/1995 a fost înlocuită prin Legea nr.306/2004 privind exercitarea profesiunii de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România1. Această lege păstrează prevederile cu valoare de constantă, privind exercitarea profesiunii medicale, din Legea nr.74/1995, însă depăşeşte caracterul de lege-cadru, fiind o reglementare detaliată. Astfel, legea cuprinde 91 de articole, grupate în trei capitole principale: Exercitarea profesiei de medic (art.1 – 18); Dispoziţii privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României, de către medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene (art.19 – 30); Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România (art.31 – 83). Principala noutate adusă de Legea nr.306/2004, determinată de integrarea României în Uniunea Europeană, este reglementarea pe parcursul unui întreg capitol (Capitolul II) a problematicii privind exercitarea profesiei de medic în România, de către medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene. În ceea ce priveşte organizarea profesiunii medicale, Legea nr.306/2004 conţine prevederi care detaliază şi precizează organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, atât la nivel judeţean, cât şi central. De asemenea, întăreşte autonomia şi autoritatea Colegiului Medicilor din România, în următoarele domenii principale:

- apărarea drepturilor, intereselor, onoarei, libertăţii şi independenţei profesionale a medicilor, precum şi a dreptului de decizie al acestora, în exercitarea actului medical;

- controlul şi supravegherea exercitării profesiei de medic; - reprezentarea profesiunii în raporturile cu autorităţile şi instituţiile

publice. Legea menţionată cuprinde o formulare mai clară şi mai bine

sistematizată a scopului profesiunii medicale şi a obligaţiilor esenţiale ce revin membrilor ei. Astfel, potrivit art.5 profesia de medic are ca scop principal asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii. În vederea realizării acestui scop, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate şi respect faţă de fiinţa umană. Deciziile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienţi, respectarea demnităţii umane, principiile deontologiei medicale, grija faţă de sănătatea pacientului şi sănătatea publică.

Obligaţiile esenţiale ale medicului, potrivit art. 40 din lege, sunt: să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicală; să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau unor membrii ai acestuia, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor din România; să acorde cu promptitudine şi necondiţionat îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică; să acţioneze, pe

1 Legea nr.306/2004 privind exercitarea profesiunii de medic, precum şi organizarea şi

funcţionarea Colegiului Medicilor din România a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.578/30.06.2004. Ea fost modificată şi completată prin: Ordonanţa nr.53/2004, Ordonanţa de Urgenţă nr.60/2004, Ordonanţa de Urgenţă nr.135/2004, Legea nr.221/2005. Referirile la această lege au în vedere textul modificat.



toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională; să respecte drepturile pacientului.

În fine, reglementarea răspunderii disciplinare a medicilor este mult mai precisă în Legea nr.306/2004 decât în legea anterioară, formând obiectul Secţiunii a 6-a din „Cap.3. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România”, care cuprinde 10 articole (69 – 78). Ca noutăţi, semnalăm: apariţia sancţiunii disciplinare a amenzii, cuprinsă între 1.000.000 şi 15.000.000 lei; înlocuirea sancţiunii suspendării, pe un interval de 6 – 12 luni a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România, cu interdicţia de a exercita profesia sau anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an; înlocuirea posibilităţii contestării sancţiunii aplicate medicului la judecătoria în raza căreia îşi desfăşoară activitatea medicul sancţionat, cu posibilitatea formulării unei acţiuni în anulare, împotriva sancţiunii aplicate medicului, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea medicul sancţionat.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, s-a produs desprinderea grupului medicilor dentişti din corpul medicilor, prin intrarea în vigoare a Legii nr.308/2004 privind exercitarea profesiei de medic dentist, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România. Asistăm astfel la o scindare a corpului medicilor, pe criteriul specializării. Reglementarea profesiei de medic dentist are la bază principiile aplicabile profesiei de medic, în general, cu unele adaptări la specificul acestei activităţi. De aceea, reglementările cuprinse în Legea nr.308/2004 sunt similare, uneori până la identitate, cu cele cuprinse în Legea nr.306/2004. Prevederile Legii nr.306/2004 au fost preluate, aproape ad literam, în Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii1, Titlul XII. Exercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România. De asemenea, Legea nr.95/2006, care se doreşte o codificare a reglementărilor din domeniul sănătăţii, a înglobat şi Legea nr.308/2004 privind exercitarea profesiei de medic dentist.

O ultimă reglementare, de interes pentru exercitarea profesiunii medicale, este Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului2. Această lege consacră în mod explicit drepturile persoanei sănătoase sau bolnave, care utilizează serviciile de sănătate, concomitent cu obligaţiile corelative ce revin furnizorilor de servicii medicale şi în special medicilor. Respectarea acestor obligaţii este asigurată prin angajarea răspunderii disciplinare, contravenţionale, civile sau penale, a personalului medico-sanitar.

Legea nr. 46/2003 consacră şase categorii de drepturi ale pacientului: 1. Drepturi cu caracter general; 2. Drepturi privind accesul pacientului la informaţia medicală; 3. Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală; 4. Confidenţialitatea informaţiei şi protecţia vieţii private a pacientului; 5. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii; 6. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale. Dintre toate acestea, considerăm că ridică probleme delicate, pentru

integritatea deontologică a medicului, următoarele:

Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale;





Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare. Prin discriminare se înţelege distincţia între persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale şi sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale.

Pacientul are dreptul de a cere şi a obţine o altă opinie medicală.

Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale, chiar şi după decesul acestuia.

Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective. Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.

Din cele prezentate rezultă că deontologia medicală actuală, în sensul

strict al termenului, are următoarele elemente constitutive: organizarea profesiunii prin lege; profesiunea posedă organe proprii cu puterea de a impune codul deontologic; stabilirea prin lege a sancţiunilor disciplinare, a procedurii de aplicare a acestora, a instanţelor disciplinare din cadrul profesiei şi a căilor de atac.

2.2. Deontologia profesiunii de avocat

2.2.1. Valorile apărate de deontologia profesiei de avocat

După cum arată un autor1, ”Pe măsura evoluţiei vieţii sociale şi a conturării cadrului organizat de soluţionare a conflictelor dintre membrii aceleiaşi comunităţi s-a dezvoltat şi avocatura, simţindu-se nevoia să se recurgă la apărători care ofereau garanţii de probitate, echilibru şi cunoaştere. Încetul cu încetul activitatea de apărător s-a transformat într-o profesie permanentă, al cărei traseu îl găsim încă la chaldeeni, egipteni şi perşi.” Avocatura este prezentă şi în antichitatea greacă şi romană. Astfel, la Atena a existat o adevărată şcoală de avocaţi, reprezentată de oratori celebri, precum Pericle, Hyperide, Demosthene, Socrate şi alţii. În Roma antică, la început, activitatea desfăşurată de "advocaţi" era gratuită, Legea Cincia interzicându-le să primească onorarii, interdicţie care este ridicată în timpul Imperiului. Căderea Imperiului roman, care desăvârşise consacrarea noţiunilor de "drept" şi "administrare a justiţiei", a determinat dispariţia profesiunii de avocat2. Ulterior, denumirea de avocat reapare în textul vechilor capitulaţii3 şi al canoanelor conciliilor4, desemnând calitatea de apărător al bisericilor, al

1 S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justiţie” nr. 3/1995, p.11.

2 Ibidem.

3 Capitulaţie = convenţie prin care se stabilea statutul unor categorii de persoane, de regulă,

al străinilor. 4 Canon al Conciliului = decret, regulă ecleziastică privind credinţa sau disciplina religioasă.

Conciliul era o adunare a episcopilor şi teologilor care decidea în probleme de dogmă religioasă şi disciplină ecleziastică.



abaţiilor şi al mănăstirilor în faţa judecătorilor laici şi, uneori, la judecata vasalilor seniorilor1. A urmat organizarea tribunalelor ecleziastice care a determinat apariţia unor şcoli, precum cea de la Chartres, care pregăteau specialişti în jurisprudenţă, unii dintre aceştia fiind şi avocaţi. În cadrul jurisdicţiei ecleziastice avocaţii erau în acelaşi timp şi membri ai clerului2. ”Redescoperirea Pandectelor romane3 a dat un important impuls pentru studiul dreptului şi a pregătit revenirea formelor judiciare în care avocaţii îşi aveau locul lor.”4

Din lucrările Conciliului de la Latran - 1138 - şi ale celui de la Tours - 1163 - rezultă că foarte mulţi avocaţi clerici pledau în faţa tribunalelor laice, ceea ce dovedeşte că aceştia au profitat de deschiderea şi nevoile societăţii laice pentru a-şi valorifica serviciile în tribunalele secularizate5. După Revoluţia franceză, pe fondul teoriei separaţiei puterilor în stat, apare puterea judecătorească, pe de o parte, iar pe de alta, dreptul la apărare al cetăţeanului confruntat cu ea. Dacă privim tabloul sintetic al procesului penal, de o parte este procurorul care acuză în numele statului, în faţa unui judecător care reprezintă tot o putere a statului, amândoi fiind profesionişti ai dreptului. De cealaltă parte este cel trimis în judecată, care de multe ori nu cunoaşte exact nici măcar conţinutul legii de a cărei încălcare este acuzat6. În aceste condiţii, pentru a realiza o judecată dreaptă, balanţa justiţiei trebuie echilibrată de cineva care să poată face faţă cunoştinţelor de specialitate ale reprezentanţilor autorităţilor implicate în procesul judiciar, experienţei şi abilităţii acestora. Ei bine, acest rol revine avocatului7. Din cele prezentate rezultă că misiunea profesiunii de avocat este apărarea drepturilor persoanelor în faţa autorităţilor publice, cu precădere în justiţie. Numai că, profesiunea de avocat, ”pentru a dobândi nobleţea virtuţii”8, virtuţii”8, nu poate să se desfăşoare după bunul plac, ci în cadrul unor reguli. Altfel, din apărător, avocatul ar deveni impostor şi spoliator. Astfel, s-a ajuns la organizarea profesiei de avocat şi, în cadrul ei, la elaborarea unui drept deontologic şi la instituirea jurisdicţiei disciplinare. Valoarea fundamentală a deontologiei profesiunii de avocat este devotamentul pentru apărarea drepturilor clientului, în faţa autorităţilor publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale. Deci, regulile deontologice ale profesiunii de avocat sunt menite să determine încrederea clientului în devotamentul avocatului său. Asigurarea respectării regulilor deontologice constituie pentru client garanţia că avocatul îi este devotat şi că va face toate diligenţele necesare pentru a-i apăra drepturile.

1 S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justiţie” nr.3/1995, p.11.

2 Ibidem.

3 Pandectele romane = culegere de hotărâri şi decrete ale vechilor jurisconsulţi romani,

alcătuită la comanda Împăratului Justinian (împărat al Bizanţului între 527 – 565). 4 S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justiţie” nr. 3/1995, p.11.

5 Ibidem

6 Ibidem.

7 Ibidem.

8 Ibidem.



Concepţia europeană actuală, cu privire la deontologia profesiunii de avocat, s-a materializat în Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană1, pe care îl vom numi în continuare Codul european. Codul conţine cinci capitole, fiecare împărţit în subcapitole şi paragrafe. Primul capitol, denumit PREAMBUL, se referă în principal la misiunea avocatului, finalitatea regulilor deontologice şi obiectivele Codului. În privinţa misiunii avocatului, se arată că într-o societate fondată pe respectul pentru justiţie, misiunea avocatului nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii. Într-un stat de drept avocatul este indispensabil justiţiei şi justiţiabililor pe care trebuie să îi sfătuiască şi să le apere drepturile şi libertăţile. Tot în preambul, se afirmă că regulile deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber consimţită, executarea, în conformitate cu normele etice, a misiunii avocatului. Încălcarea acestor reguli atrage sancţionarea disciplinară. Cel de-al doilea capitol al Codului european, PRINCIPII GENERALE, se referă la: independenţa avocatului; integritatea morală ca bază a încrederii de care trebuie să se bucure avocatul; secretul profesional, respectarea deontologiei altor barouri, incompatibilităţi, publicitatea personală şi interesul clientului. Al treilea capitol al Codului european, intitulat RELAŢIILE CU CLIENŢII, reglementează, în principal, următoarele aspecte: începutul şi sfârşitul relaţiilor cu clienţii, conflictul de interese, onorariul şi asigurarea profesională. Al patrulea capitol al Codului european reglementează RELAŢIILE CU MAGISTRAŢII, impunând avocatului să respecte caracterul contradictoriu al dezbaterilor, să dea dovadă de respect şi loialitate faţă de activitatea judecătorului şi să nu furnizeze judecătorului, cu bună ştiinţă, informaţii false sau de natură să-l inducă pe acesta în eroare. Respectul contradictorialităţii dezbaterilor impune ca avocatul să nu contacteze judecătorul cu privire la o cauză sau să-i transmită note ori documente, fără a-l informa, în timp util, pe avocatul părţii adverse. Al cincilea capitol, ultimul, al Codului european, intitulat RELAŢIILE DINTRE AVOCAŢI, reglementează, în principal: confraternitatea, cooperarea dintre avocaţii aparţinând unor state-membre diferite şi soluţionarea litigiilor dintre avocaţii aparţinând unor state-membre diferite.

2.2.2. Organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în România

În România, organizarea şi statutul profesiei de avocat au urmat tendinţele din Vestul Europei, încă din sec.XIX. Chiar şi pe timpul regimului socialist autoritar, avocatura îşi păstrează statutul de profesie liberă, însă influenţa avocaţilor a fost mult diminuată. La ora actuală, avocatura este reglementată de Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat2, republicată3 în anul 2001, cu modificările ulterioare. Prevederile acestei legi sunt preluate, dezvoltate şi detaliate în Statutul

1 Adoptat în Sesiunea Plenară a Consiliului Barourilor din Uniunea Europeană din 28

octombrie 1998, modificat în Sesiunile Plenare din 28 noiembrie 1998 şi din 6 decembrie 2002. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116/9.06.1995.




profesiei de avocat, adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România1. Legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat reglementează, în principal: - Principiile generale ale profesiunii; - Dobândirea calităţii de avocat; - Drepturile şi îndatoririle avocatului; - Organizarea profesiei de avocat; - Asistenţa judiciară; - Răspunderea disciplinară a avocatului. Vom analiza reglementările actuale privind avocatura, sub câteva aspecte semnificative pentru deontologie.

Astfel, reţinem ca trăsături definitorii ale acestei profesii următoarele:

Profesia de avocat este liberă (de principiu, nu e salariată), cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei.

Avocatul se bucură de independenţă profesională, care constă în faptul că exercitarea profesiei se supune numai Constituţiei, legii, statutului profesiei, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi normelor deontologice.

În exercitarea profesiei avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din partea autorităţilor publice sau a altor persoane juridice sau fizice.

Misiunea profesiei de avocat este apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane, care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului, în condiţiile legii. Orice persoană are dreptul să-şi aleagă în mod liber avocatul. Avocatul este dator să dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor legale şi crezului său profesional. Avocatul trebuie să depună toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului.

Activitatea avocatului se realizează, în principal, prin : - consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare

juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi de notariat ;

- apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice persoană română sau străină;

- redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;

- activităţi de mediere; - activităţi fiduciare, de primire în depozit, în numele şi pe seama

clientului, a unor fonduri financiare şi bunuri; - orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului la apărare, în

condiţiile legii. Potrivit art.25 din Legea nr.51/1995 republicată, exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale. De aici rezultă caracterul exclusivist al profesiei de avocat, care îşi rezervă, sub sancţiunea legii penale, monopolul

1 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.45/13.01.2005.



asupra unei sfere vaste a activităţilor de natură juridică, chiar şi faţă de persoanele care posedă calificarea necesară, dar nu au calitatea de avocat. Organizarea profesiei de avocat cunoaşte două niveluri: baroul şi Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR). Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ, respectiv din municipiul Bucureşti. Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Organele de conducere ale baroului sunt: adunarea generală, consiliul, decanul. Al doilea nivel de organizare a profesiei de avocat este Uniunea Naţională a Barourilor din România. Aceasta este formată din toate barourile din România şi are sediul în Bucureşti. Nici un barou nu poate funcţiona în afara Uniunii. Uniunea este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget propriu. Organele de conducere ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt: Congresul avocaţilor, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Comisia permanentă a Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România. În ceea ce priveşte accesul în profesie, arătăm că poate fi membru al unui barou din România cel ce îndeplineşte următoarele condiţii: a) are exerciţiul drepturilor civile şi politice; b) este licenţiat al unei facultăţi de drept sau este doctor în drept; c) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei; d) nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de Legea nr.51/1995 republicată. Aceste cazuri de nedemnitate, conform art.13 din lege, sunt:

- a fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;

- a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească sau a săvârşit abuzuri împotriva profesiei de avocat, stabilite prin procedura prevăzută de Statutul profesiei; - i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;

- a fost declarat falit fraudulos, chiar dacă este reabilitat. Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu: - activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;

- ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri;

- exercitarea nemijlocită a faptelor materiale de comerţ. Nu constituie caz de incompatibilitate: - calitatea de deputat sau senator1, consilier în consiliile locale sau judeţene; - activităţile şi funcţiile didactice în învăţământul juridic superior; - activitatea literară şi publicistică; - calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier

fiscal, consilier în proprietate intelectuală sau industrială, traducător

1 Totuşi, senatorii şi deputaţii nu pot exercita profesia de avocat pentru anumite cauze şi în

faţa anumitor parchete şi instanţe judecătoreşti, expres prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 77 din 4 septembrie 2003 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 9 septembrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.280/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.574/29.04.2004.



autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii.

Dreptul de primire în profesia de avocat se obţine pe baza unui examen, organizat conform prevederilor Legii nr.51/1995 republicată şi ale Statutului profesiei. La înscrierea în barou avocatul depune în faţa consiliului baroului, într-un cadru solemn, următorul jurământ: "Jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să exercit profesia de avocat cu cinste şi demnitate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă, caz în care se încheie prin propoziţia: „Jur pe onoare şi conştiinţă.” Membrul unui barou dintr-o altă ţară poate exercita profesiunea de avocat în România dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea română. Exercitarea profesiunii de avocat în România, de către membrul unui barou dintr-o altă ţară, este supusă următoarelor restricţii:

- nu poate acorda consultanţă juridică privind dreptul românesc, decât dacă a promovat un examen de verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi de limba română, organizat de U.N.B.R.; - nu poate pune concluzii scrise sau orale în faţa instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare, cu excepţia celor de arbitraj internaţional.

Se remarcă, şi în privinţa accesului în profesie, exclusivismul avocaturii, restricţiile fiind mai severe decât în cazul profesiei medicale. Astfel, nu este suficientă absolvirea unei facultăţi de profil, impunându-se o serie de condiţii suplimentare. Referitor la obligaţiile de natură deontologică ale avocaţilor, prevăzute de legea şi statutul profesiei, învederăm:

păstrarea secretului profesional privitor la orice aspect al cauzei încredinţate avocatului, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege;

interdicţia de a comite orice fapte, în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei;

interdicţia exercitării profesiei de avocat la instanţele judecătoreşti, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul1 său până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror; o interdicţie similară funcţionează în cazul Curţii de Conturi şi al Curţii Constituţionale;

obligaţia de a respecta solemnitatea şedinţei de judecată, de a nu folosi cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii,

1 PRECIZĂRI PRIVIND RUDENIA ŞI AFINITATEA (a se vedea şi exemplele de la Anexa

1) RUDENIA: Este legătura de sânge, întemeiată pe faptul naşterii, reglementată de art.45,46 din Codul familiei şi art.660-663 din Codul civil. Şirul de persoane între care există rudenie se numeşte linie de rudenie. Rudenia în linie dreaptă este legătura dintre persoanele care coboară unele din altele. Rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele care au un autor comun. Gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor intervenite. AFINITATEA: Nu este definită de lege şi nu se bazează pe legătura de sânge. Se admite că

este legătura dintre soţ şi rudele celuilalt soţ. Are următoarele caracteristici: - un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi fel şi în acelaşi grad; - Concubinajul nu dă naştere la afinitate; - Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, de exemplu între cuscri; - Legătura de afinitate încetează odată cu încetarea căsătoriei. - Proba afinităţii se face prin dovada căsătoriei şi a rudeniei. PRECIZARE : Între soţi nu există nici rudenie nici afinitate.



demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora în proces;

obligaţia de a studia temeinic cauzele încredinţate, de a se prezenta la fiecare termen de judecată sau la organul de urmărire penală, de a manifesta conştiinciozitate şi probitate profesională, de a pleda cu demnitate faţă de judecători şi părţile în proces;

obligaţia de a acorda asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou;

obligaţia de a restitui actele ce i-au fost încredinţate, persoanei de la care le-a primit;

interdicţia de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe;

interdicţia de a pleda împotriva părţii care l-a consultat în legătură cu aspectele litigioase concrete ale unei pricini;

interdicţia de a fi ascultat ca martor cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, dacă nu există dezlegarea prealabilă din partea tuturor clienţilor interesaţi în cauză;

calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat, cu privire la faptele şi împrejurările pe care avocatul le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză;

dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfăşura nici o activitate profesională în acea cauză;

interdicţia folosirii, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, a oricăror procedee incompatibile cu demnitatea profesiei, în scopul dobândirii clientelei, precum şi interdicţia utilizării reclamei sau a publicităţii, în acelaşi scop. În fine, ultimul aspect determinant privind deontologia profesiei de

avocat se referă la răspunderea şi jurisdicţia disciplinară. Această materie se bucură de o reglementare amănunţită, Legea nr.51/1995 republicată şi Statutul profesiei de avocat conţinând în acest sens patru categorii de prevederi. Acestea se referă la: definirea abaterii şi a răspunderii, instanţele disciplinare, sancţiunile disciplinare şi procedura de aplicare a sancţiunilor. În ceea ce priveşte abaterea disciplinară, aceasta este definită ca fiind fapta săvârşită de avocat prin care se încalcă dispoziţiile legii sau ale statutului profesiei, deciziile obligatorii ale organelor de conducere ale baroului în care avocatul este înscris sau ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România, precum şi orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei sau ale corpului avocaţilor. Răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea civilă, penală sau administrativă a acestuia.(art.253 alin. (1) din Statut) Dacă pentru fapta respectivă avocatul este supus urmăririi penale sau judecăţii, procedura disciplinară se suspendă, urmând a fi reluată după soluţionarea definitivă a cauzei de către instanţa judiciară.(art.269 din Statut) Instanţele disciplinare sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia Centrală de Disciplină şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în plenul său. Ultima instanţă de recurs este Secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti. Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate avocaţilor, prevăzute în mod expres şi limitativ de lege (art.73), sunt: a) mustrarea; b) avertismentul;



c) amenda (de la 500.000 la 5.000.000 lei), care se face venit la bugetul baroului;

d) interdicţia de a exercita profesia, pe o perioadă de la o lună la un an; e) excluderea din profesie. Procedura judecării abaterilor disciplinare are un caracter specific, este prevăzută în Statut şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă. În concluzie, reţinem: - misiunea profesiei de avocat este apărarea drepturilor persoanelor în faţa autorităţilor publice, cu precădere în justiţie; - profesia de avocat are, în România, o organizare care rezultă din manifestarea sa de voinţă autonomă, recunoscută prin lege şi deci respectată de autorităţile publice ; - profesia de avocat are o organizare impusă şi exclusivistă, în sensul că această profesie nu poate fi exercitată decât în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, neexistând organizaţii profesionale concurente ; - în cazul avocaţilor avem de-a face cu o deontologie care a intrat în mare măsură în dreptul pozitiv, întrucât formulările deontologice sunt cuprinse atât în lege, cât şi în statut; - contenciosul profesional funcţionează autonom, în cadrul profesiei, dar răspunderea penală ţine în loc răspunderea disciplinară ; - deontologia profesiei de avocat, ca şi cea a profesiunii medicale, are un pronunţat caracter democratic, întrucât este elaborată, şi respectarea ei este asigurată, de avocaţi, de organele de conducere ale profesiei şi de organele de contencios profesional, alese dintre avocaţi.

2.3. Caracteristicile deontologiei actuale

Demersul ştiinţific, ale cărui rezultate vor fi prezentate în continuare, a parcurs următorii paşi:

I. Prezentarea deontologiei concrete a profesiunii medicale şi a deontologiei concrete a profesiunii de avocat, pentru a constitui obiect de analiză şi sinteză în vederea determinării unor trăsături comune ale acestora;

II. Utilizarea raţionamentului inductiv, precum şi a doctrinei franceze1, pentru a formula caracteristicile generale esenţiale ale deontologiei, în sensul strict al termenului.

O primă caracteristică a deontologiei constă în receptarea regulilor deontologice în dreptul pozitiv

Atunci când profesiunile se organizează, ele îşi elaborează un ansamblu de norme, prin care se precizează şi îndatoririle specifice ale membrilor lor. Dacă luăm exemplul profesiunilor liberale clasice, medicina şi avocatura, observăm că formulările deontologice au dobândit un caracter detaliat şi autoritar. Ele emană de la organele oficiale ale profesiei şi s-au constituit în adevărate coduri ce sistematizează o deontologie concretă, rezultată din experienţă. Explicaţia acestui fenomen constă în faptul că aceste profesiuni îndreptate spre umanism, în sensul de a servi omul într-un mod mai direct decât altele, sunt cele mai preocupate de codificarea regulilor lor deontologice, de menţinerea nivelului moral şi, prin acesta, a prestigiului social, deoarece prestigiul este indispensabil succesului profesiei.

1 Am utilizat sinteza lui René SAVATIER publicată în ENCYCLOPEDIA UNIVERSALIS,

PARIS-1993, vol.7 pag.188-191.



În general, deontologia caută să dea, într-o manieră prescriptivă, soluţiile practice şi precise ale cazurilor întâlnite în mod curent de către profesionişti în activitatea lor, definind îndatoririle de natură etică ale profesioniştilor, abaterile disciplinare, sancţiunile ce le pot fi aplicate, de către cine, precum şi procedura de aplicare. Reglementarea acestor aspecte, împreună cu reglementările privind organizarea profesiunii - inclusiv drepturi, obligaţii, condiţii de acces - au fost preluate în dreptul pozitiv, alcătuind împreună dreptul profesiunii. Remarcăm că deontologia a intrat în dreptul pozitiv în mare parte sub forma dreptului disciplinar profesional, adică a reglementărilor care stabilesc abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare şi procedura de aplicare a acestora. Acest drept apare ca o modalitate de autoapărare prin mijloace juridice a grupurilor sociologice constituite pe criteriul profesiei comune. Trebuie să precizăm că deontologia nu se confundă cu dreptul disciplinar: pe de o parte, stabilirea obligaţiilor şi regulilor deontologice excede sfera dreptului disciplinar, iar pe de alta, sfera dreptului disciplinar excede deontologia, deoarece are în vedere şi încălcarea altor obligaţii decât cele de natură etică. Mai observăm că dreptul disciplinar nu este prezent numai în cazul profesiunilor. Definirea şi sancţionarea abaterilor se regăseşte, ca regulă, în toate organizaţiile. Ideea de bază, ce rezultă din analiza textelor legale care reglementează profesiuni, este că, atunci când o profesiune are o organizare oficială, consacrată prin lege, textele care reglementează această organizare nu omit principalele aspecte deontologice. A doua caracteristică a deontologiei este imposibilitatea unei codificări complete Existenţa îndatoririlor necodificabile, dar a căror respectare este esenţială pentru o profesie, este recunoscută de codurile şi regulamentele care stabilesc normele deontologice. Un exemplu în acest sens este formula „fapte de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiunii”, întâlnită în cuprinsul art.70 din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat1. „Prejudicierea onoarei” şi „prejudicierea prestigiului” sunt noţiuni nedeterminate, deoarece au un conţinut vag, prea general şi relativ. De aceea, ele nu pot fi strict definite prin texte normative, nu se poate găsi o ipoteză care să precizeze toate situaţiile posibile. De aici, necesitatea ca instanţele disciplinare să concretizeze exigenţele morale, pentru fiecare caz în parte, atunci când apreciază comportamentul profesioniştilor care ar putea compromite încrederea şi respectul de care are nevoie profesiunea.

