Dacă am fi sinceri cu noi înşine, am recunoaşte că avem îndoieli cu privire la Dumnezeu. Ne încredem în promisiunile Lui, însă culegem vânt. Căutăm faţa Lui, dar nu-L găsim. Oare există? Oare îi pasă de noi? Philip Yancey ne asigură că Dumnezeu există şi că îi pasă de noi. Fără a minimaliza realitatea durerii şi a deziluziei, Yancey ne spune că nu Dumnezeu este cel care ne dezamăgeşte, ci aşteptările noastre nerealiste. Dumnezeu nu este nici un djin care ne îndeplineşte dorinţele la comandă, nici un tată absent pe care nu ne putem bizui la nevoie. El este Dumnezeu, iar Biblia ni-L revelează în limbajul propriu ca pe o Persoană care acţionează conform propriilor priorităţi şi metode.

Dezamăgit de Dumnezeu înlătură imaginea eronată pe care ne-am format-o cu privire la Dumnezeu şi ne ajută să înţelegem cum ne vede El pe noi: ce doreşte de la noi şi ce-Şi doreşte cel mai mult să ne dea. În cartea aceasta, premiată cu Medalia de aur a Evangelical Christian Publishers Association (ECPA), SUA, Yancey discută întrebări care ne frământă în cele mai adânci colţuri ale inimii şi sfârşeşte cu convingerea fermă că Dragostea este reală, puternică şi ne este dăruită să credem în ea acum şi pe vecie.

♦♦♦

K KERIGMA

Philip Yancey profesează ca editor la revista Christianity Today. A scris douăsprezece cărţi premiate cu Medalia de aur a ECPA, printre care: Where Is God When It Hurts [Unde este Dumnezeu când sufăr?], The Gift of Pain [Darul suferinţei] şi The Bible Jesus Read [Biblia pe care a citit-o Isus]. Cărţile sale: The Jesus I Never Knew [Isus pe care nu L-am cunoscut] şi What's So Amazing About Grace [Tulburătoarele descoperiri ale Harului], au fost de asemenea premiate cu premiul ECPA Christian Book of the Year.

D e z a m ă g i t d e D u m n e z e u

Alte cărţi de Philip Yancey

Isus pe care nu L-am cunoscut

Unde este Dumnezeu când sufăr?

Tulburătoarele descoperiri ale Harului

In căutarea Dumnezeului nevăzut

Zvonurile altei lumi

Biserica: frustrare şi împlinire

Biblia pe care a citit-o IsusFratelui meu, care încă mai este dezamăgit

Originally published in die U.S.A. under title Disappointment with God,

P h i l i p Y a n c e y

D e z a m ă g i t d e D u m n e z e uTrei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte sâ le pună cu voce tare

Traducere din limba engleză de ADANIA FOLEA

C U P R I N S

Prefaţa.........................................................................................................................................9

CARTEA I. DUMNEZEU ASCUNS ÎN UMBRĂ

Partea întâi-Perceperea tăcer i i

1. O greşeala fatală . . . . . . . . . . . . . . 212. Spulberata în vânt . . . . . . . . . . . . . . . . . . .273. întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare 354. Ce-ar f i dacă 435. Sursa dezamăgir i lor 51

Partea a doua-Legarea unei relaţ i i : Tatăl

6. Riscur i le creaţ iei 577. Părintele 638. Lumină direct de la soare 699. Un moment de strălucire 7510. Focul ş i Cuvântul 8111. Iubi tul răni t 8712. Prea frumos ca să f ie adevărat 95

Partea a treia-Apropierea: Fiul

13. Coborârea 10114. Aşteptăr i mari 10515. Timidi tatea divină 111

16. Miracolul mul l aşteptat 117

17. Progres 121

Partea a patra-Predarea personala: Duhul

18. Transferul 12919. Vâjâi t de vânt 13320. Punctul culminant 139

CARTEA A l l -A: LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC

21. Întrerupt 14922. Singura problema 15523. Un rol în cosmos 16124. Este Dumnezeu nedrept? 16925. De ce nu ne dâ Dumnezeu expl icaţ i i 18126. Tace Dumnezeu? 19527. De ce nu intervine Dumnezeu 207

28. Se ascunde Dumnezeu? 22329. De ce a muri t Iov fer ic i t 23130. Doua par iur i , doua parabole 239

Mulţumir i .............................................................................................................................247

Bibl iograf ie.........................................................................................................................249

PREFAŢĂDupă ce am început să lucrez la cartea de faţă, am primit telefoane din partea

câtorva oameni din biserica mea, care aflaseră despre ceea ce voiam să scriu. „E adevărat că ai de gând să scrii o carte despre dezamăgirile produse de Dumnezeu?", mă întrebau ei. „Dacă-i aşa, am şi eu câte ceva de zis. Nu am spus nimănui până acum, dar, de când sunt creştin, am cunoscut multe dezamăgiri." Am discutat cu câţiva dintre cei care m-au sunat, iar relatările lor m-au ajutat lă stabilirea conţinutului acestei cărţi.

Am descoperit că în viaţa multor creştini există o discrepanţă între aşteptările credinţei lor şi experienţele reale, concrete pe care le trăiesc. Datorită cărţilor, predicilor şi mărturiilor personale care promit în mod constant o viaţă de succes şi triumf, ei se aşteaptă la intervenţii impresionante din partea lui Dumnezeu în vieţile lor. Dacă lucrul acesta întârzie să se întâmple, se simt dezamăgiţi, trădaţi şi, adesea, vinovaţi. O femeie mi-a spus: „Am tot auzit vorbindu-se despre importanţa unei «relaţii personale cu Isus Hristos». Dar, spre dezamăgirea mea, am descoperi t că această relaţie diferă de ceea ce înţeleg eu printr-o relaţie personală. Niciodată nu L-am văzul pe Dumnezeu, nu L-am auzit, nu L-am simţit şi nici nu am experimentat nimic din elementele de bază ale unei relaţii. Fie ceea ce mi s-a spus nu este întru totul adevărat, fie ceva nu este în regulă cu mine."

Dezamăgirea survine atunci când experienţa nu se ridică la înălţimea aşteptărilor noastre. Din acest motiv, prima jumătate a acestei cărţi este consacrată cercetării Bibliei, spre a vedea care trebuie să fie aşteptările noastre corecte relativ la Dumnezeu. Am avut un moment de ezitare la ideea de a începe cu studiul Bibliei, pentru că ştiu că există oameni, în special cei care au fost dezamăgiţi, care nu acordă prea multă credibilitate studierii Scripturii. Cea mai bună modalitate prin care am putea începe este să-L lăsăm pe Dumnezeu să pledeze pentru Sine. În ce mă priveşte, m-am străduit să renunţ la orice idei preconcepute şi să citesc Biblia ca pe o povestire ţesută în jurul unei „intrigi". Iar ceea ce am descoperit m-a umplut de uimire. A fost o mare diferenţa între ceea ce am citit şi ceea ce auzisem de nenumărate ori până atunci.

Ca să fiu sincer, intenţia mea a fost să scriu două cărţi, ceea ce de fapt am şi făcut; am sfârşit însă prin a le uni sub aceeaşi copertă. Cea de-a doua carte se ocupă de chestiuni existenţiale de o natură mult mai practică, aplicând ideile dezvoltate în prima parte la situaţii concrete-acele situaţii care ne provoacă dezamăgire în relaţia noastră cu Dumnezeu. În cele din urmă am ajuns la concluzia că cele două perspective trebuiau incluse într-o singură carte, fiecare dintre ele fiind incompletă în absenţa celeilalte.

Când i-am mărturisii unui prieten intenţiile mele, acesta s-a încruntat şi a dat din cap nedumerit. „Eu nu am încercat niciodată să fac o psihoanaliză a lui Dumnezeu", mi-a zis el. Nici eu nu intenţionez lucrul acesta! Dar adevărul este că doresc să-L înţeleg mai bine pe Dumnezeu, să pricep de ce uneori lucrează pe căi atât de misterioase-în timp ce, alteori, pare să nu lucreze deloc.

Sunt dator însă să vă avertizez asupra unui lucru. Aceasta nu este o carte de apologetică, prin urmare nu intenţionez să vă ofer dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Există multe alte cărţi care fac lucrul acesta cât se poate de eficient şi, pe lângă aceasta, îndoielile despre care am eu de gând să vă vor besc sunt mai mult de natură emoţională decât intelectuală. Dezamăgirea presupune existenţa unei relaţii în cadrul căreia una dintre părţi are anumite aşteptări care, dintr-un motiv sau altul, nu se împlinesc.

De asemenea, nu am de gând să discut dacă Dumnezeu face sau nu face miracole. În ce mă priveşte, nu am nici cea mai mică îndoială asupra puterilor Sale supranaturale şi ştiu că le-a folosit în decursul timpului. Da, Dumnezeu poate să intervină; atunci de ce nu o face mai des? De ce rămâne în umbră şi nu alungă îndoielile scepticilor care şi-ar dori sincer să creadă, dar au nevoie de un semn? De ce îngăduie El ca nedreptatea şi suferinţa să domine pe pământ? De ce intervenţiile Sale nu sunt un lucru obişnuit, pe măsura nevoilor, ci se încadrează în categoria „miracolelor"?

În fine, un ultim avertisment: în nici un caz nu intenţionez să prezint în această carte o perspectivă echilibrată asupra credinţei creştine. La urma urmei, mă adresez acelora care, la un moment dat, au suferit din cauza tăcerii lui Dumnezeu. A ne fixa atenţia asupra vieţii lui Iov ca model de credinţă este ca şi cum am studia istoria civilizaţiei concentrându-ne exclusiv asupra războaielor care au marcat-o. Pe de altă parte, există numeroase cărţi creştine care nu fac nici o referire la luptele vieţii, axându-se exclusiv pe promisiunea victoriei. Cartea de faţă este o carte despre credinţă, dar care abordează subiectul credinţei din perspectiva omului frământat de îndoieli.

Şi, în sfârşit, ţin să explic felul în care am ales să inserez citatele biblice.Am considerat că nu ar fi nimerit să fac trimiteri la note de subsol sau între paranteze, în cadrul textului; asta ar îngreuna lectura, făcând-o să semene cu o

bâlbâială, în schimb, am ales să precizez la finalul fiecărui capitol sursele citatelor folosite. Sunt convins că cititorii înzestraţi cu o minimă iscusinţă de detectiv vor fi în stare să depisteze pasajele indicate.

D E Z A M Ă G I T D E D U M N E Z E UTrezeşte-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezeşte-Te! Nu ne lepăda pe vecie!

Pentru ce Îţi ascunzi faţa ?

-Psalmul 44:23-24

C A R T E A I

DUMNEZEU ASCUNS Î N U M B R Ă

Nu trebuie să stai afară, în întuneric. Dar dacă, totuşi, vrei să priveşti stelele, Vei descoperi că întunericul este necesar. Stelele nici nu au nevoie de el, nici nu îl cer.

-Annie Dillard

P A R T E A I N T A I

P e r c e p e r e a t ă c e r i iC a p i t o l u l 1

0 g r e ş e a l ă f a t a l ă

Încă de la apariţia cărţii mele intitulate Where is God When it Hurts? [Unde este

Dumnezeu când sufăr?], am primit numeroase scrisori din partea oamenilor dezamăgiţi de Dumnezeu.

O tânără mamă mi-a scris că bucuria ei s-a transformat în durere şi amărăciune când fiica ei s-a născul cu spina bifida, o malformaţie congenitală datorită căreia măduva spinării rămâne expusă ca urmare a nesudării oaselor coloanei vertebrale. Îmi istorisea, de-a lungul mai multor pagini acoperite cu un scris mărunt şi întortocheat, cum cheltuielile medicale secaseră toate economiile familiei, iar căsnicia sa se destrămase pentru că soţul ei se săturase s-o vadă mai tot timpul la căpătâiul copilaşului bolnav. Cum totul părea să se năruie în jurul ei, a început să se îndoiască de faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei aşa cum crezuse la început. Ce sfat puteam să-i dau?

Un homosexual mi s-a confesat treptat, pe parcursul mai multor scrisori. Vreme de mai bine de zece ani căutase un „tratament" împotriva orientării sale sexuale deviante, participând la servicii carismatice de vindecare şi apelând la grupuri creştine de sprijin şi la tratamente medicamentoase. A recurs şi la metode de terapie aversivă, prin aplicarea de şocuri electrice în zona genitală în momentul în care se simţea stimulat erotic la vederea unor fotografii cu bărbaţi. Nimic însă nu a dat rezultate. În cele din urmă a renunţat să mai lupte, căzând pradă promiscuităţii unei vieţi homosexuale, îmi mai scrie şi acum, din când în când. Spune că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu, dar se simte nevrednic din cauza acestui blestem de sub care nu poate ieşi.

Altă tânără mi-a mărturisit, stânjenită, că trăia într-o permanentă depresie.Nu avea nici un motiv să fie deprimată, îmi scria ea. Era sănătoasă, avea un salariu satisfăcător şi provenea dinlr-o familie stabilă. Cu toate acestea, de cele mai multe ori se trezea dimineaţa simţind că nu are pentru ce să trăiască. Nu îi mai păsa deloc de viaţa ei, nici de Dumnezeu, iar când se ruga, se îndoia că există cineva care îi ascultă rugăciunea.

Aceste scrisori, alături de multe altele pe care le-am primit de-a lungul anilor, conţineau aceeaşi întrebare fundamentală, formulată în termeni diferiţi, de la caz la caz. Ideea sugerată este următoarea: „Cartea ta se referă la suferinţa fizică. Dar ce e de făcut cu suferinţe ca aceea care mă macină pe mine? Unde e Dumnezeu când

sufletul meu e rănit? Ce spune Biblia despre acest lucru?" În ce mă priveşte, îmi dau toată silinţa să răspund cât mai bine la aceste întrebări, conştient fiind însă de neputinţa unor biete vorbe aşternute pe hârtie. Poate oare un cuvânt, oricare ar fi acela, să vindece răni? Trebuie să recunosc că, citind scrisorile acestea tulburătoare, şi în mintea mea se ridică aceleaşi întrebări: Unde este Dumnezeu când suferim? Şi de ce ne dezamăgeşte El atât de des?

Nu suntem dezamăgiţi de Dumnezeu numai în situaţii dramatice. În ce mă priveşte, lucrul acesta se petrece adesea pe neaşteptate, în viaţa de zi cu zi. Îmi amintesc de o seară umedă şi rece în Chicago, iarna trecută. Vântul şuiera, iar lapoviţa se cernea din cerul întunecat acoperind străzile cu un strat de zloată. Tocmai în acea seară maşina mea a refuzat să mai pornească şi, colac peste pupăză, împrejurimile nu păreau deloc prietenoase. Ridicând capota, m-am aplecat să arunc o privire asupra motorului, şi, în timp ce picurii reci îmi alunecau pe spate asemenea unor pietricele, mă rugam într-una: „Doamne, Te rog, ajută-mă să pornesc maşina"

Oricât de mult m-am străduit şi oricâte cabluri şi sârme am înnodat şi reînnodat, maşina a refuzat să pornească, aşa că ora care a urmat mi-am petrecut-o într-un local sordid din apropiere, aşteptând sosirea autoutilitarei de remorcare. Aşezat pe un scaun de plastic, cu hainele ude picurând şi lăţind balta din jurul meu, mă întrebam ce gândea Dumnezeu despre starea nefericită în care mă găseam. Aveam să ratez o întâlnire programată pentru seara aceea, iar în zilele următoare aveam să-mi pierd timpul supraveghind serviciile prestate de atelierul de reparaţii auto care îşi propusese să-i stoarcă de bani pe bieţii şoferi aflaţi la ananghie. Oare lui Dumnezeu Îi păsa câtuşi de puţin de problemele mele sau de energia şi de banii ce aveau să se irosească?

Întocmai ca femeia aceea stânjenită de starea sa de depresie, mă simt destul de jenat să vorbesc despre faptul că rugăciunile mele de atunci au rămas fără răspuns. Poate părea un lucru mărunt, o dovadă de egoism, sau chiar de prostie, să te rogi să-ţi pornească maşina. Însă mi-am dat seama de faptul că, oricât de minore, dezamăgirile au tendinţa de a se acumula în timp şi de a-mi diminua credinţa, îngropând-o sub torentul îndoielilor. Ajung să mă întreb dacă lui Dumnezeu chiar Îi pasă de amănuntele vieţii mele cotidiene- dacă Îi pasă de mine. Ajung să mă rog tot mai rar, convins mai dinainte că oricum rugăciunea mea nu contează. Sau contează? Devin şovăielnic în credinţa mea şi în ceea ce simt. Iar o dată ce îndoiala şi-a croit drum prin mintea mea, sunt şi mai puţin pregătit în faţa momentelor de criză majoră. O vecină de-a mea este bolnavă de cancer şi mă rog pentru ea conştiincios. Dar, chiar şi când mă rog, întrebările îmi dau târcoale. Ne putem bizui pe Dumnezeu? Dacă atât de multe dintre rugăciunile noastre mai puţin însemnate

rămân fără răspuns, ce se întâmplă oare cu cele cu adevărat importante?Într-o dimineaţă, când, aflându-mă într-o cameră de motel, am deschis

televizorul, mi-a apărut de îndată pe ecran faţa pătrată, cu maxilare proeminente, a unui renumit predicator. „Sunt furios pe Dumnezeu!", spunea el, pe un ton înverşunat. Era o mărturisire uimitoare din partea unui om care îşi clădise întreaga carieră pe conceptul de „sădire a credinţei" şi care îşi exprimase în permanenţă încrederea neclintită în implicarea personală a lui Dumnezeu în viaţa noastră. De data aceasta însă. Dumnezeu îl dezamăgise, spunea el, şi a continuat explicându-şi afirmaţia. Dumnezeu îi ceruse să construiască o clădire de mari dimensiuni, unde să se desfăşoare lucrarea care îi fusese încredinţată; cu toate acestea, proiectul se dovedise a fi un dezastru financiar, iar el s-a văzut silit să vândă din proprietăţi şi să reducă din program. El îşi respectase partea sa de învoială, pe când Dumnezeu nu.

Câteva săptămâni mai târziu l-am văzut din nou la televizor, de data aceasta debordând de optimism şi încredere. S-a aplecat în direcţia camerei de filmat şi, cu un zâmbet larg pe faţa sa colţuroasă, şi-a îndreptat degetul arătător înspre miile de spectatori. „În săptămâna aceasta o să vi se întâmple ceva grozav!", a spus el, apăsând pe fiecare silabă a cuvântului „grozav". Era atât de convingător, încât orice agent de vânzări l-ar fi invidiat în momentul acela. Peste câteva zile însă am aflat de la ştiri că fiul său s-a sinucis. N-am putut să nu mă întreb atunci ce-o fi simţit acest om faţă de Dumnezeu în acea săptămână fatală.În astfel de momente, frământările prin care trecem par o ridiculizare a sloganelor triumfătoare care proclamă dragostea şi grija lui Dumnezeu, atât de vehiculate în bisericile creştine. În pofida lor, nimeni nu este scutit de spirala descendentă a dezamăgirii. Dezamăgirea nu-l ocoleşte nici pe predicatorul despre care v-am vorbit, nici pe cei care îmi trimit scrisori. De fapt, dezamăgirea nu este străină nici unui creştin: prima care apare este dezamăgirea urmată de viermele îndoielii şi apoi de furie sau de sentimentul că am fost trădaţi. Începem să ne întrebăm dacă putem avea încredere în Dumnezeu, dacă ne putem încredinţa viaţa în mâna Lui.

Mă preocupa de multă vreme subiectul acesta, al omului dezamăgit de Dumnezeu, însă am ezitat să scriu despre el, din două motive. în primul rând, ştiam că voi avea de înfruntat nişte întrebări la care este foarte greu de dat un răspuns-de fapt, unele s-ar putea să nici nu aibă răspuns. În al doilea rând, nu voiam să scriu o carte care, din cauză că se concentrează asupra eşecului, să contribuie la slăbirea credinţei celor care o citesc.

Ştiu că unii creştini nu vor fi de acord din start cu expresia folosită de mine: „dezamăgit de Dumnezeu". Este o expresie greşită, vor spune ei. Isus a spus că o credinţă fie şi numai de mărimea unui bob de muştar poate să mute munţii; că totul

este posibil dacă doi sau trei oameni sc roagă împreună. Viaţa creştină este o viaţă a victoriei şi a triumfului. Dumnezeu vrea să fim fericiţi, sănătoşi şi să avem un trai îndestulat, aşa că orice altă stare nu este decât o dovadă de necredinţă.

