Comur Matreona, profesoara de limba şi literatura română

Liceul teoretic din Congaz, Moldova.

DESTIN IREPETABIL ÎN ISTORIA BASARABIEI.

Rezume:

A poet and a man of great culture, who led the wayfor culture in Bessarabia when we all  were desperated.Poet goes through hard and difficult but necessary. That why, the existence of the artist is

the meaning of his life in one opinion is sacredness gesture meant to rekindle the lamp of hope,faith andjustice in Bessarabian homes.

Grigore Vieru is available at more efficient and powerful means of training and survival - of language,which the poet takes on the attributes of fighter. His destiny wasto be  the Refounder.

Key terms:

Destin, suffering, struggle, language, source.

Termeni- cheie:

Destin; suferinţă; luptă; limba maternă; izvorul.

Аm cules nişte sursе generoasе pentru a cunoaşte ce a gândit şi ce a scris Grigore Vieru despre limba

română, despre neamul românesc, despre misiunea artei poetice în acest timp zbuciumat şi plin de

incertitudini.

“Preţuim abia atunci cînd pierdem…”Acest aforism al limbii române se potriveşte şi lui

Grigore Vieru, care lasă moştenire o operă ce abia acum, după trecerea lui la cele veşnice, îşi

va contura adevăratele ei dimensiuni. Poezia lui iradiind parcă, în lipsa poetului, noi valenţe

emoţionale şi de expresie. Activitatea lui în integritatea ei, se prezintă drept model de

credincioasă slujire a patrimoniului spiritual moştenit de la străbuni, justificînd deplin rolul de

exponent fidel al comunităţii din care descinde: „Eu sunt poetul acestui neam / Şi-atunci cînd

lira îmi vibrează, / Şi-atunci când cântece nu am...”.

“…Un poet şi un om de mare cultură care a condus într-un fel destinul culturii

basarabene în momente în care noi toţi am disperat” (Răzvan Theodorescu)

Îmbrăcat în togă de ascet, dar şi de tribun, ascultă „cu inima freamătul vremii”, încearcă

să surprindă „cum bate la uşă destinul”, îngemănîndu-şi soarta proprie cu cea a semenilor săi:

„Ciudată alcătuire – / Tribunul şi ascetul / Acest, ah, duh al vieţii, / Ce îl numim poetul”.

Grigore Vieru mărturiseşte că în literatură vine din mare singurătate şi din suferinţă, din

suferinţa celor mulţi, din calvarul Basarabiei şi al Limbii Române, din teama de nu a regăsi

drumul spre izvor. Rugat în 1979 să vorbească despre începuturile sale poetice, Grigore Vieru

precizează: „Din păcate nu vin de la, ci merg spre el (spre izvor). Am spus «din păcate», pentru

1

că era firesc să mă adăp la el în copilărie încă. Izvor însemnînd pentru mine folclor, Eminescu.

Izvorul este o metaforă. Prima şi cea mai puternică şi viguroasă metaforă a unui popor creator.

O metaforă din care poţi trăi ca din pîine”.

„Izvorul” va fi descoperit tîrziu, în vremea studenţiei poetului, cînd se mai domoleşte

procesul acerb de deznaţionalizare programată a românilor basarabeni, după moartea lui Stalin

fiindu-le înlesnit pentru o scurtă perioadă accesul la cultura şi literatura română.

Poetul parcurge drumul anevoios, dificil, dar necesar, către izvor, ghidat intuitiv de

fireasca dorinţă de a cunoaşte universul matricial, indiferent de jertfa pe care i-o va cere acest

itinerar fără de care este imposibilă reanimarea conştiinţei naţionale a celor mulţi. E o muncă

sisifică, e o luptă fără sfârşit, e o condiţie sufletească asumată benevol care nu va mai fi

abandonată niciodată: „scriind, / parcă aş ara cu o cruce”. Cu înfăţişare de schivnic sau de vechi

cărturar, coborât de la mănăstirile din Ţara de Sus, emanînd în jur blîndeţe, încredere şi

echilibru, trăsături mai rar întîlnite în aceste vremi tulburi învălmăşind şi întunecînd sufletul

omului, poetul, „galben ca gutuiul”, cu o constituţie fizică firavă, devine în mod miraculos

apărătorul, dascălul şi călăuza conaţionalilor săi, care, supuşi unei draconice „sterilizări

spirituale”, riscau după 1944 să devină (şi mulţi dintre ei au devenit!) un „popor de hibrizi”