Alte îndatoriri necodificabile privesc actele imorale, întrucât acestea pot să compromită profesionistul, în ceea ce priveşte exerciţiul profesiei, chiar dacă nu sunt legate direct de activitatea sa profesională. Din acest motiv, o serie de reguli generale ale eticii pot fi încorporate în deontologia profesională, dacă sunt legate de situaţii care afectează imaginea profesiunii. Deontologia conţine, de asemenea, anumite reguli destinate să menţină ordinea în interiorul profesiei şi care vizează relaţiile profesioniştilor între ei. Aceste reguli formulează îndatoriri atât de natură patrimonială, căt şi nepatrimonială, dar fără a putea ajunge la nivelul codificării complete, datorită generalităţii şi relativităţii unor termeni preluaţi din sfera eticii, la care nu se poate renunţa. A treia caracteristică a deontologiei este aceea că pentru încălcarea regulilor deontologice se pot aplica numai sancţiuni disciplinare.

1 Legea nr.51/1995 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113/6.III.2001.



Printre sancţiunile disciplinare, există cenzuri cu caracter pur moral care afectează onoarea profesioniştilor ce se abat de la anumite îndatoriri. Este vorba, în aceste cazuri, de diminuarea respectului de care aceştia au nevoie din partea confraţilor şi a mediului social, pentru a fi profesionişti de succes. În această categorie se înscriu blamul şi mustrarea. Şi avertismentul poate fi o pedeapsă disciplinară, dar el are mai ales un caracter cominatoriu, fiind destinat să împiedice comiterea altor violări ale regulilor deontologice.

În anumite profesiuni, cum sunt medicina şi avocatura, se admite şi aplicarea de amenzi membrilor care încalcă anumite reguli stabilite de organele profesiunii.

În fine, pedepsele disciplinare cele mai grave constau în suspendarea sau excluderea profesionistului din grupul respectiv. În cazul profesiunilor care nu sunt reglementate prin lege, suspendarea sau excluderea priveşte numai apartenenţa la grupul care a pronunţat pedeapsa disciplinară. Însă, în cazul profesiunilor a căror organizare şi disciplină au fost legiferate, organele profesiunii sunt autorizate să interzică, printr-o sancţiune disciplinară, însuşi exerciţiul profesiunii. În acest fel, vinovatul este înlăturat din profesie. Este, spre exemplu, cazul medicilor şi avocaţilor. Mai trebuie precizat că textele care enumeră pentru o profesiune pedepsele disciplinare sunt limitative, în sensul că nici o altă pedeapsă disciplinară nu poate fi aplicată. A patra caracteristică a deontologiei are în vedere existenţa jurisdicţiilor profesionale

Autoritatea profesiunii asupra deontologiei sale implică recunoaşterea competenţei de jurisdicţie profesională. Jurisdicţiile profesionale, alese în cadrul profesiunii, sancţionează atingerile aduse deontologiei lor numai prin pedepse disciplinare. Ele se bucură, în această privinţă, de o largă autonomie întrucât aceste jurisdicţii emană însăşi de la profesiune. Profesiunea nu are calitatea de a pronunţa direct, împotriva unui membru, condamnări executorii prin forţa publică vizând constrângerea acestuia pentru a-şi executa obligaţiile. Jurisdicţia profesională poate ca, prin avertismente, să reamintească unui profesionist îndatoririle sale şi, dacă este vorba de obligaţii legale, să determine intervenţia puterilor publice.

Deciziile adoptate de jurisdicţiile profesionale pot fi anulate de instanţele judiciare dacă ele contravin prevederilor legale. Acest control îmbracă mai multe aspecte. Pe de o parte, instanţele judiciare veghează la respectarea dreptului la apărare al profesionistului inculpat. Protecţia dreptului la apărare, inclusiv prin utilizarea unui pledant, ţine de ordinea publică şi este comună tuturor jurisdicţiilor. Pe de altă parte, o condamnare disciplinară va fi anulată dacă regula deontologică pentru a cărei încălcare a fost pronunţată este incompatibilă libertăţilor garantate de stat. În fine, în anumite cazuri, instanţele judiciare îşi asumă dreptul de a controla realitatea faptei şi chiar a calificării ei ca încălcare a unei reguli deontologice. Profesionistul sancţionat pe nedrept poate nu numai să ceară anularea sancţiunii, ci şi să pretindă instanţei judiciare condamnarea grupului profesional, care a comis o injustiţie, la acordarea de despăgubiri. A cincea caracteristică a deontologiei constă în faptul că dreptul deontologic se aplică doar în cadrul profesiunii şi este relativ independent de dreptul comun. Numim drept deontologic totalitatea normelor de natură deontologică receptate în dreptul pozitiv, fie direct, fie prin intermediul codurilor deontologice adoptate de organele profesiunii, în baza legii. Dreptul deontologic cuprinde reglementările privind: obligaţiile şi regulile de natură



etică, sancţiunile aplicabile, jurisdicţiile profesionale, procedura de aplicare şi contestare a sancţiunilor. Observăm că dreptul deontologic este partea dreptului disciplinar care apără etica profesiunii.

O primă caracteristică a dreptului deontologic este aceea că are o aplicabilitate limitată, întrucât se limitează la un anumit grup profesional. Dacă acestei profesiuni i se permite să codifice îndatoririle membrilor săi, această codificare este numai de uz intern. Deci, regulile deontologice nu au eficacitate juridică asupra celor ce nu aparţin profesiei la care se referă; aceştia pot, fără îndoială, să sesizeze jurisdicţiile disciplinare dacă o abatere deontologică a profesionistului le-a lezat interesele, dar nicio disciplină profesională nu le poate stabili obligaţii personale. O altă caracteristică a dreptului deontologic are în vedere raporturile pe care el le are cu dreptul comun. În acest sens arătăm că dreptul deontologic este relativ independent1 de dreptul comun. Astfel, ca principiu, decizia luată de jurisdicţia disciplinară, competentă în materie de deontologie, este independentă de deciziile luate de jurisdicţiile civile sau penale, în aceeaşi speţă.

Dacă o instanţă penală a fost deja sesizată pentru judecarea unei fapte şi a fost sesizată şi jurisdicţia disciplinară, aceasta, spre deosebire de cea civilă, nu este obligată să amâne judecata până după soluţionarea speţei de către instanţa penală, dacă nu există o prevedere legală expresă în acest sens. Prin urmare, cu excepţia câtorva delicte speciale, jurisdicţia disciplinară poate achita inculpatul condamnat de jurisdicţia penală şi invers. Totuşi, jurisdicţia disciplinară nu-şi poate întemeia achitarea sau condamnarea pe un fapt negat în mod expres de jurisdicţia penală.

Justificarea aprecierilor diferite este dată de faptul că obiectul celor două sentinţe diferă. Astfel, în dreptul penal nicio pedeapsă nu poate fi pronunţată fără ca fapta să fie expres prevăzută de lege, pe când disciplinar, pot fi sancţionate fapte contrare moralei, pe care nici un text legal nu le defineşte, dacă ele lezează onoarea profesiei. Menţionăm că nu există nicio regulă care să se opună aplicării cumulative, pentru aceeaşi faptă, a pedepsei disciplinare care sancţionează încălcarea deontologiei şi a pedepsei aplicate de jurisdicţia penală2. De exemplu, pot fi pronunţate două suspendări ale exerciţiului unei profesii, una - cu titlu disciplinar, cealaltă cu titlu penal, care se vor aplica independent una de alta. Această independenţă a dreptului deontologic faţă de dreptul comun funcţionează şi în materia responsabilităţii civile. Cu alte cuvinte, o faptă poate să nu contravină codului deontologic al profesiunii, dar să atragă responsabilitatea civilă şi invers. Mai trebuie remarcat că regulile deontologice ale unei profesii şi sancţiunile disciplinare aplicate în virtutea acestor reguli sunt independente de regulile deontologice, respectiv de normele disciplinare, ale altor profesiuni, respectiv ocupaţii, pe care aceeaşi persoană le poate cumula. Exemplu: un profesor la Facultatea de medicină, medic într-un spital, poate fi urmărit pentru aceeaşi faptă, în faţa instanţei disciplinare a Colegiului Medicilor, în faţa autorităţii disciplinare a spitalului şi în faţa autorităţii

1 Independenţa este relativă, pentru că şi dreptul deontologic face parte din sistemul

dreptului, intrând astfel inevitabil în relaţii cu alte norme juridice. 2 Principiul unicităţii pedepsei impune aplicarea unei singure sancţiuni de aceeaşi natură

pentru comiterea unei fapte ilicite. Dacă prin aceeaşi faptă s-au încălcat mai multe categorii de norme juridice, se aplică sancţiunile prevăzute de toate aceste norme.



disciplinare universitare. Deciziile celor trei autorităţi disciplinare vor fi independente unele faţă de altele. Independenţa dreptului deontologic nu împiedică, bineînţeles, ca fiecare jurisdicţie sesizată să ţină cont, moralmente, de îndatoririle comune ale profesionistului, atât faţă de profesiunea sa, cât şi faţă de societate. Astfel, în cadrul unei acţiuni în responsabilitate civilă, intentată unui profesionist, îndatoririle pe care i le impun regulile deontologice, faţă de clienţii săi, vor fi cu siguranţă luate în considerare de instanţa judiciară. Dar, de principiu, regulile deontologice nu constituie norme obligatorii pentru judecarea speţei nici pentru jurisdicţia civilă, nici pentru jurisdicţia penală.

2.4. Câteva concluzii general-valabile privind deontologia, în actualul său stadiu de dezvoltare

Pe baza caracteristicilor deontologiei actuale, care au fost prezentate, reţinem următoarele concluzii: 1. Cuvântul „deontologie” are două sensuri: sensul comun sau sensul larg şi sensul strict sau restrâns. „Deontologie”, în sens comun, înseamnă ansamblul de reguli, de natură sau sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, indiferent de gradul ei de organizare şi de existenţa sau inexistenţa unui mecanism sancţionator capabil să impună respectarea acestor reguli. „Deontologie”, în sensul strict, de sistem coercitiv specific, înseamnă ansamblul de reguli, de natură sau sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, precum şi mecanismul sancţionator ataşat, receptate în dreptul pozitiv, a căror respectare este asigurată prin sancţiuni disciplinare aplicate de jurisdicţii profesionale. 2. Apariţia şi dezvoltarea deontologiei sunt determinate de încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure un grup profesional pentru a-şi exercita în bune condiţii funcţia socială. Datorită specializării unor activităţi, a “profesionalizării” lor, normele deontologice diferă de normele etice general valabile, însă nu le exclud. Mai mult, profesiunile manifestă exigenţă faţă de membrii lor şi în ceea ce priveşte respectarea unor norme etice cu aplicabilitate generală, având posibilitatea de a sancţiona disciplinar încălcarea lor. 3. Putem afirma că ne aflăm în prezenţa unei deontologii, în sens strict, atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele elemente constitutive:

a. organizarea profesiunii este reglementată prin lege, profesiunea ajungând astfel să posede un drept profesional;

b. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a stabili norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora;

c. profesiunea posedă un drept deontologic, adică dreptul profesiunii cuprinde reguli deontologice menite să asigure îndeplinirea misiunii profesiunii în conformitate cu normele etice, reguli a căror respectare este garantată printr-un mecanism sancţionator intern; deontologia fiecărei profesiuni se individualizează prin anumite principii specifice determinate de misiunea care îi revine.

Precizăm că profesiunile impun condiţii specifice de acces şi pretind, de regulă, depunerea unui jurământ, ca o garanţie a respectării deontologiei. În cuprinsul jurământului se face referire la valorile etice fundamentale



specifice profesiei. De pildă, formula jurământului depus de avocaţi1 invocă exercitarea avocaturii „cu cinste şi demnitate”. Dacă privim realitatea socială, vom înţelege că deontologia reală, care se regăseşte în viaţa profesiunii, nu poate fi redusă la elementele constitutive menţionate. Aceste elemente, care pot fi relativ uşor sesizate, constituie numai latura obiectivă (sau formală) a deontologiei.

Cel puţin la fel de importantă este însă şi latura subiectivă a deontologiei, care presupune ca regulile deontologice, valorile etice pe care le apără, să pătrundă efectiv în conştiinţa colectivă a profesiei respective. Profesioniştii care o alcătuiesc trebuie să fie ferm convinşi de necesitatea respectării dreptului deontologic, în ultimă instanţă a eticii profesionale, în aşa măsură încât numai conformându-se să ajungă la starea de confort psihic dată de împăcarea cu propria conştiinţă. Numai în aceste condiţii deontologia va guverna cu adevărat moravurile profesiunii. Realizarea laturii subiective a deontologiei necesită eforturi educative (informare, conştientizare, însuşire) şi eforturi pentru instaurarea şi menţinerea unei culturi corespunzătoare în cadrul profesiei (formarea şi cultivarea comportamentului deontologic). Latura obiectivă a deontologiei, dacă nu este însoţită de cea subiectivă, devine o formă fără conţinut, întrucât moravurile profesiunii vor fi nedeontologice. Aceasta deoarece respectul faţă de normele deontologice trebuie să se regăsească în comportamentul voluntar asumat de marea majoritate a profesioniştilor, încălcările constituind excepţii care pot fi sancţionate disciplinar. Dacă însă, nerespectarea normelor deontologice devine practica socială a profesiunii, deontologia afişată formal nu poate funcţiona, deoarece majoritatea nu poate fi reprimată. Rezultă că, numai dacă sunt întrunite ambele laturi ale deontologiei, suntem în prezenţa unei profesiuni care posedă o deontologie reală.

4. În ceea ce priveşte regulile de natură deontologică, observăm că acestea sunt de provenienţă internaţională sau naţională. Normele etice sau deontologice internaţionale sunt adoptate de organizaţiile internaţionale ale profesiunilor. Aplicarea acestora pe plan intern revine organizaţiilor profesionale naţionale, care le pot impune ca atare sau le pot transpune în codurile deontologice naţionale.

Mai trebuie să menţionăm caracterul evolutiv al deontologiei determinat de dinamica profesiunii respective, condiţionată la rândul ei de progresul sau regresul societăţii în ansamblul ei.

5. Profesiunile impun condiţii specifice de acces şi pretind, de regulă, depunerea unui jurământ, ca o garanţie a respectării deontologiei. De asemenea, profesiunile organizate prin lege îşi asigură, de regulă sub sancţiunea legii penale, exclusivitatea activităţilor specifice.

6. Sancţiunile disciplinare privesc numai membrii profesiunii respective, sunt expres şi limitativ prevăzute, cea mai gravă sancţiune fiind excluderea din profesiune.

Observăm că normele deontologice apără trei categorii de valori: - valori etice general valabile; - valori comune mai multor profesiuni; - valori specifice. Dintre valorile etice general valabile amintim: onestitatea, onoarea,

demnitatea, sinceritatea etc.

1 Prevăzută la art.21 din Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,

precit.



Exemple de valori comune sunt: independenţa profesională (excluderea presiunilor în legătură cu exercitarea profesiunii), excluderea caracterului comercial al profesiunii şi secretul profesional. Evident, ele cunosc modalităţi şi nuanţări diferite de la profesiune la profesiune.

În fine, valorile specifice sunt determinate de funcţia, de misiunea socială a profesiunii. Astfel, în cazul medicinei, care are ca misiune apărarea vieţii şi sănătăţii omului, valori specifice sunt: subordonarea activităţii intereselor bolnavului, nediscriminarea între bolnavi, interdicţia utilizării cunoştinţelor medicale împotriva legilor umanităţii, protecţia subiecţilor experimentelor medicale pe om etc. În cazul avocaturii, care are ca misiune apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei (fizice sau juridice) în faţa autorităţilor publice, cu precădere în justiţie, valorile specifice sunt: identificarea cu interesele clientului, o cât mai bună reprezentare a clientului în faţa autorităţilor publice, corectitudinea gestionării fondurilor clientului, evitarea conflictului de interese etc.

Rezultă că deontologia fiecărei profesiuni se individualizează prin valorile specifice pe care le apără, valori determinate de misiunea care îi revine.


1. Prezentaţi sintetic apariţia şi evoluţia profesiunii medicale. 2. Prezentaţi şi comentaţi formula modernă a Jurământului lui Hipocrate. 3. Când şi în ce fel s-a produs receptarea în dreptul pozitiv a regulilor privind profesiunea medicală? 4. Care sunt valorile apărate de deontologia medicală actuală? 5. Prezentaţi sintetic organizarea şi deontologia profesiunii medicale în România. 6. Prezentaţi sintetic şi explicaţi concepţia europeană actuală cu privire la deontologia profesiunii de avocat. 7. Prezentaţi sintetic organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în România. 8. Care sunt caracteristicile deontologiei actuale? 9. Ce înseamnă cuvântul „deontologie” în sens larg (comun) şi ce înseamnă în sens restrâns (strict) ? 10. Enunţaţi şi explicaţi elementele constitutive ale deontologiei, în sensul strict al termenului.


1. Liber-profesionistul : a. are calitatea de angajat cu contract de muncă; b. are calitatea de angajat prin act unilateral de numire; c. îşi câştigă, în principiu, existenţă pe cont propriu; d. are o remuneraţie cu caracter comercial.

2. Se dau propoziţiile: A – Cuvântul „deontologie” are două sensuri: sensul comun şi sensul strict. B – „Deontologia”, în sens strict, este ansamblul de reguli, de natură sau de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, indiferent dacă există sau nu un mecanism sancţionator care să asigure respectarea



lor. C - – „Deontologia”, în sens larg, este ansamblul de reguli, de natură sau de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, receptate în dreptul pozitiv, precum şi mecanismul sancţionator ataşat. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;


c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată.

3. ”Jurământul lui Hipocrate” se presupune că datează :

a. din ”secolul lui Pericle”; b. din mileniul V î.e.n.; c. din sec.V e.n.; d. din epoca fanarioţilor.

4. Apariţia şi dezvoltarea deontologiei au fost determinate de: a. voinţa statului; b. practica judiciară; c. nevoia de încredere şi prestigiu a unui grup profesional, pentru a-şi

putea exercita în bune condiţii funcţia socială. 5. În cazul profesiunii medicale, este nedeontologică:

a. acordarea îngrijirii medicale în afara programului de lucru, în caz de urgenţă;

b. colaborarea cu o instituţie de îngrijire în care medicul nu îşi păstrează independenţa profesională;

c. certificare situaţiilor de natură medicală constatate personal; d. păstrarea secretului cu privire la informaţiile încredinţate de

pacient. 6. Normele deontologice: a. nu diferă de normele etice general valabile; b. diferă de normele etice general valabile, însă nu le exclud; c. diferă de normele etice general valabile şi exclud aplicarea

acestora. 7. Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România:

a. exclude răspunderea penală; b. exclude răspunderea civilă; c. exclude răspunderea contravenţională; d. nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă.

8. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict: a. faptul că organelor profesiunii nu le este recunoscută competenţa

de a stabili norme deontologice; b. existenţa dreptului profesional; c. existenţa dreptului deontologic. 9. Se dau propoziţiile: A – Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România era o lege-cadru. B – Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul



sănătăţii interzice exercitarea profesiei de medic, oricărui cetăţean străin. C – Amenda nu face parte dintre sancţiunile disciplinare aplicabile medicilor din România. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;

b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;

c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;

d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.

10. O profesiune posedă o deontologie reală, dacă: a. este reglementată prin lege; b. sunt întrunite ambele laturi ale deontologiei: obiectivă şi subiectivă; c. respectarea regulilor deontologice este garantată printr-un

mecanism sancţionator intern. 11. Valoarea fundamentală a deontologiei profesiunii de avocat este:

a. apărarea interesului general; b. obţinerea, prin orice mijloace, a rezultatului dorit de client; c. devotamentul pentru apărarea drepturilor clientului, în faţa

autorităţilor publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale; d. obţinerea unor onorarii cât mai mari din partea clientului.

12. Aplicarea normelor deontologice internaţionale revine: a. organizaţiilor profesionale internaţionale; b. statului; c. organizaţiilor profesionale naţionale. 13. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România, republicată, nu este o condiţie indispensabilă pentru activitatea avocatului:

a. independenţa; b. dobândirea titlului de doctor în drept; c. stabilirea de relaţii de încredere cu clientul; d. păstrarea secretului profesional.

14. Este o valoare etică general valabilă: a. păstrarea secretului profesional; b. nediscriminarea între bolnavi; c. onestitatea. 15. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România, republicată, activitatea avocatului se realizează prin:

a. consultaţii şi cereri cu caracter juridic; b. emiterea de acte de autoritate; c. aranjamente cu judecătorii şi procurorii; d. utilizarea reclamei în vederea dobândirii clientelei.

16. Este o valoare deontologică a mai multor profesiuni: a. păstrarea secretului profesional;



b. onestitatea; c. nediscriminarea între bolnavi. 17. Potrivit Legii nr.51/1995, republicată, este un caz de nedemnitate, care împiedică exerciţiul profesiei de avocat :

a. interdicţia de a exercita profesia, stabilită printr-o hotărâre disciplinară;

b. desfăşurarea unei activităţi salariate în cadrul altei profesii; c. exercitarea nemijlocită a faptelor de comerţ; d. exercitarea unei ocupaţii care lezează bunele moravuri.

18. Este o valoare deontologică specifică: a. onestitatea; b. nediscriminarea între bolnavi; c. păstrarea secretului profesional. 19. Se dă propoziţia incompletă: „Avocatul este supus interdicţiei de a-şi exercita profesia în faţa unei instanţe judecătoreşti unde este judecător...”. Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca propoziţia să fie adevărată. a. naşul de cununie; b. vărul primar; c. unchiul; d. vărul primar al soţiei. 20. „Prejudicierea onoarei”: a. poate fi definită strict, prin texte normative; b. poate fi încadrată într-o ipoteză care să precizeze toate situaţiile

posibile; c. este o noţiune nedeterminată; 21. Deontologia a intrat în dreptul pozitiv, mai ales sub forma:

a. dreptului penal; b. dreptului civil; c. dreptului disciplinar; d. dreptului comercial.

22. Are un caracter cominatoriu: a. blamul; b. avertismentul; v. mustrarea. 23. Se dau propoziţiile: A – O caracteristică a deontologiei este imposibilitatea unei codificări complete. B – „Onoarea” şi „prestigiul” pot fi strict determinate prin texte normative. C – Textele care enumeră, pentru o profesiune, pedepsele disciplinare sunt limitative. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;

b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;




d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.

24. Indicaţi cea mai gravă sancţiune dintre cele enumerate mai jos: a. avertismentul; b. blamul; c. suspendarea exerciţiului profesiei. 25. Jurisdicţiile profesionale, alese în cadrul profesiei, sancţionează atingerile aduse deontologiei lor:

a. prin pedepse penale; b. prin pedepse civile; c. prin pedepse disciplinare; d. prin pedepse contravenţionale.

26. Textele care enumeră, pentru o profesie, sancţiunile disciplinare sunt: a. limitative; b. orientative; c. exemplificative. 27. Deciziile adoptate de jurisdicţiile profesionale:

a. pot fi anulate de instanţele judiciare; b. pot fi anulate numai de jurisdicţiile profesionale superioare; c. nu pot fi atacate în faţa instanţelor judiciare; d. pot fi anulate numai de autorităţile administrative cu activitate

jurisdicţională. 28. În cazul profesiunilor pentru care legislaţia nu impune o organizare

naţională: a. nu se pot constitui grupuri profesionale; b. respectarea regulilor de conduită profesională este asigurată de

stat; c. grupurile profesionale se pot constitui în mod liber. 29. Se dau propoziţiile: A – Ca principiu, decizia luată de instanţa disciplinară, competentă în materie de deontologie, este independentă de deciziile luate de instanţele judecătoreşti civile sau penale, în aceeaşi speţă. B – Ca principiu, jurisdicţia disciplinară poate condamna inculpatul achitat de jurisdicţia penală. C – Jurisdicţia disciplinară îşi poate întemeia condamnarea pe un fapt negat în mod expres de jurisdicţia penală. Alegeţi varianta corectă:


b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată;

c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată;


30. Profesionistul sancţionat pe nedrept de o jurisdicţie profesională:



a. nu se poate adresa instanţei judiciare; b. poate cere instanţei judiciare atât anularea sancţiunii, cât şi

acordarea de despăgubiri; c. poate cere instanţei judiciare numai anularea sancţiunii. 31. În principiu, regulile deontologice:

a. obligă judecătorul civil; b. obligă judecătorul penal; c. obligă judecătorul administrativ; d. nu obligă nici judecătorul civil, nici judecătorul penal.

32. Dreptul deontologic nu cuprinde: a. reglementări privind jurisdicţiile profesionale; b. reglementări prin care se stabilesc obligaţii pentru persoane care nu

aparţin profesiei; c. reglementări privind procedura de aplicare a sancţiunilor. 33. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict:

a. organizarea profesiunii este reglementată prin lege; b. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a stabili

norme deontologice; c. jurisdicţia profesională are competenţa de a pronunţa condamnări

direct executorii prin forţa publică, împotriva unui profesionist; d. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a

sancţiona încălcarea normelor deontologice. 34. Pentru aceeaşi faptă: a. se pot pronunţa două suspendări ale exerciţiului unei profesii, una

ca sancţiune disciplinară, cealaltă ca sancţiune penală, care se vor aplica independent una faţă de cealaltă;

b. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca sancţiune disciplinară;

c. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca sancţiune penală.

35. Se dau propoziţiile: A – Latura obiectivă a deontologiei este suficientă pentru ca o profesiune să posede o deontologie reală. B – Latura subiectivă a deontologiei poate fi impusă numai prin represiune. C - Aplicarea normelor deontologice internaţionale revine organizaţiilor naţionale ale profesiunii. Alegeţi varianta corectă:



c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;

d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată.

36. Prima formă a jurământului profesional pentru absolvenţii facultăţilor de medicină a fost adoptată:

a. prin Declaraţia de la Geneva, din 1975, a Asociaţiei Medicale Mondiale;



b. de Reuniunea de la Geneva, din 1948, a Asociaţiei Medicale Mondiale;

c. de conferinţa de la Versailles din 1921. 37. Valorile apărate de deontologia unei profesiuni, determinate de misiunea socială care îi revine, sunt:

a. valorile etice general valabile; b. valorile comune mai multor profesiuni; c. valorile specifice; d. valorile comerciale.

DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI


CAPITOLUL 3


3.1. Consideraţii generale 3.1.1. Noţiunea de „funcţionar public” 3.1.2. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici 3.1.3. Se poate vorbi despre o deontologie a funcţionarilor publici?