În urma unei vizite pe care am făcut-o unor persoane adepte ale acestui punct de vedere, am decis să scriu totuşi cartea de faţă. Pe atunci aveam de scris pentru o revistă un articol pe tema vindecării prin credinţă, iar cerce tările m-au condus spre o biserică de un renume îndoielnic, al cărei sediu se găseşte în statul Indiana. Aflasem despre acea biserică dintr-o serie de articole din Chicago Tribune şi dintr-un reportaj special al programului Nightline de pe canalul ABC.

Membrii acelei biserici credeau că orice boală poate fi vindecată prin credinţă şi că a căuta ajutor în orice altă parte -la medic, de pildă- este o dovadă a lipsei de credinţă în Dumnezeu. Articolele din Tribune relatau despre părinţi care asistau neputincioşi la lupta copiilor lor cu boli ca meningita sau pneumonia, dar şi cu afecţiuni mai puţin grave, ca banala gripă -boli care puteau fi tratate cu uşurinţă. Pe o hartă a Statelor Unite, un artist al ziarului Tribune desenase micuţe pietre funerare, indicând numărul celor care îşi pierduseră viaţa din cauză că, în conformitate cu învăţătura respectivei biserici, refuzaseră să apeleze la tratamentul medical. Erau în total cincizeci şi două de pietre funerare.

Conform rapoartelor, multe femei însărcinate din cadrul acelei biserici îşi pierduseră viaţa în timpul naşterii, numărul lor depăşind de opt ori media la nivel naţional, iar mortalitatea infantilă la nivelul bisericii era de trei ori mai mare decât în restul ţării. Cu toate acestea, biserica era în continuă creştere şi îşi înfiinţase filiale în alte nouăsprezece state, precum şi în cinci ţări străine.

M-am deplasat la biserica-mamă din Indiana într-o zi toridă de august. Căldura înmuiase asfaltul trotuarelor, iar lanurile de porumb erau pârjolite de arşiţă. Clădirea bisericii era aşezată în mijlocul unui astfel de lan de po rumb -uriaşă, solitară, fără a purta vreun însemn care să-i indice identitatea, ca un hambar prost amplasat. Mi-am lăsat maşina în parcare şi apoi m-am văzut nevoit să dau tot felul de lămuriri celor doi uşieri care m-au întâmpinat, echipaţi cu staţii de emisie-recepţie. Se vede că biserica nu agrea publicitatea care se stârnise în jurul ei, mai ales de când câţiva dintre foştii membri înaintaseră acţiuni în justiţie împotriva ei.

Ca să fiu sincer, mă aşteptam ca serviciul religios să se desfăşoare după tiparul propriu facţiunilor fanatice, pe fundalul unei predici hipnotice susţinută de un pastor gen Jim Jones. Dar nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Timp de nouăzeci de minute, şapte sute de enoriaşi, printre care mă număram şi eu, au cântat imnuri şi au studiat din Biblie.

I-am cercetat pe cei din jurul meu şi mi-am dat seama că erau oameni simpli. Femeile purtau rochii sau fuste, nici vorbă de pantaloni, şi nu erau machiate mai

deloc. Bărbaţii, îmbrăcaţi în cămăşi, cu cravată, şedeau fiecare alături de familiile lor şi îi struneau, din când în când, pe cei mici.

În privinţa copiilor, aceştia îţi săreau în ochi mai abitir decât în oricare altă biserică pe care o ştiam eu; erau pretutindeni. Este peste puterile unui copil mic să stea liniştit vreme de nouăzeci de minute, aşa că îi vedeam pe părinţi străduindu-se să le ocupe timpul cu ceva. Cărţile de colorat erau peste tot. Mamele se jucau în fel şi chip cu degeţelele copiilor. Unele aduseseră cu ele jucăriile preferate ale copiilor, pe care le îndesaseră în poşetele care păreau să pleznească de pline ce erau.

Venisem în căutare de senzaţional, însă aveam să plec dezamăgit. Asistasem la o secvenţă din viaţa unor americani tradiţionali, pentru care familia îşi păstrase valoarea şi însemnătatea de odinioară. Părinţii de aici îşi iubeau copiii la fel de mult ca orice alţi părinţi din lumea aceasta.

Şi totuşi -imaginea micuţelor pietre funerare schiţate pe hartă mi-a revenit în minte- unii dintre aceşii părinţi stătuseră la căpătâiul copilaşilor lor muribunzi, fără să facă nimic. Un tată declarase ziarului Tribune că timp de două săptămâni se rugase lângă patul fiului său în vârsta de un an şi jumătate, doborât de febră. Mai întâi boala i-a provocat surzenia, iar apoi orbirea. Pastorul bisericii l-a îndemnat să se roage şi mai fervent şi l-a convins să nu apeleze la medic. A doua zi băieţaşul a murit. Autopsia a evidenţiat o formă de meningită care ar fi putut fi tratată cu uşurinţă.

În general, membrii bisericii din Indiana nu Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru nenorocirile cu care se confruntă sau, cel puţin, nu o spun cu voce tare. În schimb, se învinuiesc pe ei înşişi că nu au destulă credinţă. Între timp, numărul pietrelor funerare continuă să crească.

Am plecat de acolo în duminica aceea cu convingerea că ceea ce gândim şi credem noi despre Dumnezeu contează-contează cu adevărat- la fel de mult ca orice all lucru din viaţa noastră. Oamenii aceia nu erau nişte monştri sau ucigaşi de copii, dar, cu toate acestea, foarte mulţi dintre copiii lor muri seră din cauza unei greşeli (cred eu) de natură teologică. (De fapt, învăţăturile bisericii din Indiana nu sunt foarte diferite de cele întâlnite în multe biserici evanghelice, sau propovăduite în cadrul emisiunilor radio sau TV; ei aplică pur şi simplu promisiunile credinţei cu mai multă consecvenţă decât alţii.)

Oamenii aceia sinceri din Indiana, precum şi cei care mi-au scris, frămân taţi fiind de întrebări dureroase, m-au determinat să abordez în scris subiectul acesta pe care mă simţeam tentat să-l evit. Aşa s-a născut această carte de natură teologică. Nu este o carte cu pretenţii de ordin practic, ci o lucrare despre caracterul lui Dumnezeu, care încearcă să explice de ce El lucrează uneori în moduri tainice, iar

alteori lasă impresia că nu lucrează deloc.În ce mă priveşte, nu consider că teologia trebuie limitată la seminariile de

specialitate în cadrul cărora profesorii şi studenţii îşi dispută părerile şi sistemele de gândire. Este vorba de o chestiune care ne afectează pe noi toţi. Unii oameni îşi pierd credinţa din cauza unor sentimente acute de dezamăgire în relaţia cu Dumnezeu. Ei se aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze într-un anumit fel, iar El „îi lasă baltă". Alţii poate că nu îşi pierd credinţa, dar suferă şi ei din cauza dezamăgirii. Au încredere că Dumnezeu va interveni, se roagă pentru un miracol, însă rugăciunile lor nu primesc nici un răspuns.

În biserica din Indiana lucrul acesta s-a petrecut de cel puţin cincizeci şi două de ori.

C a p i t o l u l 2

S p u l b e r a t a î n v â n t

Într-o după-masă am primit un telefon de la un tânăr care s-a prezentat ca fiind

student la teologie în cadrul Colegiului Wheaton. „Mă numesc Richard", a început el. „Nu ne-am întâlnit niciodată, dar am o mare simpatie pentru dumneavoastră datorită cărţilor pe care le-aţi scris. Aveţi puţin timp să stăm de vorbă?"

Richard a început să-mi vorbească despre viaţa lui. Devenise creştin în timpul facultăţii, datorită unui lucrător de la InterVarsity cu care se împrie tenise şi care îl adusese la credinţă. Cu toate acestea, Richard nu vorbea ca un creştin recent întors la Dumnezeu. Mi-a cerut să-i recomand câteva cărţi creştine, dar am descoperit că le citise pe toate cele indicate de mine. Conversaţia era plăcută şi lejeră şi doar înainte de încheierea ei am aliat motivul pentru care mă contactase.

Nu îmi place deloc să vă deranjez pentru aşa ceva", mi-a spus pe un ton şovăielnic. „Ştiu că sunteţi ocupat, dar aş vrea să vă rog ceva. Eu..., eu am scris o lucrare pe cartea «Iov», iar profesorul mi-a spus că ar trebui sa o dez volt, să scriu o carte despre acest subiect. Nu aţi putea să aruncaţi o privire peste însemnările mele şi să-mi spuneţi ce părere aveţi?"

I-am răspuns afirmativ, şi câteva zile mai târziu am intrat în posesia manuscrisului său. Sincer să fiu, nu mă aşteptam la mare lucru. De obicei, producţiile studenţilor nu sunt prea grozave şi mă îndoiam că un proaspăt convertit ar putea dezvălui noi aspecte ale acestei complexe cărţi care este Iov. Dar m-am înşelat. Manuscrisul s-a dovedit a fi extrem de promiţător şi, în lunile care au urmat, am discutat mult cu Richard, la telefon sau prin e-mail, încercând să dezvoltăm subiectul sub forma unei cărţi.

Un an mai târziu Richard a terminat de scris cartea cu pricina şi a încheiat un contract cu editura. M-a sunat şi m-a rugat să scriu prefaţa cărţii. încă nu ne întâlnisem niciodată, dar îmi plăcea entuziasmul Iui şi eram întru totul de acord cu scrierea sa.

Au mai trecut încă şase luni, timp în care cartea a fost supusă ultimelor revizuiri şi apoi editării. Cu puţin timp însă înainte de dala publicării, Richard m-a sunat din nou. Vocea sa era altfel decât până atunci: părea încordat şi neliniştit. Spre surprinderea mea, a evitat să-mi răspundă când I-am întrebat despre apariţia cărţii. „Trebuie să ne întâlnim, Phillip", mi-a spus. „Mă simt dator să-ţi mărturisesc ceva, şi vreau să o fac direct, nu la telefon. Pot să vin la tine într-una din zilele astea?"

Razele fierbinţi şi transparente ale soarelui se strecurau în apartamentul meu de la etajul al treilea. Uşile erau larg deschise şi, nefiind prevăzute cu plasă contra insectelor, muştele se năpusteau când înăuntru, când afară din apartament. Richard, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi albi, de tenis, şedea pe canapea, în faţa mea. Pe frunte îi străluceau broboane de sudoare. Condusese mai mult de o oră prin traficul aglomerat din Chicago pentru a ne întâlni, aşa că primul lucru pe care l-a făcut când a intrat în casă a fost să bea pe nerăsuflate un pahar de ceai cu gheaţă, încercând să se răcorească.

Era un tânăr zvelt, ce părea a fi într-o formă fizică excelentă- un ectomorf pur, ar spune un instructor de aerobic. Faţa osoasă şi părul tuns foarte scurt îi dădeau un aer sever, de călugăr devotat Domnului trup şi suflet. Dacă era să ţin seama de limbajul trupului, mesajul era foarte clar: pumnii săi nu aveau astâmpăr, îi încleşta şi-i descleşta într-una, picioarele bronzate nu-i stăteau o clipă liniştite, iar maxilarul îi era peste măsură de încordat.

A sărit peste orice introducere. „Ai tot dreptul să fii furios pe mine", a început el. „N-am să te învinuiesc câtuşi de puţin dacă te vei simţi ofensat."

Habar n-aveam despre ce vorbea. „Ce vrei să spui?"„Ei bine, uite cum stau lucrurile. Cartea pe care m-ai ajutat să o scriu va apărea

luna viitoare, inclusiv prefaţa ta. Dar adevărul este că nu mai cred ceea ce am scris acolo şi cred că-ţi datorez o explicaţie."

A tăcut o clipă şi, din felul în care îşi încleşta maxilarul, mi-am dat seama că

era extrem de încordat. „Îl urăsc pe Dumnezeu!" a izbucnit el. „Nu, rectific, nu asta am vrut să spun. Nici măcar nu mai cred în Dumnezeu."

Nu am spus nimic. De fapt, în cele trei ore care au urmat am tăcut mai tot timpul, Iăsându-1 pe Richard să-şi depene povestea, începând cu_divorţul părinţilor săi. „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-i împiedic să divorţeze", mi-a spus. „Eu eram la facultate, tocmai Îl descoperisem pe Dumnezeu, şi am fost atât de naiv încât să cred că Lui îi pasa de mine. M-am rugat zi şi noapte ca părinţii mei să se împace. Chiar am renunţat la şcoală pentru o bucată de vreme şi m-am dus acasă, pentru a încerca să-mi salvez familia. Credeam că asta era voia lui Dumnezeu, dar acum am impresia că nu am făcut decât să înrăutăţesc situaţia. A fost pentru prima dată când Dumnezeu nu mi-a răspuns la rugăciune, şi m-a durut foarte tare.

„M-am transferat la Colegiul Wheaton tocmai pentru a învăţa mai multe despre credinţă. Mă gândeam că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu mine. La Wheaton am cunoscut oameni care foloseau mereu expresii de genul: «Am vorbit cu Dumnezeu», sau: «Dumnezeu mi-a spus». Uneori le foloseam şi eu, dar de fiecare dată cu un sentiment de vinovăţie. Oare Dumnezeu chiar îmi spunea ceva? Nu am auzit niciodată vreo voce şi nu am avut nici o dovadă palpabilă în ce priveşte prezenţa lui Dumnezeu. Cu toate astea, tânjeam după o astfel de apropiere.

„Ori de câte ori eram pus în situaţia de a lua o decizie importantă, citeam Biblia şi mă rugam pentru îndrumare, aşa cum ni se cerc. Dacă aveam pace în legătură cu o anumită decizie, treceam la fapte. Dar îţi jur că de fiecare dată s-a dovedit a fi decizia greşită. De îndată ce mi se părea că am priceput voia lui Dumnezeu, totul se întorcea împotriva mea."

Zgomotele străzii ajungeau până la noi şi dincolo de uşă îi auzeam pe vecinii mei urcând şi coborând scările, dar toate aceste sunete nu păreau să-l distragă pe Richard. El continua să vorbească iar eu îl aprobam din când în când în tăcere, deşi nu înţelegeam ce-l făcuse să izbucnească atât de violent împotriva lui Dumnezeu. Există o mulţime de familii care se destramă; o mulţime de rugăciuni care rămân fără răspuns. Care era atunci adevărata cauză a furiei sale?

Mi-a povestit apoi că, la un moment dat, i s-a ivit oportunitatea de a se angaja undeva. Dar angajatorul şi-a încălcat promisiunea şi a angajat pe altul, mai puţin pregătit decât el, lăsându-l pe Richard cu datorii considerabile la şcoală şi fără nici o sursă de venit. Cam tot pe atunci logodnica sa l-a părăsit. Fără nici un avertisment ea a rupt logodna, refuzând să-i dea vreo explicaţie pentru brusca schimbare a sentimentelor sale. Sharon, logodnica lui Richard, jucase un rol esenţial în creşterea sa spirituală, iar plecarea ei îi răpise şi o parte din credinţă. Adesea obişnuiau să se roage împreună pentru viitorul lor comun; acele rugăciuni

păreau acum nişte glume nemiloase.Richard s-a confruntat şi cu câteva probleme de sănătate, care nu au făcut decât

să-i sporească depresia şi senzaţia de neputinţă. Sentimentul de respingere provocat de divorţul părinţilor părea să reînvie. Oare Dumnezeu nu făcuse decât să-1 amăgească, aşa cum făcuse Sharon? A mers la un pastor, la consiliere. Se simţea asemenea unui om care se îneacă, i-a mărturisit el pastorului. îşi dorea să sc încreadă în Dumnezeu, dar de câte ori întindea mâna după EL rămânea cu mâna goală. De ce să mai creadă într-un Dumnezeu căruia nu părea să-I pese câtuşi de puţin de soarta lui?

Pastorul nu i-a arătat prea multă compasiune, iar Richard a rămas cu impresia că plângerile lui i se păreau acestuia neînsemnate, în comparaţie cu problemele pe care le întâlnea de obicei: căsnicii destrămate, bolnavi de cancer, alcoolici sau copii îndărătnici. „Când lucrurile sc vor limpezi în privinţa prietenei tale, se va rezolva şi relaţia ta cu Dumnezeu", i-a spus pastorul, cu un zâmbet condescendent.

Pentru Richard însă, problemele prin care trecea nu erau deloc minore. Nu înţelegea cum se putea ca un tată Ceresc care Se pretinde plin de dragoste să îl lase să sufere aşa o dezamăgire. Nici un tată din lume nu şi-ar trata fiul în felul acesta. A continuat să meargă la biserică, dar în inima lui începeau să încolţească cinismul şi îndoiala aidoma unei tumori. Toate principiile teologice despre care învăţase la şcoală şi pe care le redase în cartea sa nu mai aveau pentru el nici o valoare.

„Era ciudat", mi-a spus Richard, „dar cu cât îmi canalizam mai mult mânia împotriva lui Dumnezeu, cu atât părea să capăt tot mai multă energie. Mi-am dat seama că în ultimii ani nu făcusem decât să renunţ la propria mea identitate. Acum, de când începusem să am îndoieli, ba chiar să-i detest pe colegii de şcoală şi pe ceilalţi creştini din jurul meu, simţeam că revin la viaţă."

Într-o seară de duminică s-a petrecut ceva care l-a marcat pe Richard în mod deosebit. S-a dus, ca de obicei, la serviciul religios de după-masă, unde a ascultat mărturiile câtorva creştini şi a participat la închinare. Ceva s-a întipării însă adânc în mintea sa. Cu câteva zile înainte, un avion la bordul căruia se aflau nouă misionari creştini se prăbuşise undeva în Alaska şi nici unul dintre cei aflaţi la bord nu supravieţuise. Pastorul a relatat cu gravitate detaliile accidentului, după care l-a prezentat pe un membru al bisericii care supravieţuise unui alt accident aviatie ce nu fusese adus la cunoştinţa publicului, petrecut în aceeaşi săptămână. Când persoana respectivă şi-a încheiat istorisirea, relatând despre felul în care reuşise să scape cu viaţă, întreaga congregaţie a strigat: „Lăudat fie Domnul!"

„Doamne, îţi mulţumim că l-ai adus înapoi teafăr pe fratele nostru şi pentru că i-ai trimis pe îngerii Tăi să vegheze asupra lui", s-a rugat pastorul. " Te rugăm să fii alături de familiile celor care au murit în Alaska." Această rugăciune i-a stârnit lui Richard un sentiment de revoltă asemănător cu o senzaţie de vomă. Nu poate fi şi

una şi cealaltă, s-a gândit el. Dacă Dumnezeu este lăudat pentru salvarea supravieţuitorilor, ar trebui şi să fie acuzat pentru moartea victimelor. Totuşi, în biserică nu auzi niciodată mărturia celor îndureraţi, care jelesc pierderea celor dragi. Oare ce-ar avea de spus soţiile misionarilor care muriseră? Ar vorbi ele despre Dumnezeu ca despre un Tată iubitor"?

În scara aceea, Richard s-a întors, acasă agitat şi tulburat. Totul părea să se învârtă în jurul unei singure întrebări: „Măcar există Dumnezeu?" În ce îl privea, el nu primise nici o dovadă convingătoare a existenţei Lui.

Ajuns în punctul acesta al povestirii, Richard s-a oprit. Soarele alunecase spre asfinţit, ascunzându-se după o clădire uriaşă care se profila la orizont. Lumina crepusculară se strecura în cameră, scăldând-o în tonurile şi nuanţele sale calde. Richard a închis ochii, muşcându-şi buza de jos. Şi-a apăsat puternic ochii cu cele două degete mari. Parcă încerca să vadă cu ochii minţii o anumită imagine şi s-o înţeleagă corect.

„Ce s-a întâmplat după aceea?", l-am întrebat eu, după câteva minute de tăcere. „În seara aceea ţi-ai pierdut credinţa?"

A dat din cap afirmativ şi apoi a reluat, cu o voce sfârşită: „Am stat treaz până târziu în noaptea aceea. Vecinii se culcaseră de mult -locuiesc la marginea oraşului, într-un cartier foarte liniştit- şi aveam impresia că eram singur pe lumea asta. Simţeam ca era pe cale să se petreacă ceva important. Sufeream. Dumnezeu mă dezamăgise de atâtea ori. Îl uram, dar mă şi temeam, în acelaşi timp. Doar eram student la teologie, nu? Poate că, totuşi, Dumnezeu era prezent, iar eu făceam o greşeală enormă. Cum puteam să fiu sigur? Mi-am revizuit mental întreaga experienţă de creştin de la începutul ei şi până în acel moment.

„Mi-am adus aminte de prima licărire de credinţă care mi-a aprins inima, pe când eram la facultate. Pe atunci eram tânăr şi vulnerabil. De-abia învăţasem câteva fraze optimiste, de natură să mă convingă să-mi trăiesc „viaţa din belşug". Poate că nu făceam decât să-i imit pe cei din jurul meu, identificându-mă cu trăirile şi experienţele lor. Oare toată relaţia mea cu Dumnezeu nu fusese decât o amăgire?