(M. Eliade), refractari la mersul istoriei. Este motivul axial ce-l determină pe Vieru să purceadă

la elaborarea unei „cărţi de învăţătură” (M. Cimpoi) pentru „a crea”, alături de alţi confraţi de

cuget şi simţire, premisele „schimbării la faţă” a acestei palme de pămînt înstrăinat. Aşadar,

existenţa artistului, sensul vieţii lui are ca punct de reper sacralitatea gestului menit să reaprindă

candela speranţei, a credinţei şi a dreptăţii în casele basarabenilor.

Avînd la îndemînă cel mai eficient şi mai puternic mijloc de instruire şi de supravieţuire –

limba maternă –, poetul capătă înzestrarea şi atributele de invincibil luptător. Este o idee care-i

acaparează din tinereţe fiinţa, devenind ulterior adevărata sa natură: „Chiar dacă mor, trebuie să

înving; chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt”. Primele volume dedicate copiilor, apoi

surprinzătoarele şi neobişnuitele pînă atunci Abecedare şi Albinuţe, alcătuite împreună cu

prietenul şi remarcabilul scriitor al copiilor, Spiridon Vangheli, vor pune temelia unui nou

concept, naţional, românesc, de educare a sensibilităţii tinerei generaţii. Într-un poem dedicat

cunoscutului prozator, Grigore Vieru mărturiseşte peste ani: „Tu ştii / Că un cîntec frumos /

Pentru copii / Poate salva în viitor / O Patrie”. Dar în situaţia cînd Prutul e apă de hotar, iar

„Basarabia e un copil înfăşurat în sîrmă ghimpată”, Patria noastră e Limba Română. Or, Patria,

Limba Română, Plaiul natal converg spre aceeaşi noţiune generatoare de sens şi remodelatoare

de fire – izvorul. Cînd nu putea să-i spună pe nume graiului strămoşesc, Grigore Vieru îşi

intitula poemele simplu: Limba noastră, ca şi Mateevici, Frumoasă-i limba noastră, Graiul, În 2

limba ta, sau Mamă, tu eşti..., în care cititorii de toate vîrstele află cu fascinaţie cele mai curate,

cele mai luminoase, cele mai autentice şi tulburătoare versuri despre limba maternă şi despre

forţa ei tămăduitoare. Limba maternă, sugerează poetul, este cea care ne poate ajuta să trecem

peste arşiţa pustiitoare a istoriei, pentru că „nu există o cazemată mai sigură în faţa duşmanului

decît cea săpată adînc în limba neamului său”. Datori, prin urmare, suntem, accentuează poetul,

să conştientizăm că „limba unui popor este chiar sîngele acestui popor” şi că „cine îşi schimbă

limba, îşi schimbă Patria”.

Atunci cînd vine vorba de limba română („Pur şi simplu, ziditu-m-am de viu / În Templul

Limbii Române”), poetul se transfigurează într-un energic şi aprig apărător al ei, calităţile sale

de tribun, nu lasă loc pentru ezitare şi compromis. Nimeni, nici străinul şi nici rătăcitul de un

neam cu tine nu are dreptul să atenteze la demnitatea şi dreptatea graiului matern, să aducă

atingere acestui dat hărăzit de Dumnezeu: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate

asupra Ţării mele, afară de una singură – asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mîna

asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe”. Fire evlavioasă, creştină,

poetul are certitudinea că limba maternă e o noţiune sacră („Două lucruri am întîlnit pe lumea

asta zidite pînă la capăt: Biblia şi Limba Română”), iată de ce e gata oricînd să se ridice cu

toată puterea şi cu toate mijloacele de care dispune în apărarea ei. Bărbat de mare caracter,

polemist incisiv şi de temut, poetul, solicitat de împrejurări, traversează firesc, senin, cu

conştiinţa împăcată, drumul sinuos şi ruinător de spirit de la candoarea versului liric la

virulenţa verbului cu imprecaţii sociale. Poetul este necruţător cu cei care „plutesc” şi care nu

vor să pătrundă esenţa problemei: „Vorbiţi moldoveneşte, dacă vă place să spuneţi aşa, dar nu