3.2. Deontologia magistraţilor

3.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor 3.2.2. Deontologia magistraţilor în România, potrivit reglementărilor actuale

3.3. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în

cazul funcţionarilor din administraţia publică 3.3.1. Definiţia funcţionarului din administraţia publică 3.3.2. Profesionalizarea funcţionarilor din administraţia publică 3.3.3. Organizarea funcţionarilor din administraţia publică 3.3.4. Principiile deontologiei administrative 3.3.5. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia

publică 3.3.6. Concluzii privind deontologia administrativă

3.4. Deontologia funcţionarilor publici în România 3.4.1. Elementele constitutive 3.4.2. Valoarea deontologică a Codului de conduită a

funcţionarilor publici instituit prin Legea nr.7/2004 3.4.3. Realităţi şi perspective ale deontologiei funcţionarilor

publici

OBIECTIVE

Parcurgerea acestui capitol vă permite:

Înţelegerea sensurilor sintagmei „funcţionar public”;

Înţelegerea determinantelor apariţiei şi evoluţiei funcţionarilor publici;

Cunoaşterea aspectelor esenţiale ale deontologiei magistraţilor;

Înţelegerea problematicii complexe a deontologiei administrative;

Cunoaşterea problematicii deontologiei funcţionarilor publici în România



3.1. Consideraţii generale

3.1.1. Noţiunea de “funcţionar public”

Într-o accepţiune de maximă generalitate, prin funcţionar public înţelegem persoana care prestează o activitate, mai mult sau mai puţin specializată, în cadrul unui serviciu public şi care este remunerată din fonduri publice. Serviciu public este un organism înfiinţat prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ sau comună, pentru satisfacerea intereselor generale ale comunităţii respective.1 Sunt funcţionari publici, în sens larg: parlamentarii, şeful de stat, membrii guvernului, magistraţii, persoanele încadrate în administraţia publică civilă centrală şi locală, cadrele didactice din unităţile de învăţământ de stat, militarii, poliţiştii, precum şi alte categorii. Se observă că, în această viziune, funcţionarii publici constituie un grup cuprinzător, divizat într-o mulţime de subgrupuri, mai mari sau mai mici, cu misiuni specifice şi regimuri juridice dintre cele mai diverse. În pofida marii diversităţi a atribuţiilor ce le revin şi a diversităţii conţinutului activităţilor pe care le desfăşoară, toţi funcţionarii publici au o misiune generală comună. Ei trebuie să acţioneze, într-o formă sau alta, pentru realizarea interesului general în cadrul unui serviciu public. În sens restrâns, prin „funcţionar public” înţelegem funcţionarii de carieră din administraţia publică.

3.1.2. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici

Originea funcţionarilor publici o găsim în antichitatea greco-romană, regimul lor fiind un corolar al concepţiei privind binele comun, res-publica, proclamat ca principiu de coeziune politică şi socială2. Acest principiu dispare odată cu prăbuşirea Imperiului Roman şi implicit dispar funcţionarii publici. Funcţionarii publici reapar odată cu formarea statului suveran şi evoluează pe parcursul edificării statului de drept public, care îşi asumă în final misiunea descifrării, formulării şi realizării interesului general şi a asigurării serviciului public. Rezultă că istoria funcţionarilor publici este o faţetă a istoriei statului şi, ca atare, diferă de la ţară la ţară. Pentru a ilustra apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici vom prezenta exemplul clasic al Franţei3. În Franţa, până în sec.XII, edificiul social s-a bazat pe legăturile personale şi contractuale. Supunerea faţă de şeful feudal este de natură personală şi dispare odată cu moartea acestuia. Autoritatea regelui sau a seniorului era de natură patrimonială. Ea avea ca resurse veniturile domeniilor acestuia şi eventualele tributuri de război impuse învinşilor. Teritoriile şi puterea regelui se transmiteau asemenea bunurilor private, prin acte între vii sau prin moştenire.

1 V. PRISECARU, Funcţionarii publici, Ed. All Beck, bucureşti – 2004, p.7.

2 J.-F. LEMARIGNIER, La France médiévale – Institutions, et société, Ed. ARMAND COLIN,

Paris – 1970, p.45. 3 F. CHAMBON, O. GASPON, La déontologie administrative, L.G.D.J., Paris – 1996, pp.11-32.



Începând cu sec.XII, regii capeţieni, cu ajutorul ”legiştilor” care îi slujeau, şi care pot fi consideraţi predecesorii jurisconsulţilor şi funcţionarilor publici, îşi asumă eforturile de edificare a statului de drept public. Pornind de la principiul suzeranităţii regale1, la mijlocul sec. al XIII-lea, regele se plasează deasupra ierarhiei feudale şi autoritatea sa îşi manifestă independenţa faţă de relaţiile de vasalitate. Astfel, prin înlăturarea relaţiei personale din cadrul autorităţii suzerane regale, ia naştere suveranitatea abstractă, care proclamă autoritatea regelui asupra tuturor supuşilor, fie ei vasali feudali sau nu. Din acest moment, problemele regatului încep să fie tratate în regim de drept public, adică într-un regim de autoritate întemeiat pe legitimitatea şi autoritatea statului, diferit de dreptul de dispoziţie al unui proprietar, abandonându-se treptat gestiunea lor în regim patrimonial civil. Astfel, se recunoaşte existenţa unui interes (a unei raţiuni) superior faţă de interesele particulare, interes care aparţine formei de agregare politico-socială care era regatul şi regalitatea devine o funcţie politică, nu mai reprezintă un atribut al dreptului de proprietate. Desprinderea statului de dreptul civil avansează odată cu enunţarea principiului perpetuităţii. Potrivit acestuia, statul este o persoană juridică perpetuă, independentă de forma sa de organizare şi de individul care o reprezintă. În consecinţă, actele juridice, drepturile şi datoriile statului se transmit de la un rege la altul, fără vreo procedură succesorală. Acest principiu deschide calea apariţiei funcţiilor publice permanente, la sfârşitul secolului XIII. Astfel, o mare parte dintre servitorii regelui, legaţi iniţial de acesta prin relaţii contractuale şi personale, se transformă în agenţi ai Coroanei sau, cu alte cuvinte, în agenţi ai unei instituţii, în sensul de organizaţie ierarhică, nu ai unei persoane, ai unui anumit rege.

La începutul sec.XIV legiştii definesc principiile unităţii şi inalienabilităţii domeniului regatului. Acesta dobândeşte astfel un regim de drept public, deoarece este unul dintre elementele esenţiale ale statului suveran. Teritoriul regatului nu poate fi împărţit, deoarece suveranitatea este indivizibilă prin natura ei. În consecinţă, regatul va fi dobândit în totalitate de primogenitură, dreptul civil succesoral devenind inaplicabil. De asemenea, regele nu poate înstrăina teritoriul regatului, întrucât acesta nu-i aparţine, ci aparţine unei persoane juridice, pe care el o reprezintă, căreia Henric al III-lea i-a dat denumirea de “Stat”. Pe parcursul sec.XV se cristalizează două principii care separă şi mai clar funcţia regală de titularul său temporar şi anume: indisponibilitatea coroanei şi continuitatea regalităţii. Potrivit primului principiu, regele nu-şi poate înstrăina coroana (prerogativele regalităţii), întrucât aceasta aparţine statului, el deţinând-o doar cu titlu viager.

Cel de-al doilea principiu separă regalitatea de destinul personal al regelui. Moartea regelui determină prin ea însăşi preluarea coroanei de către fiul său, imediat, fără a fi condiţionată de vreo ceremonie religioasă sau laică2. Pe baza celor arătate putem afirma că într-o primă formă funcţionarul public reapare în evul mediu, odată cu formarea suveranităţii

1 Suzeranitatea regală se caracterizează prin faptul că regele nu poate avea un suzeran, cel

puţin în interiorul regatului. Deci suzeranitatea regală este supremă în interior. 2 În acest sens, a fost concepută faimoasa formulă Le Roi est mort, vive le Roi !



ca instituţie a dreptului public, care face ca slujitorul suveranului să se transforme în slujitorul statului.

Un pas important pentru evoluţia funcţionarilor publici a fost făcut, în cazul Franţei, în secolele XIV şi XV, când justiţia regală, sprijinită pe specialiştii în drept care formau parlamentul regelui, înlătură justiţia seniorială şi ecleziastică. Urmează separarea, în sec.XVI, a afacerilor private ale regelui de cele ale statului. Promotorul acestei separări, în domeniul deosebit de important al finanţelor, a fost Colbert1. El introduce bugetul naţional, contabilitatea publică şi controlul trezoreriei, prin intermediul unei administraţii financiare formată din agenţi subordonaţi regelui. Evoluţia agenţilor regelui spre calitatea de funcţionari publici, în sensul actual al termenului, este marcată de exigenţele tehnice care se manifestă în sec.XVIII. Acestea determină profesionalizarea agenţilor regelui prin forme de învăţământ riguroase. Apar astfel primele corpuri de tehnicieni, recrutaţi prin concurs şi remuneraţi din fonduri publice, pregătiţi în şcoli speciale cum sunt Şcoala de poduri şi şosele înfiinţată în anul 1756 şi Şcoala de mine, înfiinţată în 1783. Această profesionalizare a agenţilor regelui va permite Franţei să parcurgă cu succes revoluţia industrială din sec.XIX. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, expresie a Revoluţiei franceze, este un moment important al evoluţiei concepţiei privind funcţionarul public. Astfel, conform art.6 din acest act, legea este declarată expresia interesului general, iar funcţia publică accesibilă tuturor, singurul criteriu de preferinţă fiind meritul personal. Potrivit art.15 din Declaraţie, fiecare agent public trebuie să dea socoteală societăţii pentru activitatea sa. Progresul liberalismului politic, din a doua jumătate a sec.XIX, conduce la edificarea “Statului de drept”, care este în esenţă un sistem de guvernare care asigură supunerea puterilor publice faţă de lege, considerată a exprima interesul general, sub controlul unor instanţe jurisdicţionale independente. Astfel, legitimitatea acţiunii administraţiei publice, implicit a activităţii funcţionarilor publici, este dată de realizarea interesului general. Pe de altă parte, începând cu a doua jumătate a sec.XIX, interesul general determină statul să intervină activ în economie. Această intervenţie se manifestă în două direcţii principale:

1. Statul intervine ca regulator al pieţei pentru a asigura un echilibru social minimal. Astfel reglementează, de exemplu, timpul de muncă şi de odihnă. De asemenea, stabileşte reguli juridice pentru a atenua fluctuaţiile pieţei care ar determina falimentul producătorilor şi insecuritatea consumatorilor.

2. Statul devine principalul promotor al infrastructurilor de comunicaţii sau de producţie. Este vorba de reţeaua rutieră şi de căi ferate, de producţia şi distribuţia electricităţii şi a gazelor naturale etc. Astfel, statul dobândeşte şi calitatea de prestator de servicii de interes colectiv.

Dezvoltarea economică şi socială din sec.XX duce la adâncirea diviziunii sociale a muncii, generând astfel o multitudine de categorii de funcţionari publici

1 Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) – ministru proeminent al lui Ludovic al XIV – lea. A rămas în

istorie ca reformator al administraţiei potrivit principiilor centralismului monarhic.



cu misiuni foarte diverse. Acestea au totuşi o componentă generală comună: realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public.

3.1.3. Se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici? După cum am arătat, se poate afirma, ca idee de principiu, că

deontologia este etica aplicată în cazul unei profesiuni, în sensul de grup social format din profesionişti, adică din oameni ce exercită o anumită activitate specializată, care necesită cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice specifice.

Rezultă că o primă problemă care se pune în legătură cu deontologia funcţionarilor publici este dacă aceştia constituie o profesiune.

Potrivit definiţiei de maximă generalitate pe care am dat-o funcţionarilor publici, aceştia constituie un grup heterogen format dintr-o mulţime de subgrupuri diverse. Din enumerarea orientativă a categoriilor de funcţionari publici, apare evident că există grupuri de funcţionari care prin natura lor exclud însăşi ideea de profesiune. Avem în vedere, cu precădere, parlamentarii şi membrii guvernului. Ei sunt aleşi sau numiţi pe criterii politice, motiv pentru care îi vom numi “funcţionari politici”. În cazul lor nu poate fi vorba de deontologie. Aceasta nu înseamnă însă că ei nu sunt supuşi unor reguli etice, însă răspunderea lor este de natură politică, nu disciplinară.

Pe de altă parte, există multe categorii de funcţionari care constituie grupuri profesionale. Aşa sunt, spre exemplu: magistraţii, funcţionarii din administraţia publică şi cadrele didactice.

În concluzie, nu se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici, în general, dar s-ar putea vorbi de deontologii ale diverselor categorii de funcţionari publici care constituie grupuri profesionale, grupuri care pot fi invocate sub denumirea de “corpuri de funcţionari”. Acestea au o deontologie, în sensul strict al termenului, dacă sunt întrunite elementele constitutive care au fost deja enumerate, şi anume: organizarea corpului este prevăzută de lege; organele corpului au competenţa de a stabili norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora; corpul posedă un drept deontologic.

Vom studia, în continuare, situaţia juridică a magistraţilor şi situaţia juridică a funcţionarilor din administraţia publică, pentru a vedea dacă suntem în prezenţa unor profesiuni, dacă acestea posedă o deontologie, şi dacă da, care sunt particularităţile acestei deontologii .

3.2. Deontologia magistraţilor

3.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor

După cum am arătat, utilizând exemplul Franţei, precursorii magistraţilor, în sensul actual al termenului1, apar în Evul mediu, în perioada în care justiţia regală înlătură justiţia seniorială şi ecleziastică. Magistraţii apar în sec. XVIII, când se impune teoria separaţiei puterilor în stat. Atunci se cristalizează concepţia modernă, potrivit căreia activitatea jurisdicţională constituie o funcţie fundamentală a statului, independentă de celelalte, având rolul de a impune supremaţia legii prin soluţionarea litigiilor deduse judecăţii.

1 Magistrat este termenul generic care desemnează atât judecătorii cât şi procurorii, cu toate că

statutele lor sunt diferite. Studiul nostru are în vedere mai ales judecătorii, datorită statutului lor special de independenţă.



Funcţia socială a justiţiei determină valorile supreme ale profesiunii de magistrat şi anume: independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Este evident că, pentru a-şi îndeplini în mod credibil misiunea, judecătorii trebuie să se remarce prin competenţă profesională şi ţinută morală ireproşabile. Aşa se face că, profesionalizarea, în sensul instituirii unui învăţământ de specialitate, s-a produs încă din perioada justiţiei regale, şi odată cu cristalizarea concepţiei moderne privind magistratura au apărut corpurile de magistraţi şi regulile de conduită specifice. La ora actuală magistratura este organizată în mod detaliat, atât prin tratate internaţionale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene etc.), cât şi prin legi naţionale. De asemenea, există coduri deontologice amănunţite, adoptate atât de organizaţiile internaţionale ale magistraţilor, cât şi de cele naţionale. Corpul magistraţilor posedă un drept deontologic consistent şi organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a sancţiona încălcarea normelor deontologice. Valorile universale ale activităţii judiciare au generat principiile specifice ale deontologiei judiciare. Potrivit unui autor1, acestea sunt:

1. Magistratul trebuie să apere supremaţia legii; 2. Magistratul trebuie să apere independenţa puterii judecătoreşti; 3. Magistratul trebuie să apere prestigiul puterii judecătoreşti; 4. Magistratul trebuie să promoveze imparţialitatea justiţiei; 5. Magistratul trebuie să apere egalitatea cetăţenilor în faţa legii; 6. Magistratul trebuie să respecte şi să apere demnitatea justiţiabililor; 7. Magistratul trebuie să asigure exercitarea dreptului de apărare al

justiţiabililor; 8. Magistratul trebuie să apere respectarea prezumţiei de nevinovăţie; 9. Magistratul trebuie să promoveze proporţionalitatea măsurilor

coercitive, privative sau restrictive de drepturi, pe care le ia în virtutea legii;

10. Magistratul trebuie să promoveze celeritatea procedurilor pentru restabilirea cât mai grabnică a ordinii de drept încălcate.

Din cele prezentate rezultă că, în cazul magistraţilor, suntem în prezenţa unei deontologii, în sensul strict al termenului, deoarece: profesiunea este organizată prin lege; organelor profesiunii le este recunoscută capacitatea de a stabili reguli deontologice şi de a sancţiona încălcarea lor; există un drept deontologic.

Caracteristic pentru deontologia magistraţilor este reglementarea strictă a obligaţiilor profesionale şi exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor acestei profesiuni.

3.2.2. Deontologia magistraţilor în România, potrivit reglementărilor actuale

Putem afirma fără nici o reţinere că în România, ca de altfel şi în alte ţări, magistratura este profesiunea cu cea mai strictă reglementare şi care impune exigenţe deosebite membrilor săi. Acest fapt este lesne de înţeles, dacă avem în vedere importanţa socială a misiunii judecătorului într-un stat de drept.

1 N. COCHINESCU, Introducere în deontologia judiciară, DREPTUL Nr.4/1995, p.6.



Reglementările fundamentale privind judecătorii se găsesc în Constituţie1. Acestea sunt:

- judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art.124 alin.3); - judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în

condiţiile legii (art. 125 alin.1); - propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi

sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice (art.125 alin.2);

- funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior (art.125 alin.3);

- judecătorii nu pot face parte din partide politice (art.art.40 alin.3). În prezent, profesiunea de magistrat este reglementată detaliat de Legea

nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată2, care are următoarea structură:

TITLUL I – DISPOZIŢII GENERALE (conţine 11 articole) Capitolul I – Noţiuni şi principii (conţine 4 articole) Capitolul II – Incompatibilităţi şi interdicţii (conţine 7 articole) TITLUL II – CARIERA JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR (conţine

63 articole) Capitolul I – Admiterea în magistratură şi formarea profesională

iniţială a judecătorilor şi procurorilor (conţine 9 articole)

Capitolul II – Judecătorii şi procurorii stagiari (conţine 10 articole) Capitolul III – Numirea judecătorilor şi procurorilor (conţine 4

articole) Capitolul IV – Formarea profesională continuă şi evaluarea

periodică a judecătorilor şi procurorilor (conţine 9 articole)

Capitolul V – Promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în funcţiile de conducere (conţine 14 articole)

Secţiunea 1 – Promovarea la tribunale, curţi de apel şi la parchete (conţine 5 articole)

Secţiunea 2 – Numirea în funcţiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor corespunzătoare (conţine 4 articole)

Secţiunea 3 – Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numirea în funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului Naţional Anticorupţie (conţine 5 articole)

Capitolul VI – Delegarea, detaşarea şi transferul (conţine 5 articole)

1 Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, republicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 767/31.10.2003. 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.826/13.09.2005. Avem în vedere

textul republicat al Legii nr.303/2004, cu modificările aduse până la 01.12.2008.



Capitolul VII – Suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de judecător şi procuror (conţine 5 articole)

Capitolul VIII – Magistraţii asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (conţine 7 articole)

TITLUL III – DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE JUDECĂTORILOR ŞI

PROCURORILOR (conţine 22 articole) TITLUL IV – RĂSPUNDEREA JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR

(conţine 8 articole) Capitolul I – Dispoziţii generale (conţine 4 articole)

Capitolul II – Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor (conţine 4 articole)

TITLUL V – DISPOZIŢII TRANZITORII ŞI FINALE (conţine 6 articole)

Din simpla observare a structurii legii rezultă grija legiuitorului pentru reglementarea completă a profesiei de magistrat. Astfel, sunt prevăzute principiile, incompatibilităţile şi interdicţiile, accesul în profesie şi cariera, drepturile şi obligaţiile magistraţilor şi, nu în ultimul rând, răspunderea lor juridică. Se observă că în economia legii ponderea este deţinută de Titlul II, privind cariera, care are 63 de articole şi de Titlul III, privind drepturile şi îndatoririle magistraţilor, care conţine 22 de articole. Dintre reglementările semnificative, sub aspect deontologic, enumerăm:

Cu excepţia unor activităţi didactice, funcţiile de judecător şi procuror sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private.

Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.

Judecătorii inamovibili nu pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, decât cu acordul lor.

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte normele deontologice ale profesiei de magistrat şi să participe la formarea profesională continuă.

Judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Judecătorilor şi procurorilor le este interzis: a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane

interpuse; b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigiile civile, comerciale sau

de altă natură; c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de

conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci şi alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;

d) să aibă calitate de membru al unui grup de interes economic.



Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide şi formaţiuni politice şi nici să desfăşoare activităţi cu caracter politic.

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.

Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.

Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate.

Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect şi bună-credinţă.

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora şi să respecte secretul profesional.

Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Constituie abateri disciplinare: a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere,

declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii; b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau

acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui magistrat;

c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;

d) nerespectare secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;

e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor;

f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;

g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de

procedură, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;

i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile; j) absenţe nemotivate de la serviciu; k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă

de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili; l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la

instanţa sau parchetul unde funcţionează; m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor; n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip

piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.



Sancţiunile disciplinare care se pot aplica magistraţilor sunt: a) avertismentul; b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la

15%, pe o perioadă de la o lună la 3 luni; c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o

instanţă sau la un parchet din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel;

d) excluderea din magistratură.

Cheia de boltă a organizării profesiunii de magistrat constă în instituirea unui organ unic al profesiunii, care funcţionează la nivel central, şi anume Consiliul Superior al Magistraturii. Misiunea, atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii sunt reglementate de Constituţie1, ale cărei prevederi în materie sunt dezvoltate printr-o lege organică2. Chiar dacă am avea în vedere numai modul de reglementare, apare evidentă importanţa acestui organ al profesiei de magistrat.

În ceea ce priveşte misiunea şi fundamentul regimului juridic, Constituţia şi legea organică statuează: Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune, în activitatea sa, numai legii. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, dintre care 16 sunt aleşi pentru un mandat de 6 ani, iar ceilalţi sunt membri de drept, după cum urmează:

a) 9 judecători şi 5 procurori, aleşi în adunările generale ale magistraţilor, care compun cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una pentru procurori;

b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat;

c) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt membri de drept.

Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din:

a) 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) 3 judecători de la curţile de apel; c) 2 judecători de la tribunale; d) 2 judecători de la judecătorii.

Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din: a) 1 procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) 1 procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel; c) 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale; d) 1 procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii.

1 Este vorba de art.133 şi art.134 din Constituţia României, republicată în 2003.

2 Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.827/13.09.2005.



Dintre reglementările privind funcţionarea Consiliului Superior al

Magistraturii, menţionăm:

Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor ce revin acestora.

Preşedintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările plenului Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.

Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot, în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare.

Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot direct şi secret şi se motivează.

Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii se împart în: atribuţii cu caracter general, atribuţii ale plenului, atribuţii ale secţiilor şi atribuţii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor. Dintre atribuţiile cu caracter general învederăm:

- Consiliul Superior al Magistraturii apără corpul magistraţilor şi membrii acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a magistraţilor;

- Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor.

Atribuţiile Plenului Consiliul Superior al Magistraturii, cu relevanţă pentru cariera magistraţilor sunt:

- propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari;

- numeşte judecătorii şi procurorii stagiari; - dispune promovarea judecătorilor şi procurorilor; - eliberează din funcţie judecătorii şi procurorii stagiari. În ceea ce priveşte atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii,

pentru studiul nostru, prezintă interes următoarele: - dispune detaşarea şi delegarea judecătorilor, respectiv a procurorilor; - ia măsuri pentru soluţionarea sesizărilor primite de la justiţiabili sau de

la alte persoane, privind conduita necorespunzătoare a magistraţilor; - aprobă transferul judecătorilor şi procurorilor; - dispune suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor; - încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a

judecătorilor şi procurorilor; În fine, principalele atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, în

domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, sunt următoarele:

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, dacă fapta nu constituie infracţiune.

Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, care pot fi sesizate de Inspecţia judiciară sau se pot sesiza din oficiu. Inspecţia judiciară, la rândul ei,



poate fi sesizată de orice persoană interesată, inclusiv conducătorii instanţelor sau parchetelor.1

În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea verificării prealabile şi a cercetării disciplinare, de către inspectorii din cadrul Inspecţiei judiciare pentru judecători, respectiv pentru procurori.2 În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei şi orice alte date concludente. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor magistratului cercetat sunt obligatorii.

Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele: a) descrierea faptei care constituie abaterea disciplinară şi

încadrarea juridică a acesteia; b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de

magistrat; d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării

acesteia; e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată; f) instanţa competentă să judece calea de atac.

Împotriva hotărârii de sancţionare se poate face recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Precizăm că răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea civilă a magistratului.

Răspunderea civilă specifică funcţionează atunci când statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Astfel, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat, acesta se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva magistratului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

În cazul punerii în mişcare a acţiunii penale, magistratul este suspendat din funcţie. Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de magistrat, suspendarea din funcţie încetează, magistratul este repus în situaţia anterioară, i se plătesc drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării şi i se recunoaşte vechimea în magistratură pentru această perioadă. Dacă magistratul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune, el va fi eliberat din funcţie prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Deci, în cazul magistraţilor fapta care constituie infracţiune este scoasă de sub incidenţa răspunderii disciplinare, conducând la excluderea din magistratură, prin efectul legii.

Din cele prezentate, rezultă că, în România, latura obiectivă a deontologiei magistraţilor este completă, strictă şi deosebit de exigentă. Pentru a ne afla însă în prezenţa unei deontologii reale, trebuie să existe, după cum am mai arătat, şi latura subiectivă. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un

1 Ordonanţa de urgenţă nr.59/2009 pentru modificarea şi completarea legii nr.303/2004 privind

statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439/ 26.06.2009. 2 Ibidem.



învăţământ adecvat şi mai ales prin promovarea unei culturi corespunzătoare în cadrul corpului magistraţilor.

3.3. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în cazul funcţionarilor din administraţia publică

3.3.1. Definiţia funcţionarului din administraţia publică

După cum am arătat, prin funcţionar public, în sens restrâns, se înţelege funcţionarul de carieră din administraţia publică, adică persoana care îşi dedică viaţa profesională administraţiei publice. Rezultă că abordarea problematicii deontologiei funcţionarilor din administraţia publică trebuie să înceapă cu definirea a două concepte fundamentale, şi anume: administraţia publică şi funcţionarul de carieră din administraţia publică.

Conceptul de administraţie publică face obiectul unor controverse analizate pe larg de autorii de drept administrativ1, controverse care nu fac obiectul studiului nostru. Noi ne vom limita doar la utilizarea rezultatelor la care au ajuns după analize complexe doi autori de referinţă2, pentru a formula următoarea definiţie: Administraţia publică este activitatea executivă pusă sub semnul comenzii sau delegării de atribuţii de la nivelul instituţiilor politice, desfăşurată de autorităţi sau instituţii3 publice anume constituite, care îşi realizează obiectivele slujindu-se, de regulă4, de puterea publică. Într-o altă exprimare, administraţia publică este un ansamblu de structuri sau forme organizatorice, care au ca trăsătură comună faptul că desfăşoară o activitate executivă, de regulă, de pe poziţii de autoritate faţă de particulari. Prin activitate executivă se înţelege activitatea de organizare a executării legii sau executarea directă a legii. Regim de putere publică înseamnă, în esenţă, capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii.

Menţionăm că, între sistemul administrativ5 şi sistemul politic6, nu numai că există o conexiune indisolubilă, dar cele două sisteme prezintă şi zone de interferenţă7.