„Totuşi, îmi era greu să dau cu piciorul la tot ceea ce crezusem până atunci. Simţeam că sunt dator să-I dau lui Dumnezeu o ultimă şansă.

„În noaptea aceea m-am rugat cu toată hotărârea şi sinceritatea de care eram în stare. M-am rugat şi în genunchi, şi întins pe podea. «Doamne! Îţi pasă de mine?», am întrebat. «Nu vreau să-ţi spun eu ce să faci, dar, Te rog, dă-mi un semn că eşti prezent! Asta e tot ce-Ţi cer.»

„Timp de patru ani m-am străduit din răsputeri să-mi clădesc o «relaţie personală cu Dumnezeu», cum se spune, şi, cu toate astea, Dumnezeu m-a tratat mai rău decât pe oricare dintre prietenii mei. Acum totul se redusese la o singură

întrebare: cum poţi avea o relaţie personală cu cineva, dacă nu eşti convins că acel cineva există? În ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, nu pot fi sigur niciodată.

„M-am rugat mai mult de patru ore. În unele momente mă simţeam penibil, alteori eram foarte sincer. Aveam senzaţia că păşesc în întuneric, fără să ştiu unde voi ajunge. Eram la dispoziţia lui Dumnezeu.

„În sfârşit, pe la patru dimineaţa mi-am revenit. Nu se schimbase nimic. Dumnezeu nu îmi răspunsese. De ce m-aş mai fi chinuit? Nu era mai simplu să uit de Dumnezeu şi să-mi văd mai departe de viaţa mea, ca restul lumii?

„Dintr-odată m-am simţit uşurat şi liber, de parcă tocmai trecusem de un examen dificil sau izbutisem să-mi iau carnetul de şofer. Lupta se sfârşise. Eram din nou stăpân pe viaţa mea.

„Acum mi se pare o prostie, dar stai să vezi ce am făcut în continuare. Mi-am luat Biblia şi alte câteva cărţi creştine, am coborât scările şi am ieşit pe uşa clin spate. Am închis-o încet în urma mea, ca să nu trezesc pe cineva, în curtea din spatele casei era un grătar pentru frigărui zidit din cărămidă; am îngrămădit cărţile pe el, le-am stropit cu benzină şi le-am dat foc. Era o noapte fără lună şi flăcările se înălţau jucăuşe şi strălucitoare. Versetele biblice şi fragmentele de teologie se încolăceau, se înnegreau şi apoi se împrăştiau, se ridicau în aer biete firicele de cenuşă. Iar credinţa mea îşi lua şi ea zborul, o dată cu ele.

Am urcat din nou la etaj pentru a aduce încă un vraf de cărţi. Am făcut lucrul acesta de vreo opt ori în decurs de o oră. Comentarii, lucrări de la seminar, chiar şi manuscrisul cărţii mele despre Iov -toate s-au prefăcut în cenuşă. Probabil că mi-aş fi pus pe foc toate cărţile din bibliotecă dacă nu aş fi fost întrerupt de un pompier furios care s-a repezit la mine, urlând cât îl ţinea gâtlejul: „Nu-ţi dai seama ce faci?!" Cineva sunase la pompieri şi îi alertase. Am îngăimat câteva scuze, explicându-i că voisem doar să scap de nişte gunoaie.

După ce a turnat o soluţie deasupra locului şi a presărat o mână de pă mânt, pompierul m-a lăsat în pace. Am urcat în camera mea şi m-am aruncat în pat, mirosind tot a fum. Se crăpa deja de ziuă şi eu eram în sfârşii, liniştit. O povară uriaşă mi se ridicase de pe inima. Fusesem sincer cu mine însumi. Dispăruse orice prefăcătorie şi nu mă mai simţeam presat să cred în ceva de care nu eram sigur. Mă convertisem - dar mă convertisem de la Dumnezeu.u

Mă bucur că nu sunt de profesie psiholog. Niciodată nu-mi găsesc cuvin tele atunci când sunt pus în situaţia de a asculta confesiunile cuiva, aşa cum mi s-a întâmplat cu Richard. în după-masa aceea am vorbit foarte puţin, dar poate aşa a fost cel mai bine. Nu ar fi fost de nici un ajutor să-l învinuiesc pe Richard pentru „testele" pe care I le aplicase lui Dumnezeu.

El era foarte preocupat de apariţia cărţii sale, care avea să aibă loc într-una din săptămânile următoare. Editorul aflase despre schimbarea care se petrecuse în

inima lui Richard, dar prima ediţie era deja sub tipar, spunea el. L-am asigurat pe Richard că eram în continuare de acord cu publicarea cărţii. Eram de acord cu conţinutul lucrării, chiar dacă nu mai consfinţeam la convingerile sale personale. „În afară de asta, pot să-ţi spun cu certitudine că şi eu mi-am schimbat părerea în privinţa unora dintre lucrurile pe care le-am scris în ultimii zece ani", i-am spus eu.

Richard era istovit după atâtea destăinuiri, dar părea mai relaxat când s-a ridicai să plece de la mine. „Poate că toate problemele au apărut de când am început să studiez Cartea lui Iov", a spus el. „Înainte îl iubeam pe Iov -lui nu i-a fost frică să fie sincer cu Dumnezeu, să-şi deschidă inima în faţa Lui. Cred că diferenţa dintre noi doi constă în felul în care se termină povestea. La capătul atâtor suferinţe, Dumnezeu i s-a arătat lui Iov. Mie nu mi S-a arătat."

Afară începea să se însereze iar pe scară becurile cu senzori erau deja aprinse. M-am simţit cuprins de tristeţe când Richard mi-a strâns mâna şi a dispărut pe scări. Era atât de tânăr, bronzat şi sănătos. Mulţi ar spune că nu avea de ce să dispere. Ascultându-1 însă, văzându-i mâinile încleştate şi faţa încordată, am descoperit în sfârşit cauza furiei sale. Richard trecuse printr-una dintre cele mai teribile suferinţe omeneşti: durerea de a fi trădat. Durerea îndrăgostitului care se trezeşte şi îşi dă seama dintr-o dată că totul s-a sfârşit. El îşi încredinţase întreaga viaţă în mâna lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl dezamăgise cumplit.

C a p i t o l u l 3

Î n t r e b ă r i l e p e c a r e n i m e n i n u

î n d r ă z n e ş t e

s ă I e p u n ă c u v o c e t a r e

Se întâmplă uneori ca întrebările cele mai importante, care ne frământă de o

viaţă, la care n-am primii răspuns, să se cristalizeze într-o clipă. În ce mă priveşte, întâlnirea cu Richard mi-a prilejuit un astfel de moment. Într-un fel, nemulţumirea lui provocată de divorţul părinţilor săi, de problemele sale de sănătate, de dezamăgirea sa pe plan sentimental şi de pierderea slujbei promise, oricât de mare ar fi fost, nu se clasează printre cele mai mari dezamăgiri ale lumii. Cu toate acestea, în noaptea aceea, când îşi pusese pe foc Biblia şi cărţile de teologie, realitatea este că, lăsând la o parte teatralitatea gestului său, el acţionase sub impulsul îndoielii, îndoială care ne macină pe cei mai mulţi dintre noi. Oare lui Dumnezeu Îi pasă? Şi dacă-i pasă, de ce nu-Şi întinde mâna să repare lucrurile când acestea par să o ia razna -cel puţin din când în când?

Cuprins de furie şi apăsat de suferinţă, Richard nu-şi exprimase îndoielile în mod făţiş, sistematic; le-a perceput mai mult sub forma sentimentului că fusese trădat, decât sub forma unor probleme legate de credinţa sa. Gândindu-mă la conversaţia noastră, nu-mi puteam alunga din minte trei întrebări legate de Dumnezeu, care păreau să pândească ameninţătoare, furişate în hăţişul de sentimente din inima lui. Cu cât analizam mai mult aceste întrebări, cu atât îmi dădeam seama că ele există în fiecare dintre noi. Dar puţini sunt aceia care au curajul să le rostească cu voce tare, fiindcă, în cel mai bun caz, ar părea o necuviinţă, iar în cei mai rău, o erezie.

Este Dumnezeu nedrept? Deşi s-a străduit să-L urmeze pe Dumnezeu, totul în viaţa lui Richard s-a prăbuşit. Nu putea împăca suferinţa sa cu promisiunile Bibliei de răsplată şi fericire. În plus, cum se poate explica faptul că atâţia oameni contestă făţiş existenţa lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, duc o viaţă lipsită de griji? Aceasta este o întrebare străveche, care i-a frământat şi pe Iov, şi pe psalmişti, şi continuă să reprezinte o barieră în calea credinţei.

Tace Dumnezeu? În trei împrejurări diferite, când a avut de luat decizii cruciale în privinţa şcolii, a carierei şi a vieţii personale, Richard L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea îndrumări clare. De fiecare dată a crezut că aflase răspunsul lui Dumnezeu, dar ulterior s-a dovedii că alegerea lui fusese greşită. „Ce fel de Tată este El?", s-a întrebat atunci Richard. „Oare Îi face plăcere să mă vadă doborât? Mi s-a spus că Dumnezeu mă iubeşte şi că are un plan minunat pentru viaţa mea. Grozav. Dar de ce nu-mi spune şi mie care e planul ăsta?"

Se ascunde Dumnezeu? Întrebarea aceasta îl preocupa pe Richard mai mult decât

oricare alta. I se părea că este indispensabil, o necesitate teologică imperioasă şi fundamentală ca Dumnezeu să-Şi dovedească existenţa într-un fel sau altul. „Cum pot avea o relaţie cu o persoană despre care nici măcar nu sunt sigur că există?" De fapt, avea impresia că Dumnezeu se ascundea în mod deliberat chiar de aceia care doreau sincer să-L găsească. Iar când rugăciunile sale din noaptea aceea de răspântie au rămas fără nici un răspuns, Richard a hotărât să renunţe pur şi simplu la Dumnezeu.

Aceste trei întrebări au continuat să mă preocupe şi mai târziu, în timpul unei călătorii pe care am avut-o în America de Sud, pentru a scrie un articol. După ce am ajuns în Peru, un pilot al unei lucrări misionare de acolo m-a dus până la un sătuc al indienilor Shipibo. Hidroavionul cu care zburam a amerizat pe un râu, ne-am apropiat de mal şi am coborât. Pilotul m-a călăuzit pe o cărare croită prin junglă ce ducea drept în „centrul" oraşului: un loc viran noroios, străjuit de vreo duzină de colibe construite în vârful unor pari uriaşi, asemenea unor foişoare şi acoperite cu frunze de palmier. Mă dusese acolo ca să-mi arate o biserică veche de patruzeci de ani, aflată astăzi în plină dezvoltare. De asemenea, mi-a arătat bucata de granit aşezată pe marginea drumului principal şi mi-a spus povestea tânărului misionar care înfiinţase acea biserică.

Când fiul acelui misionar, în vârstă de şase luni, a murit în urma unui acces subit de vărsături şi diaree, misionarul aproape că şi-a pierdut minţile de durere. A desprins cu mâinile lui o bucată uriaşă de granit dintr-o stâncă aflată în apropiere- cea pe care o aveam în faţa ochilor- şi a aşezat-o lângă mormântul copilaşului, apoi a plantat un copac alături. În fiecare zi, pe căldura cea mai mare, când toii ceilalţi se ascundeau la umbră, căutând un strop de răcoare, misionarul venea la malul râului şi îşi umplea găleata cu apă ca să ude copăcelul. Apoi sc aşeza lângă mormânt, acoperindu-l cu umbra lui, de parcă ar fi vrut să-l apere de arşiţa soarelui ecuatorial. Câteodată plângea, altădată se ruga, dar uneori stătea pur şi simplu acolo, cu privirea pierdută în gol. Soţia lui, ceilalţi membri ai micuţei biserici indiene, precum şi tovarăşii sâi misionari, se străduiau cu toţii să-i aline durerea, dar în zadar.

În cele din urmă misionarul a căzut şi el răpus de boală. Delira, deshidratat şi slăbit din cauza diareei. A fost dus Ia Lima, unde doctorii i-au făcut toate analizele, crezând că vor descoperi vreo amoebă sau vreun alt microb de origine tropicală, dar n-au găsit nimic. Toate medicamentele pe care i le-au administrat s-au dovedit a fi ineficiente. Au ajuns la concluzia că era vorba de aşa-zisa „diaree isterică" şi l-au trimis, împreună cu soţia sa, înapoi în Statele Unite.

Stând acolo, lângă bucata roasă de granit, pe care acum femeile indiene o foloseau ca să-şi aşeze pe ea vasele cu apă, am încercat să intru în pielea tânărului

misionar. Întrebându-mă ce s-o fi rugat el pe când şedea singur, în arşiţa soarelui, mi-au revenit în minte cele trei întrebări ale lui Richard. însoţitorul meu mi-a spus că pe tânărul bărbat îl chinuia cumplit gândul nedreptăţii suferite. Fiul său nu făcuse nici un rău. Misionarul îşi adusese aici familia ca să-L slujească pe Dumnezeu în mijlocul junglei- asta îi era răsplata? De asemenea, se rugase ca Dumnezeu să-i dea un semn al prezenţei Lui, sau cel puţin o vorbă de mângâiere. Dar nu a primit nimic. Pierzându-şi încrederea în mila şi compasiunea lui Dumnezeu, misionarul a ales să-şi exprime suferinţa luând asupra sa boala care îi răpise fiul.

Presupun că ateii convinşi nu au nici un motiv să se simtă dezamăgiţi de Dumnezeu. Ei nu se aşteaptă la nimic şi nici nu primesc nimic. Dar aceia care îşi încredinţează viaţa lui Dumnezeu aşteaptă ceva în schimb, în mod instinctiv. Să fie oare greşite aceste aşteptări? O bună bucată dc timp nu l-am mai văzut pe Richard. M-am rugat întruna pentru el, dar toate eforturile mele de a lua legătura cu el s-au dovedit zadarnice. Telefonul său fusese deconectat şi am aflat că se mutase altundeva. Editorul lui mi-a trimis până la urmă un exemplar al cărţii sale despre Iov, pe care l-am aşezat în bibliotecă, la vedere, spre a-mi aminti mereu că nu trebuie sâ mă pripesc când e vorba de abordarea în scris a unor subiecte legate de credinţă.

Dar într-o bună zi, după vreo trei ani, am dat nas în nas cu Richard în centrul oraşului. Arăta bine: se îngrăşase puţin şi îşi lăsase părul să-i crească mai lung, aşa că nu mai avea expresia aceea severă şi preocupată. A părut bucuros să mă vadă şi am stabilit să luăm prânzul împreună într-una din zile.

„Ultima dată când am stat de vorbă eram foarte deprimat 1, mi-a spus el câteva zile mai târziu, zâmbind, în timp ce intram într-un restaurant mexican. „Acum viaţa mea este mult mai bună." Avea o slujbă promiţătoare şi depăşise de mult durerea pricinuită de eşecul suferit pe plan sentimental.

Nu după mult timp am ajuns să discutăm despre Dumnezeu şi mi-am dat seama că Richard nu îşi revenise întru totul în această privinţă. Un văl de cinism se aşternuse peste rănile sale, dar era la fel de furios pe Dumnezeu ca şi înainte.

Chelneriţa ne-a umplut din nou ceştile cu cafea, iar Richard şi-a aşezat palmele în jurul cănii sale, privind absent la lichidul negru, din care ieşeau aburi. „Am reuşit să-mi clarific lucrurile din acea perioadă tulbure din viaţa mea", a spus el. „Cred că mi-am dat seama care a fost problema. Pot să-ţi spun cu precizie ora şi minutul în care am început să mă îndoiesc de Dumnezeu, şi să ştii că asta nu s-a întâmplat pe când eram la colegiu, şi nici în noaptea aceea când m-am rugat cu atâta stăruinţă," Apoi mi-a istorisit un incident petrecut imediat după ce se întorsese la Dumnezeu şi devenise creştin.

„Încă de la început m-a frământat un anumit lucru: noţiunea de credinţă. Pentru mine era un concept care părea să suprime instantaneu orice nelămurire, oricât de sinceră ar fi fost. L-am întrebat pe liderul de la Inter-Varsity ce părere are despre chestiunea suferinţei, iar el a început numaidecât să-mi vorbească despre credinţă. «Să crezi în Dumnezeu, indiferent dacă simţi sau nu că trebuie să o faci», mi-a spus el. «Cu timpul, va apărea şi sentimentul.» Mi-am zis că aşa o fi, dar acum îmi dau seama că sentimentul nu a apărut niciodată. Nu făceam decât să execut ce mi se dicta.

„Încă de pe atunci îmi doream cu ardoare să descopăr o dovadă a exis tenţei lui Dumnezeu, în locul credinţei oarbe. Şi într-o bună zi am găsit-o tocmai la televizor. Trecând indiferent de la un canal la altul, am dat peste un serviciu religios de vindecare în masă condus dc Kathryn Kuhlman. Am urmărit timp de câteva minute cum diverse persoane erau chemate pe scenă pentru a fi intervievate. Fiecare avea o poveste uluitoare, referitoare la vindecarea supranaturală. Cancer, afecţiuni cardiace, paralizie-o adevărată enciclopedie medicală se perinda pe scenă.

„Urmărind emisiunea lui Kuhlman, îndoielile mele au început treptat să dispară. în sfârşit, dădusem peste ceva concret, palpabil. Kuhlman l-a rugat pe unul dintre membrii corului să-i cânte melodia ei preferată, «El m-a atins». Era exact ceea ce aveam eu nevoie, m-am gândit atunci: să fiu atins în mod personal dc Dumnezeu. Kuhlman oferea împlinirea acelei promisiuni iar eu m-am agăţat de ea cu toată fiinţa mea.

„Trei săptămâni mai târziu, Kathryn Kuhlman se afla în statul vecin, aşa că am renunţat la ore şi am călătorit o jumătate de zi pentru a lua parte la una dintre întrunirile organizate de ea. Atmosfera era emoţionantă- sunete armonioase de orgă se înălţau din spatele platformei acompaniind murmurul oamenilor care se rugau cu voce tare, unii dintre ei în limbi ciudate, necunoscute mie; iar din când în când, cineva se ridica în picioare şi exclama cu exaltare: «Sunt vindecat!»

Unul dintre ei, un bărbat din Milwaukee, a produs asupra mea o impresie deosebită, deoarece fusese adus la întrunire pe o targă. Când acesta a păşit- da, a păşit- pe scenă, toţi cei de faţă am izbucnit în urale frenetice. Bărbatul ne-a spus că era medic de profesie, ceea ce m-a impresionat şi mai mult. Ne-a spus că avea cancer la plămâni şi că i se spusese că mai avea de trăit doar şase luni. Dar acum, în seara asta, credea că Dumnezeu îl vindecase. Era pentru prima dată când putea să umble după multe luni de zile. Se simţea extraordinar. Lăudat să fie Domnul!

„Mi-am notat, numele lui şi, la încheierea întrunirii, am ieşit clin sală aproape zburând. Nu avusesem niciodată parte de o dovadă atât de solidă în sprijinul credinţei mele. Căutările mele luaseră sfârşit; văzusem cu ochii mei semnele existenţei lui Dumnezeu, dovada puterii Lui, în persoanele acelea de pe scenă.

Dacă El săvârşise astfel de miracole în viaţa lor, cu siguranţă avea ceva minunat pus deoparte şi pentru mine.

„Îmi doream atât de mult să iau legătura cu omul credinţei pe care îl văzusem la întrunire, încât peste doar o săptămână am sunat la informaţii, în Milwaukee, şi am aflat numărul de telefon al doctorului. Am format numărul şi mi-a răspuns o femeie. „Aş putea să vorbesc cu dr. S- ?», am întrebat eu.

„La celălalt capăt, al firului s-a lăsat tăcerea. «Cine sunteţi?», m-a întrebat femeia, după un moment prelung de tăcere. M-am gândit ca reticenţa ei se datora numeroaselor apeluri pe care le primea doctorul de la pacienţi, sau ceva de genul ăsta. M-am prezentat şi i-am spus că îl apreciam mult pe dr. S- şi că voiam să stau de vorbă cu el de când îl văzusem la întrunirea condusă de Kathryn Kuhlman. I-am mai spus că fusesem profund mişcat de povestea lui.

A urmat un alt moment de tăcere. Apoi femeia mi-a vorbit, cu o voce ştearsă, poticnindu-se parcă la fiecare cuvânt. «Soţul... meu... a... murit.» O singură propoziţie, doar atât. după care a închis telefonul.

N-am cuvinte să-ţi spun cât de tare m-a lovit această veste. Am fost devas tat. Am intrat clătinându-mă în camera alăturată, unde se afla sora mea. «Richard, ce s-a întâmplat?», m-a întrebat ea. «Nu te simţi bine?»