pociţi şi nu tulburaţi frumuseţea Limbii Române, căci nu în suferinţa voastră s-a fost născut”,

pentru că tot Vieru spune într-un poem mai vechi: „Toate se schimbă în viaţă / Numai izvorul

nu”. Iată de ce important este ca strălucirea de cleştar a izvorului să ne lumineze destinul. Mai

mult decât actual este apelul poetului: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţa şi

lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, pînă în cele mai depărtate hotare ale

dreptăţii ei”. Numai astfel avem şansa de a ne schimba soarta, numai aşa suntem în drept să

gîndim la ziua de mîine, la care poetul visează şi de dincolo de moarte: „Aştept ziua de mîine,

iar cîntecele mele nu sunt decît nişte steaguri pe care le agit către ea în semn de prietenie”. Pînă

a vedea însă împlinită ziua de mîine, cum se arată a fi ziua de azi? „O zi zgribulită. Zgribulite

biserici. Sentimente şi nădejdi zgribulite. Zgribulită şi Limba Română. Aştept, se destăinuie

poetul, alt Chişinău şi nu mai vine.” ( Alexandru Bantoş, Revista Limba Română, Nr. 1-4,

Mesager pentru Basarabia )

3

Însuşi poetul a spus că fiinţa lui a fost modelată de limba română. În felul acesta decis a

demonstrat, că limba este „locul de adăpost” al Fiinţei şi că ea dă unui popor certitudinea de a fi

făuritor de istorie şi, adăugăm noi, de propriul destin, în ciuda vicisitudinilor aduse de timpuri

nefaste.

Grigore Vieru a rostit fiinţa românească a Basarabiei în toată deplinătatea sa, simplitatea,

directitatea sunt factori care i-au asigurat o comunicare sensibilă cu cititorii de toate vîrstele: de

la cei foarte mici, care abia învaţă cititul şi număratul, pînă la cei maturi, înţelepţiţi de viaţă. La

marile teme – mama şi maternitatea, iubirea, copilăria, unitatea omului şi a naturii – s-au

adăugat sacrul, taina care-l apără, adică Taina Divinităţii. Muzicalitatea şi religiozitatea au

asigurat marea credibilitate şi participare afectivă a publicului larg.

Marele poet continua, în condiţii noi, demersul generaţiei lui Alexie Mateevici. Voinţă

neîncovoiată aplică practic dezideratul eminescian vizînd „răscolirea“ maselor. Cuvîntul

trebuie să aibă forţă de predicţie, să fie apel solidarizant şi freamăt stimulator. Pe întregul tărîm

al limbii române mesajele poetului militant au avut de timpuriu funcţie tonifiantă. Unii i-au

reproşat limbajul tradiţional, clasic, adecvat audienţei mulţimilor. În totul, deliberat, cîntările

sale reflectă legăturile afective cu arhetipurile. Rostirii plastice, sensibilizatoare, conotaţiilor

suav-elegiace le conferă originalitate, un aer oracular respirînd credinţă şi eticism. Invocînd

triada Pămînt, Istorie, Limbă, verbul vaticinar al înainte-mergătorului operează aproape

sacramental, în ademenitoare cadenţe lirice. Concomitent, liricul se vrea un hermeneut semeţ.

Limba română (în O mie de clopote) e un însemn fundamental al identităţii noastre.

Destinul său (realizat exemplar) a fost al unui Reîntemeietor. Aducea cu el sufletul

Basarabiei întregi. ( Constantin Ciopraga, cunoscător şi onest apreciator al literaturii din

Basarabia, admirator al lui Grigore Vieru.)