1 Un bun exemplu în acest sens, îl reprezintă A. IORGOVAN, care, în Partea I ”Introducere în

dreptul administrativ şi în ştiinţele administrative” a Tratatul său de drept administrativ, dedică definiţiei noţiunii de administraţie publică şi stabilirii raportului dintre executiv şi administraţia publică Titlul I “Guvernarea şi administraţia publică”, însumând 88 de pagini (A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a restructurată revăzută şi adăugită, vol.I, Ed. ALL BECK, Bucureşti – 2001, pp.3-91). 2 A.IORGOVAN, op.cit.,p.6, I.VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, R.A.

MONITORUL OFICIAL, Bucureşti – 1994, pp. 9-12. 3 Termenul ”autoritate” evocă activitatea preponderent de decizie, iar termenul ”instituţie” evocă

activitatea preponderent de serviciu public. 4 Spunem de regulă, deoarece există şi relaţii de colaborare (caracterizate prin poziţii de

egalitate), spre exemplu cu diverşi reprezentanţi ai societăţii civile (asociaţii, fundaţii), pentru realizarea unor obiective de interes public. 5 Sistemul administrativ este ansamblul autorităţilor şi instituţiilor care realizează administraţia

publică în sens material-funcţional, precum şi relaţiile dintre acestea. 6 Sistemul politic, care nu trebuie confundat cu ansamblul partidelor politice, este ansamblul

instituţiilor politice împreună cu relaţiile dintre ele, existente într-un anumit regim politic. Instituţia politică este o structură care exercită atribuţii ale suveranităţii. Exemplificativ, arătăm că fac parte din sitemul politic: parlamentul, şeful statului, guvernul. 7 Referitor la conexiunea dintre sistemul politic şi cel administrativ, Antonie Iorgovan afirmă,

când analizează modul de reglementare a separaţiei puterilor şi implicaţiile asupra administraţiei



În contextul celor arătate, definim funcţionarul public ca fiind persoana fizică a cărei carieră1 constă în exercitarea unei funcţii în cadrul administraţiei publice.

Trebuie să precizăm însă că şi conceptul de funcţie publică face obiectul unor analize doctrinare detaliate, cu viziuni diferite. Utilizând rezultatele la care a ajuns o autoare2, prin funcţie din cadrul administraţiei publice, sau mai scurt, funcţie publică înţelegem situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi sau instituţii a administraţiei publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

3.3.2. Profesionalizarea funcţionarilor din administraţia publică

Începutul profesionalizării funcţionarilor din administraţia publică se situează, în cazul ţărilor europene, într-o perioadă cuprinsă între a doua jumătate a sec.XVIII şi sfârşitul sec.XIX. Este perioada când accesul în anumite funcţii publice începe să fie condiţionat de deţinerea unor diplome de nivel universitar în inginerie, drept, medicină veterinară etc.3

Revoluţia industrială din sec.XIX şi revoluţia ştiinţifică şi tehnologică din sec. XX, concomitent cu intervenţia administraţiei publice în tot mai multe domenii de activitate, au făcut ca administraţia publică să aibă nevoie de un număr tot mai mare de specialişti, având calificări şi competenţe profesionale tot mai diverse. Totuşi, profesionalizarea funcţiei publice atinge maturitatea abia în a doua jumătate a sec.XX, odată cu apariţia învăţământului superior având ca specializare chiar administraţia publică, destinat în mod expres funcţionarilor publici de carieră. Astfel, în prezent, funcţia publică reprezintă o profesiune, dacă avem în vedere grupul social format din funcţionarii de carieră din administraţia publică, alcătuită dintr-o multitudine de profesiuni, dacă avem în vedere specializările, sau cu alte cuvinte, calificarea şi abilităţile profesionale, determinate de diviziunea muncii.

Cu toată diversitatea de specializări, accesul în funcţia publică de carieră se face după reguli generale comune care vizează:

- exigenţe specifice privind statutul juridic al persoanei (cetăţenie, domiciliu, capacitate civilă);

- condiţii de studii şi vechime; - susţinerea unui examen sau concurs; - depunerea unui jurământ de credinţă.

publice, potrivit Constituţiei actuale a României :”Cât priveşte Guvernul, este imposibil să se facă o departajare a atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative, pentru simplul motiv că în Constituţia noastră, la fel ca în majoritatea constituţiilor moderne, nu este înscris un tablou al atribuţiilor sale. Legiuitorul constituant s-a limitat doar la precizarea rolului Guvernului (…) asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.101)”. ( A.IORGOVAN, 2001, op.cit. p.68.) 1 Prin ”carieră” înţelegem modalitatea de încadrare care asigură posibilitatea ascensiunii

profesionale, sub condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe, în cadrul unei grile ierarhizate pe grade profesionale. 2 V. VEDINAŞ, Statutul funcţionarului public, Ed. ”Nemira”, Bucureşti – 1998, pp.30,31.

3 F. CHAMBON, O. GASPON, op.cit.,p.9.



3.3.3. Organizarea funcţionarilor din administraţia publică

În Europa, organizarea funcţionarilor din administraţia publică începe în sec.XVIII, prin intermediul reglementărilor juridice privind corpurile de funcţionari şi statutele acestora.

Spre deosebire de profesiunile libere, care se organizează singure şi la un moment dat statul le recunoaşte organizarea, prin acte normative, organizarea corpurilor de funcţionari se face mai întâi de autorităţile publice, legislative sau executive. Abia mai târziu apar şi se dezvoltă diverse asociaţii ale funcţionarilor publici, de natură profesională sau sindicală.

În cadrul corpurilor de funcţionari, reglementate prin lege, există organe cu caracter profesional, dar rolul lor este de regulă consultativ, decizia aparţinând conducerii autorităţilor sau instituţiilor din care fac parte funcţionarii respectivi.

Principalele drepturi şi obligaţii ale funcţionarilor publici sunt prevăzute de legi denumite statute, deontologia administrativă exprimându-se prin obligaţiile înscrise în aceste statute sau chiar prin legi distincte. Deci regulile deontologice nu se stabilesc de organele profesiunii, ci de autorităţile publice.

În cazul funcţionarilor publici operează un drept disciplinar riguros şi detaliat, iar sancţiunile se aplică de superiorii ierarhici.

3.4.4. Principiile deontologiei administrative

După cum am arătat, misiunea administraţiei publice, raţiunea ei de a fi, este realizarea la nivelul executiv a interesului general stabilit de puterea politică, fie prin acte juridice unilaterale fie prin asigurarea serviciilor publice. Din acest motiv, administraţia are ca valoare fundamentală comună servirea interesului general, căruia i se subordonează. Aceasta determină principiile deontologice comune tuturor funcţionarilor din administraţia publică. Partea comună a deontologiei administrative cuprinde:

- Principiul legalităţii, care cere ca administraţia să respecte şi să asigure respectarea legii, în sensul cel mai larg, de la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, până la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau acţiunilor administrative. Acest principiu este cât se poate de firesc, atâta timp cât admitem că expresia interesului general este legea;

- Principiul subordonării ierarhice, care consacră dreptul de comandă al superiorului ierarhic, concomitent cu obligaţia de supunere a subordonatului;

- Principiul imparţialităţii sau al egalităţii de tratament, care semnifică obligaţia administraţiei publice de a nu opera nici o discriminare, interzisă de lege, atât în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică, cât şi în exerciţiul funcţiei publice. Acest principiu urmăreşte excluderea partizanatului de orice fel şi a favoritismului din activitatea administraţiei publice;

- Principiul transparenţei care impune administraţiei să-si motiveze actele şi să informeze publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o formă de control din partea corpului social, pentru a se garanta conformitatea activităţii administrative cu interesul general;

- Principiul asigurării continuităţii activităţii care reflectă necesitatea, determinată de derularea natural-continuă a vieţii sociale, ca serviciile



publice prestate de administraţie să aibă un caracter continuu, neîntrerupt;

- Principiul competenţei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea şi avansarea funcţionarilor publici să se facă pe bază de concurs organizat pe criteriul capacităţii profesionale, iar pe de alta, să existe în cadrul administraţiei un sistem specializat de perfecţionare profesională continuă.

Trebuie să precizăm că fiecare corp de funcţionari publici serveşte o anumită colectivitate, într-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele formelor de exprimare a principiilor deontologice comune, precum şi a principiilor deontologice specifice corpului respectiv.

În fine, menţionăm că, după cel de-al doilea război mondial s-a generalizat instituirea comisiilor paritare, care funcţionează la nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. Acestea sunt compuse din reprezentanţi ai funcţionarilor şi din reprezentanţi ai conducerii administraţiei respective, şi au ca scop ameliorarea activităţii administraţiei, inclusiv sub aspect deontologic, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

3.3.5. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică

Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică1 este, în mare măsură, dreptul disciplinar prevăzut în statutul general şi în statutele speciale ale acestora. Dreptul disciplinar are, în această situaţie, şi vocaţie de drept deontologic, deoarece protejează într-o manieră detaliată şi autoritară principiile deontologice ale funcţiei publice, raportate la activitatea concretă desfăşurată în cadrul administraţiei publice.

Componentele esenţiale ale dreptului deontologic, care se regăsesc într-o formă sau alta la toate categoriile de funcţionari din administraţia publică, sunt, după cum este şi firesc, următoarele: regulile deontologice, definirea abaterilor disciplinare de natură deontologică, stabilirea sancţiunilor disciplinare, procedura de aplicare a sancţiunilor şi jurisdicţia disciplinară.

Sunt calificate ca abateri disciplinare, cu circumstanţieri specifice diferitelor categorii de funcţionari publici, în principal următoarele fapte:

a) absenţa nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu; b) întârzierea sau neglijenţa în efectuarea lucrărilor ; c) refuzul nejustificat de a îndeplini atribuţiile de serviciu sau dispoziţiile

superiorilor ierarhici; d) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, în afara cadrului legal; e) comportarea necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate,

care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a funcţionarului sau prestigiului administraţiei din care face parte;

f) operarea unor discriminări interzise de lege; g) manifestarea, sub orice formă, a partizanatului politic, în exerciţiul

funcţiunii; h) nerespectarea confidenţialităţii sau a discreţiei profesionale; i) lipsa de solicitudine în relaţiile cu publicul. Dintre acestea, încalcă în mod evident obligaţiile de natură etică faptele

descrise la literele d, e, f, g şi h.

1 Avem în vedere administraţia publică din ţările Europei Occidentale continentale.



În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, ele sunt expres şi limitativ prevăzute de statute, şi sunt de gravităţi diferite, potrivit principiului general al proporţionalităţii pedepselor. Sancţiunea disciplinară cea mai uşoară are doar un caracter de atenţionare (mustrarea). Urmează sancţiunile ce vizează diminuarea salariului, apoi cele ce afectează cariera, fie prin retrogradarea în funcţie, fie prin suspendarea dreptului de avansare. În fine, sancţiunea cea mai gravă este destituirea din funcţie.

Procedura de aplicare a sancţiunilor disciplinare are la bază o anchetă administrativă menită să conducă la stabilirea exactă a faptelor, a circumstanţelor în care acestea s-au produs şi a vinovăţiei. Respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la apărare a funcţionarului în cauză este imperativă. De regulă, ancheta administrativă este condusă de o comisie formată din funcţionari publici din aceeaşi instituţie, independentă de conducerea acesteia, în faţa căreia se aplică principiul contradictorialităţii. Lucrările comisiei se încheie printr-o propunere adresată conducerii instituţiei, care aplică sancţiunea. Sancţiunea astfel aplicată poate fi contestată, ca regulă, la instanţa de contencios administrativ, ceea ce constituie o altă specificitate a regimului juridic al funcţionarilor din administraţia publică.

3.3.6. Concluzii privind deontologia administrativă

Pentru a stabili dacă în cazul funcţionarilor din administraţia publică există o deontologie, în sensul strict al termenului, trebuie să răspundem la următoarele întrebări :

1. Funcţia publică este o profesiune? 2. Corpul funcţionarilor publici este organizat prin lege? 3. Organele corpului funcţionarilor publici au competenţa de a stabili

norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora? 4. Există principii deontologice specifice funcţionarilor publici? 5. Corpul funcţionarilor publici posedă un drept deontologic? Potrivit celor prezentate anterior, funcţia publică este o profesiune, dacă

prin această sintagmă înţelegem grupul social format din funcţionarii de carieră din administraţia publică. Acest grup social este alcătuit însă din mai multe subgrupuri de profesionişti constituite pe criteriul specializării sau, cu alte cuvinte, potrivit calificării şi abilităţilor profesionale specifice. Rezultă că funcţia publică este o profesiune heterogenă, spre deosebire de medicină sau avocatură. Trebuie însă precizat că, în pofida diversităţii de specializări, accesul în funcţia publică de carieră şi avansarea se fac după reguli generale comune.

Organizarea corpurilor de funcţionari publici este realizată actualmente prin legi, care poartă denumirea de statute. Reţinem însă că spre deosebire de profesiunile libere, care s-au organizat singure, organizarea lor fiind recunoscută ulterior de stat prin acte normative, organizarea funcţiei publice este opera, ab initio a statului. Abia mai târziu apar şi se dezvoltă diverse asociaţii ale funcţionarilor publici, de natură profesională sau sindicală, care îşi aduc contribuţia la organizarea profesiunii. Este şi firesc să fie aşa, întrucât funcţia publică este un corolar al edificării statului de drept public.

Referitor la competenţa organelor profesiunii din cadrul funcţiei publice, aceasta se deosebeşte substanţial de competenţa organelor profesiunilor libere. Dacă în cazul profesiunilor libere, organelor profesionale le este recunoscută o largă competenţă decizională şi jurisdicţională, în cazul funcţiei publice legea le stabileşte un rol limitat. Ele sunt consultate pentru rezolvarea problemelor



funcţionarilor publici, inclusiv în ceea ce priveşte elaborarea normelor deontologice şi asigurarea respectării lor. De asemenea, ele participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare. Însă în ambele situaţii, decizia aparţine conducerii administraţiei din care fac parte funcţionarii publici respectivi.

Misiunea socială a corpurilor de funcţionari publici – realizarea interesului general prin asigurarea serviciilor publice, la nivelul executiv – determină o serie de principii deontologice comune tuturor funcţionarilor publici. Aceste principii pot avea forme de exprimare diferite, la diferitele corpuri de funcţionari publici. Diferenţele sunt determinate de interesele colectivităţii pe care o serveşte corpul respectiv, precum şi de domeniul de activitate. De asemenea, la principiile deontologice comune se pot adăuga reguli specifice, potrivit particularităţilor corpurilor de funcţionari.

În ceea ce priveşte dreptul deontologic, acesta se exprimă sub forma dreptului disciplinar prevăzut în statutele funcţionarilor, iar în unele cazuri şi/sau în acte normative distincte. Astfel, statutele prevăd abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare, procedura de aplicare a sancţiunilor şi reglementează jurisdicţia disciplinară.

Pe baza celor învederate, putem afirma că funcţia publică posedă o deontologie proprie, în sensul strict al termenului, care se deosebeşte de deontologia profesiunilor libere şi pe care o vom denumi, după autorii francezi1, Deontolgie administrativă. Ea prezintă următoarele caracteristici:

I. Deontologia administrativă aparţine unei profesiuni heterogene, în sensul că include o multitudine de subgrupuri cu roluri şi specializări profesionale diferite.

II. În pofida diversităţii corpurilor de funcţionari publici şi a specializărilor profesionale, accesul în funcţia publică, cariera şi conduita funcţionarilor publici respectă anumite condiţii şi principii deontologice comune. La acestea, se adaugă condiţii şi reguli deontologice specifice diferitelor corpuri de funcţionari.

III. Organele profesiunii au o competenţă limitată. Ele sunt consultate cu privire la regulile deontologice şi participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare, dar decizia aparţine administraţiei din care fac parte. De aceea, putem afirma că deontologia administrativă este autoritară, spre deosebire de deontologia profesiunilor libere care este democratică.

În final, trebuie să precizăm că elementele prezentate formează latura obiectivă a deontolgiei administrative. Ca şi în cazul celorlalte profesiuni, pentru a ne afla în prezenţa unei deontologii reale, trebuie să existe şi latura subiectivă. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un învăţământ adecvat şi prin promovarea unei culturi corespunzătoare în cadrul administraţiei publice.

3.4. Deontologia funcţionarilor publici în România

3.4.1. Elementele constitutive

După cum am arătat, pentru a stabili dacă în cazul funcţionarilor publici, în România, există o deontologie, în sensul strict al termenului, trebuie să răspundem la următoarele întrebări :

1 F.CHAMBON, O.GASPON, op.cit., passim.



I. Funcţia publică constituie o profesiune? II. Există un drept profesional al funcţionarilor publici? III. Există organe ale corpului funcţionarilor publici şi, în caz afirmativ, au

ele competenţa de a stabili norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora?

IV. Corpul funcţionarilor publici posedă un drept deontologic şi, în caz afirmativ, acesta cuprinde principii specifice ?

I. După cum am arătat, prin profesiune înţelegem grupul social organizat compus din persoanele care desfăşoară o anumită activitate specializată, ce necesită un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice specifice. Problema care se pune este dacă funcţia publică, în sensul de grup social format din totalitate funcţionarilor publici, constituie o profesiune. Ei bine, simplul fapt că statutul juridic al funcţionarilor publici este reglementat printr-o lege organică1 demonstrează că suntem în prezenţa unui grup social organizat. Însă coeziunea acestui grup nu este dată de o specializare comună şi de o activitate de aceeaşi natură, ci de statutul juridic comun şi de misiunea fundamentală comună, care este realizarea interesului general prin activitatea de administraţie publică. Potrivit prevederilor Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici2 există o multitudine de categorii de funcţionari publici, clasificate după mai multe criterii3, cu o diversitate de specializări. Astfel, avem: categoria funcţionarilor publici care exercită funcţii publice generale şi categoria funcţionarilor publici care exercită funcţii publice specifice; categoria înalţilor funcţionari publici, categoria funcţionarilor publici de conducere şi categoria funcţionarilor publici de execuţie; categoria funcţionarilor pentru care se cer studii superioare în diverse specializări (administrative, juridice, economice, inginereşti, medicale) şi categoria funcţionarilor pentru care se cer studii medii; categoria funcţionarilor care exercită funcţii publice de stat (din cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi al autorităţilor administrative autonome), categoria funcţionarilor care exercită funcţii publice teritoriale (din cadrul instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale) şi categoria funcţionarilor care exercită funcţii publice locale (din cadrul aparatului autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora). Rezultă că funcţia publică este o profesiune, însă o profesiune integrată prin statutul juridic general comun, heterogenă sub aspectul specializării şi naturii activităţii, formată din mai multe subgrupuri, ceea ce conduce la o coeziune redusă. Menţionăm că, spre deosebire de profesiunile liberale, cum sunt medicina şi avocatura, care s-au organizat singure, organizarea lor fiind recunoscută ulterior de stat prin acte normative, organizarea funcţiei publice este opera, ab initio, a statului. II. După cum am arătat, dreptul profesional este ansamblul normelor juridice care reglementează o profesiune. La momentul actual, funcţia publică are o reglementare amplă şi detaliată, alcătuită, în principal, din următoarele acte normative:

1 Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, precit.

2 Este vorba de Capitolul II:” Clasificarea funcţiilor publice. Categorii de funcţii publice” şi de

Capitolul III:” Categoria înalţilor funcţionari publici”. 3 Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp.528-535.



- Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici1, - Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici2, - Legea nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului3, - Legea nr.571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile

publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii4,

- H.G. nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici5,

- H.G. nr.341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilităţii înalţilor funcţionari publici6,

- H.G. nr.833/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor paritare şi încheierea acordurilor colective7,

- H.G. nr.1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină8,

- H.G. nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici9.

Actele normative enumerate reglementează următoarele aspecte principale: funcţiile publice, condiţiile şi modalităţile de acces în funcţia publică, principiile generale ale funcţiei publice, managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici, obligaţiile de natură etică ce le revin şi principiile deontologice, cariera, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu, formele de reprezentare a funcţionarilor publici în raporturile cu administraţia din care fac parte, răspunderea funcţionarilor publici, abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare şi procedura de aplicare a acestora. Drept urmare, existenţa dreptului profesional al funcţionarilor publici este evidentă. III. Statutul reglementează două forme organizatorice în care este reprezentat corpul funcţionarilor publici, la nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, şi anume: comisia paritară şi comisia de disciplină. Potrivit art.73 şi 74 din Statut, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice se constituie comisii paritare alcătuite dintr-un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul acestor autorităţi şi instituţii şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici sau, în lipsa acestuia, desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie. Aceste comisii sunt consultate la stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a activităţii autorităţilor şi instituţiilor pentru care sunt constituite; la stabilirea oricăror măsuri privind pregătirea profesională a funcţionarilor publici, plătite din fonduri bugetare; la stabilirea programului de lucru de către conducătorul autorităţii sau instituţiei; în situaţiile privind realizarea drepturilor de natură sindicală. Observăm că formula generală „măsuri de îmbunătăţire a activităţii” acoperă şi

1 Pe care o vom invoca în continuare cu denumirea Statutul funcţionarilor publici sau pur şi

simplu Statut. 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525/2.VIII.2007

3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.225/24.III.2008.

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.571/17.XII.2004.

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.698/15.VIII.2006.

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247/12.IV. 2007.

7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.565/16.VIII.2007.

8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768/13.XI.2007.

9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530/14.VII.2008.



posibilitatea de a propune norme deontologice. Instrumentul juridic de care dispun comisiile paritare este avizul consultativ. Potrivit prevederilor art.79 din Statut şi ale H.G. nr.1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice se constituie comisii de disciplină. Acestea sunt structuri deliberative, fără personalitate juridică, independente în exercitarea atribuţiilor ce le revin, care au competenţa de a analiza faptele funcţionarilor publici sesizate ca abateri disciplinare şi de a propune modul de soluţionare, prin individualizarea sancţiunii disciplinare aplicabile sau clasarea sesizării, după caz. Comisia de disciplină are în componenţă 3 membri titulari, funcţionari publici definitivi numiţi în funcţia publică pe durată nedeterminată. Doi membri sunt desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei administraţiei publice, iar al treilea membru este desemnat de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici sau, în lipsa acestuia, prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie. Comisia de disciplină are competenţa de a desfăşura procedura disciplinară, activitatea ei fiind supusă unor principii de funcţionare caracteristice instanţelor jurisdicţionale. Procedura disciplinară se declanşează odată cu sesizarea comisiei de disciplină, continuă cu cercetarea administrativă care implică audieri de persoane şi administrarea de probe, urmează apoi dezbaterea cazului în cadrul comisiei şi procedura se finalizează cu întocmirea unui raport cu privire la cauză. Raportul conţine propunerea motivată privind sancţiunea aplicabilă sau, după caz, propunerea de clasare a sesizării. Acest raport se înaintează persoanei care are competenţa legală de aplicare a sancţiunii disciplinare, care va emite actul administrativ de sancţionare. Dacă persoana competentă să aplice sancţiunea aplică altă sancţiune decât cea propusă de comisia de disciplină, are obligaţia de a motiva această decizie. În concluzie, comisia de disciplină este o jurisdicţie profesională, dar are capacitate restrânsă, deoarece ea nu aplică, ci propune sancţiunile disciplinare. Din cele prezentate, rezultă că există forme organizatorice interne, la nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, prin care funcţionarii publici pot contribui la elaborarea unor norme deontologice şi prin care participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare, însă acestea nu au putere de decizie, ca în cazul profesiunilor liberale clasice, medicina şi avocatura. De asemenea, nu există garanţii care să le asigure independenţa faţă de conducere. IV. După cum am arătat, în esenţă, dreptul deontologic este partea dreptului profesional care cuprinde regulile deontologice menite să asigure îndeplinirea misiunii profesiunii în conformitate cu normele etice, reguli a căror respectare este garantată printr-un mecanism sancţionator intern. Pentru a ne afla în prezenţa unui drept deontologic, dreptul profesiei trebuie să instituie obligaţii şi principii de natură etică, specifice profesiei respective, să califice încălcarea acestora ca abatere disciplinară, să stabilească sancţiunile disciplinare aplicabile şi procedura prin care se aplică şi să instituie jurisdicţii profesionale. Rezultă că, pentru a demonstra că funcţia publică posedă un drept deontologic, trebuie să arătăm că dreptul profesiei instituie obligaţii şi principii de natură etică, prevede că încălcarea acestora constituie abatere disciplinară, care antrenează aplicarea unor sancţiuni bine definite, după o procedură bine determinată, de către jurisdicţii profesionale. Misiunea administraţiei publice şi, totodată, raţiunea sa de existenţă este realizarea interesului general. Dar cum interesul general dobândeşte expresie



juridică prin lege, misiunea administraţiei publice este organizarea executării şi executarea în concret a legii. De aceea în formula jurământului depus de funcţionarii publici1 apar ca angajamente de natură etică specifice: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aplicarea în mod corect şi fără părtinire a legilor, îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice deţinute, respectarea normelor de conduită profesională şi civică. Obligaţii şi principii de natură etică apar atât în Statut, de pildă la art.43, cât mai ales în Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, care va fi studiat în următoarea secţiune. La art.77 alin.1 lit.g din Statut sunt calificate ca abateri disciplinare orice „manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice”. Aceeaşi calificare o are încălcarea dispoziţiilor Codului de conduită a funcţionarilor publici, potrivit art.23 alin. 1 din Legea nr.7/2004. În conformitate cu dispoziţiile art.77 alin.3 din Statut, sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici sunt: mustrare scrisă, diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până la 3 luni, suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 an la 3 ani, retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an, destituirea din funcţia publică. În ceea ce priveşte procedura de sancţionare a abaterilor disciplinare şi jurisdicţiile profesionale, acestea sunt reglementată în mod detaliat prin H.G. nr.1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină. Faţă de cele arătate, putem afirma fără nicio reţinere că funcţia publică posedă un drept deontologic. Ca urmare a analizării existenţei elementelor constitutive ale deontologiei, în sensul strict al termenului, în cazul funcţiei publice, putem conchide că acestea sunt întrunite. Mai precis, funcţia publică este o profesiune, organizarea profesiunii este reglementată prin lege; există forme organizatorice interne la nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, prin care funcţionarii publici pot contribui la elaborarea unor norme deontologice şi prin care participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare; profesiunea posedă un drept deontologic. Aceasta înseamnă că, în cazul funcţiei publice, latura obiectivă a deontologiei este prezentă. Deontologia funcţionarilor publici diferă însă de deontologia profesiunilor liberale, în esenţă, prin faptul că formele organizatorice ale profesiunii au o competenţă limitată. Ele sunt consultate cu privire la regulile deontologice şi participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare, dar decizia, atât în ceea ce priveşte stabilirea regulilor deontologice, cât şi în ceea ce priveşte sancţionarea încălcării acestora, aparţine conducerii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. De aici rezultă că deontologia administrativă este autoritară şi că este mai mult opera funcţionarilor de conducere, decât a formelor organizatorice ale funcţiei publice. Deontologia administrativă funcţionează într-un sistem ierarhic, spre deosebire de deontologia profesiunilor libere care este democratică.

1 Conform art.62 alin.6 din Statut, textul jurământului este următorul: “Jur să respect Constituţia,

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică.”