Nu, nu mă simţeam bine deloc. Dar nu puteam vorbi despre asta. Am început să plâng. Mama şi sora mea au încercat să-mi smulgă o explicaţie. Dar ce puteam să le spun? Certitudinea de care îmi atârnasem întreaga viaţă pierise o dată cu aflarea acelei veşti. Flacăra care ţâşnise atât de strălucitoare şi arsese vie în inima mea vreme de o săptămână murise acum, asemenea unei stele căzătoare.

Richard privea absent în ceaşca de cafea. În restaurant muzica mexicană suna strident, punându-ne la grea încercare auzul. „Nu înţeleg prea bine", i-am spus. „Asta s-a întâmplat cu mult timp înainte să mergi la colegiu, să-ţi iei diploma în teologie şi să scrii cartea despre Iov."

„Da, dar atunci a început totul", m-a întrerupt el. „Tot ceea ce a urmat după aceea-colegiul, cartea despre Iov, grupul de studiu biblic- nu a fost decât o încercare disperată de a-mi dovedi mie însumi că telefonul acela nu avusese nici o însemnătate. Nu este nimeni acolo sus, Philip. Sau dacă, totuşi, Dumnezeu există, Se joacă cu noi. Oare de ce nu lasă o dată la o parte joaca şi să ni se arate?"

Apoi Richard a schimbat subiectul discuţiei şi până la sfârşitul prânzului am povestit despre lucrurile petrecute în decursul celor trei ani în care nu ne văzusem. Încerca să mă convingă că era fericit. Chiar dacă ceea ce-mi spunea în acest sens era cam forţat, adevărul este că părea mult mai mulţumit decât ultima dată când îl văzusem.

Spre final, pe când ne savuram amândoi desertul, Richard a adus vorba despre ultima noastră întâlnire, petrecută cu trei ani în urmă. „Probabil te-ai gândit că nu

sunt în toate minţile, după felul în care am năvălit în casa ta şi mi-am deşertat toată povestea vieţii în faţa ta, un om pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci."

„Nicidecum", i-am răspuns. ,,E ciudat însă că n-am reuşit nicicum să uit discuţia aceea. De fapt, revolta ta faţă de Dumnezeu m-a ajutat să-mi înţeleg mai bine propriile nemulţumiri."

I-am spus atunci despre cele trei întrebări care încolţiseră în mintea mea. Dupa ce i le-am explicat, l-am întrebat dacă ele oglindeau nemulţumirile sale la adresa lui Dumnezeu.

„Ştii bine, îndoielile mele erau undeva la nivelul sentimentelor- mă simţeam înşelat, ca şi cum Dumnezeu m-ar fi ademenit pe calea asta numai din dorinţa de a mă vedea prăbuşindu-mă. Dar să ştii că ai dreptate: dacă stau să mă gândesc mai bine, astea sunt întrebările din spatele sentimentelor mele. În mod cert, Dumnezeu a fost nedrept. Şi întotdeauna mi s-a părul că Se ascunde de mine şi tace. Da, aşa este. Chiar aşa!", a spus el.

„De ce refuză Dumnezeu să ne răspundă la aceste întrebări?" Richard vorbea tare şi gesticula aprins, ca un politician-sau ca un evanghelist. Din fericire, restaurantul se golise. „O, dacă Dumnezeu mi-ar răspunde la întrebările astea-măcar la una dintre ele. Dacă ar vorbi pentru o singură dată cu voce tare, aşa încât să-l audă toală lumea, aş crede în El. Probabil că toată lumea ar crede. Atunci de ce nu vorbeşte cu glas tare?"

C a p i t o l u l 4

C e - a r f i d a c a

Dacă", spusese Richard. Dacă Dumnezeu ar îndepărta cauza pentru care sunt

puse cele trei întrebări, credinţa ar înflori pretutindeni, ca florile primăvara, nu-i aşa?

În anul în care m-am întâlnit cu Richard la restaurantul mexican, tocmai studiam cărţile Exodul şi Numeri. Cu toate că întrebările Iui Richard conti nuau să mă frământe, mi-a luat ceva timp până să observ o paralelă ciudată. Într-o zi mi-a sărit în ochi: Exodul prezenta o lume întocmai aşa cum o visa Richard! Ni-L înfăţişa pe Dumnezeu apărând aproape zi de zi în istoria omenirii, acţionând cu o

justeţe ireproşabilă şi vorbindu-le oamenilor pe înţelesul lor. Şi li S-a arătat cât se poate de vizibil.

Contrastul dintre vremurile acelea trăite de israeliţi şi zilele noastre, ale secolului douăzeci şi unu, m-a determinat să observ cum conduce Dumnezeu lumea, iar asta m-a adus înapoi la cele trei întrebări. Dacă Dumnezeu are puterea de a acţiona cu dreptate, de a vorbi cu voce tare şi de a se arăta oamenilor, de ce refuză sâ intervină în ziua de azi? Poate că relatările despre israeliţii aflaţi în pribegie conţin cheia care dezleagă misterul.

Întrebare: Este Dumnezeu nedrept ? De ce nu-i pedepseşte El consecvent pe cei răi şi nu-i răsplăteşte pe cei buni ? De ce se abat nenorociri atât asupra celor buni, cât şi asupra celor răi?

Închipuiţi-vă o lume concepută în aşa fel încât să nu fim supuşi decât unei suferinţe uşoare 1a fiecare păcat şi să simţim o brumă dc plăcere la fiecare act de virtute. Închipuiţi-vă o lume în care orice doctrină eretică ar atrage după sine un fulger năpraznic, în timp ce fiecare repetare a Crezului apostolic ar stimula în creierul nostru secreţia dc endorfine, hormonii plăcerii.

Vechiul Testament ne vorbeşte tocmai despre un astfel de experiment, foarte asemănător cu metoda „modificării comportamentale" datorită mecanismului de condiţionare pe care îl implică: legământul încheiat de Dumnezeu cu israelitii. În Deşertul Sinai, Dumnezeu a hotărât să-şi răsplătească şi să-şi pedepsească poporul pe baza unor legi stricte şi imparţiale. A semnat legământul cu mâna Sa, pretinzându-le israeliţilor un singur lucru: sâ nu se abată de la legile Lui. L-a pus apoi pe Moise să le facă oamenilor cunoscute clauzele legământului:

Urmările ascultăriiProsperitatea cetăţilor şi satelor lor

Fertilitatea femeilor, a bărbaţilor şi a animalelor

Recolte îmbelşugate

Condiţii meteorologice prielnice

Garanţia victoriilor în războaie Imunitate la boliUrmările neascultării

Violenţă, fărădelegi şi sărăcie pretutindeni

Infertililatea oamenilor şi a animalelor

Recolte sărace, distruse de lăcuste şi viermi

Arşiţă, secetă şi recolte distruse dc dăunători şi ciuperci

Căderea sub dominaţia altor popoare

Febră şi inflamaţii; nebunie, orbire, tulburarea minţii Moise le-a spus că, dacă vor fi ascultători. Dumnezeu le „va da întâietate

asupra tuturor neamurilor de pe pământ" şi totdeauna vor fi „cap, nu coadă..." Aşadar, israeliţilor li se promitea că vor fi feriţi de orice suferinţă şi dezamăgire. în schimb, dacă vor nesocoti poruncile Domnului, vor „fi de pomină, de batjocură şi de rîs, printre toate popoarele" la care îi va duce Domnul... „Pentru că", citim în cartea Exod, „în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujii Domnului Dumnezeului tău cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate, vrăjmaşilor tăi, pe care Domnul îi va trimite împotriva ta".

Am citit mai departe, studiind cu atenţie cărţile losua şi Judecători, pentru a vedea care au fost urmările acestui legământ bazat pe un sistem „drept" de recompense şi pedepse. În mai puţin de cincizeci de ani poporul evreu a ajuns la o stare de totală anarhie. De aici încolo, cea mai mare parte a Vechiului Testament ne relatează o istorie sumbră, a împlinirii blestemelor prezise- nu a binecuvântărilor promise. În ciuda avantajelor colosale de care s-ar fi bucurat prin respectarea legământului, evreii n-au ascultat de Dumnezeu şi nu I-au împlinit poruncile.

Mult timp după aceea, cercetând acea perioadă a istoriei, autorii Noului Testament nu au aderat la vechiul legământ ca la un model desăvârşit de dreptate şi consecvenţă a relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Ei doar au afirmat că Vechiul legământ este o lecţie obiectuală menită a demonstra neputinţa oamenilor de a respecta condiţiile puse de Dumnezeu. Astfel, în ochii lor a devenit evident faptul că era nevoie de un nou legământ („testament") cu Dumnezeu, şi anume de unul bazat pe iertarea şi harul Său. Tocmai din acest motiv s-a născut „Noul Testament".

Întrebare: Tace Dumnezeu? Dacă El este atât de interesat ca noi sa împlinim voia Sa, de ce nu-şi dezvăluie această voie cu mai multă claritate ?

Astăzi există mulţi oameni care susţin că aud vocea lui Dumnezeu. Unii sunt nebuni, cum a fost, bunăoară, cel care, la „porunca lui Dumnezeu", s-a năpustit sălbatic asupra Pielei lui Michelangelo înarmat cu un ciocan, sau cel care l-a împuşcat pe preşedintele Americii, pretinzând că Dumnezeu i-a cerut s-o facă. Alţii, deşi sinceri, s-au lăsat greşit îndrumaţi, cum este, de pildă, cazul celor şase bărbaţi care i-au mărturisit scriitoarei Joni Eareckson că Dumnezeu le-a poruncit să se însoare cu ea. Există însă şi unii care par a fi urmaşi autentici ai profeţilor şi apostolilor, rolul lor fiind acela de a face cunoscut cuvântul Iui Dumnezeu poporului Său. Aşa stând lucrurile, cum putem noi şti fără nici o îndoială că ceea ce auzim vine cu adevărat de la Dumnezeu?

Pe parcursul studiului am descoperit că atunci când evreii şi-au aşezat corturile în Sinai, Dumnezeu Şi-a simplificat metoda prin care îşi îndruma poporul. Oare azi va trebui să ne strângem corturile şi să plecăm mai departe, sau mai rămânem aici? Israelitul dornic de a afla răspunsul nu trebuia decât să arunce o privire la norul de deasupra Cortului întâlnirii. Dacă norul începea să se mişte însemna că Dumnezeu cerea poporului Său să plece. Dacă norul stătea pe loc, însemna că şi ei trebuiau să stea pe loc. (Voia lui Dumnezeu putea fi cercetată în permanenţă, zi şi noapte, căci în timpul nopţii norul strălucea ca un stâlp de foc.)

Dumnezeu a mai stabilit şi alte metode, cum era aruncarea sorţilor sau Urim şi Tumim, pentru a comunica direct voia Sa, dar de cele mai multe ori lucrul respectiv era prestabilit. El le-a comunicat israeliţilor voia Sa sub forma unui set de reguli, codificate într-un număr de 613 legi care acopereau toată gama de acţiuni umane, începând de la omucidere şi până la fierberea unui ied în laptele mamei sale. În acele vremuri, oamenii nu se puteau plânge că nu aveau parte de instrucţiuni clare.

Se pare însă că această exprimare clară şi directă a voii lui Dumnezeu nu a avut puterea de a-i face pe oameni mai ascultători. „Nu vă suiţi (împotriva amoriţilor), le-a spus Dumnezeu, „căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Nu căutaţi să fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri." Fără să stea pe gânduri, israeliţii s-au ridicat împotriva amoriţilor şi au fost învinşi de aceştia. Ei au pornit la luptă când li s-a spus să stea pe loc, au fugit înspăimântaţi când li s-a spus să lupte, au declarat război când li s-a spus să încheie pace şi au încheiat pace când li s-a spus să pornească la război. A inventa noi şi noi modalităţi de încălcare a celor 613 legi devenise un mijloc de distracţie la nivel naţional. Instrucţiunile clare ale lui Dumnezeu au ajuns să fie un afront tot atât de mare pentru evrei în cursul istorici ca o profeţie falsă pentru credincioşii din contemporaneitate.

De asemenea, am observat un tipar grăitor în relatările Vechiului Testament: descoperirea clară a voii lui Dumnezeu a avut un efect de regresic a credinţei israeliţilor. De ce să-L mai caute pe Dumnezeu din moment ce Bl li Se revelase cu atâta claritate? De ce să umble prin credinţă, când Dumnezeu le garanta binecuvântările Sale? De ce să se căznească să facă alegeri corecte, când Dumnezeu rezolvase deja această dilemă? Pe scurt, de ce să acţioneze ca nişte oameni maturi, când puteau să se poarte ca nişte copii? Şi asta au şi făcu t, s-au purtat ca nişte copii, răzvrătindu-se împotriva conducătorilor lor, încălcând regulile stricte pentru recoltarea manei şi cârtind ori de câte ori duceau lipsă de hrană sau de apă.

În urma studierii istoriei israeliţilor am început să mă îndoiesc de eficienţa unei îndrumări clare ca lumina zilei. Poate că o astfel de claritate a ajutai întrucâtva -

poate a ajutat, de pildă, poporul proaspăt eliberat din robie să traverseze deşertul- dar se pare că nu a stimulat creşterea lor spirituală. De fapt, în cazul israeliţilor, aproape a eliminat credinţa; îndrumarea directă le-a anulat libertatea, întrucât orice alegere reprezenta o chestiune de ascultare, nicidecum de credinţă. În cei patruzeci de ani cât au rătăcit prin deşert, israeliţii s-au dovedit a fi atât de neascultători încât Dumnezeu S-a văzut nevoit să o ia de la capăt, cu o nouă generaţie.

Întrebare: Se ascunde Dumnezeu? De ce nu Se arată din când în când într- un mod cât mai vizibil care să spulbere orice îndoială o data pentru totdeauna ? Ceea ce voiau cosmonautul rus, care L-a căutat pe Dumnezeu în vidul întunecat de dincolo de hubloul navei lui spaţiale, şi Richard. prietenul meu, singur în camera lui la ora două dimineaţa, era aceeaşi dorinţă mistuitoare (pentru cei care se simt mistuiţi sub povara ei) a epocii în care trăim. Ne dorim o dovadă, un semn, o apariţie, vrem să-L vedem cu ochii noştri pe Dumnezeul despre care am auzit doar vorbindu-se.

Dar lucrul acesta după care tânjim s-a petrecut la un moment dat. A existat o vreme când Dumnezeu S-a arătat „în persoană44 şi i-a îngăduit unui om să vorbească cu El faţă în faţă, aşa cum i-ar fi vorbit unui prieten. Dumnezeu şi Moise se întâlneau faţă în faţă, într-un cort aflat la marginea taberei israeliţilor. Întâlnirea nu avea loc în secret. Ori de câte ori Moise intra în Cortul întâlnirii ca să vorbească cu Dumnezeu, tot poporul întorcea capul ca să privească într-acolo. Un stâlp de nor, semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu, bloca intrarea în cort. Nimeni, în afară de Moise, nu şlia ce se petrece înăuntru; nimeni nu dorea să ştie. Isracliţii învăţaseră să stea deoparte. „Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta", i-au spus ei lui Moise, „dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, casă nu murim". După fiecare întâlnire cu Dumnezeu, Moise ieşea din cort cu faţa deosebit de strălucitoare, asemenea unui extraterestru, încât oamenii îşi fereau privirea până când Moise îşi acoperea faţa cu un văl.

În vremurile acelea nu existau atei. Nici un evreu nu se putea plânge că Dumnezeu, pe care îl căutase o viaţă întreagă, nu i se arătase. Cu toţii vedeau dovada vie a prezenţei lui Dumnezeu la uşa Cortului întâlnirii sau în norul gros ce învăluia Muntele Sinai. Scepticul nu trebuia decât să se caţere pe muntele care se cutremura şi să întindă mâna să-L atingă, iar îndoielile lui ar fi fost spulberate înainte chiar de a întinde mâna.

Cu toate acestea însă, faptele petrecute atunci au reprezentat o sfidare la adresa credinţei. De îndată ce Moise a urcat pe muntele sacru, trecând dincolo de norul gros cu tunete şi fulgere care nu lăsau loc nici unui dubiu cu privire la prezenţa lui Dumnezeu, oamenii aceia care supravieţuiseră celor zece plăgi din Egipt, care trecuseră Marea Roşie pe uscat, care văzuseră cu ochii lor cum s-a despicat stânca şi cum din ea a ţâşnii apă proaspătă de băut, care tocmai se hrăniseră cu mana

căzută din cer în mod miraculos-tocmai aceşti oameni au devenit nerăbdători, plictisiţi, răzvrătiţi şi geloşi, uitându-L cu totul pe Dumnezeul lor. Când Moise a coborât de pe munte, ei dansau ca păgânii în jurul unui viţel de aur.

Dumnezeu nu S-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu israeliţii; ei au avut parte de toate dovezile pe care şi le-ar fi putut dori. Dar, in mod paradoxal-nu îmi venea să cred ceea ce citeam- revelarea atât de clară şi directă a lui Dumnezeu, a produs un efect contrar celui aşteptat. Israeliţii nu l-au răspuns cu dragoste şi adoraţie, ci cu o atitudine dc teamă şi răzvrătire făţişă. Prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu nu a ajutat deloc la creşterea credinţei lor.

Am concretizat dezamăgirile pricinuite de Dumnezeu lui Richard sub forma a trei întrebări. Dar în urma lecturării cărţilor Exodul şi Numeri am ajuns la concluzia că soluţionarea rapidă a acestor întrebări nu garantează rezolvarea problemei de fond, şi anume chestiunea dezamăgirii produse de Dumnezeu. Israeliţii, în ciuda faptului că au văzut lumina clară, directă a prezenţei lui Dumnezeu, au fost cei mai nestatornici oameni care au existat vreodată. De zece ori s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în pribegia lor pe câmpiile neumblate ale Sinaiului. Ajunşi la hotarele ţării promise, în pofida bogăţiei care se desfăşura în faţa ochilor lor, au continuat să deplângă „vremurile bune de altădată", ale sclaviei lor egiptene.

Această realitate amară ne oferă un răspuns la întrebarea de ce nu inter vine Dumnezeu în mod direct în zilele noastre. Unii creştini aspiră la o lume plină de miracole şi alte semne spectaculoase ale prezenţei lui Dumnezeu. Am auzit multe predici nostalgicc pe tema despărţirii Mării Roşii, a celor zece plăgi sau a manei care cădea zilnic din cer în deşert, rostite de parcă vorbi torul ar fi jindui după dezlănţuirea în prezent a puterilor lui Dumnezeu. Însă, urmărirea punct cu punct a traseului pe care l-au urmat evreii prin deşert ar trebui să ne pună pe gânduri. Oare o explozie de miracole ar fi într-adevăr dc natură să sporească credinţa oamenilor? Dacă da, atunci în orice caz nu ar fi acea credinţă pe care o doreşte Dumnezeu. Israeliţii ne-au demonstrat că semnele supranaturale ne creează, cu certitudine, o dependenţă de miracol în sine, nu de Dumnezeu.

Este adevărat, israeliţii erau un popor primitiv, proaspăt eliberat din sclavie. Însă relatările Bibliei ne dezvăluie o trăsătură care ne este cum nu se poate mai familiară tuturor. Israeliţii erau înclinaţi să se comporte, după cum spune Frederick Buechner, „de o manieră normală dusă la extrem".

Studierea istoriei poporului evreu m-a surprins şi m-a derulat în egală măsură: m-a surprins să văd cât de puţin a contat pentru oameni faptul că trei dintre motivele esenţiale pentru care oamenii se simt dezamăgiţi de Dumnezeu -că e nedrept, că tace şi că Se ascunde- erau inexistente pe vremea aceea; m-au derutat întrebările care au încolţii în mintea mea în ce priveşte modul în care Dumnezeu

lucrează în lume. Să Se fi schimbat Dumnezeu? Să fi bătut în retragere?Când Richard se afla în sufrageria mea şi mi se confesa pentru prima dată, ia

un moment dat şi-a ridicat brusc privirea spre tavan şi a spus pe un ton violent: „Dumnezeu habar n-are ce DRACU face în lumea asta!" Ce face Dumnezeu? Care o fi scopul acestui experiment numit omenire? La urma urmelor, ce vrea de la noi şi la ce să ne aşteptăm din partea Lui?

Cum ar putea Dumnezeu să Se reveleze într-un mod în care să nu lase nici o urmă de îndoială, şi să nu mă distrugă? Căci dacă nu rămâne loc pentru îndoială, nu rămâne loc nici pentru mine.