Revelaţia din 1957 şi, mai apoi, în 1988, vizita la „baştina Măriei-Sale” a cetăţeanului

sovietic Grigore Vieru i-au îngăduit să se considere „o lacrimă de-a lui Eminescu”, încercînd a

dezlega taina limbii din care a răsărit. Cel alcătuit „din mai mulţi oameni” a slujit cu har

templul Limbii Române şi a pătruns, merituos, prin verbul agitatoric şi dragostea pentru Ţară,

fortificîndu-i curajul de a rezista, în galeria marilor poeţi naţionalişti. Devenit o legendă vie,

Vieru a îmbrăţişat o carieră misionară, fiind – observat de M. Ungheanu – „purtător de lacrimă

colectivă”. A suportat, aşadar, blamul, arbitrajul postmoderniştilor şi insolenţa junilor, inclusiv

reproşul că a rămas „tot la Eminescu”, inclus, aşadar, pe lista basarabenilor „defazaţi”. Venind

dintr-o „copilărie desculţă”, purtînd amintirea grea a „anilor chirilici” (asuprind limba

strămoşească), poetul – un suflet vulnerat – s-a încăpăţînat să rămînă un slujitor cinstit al

poeziei româneşti. 4

Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea „în fiecare clipă”, hărţuit, istovit,

deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntînd dihonia poate fi numit, fără a

greşi, un poet al neamului. Oricum, cel mai popular, foarte iubit, avînd numeroşi cititori, aflînd

în limba română un adăpost al fiinţei. Oferind „bijuterii cantabile”, Grigore Vieru, cu figura-i

plăpîndă, iradiind bunătate şi-a crescut cititorii. Fiindcă poezia sa porneşte din propria-i

copilărie (cinstind mama, graiul, numele, plaiul) şi poartă, cu sinceritate, durerea înstrăinării,

căutîndu-şi – racordat la temperatura contextului – matca (tabuizată). El rămîne, indiscutabil,

stegarul celei „mai eminesciene generaţii” (M. Ungheanu), ştiind prea bine că „la Eminescu

abia dacă se ajunge”. Şi aducînd, în spaţiul cultural românesc, energia „marginilor”. (Adrian

Dinu Rachieru, Revista Limba Română, Nr.7-8, anul 2009, Odiseea limbii române Grigore Vieru)

«Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a facut-o sieşi», scrie poetul

intr-un loc. Ramas orfan de tata şi-a adorat mama şi a făcut din ea în poezie un simbol

complex (ţara. grai, istorie tragica, vatra a fiinţei etc.) Omul care jeleşte în poeme muzicale

tragediile neamului sau este, în felul lui, un martir. (http://www.autorii.com/scriitori/grigore-

vieru/aprecieri-critice.php)

Lecturînd operele lui, în special cele sociale, mi-am dat seama cît a suferit şi cît a

luptat pentru patrie acest poet. Dragostea sa faţă de ea l-a făcut atît de rezistent la toate

greutăţile prin care a trecut. Despre aceasta ne spune si moto-ul vieţii sale (“E-atît de mare

binele ce-aştept,/Că orice suferinţă îmi pare-o fericire.” Dante Alighieri)

Aforismele sale ne dau sfaturi de nepreţuit şi ne descoperă valorile care au stat la

baza caracterului său:

Dacă adevărul este la fel de mirositor şi des ca iarba, face să mori pentru el.

Adevărul care se ruşinează nu învinge.

Nu sunt un om curajos, pur şi simplu mi-e ruşine să ocolesc adevărul.

Două sunt cele pe care li-am iubit fără să le văd mai întîi: Dumnezeirea şi Patria.

Mă simt fericit cînd spun adevărul, e ca şi cum ar fi pentru ultima oară cînd îl pot rosti.

Este mai uşor să mori pentru Patrie decît să lupţi pentru ea pînă la capăt.

Cît caracter, atîta ţară. ş.a.

BIBLIOGRAFIE:

1. Adrian Dinu Rachieru. Odiseea limbii române Grigore Vieru. Revista Limba Română, Nr. 7-8, anul 2009

2. Alexandru Bantoş. Mesager pentru Basarabia. Revista Limba Română Nr. 1-4, anul 2009

3. http://batinirina.wordpress.com/2009/01/29/grigore-vieru-poet-al-patimirii-basarabene/

5

FORMULAR DE PARTICIPARE

1. NUMELE, PRENUMELE AUTORULUI / AUTORILOR_ Comur__Matreona______

2. LOCUL DE MUNCĂ__Liceul teoretic din Congaz_________________________

3. FUNCŢIA__Profesoara_de_limba română______________________________

4. TITLUL ŞTIINŢIFIC________________________________________________

5. DENUMIREA LUCRĂRII_Destin irepetabil în istoria Basarabiei _______________

6. SECŢIA________________________________________________________

E – MAIL_kosteann1 @mail.ru______________________________________

6