3.4.2. Valoarea deontologică a Codului de conduită a funcţionarilor publici instituit prin Legea nr.7/20041

Chiar dacă poartă denumirea neutră de „Cod de conduită”, obiectivele urmărite, precizate la art.2, conferă acestui Cod o incontestabilă încărcătură deontologică. Aceste obiective sunt:

a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului funcţiei publice, ca grup social, şi al fiecărui funcţionar public în parte;

b) informarea publicului cu privire la conduita la care este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exerciţiul funcţiunii;

c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici. Pentru realizarea obiectivelor declarate, Codul de conduită stabileşte principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici, enunţă normele generale de conduită profesională a acestora şi instituie măsuri de coordonare, monitorizare şi control privind aplicarea normelor de conduită pe care le prescrie. Principiile de natură deontologică ale conduitei profesionale a funcţionarilor publici, formulate la art.3 din Cod, sunt:

a) prioritatea interesului general, principiu care exprimă conceptul etic de datorie, conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul general mai presus de interesul personal, în exerciţiul funcţiunii;

b) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, care exprimă conceptul etic de echitate, conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;

c) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;

d) imparţialitatea şi independenţa, principiu care exprimă conceptul etic de nepărtinire, conform căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice;

e) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;

f) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă;

g) deschiderea şi transparenţa, principiu care exprimă conceptul etic de sinceritate, conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor. Cele mai importante norme generale de conduită profesională a funcţionarilor publici sunt cele care stabilesc loialităţile. Prima loialitate, stabilită la art. 6 alin.1 din Cod, este faţă de Constituţie şi lege, având următoarea exprimare: „Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să

1 Denumit în continuare “Cod de conduită” sau pur şi simplu Cod.



respecte Constituţia, legile ţării şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu atribuţiile ce le revin, cu respectarea eticii profesionale.” În legătură cu acest enunţ se impun unele precizări. Sintagma „legile ţării” exprimă atât dreptul naţional cât şi dreptul comunitar, deoarece acesta face parte din dreptul intern. În caz de conflict între dreptul naţional şi dreptul comunitar, ca principiu, are prioritate dreptul comunitar. Utilizarea sintagmei „etică profesională”, care nu este definită, o considerăm trimitere la principiile şi obligaţiile deontologice reglementate legal. Este firesc ca prima loialitate a funcţionarilor publici să fie faţă de Constituţie şi lege, deoarece acestea sunt cele mai importante expresii juridice ale interesului general, pe care administraţia are misiunea să-l transpună în realitate. A doua loialitate, reglementată detaliat la art.7 din Cod, este loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice. Loialitatea faţă de acestea are, în linii mari, următorul conţinut: I. Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod loial prestigiul autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia. II. Funcţionarilor publici le este interzis:

a) să exprime public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;

b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia în care îşi desfăşoară activitatea este parte;

c) să divulge secretul de serviciu, fie prin dezvăluirea unor informaţii care nu au caracter public, fie prin dezvăluirea unor informaţii la care au acces în exercitarea funcţiei publice, dacă această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile instituţiei sau ale unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor fizice sau juridice;

d) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acţiuni juridice sau de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instiuţiei în care îşi desfăşoară activitatea. Observăm că loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice implică restricţii semnificative ale libertăţii de exprimare. În legătură cu loialităţile se pune problema delicată a conduitei pe care trebuie să o urmeze funcţionarul public atunci când loialitatea faţă de administraţie intră în coliziune cu loialitatea faţă de lege, mai precis, atunci când în cadrul instituţiei sau în raporturile acesteia cu terţii se încalcă legea. Care dintre cele două loialităţi are prioritate? Ca principiu şi potrivit ordinii în care au fost enunţate, loialitatea faţă de lege este mai presus de orice altă loialitate. Administraţia publică are ca misiune realizarea interesului general prin intermediul activităţii de organizare a executării legii şi de executare a legii în concret, de aceea, orice abatere de la lege este o deviaţie de la finalitatea pe care trebuie să o urmărească, deviaţie care trebuie corectată. Ca atare, funcţionarul public nu mai datorează loialitate administraţiei atunci când aceasta încalcă legea şi, mai mult, are dreptul să intervină pentru restabilirea legalităţii. Această soluţie, la problema conflictului între loialitatea faţă de administraţie şi loialitatea faţă de lege, este clar exprimată la alin.5 al art.7 din Cod: „Prevederile



prezentului cod de conduită nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia legală a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în condiţiile legii, sau ca o derogare de la dreptul funcţionarului public de a face sesizări în baza Legii nr.571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii.” Legea nr.571/2004 reglementează unele măsuri privind protecţia persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii, în cadrul unităţilor componente ale administraţiei publice, săvârşite de către persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie. Fac obiectul acestei reglementări: lista unităţilor administraţiei publice care cad sub incidenţa legii, definirea unor termeni utilizaţi în lege, principiile care guvernează protecţia persoanelor care au sesizat încălcări ale legii, enumerarea faptelor care pot face obiectul sesizărilor, precizarea destinatarilor posibili ai sesizărilor şi măsurile de protecţie a funcţionarilor publici care fac aceste sesizări. Aceşti funcţionari, denumiţi „avertizori”, beneficiază, din oficiu, de protecţia datelor de identitate, atunci când sesizează infracţiuni de corupţie sau infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene. În celelalte situaţii, beneficiază de anumite forme de protecţie împotriva sancţionării disciplinare abuzive. Astfel, dacă sesizarea încălcării legii s-a făcut către comisia de disciplină, avertizorul beneficiază de prezumţia de bună-credinţă şi dacă cel reclamat este şeful ierarhic sau o persoană cu atribuţii de control, inspecţie şi evaluare a avertizorului, comisia de disciplină este obligată să ascundă identitatea avertizorului. Dacă avertizorul este cel cercetat disciplinar, are dreptul să ceară comisiei de disciplină invitarea, la audieri, a presei şi a unui reprezentant al sindicatului. De asemenea, în cazul unui litigiu privind raporturile de serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a sesizării unei ilegalităţi, făcută cu bună credinţă. Dacă sancţiunea a fost aplicată avertizorului pentru o abatere disciplinară, instanţa verifică dacă la aplicarea sancţiunii s-a respectat principiul proporţionalităţii. În ceea ce priveşte coordonarea, monitorizarea şi controlul aplicării normelor de conduită a funcţionarilor publici, rolul principal revine Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Aceasta urmăreşte aplicarea şi respectarea Codului de conduită, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, elaborează studii şi analize privind respectarea Codului de conduită, colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop apărarea intereselor legitime ale cetăţenilor în relaţia cu funcţionarii publici. De asemenea, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are obligaţia să asigure publicitatea cazurilor de încălcare a normelor de conduită. În acest sens, raportul anual cu privire la managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, care se întocmeşte de către Agenţie, trebuie să cuprindă următoarele date:

a) numărul şi obiectul sesizărilor privind cazurile de încălcare a normelor de conduită profesională,

b) categoriile şi numărul de funcţionari publici care au încălcat normele de conduită morală şi profesională,

c) cauzele şi consecinţele nerespectării prevederilor Codului de conduită,

d) evidenţierea cazurilor în care funcţionarilor publici li s-a cerut să acţioneze sub presiunea factorului politic.



Obligaţii privind coordonarea, monitorizarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională sunt instituite, prin art.21 din Cod, şi la nivelul unităţilor administraţiei publice. Astfel, conducătorul unităţii va desemna o persoană, de regulă din cadrul compartimentului de resurse umane, pentru consilierea etică a funcţionarilor publici şi pentru monitorizarea respectării de către aceştia a normelor de conduită. Această persoană va întocmi rapoarte trimestriale privind respectarea Codului de conduită, care se supun spre aprobare conducătorului unităţii şi se înaintează Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. În final, apreciem că analiza efectuată ne permite să susţinem că, prin legiferarea Codului de conduită a funcţionarilor publici, funcţia publică beneficiază de un adevărat cod deontologic. 3.4.3. Realităţi şi perspective ale deontologiei funcţionarilor publici Pe baza celor arătate, avem convingerea că, în România, latura obiectivă, formal-juridică, a deontologiei funcţionarilor publici, nu numai că întruneşte elementele constitutive necesare şi suficiente, dar are şi un conţinut corect, potrivit viziunii specifice Europei Occidentale în acest domeniu şi anume, a funcţiei publice bazate pe competenţă profesională, stabilitate şi merit (merit system). Pentru a ne afla însă în prezenţa unei deontologii reale, adică pentru ca latura obiectivă a deontologiei să guverneze cu adevărat moravurile profesiei, cel puţin la fel de importantă ca latura obiectivă este latura subiectivă a deontologiei. Latura subiectivă este întrunită atunci când regulile deontologice, valorile etice pe care le apără, au pătruns efectiv în conştiinţa colectivă a profesiunii. În situaţia studiată de noi, ar trebui ca marea majoritate a funcţionarilor publici să respecte dreptul deontologic, în ultimă instanţă etica profesională, din convingere. Această convingere trebuie să fie atât de profundă încât numai comportamentul deontologic să le asigure funcţionarilor publici starea de confort psihic dată de împăcarea cu propria conştiinţă. Realizarea laturii subiective a deontologiei necesită eforturi formative (informare, conştientizare, însuşire) şi eforturi pentru instaurarea şi menţinerea unei culturi corespunzătoare în cadrul administraţiei publice. Mai precis, în cadrul funcţiei publice trebuie format şi cultivat comportamentul deontologic. Cui îi revine însă această responsabilitate? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să pornim de la premisa că administraţia publică este un sistem puternic ierarhizat. Din acest motiv, propagarea comportamentului deontologic nu se poate face decât de la vârf spre bază, de la şefi la subordonaţi. Deci responsabilitatea pentru moravurile funcţiei publice aparţine conducerii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. Din cauza poziţiei pe care aceştia o ocupă, conduita funcţionarilor publici de conducere este modelul care va fi urmat de ceilalţi funcţionari. În aceste condiţii, trebuie să analizăm cine ar trebui să fie şi cine sunt aceşti funcţionari de conducere. Potrivit prevederilor Statutului, recrutarea şi promovarea funcţionarilor publici trebuie să se facă prin concursuri şi examene corecte, pe criteriul competenţei, experienţei şi meritelor profesionale fără vreo discriminare politică. Din păcate, mai ales promovarea în funcţii de conducere a fost politizată, în dispreţ faţă de lege.



A fost lansată opinia că politizarea funcţiei publice a început încă din anul 19921. Oricum, ea a devenit evidentă din anul 1996, odată cu guvernarea CDR2, când s-a procedat la repartizarea unor funcţii tehnice atractive în favoarea clientelei politice, nu numai din administraţia publică propriu-zisă, ci şi din cadrul societăţilor comerciale şi regiilor autonome, inclusiv din bănci, pe baza unui „algoritm” politic. De atunci, este de notorietate faptul că schimbările politice produse de ciclurile electorale determină implacabil schimbarea unei părţi însemnate a conducerii administraţiei publice. Fenomenul este permis de Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, adoptată fără dezbatere parlamentară, prin procedura asumării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, care dă cale liberă politizării funcţiei publice, prin faptul că recunoaşte, cu mici excepţii, dreptul funcţionarilor publici de a face parte din partide politice. Cu toate că proiectele de Statut supuse dezbaterii mediului administrativ prevedeau interdicţia, pentru funcţionarii publici, de a face parte din partide politice, pentru a-i feri de presiunile politice, Guvernul de atunci a eliminat această interdicţie, în speranţa că îşi va stabiliza clientela politică deja instalată pe funcţii de conducere. Bineînţeles că acest lucru nu s-a întâmplat, membrii partidelor care au pierdut ulterior alegerile fiind înlăturaţi din funcţii, mai mult sau mai puţin legal, tocmai sub acuzaţia de partizanat politic. Astfel, contrar dispoziţiilor legale care proclamă un sistem administrativ bazat pe merit, cutuma a consacrat spoils system-ul3 ca realitate politico-administrativă a României. Anul 2009 aduce ca noutate chiar legiferarea spoils system-ului. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţa nr.3/2009, pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului4, secretarul general al Guvernului şi secretarul general adjunct al Guvernului sunt excluşi din corpul înalţilor funcţionari publici, iar prin Ordonanţa de urgenţa nr.37/2009, privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice5, sunt excluşi din categoria funcţionarilor publici de conducere directorul executiv şi directorul executiv adjunct ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. De acum, numirea acestora pe criterii politice nu mai este o uzanţă contrară legii, ci o acţiune licită. Un episod important pentru subminarea funcţiei publice bazate pe merit, care a vizat înalţii funcţionari publici, adică pe cei ce ar trebui să reprezinte elita profesională a funcţiei publice, a fost farsa depolitizării funcţiilor de prefect şi subprefect, declanşată de Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitătilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţie6. Potrivit acestei legi, prefecţii şi subprefecţii urmau să treacă în categoria înalţilor funcţionari publici, cărora le este interzis să facă parte din partide politice. Prefecţii şi subprefecţii

1 Cristian Pîrvulescu, Spoils system, ziarul “România Liberă” din 31 decembrie 2008.

2 Convenţia Democrată Romană a fost o alianţă politică şi electorală fondată în 1992. În 1996 a

câştigat alegerile parlamentare şi a format coaliţia de guvernământ împreună cu Partidul Democrat. Începând cu 13 august 1996 îşi schimbă denumirea în Convenţia Democratică din România. Şi-a încetat existenţa în anul 2000. (Sursa: Wikipedia, org ). 3 Sistem politic şi administrativ, caracteristic funcţiei publice americane în sec.XIX, în care

loialitatea partizană este preferată competenţei profesionale. 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84/11.II.2009.

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.264/22.IV.2009.

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279/21.IV.2003.



aflaţi pe funcţii, numiţi politic, urmau să devină înalţi funcţionari publici, dacă renunţau la calitatea de membru de partid şi promovau un examen de atestare pe post. Din câte cunoaştem, nimeni nu a picat acest examen. În plus, cerinţele privind pregătirea şi experienţa profesională arată clar că posturile nu sunt destinate profesioniştilor în administraţie, ci clientelei politice. Astfel, potrivit art.9 din Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului1, poate ocupa funcţia de prefect sau subprefect persoana care, îndeplineşte, printre altele, două condiţii: are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, şi o vechime în specialitate absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv 3 ani pentru subprefect; a absolvit un program de formare şi perfecţionare în administraţia publică sau a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar2. Conform acestor „exigenţe”, poate ocupa funcţia de prefect, înalt funcţionar public, de pildă un profesor de sport, care are o vechime în învăţământ de cel puţin 5 ani şi a exercitat un mandat de deputat. Operaţiunea de atestare pe post a prefecţilor şi subprefecţilor numiţi pe criteriul loialităţii politice şi care şi-au renegat partidele din care au făcut parte s-a încheiat la 31 decembrie 2005. Aceşti prefecţi şi subprefecţi „apolitici” au fost schimbaţi din funcţie începând cu luna februarie 2009, cu alţii la fel de „profesionişti” şi „apolitici”. În ceea ce priveşte conducătorii serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, schimbarea acestora pe criterii politice s-a făcut, de data aceasta, perfect legal, în baza Ordonanţei de urgenţa nr.37/2009 . Aceasta fiind situaţia, este greu de crezut că un funcţionar public de conducere numit pe baza loialităţii faţă de partid, va da dovadă, în exerciţiul funcţiunii, de imparţialitate şi echidistanţă. Loialităţile instituite de Codul de conduită, faţă de interesul general şi faţă de instituţie, vor fi înlocuite cu loialitatea faţă de partid. Mai mult, fidelitatea faţă de instituţie, pretinsă funcţionarilor publici de execuţie, se transformă în fidelitatea faţă de conducere şi funcţionarii publici de execuţie, datorită puternicei dependenţe faţă de şefi, vor avea conduita pretinsă de aceştia. Nu există garanţii credibile împotriva hărţuirii celor care ar avea curajul să sesizeze abaterile şefilor. Astfel, întreg eşafodajul deontologic se prăbuşeşte de la vârf. Concluzia finală este că în România, la ora actuală, nu există o deontologie reală a funcţiei publice. Aceasta nu înseamnă că funcţia publică este complet lipsită de etică profesională. Fără îndoială, cea mai mare parte a funcţionarilor publici respectă deontologia, într-o măsură mai mare sau mai mică, dar această conduită nu este rezultatul cultivării sistematice a comportamentului deontologic, al sancţionării încălcării regulilor deontologice, ci are un caracter spontan, ţine de bunul simţ şi moralitatea fiecărui funcţionar şi se poate manifesta doar în limitele permise de conducere. Faţă de cele învederate, apare evident că pentru asanarea moravurilor administraţiei publice româneşti este esenţială depolitizarea şi profesionalizarea funcţiei publice, care se poate fundamenta numai pe moralizarea clasei politice, care deţine poziţiile de conducere.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.658/21.VII.2004.

2 Este interesant de remarcat că exerciţiul unui mandat politic, mandatul de parlamentar, este

echivalent, în concepţia autorilor legii, cu un program de formare şi specializare în administraţia publică.




1. Prezentaţi sintetic apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici. 2. Constituie funcţionarii publici o profesiune? 3. Există o deontologie a magistraţilor? Argumentaţi. 4. Prezentaţi organizarea profesiunii de magistrat în România, potrivit

reglementărilor actuale. 5. Ce se înţelege prin inamovibilitatea judecătorului? 6. Care sunt sancţiunile disciplinare aplicabile magistraţilor? 7. Care sunt cele două accepţiuni ale sintagmei „funcţionar public”? 8. Prezentaţi şi explicaţi principiile deontologiei administrative. 9. Ce este dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică? 10. Argumentaţi afirmaţia: funcţia publică posedă o deontologie proprie.


1. Se dau propoziţiile: A – Funcţia publică este un grup social alcătuit din profesionişti având aceeaşi specializare. B – Funcţia publică este o profesiune heterogenă. C – Nu există reguli generale comune privind accesul în funcţia publică de carieră.

Alegeţi varianta corectă: a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este

adevărată; b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este

falsă; c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C

este falsă. 2. În sens restrâns, prin funcţionari publici se înţelege:

a. toate persoanele care prestează o activitate remunerată din fonduri publice;

b. membrii guvernului; c. funcţionarii de carieră din administraţia publică; d. magistraţii.

3. Organizarea corpurilor de funcţionari publici se realizează actualmente prin legi care poartă denumirea de: a. cod; b. regulament; c. statut;



4. Se dă propoziţia incompletă: „ Competenţa organelor profesiunii, din cadrul funcţiei publice este... competenţa organelor profesiunilor liberale.” Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca propoziţia să fie adevărată. a. mai restrânsă decât; b. mai largă decât; c. egală cu. 5. Misiunea generală comună a funcţionarilor publici este:

a. servirea intereselor şefilor ierarhici; b. realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public; c. realizarea intereselor partidului aflat la guvernare; d. apărarea drepturilor cetăţenilor, în faţa autorităţilor publice.

6. Deontologia administrativă este: a. autoritară; b. democratică; c. anarhică. 7. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarii publici apar odată cu prăbuşirea Imperiului Roman, pentru a servi principiul res-publica. B – În Franţa, până în sec. XII, edificiul social s-a bazat pe legăturile personale şi contractuale. C – Legitimitatea acţiunii administraţiei publice este dată de realizarea interesului general. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;




8. Principiul care a deschis calea funcţiilor publice permanente, în Franţa, este:

a. principiul perpetuităţii; b. principiul unităţii domeniului regatului; c. principiul inalienabilităţii domeniului regatului; d. principiul indisponibilităţii coroanei şi continuităţii regalităţii.

9. În Franţa, promotorul separării finanţelor regelui de finanţele statului a fost:

a. Richelieu; b. Colbert; c. Mazarin; d. Carnot.

10. Organele profesiunii, din cadrul funcţiei publice: a. au competenţa exclusivă de a aplica sancţiuni disciplinare; b. nu au nicio legătură cu aplicarea sancţiunilor disciplinare;



c. participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare. 11. Se poate vorbi de deontologie în cazul:

a. deputaţilor; b. senatorilor; c. membrilor guvernulu; d. magistraţilor.

12. Sunt valorile specifice deontologiei judiciare:

a. independenţa şi imparţialitatea judecătorilor; b. apărarea intereselor celui acuzat într-un proces; c. apărarea intereselor statului în cauzele pe care le judecă; d. asigurarea continuităţii serviciilor publice.

13. Se dau propoziţiile: A – Funcţia socială a magistratului este de a impune supremaţia legii, prin soluţionarea litigiilor deduse judecăţii. B – Organelor corpului magistraţilor nu le este recunoscută competenţa de a sancţiona încălcarea normelor deontologice. C – O caracteristică a deontologiei magistraţilor este exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor profesiunii.

Alegeţi varianta corectă: a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este

falsă; b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C

este falsă; c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este

adevărată; d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este

falsă. 14. Judecătorii inamovibili:

a. pot să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigiile comerciale; b. pot fi transferaţi în interesul serviciului, fără acordul lor; c. nu pot fi avansaţi fără acordul lor; d. pot refuza să judece dacă legea este neclară sau incompletă.

15. Funcţia de magistrat nu este incompatibilă cu:

a. unele activităţi didactice; b. mandatul parlamentar; c. mandatul de consilier judeţean; d. funcţia de ministru al justiţiei.

16. Se dau propoziţiile: A – Judecătorul poate refuza să judece pe motiv că legea este neclară. B – Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi exprime public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare. C – Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte secretul profesional.


adevărată; b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C

este falsă;




d. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.

17. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din :

a. 13 membri; b. 15 membri; c. 19 membri; d. 21 membri.

18. Care dintre următoarele sancţiuni disciplinare este aplicabilă magistraţilor :

a. observaţia; b. atenţionarea; c. avertismentul; d. votul de blam.

19. Recursul împotriva sancţiunii aplicate magistratului de către Consiliul Superior al Magistraturii se soluţionează de:

a. Curtea Constituţională; b. Curtea de Conturi; c. Avocatul Poporului; d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 7 judecători; e. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 9 judecători.

20. Latura subiectivă a deontologiei administrative se poate realiza prin:

a. elaborarea unui Cod deontologic cât mai amănunţit; b. multiplicarea sancţiunilor contravenţionale; c. printr-un învăţământ adecvat şi prin promovarea unei culturi

corespunzătoare în cadrul administraţiei publice; d. prin multiplicarea şi agravarea sancţiunilor penale.

21. Profesionalizarea funcţiei publice atinge maturitatea :

a. la sfârşitul sec. XVIII; b. la sfârşitul sec.XIX; c. în a doua jumătate a sec.XX; d. la începutul sec. XXI.

22. Organele cu caracter profesional ale corpurilor de funcţionari publici au, de regulă, un rol:

a. decizional; b. consultativ; c. facultativ; d. supletiv.

23. În cazul funcţionarilor publici, competenţa aplicării sancţiunilor disciplinare aparţine:

a. conducerii instituţiei; b. jurisdicţiilor profesionale; c. instanţele judiciare de drept comun;



d. instanţei de contencios administrativ. 24. Principiul transparenţei impune ca:

a. administraţia să respecte şi să asigure respectarea legii; b. administraţia să nu opereze nici o discriminare; c. administraţia să-şi motiveze actele; d. serviciile publice prestate de administraţie să aibă un caracter continuu.

25. Încalcă în mod evident deontologia următoarea faptă a funcţionarului public:

a. absenţa nemotivată de la serviciu; b. întârzierea în efectuarea lucrărilor; c. întârzierea repetată de la serviciu; d. comportarea necorespunzătoare în familie, care aduce atingere onoarei

funcţionarului public.

STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA


CAPITOLUL 4


Organizarea sarcinilor de învăţare:

4.1. Scurt istoric

4.2. Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii publici

4.2.1. Definiţii şi precizări 4.2.2. Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici 4.2.3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

4.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

4.3.1. Drepturile funcţionarilor publici 4.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici

4.4. Cariera funcţionarilor publici 4.4.1. Recrutarea funcţionarilor publici 4.4.2. Promovarea funcţionarilor publici 4.4.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de

serviciu

4.5. Răspunderea funcţionarilor publici

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite să cunoaşteţi:

Apariţia funcţionarilor publici în România şi evoluţia statutului lor până în prezent;

Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici;

Etapele carierei funcţionarilor publici şi anumite schimbări neprevăzute, care pot interveni pe parcursul acesteia;

Cazurile de încetare a raportului de serviciu;

Formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici şi procedura de angajare a răspunderii disciplinare.



4.1. Scurt istoric1 În istoria statului român, precursoarea funcţiei publice este calitatea de

boierie apărută datorită influenţelor slave şi bizantine. În sec. XIV – XV, unii boieri erau şi sfetnici ai Domnului, îndeplinind diferite atribuţii de natură administrativă (postelnicul, spătarul, paharnicul), jurisdicţională (logofătul, vornicul, marele ban al Olteniei) sau militară (hatmanul în Moldova).

Boierii dobândeau, de la domnitor, corelativ cu sarcinile încredinţate, şi diferite suprafeţe de teren, la care se adaugă însemnate avantaje materiale care constau, de cele mai multe ori, în perceperea unor venituri de la locuitorii ţinuturilor pe care le administrau. Ca şi nobilii din Occident, boierii erau scutiţi de dările către Domnitor, iar dacă săvârşeau anumite nereguli, pedepsele care li se aplicau erau mai blânde decât cele aplicate norodului.

Regulamentele Organice menţin boieriile, desfiinţându-le doar pe cele care nu mai erau de actualitate. De asemenea, ele conţin reglementări privind modul de numire si de înaintare în funcţiile civile şi militare. Astfel, Domnitorul era deţinătorul dreptului de numire, existând însă unele slujbe speciale, de exemplu ocârmuitorul de judeţ, pentru care libertatea de numire a Domnitorului era îngrădită la dreptul de a selecta unul dintre cei doi candidaţi recomandaţi de Sfatul ţarii.

Dacă înainte de intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, numirea în funcţii se făcea pentru un an, acestea extind termenul la 3 ani, titularii putând rămâne în funcţie şi după expirarea acestui termen, dacă se dovedeau “vrednici” pentru funcţia respectivă. Se conturează astfel începutul stabilităţii în funcţie.

Interesant este şi faptul că, înainte de a începe exerciţiul funcţiei încredinţate, cel numit presta un jurământ de credinţă.

Pe măsura trecerii timpului şi a pătrunderii principiilor şi instituţiilor din Occident, boieria devine anacronică, fiind desfiinţată prin Convenţia de la Paris din 1858.

Un alt aspect semnificativ pentru modul în care a fost înţeleasă funcţia publică în tradiţia românească îl reprezintă faptul că din prima jumătate a secolului XIX datează şi primele reglementări privind pregătirea celor care urmau sa fie numiţi în diferite slujbe. Este vorba de anaforaua Sfatului administrativ al Moldovei din 25 octombrie 1842 şi de Legea din 1 iulie 1852 prin care se organiza pregătirea funcţionarilor în şcoli deschise pe lângă ministere.

Termenul “statut” este folosit pentru prima dată în 1847, când se adoptă, la 31 ianuarie, “Statutul slujbaşilor poliţiei din Capitală” urmat de alte acte normative prin care se reglementează regimul diferitelor slujbe. În acest fel se fac progrese importante în domeniul funcţiei publice prin desfiinţarea boierilor, apariţia şi organizarea unor funcţii mai moderne sub influenţa Occidentului. Ceea ce caracterizează această perioadă este faptul că reglementările erau diferite de la o categorie de funcţie la alta şi nu a existat o preocupare pentru armonizarea regimurilor juridice ale diferitelor funcţii publice. Diferenţele de regim juridic mergeau de la salarizare şi celelalte drepturi ale funcţionarilor, până la regulile ierarhice.