FREDERICK BlJECHNIiR

Referinţe biblice: Dcutcronom 9, 7, 28; Romani 3; Galateni 3; Exodul 28, 40; Deuteronom 1-2; Exodul 19-20, 32-33; Dcutcronom I.C a p i t o l u l 5

S u r s a d e z a m ă g i r i l o r

Vreme de două săptămâni, m-am refugiat într-o cabană în Colorado, pentru a

analiza cele trei întrebări ale lui Richard în lumina lucrurilor pe care le citisem în Vechiul Testament. Deşi luasem cu mine un geamantan plin cu cărţi de studiat, pe toată durata şederii mele nu am deschis decât Biblia.

Am început cu Gcncsa încă din prima seară, la capătul unei zile în care ninsese din abundenţa. Era o atmosferă perfectă pen:ru a citi despre istoria creaţiei. Când şi când norii se împrăştiau, oferindu-mi spectacolul unui asfinţit strălucitor, printre piscurile munţilor învăluiţi de norii pufoşi, asemenea unor bucăţi de vată roz şi diafană. La căderea întunericului norii s-au îngrămădit din nou pe cer şi a început să ningă viscolit.

Am citit Biblia cu atenţie, metodic, din scoarţă-n scoarţă. Când am ajuns la

Deuteronom, zăpada acoperise primele trepte ale scării din faţa cabanei; când am pătruns în cărţile Profeţilor, ajunsese deja în dreptul cutiei poştale; în fine, după ce am terminat Apocalipsa m-am văzut nevoit sâ chem o maşină de deszăpezire ca să degajeze aleea din faţa garajului. Se aşternuse un strat de zăpadă mai gros de un metru şi jumătate pe parcursul celor două săptămâni, cât stătusem ascuns în cuibuşorul meu, citind Biblia şi privind din când în când pe fereastră la brazii îmbrăcaţi în veşminte de zahăr.

Brusc m-a străfulgerat gândul că este posibil ca imaginea pe care ne-am format-o noi despre Dumnezeu să difere într-o bună măsură de cea reală, prezentată în Biblie. Cum este El în realitate? La biserică şi la colegiul creştin fusesem învăţat să-L văd pe Dumnezeu ca pe un duh invizibil şi imuabil, înzestrat cu atribute ca omnipotenţa, omniscienţa şi impasibilitatea (adică incapabil de a trăi emoţii). Aceste doctrine, care sunt menite a ne ajuta să înţelegem mai bine gândirea lui Dumnezeu, se regăsesc în Biblie, dar sunt ascunse în profunzime.Citind Biblia pur şi simplu, am descoperit o Persoană reală, nu doar un abur vag, nedefinit. O persoană unică, distinctă şi plină de culoare, la fel ca oricare alta. Dumnezeu trăieşte emoţii profunde: bucurie, frustrare, mânie. în cărţile profeţilor am văzut că El plânge şi Se lânguieşte de durere, asemânându-Se pe Sine însuşi cu o femeie aliată în durerile naşterii: „...voi striga ca o femeie în durerile naşterii, voi gâfâi şi voi răsufla." De nenumărate ori, Dumnezeu Se arată consternat de purtarea oamenilor. Când israeliţii ajung să-şi sacrifice pruncii, El este de-a dreptul şocat de lucrul acesta, pe care-şi aici vorbeşte Dumnezeul Omniscient despre Sine- „nu-I poruncisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte". El explică necesitatea pedepsei întrebând cu asprime: „...cum aş putea să mă port altfel...?" Da, ştiu, termenul de „antropomorfism" ar trebui să justifice atribuirea unor astfel de însuşiri, tipic umane, lui Dumnezeu. Dar sunt convins că imaginile pe care Dumnezeu le-a „împrumutat" din experienţa umană au rolul de a indica spre un adevăr mult mai profund.

Citind Biblia în cuibuşorul meu, ferit de frigul iernii, am rămas uimit dc felul în care Dumnezeu pare a Se lăsa afectat de purtarea oamenilor. Nu mă aşteptam la atâta bucurie şi durere-într-un cuvânt, ia atâta pasiune-din partea Dumnezeului universului. Cu atâtea studii şi comentarii „despre" Dumnezeu, in încercarea de a-L îmblânzi şi de a-L reduce la nivelul unor noţiuni şi concepte care ar putea fi clasificate în ordine alfabetică, mi-am dat seama că mi-a scăpat forţa şi pasiunea relaţiei pe care Dumnezeu Şi-o doreşte mai presus de orice. Oamenii care au fost cei mai apropiaţi de Dumnezeu- Avraam, Moise, David, Isaia, Ieremia- L-au tratat cu o surprinzătoare familiaritate. Îi vorbeau de parcă El ar fi şezut pe un scaun, lângă ei, aşa cum i-ar fi vorbit unui psiholog, şefului de la birou, unui părinte sau fiinţei iubite. Îl tratau ca pe o persoană.

Timpul petrecut în cabana din Colorado m-a făcut să văd Într-o lumină nouă întrebările lui Richard referitoare la dezamăgirile produse de Dumnezeu. Aceste întrebări nu sunt nişte jocuri de puzzle ce aşteaptă să fie rezolvate, cum se întâmplă în matematică, informatică şi chiar şi în filozofie. Mai degrabă, ele reprezintă probleme de relaţie între oameni şi un Dumnezeu care îşi doreşte din toată inima să ne iubească şi să fie, la rândul Lui, iubit de noi.

În timpul celor două săptămâni de autoizolare am vorbit cu foarte puţine persoane. În cea mai mare pane a timpului am stat înăuntru, în cabana încon jurată de nămeţi şi am citit. Poate că tocmai starea aceea de izolare, singurătatea în care mă aflam, m-a ajutat să ajung la concluzia la care am ajuns: întotdeauna luasem în considerare doar punctul de vedere uman. Am acasă rafturi ticsite cu cărţi privitoare la dilema existenţială a omului. Unele sunt amuzante, altele tulburătoare, ironice sau profund filozofice, clar toate exprimă, în esenţă, aceeaşi idee: „Iată ce înseamnă să fii om." Cei care au fost dezamăgiţi de Dumnezeu, într-un fel sau altul, se concentrează asupra punctului de vedere uman. Când întrebăm: „De ce este Dumnezeu nedrept? De ce tace? De ce Se ascunde?", ceea ce întrebăm de fapt este: „De ce este Dumnezeu nedrept cu mine! De ce nu-mi vorbeşte mie şi „De ce se ascunde de mine?"

Am încercat să las la o parte întrebările existenţiale care mă preocupau, dezamăgirile mele personale şi să mă concentrez în schimb asupra perspec tivei lui Dumnezeu. în primul rând, de ce o fi căutând El să stabilească o relaţie cu oamenii? Ce aşteaptă de la noi şi ce se interpune în calea împlinirii acestor aşteptări? Am luat Biblia din nou, încercând să ascult Cuvântul lui Dumnezeu ca şi când atunci l-aş fi auzit pentru prima oară. El îşi vorbeşte Sie însuşi şi mi-am dat seama că nu prea I-am dat atenţie. Am fost mult prea preocupat de propriile mele sentimente pentru a mai putea fi atent la sentimentele Lui.

M-am întors din Colorado având în minte o imagine a lui Dumnezeu total diferită de cea dinainte. După ce am studiat Biblia timp de două săptămâni, am ajuns la concluzia că lui Dumnezeu nu prea li pasă de studiile şi analizele noastre. Ceea ce îşi doreşte El este să-L iubim. Acest mesaj se desprinde aproape de pe fiecare pagină a Cuvântului Său. M-am întors acasă încredinţat că trebuie să cercetez relaţia dintre Dumnezeul plin de pasiune -flămând după dragostea copiilor Săi- şi oamenii înşişi. Toate sentimentele de dezamăgire provocate de Dumnezeu izvorăsc din ruperea acestei relaţii. Prin urmare, m-am hotărât să caut răspunsul la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată până atunci: „Ce simte Dumnezeu?"

Motivul pentru care majoritatea oamenilor se tem de Dumnezeu, şi în străfundul inimii chiar II detestă, este acela că ei nu cred în inima Lui, şi îşi închipuie că El are numai creier, ca un ceas mecanic. HERMAN MELVILLE Referinţe biblice: Isaia 42;

leremia 19, 9; leremia 7:31; lercmia 9:7.

P A R T E A A D O U A

L e g a r e a u n e i r e l a ţ i i : T a t ă lC a p i t o l u l 6

R i s c u r i l e c r e a ţ i e i

Există un singur punct de pornire, dacă vrem să înţelegem ce simte Dumnezeu:

momentul creaţiei. De multe ori lecturăm rapid capitolul 1 din cartea Genesa, de parcă ar fi o simplă prefaţă, grăbindu-ne să ajungem la marea „ruptură" din capitolul 3 sau preferând să ne concentrăm asupra controverselor actuale asupra procedeului folosit de Dumnezeu în creaţie. Dar primul capitol din Geneza nu pomeneşte nimic despre acest procedeu şi nici despre tragedia care urmează. El vorbeşte despre prima schiţă a universului, despre crearea primelor elemente ale lumii în care trăim -soarele şi stelele, oceanele şi plantele, peştii şi animalele, bărbatul şi femeia-, precum şi despre aprecierile lui Dumnezeu la adresa fiecăruia dintre ele.

„Dumnezeu a văzut ca lucrul acesta era bun"- de cinci ori aceste cuvinte răsună cadenţat, asemenea bătăilor unei tobe. Iar când lucrarea de creaţie s-a încheiat, „Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune". Alte pasaje din Biblie evocă de o manieră mult mai entuziasta momentele începutu lui. „...stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie", îi spune Dumnezeu lui Iov, mândru de lucrarea Sa. Proverbele amplifică măreţia acelor clipe: „Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor."

Iată creaţia, aşa cum a perceput-o Dumnezeu-de atunci încoace fiecare artist a resimţit ecoul acelor fiori, a fost incercat de aceeaşi vibrare interioară, precum maestrul care îşi contemplă lucrarea şi exclamă: „Foarte bine", precum solistul incapabil să-şi stăpânească zâmbetul de mulţumire atunci când publicul se ridică în

picioare şi îl aplaudă, precum copilaşul încântat de forma obţinută prin lipirea beţişoarelor de îngheţată.

Loren Eiseiey, antropolog şi eseist, povesteşte despre ziua când a simţit pe propria-i piele bucuria creaţiei. Aflat la o vârsta înaintată, se plimba într-o zi pe o plajă pustie când a începui să plouă mărunt, aşa că şi-a găsit adăpost sub prora unei ambarcaţiuni părăsite, după care a aţipit numaidecât. Când s-a trezit, în faţa ochilor săi stătea un pui de vulpe, care îşi ciulea urechile drăgălaşe şi îl cerceta plin de curiozitate. Era încă prea mic pentru a şti ce-i frica. Cei doi. distinsul naturalist şi puiul de vulpe, se fixau curioşi unul pe altul, la umbra ambarcaţiunii. După câteva clipe micuţa vulpe, cu o privire jucăuşă şi veselă, şi-a vârât botul într-o grămadă de oase de pui din apropiere, a scos unul şi l-a înhăţat cu dinţii. Instinctiv, Eiseiey s-a aplecat şi a apucat de capătul celălalt al osului, şi aşa a început joaca.

Loren Eiseiey: „S-a tot spus că, oricât s-ar strădui, omul nu poate să-şi imagineze cum s-au petrecut lucrurile la începutul universului. El poate să observe universul până într-un punct îndepărtat al acestuia, să supună cercetării natura doar în starea ei actuală, de distrugere. Şi totuşi, aveam în faţa mea o vulpe mică şi nevinovată, privindu-mă curioasă din mijlocul unei grămezi de oase şi invitându-mă să mă joc cu ea. Universul întreg părea că vrea să-şi descopere chipul într-o manieră care întrecea orice imaginaţie, printr-un chip atât de mic, încât lui însuşi îi venea să râdă. Demnitatea omenească nu-şi avea locul în momentul acela.

„O clipă am simţit că universul era la dispoziţia mea pentru simplul fapt că stăteam ghemuit şi mă jucam cu puiul de vulpe, disputându-ne posesia osului de pui." A fost „cel mai grozav şi mai însemnat lucru pe care l-am realizat vreodată", avea să conchidă el mai târziu, pentru că în clipele acelea a reuşit să capteze o fărâmă din începuturile universului, o licărire a originii tuturor lucrurilor care ne înconjoară. „Într-adevăr, pot să spun că, pentru o clipă, am văzut universul prin ochii unui copil, un univers mic şi jucăuş."1

În pofida pustietăţii cutremurătoare a universului, în pofida suferinţei care bântuie astăzi pretutindeni, se mai simte şi acum ceva din parfumul ancestral al vremurilor de început descrise în Genesa 1. L-am simţit şi eu, când imediat după ce am luat o curbă pe şosea am văzut pentru prima dală Yosemite Valley întinzandu-se în faţa ochilor mei, cu cascadele sale strălucitoare rostogolindu-se de pe stâncile de granit, acoperite cu zăpadă; când pe o mică peninsulă ce străpunge apele lacului Ontario poposiseră cinci milioane de fluturi migratori, iar aripile lor fragile îmbrăcau toţi copacii într-o lumină portocalie, translucidă, ce părea că pâlpâie fără încetare: când la Grădina Zoologică din Lincoln Park, în Chicago, care este populată de o largă varietate de animale- gorilă, ardvark, sau hipopotam, toate înmulţindu-se în captivitate -viaţa ţâşneşte plină de neastâmpăr şi dornică de joacă.

Eiseiey are dreptate: în inima universului a încolţit un zâmbet, un licăr de

bucurie rămas din vremea creaţiei. Noua mamă care îşi ţine copilul în braţe, copilul ei, lipit de pieptul său pentru prima oară, ştie despre ce vorbesc. Acelaşi sentiment L-a animat pe Dumnezeu când S-a uitat la tot ceea ce făcuse şi S-a declarat mulţumit. Chiar la început, la începutul începuturilor, nu a exis tat dezamăgire. Doar bucurie.

Adam şi EvaCapitolul 1 din Geneza însă nu ne relatează întreaga istorie a creaţiei. Pentru a

înţelege ceea ce urmează trebuie să încercăm să ne imaginăm.Orice creator, începând de la copilul care se joacă cu plastilină până la cel de

talia lui Michelangelo, ştie că actul creaţiei implică o doză de autolimitare. Este adevărat, creezi ceva ce nu a existat până la momentul creaţiei, dar asta cu preţul eliminării tuturor celorlalte opţiuni. Dacă lipeşti o trompă de plastilină pe faţa elefantului, e clar că aceasta nu mai poate fi lipită altundeva, în spate sau pe părţile laterale ale elefantului. Dacă iei un creion şi începi să desenezi, din acel moment eşti limitat la alb şi negru; ai eliminat varianta în culori.

Nici un artist, oricât de mare ar fi, nu scapă de această limitare. Michelangelo a fost conştient de faptul că oricât de puternică este iluzia realităţii picturilor sale, nici o vopsea din lume nu l-ar fi putut ajuta să confere tavanului Capelei Sixtine aspectul tridimensional caracteristic sculpturilor sale. Când a decis că va picta în ulei pe tencuială, s-a limitat la acest material de lucru.

În timpul creaţiei, Dumnezeu a inventat primul mijloc de comunicare, che mând la viaţă ceea ce până atunci existase doar în imaginaţia Sa, şi fiecare alegere liberă era însoţită de limitarea aferentă. El a ales să creeze o lume definită în timp şi spaţiu, un „material" caracterizat de restricţii specifice: mai întâi se întâmplă A, apoi B, apoi C. Dumnezeu, care este capabil să vadă viitorul, trecutul şi prezentul, toate în acelaşi timp, a stabilit curgerea timpului, aşa cum un artist îşi alege pânza şi şevaletul, iar alegerea Lui a condus la anumite limite sub imperiul cărora suntem nevoiţi să trăim de atunci încoace. (învăţaţii hasidici au un cuvânt minunat pentru autolimitarea lui Dumnezeu: zimsum.)

„Şi Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare.»" În spatele acestei propoziţii simple se îngrămădesc mii de decizii: peştii vor avea branhii, nu plămâni; solzi, nu blană: aripioare în loc de picioare şi sânge în loc de sevă. La fiecare pas Dumnezeul creaţiei a trebuit să facă o anumită alegere, eliminând celelalte alternative.

Geneza ne relatează deciziile finale ale lui Dumnezeu şi apoi se opreşte, revine şi reia povestirea mai în amănunt. În cea de-a şasea zi a creaţiei au fost aduşi la viaţă bărbatul şi femeia, două fiinţe diferite de toate celelalte de până atunci.

Dumnezeu i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, din dorinţa de a regăsi în fiinţa lor ceva din propria Lui fiinţă. Erau asemenea unei oglinzi, menite a-I reflecta chipul.

Însă Adam şi Eva mai aveau o trăsătură distinctivă: erau singurii, dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, înzestraţi cu capacitatea morală de a se răzvrăti împotriva Creatorului lor. Sculpturile aveau puterea de a scuipa pe sculptorul lor; personajele piesei puteau să rescrie firul istorisirii. Într-un cuvânt, erau liberi să aleagă.

„Omul este riscul lui Dumnezeu", a spus cândva un teolog. Soren Kierkegaard, un alt teolog, spunea şi el: „Dumnezeu S-a limitat pe Sine, ca să spunem aşa, prin propria Sa decizie." Aproape tot ceea ce susţin teologii în legătură cu libertatea omului esle, într-un fel, corect, şi într-un fel, greşii. Cum poate Dumnezeu, în suveranitatea Sa, să-Şi asume riscuri sau să Se limiteze pe Sine însuşi? Cu toate acestea, crearea bărbatului şi a femeii reprezintă, într-un mod surprinzător, un gest de autolimitare.

Observaţi interpretarea fantezistă atribuită actului creaţiei de către William Irvvin Thompson încercaţi să vi-L închipuiţi pc Dumnezeu în Cer, înconjurat de suite întregi de îngeri care I se închină şi Ii cântă fără încetare osanale... „Dacă aş crea un univers perfect, aş şti de la început cum ar decurge totul. în perfecţiunea lui absolută, un astfel de univers s ar roti asemenea unei maşinării fără defecţiune şi nu s-ar abate niciodată de Ia voinţa Mea absolută." întrucât imaginaţia lui Dumnezeu este desăvârşită, El nu are nevoie să-şi creeze un astfel de univers, ci li este suficient doar să Şi-1 imagineze ca să-1 şi vadă deja în cele mai mici amănunte. Un asemenea univers nu ar fi fost prea interesant nici pentru om, nici pentru Dumnezeu, aşa că presupun că Divinitatea a mers cu gândul mai departe: „Oare ce-ar fi să creez un Univers care să fie complet liber, liber chiar şi faţa de voia Mea? Ce-ar fi dacă Mi-aş ascunde Divinitatea sub un văl, aşa încât să le dau fiinţelor create de Mine libertatea de a-şi trăi viaţa fără să fie copleşite de prezenţa Mea atotputernică? Oare Mă vor iubi acele fiinţe? Este posibil să fiu iubii de nişte fiinţe, fără ca acestea să fi fost programate să Mă iubească? Se poate ca ele să aleagă în mod liber să facă lucrul acesta? Îngerii Mei mă iubesc statornic, dar ei Mă pot vedea în permanenţă. Ce-ar fi dacă aş crea nişte fiinţe după chipul şi asemănarea Mea, a Creatorului lor, fiinţe care să fie înzestrate cu libertate de alegere? Însă, dacă aleg să introduc în univers libertatea de alegere, îmi asum riscul de a permite şi pătrunderea Răului în univers, căci libertatea deplină presupune şi libertatea de a se abate de la voia Mea. Hmm.. Dar ce-ar fi dacă aş rămâne într-o legătură permanentă cu acest univers dinamic şi le-aş permite şi fiinţelor create de Mine să participe mai departe, alături de Mine, la lucrarea de creaţie? Cum ar fi dacă, la fiecare intervenţie a Răului, aş răspunde cu o nesfârşită bunătate, bunătate care să învingă răul prin perseverenţă şi împotrivire în faţa fiecărei tentative a acestuia de a sufoca Binele? Mă vor iubi atunci aceste fiinţe noi, înzestrate cu libertate de

alegere, se vor alătura ele scopurilor Mele de a distruge Răul şi de a sădi Binele în locul lui, în crearea dc lucruri noi prin liber arbitru? Ce-ar fi dacă aş sta alături de ele în lumea lor limitată şi spaţială, o lume a suferinţei şi a răului? Ah, într-o lume cu adevărat liberă nici măcar Eu nu aş şti cum vor evolua lucrurile. Să îndrăznesc să-Mi asum un astfel de risc doar din dragoste?"2

Ce i-a determinat pe Adam şi pe Eva să se răzvrătească? Doar trăiau în Grădina Raiului şi, dacă ar fi avut cea mai mică nemulţumire, ar fi putut să discute despre asta cu Dumnezeu ca şi cu un prieten. In grădină exista însă un pom interzis, care purta un nume extrem dc ispititor: „pomul cunoştinţei binelui şi răului". Aparent, Dumnezeu le ascundea ceva. Ce secret se ascundea după acel nume? Şi cum aveau să afle dacă n-ar fi gustat din el? Adam şi Eva au făcut o alegere, propriul lor act „creator": au mâncat din fructul oprit, şi din acel moment lumea nu a mai fost niciodată la fel.