În acest mod, s-a pregătit terenul pentru reglementările de mare importanţă care urmau să fie adoptate în a doua jumătate a secolului XIX. Este vorba, în primul rând, de legile privind administraţia comunală si judeţeană adoptate de Cuza, urmate de consacrarea prin art.132 al Constituţiei din 1866 a unei dispoziţii prin care se impunea adoptarea unei legi privind condiţiile de admisibilitate şi de avansare în funcţiile administraţiei

1 V. VERDINAŞ, Statutul funcţionarului public, Ed. NEMIRA, Bucureşti – 1998, p. 9-15.



publice. Deşi textul constituţional obliga la o reglementare imediată, abia în 1923, sub presiunea unor mişcări revendicative puternice din partea funcţionarilor, avea să fie adoptată prima lege unitară prin care se reglementa situaţia juridică a funcţionarilor publici, şi anume Legea din 19 iulie 1923.

Legea menţionată, deşi realizează o reglementare unitară în ceea ce priveşte regimul juridic al funcţionarilor publici, nu realizează acelaşi lucru cu privire la situaţia lor economică. Aceasta este lăsată, pe mai departe, la discreţia bugetelor şi a unor legi speciale. Chiar şi unitatea regimului juridic este la scurt timp afectată de apariţia unor legi prin care se instituie regimuri speciale.

La 8 iunie 1940 se adoptă Codul funcţionarilor publici, ca o reacţie la disparităţile şi derogările de la statut, cu intenţia de a le elimina şi de a realiza o reglementare uniformă în materia funcţiei publice.

Codul din 1940 a realizat un progres semnificativ, dar nu complet, punerea sa în practică vădind serioase carenţe în aspecte esenţiale privind situaţia funcţionarului public. Cu titlu de exemplu, menţionăm că aborda activitatea administrativă într-o manieră simplistă, deoarece ierarhiza funcţiile exclusiv după salariu.

În aceste condiţii, s-a pus problema adoptării unui nou statut, prin care să se îndrepte deficienţele legislaţiei anterioare, atât în ceea ce priveşte situaţia economică a funcţionarilor, cât şi cu privire la situaţia lor juridică. Se aveau în vedere, cu prioritate, o salarizare echitabilă, un sistem de recrutare şi promovare obiectiv, un regim de stabilitate riguros garantat, astfel încât funcţiile publice să fie ocupate de funcţionari bine pregătiţi profesional, care să facă faţă unor criterii de selecţie riguroase şi unor atribuţii complexe.

Ca urmare a preocupărilor de a perfecţiona regimul juridic aplicabil funcţiei publice, a fost adoptat un nou statut, Legea nr.746 din 22 septembrie 1946. Această lege a constituit, indiscutabil, un progres faţă de legislaţia anterioară. Principalul său merit este acela că face din pregătirea şi specializarea practică profesională o condiţie sine qua non pentru accesul în funcţia publică şi pentru încredinţarea funcţiilor superioare. De asemenea, dispune reglementarea organizării pregătirii profesionale a funcţionarilor publici, în scopul creşterii calificării acestora.

Statutul din 1946 mai reglementează: accesul în funcţiile politice, inclusiv cele elective, pentru funcţionarii din administraţia publică; atribuţiile sindicatelor în ceea ce priveşte cariera funcţionarilor publici; sistemul răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici; statutul personalului temporar.

Marea deficienţă a Statutului învederat o constituie menţinerea în vigoare a statutelor speciale care fuseseră adoptate după instaurarea, la 6 martie, a Guvernului Groza, statute care conţin prevederi contrare. Din acest motiv, regimul juridic instituit prin Legea nr.746/1946 nu a putut fi un regim juridic unitar al funcţiei publice.

Începând cu primul Cod al muncii din 1950, practic regimul juridic al funcţionarilor publici este înglobat in regimul aplicabil salariaţilor sau “oamenilor muncii” încadraţi pe bază de contract individual de muncă.

După Revoluţie, regimul juridic special aplicabil funcţionarilor publici a fost consacrat, la nivel de principiu, prin Constituţia din 1991. Dintre reglementările constituţionale cităm:

- art.16 alin.3, conform căruia funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară; prin revizuirea Constituţiei din 2003 s-a înlăturat restricţia „numai” (numărul articolului s-a păstrat în Constituţia republicată în 2003);



- art.37 alin.3, prin care se instituie interdicţia de a face parte din partide politice pentru anumite categorii de funcţionari publici, şi anume: magistraţii, membrii activi ai armatei şi poliţiei, judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului precum şi alte categorii de funcţionari stabilite prin lege organică (în Constituţia republicată în 2003 numărul articolului a devenit 40);

- art.50 care instituie obligaţia îndeplinirii cu credinţă a îndatoririlor ce revin cetăţenilor cărora le sunt încredinţate funcţii publice şi militarilor, precum şi obligaţia depunerii jurământului cerut de lege (în Constituţia republicată în 2003 numărul articolului a devenit 54);

- art.72 alin. 3 lit. i, potrivit căruia reglementarea statutului funcţionarilor publici se face prin lege organică (devenit art.73 alin.3 lit.j în Constituţia republicată în 2003). La opt ani de la adoptarea Constituţiei a apărut Legea nr.188/1999

privind Statutul funcţionarilor publici1, care a fost adoptată prin procedura specială a angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Această procedură a făcut imposibilă dezbaterea proiectului de lege în Parlament, astfel încât forma elaborată de Guvern nu a mai putut fi îmbunătăţită. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a intrat in vigoare în ianuarie 2000 şi a fost ulterior modificată şi completată prin O.U. nr. 82/20002, O.U. nr. 284/20003 şi O.U. nr. 291/20004. O modificare substanţială a Statutului a fost operată prin Legea nr.161/20035, care şi ea a fost adoptată prin procedura specială a angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Ca urmare a acestei modificări, Statutul a fost republicat în anul 20046 şi, până la 1.09.2006, a mai suferit modificări, cea mai importantă fiind produsă de Legea nr.251/20067, care a determinat o a doua republicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007. După mai bine de un an şi jumătate de la intrarea în vigoare a Statutului, a fost adoptată şi legislaţia secundară necesară aplicării acestuia, după cum urmează :

- H.G. nr. 1083 din 25 octombrie 2001 privind organizarea si funcţionarea comisiilor de disciplina din cadrul autorităţilor si instituţiilor publice8;

- H.G. nr. 1084 din 25 octombrie 2001 privind aprobarea metodologiei de evaluare a performantelor individuale ale funcţionarilor publici, precum si de contestare a calificativelor acordate9;

- H.G. nr. 1085 din 25 octombrie 2001 privind organizarea perioadei de stagiu, condiţiile de evaluare si regulile specifice aplicabile funcţionarilor publici debutanţi10;

1 Precizăm că este vorba de statutul general al funcţionarilor din administraţia publică. Pe

lângă acesta mai există o serie de statute speciale, cum sunt: Statutul poliţistului, Statutul cadrelor militare, Statutul personalului vamal, Statutul personalului silvic etc. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 28 iunie 2000.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 22 octombrie 2000.

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000.

5 Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003. 6 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004.

7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006.

8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 7 noiembrie 2001.





- H.G. nr. 1086 din 25 octombrie 2001 privind organizarea si funcţionarea comisiilor paritare1;

- H.G. nr. 1087 din 25 octombrie 2001 privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor şi examenelor pentru ocuparea funcţiei publice2.

Ca urmare a modificărilor aduse Statutului de Legea nr.161/2003 şi de

Legea nr.251/2006 hotărârile de guvern menţionate au fost înlocuite prin: - H.G. nr.1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea şi dezvoltarea

carierei funcţionarilor publici3; - H.G. nr.1210 din 14 octombrie 2003 privind organizarea şi

funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice4. Apare apoi Legea nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.5

prefectului.5 Ca urmare a republicării din 2007 a Statutului, legislaţia secundară se înlocuieşte cu:

- H.G. nr.341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilităţii înalţilor funcţionari publici6 publici6 (modificată prin H.G. nr.1713/2008);

- H.G. nr.833/2007privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor paritare şi încheierea acordurilor colective7;

- H.G. nr.1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină8 (modificată prin H.G.1268/2008);

- H.G. nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici9.

Din cele prezentate rezultă instabilitatea juridică raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, determinată de tendinţele de politizare tot mai accentuată a funcţiei publice. Pe fondul insecurităţii juridice are de suferit calitatea corpurilor de funcţionari şi, pe cale de consecinţă, eficienţa şi eficacitatea acţiunii administrative.

Vom prezenta în continuare, potrivit ultimelor reglementări în materie, o sinteză a aspectelor generale privind funcţia publică şi funcţionarii publici, cariera funcţionarilor publici şi răspunderea funcţionarilor publici.

4.2. Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii publici

4.2.1. Câteva definiţii şi precizări

După cum am arătat, în doctrină, prin funcţie publică se înţelege situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi sau instituţii a administraţiei publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public, iar prin


2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 noiembrie 2001



5 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.225 din 24 martie 2008.

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 12 aprilie 2007.

7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.565 din 16 august 2007.


9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 14 iulie 2008.



funcţionar public se înţelege persoana fizică a cărei carieră constă în exercitarea unei funcţii în cadrul administraţiei publice.

Legislaţia română actuală în materie defineşte cele două concepte, în concordanţă cu doctrina, după cum urmează:

- funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi administraţia publică locală;

- funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Pentru concretizarea definiţiilor citate, legiuitorul a stabilit că activităţile

care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, care pot fi desfăşurate de funcţionarii publici, sunt următoarele:

a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative; b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări

specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d) consilierea, controlul şi auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare; f) colectarea creanţelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în

raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita împuternicirilor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.

Statutul prevede expres1, dar nu limitativ, în anexa sa, lista funcţiilor publice generale şi specifice.

Sunt funcţii publice generale: A. Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici:

secretar general şi secretar general adjunct al Guvernului;

secretar general şi secretar general adjunct în ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

prefect şi subprefect;

inspector guvernamental. B. Funcţii publice de conducere:

director general şi director general adjunct în cadrul autorităţilor administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti;

director şi director adjunct în cadrul autorităţilor administrative autonome, în aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de

1 La data de 01.02.2010, în legătură cu lista funcţiilor publice planează anumite incertitudini.

O serie de funcţii au fost scoase de sub incidenţa Statutului prin O.U. nr.37/2009, abrogată prin O.U.105, care a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională a României.



specialitate ale administraţiei publice centrale, director executiv şi director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;

secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi al comunei;

şef serviciu;

şef birou. C. Funcţii publice de execuţie:

consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;

referent de specialitate;

referent.

Sunt funcţii publice specifice: A. Funcţii publice de conducere:

arhitect-şef; B. Funcţii publice de execuţie:

inspector de concurenţă;

inspector vamal;

inspector de muncă;

controlor delegat;

expert în tehnologia informaţiilor şi a comunicaţiilor;

comisar. C. Alte funcţii publice specifice:

manager public. Activitatea funcţionarilor publici se realizează în cadrul raporturilor de

serviciu, termen ce desemnează raporturile juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia centrală şi locală. Raporturile de serviciu se nasc pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii, şi se exercită pe durată nedeterminată.

Statutul funcţionarilor publici reglementează regimul general al raporturilor de serviciu.

Pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României; b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale; c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ; d) serviciile diplomatice şi consulare; e) autoritatea vamală; f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor; g) alte servicii publice stabilite prin lege. Statutul funcţionarilor publici nu se aplică: a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor

şi instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;

b) personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului;

c) corpului magistraţilor; d) cadrelor didactice; e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.



4.2.2. Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici După criteriul specificităţii atribuţiilor, funcţiile publice se clasifică în: a) funcţii publice generale; b) funcţii publice specifice. Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor cu caracter relativ general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice.

Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor necesare pentru realizarea competenţelor specifice ale unor autorităţi şi instituţii publice.

După criteriul nivelului studiilor necesare, funcţiile publice se împart în trei clase:

a) clasa I, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

b) clasa a II-a, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

c) clasa a III-a, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale, absolvite cu diplomă de bacalaureat.

Funcţionarii publici numiţi în funcţii publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.

După nivelul atribuţiilor titularului, funcţiile publice se împart în trei categorii:

a) categoria înalţilor funcţionari publici; b) categoria funcţionarilor publici de conducere; c) categoria funcţionarilor publici de execuţie.

Funcţiile publice corespunzătoare celor trei categorii sunt prevăzute în anexa la Statut şi au fost deja prezentate.

Încadrarea funcţiilor publice de execuţie pe clase este următoarea:

sunt funcţii din clasa I: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora;

sunt funcţii din clasa a II-a: referent de specialitate, precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

sunt funcţii din clasa a III-a: referent, precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după cum urmează:

a) superior, ca nivel maxim; b) principal; c) asistent; d) debutant.

4.2.3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici funcţionează în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică. Ea a fost înfiinţată în scopul creării şi dezvoltării unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial.



Reglementarea primară a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici se găseşte în Secţiunea 1 a capitolului IV „Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici” din Statut, iar reglementarea secundară în H.G. nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici1.

Dintre atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici menţionăm:

elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

elaborează şi avizează proiectele de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii publici;

monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;

elaborează reglementările comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici;

stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;

centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;

colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici;

întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici;

aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a recrutării şi promovării pentru funcţiile publice pentru care organizează concurs, avizează şi monitorizează recrutarea şi promovarea pentru celelalte funcţii, în condiţiile statutului;

realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile;

acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are calitate procesuală

activă şi poate sesiza instanţa de contencios administrativ, atunci când constată că un act al unei autorităţi sau instituţii publice încalcă legislaţia privind funcţia publică sau funcţionarul public sau când constată că o autoritate sau instituţie publică refuză să emită un act administrativ de aplicare a prevederilor legale din domeniul funcţiei publice sau funcţionarului public. Actul atacat de agenţie este suspendat de drept. De asemenea, preşedintele agenţiei poate sesiza şi prefectul în legătură cu actele ilegale emise de autorităţile administraţiei publice locale.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.698 din 15 august 2006. A fost

modificată prin H.G. nr.1.373/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.805 din 25 noiembrie 2009 şi H.G. nr.51/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.62 din 27 ianuarie 2010.



4.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici Funcţionarii publici au, în principiu, drepturile şi obligaţiile consacrate

de Constituţia României pentru oricare cetăţean. Specificul raportului de serviciu face ca anumite drepturi să fie supuse

unor restricţii. Izvoarele acestor restricţii sunt de ordin constituţional sau legal şi vizează, în principal, unele drepturi politice şi libertăţi cetăţeneşti.

Îndatoririle specifice funcţionarilor publici sunt determinate, de asemenea, de caracteristicile raportului de serviciu, fiind atât de natură constituţională, cât mai ales legală.

Vom prezenta în continuare, într-o manieră sintetică, principalele drepturi şi îndatoriri ale funcţionarilor din administraţia publică, potrivit concepţiei europene actuale.

4.3.1. Drepturile funcţionarilor publici

Drepturile funcţionarilor publici, consemnate într-o formă sau alta în statute, sunt, în principiu, urmatoarele: 1. DREPTUL LA PROTECŢIE, care îmbracă două aspecte: - garantarea stabilităţii în funcţie, în scopul asigurării independenţei faţă de schimbările politice şi în acest fel, a imparţialităţii; - apărarea împotriva defăimării, insultei, ameninţării şi ultrajului, precum şi asigurarea reparării prejudiciilor suferite în exerciţiul funcţiunii. 2. DREPTUL LA SALARIZARE PENTRU SERVICIUL PRESTAT, LA ODIHNĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE.

Salariul funcţionarilor publici cuprinde : salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii. Principala deosebire între situaţia salariaţilor şi cea a funcţionarilor publici este aceea că salariatul îşi poate negocia retribuţia cu angajatorul, în vreme ce funcţionarul public nu poate face acest lucru, salariul său fiind stabilit prin lege.

Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână. Pentru asigurarea continuităţii serviciului, este reglementată prestarea orelor suplimentare, peste programul de lucru sau în zilele de sărbători legale. În aceste situaţii se acordă fie compensarea cu timp liber corespunzător, fie plata majorată cu un anumit spor.

Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, concediu de boală, concediu de maternitate, concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului, precum şi la alte concedii. Ei beneficiază, pe durata concediilor, de anumite indemnizaţii, cu excepţia concediilor fără plată acordate la cererea lor. De asemenea, funcţionarii publici au dreptul la pensii, precum şi la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, în condiţiile legii. 3. DREPTUL DE A PARTICIPA, prin intermediul organismelor consultative, la organizarea serviciilor publice şi la elaborarea regulilor statutare. 4. DREPTUL FUNCŢIONARULUI DE A CUNOAŞTE ŞI ATACA DECIZIILE INDIVIDUALE CARE ÎL PRIVESC. 5. DREPTUL DE A BENEFICIA DE PERFECŢIONARE PROFESIONALĂ CONTINUĂ. 6. DREPTUL LA CARIERĂ. Acesta semnifică posibilitatea funcţionarului de a avansa în funcţie, potrivit meritelor sale personale, fără nici o altă discriminare.

7. DREPTUL DE A SE ASOCIA ÎN SINDICATE ŞI DE A PARTICIPA LA ACTIVITĂŢILE SINDICALE. Acest drept este supus unor restricţii ce derivă din principiul continuităţii serviciului public.



8. DREPTUL LA OPINIE. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat prin dispoziţiile

constituţionale referitoare la libertatea conştiinţei şi cea de exprimare. În acest sens este interzisă orice discriminare între funcţionari pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură. Exprimarea opiniilor este însă limitată de obligaţia de neutralitate şi de cea de rezervă.

9. DREPTURILE POLITICE Cu unele excepţii de natură constituţională sau legală, funcţionarii

publici români se bucură de cvasi-integralitatea drepturilor politice, adică pot face parte din partide politice, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv dreptul de a fi ales, singura restricţie fiind interdicţia de a face parte din organele de conducere ale partidelor politice.

Excepţiile se referă la anumite categorii de funcţionari publici, cum sunt înalţii funcţionari publici. Aceştia au dreptul de a alege, însă nu pot face parte din partide politice.

4.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici

Principalele îndatoriri ale funcţionarilor publici, pe care le vom enumera mai jos, decurg din misiunea socială a administraţiei publice, şi anume realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public, la nivelul activităţii executive. Acestea sunt: 1. OBLIGAŢIA ÎNDEPLINIRII SERVICIULUI CU DEVOTAMENT, PROBITATE ŞI DEMNITATE. Potrivit acestei obligaţii, funcţionarii publici, indiferent de rangul lor ierarhic, sunt responsabili de realizarea sarcinilor de serviciu ce le sunt încredinţate. Ei trebuie să-şi utilizeze întreaga capacitate pentru a-şi îndeplini în cele mai bune condiţii obligaţiile de serviciu. De asemenea, în întreaga lor activitate ei trebuie să fie de bună credinţă. Funcţionarul public nu-şi poate permite manifestări emoţionale stridente, lipsă de politeţe, relaţii particulare cu persoane dubioase sau care au interese ce depind de funcţia pe care o exercită. 2. OBLIGAŢIA DE SUPUNERE IERARHICĂ. Această obligaţie cere ca toţi funcţionarii să se conformeze dispoziţiilor superiorului ierarhic, cu excepţia dispoziţiilor vădit ilegale şi a celor care compromit grav un interes public (vădit inoportune). 3. OBLIGAŢIA DE IMPARŢIALITATE (NEUTRALITATE). În timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, funcţionarul este obligat să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase. Opiniile funcţionarului nu trebuie să afecteze obiectivitatea şi imparţialitatea de care trebuie să dea dovadă în raporturile de serviciu.

Potrivit acestei obligaţii, în instrumentarea dosarelor ce le sunt încredinţate, funcţionarii trebuie să se abţină de la orice favoritism sau partizanat, să asigure egalitatea de tratament sau, cu alte cuvinte să nu comită nici o discriminare pozitivă sau negativă, interzisă de lege. 4. OBLIGAŢIA DE REZERVĂ se referă la comportamentul funcţionarului public în afara serviciului.

Această obligaţie pretinde ca, în exprimarea opiniilor personale, în special a celor politice, religioase şi a celor referitoare la autorităţile publice, funcţionarul public să păstreze prudenţa şi măsura. El nu-şi poate permite în nici un caz manifestări extremiste şi nu poate comite nici un fel de violenţe, la adresa autorităţilor sau instituţiilor publice.



Obligaţia de rezervă şi cea de imparţialitate vizează o anumită depersonalizare a funcţiei publice, prin disocierea ei de partea din subiectivismul persoanei titularului care dăunează activităţii administraţiei. 5. OBLIGAŢIA DE DECENŢĂ. Aceasta presupune ca funcţionarul să nu comită, în exerciţiul funcţiunii sau în viaţa particulară, gesturi sau acte care să provoace scandal sau dispreţ public. 6. OBLIGAŢIA INFORMĂRII PUBLICULUI. Potrivit acestei obligaţii, funcţionarul trebuie să satisfacă cererile legitime de informaţii din partea publicului, în limitele impuse de obligaţia de discreţie şi de apărare a secretului profesional.

Această obligaţie ţine de principiul transparenţei administraţiei faţă de cetăţeni, din care derivă şi obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile. 7. OBLIGAŢIA DE DISCREŢIE ŞI DE PĂSTRARE A SECRETULUI PROFESIONAL . Conform acestei obligaţii, pe de o parte, funcţionarul nu trebuie să încerce să afle informaţii pentru satisfacerea propriei curiozităţi, care nu sunt necesare îndeplinirii serviciului, iar pe de alta, nu are voie să dezvăluie informaţiile nedestinate publicităţii, la care a avut acces ca urmare a exercitării funcţiei. 8. OBLIGAŢIA EXCLUSIVITĂŢII FUNCŢIEI PUBLICE. Aceasta interzice funcţionarului public de a cumula funcţia publică pe care o deţine cu orice altă funcţie sau demnitate publică.

4.4. Cariera funcţionarilor publici Principalele etape ale carierei funcţionarilor publici privesc: recrutarea funcţionarilor publici, promovarea funcţionarilor publici, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu. 4.4.1. Recrutarea funcţionarilor publici Condiţiile de acces la funcţiile publice, care trebuie îndeplinite de orice candidat sunt:

- să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România; - să cunoască limba română, scris şi vorbit; - să aibă minimum 18 ani împliniţi; - să aibă capacitate deplină de exerciţiu; - să aibă starea de sănătate corespunzătoare; - să aibă studiile prevăzute de lege pentru funcţia publică; - să îndeplinească, dacă legea prevede, anumite condiţii specifice; - să nu fi fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni contra

umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;

- să nu fi fost destituit dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani; - să nu fi desfăşurat activitate de poliţie politică, aşa cum este definită

prin lege. Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare,

transfer, redistribuire şi concurs. Dintre aceste modalităţi, un interes deosebit prezintă concursul, deoarece consacră meritul personal drept criteriu esenţial de departajare a candidaţilor.

Organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice sunt reglementate detaliat de Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, care stabileşte:



- principiile pe baza cărora se organizează şi se desfăşoară concursul; - condiţiile de participare la concurs; - modul de constituire a comisiilor de concurs şi a comisiilor de

soluţionare a contestaţiilor; - procedura de organizare şi desfăşurare a concursului; - comunicarea rezultatului concursului şi contestarea acestuia.

Fără a intra în substanţa reglementărilor, menţionăm totuşi principiile în baza cărora se organizează şi se desfăşoară concursurile:

- competiţia deschisă, prin asigurarea accesului liber de participare la concurs a oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru ocuparea funcţiei publice;

- selecţia după merit, prin stabilirea persoanelor admise pentru ocuparea funcţiei publice, exclusiv pe baza rezultatelor obţinute;

- asigurarea transparenţei, prin punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la modul de desfăşurare a concursului sau a examenului pentru ocuparea funcţiei publice;

- tratamentul egal, prin aplicarea în mod nediscriminatoriu a unor criterii de selecţie obiective şi clar definite, astfel încât orice candidat să aibă şanse egale la ocuparea funcţiei publice;

- confidenţialitatea, prin garantarea protejării datelor personale ale candidaţilor, în condiţiile legii.

Funcţionarii publici debutanţi vor parcurge o perioadă de stagiu de 12 luni, pentru cei din clasa I, de 8 luni, pentru cei din clasa a II-a, şi de 6 luni pentru cei din clasa a III-a.

Perioada de stagiu este etapa din cariera funcţionarului public cuprinsă între data numirii ca funcţionar public debutant, în urma promovării concursului de intrare în corpul funcţionarilor publici, şi data numirii ca funcţionar public definitiv. Ea are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcţionarilor publici debutanţi în îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea lor practică, însuşirea specificului activităţii autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, precum şi a exigenţelor administraţiei publice.

La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării care se face, funcţionarul public debutant va fi numit funcţionar public de execuţie definitiv, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional asistent sau va fi eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la evaluarea activităţii calificativul „necorespunzător”.

Numirea în funcţie se realizează prin actul administrativ emis, ca regulă, de conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia centrală sau locală.

Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii. Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie se înmânează funcţionarului public.

Forma scrisă a actului de numire constituie o condiţie ad validitatem, spre deosebire de contractul individual de muncă al salariatului pentru care încheierea în forma scrisă reprezintă o condiţie ad probationem.

La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă, în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără



părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”. Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă. Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcţie.

Depunerea jurământului încheie procedura de învestitură în funcţie, semnificând angajarea titularului în realizarea atribuţiilor sale de serviciu, în litera şi spiritul legii. Această ultimă formalitate marchează momentul din care funcţionarul public exercită în mod valabil prerogativele funcţiei sale.

4.4.2. Promovarea funcţionarilor publici

Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unor funcţii publice superioare. Promovarea se face în funcţii publice de execuţie de grad profesional principal sau superior sau în funcţii publice de conducere. Promovarea se face prin concurs sau examen.

Pentru a participa la concursul de promovare în gradul profesional imediat superior celui deţinut, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime:

a) să aibă o vechime minimă de 4 ani în gradul profesional al funcţiei din care promovează;

b) să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;

c) să fi obţinut, la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puţin calificativul „bine”;

d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată.

În cazul funcţiilor publice de conducere, au dreptul de a participa la concurs, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:

a) sunt absolvente de masterat sau de studii postuniversitare în domeniul administraţiei publice, management sau în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice;

b) au fost numite într-o funcţie publică din clasa I; c) îndeplinesc cerinţele specifice prevăzute în fişa postului şi au o

vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice de:

minimum 2 ani pentru funcţiile publice de şef birou, şef serviciu, secretar al comunei şi funcţii asimilate acestora;

minimum 5 ani, pentru celelalte funcţii publice de conducere. În fine, pentru funcţiile corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari

publici, condiţiile de participare la concurs sunt, după cu este şi firesc, cele mai exigente. Astfel, au dreptul de a participa la concurs, persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) îndeplinesc condiţiile generale de acces la funcţiile publice menţionate anterior;

b) au studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivelentă;

c) au absolvit programe de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici sau a exercitat un mandat complet de parlamentar;

d) au cel puţin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice.



4.4.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu

Modificarea raportului de serviciu este o schimbare semnificativă a conţinutului acestuia, sub cel puţin unul dintre aspectele sale esenţiale, şi anume: natura atribuţiilor de serviciu, locul de desfăşurare a activităţii, drepturile salariale.