Capitolul 3 din Geneza ne descrie exact ce a simţit Dumnezeu când a aflat de neascultarea celor doi: amărăciune din cauza destrămării relaţiei de până atunci; mânie din cauza laşităţii lor; şi, în sfârşit, o emoţie care aduce în mod surprinzător a panică. „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedecăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci."

Actul de creaţie, deşi presupune libertate deplină, implică o doză de limitare. După cum aveau să afle şi Adam şi Eva foarte curând, răzvrătirea, care în aparenţă este tot libertate, implică şi ea o limitare. Prin propria lor alegere, ei s-au îndepărtat de Dumnezeu. Înainte se plimbau şi vorbeau cu Dumnezeu. Acum, când l-au auzit paşii, s-au ascuns printre pomii din grădină. Se produsese o ruptură adâncă, apropierea de Dumnezeu şi intimitatea cu El fuseseră distruse. Orice sentiment de dezamăgire pe care îl resimţim în relaţia noastră cu Dumnezeu nu este decât ecoul păcatului originar.

Probabil că noi nu suntem în stare, să conştientizăm problema, ca s-o numim aşa, care-şi are cauza în permisiunea acordată unor fiinţe cu voinţă finită de a coexista cu Omnipotenţa. În fiecare moment, lucrul acesta pare să implice un fel de „abdicare divină".

C. S. Lewis

1 Loren Eiseiey, The Star Thrower IFăuritorul de stele] 64-65'-William I. Thompson, The Time Fa!ting Bodi.es Take to Light [Când omul căzut se întoarce spre lumina] 24-25

Referinţe biblice: Iov 38: Proverbe 8; Genesa 1-3.

C a p i t o l u l 7

P ă r i n t e l e

După ce m-am întors din Colorado am citit şi recitit Genesa, cartea începuturilor

universului, încercând să descopăr în ea indicii privind planul lui Dumnezeu pentru lumea aceasta. În pofida acestui prim act de răzvrătire împotriva Sa, Dumnezeu nu a distrus creaţia mâinilor Lui. Genesa ne relatează istorisiri extraordinare despre continuarea relaţiei lui Dumnezeu cu umanitatea.

Dacă ar fi să reduc „tema" Genezei la o singură propoziţie, aş spune ceva de genul: Dumnezeu a învăţat să fie părinte.* Ruptura produsă în Grădina Edenului a schimbat lumea pentru totdeauna, distrugând intimitatea de care se bucuraseră Adam şi Eva în relaţia cu Dumnezeu. Ca un soi de „încălzire" înainte de debutul „marelui meci" al istoriei, omul şi Dumnezeu trebuiau să se obişnuiască unul cu celălalt. Oamenii au ales să încalce toate regulile, iar Dumnezeu a reacţionat prin aplicarea unor pedepse diferenţiate în funcţie de gravitatea abaterii. Oare ce simţea Dumnezeu? Ce simte părintele unui copil de doi anişori?

Nimeni nu-L poate acuza pe Dumnezeu că a ezitat să intervină în zilele acelea de început ale istoriei. El era un părinte grijuliu, aproape de copiii Săi. Când Adam a păcătuit. Dumnezeu 1-a chemat în faţa Lui şi i-a explicat că, din acel moment, întreaga creaţie va trebui să se adapteze alegerii făcute de el, de Adam. Chiar în generaţia următoare, în lume şi-a făcut apariţia un alt păcat odios: crima. „Ce-ai făcut?", 1-a întrebat Dumnezeu pe Cain. „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.44 Din nou, Dumnezeu a stat în faţa făptaşului şi l-a pedepsit, dându-i o pedeapsă pe măsura faptei sale.

( Expresia: „Dumnezeu a învăţat" poate părea ciudată întrucât, de obicei, considerăm procesul de învăţare- un proces mental în care se pleacă de la starea de necunoaştere, pas cu pas, spre starea de cunoaştere. Sigur că Dumnezeu nu este limitat în timp sau în cunoaştere. El „învaţă" în sensul că trăieşte experienţe noi, cum ar fi crearea fiinţelor umane libere. Folosind cuvântul într-un sens similar, în Epistola lui Pavel către evrei se spune că Isus: „...a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit").

Pământul, împreună cu întreaga rasă umană, a continuat să se degradeze până la punctul critic, descris de Biblie prin cele mai triste cuvinte care s-au scris vreodată: „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui." Dumnezeu a cuprins în aceste cuvinte toată suferinţa şi şocul pe care Le-a resimţit ca părinte.

Care părinte nu a simţit măcar pentru o clipă acest regret? Fiul adolescent este

răvăşit de furie, pradă unui acces de rebeliune specific vârstei: „Te urăsc!", strigă el, căutând să-ţi arunce vorbele care ştie că te vor lovi cel mai tare. Pare dornic sâ înfigă cuţitul şi mai adânc în rana provocata părintelui. Această respingere a experimentat-o Dumnezeu, şi nu doar din partea unui singur copil, ci din partea întregii rase umane. Din cauza aceasta a decis să distrugă ceea ce crease cu mâna Sa. Toată bucuria care inundă cartea Genesei dispare sub apele învolburate ale Potopului.

Dar iată că apare Noe, singurul om credincios care „umbla cu Dumnezeu". După regretele exprimate în cartea Genesei, de la capitolul 3 la 7, aproape că-L putem auzi pe Dumnezeu oftând uşurat atunci când primul gest al Iui Noe după ce păşeşte pe uscat este un act de închinare în la ţa Dumnezeului care l-a salvat, în sfârşit, un om cu care Dumnezeu îşi poate împlini planul. (Peste ani şi ani, într-un mesaj adresat lui Ezechiel, Dumnezeu îl menţionează pe Noe printre cei trei urmaşi neprihăniţi ai Săi.) Într-o lume proaspăt spălată de toată necurăţia ei şi în care începea să încolţească o nouă viaţă, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe şi cu toate făpturile de pe pământ. El a promis un singur lucru: că nu va mai distruge niciodată creaţia în întregime. Legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe poale fi privit ca o condiţie minimă, absolut indispensabilă unei relaţii, adică unul dintre parteneri se angajează să nu-1 distrugă pe celălalt. Chiar şi în urma acestei promisiuni. Dumnezeu Se autolimitează. El, vrăjmaşul neînduplecat ai râului din univers, promite să îndure pentru o vreme toate mizeriile acestei lumi -sau, mai degrabă, să găsească o altă cale de curăţa lumea de ele, decât prin distrugerea omenirii. Asemenea unui părinte al cărui fiu adolescent a fugit de acasă, El devine Tatăl care îl aşteaptă cu nerăbdare să se întoarcă (aşa cum ne arată Isus în parabola deosebit de grăitoare a Fiului Risipitor). Nu peste multă vreme, o altă răzvrătire, de data aceasta colectivă, petrecută în locul numit Babel, a pus la încercare hotărârea lui Dumnezeu, iar El Şi-a ţinut promisiunea de a nu recurge la distrugerea omului.

În concluzie, în vremurile acelea de început, Dumnezeu acţiona atât de vizibil încât nimeni nu se putea plânge că El tace sau Se ascunde. Cu toate acestea, toate intervenţiile Sale din acele vremuri aveau o trăsătură comună: fiecare din ele reprezenta o pedeapsă, o reacţie faţă dc răzvrătirea oamenilor. Dacă intenţia lui Dumnezeu a fost aceea de a clădi o relaţie matură cu fiinţele umane pe care le înzestrase cu libertate de alegere, cu siguranţă a avut de înfruntat o serie dc dificultăţi şi decepţii crude. Cum putea El să-i trateze pe oameni ca pe nişte adulţi, când aceştia continuau să se comporte ca nişte copii?

Planul

Capitolul 12 din Genesa marchează un punct de cotitură în istoria omenirii. Pentru prima dată de la căderea lui Adam, Dumnezeu intervine nu ca să pedepsească, ci ca să pună în mişcare un plan nou pentru omenire.

Acest plan nu era un mister. Dumnezeu i-a spus lui Avraam deschis: „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. ...şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine." Planul acesta reiese din capitolele 13, 15, 16 şi 17 ale cărţii Geneza, precum şi din alte câteva pasaje ale Vechiului Testament. în loc să încerce să refacă din nou întreaga lume. Dumnezeu a preferat să încheie un legământ care să reprezinte un început de drum şi din care să se nască o nouă rasă de oameni, diferiţi de restul omenirii. Avraam, uluit de promisiunile lui Dumnezeu, a plecat din ţara lui şi a bătut cale lungă, de sute de kilometri, până în ţara Canaanului.

În ciuda faptului că i s-a acordat onoarea de a fi părintele acestei rase noi de oameni, Biblia ni-1 prezintă pe Avraam ca fiind primul om profund dezamăgit de Dumnezeu. De miracole a avut parte din belşug. Avraam a găzduit îngeri în casa sa şi a avut parte de viziunea mistică a flăcărilor şi a fumului care ieşea dintre animalele despicate. Exista însă un lucru care continua să îl frământe: după promisiunea pe care i-o făcuse Dumnezeu, după văpaia revelaţiei, se aşternuse liniştea- mulţi ani de linişte îngrozitoare.

„...vino în ţara pe care ţi-o voi arăta", i-a spus Dumnezeu. Dar Avraam a văzut că Ţara Canaanului era lovită de o secetă cumplită, iar locuitorii ei mureau de foame. Ca să nu piară şi el, s-a dus în Egipt.

„Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului...", i-a spus Dumnezeu. Nici o altă promisiune nu l-ar fi putut face mai fericit pe Avraam. La şaptezeci şi cinci de ani, încă mai visa o mulţime de copii, jucându-se zglobii şi umplându-i cortul. La optzeci şi cinci» a recurs la un plan de rezervă, împreunându-se cu una dintre roabele sale. La nouăzeci şi nouă de ani. când Dumnezeu i S-a arătat şi i-a repetat promisiunea, care acum părea de-a dreptul ridicolă, Avraam I-a râs în faţa. Tată la nouăzeci şi nouă de ani? Sara în haine de gravidă la nouăzeci de ani? Amândoi au râs neîncrezători la gândul acesta.

A fost un râs de batjocură dar şi amar în acelaşi timp. Dumnezeu fluturase prin faţa ochilor cuplului steril minunatul vis de a avea copii, doar pentru ca mai apoi sa stea cu mâinile-n sân şi să-i privească impasibil cum îmbătrânesc şi li se ofilesc trupurile. Ce avea de gând cu ei? Să-i joace pe degete?

Dumnezeu dorea să le pună la încercare credinţa, ne spune Biblia, iar Avraam a înţeles în cele din urmă. A învăţat să se încreadă în Dumnezeu chiar şi atunci când nu mai avea nici un motiv rezonabil să o facă. Şi, chiar dacă nu a apucat să vadă neamul evreilor umplând ţara asemenea stelelor ce împânzesc cerul, el a trăit

îndeajuns de mult încât să o vadă pe Sara dând naştere singurului său fiu, care avea să poarte numele de Isaac- „râset*-în amintirea credinţei sale care a învins orice raţiune.

Şi povestea continuă urmând acelaşi tipar: Isaac s-a însurat cu o femeie stearpă, şi la fel a făcut şi fiul său Iacov. Toate figurile feminine respectabile ale legământul Avraam şi Sara, Rebeca şi Rahela şi-au petrecut perioada fertilă a vieţii lor suple, dar disperate. Şi ele au cunoscut lumina revelaţiei, după care au urmat vremuri întunecate şi însingurate de aşteptare, vremuri în care credinţa le era singura mângâiere.

Un pasionat al jocurilor de noroc ar spune că Dumnezeu Şi-a întors cu mâna Lui sorţii împotriva Sa. Un cinic ar spune că El Şi-a bătut joc de fiinţele pe care le crease şi pe care ar fi trebuit să le iubească. Biblia se rezumă însă la folosirea enigmaticului „prin credinţă" pentru a descrie prin ce au trecut oamenii respectivi. Dintr-un anume motiv, această „credinţă" era singurul lucru care Îl interesa pe Dumnezeu şi, în scurtă vreme, a devenit limpede că ea reprezintă cea mai bună cale prin care fiinţele umane îşi pot exprima dragostea faţă de Dumnezeu.

Iosif

Dacă citiţi Geneza de la un capăt la celălalt fără întrerupere, nu se poate să nu observaţi o schimbare a felului în care Dumnezeu S-a raportat la oameni. La început El a stat aproape de ei, plimbându-Se cu ei prin grădină, pedepsindu-1 pe fiecare în parte pentru păcatele comise, vorbindu-le în mod direct şi intervenind la nevoie, cu consecvenţă. În cazul lui Avraam, El a trimis mesageri extratereştri la domiciliul acestuia. Începând cu Iacov însă, mesajele Sale au devenit mult mai ambigue: un vis misterios despre o scară ce urca până la ceruri sau o încleştare aprigă în toiul nopţii. Iar spre finalul cărţii Genesa, un bărbat numit losif a primit călăuzire pe cele mai neaşteptate căi.

Cartea Genesei îşi încetineşte ritmul când ajunge la Iosif şi ni-L arată pe Dumnezeu operând mai mult din culise. El nu i-a vorbit Iui losif prin îngerii Săi, ci prin visele despoticului faraon.

Dacă a existat cineva pe lumea aceasta care să fie îndreptăţit să se simtă dezamăgit de Dumnezeu, acela a fost Iosif, căruia statornica sa integritate şi bunătate nu i-au adus decât necazuri. El le-a tălmăcit fraţilor săi un vis, iar aceştia l-au aruncat într-un puţ secat. Pentru că a respins avansurile soţiei lui Polifar, a sfârşit într-o închisoare egipteană. Aici a tălmăcit un alt vis, salvându-i viaţa tovarăşului său de temniţă, însă acesta a uitat de el de îndată ce a fost eliberat. Mă întreb dacă, în timp ce zăcea în temniţa întunecată din cauza integrităţii sale, Iosif nu şi-a pus aceleaşi întrebări ca şi Richard: Este Dumnezeu nedrept, tăcut şi ascuns?

Dar haideţi să privim pentru un moment situaţia din perspectiva lui Dum nezeu ca părinte. Să se fi „retras" El intenţionat, pentru a-i permite Iui losif să se maturizeze în credinţă? Acesta să fie motivul pentru care cartea Genesei se ocupă de Iosif mai pe larg decât de toate celelalte personaje? Din toate încercările la care a fost supus, Iosif a învăţat sâ creadă nu că Dumnezeu îl va feri de orice rău, ci că îl va scoate chiar şi din cea mai adâncă prăpastie. Stăpânindu-şi cu greu lacrimile, losif a încercat să-şi explice credinţa în faţa fraţilor săi, care încercaseră să-1 ucidă: „...ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră."

Ideea centrală care se desprinde din cea mai mare parte a Vechiului Testament este ideea singurătăţii lui Dumnezeu.

G. K. CHESTERTON

Referinţe biblice: Genesa 1 II ; Evrei 5; Ezechiel 14; Genesa 12-21, 25, 30: Evrei 11; Genesa 37, 39-41, 45.

C a p i t o l u l 8

L u m i n a d i r e c t d e I a s o a r e

Cartea Genesei se încheie cu istoria unei singure familii, îndeajuns de restrânsă

pentru ca Biblia să ni-i prezinte personal pe toţi membrii săi, aliaţi pe punctul de a se refugia în primitorul Egipt. Cartea următoare, Exodul, începe cu prezentarea unui popor întreg de israeliţi, trudind ca sclavi în slujba unui faraon ostil. Biblia nu ne spune nimic despre evenimentele petrecute în intervalul de patru sute de ani.

Am auzit multe predici despre viaţa lui Iosif, şi mult mai multe despre Moise şi despre miracolele relatate în cartea Exodul. Însă nu am auzit niciodată vorbindu-se despre perioada aceasta de patru sute de ani dintre Genesa şi Exodul. (Oare sentimentele noastre de dezamăgire izvorăsc din obiceiul de a sări peste vremurile de tăcere, în favoarea reliefării clipelor de triumf relatate în Biblie?) Avem tendinţa de a ne grăbi să ajungem la istorisirea emoţionantă a eliberării din sclavie. Dar gândiţi-vă puţin! Pentru o perioadă de timp de două ori mai îndelungată decât

întreaga existenţă a Statelor Unite, cerurile au rămas tăcute. Fără îndoială că evreii care trudeau ca sclavi în Egipt erau profund dezamăgiţi de Dumnezeu.

Eşti evreu, un descendent de-al lui Avraam. De când te-ai născut ţi s-a povestit despre minunatele promisiuni pe care Dumnezeu i le-a facut acestui om extraordinar. Într-o zi neamul tău va deveni un neam mare şi va locui în pace in ţara lui, Dumnezeu a promis personal lucrul acesta, mai întâi lui Avraam, apoi lui Isaac şi apoi lui Iacov; Copil fiind, ţi-ai însuşit ascultător aceste promisiuni. Dar astăzi ele par simple basme. O naţiune independentă? Tu şi compatrioţii tăi sunteţi sub asuprirea celui mai puternic imperiu din lume; zi de zi înduraţi ocările şi simţiţi pe pielea voastră biciul supraveghetorilor egipteni. Fratele tău, un copilaş nevinovat, a fost măcelărit de războinicii faraonului.

Cât despre elogiata Ţară Promisa, aceasta se afla undeva la răsărit, fărâmiţată sub dominaţia mai multor împăraţi.

Patru sute de ani de tăcere, până la Moise, când brusc s-a întâmplat ceva la care nici un evreu nu s-ar mai fi aşteptat. În primul rând, Dumnezeu S-a arătat lui Moise într-un rug aprins, spunându-Şi Numele. El a vorbit tare. „Am văzul asuprirea poporului Meu..." a spus Dumnezeu. „Vei vedea... ce voi face..." în cele ce au urmat, a avut loc cea mai spectaculoasă etalare a puterii divine la care asistat, lumea vreodată. Dumnezeu a intervenit de zece ori, iar fiecare intervenţie a Sa a fost de o asemenea amploare încât nici măcar un singur om din Egipt nu mai putea sâ se îndoiască de existenţa Dumnezeului evreilor. Miliarde de broaşte, ţânţari, muşle, lăcuste, iar apoi grindină au demonstrat cât se poate de concret existenţa Dumnezeului întregii creaţii.

În următorii patruzeci de ani, ani dc pribegie prin deşert, Dumnezeu a purtat poporul Său aşa cum „...poartă un om pe fiul său...". El i-a hrănit pe israeliţi, i-a îmbrăcat, le-a trasat itinerariul zilnic şi a purtat războaiele lor. Este Dumnezeu nedrept? Tace El? Se ascunde El? Aceste întrebări trebuie să-i fi frământat pe evrei până în momentul în care, pe vremea lui Moise, Dumnezeu a rupi tăcerea. El a pedepsit răul şi a răsplătit binele. A vorbii clar. Şi S-a făcut vizibil, mai întâi lui Moise într-un rug aprins, iar apoi israeliţilor într-un slâlp de nor şi foc.

Reacţia israeliţilor la aceste intervenţii directe ne oferă o importantă sursă de înţelegere a limitelor inerente ale puterii. Puterea poate orice, cu excepţia celui mai important lucru: nu poale controla dragostea. Cele zece plăgi descrise în cartea Exodul ne demonstrează puterea Iui Dumnezeu asupra lui faraon. Cele zece răzvrătiri însă prezentate în cartea Numeri, relevă incapacitatea puterii de a determina reacţii pe care Dumnezeu şi le dorea mai presus de orice şi anume: dragostea şi credincioşia copiilor Săi. Nici cea mai extraordinară manifestare a omnipotenţei lui Dumnezeu nu i-ar fi putut face pe aceştia să se încreadă în El şi să-L urmeze.

În ce ne priveşte, nici nu avem nevoie de anticul popor al israeliţilor ca să ne înveţe lucrul acesta. Îl putem constata singuri, în societatea contemporană, unde puterea scapă de sub control. Potrivit mărturiilor, în lagărele de concentrare naziste paznicii dispuneau de puteri aproape nelimitate. Recurgând la forţă, te sileau să te lepezi de Dumnezeul tău, să-ţi blestemi familia, să munceşti fără plată, sâ mănânci excremente umane, să-ţi ucizi şi apoi sâ-ţi îngropi cel mai bun prieten sau chiar propria-ti mamă. Toate acestea le stăteau în putere. Un singur lucru însă nu le stătea în putere: nu te puteau obliga să- i iubeşti.

Faptul că dragostea nu operează după legile puterii, ar putea explica dc ce Dumnezeu pare că ezita uneori să-Şi folosească puterea. El ne-a creat ca să-L iubim, însă nici cea mai impresionantă etalare a miracolelor Sale- după care tânjim în secret -nu este în măsură să ne facă să-I dăruim dragostea noastră. După cum afirmă Douglas John Hali: „Problema lui Dumnezeu nu este că El nu poate să facă anumite lucruri. Problema lui Dumnezeu este că ne iubeşte. Iubirea Îi complică viaţa, aşa cum complică viaţa oricărei alte fiinţe.11

Atunci când dragostea Sa este respinsă, chiar şi Domnul universului Se simte oarecum neputincios, asemenea unui părinte care a pierdut tot ce avea mai drag. Biblia ne oferă un fel de jurnal despre afecţiunea pe care Dumnezeu le-o poartă israeliţilor:

La naştere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldată în apă, ca să fii curăţită, nici n-ai fost frecată cu sare şi nici n-ai fost înfăşată în scutece. Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncată pe câmp, atât de scârbă le era de tine, în ziua naşterii tale.

Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzul tăvălită în sângele tău şi am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele tău!" Da, ţi-am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele tău! Te-am înmulţit cu zecile de mii, ca iarba de pe câmp. Şi ai crescut, te-ai făcut mare, ai ajuns de o frumuseţe desăvârşită; ţi s-au rotunjit ţâţele, ţi-a crescut părul. Dar erai goală, goală de tot.

Când am trecut Eu pe lângă tine, M-am uitat la tine şi iată că îţi venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit goliciunea, ţi-am jurat credinţă, AM făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea.

Te-am scăldat în apă, te-am spălat de sângele de pe tine şi te-am uns cu untdelemn. Ţi-am dat haine cusute cu fir şi o încălţăminte de piele de viţel de mare, te-am încins cu in subţire şi te-am îmbrăcat în mătasă. Te-am împodobit cu scule scumpe, ţi-am pus brăţări la mână şi o salbă la gât; ţi-am pus o verigă în nas, cercei în urechi şi o cunună minunată pe cap.

Totuşi, Dumnezeu, care vede totul, a ştiut care avea să fie destinul tragic al

israeliţilor: „Căci Eu le cunosc pornirile, care se arată şi azi, înainte să-i fi dus în ţara pe care am jurat că le-o voi da", a spus El. Pe când poporul Său sc adunase la râul Iordan, dornic de schimbare, Dumnezeu a îngăduit să întrezărim, pentru o clipă, ce simţea. El nu Şi-a dezvăluit previziunile în tabăra evreilor, ci a venit la Moise, în Cortul întâlnirii, pentru a-i explica de ce.

Mai presus de orice, Dumnezeu îşi dorea ca legământul pe care-L încheiase să se împlinească. „O! de ar rămâne ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine, şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!" Insă repetatele răzvrătiri din mijlocul deşertului nu au rămas fără urmări. Dumnezeu a prezis faptul că poporul Său fi va fi necredincios şi l-a avertizat dinainte care va fi reacţia Lui: „Şi Eu îmi voi ascunde Faţa în ziua aceea..." El a vorbit cu tristeţe şi resemnare, ca părintele unui dependent de droguri, incapabil să-şi împiedice propriul copil de la autodistrugere, sau ca soţul unei alcoolice care o aude cum se văicăreşte în timp ce îi promite, pentru a nu ştiu câta oară, ca mâine va fi mai bine, însă nefericita şi-a încălcat de prea multe ori promisiunea ca să mai fie crezută.

Apoi Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise o sarcină extrem de ciudată. „Acum, scrieţi-vă cântarea aceasta", a spus El. „învaţă pe copiii lui Israel s-o cânte, pune-le-o în gură şi cântarea aceasta să-Mi fie martoră împotriva copiilor Iui Israel." Cântarea cu pricina avea să exprime, prin intermediul muzicii, ceea ce simţea Dumnezeu: plânsul amar al celui părăsit de iubita sa. Astfel că, în momentul naşterii lor ca naţiune, cuprinşi de exaltare la traversarea râului Iordan, israeliţii au intonat un fel de imn naţional -cel mai ciudat care s-a cântat vreodată. Practic nu conţinea nici un cuvânt de speranţă, ci numai blesteme.

Cântarea începea cu o evocare a vremurilor fericite, când Dumnezeu i-a găsit într-o singurătate plină de urlete înfricoşătoare şi i-a preţuit ca pe lumina ochilor Lui. Continuă cu descrierea trădării cumplite ce avea să urmeze, când îl vor uita pe Dumnezeul care i-a născut. Apoi cântarea vorbeşte despre blestemele-ce aveau să cada asupra lor: foametea nimicitoare, boli cumplite şi săgeţi îmbătate de sânge. În sunetul dulce-amar al acestei cântări, israeliţii au păşit în Ţara Promisă.

Asemenea unui câine de vânătoare care adulmecă urma prăzii, am continuat să urmăresc firul pribegiei lor prin deşert, în căutare de indicii. Cortul Întâlnirii strălucind datorită prezenţei lui Dumnezeu, hrana primită miraculos în fiecare dimineaţă, mulţimea de israel îţi nefericiţi rătăcind prin nisipurile deşertului- undeva între glorioasa promisiune făcută evreilor şi covârşitoarea deşertăciune a celor patruzeci de ani de pribegie se ascunde misterul dezamăgirii cauzate de Dumnezeu. Ce n-a mers bine?

Adesea mi-am dorit ca Dumnezeu să acţioneze de o manieră directă şi personală. Ce bine ar fi dacă mi S-ar arăta! Însă sumbra relatare a eşecurilor

israelitilor m-a făcut să-mi dau seama că intervenţiile prea directe din partea lui Dumnezeu comportă şi anumite „dezavantaje". O problemă cu care s-au confruntat foarte curând a fost lipsa libertăţii personale. Pentru ca israeliţii să poată sta în apropierea unui Dumnezeu sfânt, nimic din viaţa lor nu avea voie să se abată de la legile Sale- fie că era vorba de sex, de menstruaţie, de ţinuta vestimentară sau de regimul alimentar. A fi „poporul ales" îşi avea preţul său.La fel cum lui Dumnezeu Îi era cu neputinţă să locuiască printre oameni păcătoşi, şi israeliţilor le era imposibil să trăiască cu Dumnezeul cel Sfânt în mijlocul lor.

Lucrurile minore erau cele care păreau să-i deranjeze cel mai mult pe israeliţi- gândiţi-vă numai la permanenta lor nemulţumire legată de hrană. Cu câteva excepţii, vreme de patruzeci de ani au mâncat acelaşi lucru în fiecare zi: mana (care literal înseamnă: „Ce este?"). Aceasta le apărea pe pământ în fiecare dimineaţă asemenea bobiţelor de rouă. S-ar zice că un regim alimentar monoton este un preţ cu totul neînsemnat în schimbul eliberării din sclavie, dar iată că israeliţii au găsit cu cale să protesteze nemulţumiţi: „Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâneam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de prăji, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta."

Pe lângă problemele banale, s-a ivit şi o problemă mult mai gravă. Cu cât Dumnezeu Se apropia mai mult de poporul Lui, cu atât acesta, în mod paradoxal, se îndepărta de El. Lui Moise i s-a încredinţat un sistem uluitor de sofisticat de ritualuri necesare pentru ca oamenii să se poată apropia de Dumnezeu, sistem ce nu permitea nici cea mai mică abatere. Israeliţii vedeau dovada vie a prezenţei lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor- dar nimeni nu cuteza să intre acolo. Dacă vrem să aflăm de ce fel de „relaţie personală cu Dumnezeu" se bucurau israeliţii, să ascullăm propriile lor cuvinte: „Iată că murim, pierim, pierim cu toţii! Oricine se apropie de cortul Domnului moare." Sau: „Să nu mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor."

Se spune că marele om de ştiinţa Isaac Newton, vrând să facă un experiment, a privit ţintă la imaginea soarelui reflectată într-o oglindă. Intensitatea strălucirii i-a afectai retina, cauzându-i orbirea temporară. Chiar şi după ce, timp de trei zile, a stat cu jaluzelele trase, imaginea petei de lumină refuza să dispară. „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-mi alung din minte imaginea soarelui", scria el, „dar era de ajuns sâ mă gândesc la ea şi imaginea îmi apărea în fata ochilor, deşi mă aflam în întuneric". Dacă ar mai fi privit oglinda preţ de câteva minute. Newton ar fi putut să-şi piardă vederea definitiv. Receptorii chimici ai analizorului vizual nu sunt capabili să suporte intensitatea maximă a luminii nefiltrate.

Experimentul lui Isaac Newton este o ilustrare a ceea ce au învăţat în cele din

urmă israeliţii din pribegia lor prin deşert. Ei încercaseră să trăiască alături de Dumnezeul universului, care Se arăta vizibil printre ei; dar, în final, din miile de evrei care părăsiseră Egiptul cu atâta bucurie, numai doi au supravieţuit Prezenţei lui Dumnezeu. Cum crezi că vei putea să te uiţi la soare când abia suporţi să priveşti la flacăra lumânării?

„Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor?", se întreba profetul Isaia. În cazul acesta n-ar trebui oare să-I fim recunoscători lui Dumnezeu că Se ascunde de noi, în loc să fim dezamăgiţi?

JDouglas John Hali, Cod and Human Suffering \Dutnnezeu şi suferinţa umană], 156.

Referinţe biblice: Exodul 1-12: Deuteronom l; E/echiel 16; Deuteronom 31, 5, 31- 32; Numeri

l t , 17; Deuteronom 18; Isaia 33.

U n m o m e n t d e s t r ă l u c i r e

La nouă ani, Lev Tolstoi, încredinţat că Dumnezeu are să-l ajute să zboare, a

plonjat cu capul înainte de la o fereastră de la etajul al treilea, fapt ce s-a soldat cu prima sa mare dezamăgire pricinuită de Dumnezeu. Din fericire, Tolstoi a supravieţuit violentei aterizări şi, peste ani şi ani, a râs la amintirea modului copilăresc în care şi-a testat credinţa.

Care copil nu-şi doreşte puteri supranaturale? Doamne, ajută-mă sa umblu pe lacul ăsta. Ajută-mă să- l bat pe vlăjganul ăla. Fă-mă să ştiu lecţia fără să fie nevoie să învăţ. Dacă Dumnezeu ar găsi cu cale să răspundă la unele din aceste rugăminţi, dacă, asemenea djinului din lampă, ne-ar îndeplini orice dorinţă a inimii noastre, nu-i aşa că am încerca sa-I fim pe plac, din recunoştinţă? În momentele mele de sumbră dezamăgire, îmi vin instinctiv în minte gânduri de genul: ... Dacă Dumnezeu mă scoate la liman ... dacă se liniştesc lucrurile ... dacă o să-mi revin .... am să-L urmez pe Dumnezeu.

Richard, prietenul meu, era de părere că orice om L-ar urma pe Dumne zeu ca un câine credincios, dacă El ar fi corect, dacă ar vorbi în aşa fel încât să fie auzit şi S-ar face vizibil. Pribegia prin deşert a israeliţilor a dovedit însă că se înşela. Dar,

ar putea comenta unii, credinţa evreilor a slăbit în timp ce se aflau pe un tărâm ostil, într-un loc pe care Moise 1-a descris ca fiind…acea pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă". Cine nu s-ar pierde cu firea în astfel de împrejurări? Au existat şi momente mai fericite, când Dumnezeu părea mai aproape, împlinind dorinţele poporului Său?

Vechiul Testament pare a se însenina la apariţia numelui lui David. „Atunci Domnul S-a trezit ca unul care a dormit, ca un viteaz îmbărbătat de vin," iată cum descrie Psalmul 78 vremurile acelea. În sfârşit, Dumnezeu îşi găsise un om după inima Lui, genul de om în jurul căruia putea ridica o naţiune. Puternicul rege David a încălcat toate legile instaurate de Dumnezeu, cu o singură excepţie: L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, cu tot cugetul şi din tot sufletul. Cu David aşezat pe tron, ca rege al Israelului, speranţa legământului a renăscut.

Iar când Solomon, fiul iui David, s-a urcat pe tron, Dumnezeu a înlăturat orice oprelişte. Solomon a avut parle de tot ceea ce doar copiii îndrăznesc să viseze. Dumnezeu S-a oferit să-i împlinească orice dorinţă- viaţă îndelungată, bogăţii, absolut orice -iar când Solomon a ales darul înţelepciunii, Dumnezeu i-a dat pe deasupra bogăţie, onoare şi pace. El a domnit de-a lungul unei Epoci de Aur, o oază de lumină şi de linişte în lunga şi zbuciumata istorie a poporului evreu.

Solomon

Solomon s-a urcat pe tronul Israelului pe când era doar un adolescent şi foarte curând a devenii cel mai bogat om din vremea sa. Biblia ne spune că în zilele lui în Ierusalim argintul era la fel de obişnuit ca pietrele. Corăbiile cu care se făcea comerţ străbăteau mările în căutare de lucruri exotice pentru colecţia personală a regelui- cimpanzei şi babuini din Africa -şi se întorceau încărcate cu tone de aur şi fildeş. Solomon era înzestrat şi cu talent artistic: a scris 1005 cântări şi 3000 de proverbe.

Conducătorii altor popoare veneau de la mari depărtări ca să audă cu urechile lor înţelepciunea lui Solomon şi să vadă falnicul oraş pe care acesta îl construise. O astfel de conducătoare, împărăteasa din Şeba, i-a spus:

Deci era adevărat ce am auzit în ţara mea despre faptele tale şi despre înţelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei. Şi iată, nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire decât am auzit mergându-ţi faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi care sunt necurmat înaintea ta, care aud înţelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel!

Impresionante cuvinte venite din partea unei împărătese care, la plecare, i-a dăruit lui Solomon patru tone şi jumătate de aur curat.

Dar ce o fi simţit Dumnezeu în vremurile acelea fericite? Uşurare, încântare, desfătare- după cum ne dă de înţeles Biblia. Israeliţii veşnic cârtitori pieriseră de-acum, iar Solomon făcea tot ce-i stătea în putere să-L facă pe Dumnezeu să Se simtă iubit. Şi-a cheltuit averea pentru a construi un Templu grandios, la care au lucrat 200000 de oameni şi care a rămas în istorie ca una dintre minunile lumii antice. Din depărtare, Templul strălucea asemenea unui munte acoperit cu zăpadă sclipitoare.

Istoria Vechiului Testament a atins un moment de apogeu în ziua în care Solomon a închinat Templul lui Dumnezeu. Imaginaţi-vă o scenă de film care prezintă momentul copleşitor al contactului cu o fiinţă extraterestră. Ceva de genul acesta s-a întâmplat la Ierusalim, numai că aceea nu a fost o iluzie creată prin efecte speciale. Mii de oameni urmăreau evenimentele unei ceremonii publice de proporţii uriaşe. Când slava lui Dumnezeu S-a coborât şi a umplut Templul, nici chiar preoţii n-au putut să intre în Templu din cauza prezenţei slavei Domnului.

Dumnezeu a făcut din Templul lui Solomon centrul lucrării Sale pe pământ, şi mulţimea a hotărât în mod spontan să sărbătorească vreme de două săptămâni acest eveniment. Îngenunchind pe o platformă de bronz, Solomon s-a rugat cu voce tare, „Eu am zidit o casă care va fi locuinţa Ta, un loc unde vei locui pe vecie". Dar imediat după aceea a fost cuprins de îndoială. „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!"

Mai târziu, Dumnezeu i-a răspuns: „Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o; sfinţesc casa aceasta ... şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie." Dumnezeu reuşise! Promisiunea pe care i-o făcuse lui Avraam şi lui Moise devenise realitate. Israeliţii aveau acum ţara lor, o ţară cu hotare clare şi sigure, precum şi simbolul glorios al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor. Nici unul dintre cei prezenţi în ziua aceea măreaţă, a dedicării Templului, nu a avut cum să pună la îndoială prezenţa lui Dumnezeu; cu toţii au văzut focul şi norul care îi semnalau prezenţa. Dar toate acestea au fost date uitării, şi de data aceasta Dumnezeu nu cobora în deşertul ostil, plin de şerpi şi scorpioni, ci într-o ţară bogată în aur şi argint.

Având la picioarele sale lot ceea ce şi-ar fi putut imagina, la început ai fi crezut că Solomon Î1 va urma pe Dumnezeu plin de recunoştinţă. Rugăciunea sa prilejuită de dedicarea Templului, prezentată în 1 Împăraţi 8, este una dintre cele mai impresionante rugăciuni rostite vreodată. Cu toate acestea însă, spre sfârşitul domniei sale, Solomon risipise aproape tot ceea ce-i fusese dăruit. Poetul care îşi cântase dragostea atât de romantic a ajuns să bată toate recordurile în materie de des frânare: avea şapte sute de neveste şi trei sute dc concubine! înţeleptul bărbat care a fost autorul atâtor proverbe nepreţuite a fost tocmai cel care le-a încălcat cu o nonşalanţă inegalabilă. Şi pentru a le face pe plac nevestelor sale provenite din sânul altor popoare, devotatul om care construise Templul lui Dumnezeu a făcut un

ultim pas, un act cumplit: a introdus închinarea la idoli în oraşul sfânt al lui Dumnezeu.

Pe parcursul unei singure generaţii, Solomon a transformat Israelul dintr-o naţiune proaspăt formată, complet dependentă de Dumnezeu în cele mai elementare nevoi ale vieţii, într-o putere politică autonomă. Problema este că, de-a lungul acestui proces, el a pierdut din vedere planul iniţial pe care Dumnezeu îl avusese cu acest popor. In mod ironic, la moartea lui Solomon, Israelul semăna cu Egiptul, din a cărui sclavie fusese eliberat: un stat imperial, menţinut cu ajutorul unei birocraţii greoaie şi al sclaviei, în care religia oficială a statului se afla sub conducerea directă a împăratului. Triumful împărăţiei lumeşti sufocase orice preocupare pentru împărăţia Iui Dumnezeu. Scurta şi luminoasa speranţă a unei naţiuni care să fie vrednică de legământul lui Dumnezeu s-a stins din nou, iar Dumnezeu Şi-a luat mâna de deasupra poporul israelit. După moartea lui Solomon, Israelul s-a scindat în două regate şi a început să alunece în ruină.

Un citat din Oscar Wilde reprezintă cel mai nimerit epitaf pentru Solomon: „În lumea asta există doar două tragedii. Prima este să nu primeşti ceea ce doreşti, iar cealaltă, să primeşti ceea ce doreşti." Solomon a primit tot ceea ce şi-a dorit, mai ales ca simboluri ale puterii şi statut social. Treptat el a devenit tot mai puţin dependent de Dumnezeu şi tot mai dependent de lucrurile din jurul său: cel mai mare harem din lume, un palat de două ori mai întins decât Templul, o armată bine echipată cu care de luptă, o economie puternică. E posibil ca succesul să fi suprimat orice dezamăgire cauzată de Dumnezeu, dar se pare că a suprimat şi dorinţa lui Solomon de a-L căuta pe Dumnezeu. Cu cât mai mult sc desfăta cu binecuvântările lumeşti, cu atât mai puţin se gândea la Izvorul acelor binecuvântări.

În deşert, Dumnezeu a locuit într-un stâlp de foc şi nor, atât de aproape încât puterea Sa „se dezlănţuia" uneori cu o forţă nimicitoare. în vremea lui Solomon se pare că El a limitat această putere, conferindu-i împăratului autoritatea de a-L reprezenta în fala poporului. Cât despre israeliţi, care tremuraseră de frică în faţa lui Dumnezeu în deşert, o dată ce prezenţa Lui Şi a găsit sălaş în Templu, L-au tratat ca pe ceva ce li se cuvenea de drept. Dumnezeu a devenit un simplu apanaj al imaginii regalităţii.

Ca reacţie la această schimbare. Dumnezeu Şi-a întors în tăcere faţa de la ei. Putem observa cu uşurinţă această schimbare de atitudine citind Vechiul testament, care relatează pe larg cu privire la domnia primilor trei regi ai Israelului- Saul, David şi Solomon; după Solomon însă, regii care au urmat parcă se pierd în ceaţă. Dumnezeu S-a întors, în schimb, către profeţii Săi.

Referinţe biblice: Deuleronom 8; 2 Sairnie. 7; 1 împăraţi 8-10.