Legiuitorul român reglementează următoarele forme de modificare a raportului de serviciu:

1. delegarea; 2. detaşarea; 3. transferul; 4. mutarea în cadrul altui compartiment sau structuri fără

personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice; 5. exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de

conducere. Delegarea se caracterizează prin schimbarea locului de desfăşurare a

activităţii, în cadrul aceleiaşi funcţii, şi presupune, de obicei, o deplasare în altă localitate. Ea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul şi, ca regulă, nu poate depăşi 60 de zile calendaristice într-un an. Pe cale de excepţie, delegarea se poate dispune pentru o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice într-un an, dar numai cu acordul scris al funcţionarului public.

Funcţionarul public poate refuza delegarea dacă se află într-una dintre următoarele situaţii:

graviditate;

îşi creşte singur copilul minor;

starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea.

Pe timpul delegării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia şi salariul, iar autoritatea sau instituţia care îl deleagă este obligată să suporte costul integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare.

Detaşarea se caracterizează prin trecerea temporară într-o funcţie publică vacantă, la o altă autoritate sau instituţie, în localitatea de domiciliu sau în altă localitate. Ea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul, de regulă, pentru cel mult 6 luni. Pe cale de excepţie acest interval poate fi depăşit, dar numai cu acordul scris al funcţionarului.

Detaşarea se poate dispune numai dacă pregătirea profesională a funcţionarului respectiv corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice pe care urmează a fi detaşat.

Funcţionarul public poate refuza detaşarea dacă se află într-una dintre următoarele situaţii:

graviditate;

îşi creşte singur copilul minor;

starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea;

detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare;

este singurul întreţinător de familie;

motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detaşării. Pe perioada detaşării, funcţionarul îşi păstrează funcţia deţinută la

autoritatea sau instituţia care l-a detaşat. Autoritatea sau instituţia la care este detaşat trebuie să-i asigure drepturile salariale avute. Dacă salariul



corespunzător funcţiei pe care funcţionarul public este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu.

Pe timpul detaşării în altă localitate, autoritatea sau instituţia publică beneficiară este obligată să acorde funcţionarului indemnizaţia de detaşare şi să-i suporte următoarele cheltuieli:

costul integral al transportului, dus şi întors, cel puţin o dată pe lună;

costul integral al cazării în localitatea respectivă; Transferul se caracterizează prin trecerea definitivă într-o funcţie

publică vacantă, la o altă autoritate sau instituţie publică. Transferul se face într-o funcţie publică echivalentă sau inferioară, cu condiţia ca funcţionarul public transferat să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.

Transferul îmbracă două forme: în interesul serviciului sau la cererea funcţionarului public.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat. Dacă transferul în interesul serviciului se face la o autoritate sau instituţie publică situată în altă localitate, funcţionarul transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net din luna anterioară transferului, la acoperirea cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile.

Transferul la cerere are loc în urma aprobării cererii de transfer, formulată de funcţionarul interesat, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.

Mutarea în cadrul altui compartiment sau structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice este trecerea, definitivă sau temporară, într-o altă funcţie publică în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii. Mutarea poate avea loc numai dacă funcţionarul respectiv îndeplineşte condiţiile cerute pentru noua funcţie.

Mutarea definitivă se poate face atât în interesul funcţionarului, cât şi al instituţiei. Ea se aprobă, respectiv se dispune de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, numai cu acordul scris al funcţionarului în cauză. Mutarea definitivă se face pe o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional.

Mutarea temporară se face în interesul autorităţii sau instituţiei publice, prin dispoziţia motivată a conducătorului acesteia, pe o perioadă de cel mult 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale şi păstrarea drepturilor salariale ale funcţionarului public.

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere se caracterizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile necesare pentru ocuparea funcţiei respective. Promovarea temporară se poate face în două situaţii: funcţia publică de conducere este vacantă sau temporar vacantă.

În cazul funcţiei publice de conducere vacante, promovarea temporară se dispune de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu avizul, respectiv, înştiinţarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pe o perioadă de maximum 6 luni, termen în care funcţia respectivă trebuie ocupată prin concurs. În mod excepţional, această perioadă poate fi prelungită cu cel mult 3 luni, dacă funcţia publică vacantă nu a putut fi ocupată prin concurs.

În cazul funcţiei publice de conducere temporar vacante, promovarea temporară se face pe durata respectivă, prin dispoziţie a conducătorului



autorităţii sau instituţiei publice, fără a mai fi necesar avizul sau înştiinţarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Funcţionarul public promovat temporar are dreptul la salariul funcţiei publice de conducere pe care o exercită, dacă acesta este mai mare decât salariul pe care îl are. Promovarea temporară se poate face în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, caz în care aceasta trebuie să-i păstreze funcţia de bază, sau în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice, caz în care se combină cu detaşarea.

Înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii, în cadrul funcţiilor din această categorie, dacă îndeplinesc condiţiile specifice.

Suspendarea raportului de serviciu este o întrerupere temporară a acestuia. În această perioadă se păstrează calitatea de funcţionar public, însă acesta nu îşi exercită funcţia şi nu beneficiază de drepturile salariale aferente. Raportul de serviciu se suspendă de drept sau la iniţiativa funcţionarului public.

Statutul funcţionarilor publici menţionează o diversitate de situaţii care conduc la suspendarea de drept a raportului de serviciu. Dintre aceste situaţii învederăm:

perioada în care funcţionarul este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică;

perioada în care funcţionarul este încadrat la cabinetul unui demnitar;

perioada în care este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale;

perioada în care funcţionarul desfăşoară o activitate sindicală pentru care legea prevede suspendarea;

dacă s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea anumitor infracţiuni;

pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a săvârşit abaterea disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă;

perioada în care funcţionarul este arestat preventiv;

perioada în care funcţionarul este în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pentru o perioadă mai mare de o lună sau în concediu de maternitate.

Suspendarea raportului de serviciu, din iniţiativa funcţionarului public, se produce în următoarele situaţii:

a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii;

b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la 18 ani, în condiţiile legii;

c) desfăşurarea unor activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, fără a fi desemnat de autoritatea sau instituţia publică la care este încadrat;

d) pentru participarea la campania electorală; e) pentru participarea la grevă, în condiţiile legii. De asemenea, raportul de serviciu se poate suspenda şi la cererea

motivată a funcţionarului public, pentru un interes legitim, pe o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 ani.



Pe perioada suspendării raportului de serviciu, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice respective. Acesta poate fi ocupat doar pe perioadă determinată, în condiţiile legii.

Încetarea raportului de serviciu reprezintă întreruperea definitivă a acestuia şi pierderea calităţii de funcţionar public, cu excepţia celor ce intră în corpul de rezervă.

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în următoarele condiţii:

de drept;

prin acordul părţilor, consemnat în scris;

prin eliberare din funcţia publică;

prin destituire din funcţia publică;

prin demisie. Încetarea raportului de serviciu prin acordul părţilor este modalitatea

cea mai elastică, în sensul că nu este supusă unor condiţii speciale, fiind suficient acordul de voinţă exprimat în scris.

În cazul demisiei, funcţionarul public trebuie să notifice în scris voinţa sa de a înceta raportul de serviciu, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Demisia nu trebuie motivată, nu trebuie aprobată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrarea notificării.

Raportul de serviciu încetează de drept: a) la data decesului funcţionarului public; b) la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a

morţii funcţionarului public; c) dacă funcţionarul public nu mai are cetăţenia română şi domiciliul

în ţară; d) dacă funcţionarul public şi-a pierdut capacitatea deplină de

exerciţiu; e) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile de studii

prevăzute de lege pentru funcţia respectivă; f) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a

stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, anticipată sau de invaliditate;

g) ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică, de la data la care nulitatea a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;

h) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă prevăzută la art.54 lit.h din Statut1 sau s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;

i) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca măsură complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;

j) la data expirării termenului pentru care a fost ocupată, pe perioadă determinată, funcţia publică.

1 Aceste fapte sunt: săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra

autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care implică incompatibilitate cu exercitarea unei funcţii publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.



Eliberarea din funcţia publică intervine pentru motive neimputabile sau imputabile funcţionarului. Motivele neimputabile sunt următoarele:

a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;

b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public;

c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică, ocupată de funcţionarul public, a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;

d) funcţionarul nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

e) starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizia organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare funcţiei deţinute;

f) refuzul neîntemeiat al înaltului funcţionar public de a accepta mobilitatea în funcţie.

Eliberarea din funcţie este considerată imputabilă funcţionarului public, dacă s-a produs pentru incompetenţă profesională, în cazul obţinerii calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanţelor profesionale individuale.

În cazul eliberării din funcţie, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor un preaviz de 30 de zile calendaristice. În perioada de preaviz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite.

În cazurile menţionate la lit.b,c şi d (supra) funcţionarii publici pot fi eliberaţi din funcţie numai dacă, în perioada de preaviz, nu există posturi vacante corespunzătoare în cadrul autorităţi sau instituţiei publice sau dacă aceştia refuză să le ocupe.

În cazurile menţionate la lit.a-d (supra), dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termenul de preaviz, lista funcţiilor publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va putea fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.

Funcţionarii publici care au fost eliberaţi din funcţie în situaţiile menţionate la lit.a-d şi f (supra) formează corpul de rezervă al funcţionarilor publici. Acesta este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, în scopul redistribuirii funcţionarilor care îl compun în funcţii vacante corespunzătoare studiilor absolvite şi pregătirii profesionale. Membrii corpului de rezervă părăsesc acest corp şi îşi pierd calitatea de funcţionar public în următoarele situaţii:

după împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezervă;

în cazul în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici redistribuie funcţionarul într-o funcţie publică vacantă corespunzătoare studiilor absolvite şi pregătirii profesionale, iar acesta o refuză;



angajarea funcţionarului în baza unui contract de muncă pe o perioadă mai mare de 12 luni;

la cererea funcţionarului public. Destituirea din funcţia publică intervine ca sancţiune disciplinară, deci

numai pentru motive imputabile funcţionarului, legea stabilind limitativ următoarele situaţii:

a) săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave;

b) dacă s-a ivit un motiv de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data la care a intervenit cazul de incompatibilitate.

Incompatibilităţile privind funcţionarii publici sunt reglementate la art.94 – 98 din Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei1.

Potrivit reglementărilor menţionate, calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.

Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;

în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică;

în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public;

în calitate de membru al unui grup de interes economic. De asemenea, funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane

în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.

Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcţionarii publici respectivi sunt soţi sau rude de gradul I. Interdicţia persistă şi în cazul în care şeful ierarhic direct are calitatea de demnitar.

Funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice şi în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public potrivit fişei postului.2

Funcţionarii publici, cu excepţia înalţilor funcţionari, pot fi membri ai partidelor politice legal constituite, însă nu pot fi membri ai organelor de conducere ale partidelor politice şi le este interzis să exprime sau să apere în mod public poziţia unui partid politic.

În final, precizăm că încetarea de drept a raportului de serviciu se constată, iar eliberarea şi destituirea din funcţia publică se dispun, ca regulă, prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, care poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ. Instanţa poate dispune anularea actului şi reîncadrarea funcţionarului în funcţia publică deţinută.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003

2 Art.52 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009.



4.5. Răspunderea funcţionarilor publici Potrivit art.75 din Statut: “Încălcarea de către funcţionarii publici, cu

vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.”

Răspunderea disciplinară este reglementată la art.77 alin.1 din Statut, după cum urmează: ”Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege, constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.” În continuare, Statutul conţine prevederi referitoare la faptele ce constituie abateri disciplinare, sancţiunile aplicabile, precum şi unele dispoziţii procedurale referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare, contestarea acesteia de către funcţionarul public nemulţumit şi cazierul administrativ. Faptele ce constituie abateri disciplinare, limitativ stabilite de Statut, sunt următoarele:

a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; c) absenţe nemotivate la serviciu; d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru; e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara

cadrului legal; f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii

lucrărilor care au acest caracter; g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei

publice în care îşi desfăşoară activitatea; h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu

caracter politic; i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri,

incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;

k) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici.

Sancţiunile disciplinare, care pot fi aplicate funcţionarilor publici, pentru abaterile disciplinare, de asemenea, limitativ prevăzute de Statut, la art.77 alin.3, sunt următoarele:

a) mustrarea scrisă; b) diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până

la 3 luni; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau,

după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de 1 la 3 ani;

d) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an;

e) destituirea din funcţia publică. La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de: cauzele

şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost săvârşită, gradul de vinovăţie a funcţionarului public şi consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, existenţa în antecedentele funcţionarului public a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate.



Sancţiunea disciplinară se aplică în termen de cel mult un an de la data sesizării comisiei de disciplină, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. Dacă fapta funcţionarului public a fost sesizată atât ca abatere disciplinară, cât şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii disciplinare se suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau până la data la care instanţa judecătorească dispune achitarea ori încetarea procesului penal. Pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are obligaţia de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influenţa cercetarea sau, după caz, de a dispune mutarea temporară a funcţionarului cercetat în cadrul altui compartiment sau structuri a autorităţii sau instituţiei publice.

Competenţa aplicării sancţiunilor disciplinare revine conducătorului autorităţii sau instituţiei publice1, la propunerea comisiei de disciplină, cu excepţia sancţiunii „mustrare scrisă”, pe care o poate aplica direct.

În cazul înalţilor funcţionari sancţiunile se aplică de cel ce i-a numit (primul-ministru, ministru, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice centrale, după caz).

În vederea asigurării dreptului la apărare a funcţionarilor publici şi pentru a se preveni eventualele abuzuri, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii disciplinare, sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public va trebui să fie consemnată în scris sub sancţiunea nulităţii. Cu toate acestea, refuzul funcţionarului public, de a se prezenta la audiere sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile imputate, nu va împiedica aplicarea sancţiunii disciplinare.

În cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice funcţionează comisii de disciplină, competente să cerceteze abaterile şi să propună sancţiunile.

Comisia de disciplină se constituie printr-un act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi este compusă din 3 membri, dintre care un reprezentant al sindicatului funcţionarilor publici. În lipsa unui asemenea sindicat, reprezentantul va fi ales prin votul majorităţii funcţionalilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.

Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici este compusă din 5 înalţi funcţionari publici şi se constituie prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Potrivit HG 1344/2007, activitatea comisiilor de disciplină are la bază următoarele principii:

a) prezumţia de nevinovăţie, principiu conform căruia funcţionarul public este considerat nevinovat atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită;

b) garantarea dreptului la apărare, conform căruia se recunoaşte dreptul funcţionarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa, de a fi asistat de un apărător sau de a fi reprezentat;

c) celeritatea procedurii, care presupune obligaţia comisiei de disciplină de a proceda fără întârziere la soluţionarea cauzei, cu

1 Este vorba, de fapt, de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică

deţinută de cel sancţionat. Pentru că, de regulă, această persoană este conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, vom folosi în continuare această sintagmă, pentru simplificarea exprimării.



respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de lege şi de prezenta hotărâre;

d) contradictorialitatea, care presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată comisia de disciplină;

e) proporţionalitatea, principiu conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă să fie aplicată;

f) legalitatea sancţiunii, conform căruia comisia de disciplină nu poate propune decât sancţiunile disciplinare prevăzute de lege;

g) unicitatea sancţiunii, conform căruia pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară.

Comisia de disciplină poate fi sesizată de:

- conducătorul autorităţii sau instituţiei publice; - conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea

funcţionarul public a cărui faptă este sesizată; - orice persoană care se consideră vătămată prin fapta unui

funcţionar public. Sesizarea se depune în termen de maximum 1 an şi 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Comisia de disciplină efectuează procedura de cercetare administrativă a faptei sesizate ca abatere disciplinară. În acest sens:

- audiază funcţionarul public a cărui faptă constituie obiectul sesizării, persoana care a formulat sesizarea, precum şi orice alte persoane ale căror declaraţii pot înlesni soluţionarea cazului;

- poate solicita declaraţii scrise persoanelor anterior menţionate; - poate solicita orice documente care sunt de natură să înlesnească

soluţionarea cazului; - dezbate cazul şi propune aplicarea uneia dintre sancţiunile

disciplinare prevăzute de Statut, sau clasarea sesizării; - întocmeşte rapoarte cu privire la cauzele pentru care a fost

sesizată, pe care le înaintează conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, persoanei care a formulat sesizarea şi funcţionarului public în cauză.

Împotriva sancţiunii aplicate, funcţionarul public nemulţumit se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând modificarea sau anularea actului administrativ de sancţionare. Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public se utilizează cazierul administrativ, act oficial care cuprinde toate sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate. Cazierul administrativ este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. În final, trebuie menţionat că Statutul funcţionarilor publici consacră instituţia reabilitării disciplinare. Reabilitarea disciplinară constă în înlăturarea oricăror consecinţe ale aplicării unei sancţiuni disciplinare. Astfel, funcţionarul public, sancţionat şi reabilitat, se consideră că nu a fost sancţionat niciodată, cu toate efectele ce decurg de aici (acordarea drepturilor salariale corespunzătoare; promovarea în trepte, clase, grade etc.) Reabilitarea, ce se materializează prin radierea sancţiunii respective din cazierul administrativ, operează astfel:



a) în termen de 6 luni de la aplicare pentru „mustrare scrisă”; b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost

aplicate sancţiunile prevăzute la art. 77 alin.3 lit. b – d (supra); c) în termen de 7 ani de la aplicare, în cazul destituirii. După cum am arătat, în afară de răspunderea disciplinară,

răspunderea juridică a funcţionarilor publici mai cuprinde: răspunderea contravenţională, răspunderea civilă şi răspunderea penală.

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie, în timpul şi în legătură cu serviciul.

Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:

pentru pagube produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează;

pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; în acest caz vinovăţia funcţionarului trebuie apreciată prin prisma riscului normal al serviciului.

Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul se angajează potrivit legii penale.

În cazul în care funcţionarul public a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni care implică incompatibilitate cu exercitarea unei funcţii publice, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public. Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează, iar funcţionarul respectiv va fi reintegrat în funcţia publică deţinută şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, dar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină. De la momentul începerii urmăririi penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice.

Precizăm că aceeaşi faptă poate antrena atât răspunderea disciplinară, cât şi răspunderea contravenţională şi cea civilă.


1. Prezentaţi succint istoricul funcţiei publice în România 2. Ce este funcţia publică şi funcţionarul public, potrivit reglementărilor

actuale ? 3. Care sunt clasificările funcţiilor publice şi ale funcţionarilor publici ? 4. Ce este Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ? 5. Care sunt drepturile funcţionarilor publici ?



6. Care sunt îndatoririle funcţionarilor publici ? 7. Care sunt principale etape ale carierei funcţionarilor publici ? 8. Cum se face recrutarea funcţionarilor publici ? 9. Cum se face promovarea funcţionarilor publici ? 10. Ce este modificarea raportului de serviciu şi care sunt formele

reglementate de legea română ? 11. Ce este suspendarea raportului de serviciu şi în ce condiţii se produce ? 12. Care sunt cazurile de încetare a raportului de servicu ? 13. Ce fapte constituie abateri disciplinare ale funcţionarilor publici ? 14. Care sunt sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici ?


1. Calitatea de boierie este desfiinţată de : a. Legiuirea lui Caragea ; b. Regulamentele Organice ; c. Convenţia de la Paris din 1858; d. Constituţia din 1866.

2. Prima dispoziţie constituţională care impunea adoptarea unei legi privind condiţiile de admisibilitate şi de avansare în funcţiile administraţiei publice se regăseşte în :

a. Statutul lui Cuza ; b. Constituţia din 1866 ; c. Constituţia din 1923 ; d. Constituţia din 1948.

3. Statutul general al funcţionarilor publici a fost adoptat, după Revoluţie, prin :

a. Ordonanţă de urgenţă ; b. Decret prezidenţial ; c. Lege dezbătută în Parlament ; d. Lege adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului în faţa

Parlamentului. 4. Nu este condiţie generală de acces în funcţia publică, potrivit actualei Constituţii:

a. condiţia de a avea cetăţenia română ; b. condiţia de a avea exclusiv cetăţenia română ; c. condiţia de a avea domiciliul în România ; d. condiţiile cumulate de la lit. a şi c.

5. Potrivit actualului Statut, funcţiile publice se împart în categoria înalţilor funcţionari publici, categoria funcţionarilor publici de conducere şi categoria funcţionarilor publici de execuţie, utilizând drept criteriu:

a. nivelul studiilor; b. nivelul atribuţiilor; c. specificitatea atribuţiilor; d. vechimea în funcţia publică.



6. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici funcţionează: a. în subordinea Parlamentului; b. în subordinea Guvernului; c. în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor; d. ca organ autonom care se subordonează numai legii.

7. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, nu implică exerciţiul prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:

a. de protocol; b. de gestionare a resurselor umane; c. de audit public intern; d. activităţile realizate în conformitate cu strategia de informatizare a

administraţiei publice. 8. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, implică exerciţiul prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:

a. realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice;

b. activităţile de secretariat; c. activităţile de gospodărire; d. activităţile administrative.

9. Funcţiile publice se împart în trei clase, potrivit criteriului:

a. specificităţii atribuţiilor; b. nivelului studiilor; c. nivelului atribuţiilor; d. continuităţii carierei.

10. Obligaţia de imparţialitate impune funcţionarului ca :

a. în exercitarea atribuţiilor de serviciu să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase ;

b. în afara serviciului să se abţină de la exprimarea opiniilor personale cu privire la autorităţile publice ;

c. în viaţa particulară să nu comită gesturi care să provoace scandal sau dispreţ public;

d. în cadrul relaţiilor de serviciu să se conformeze dispoziţiilor superiorului ierarhic.

11. Dreptul la carieră semnifică :

a. garantarea stabilităţii în funcţie ; b. apărarea împotriva defăimării ; c. posibilitatea de a avansa în funcţie, potrivit meritelor personale; d. accesul la funcţiile de conducere, pe baza relaţiilor politice.

12. Funcţia publică nu poate fi cumulată cu :

a. un mandat eligibil ; b. calitatea de cadru didactic ; c. activitatea de cercetare ştiinţifică ; d. activitatea de creaţie literar-artistică.

13. Reglementările privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice se bazează pe selecţia :

a. după merit ; b. după vârstă ;



c. după sex ; d. după apartenenţă politică.

14. Potrivit Statutului funcţionarilor publici, modalitatea de învestire în funcţia publică este :

a. alegerea directă ; b. alegerea indirectă; c. numirea; d. încheierea unui contract de muncă.

15. Forma scrisă a actului de numire într-o funcţie publică este o condiţie :

a. ad probationem ; b. ad validitatem ; c. facultativă; d. supletivă.

16. Nu este o condiţie de participare la concursul pentru ocuparea funcţiei de şef serviciu:

a. vechimea în specialitatea studiilor de minimum 4 ani; b. deţinerea unei funcţii publice din clasa I; c. să fie absolvent de masterat sau de strudii postuniversitare în

domeniul administraţiei publice, management sau în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei;

d. îndeplinirea cerinţelor specifice prevăzute în fişa postului.

17. Detaşarea se poate dispune: a. pentru cel mult 60 de zile calendaristice, fără nici o excepţie; b. pentru cel mult 90 de zile calendaristice, fără nici o excepţie; c. pentru cel mult 6 luni, fără nici o excepţie; d. pentru cel mult 6 luni, ca regulă, perioadă care poate fi depăşită, pe

cale de excepţie, cu acordul scris al funcţionarului. 18. Raportul de serviciu se suspendă de drept:

a. prin eliberare din funcţia publică; b. prin destituire din funcţia publică; c. prin demisie; d. pe perioada în care funcţionarul este arestat preventiv.

19. Cea mai uşoară sancţiune disciplinară care poate fi aplicată funcţionarului public, potrivit actualului Statut, este : a. blamul; b. avertismentul ; c. mustrarea ; d. mustrarea scrisă. 20. Sancţiunea disciplinară se poate aplică funcţionarului public:

a. în termen de o lună de la data săvârşirii abaterii; b. în termen de cel mult 3 luni de la data săvârşirii abaterii; c. în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii abaterii; d. în termen de cel mult 2 ani de la data săvârşirii abaterii.



21. În cazul înalţilor funcţionari publici sancţiunile disciplinare se aplică de: a. titularul dreptului de numire; b. comisia de disciplină; c. o comisie specială, constituită din 5 înalţi funcţionari publici, prin

dispoziţie a primului-ministru; d. Preşedintele României

22. Principiul celerităţii procedurii, care stă la baza activităţii comisiilor de disciplină, semnifică:

a. prezumţia că funcţionarul este nevinovat, atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită;

b. obligaţia comisiei de a proceda fără întârziere la soluţionarea cauzei;

c. stabilirea unui raport corect între gravitatea abaterii şi gravitatea sancţiunii aplicate;

d. faptul că pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară.

23. Reabilitarea operează, în cazul destituirii:

a. în termen de 6 luni de la data aplicării; b. în termen de un an de la data aplicării; c. în termen de 7 ani de la data aplicării; d. niciodată.

24. Se dau propoziţiile: A – Împotriva sancţiunii „mustrare scrisă”, funcţionarul public nu se poate adresa instanţei de contencios administrativ. B – Pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară. C – Refuzul funcţionarului public de a semna o declaraţie privitoare la abaterea imputată împiedică aplicarea sancţiunii disciplinare. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă;


c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă;


25. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarul public sancţionat şi reabilitat se consideră că nu a fost sancţionat niciodată. B – Răspunderea civilă a funcţionarului public nu operează în cazul nerestituirii, în termenele legale, a sumelor ce i s-ai acordat necuvenit. C – Răspunderea disciplinară a funcţionarului public se poate cumula cu răspunderea civilă şi cu cea penală. Alegeţi varianta corectă:





ANEXA 1


ANEXA 1

PRECIZĂRI PRIVIND RUDENIA ŞI AFINITATEA

RUDENIA1 Este legătura de sânge, întemeiată pe faptul naşterii, reglementată de art.45,46 din Codul familiei şi art.660-663 din Codul civil. Şirul de persoane între care există rudenie se numeşte linie de rudenie. Rudenia în linie dreaptă este legătura dintre persoanele care coboară unele din altele. Rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele care au un autor comun. Gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor intervenite.

REPREZENTARE GRAFICĂ EXEMPLIFICATIVĂ

- Fie x persoana a cărei rudenie se stabileşte ; - Rudele în linie dreaptă de gradul 1 ale lui x sunt Tx şi Fx. - Rudă în linie dreaptă de gradul 2 este Bx . - Rudă în linie dreaptă de gradul 3 este Sx . - Rudă în linie dreaptă de gradul 4 este Ssx . - Rudă în linie colaterală de gr.2 este Fr.x . - Rudă în linie colaterală de gr.3 este Ux .

- Rudă în linie colaterală de gr.4 este Vx .

1 I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucureşti – 1998, pp.223-295.

X

Tx

Fr.x

Bx

Sx

Fx Nx

Ux

Vx

Ssx

ANEXA 1


AFINITATEA2 - Nu este definită de lege şi nu se bazează pe legătura de sânge; - Se admite că este legătura dintre soţ şi rudele celuilalt soţ.

Caracteristici: - Un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi fel şi în

acelaşi grad; - Concubinajul nu dă naştere la afinitate; - Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, de

exemplu între cuscri; - Legătura de afinitate încetează o dată cu încetarea căsătoriei.

- Proba afinităţii se face prin dovada căsătoriei şi a rudeniei. PRECIZARE : Între soţi nu există nici rudenie nici afinitate.

REPREZENTARE GRAFICĂ EXEMPLIFICATIVĂ

- Socrul(Ts) este afin în linie dreaptă de gr.1; - Bunicul soţiei(Bs) este afin în linie dreaptă de gr.2; - Cumnatul(Fs) este afin în linie colaterală de gr.2; - Nepotul soţiei(Ns) este afin în linie colaterală de gr.3; - Unchiul soţiei(Us) este afin în linie

colaterală de gr. 3;

- Vărul primar al soţiei(Vs) este afin în linie colaterală de gr.4.

2 I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucureşti – 1998, pp.300-302.

Bs

Us

Vs

Ts

Fs Soţie

Ns

Soţ

BIBLIOGRAFIE


BIBLIOGRAFIE

(Lucrările sunt prezentate în ordinea apariţiei)

1. J.-F. LEMARIGNIER, La France médiévale – Institutions, et société, Ed. ARMAND COLIN, Paris, 1970; 2. B. DUŢESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICĂ şI PEDAGOGICĂ, Bucureşti, 1980; 3. J. ZILLER, Administrations comparées - Les systèmes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Ed. MONTCHRESTIEN, Paris, 1993; 4. Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris, 1993; 5. I.VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, R.A. MONITORUL OFICIAL, Bucureşti, 1994; 6. F. CHAMBON, O. GASPON, La déontologie administrative, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1996; 7. V. VEDINAŞ, Statutul funcţionarului public, Ed. NEMIRA, Bucureşti, 1998; 8. V. VEDINAŞ, Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici – comentată, Ed.LUMINA LEX, Bucureşti, 2000; 9. A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, Responsabilitatea juridică medicală în România – Premise pentru un viitor drept medical, Ed. POLIROM, Iaşi, 2000; 10. A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, Vol.I, ediţia 4, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2005; 11. V. PRISECARU, Funcţionarii publici, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2004; 12. D.A.TOFAN, Drept administrativ, vol.I, ediţia 2, Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2008; 13. Ghe. MOROIANU, Statutul profesiilor liberale, Ed. UNIVERSUL JURIDIC, Bucureşti, 2008; 14. R. N. PETRESCU, Drept administrativ, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2009; 15.V. VEDINAŞ, Statutul Funcţionarilor publici – comentarii, doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Ed. UNIVERSUL JURIDIC, Bucureşti, 2009.

TESTELE REZOLVATE


REZOLVAREA TESTELOR

Cap.1. PRECIZĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA

1. Respectarea normei juridice este asigurată prin: a. forţa tradiţiilor; b. forţa de constrângere a statului; c. forţa opiniei publice. 2. Morala asigură respectarea normelor de convieţuire prin:

a. forţa de constrângere a statului; b. intermediul instanţelor judecătoreşti; c. intermediul liberului arbitru; d. forţa educaţiei.

3. Moravurile sunt: a. ansamblul cunoştinţelor despre morală; b. relaţiile morale, cu un caracter relativ stabil, care caracterizează o societate dată; c. normele de convieţuire socială.

4. Etica este: a. un fenomen social, formă a conştiinţei sociale; b. doctrina despre morală; c. ansamblul relaţiilor morale; d. ansamblul judecăţilor şi sentimentelor morale.

5. Conştiinţa individuală este: a. ansamblul normelor morale; b. ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune majorităţii membrilor

unei societăţi; c. cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă

şi mediul înconjurător.

6. Se dau propoziţiile: A - În limbajul comun, conceptele „etică” şi „morală” se utilizează deseori ca sinonime. B – Conştiinţa socială este cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă şi mediul care îl înconjoară. C – Numai în cazul eticii şi moralei se produce o confuziune între cuvântul care desemnează ştiinţa şi cuvântul care desemnează obiectul de studiu al acesteia. Alegeţi varianta corectă:




d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;

TESTELE REZOLVATE


7. Liberul arbitru este o categorie: a. sportivă; b. etică; c. a dreptului comercial; 8. În sfera moralei nu se înscriu: a. normele juridice;

b. moravurile; c. atitudinea oamenilor faţă de normele existente în societatea dată; d. relaţiile morale.

9. Se dau propoziţiile: A – Norma morală se poate impune prin constrângere statală. B – Morala nu cuprinde sentimentele şi sentimentele morale. C – Există o serie de categorii, care reflectă problematica moralei, de uz general în etică. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată;


c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.

10. Deontologie este o denumire dată unui curent al eticii:

a. potrivit concepţiei actuale despre deontologie; b. de către grupurile sociale compuse din persoane care desfăşoară

anumite activităţi specializate; c. potrivit concepţiei lui Bentham; d. potrivit concepţiei privind ordinea publică.

Cap.2. DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE 1. Liber-profesionistul :

a. are calitatea de angajat cu contract de muncă; b. are calitatea de angajat prin act unilateral de numire; c. îşi câştigă, în principiu, existenţă pe cont propriu; d. are o remuneraţie cu caracter comercial.

2. Se dau propoziţiile: A – Cuvântul „deontologie” are două sensuri: sensul comun şi sensul strict. B – „Deontologia”, în sens strict, este ansamblul de reguli, de natură sau de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, indiferent dacă există sau nu un mecanism sancţionator care să asigure respectarea lor. C - – „Deontologia”, în sens larg, este ansamblul de reguli, de natură sau de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, receptate în dreptul pozitiv, precum şi mecanismul sancţionator ataşat. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;


c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată.

TESTELE REZOLVATE


3. ”Jurământul lui Hipocrate” se presupune că datează :

a. din ”secolul lui Pericle”; b. din mileniul V î.e.n.; c. din sec.V e.n.; d. din epoca fanarioţilor.

4. Apariţia şi dezvoltarea deontologiei au fost determinate de: a. voinţa statului; b. practica judiciară; c. nevoia de încredere şi prestigiu a unui grup profesional, pentru a-şi

putea exercita în bune condiţii funcţia socială. 5. În cazul profesiunii medicale, este nedeontologică:

a. acordarea îngrijirii medicale în afara programului de lucru, în caz de urgenţă;

b. colaborarea cu o instituţie de îngrijire în care medicul nu îşi păstrează independenţa profesională;

c. certificare situaţiilor de natură medicală constatate personal; d. păstrarea secretului cu privire la informaţiile încredinţate de

pacient. 6. Normele deontologice: a. nu diferă de normele etice general valabile; b. diferă de normele etice general valabile, însă nu le exclud; c. diferă de normele etice general valabile şi exclud aplicarea

acestora. 7. Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România:

a. exclude răspunderea penală; b. exclude răspunderea civilă; c. exclude răspunderea contravenţională; d. nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă.

8. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict: a. faptul că organelor profesiunii nu le este recunoscută competenţa

de a stabili norme deontologice; b. existenţa dreptului profesional; c. existenţa dreptului deontologic. 9. Se dau propoziţiile: A – Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România era o lege-cadru. B – Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii interzice exercitarea profesiei de medic, oricărui cetăţean străin. C – Amenda nu face parte dintre sancţiunile disciplinare aplicabile medicilor din România. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;


c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;

TESTELE REZOLVATE


d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.

10. O profesiune posedă o deontologie reală, dacă: a. este reglementată prin lege; b. sunt întrunite ambele laturi ale deontologiei: obiectivă şi subiectivă; c. respectarea regulilor deontologice este garantată printr-un

mecanism sancţionator intern. 11. Valoarea fundamentală a deontologiei profesiunii de avocat este:

a. apărarea interesului general; b. obţinerea, prin orice mijloace, a rezultatului dorit de client; c. devotamentul pentru apărarea drepturilor clientului, în faţa

autorităţilor publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale; d. obţinerea unor onorarii cât mai mari din partea clientului.

12. Aplicarea normelor deontologice internaţionale revine: a. organizaţiilor profesionale internaţionale; b. statului; c. organizaţiilor profesionale naţionale. 13. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România, republicată, nu este o condiţie indispensabilă pentru activitatea avocatului:

a. independenţa; b. dobândirea titlului de doctor în drept; c. stabilirea de relaţii de încredere cu clientul; d. păstrarea secretului profesional.

14. Este o valoare etică general valabilă: a. păstrarea secretului profesional; b. nediscriminarea între bolnavi; c. onestitatea. 15. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România, republicată, activitatea avocatului se realizează prin:

a. consultaţii şi cereri cu caracter juridic; b. emiterea de acte de autoritate; c. aranjamente cu judecătorii şi procurorii; d. utilizarea reclamei în vederea dobândirii clientelei.

16. Este o valoare deontologică a mai multor profesiuni: a. păstrarea secretului profesional; b. onestitatea; c. nediscriminarea între bolnavi. 17. Potrivit Legii nr.51/1995, republicată, este un caz de nedemnitate, care împiedică exerciţiul profesiei de avocat :

a. interdicţia de a exercita profesia, stabilită printr-o hotărâre disciplinară;

b. desfăşurarea unei activităţi salariate în cadrul altei profesii; c. exercitarea nemijlocită a faptelor de comerţ; d. exercitarea unei ocupaţii care lezează bunele moravuri.

TESTELE REZOLVATE


18. Este o valoare deontologică specifică: a. onestitatea; b. nediscriminarea între bolnavi; c. păstrarea secretului profesional. 19. Se dă propoziţia incompletă: „Avocatul este supus interdicţiei de a-şi exercita profesia în faţa unei instanţe judecătoreşti unde este judecător...”. Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca propoziţia să fie adevărată. a. naşul de cununie; b. vărul primar; c. unchiul; d. vărul primar al soţiei. 20. „Prejudicierea onoarei”: a. poate fi definită strict, prin texte normative; b. poate fi încadrată într-o ipoteză care să precizeze toate situaţiile

posibile; c. este o noţiune nedeterminată; 21. Deontologia a intrat în dreptul pozitiv, mai ales sub forma:

a. dreptului penal; b. dreptului civil; c. dreptului disciplinar; d. dreptului comercial.

22. Are un caracter cominatoriu: a. blamul; b. avertismentul; v. mustrarea. 23. Se dau propoziţiile: A – O caracteristică a deontologiei este imposibilitatea unei codificări complete. B – „Onoarea” şi „prestigiul” pot fi strict determinate prin texte normative. C – Textele care enumeră, pentru o profesiune, pedepsele disciplinare sunt limitative. Alegeţi varianta corectă:

a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;

b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;



24. Indicaţi cea mai gravă sancţiune dintre cele enumerate mai jos: a. avertismentul; b. blamul; c. suspendarea exerciţiului profesiei.

TESTELE REZOLVATE


25. Jurisdicţiile profesionale, alese în cadrul profesiei, sancţionează atingerile aduse deontologiei lor:

a. prin pedepse penale; b. prin pedepse civile; c. prin pedepse disciplinare; d. prin pedepse contravenţionale.

26. Textele care enumeră, pentru o profesie, sancţiunile disciplinare sunt: a. limitative; b. orientative; c. exemplificative. 27. Deciziile adoptate de jurisdicţiile profesionale:

a. pot fi anulate de instanţele judiciare; b. pot fi anulate numai de jurisdicţiile profesionale superioare; c. nu pot fi atacate în faţa instanţelor judiciare; d. pot fi anulate numai de autorităţile administrative cu activitate

jurisdicţională. 28. În cazul profesiunilor pentru care legislaţia nu impune o organizare

naţională: a. nu se pot constitui grupuri profesionale; b. respectarea regulilor de conduită profesională este asigurată de

stat; c. grupurile profesionale se pot constitui în mod liber. 29. Se dau propoziţiile: A – Ca principiu, decizia luată de instanţa disciplinară, competentă în materie de deontologie, este independentă de deciziile luate de instanţele judecătoreşti civile sau penale, în aceeaşi speţă. B – Ca principiu, jurisdicţia disciplinară poate condamna inculpatul achitat de jurisdicţia penală. C – Jurisdicţia disciplinară îşi poate întemeia condamnarea pe un fapt negat în mod expres de jurisdicţia penală. Alegeţi varianta corectă:





30. Profesionistul sancţionat pe nedrept de o jurisdicţie profesională: a. nu se poate adresa instanţei judiciare; b. poate cere instanţei judiciare atât anularea sancţiunii, cât şi

acordarea de despăgubiri; c. poate cere instanţei judiciare numai anularea sancţiunii. 31. În principiu, regulile deontologice:

a. obligă judecătorul civil; b. obligă judecătorul penal; c. obligă judecătorul administrativ; d. nu obligă nici judecătorul civil, nici judecătorul penal.

TESTELE REZOLVATE


32. Dreptul deontologic nu cuprinde: a. reglementări privind jurisdicţiile profesionale; b. reglementări prin care se stabilesc obligaţii pentru persoane care nu

aparţin profesiei; c. reglementări privind procedura de aplicare a sancţiunilor. 33. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict:

a. organizarea profesiunii este reglementată prin lege; b. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a stabili

norme deontologice; c. jurisdicţia profesională are competenţa de a pronunţa condamnări

direct executorii prin forţa publică, împotriva unui profesionist; d. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a

sancţiona încălcarea normelor deontologice. 34. Pentru aceeaşi faptă: a. se pot pronunţa două suspendări ale exerciţiului unei profesii, una

ca sancţiune disciplinară, cealaltă ca sancţiune penală, care se vor aplica independent una faţă de cealaltă;

b. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca sancţiune disciplinară;

c. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca sancţiune penală.

35. Se dau propoziţiile: A – Latura obiectivă a deontologiei este suficientă pentru ca o profesiune să posede o deontologie reală. B – Latura subiectivă a deontologiei poate fi impusă numai prin represiune. C - Aplicarea normelor deontologice internaţionale revine organizaţiilor naţionale ale profesiunii. Alegeţi varianta corectă:





36. Prima formă a jurământului profesional pentru absolvenţii facultăţilor de medicină a fost adoptată:

a. prin Declaraţia de la Geneva, din 1975, a Asociaţiei Medicale Mondiale;

b. de Reuniunea de la Geneva, din 1948, a Asociaţiei Medicale Mondiale;

c. de conferinţa de la Versailles din 1921. 37. Valorile apărate de deontologia unei profesiuni, determinate de misiunea socială care îi revine, sunt:

a. valorile etice general valabile; b. valorile comune mai multor profesiuni; c. valorile specifice; d. valorile comerciale.

TESTELE REZOLVATE


Cap.3. DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI 1. Se dau propoziţiile: A – Funcţia publică este un grup social alcătuit din profesionişti având aceeaşi specializare. B – Funcţia publică este o profesiune heterogenă. C – Nu există reguli generale comune privind accesul în funcţia publică de carieră.


adevărată; b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este

falsă; c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia

C este falsă. 2. În sens restrâns, prin funcţionari publici se înţelege:

a. toate persoanele care prestează o activitate remunerată din fonduri publice;

b. membrii guvernului; c. funcţionarii de carieră din administraţia publică; d. magistraţii.

3. Organizarea corpurilor de funcţionari publici se realizează actualmente prin legi care poartă denumirea de: a. cod; b. regulament; c. statut; 4. Se dă propoziţia incompletă: „ Competenţa organelor profesiunii, din cadrul funcţiei publice este... competenţa organelor profesiunilor liberale.” Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca propoziţia să fie adevărată. a. mai restrânsă decât; b. mai largă decât; c. egală cu. 5. Misiunea generală comună a funcţionarilor publici este:

a. servirea intereselor şefilor ierarhici; b. realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public; c. realizarea intereselor partidului aflat la guvernare; d. apărarea drepturilor cetăţenilor, în faţa autorităţilor publice.

6. Deontologia administrativă este: a. autoritară; b. democratică; c. anarhică. 7. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarii publici apar odată cu prăbuşirea Imperiului Roman, pentru a servi principiul res-publica. B – În Franţa, până în sec. XII, edificiul social s-a bazat pe legăturile personale şi contractuale. C – Legitimitatea acţiunii administraţiei publice este dată de realizarea interesului general. Alegeţi varianta corectă:

TESTELE REZOLVATE


a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;




8. Principiul care a deschis calea funcţiilor publice permanente, în Franţa, este:

a. principiul perpetuităţii; b. principiul unităţii domeniului regatului; c. principiul inalienabilităţii domeniului regatului; d. principiul indisponibilităţii coroanei şi continuităţii regalităţii.

9. În Franţa, promotorul separării finanţelor regelui de finanţele statului a fost:

a. Richelieu; b. Colbert; c. Mazarin; d. Carnot.

10. Organele profesiunii, din cadrul funcţiei publice: a. au competenţa exclusivă de a aplica sancţiuni disciplinare; b. nu au nicio legătură cu aplicarea sancţiunilor disciplinare; c. participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare. 11. Se poate vorbi de deontologie în cazul:

a. deputaţilor; b. senatorilor; c. membrilor guvernulu; d. magistraţilor.

12. Sunt valorile specifice deontologiei judiciare:

a. independenţa şi imparţialitatea judecătorilor; b. apărarea intereselor celui acuzat într-un proces; c. apărarea intereselor statului în cauzele pe care le judecă; d. asigurarea continuităţii serviciilor publice.

13. Se dau propoziţiile: A – Funcţia socială a magistratului este de a impune supremaţia legii, prin soluţionarea litigiilor deduse judecăţii. B – Organelor corpului magistraţilor nu le este recunoscută competenţa de a sancţiona încălcarea normelor deontologice. C – O caracteristică a deontologiei magistraţilor este exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor profesiunii.

Alegeţi varianta corectă: a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este

falsă; b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia

C este falsă; c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este

adevărată; d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este

falsă.

TESTELE REZOLVATE


14. Judecătorii inamovibili:

a. pot să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigiile comerciale; b. pot fi transferaţi în interesul serviciului, fără acordul lor; c. nu pot fi avansaţi fără acordul lor; d. pot refuza să judece dacă legea este neclară sau incompletă.

15. Funcţia de magistrat nu este incompatibilă cu:

a. unele activităţi didactice; b. mandatul parlamentar; c. mandatul de consilier judeţean; d. funcţia de ministru al justiţiei.

16. Se dau propoziţiile: A – Judecătorul poate refuza să judece pe motiv că legea este neclară. B – Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi exprime public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare. C – Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte secretul profesional.


adevărată; b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia

C este falsă; c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este

adevărată; d. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este

falsă. 17. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din :

a. 13 membri; b. 15 membri; c. 19 membri; d. 21 membri.

18. Care dintre următoarele sancţiuni disciplinare este aplicabilă magistraţilor :

a. observaţia; b. atenţionarea; c. avertismentul; d. votul de blam.

19. Recursul împotriva sancţiunii aplicate magistratului de către Consiliul Superior al Magistraturii se soluţionează de:

a. Curtea Constituţională; b. Curtea de Conturi; c. Avocatul Poporului; d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 7 judecători; e. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 9 judecători.

20. Latura subiectivă a deontologiei administrative se poate realiza prin:

a. elaborarea unui Cod deontologic cât mai amănunţit; b. multiplicarea sancţiunilor contravenţionale; c. printr-un învăţământ adecvat şi prin promovarea unei culturi

corespunzătoare în cadrul administraţiei publice;

TESTELE REZOLVATE


d. prin multiplicarea şi agravarea sancţiunilor penale. 21. Profesionalizarea funcţiei publice atinge maturitatea :

a. la sfârşitul sec. XVIII; b. la sfârşitul sec.XIX; c. în a doua jumătate a sec.XX; d. la începutul sec. XXI.

22. Organele cu caracter profesional ale corpurilor de funcţionari publici au, de regulă, un rol:

a. decizional; b. consultativ; c. facultativ; d. supletiv.

23. În cazul funcţionarilor publici, competenţa aplicării sancţiunilor disciplinare aparţine:

a. conducerii instituţiei; b. jurisdicţiilor profesionale; c. instanţele judiciare de drept comun; d. instanţei de contencios administrativ.

24. Principiul transparenţei impune ca:

a. administraţia să respecte şi să asigure respectarea legii; b. administraţia să nu opereze nici o discriminare; c. administraţia să-şi motiveze actele; d. serviciile publice prestate de administraţie să aibă un caracter

continuu. 25. Încalcă în mod evident deontologia următoarea faptă a funcţionarului public:

a. absenţa nemotivată de la serviciu; b. întârzierea în efectuarea lucrărilor; c. întârzierea repetată de la serviciu; d. comportarea necorespunzătoare în familie, care aduce atingere

onoarei funcţionarului public. Cap.4. STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA 1. Calitatea de boierie este desfiinţată de :

a. Legiuirea lui Caragea ; b. Regulamentele Organice ; c. Convenţia de la Paris din 1858; d. Constituţia din 1866.

2. Prima dispoziţie constituţională care impunea adoptarea unei legi privind condiţiile de admisibilitate şi de avansare în funcţiile administraţiei publice se regăseşte în :

a. Statutul lui Cuza ; b. Constituţia din 1866 ; c. Constituţia din 1923 ; d. Constituţia din 1948.

TESTELE REZOLVATE


3. Statutul general al funcţionarilor publici a fost adoptat, după Revoluţie, prin :

a. Ordonanţă de urgenţă ; b. Decret prezidenţial ; c. Lege dezbătută în Parlament ; d. Lege adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului în faţa

Parlamentului. 4. Nu este condiţie generală de acces în funcţia publică, potrivit actualei Constituţii:

a. condiţia de a avea cetăţenia română ; b. condiţia de a avea exclusiv cetăţenia română ; c. condiţia de a avea domiciliul în România ; d. condiţiile cumulate de la lit. a şi c.

5. Potrivit actualului Statut, funcţiile publice se împart în categoria înalţilor funcţionari publici, categoria funcţionarilor publici de conducere şi categoria funcţionarilor publici de execuţie, utilizând drept criteriu:

a. nivelul studiilor; b. nivelul atribuţiilor; c. specificitatea atribuţiilor; d. vechimea în funcţia publică.

6. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici funcţionează:

a. în subordinea Parlamentului; b. în subordinea Guvernului; c. în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor; d. ca organ autonom care se subordonează numai legii.

7. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, nu implică exerciţiul prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:

a. de protocol; b. de gestionare a resurselor umane; c. de audit public intern; d. activităţile realizate în conformitate cu strategia de informatizare a

administraţiei publice. 8. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, implică exerciţiul prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:

a. realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice;

b. activităţile de secretariat; c. activităţile de gospodărire; d. activităţile administrative.

9. Funcţiile publice se împart în trei clase, potrivit criteriului:

a. specificităţii atribuţiilor; b. nivelului studiilor; c. nivelului atribuţiilor; d. continuităţii carierei.

TESTELE REZOLVATE


10. Obligaţia de imparţialitate impune funcţionarului ca : a. în exercitarea atribuţiilor de serviciu să se abţină de la exprimarea

sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase ; b. în afara serviciului să se abţină de la exprimarea opiniilor personale

cu privire la autorităţile publice ; c. în viaţa particulară să nu comită gesturi care să provoace scandal

sau dispreţ public; d. în cadrul relaţiilor de serviciu să se conformeze dispoziţiilor

superiorului ierarhic. 11. Dreptul la carieră semnifică :

a. garantarea stabilităţii în funcţie ; b. apărarea împotriva defăimării ; c. posibilitatea de a avansa în funcţie, potrivit meritelor personale; d. accesul la funcţiile de conducere, pe baza relaţiilor politice.

12. Funcţia publică nu poate fi cumulată cu :

a. un mandat eligibil ; b. calitatea de cadru didactic ; c. activitatea de cercetare ştiinţifică ; d. activitatea de creaţie literar-artistică.

13. Reglementările privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice se bazează pe selecţia :

a. după merit ; b. după vârstă ; c. după sex ; d. după apartenenţă politică.

14. Potrivit Statutului funcţionarilor publici, modalitatea de învestire în funcţia publică este :

a. alegerea directă ; b. alegerea indirectă; c. numirea; d. încheierea unui contract de muncă.

15. Forma scrisă a actului de numire într-o funcţie publică este o condiţie :

a. ad probationem ; b. ad validitatem ; c. facultativă; d. supletivă.

16. Nu este o condiţie de participare la concursul pentru ocuparea funcţiei de şef serviciu:

a. vechimea în specialitatea studiilor de minimum 4 ani; b. deţinerea unei funcţii publice din clasa I; c. să fie absolvent de masterat sau de strudii postuniversitare în

domeniul administraţiei publice, management sau în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei;

d. îndeplinirea cerinţelor specifice prevăzute în fişa postului.

TESTELE REZOLVATE


17. Detaşarea se poate dispune: a. pentru cel mult 60 de zile calendaristice, fără nici o excepţie; b. pentru cel mult 90 de zile calendaristice, fără nici o excepţie; c. pentru cel mult 6 luni, fără nici o excepţie; d. pentru cel mult 6 luni, ca regulă, perioadă care poate fi depăşită, pe

cale de excepţie, cu acordul scris al funcţionarului. 18. Raportul de serviciu se suspendă de drept:

a. prin eliberare din funcţia publică; b. prin destituire din funcţia publică; c. prin demisie; d. pe perioada în care funcţionarul este arestat preventiv.

19. Cea mai uşoară sancţiune disciplinară care poate fi aplicată funcţionarului public, potrivit actualului Statut, este : a. blamul; b. avertismentul ; c. mustrarea ; d. mustrarea scrisă. 20. Sancţiunea disciplinară se poate aplică funcţionarului public:

a. în termen de o lună de la data săvârşirii abaterii; b. în termen de cel mult 3 luni de la data săvârşirii abaterii; c. în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii abaterii; d. în termen de cel mult 2 ani de la data săvârşirii abaterii.

21. În cazul înalţilor funcţionari publici sancţiunile disciplinare se aplică de:

a. titularul dreptului de numire; b. comisia de disciplină; c. o comisie specială, constituită din 5 înalţi funcţionari publici, prin

dispoziţie a primului-ministru; d. Preşedintele României

22. Principiul celerităţii procedurii, care stă la baza activităţii comisiilor de disciplină, semnifică:

a. prezumţia că funcţionarul este nevinovat, atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită;

b. obligaţia comisiei de a proceda fără întârziere la soluţionarea cauzei;

c. stabilirea unui raport corect între gravitatea abaterii şi gravitatea sancţiunii aplicate;

d. faptul că pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară.

23. Reabilitarea operează, în cazul destituirii:

a. în termen de 6 luni de la data aplicării; b. în termen de un an de la data aplicării; c. în termen de 7 ani de la data aplicării; d. niciodată.

24. Se dau propoziţiile: A – Împotriva sancţiunii „mustrare scrisă”, funcţionarul public nu se poate adresa instanţei de contencios administrativ. B – Pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură

TESTELE REZOLVATE


sancţiune disciplinară. C – Refuzul funcţionarului public de a semna o declaraţie privitoare la abaterea imputată împiedică aplicarea sancţiunii disciplinare. Alegeţi varianta corectă:





25. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarul public sancţionat şi reabilitat se consideră că nu a fost sancţionat niciodată. B – Răspunderea civilă a funcţionarului public nu operează în cazul nerestituirii, în termenele legale, a sumelor ce i s-ai acordat necuvenit. C – Răspunderea disciplinară a funcţionarului public se poate cumula cu răspunderea civilă şi cu cea penală. Alegeţi varianta corectă:




d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată

Universitatea “Dunărea de Jos”

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL

FUNCŢIONARILOR PUBLICI

LIVIU COMAN-KUND

Galaţi - 2011

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Facultatea de ştiinţe juridice, sociale şi politice Specializarea administraţie publică Anul II/ ID

Documents

Deontologia.si.Statutul.comanKund