F o c u l s i C u v â n t u lA fost o coincidenţa pur şi simplu, pe care însă mulţi au luat-o drept pedeapsă divină. Cu două săptămâni în urmă, preotul David Jenkins, de 59 de ani, care afirmase în mod public că atât naşterea din Fecioară, cât şi învierea sunt concepte care nu trebuie nicidecum luate ad literam, a fost numit Episcop de Durham la biserica York Minster, în mijlocul strigătelor de protest. La mai puţin de trei zile, în primele ore ale dimineţii, acoperişul de lemn al părţii transversale din aripa sudică a bisericii, care fusese construit în secolul al treisprezecelea, a fost lovit de trăznet. în jurul orei 2:30, flăcările mistuiau această capodoperă medievală care este cea mai mare catedrală în stil gotic din nordul Europei ... Defăimătorii Iui Jenkins nu au întârziat să declare că li s-a făcut dreptate ... un vicar care fusese dat afară din catedrală pentru că protestase zgomotos cu prilejul ceremoniei de consacrare a noului episcop a sugerat că focul ar fi fost rezultatul „intervenţiei divine*. Alţii l-au evocat pe proorocul Ilie, care a făcut să cadă foc din cer, distrugând altarul construit de el, în prezenţa proorocilor lui Baal.

Time, 23 iulie 1984

În ce priveşte trăznetul căzut asupra bisericii York, problema era că incidentul respectiv constituise o excepţie. Să zicem că focul căzut din cer loveşte o biserică renumită- dar ce se întâmplă cu toate bisericile unitariene care neagă doctrinele creştine ale dreptei credinţe, ca să nu mai vorbim de moscheele musulmane şi de templele hinduse?

De ce să-şi fi atras David Jenkins mânia divină, atâta timp cât Bertrand Russel, un blasfemiator autentic, a trăit nepedepsit până la adânci bătrâneţi?Dacă Dumnezeu ar fulgera din cer la fiecare erezie, planeta noastră ar străluci în noapte ca un pom de Crăciun.

Totuşi, cu trei mii de ani în urmă, a căzut o dată foc din cer şi, de atunci, clericii evocă mereu scena aceea de pe Muntele Cârmei. Povestea are un iz mitic, lolkienian: asemenea lui Frodo, aflat în misiune spre Mordor. Mie a străbătut Israelul până când a ajuns la un munte situat în mijlocul deşertului ostil, pentru a lupta ca unic combatant împotriva a 850 de profeţi falşi.

Ilie, cel mai puternic profet al Israelului, a manipulat mulţimile asemenea unui maestru magician. El a aruncat douăsprezece butoaie cu apă peste altar- o comoară nepreţuită după trei ani de secetă. Şi, pe când părea că Ilie pusese la cale o farsă uriaşă la scară naţională, incredibilul s-a produs. O minge de foc a căzut din cerul senin cu viteza unui meteorit. Căldura a (ost atât de intensă, ca a topit pietrele şi

pământul, iar flăcările au înghţit apa din şanţul ce împrejmuia altarul de parcă ar fi fost benzină. Mulţimea a căzut cu faţa la pământ, uluită şi îngrozită. „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!", au strigat ei.

Într-o confruntare publică dramatică, Dumnezeu a înfrânt forţele răului. Nu e de mirare că scena ocupă un loc însemnat în analele credinţei. Şi nu e de mirare nici că oamenii din vremea lui Isus L-au crezut Ilie reîncarnat. Chiar şi în epoca modernă, când trăznetul loveşte o catedrală, unii îşi aduc aminte cu nostalgic de Muntele Cârmei.

Cu toate acestea, stând singur în cabana din Colorado şi citind Biblia de la un capăt la celălalt, viaţa lui Ilie mi-a apărut într-o lumină cu totul nouă. Împreună cu Elisei, tovarăşul său geamăn în producerea miracolelor, se evidenţiază nu ca un prototip al profeţilor Vechiului Testament, ci ca o excepţie, ca ceva cu totul deosebit: puţini dintre cei ce au venit după ei au avut măcar o fracţiune din capacitatea lor de a tace miracole. Dacă tânjim după puterea lor, atunci tânjim după ceva nepotrivit. Semnele şi minunile de pe vremea lui Ilie au fost o rază de lumină în istorie, fără efecte de durată asupra israeliţilor. Ele nu au generat o trezire spirituală fulgerătoare, şi după o scurtă perioadă de înflăcărare religioasă, poporul a revenit la decăderea şi constanta sa îndepărtare de Dumnezeu. împăratul Ahab, care văzuse cu ochii săi miracolul de la Muntele Cârmei, a rămas cunoscut în istoria acelor vremuri drept cel mai rău împărat al Israelului.

Se pare că focul de pe Muntele Cârmei nu a avut un impact de durată nici măcar asupra lui Ilie. Temându-se pentru viaţa lui, profetul a fugit de împărăteasa Izabela, răzbunătoarea soţie a lui Ahab, la o depărtare de patruzeci de zile. Iar când Dumnezeu a venit din nou la Ilie, nu i S-a mai arătat sub formă dc loc sau vânt puternic sau cutremur de pământ. El a venit ca o şoaptă, un susur blând şi subţire apropiat tăcerii -o prefigurare a schimbării izbitoare ce avea să urmeze.

Profeţii

Trebuie să fi fost foarte dificil pentru profeţii care au urmat să umble pe calea deschisă de llie. Nu la multă vreme după confruntarea de pe Muntele Cârmei, un alt profet, Mica, a stat în faţa aceluiaşi împărat, Ahab, în împrejurări similare. Ca şi Ilie, el a înfruntat patru sute de proroci falşi şi a transmis un mesaj ameninţător din partea lui Dumnezeu. Dar, în loc să cadă foc din cer, Mica a primit o palmă peste obraz şi a fost aruncat în închisoare.

După Ilie şi Elisei, se pare că Dumnezeu a decis să renunţe la etalarea spectaculoasă a puterilor Sale, preferând să Se reveleze prin Cuvânt. Majori tatea profeţilor- Isaia, Osca, Habacuc, Ieremia, Ezechiel-nu au dispus de o desfăşurare grandioasă a unor minuni făcute dc Dumnezeu, cu care să facă paradă în faţa publicului; tot ce au avut ei a fost forţa cuvintelor. Şi, pe măsură ce Dumnezeu

părea a Se îndepărta din ce în ce mai mult, chiar şi profeţii au început să-şi pună anumite întrebări: întrebări elocvente, întrebări care îi frământau neîncetat, întrebări născute din suferinţă. Ei au dat glas durerii unui popor care se simţea părăsit de Dumnezeu.

Întotdeauna i-am înţeles greşii pe profeţi- asta când mă osteneam măcar să-i citesc. Îi vedeam ca pe nişte bătrâni cu opinii învechite şi puşi mereu pe reproşuri, care, asemenea lui Ilie, chemau judecata divină asupra păgânilor. Spre surprinderea mea, am descoperit însă că scrierile vechilor profeţi sunt mai „moderne" decât oricare alte cărţi ale Bibliei. Ei abordează teme care atârnă ca un nor negru asupra omenirii contemporane: tăcerea lui Dumnezeu, aparenta suveranitate a răului, perpetuarea suferinţei în lume. Întrebările pe care şi le puneau profeţii erau exact cele care fac subiectul acestei cărţi: Este Dumnezeu nedrept? Tace El? Se ascunde El?

Profeţii Israelului au dat glas sentimentelor de dezamăgire provocate de Dumnezeu cu mai multă patimă decât oricine altcineva. De ce prosperă naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu, se întrebau ei. De ce există atâta sărăcie şi depravare în lume? De ce sunt atât de puţine miracole? Doamne, unde eşti? „Pentru ce să ne uiţi cu totul şi să ne părăseşti pentru aşa mult timp?" Arată-Te, Doamne, şi rupe tăcerea. De dragul Numelui Tău, FĂ ceva!

Într-o vreme s-a făcut auzită vocea manieratului nobil Isaia, sfetnicul împăraţilor, atât de diferit ca stil de Ilie pe cât era Winston Churcill de Gandhi. „Dar, Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi ...", spunea Isaia. „O! de ai despica cerurile şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta."

Ieremia şi-a exprimat vehement dezaprobarea faţă de zădărnicia „teologiei prosperităţii". Pe vremea sa, profeţii erau aruncaţi în temniţă sau chiar spintecaţi, Ieremia L-a asemănat pe Dumnezeu cu un om neputincios, „un om încremenit, ... un viteaz care nu ne poate ajuta". Nici Voltaire nu ar fi putut să exprime mai bine lucrul acesta: cum poate un Dumnezeu Atotputernic şi plin de dragoste să tolereze o lume atât de mizerabilă?

Habacuc L-a provocat pe Dumnezeu să-i explice de ce, după cum s-a exprimat el, „...se fac judecăţi nedrepte".

Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi?

Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor?Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate?

Asemeni tuturor israeliţilor, profeţii au fost crescuţi cu poveşti despre victorie. în copilărie Ii s-a povestit cum Dumnezeu Şi-a eliberat poporul din sclavie, cum a coborât şi a locuit printre ei, conducându-i în Ţara Promisă. Dar acum, privind spre viilor, toate acele victorii rămâneau tot mai mult doar nişte amintiri. Ca o răsturnare dură a vieţii de neuitat din vremea lui Solomon, profetul Ezechiel a văzut slava lui Dumnezeu ridicându-se, poposind pentru o clipă deasupra Templului şi apoi dispărând.

Ceea ce pentru Ezechiel a fost doar o viziune, pentru leremia a devenit realitate. Soldaţii babilonieni au intrat în Templu- păgâni în Sfânta Sfin telor!- l-au jefuit şi apoi l-au ars din temelii. (Istoricii relatează că, în momentul când au pătruns în Templu, soldaţii au străpuns aerul cu suliţele lor, căutându-L pe Dumnezeul nevăzut al evreilor.) Ieremia a rătăcit pe străzile pustii ale Ierusalimului într-o stare de şoc, ca un supravieţuitor al tragediei de la Hiroshima, care se clătina printre dărâmături. împăratul Israelului fusese legat şi i se scoseseră ochii, iar prinţii Israelului măcelăriţi. Sub ultimul asediu, blândele femei ale Ierusalimului îşi tăiaseră şi îşi mâncaseră propriii copilaşi.

Oare cum era să fii profet pe vremea aceea? Iată ce ne spune leremia:

Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă doare, m-apucă groaza! ...

O! de mi-ar fi capul plin cu ape,de mi-ar fi ochii un izvor dc lacrămi, aş

plânge zi şi noaptepe morţii fiicei poporului meu! Inima îmi

este zdrobită în mine,toate oasele îmi tremură; Sunt

ca un om beat, ca un om ameţit de vin...

Însă însuşirea cea mai uimitoare a profeţilor nu este gândirea lor „mo dernă11 şi strigătul lor sfâşietor de deznădejde. Motivul pentru care aceste şaptesprezece cărţi merită o studiere aprofundată este acela că ele conţin răspunsul lui Dumnezeu la îndrăzneţele întrebări ale profeţilor.

Referinţe biblice: I împăraţi 17-19, 22; Plângerile 5; Isaia 45, 64; leremia 14; Habacuc 1; leremia 8-9: 23.

I u b i t u l r ăn i t

Dumnezeu a replicat în apărarea modului în care cârmuieşte lumea. Şi-a

dezlănţuit puterile, S-a mâniat şi, în cele din urmă, a plâns. Ială ce a avut El de spus:

Eu nu tac; v-am vorbii de multe ori prin profeţii mei.Avem tendinţa de a clasifica revelaţiile lui Dumnezeu în funcţie de drama tismul

şi amploarea efectelor lor, pe primul Ioc situându-se spectaculoasele apariţii personale, apoi miracolele supranaturale şi, abia în ultimul rând, cuvintele profeţilor. Focul de pe Muntele Cârmei, de pildă, li s-a părut celor de faţă mult mai convingător decât predicile pline de jale ale lui Icrcmia. Dar Dumnezeu nu cunoaşte asemenea clasificări. în mod ironic, EI însuşi a arătat spre profeţi-tocmai spre aceia care se arătau îngrijoraţi de tăcerea Lui-ca dovadă a preocupării Sale. Cum poate această naţiune sâ se plângă de tăcerea lui Dumnezeu când are în mijlocul ci oameni ca Ezcchiel, Ieremia, Daniel şi Isaia?

Dumnezeu nu a considerai „cuvântul simplu" o dovadă de rang inferior. La urma urmelor, miracolele nu au avut un impact de durată asupra credinţei israeliţilor; însă profeţii aveau să lase în urma lor consemnarea scrisă, care să fie transmisă din generaţie în generaţie, a intenţiilor lui Dumnezeu legate de poporul Său. Pentru a-Şi dovedi dragostea, Dumnezeu evoca, uneori, miracolele săvârşite în trecut, dar mult mai adesea vorbirea Lui era tipică unui părinte exasperat: „Din ziua când au ieşit părinţii voştri din Egipt, până în ziua de azi, v-am trimis pe toţi slujitorii Mei, proorocii, i-am trimis în fiecare zi, de dimineaţă. Dar ei nu M-au ascultat, n-au luat aminte ..." Aşa că Dumnezeu a ajuns la concluzia că oamenii nu-şi doreau cu adevărat să audă un cuvânt de la El iar ei I-au dovedit că are dreptate când i-au cerut lui Isaia: „...spuneţi-ne lucruri măgulitoare, proorociţi-ne lucruri închipuite!... lasaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel!"

Într-adevăr, M-am retras şi nu Mi-am mai făcut cunoscută prezenţa.Când profeţii s-au plâns că Dumnezeu Se ascunde de ei, El nu i-a contrazis. Le-

a dat dreptate, apoi le-a explicat de ce a stat deoparte.El i-a spus lui leremia că îl dezgusta ceea ce vedea în Israel: câştiguri

necinstite, vărsări de sânge nevinovat, opresiuni, fărădelegi. Şi-a acoperit ochii, a spus El, refuzând să privească la mâinile împreunate în rugăciune, pentru că erau mâini pătate de sânge.

Lui Ezechiel i-a explicat că, o dată ce răzvrătirea Israelului a ajuns într-un anumit punct. El i-a lăsat pur şi simplu în voia păcatului lor. S-a retras, lăsându-i pe oameni să-şi aleagă singuri calea şi să îndure consecinţele alegerii lor.

Lui Zaharia i-a spus: „Când chema El ei n-au vrut s-asculte: «De aceea, nici Eu n-am vrut să ascult, când au chemat ei», zice Domnul oştirilor."

Încetineala cu care acţionez e un semn de milă, nu de slăbiciune.Când Dumnezeu a întârziat să aplice pedepsele meritate, poporul israelit a

presupus că El Îşi pierduse puterea. „Nu este El! Şi nu va veni nenorocirea peste noi; nu vom vedea nici sabia, nici foametea." Dar se înşelau. Abţinerea lui Dumnezeu era o expresie a milei Sale, o vreme de încercare pe care El o acorda Israelului. Dumnezeu a recurs la pedeapsă împotriva dorinţei Sale, asemenea unui părinte rămas fără alternative.

Pentru Israel, pedeapsa a venit sub forma invaziilor străine. Profeţii vor beau însă şi despre „ziua Domnului", care va veni la sfârşitul vremurilor. Presărate printre descrierile optimiste ale unui nou paradis şi ale unei noi lumi, găsim cele mai înfricoşătoare viziuni legate de sfârşitul lumii exprimate vreodată în cuvinte. Înainte de a auzi ultimul cuvânt, spunea Dietrich BonhoelTer, trebuie să ne plecăm urechea la penultimul cuvânt. Cu cât studiez mai atent descrierile profeţilor legate de zilele de pe urmă, cu atât sunt mai mulţumit de aparenta „şovăială" a lui Dumnezeu de a interveni în treburile lumeşti.

În momentele în care mi s-a întâmplat mie să mă simt dezamăgit de Dumnezeu, I-am cerut să acţioneze cu putere. Am înălţat rugăciuni împotriva dictaturii politice, împotriva incorectitudinii şi a nedreptăţilor sociale. M-am rugat pentru miracole, pentru dovezi ale existenţei Sale. Dar, citind 111 profeţi descrieri ale zilei în care Dumnezeu Se va descoperi complet, o rugăciune anume se impune deasupra tuturor celorlalte: „Doamne, sper să nu fiu pe aproape în momentele acelea." Dumnezeu recunoaşte deschis că Şi-a restrâns puterile, dar a făcut-o spre binele nostru. Tuturor celor care îşi bat joc, neîncrezători în venirea zilei Domnului, profeţii le adresează un sfat cutremurător: „Aveţi răbdare."

Chiar dacă judecăţile Mele par aspre, să ştiţi că Eu sufăr alături de voi.Dumnezeu le-a dezvăluit profeţilor cele mai adânci sentimente ale Sale. De

pildă, iată ce a simţit El în legătură cu distrugerea Moabului, unul dintre adversarii Israelului:

Gem pentru Moab şi Mă jelesc pentru tot Moabul...Îmi jeleşte inima ca un fluier pentru Moab...

Cât despre Israel, poporul ales, ori de câte ori a fost supus ruşinii şi umilinţei, Dumnezeu a îndurat şi El ruşinea şi umilinţa. Israeliţii au privit îngroziţi cum soldaţii babilonieni au sfărâmat coloanele din lemn de cedru ale Templului- invadaseră însăşi Casa Domnului, iar Dumnezeu a perceput acea invazie ca pe propria Sa pângărire. Dărâmarea Templului a echivalat cu distrugerea locuinţei lui Dumnezeu pe pământ. Când evreii au fost duşi în captivitate, şi Dumnezeu a fost dus în captivitate. Iar când cotropitorii şi-au împărţit între ei ceea ce mai rămăsese

din Israel, ei şi-au bătut joc nu numai de israeliţi, ci şi de însuşi Dumnezeul lor cel neputincios, „Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, pângăreau Numele Meu cel Sfânt, aşa încât se zicea despre ci: «Acesta este poporul Domnului, ei au trebuit să iasă din ţara lor.»"

O singură propoziţie, de mare eleganţă a lui Isaia, rezumă punctul de vedere al lui Dumnezeu: „în toate necazurile lor n-au fost fără ajutor." Dumnezeu Şi-a ascuns faţa de ei, dar pe faţa Lui şiroiau lacrimile.

Cu toate acestea, sunt gata să vă iert în orice clipă.Dumnezeu Se oprea adesea în toiul mâniei- literalmente în mijlocul propoziţiei-

şi-i implora pe israeliţi să se pocăiască. Ahab, cel mai nelegiuit împărat al Israelului, a mai primit o şansă, după minunea de pe Muntele Cârmei şi apoi alta şi alta. „...nu doresc moartea păcătosului...", i-a explicat Dumnezeu lui Ezechiel. „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea. Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?" El i-a spus lui Ieremia că, dacă se va găsi un singur om neprihănit în Ierusalim, va cruţa întregul oraş.

Nici o carte nu explică mai bine dorinţa aprinsă a lui Dumnezeu de a ierta decât Cartea lui lona. Aici este exprimată o singură profeţie: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită!" Dar, spre nemulţumirea lui Iona, simpla enunţare a blestemului ce urma să cadă asupra lor a aprins scânteia trezirii spirituale printre ninivenii atât de dispreţuiţi de evrei, determinându-L pe Dumnezeu să renunţe la intenţia Sa de a-i pedepsi. Iona, care, mocnind de furie, se adăpostise la umbra unui curcubete, a recunoscut în cele din urmăcă Îl suspectase pe Dumnezeu de inimă slabă. „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!" Aşadar, tot acel scenariu fantastic creat în jurul profetului îndărătnic, furtuna de pe mare şi înghiţirea lui de către peştele cel mare pentru a-1 întoarce din drum, au fost pricinuite de neîncrederea lui Iona în Dumnezeu- el era convins că Dumnezeu Se va arăta aspru şi nemilos faţă de locuitorii din Ninive. După cum spune Robert Frost, făcând referire la această istorisire: „După cele întâmplate lui Iona, nu mai poţi avea încredere că Dumnezeu nu va fi şi altădată la fel de milostiv."

Durerea

Deşi Dumnezeu a răspuns în mod direct la întrebările profeţilor, explica ţiile Sale nu i-au mulţumit pe israeliţi. Cunoaşterea cauzei unui dezastru nu ameliorează durerea şi nici nu face să dispară sentimentul de trădare. Într- adevăr, „apărarea" raţională a lui Dumnezeu pare să fie ceva secundar. Profeţii nu sunt atât de preocupaţi de latura intelectuală a întrebărilor lor, cât de sentimentele lui Dumnezeu. Ce simte Dumnezeu? Pentru a înţelege, să ne gândim la imaginile umane pe care profeţii I le-au atribuit lui Dumnezeu în mod repetat ca părinte şi ca

iubit.Să ne închipuim un soţ şi o soţie care au devenit părinţi pentru prima oară.

Discuţiile lor par a se învârti în jurul unui singur subiect: copilul. Au impre sia că micuţul acesta cu pielea încreţită şi roşie ca racul este cel mai frumos copil născut vreodată. Cheltuiesc o grămadă de bani cu aparatura necesară înregistrării primelor gângureli şi a primilor paşi ai micuţului-nişte deprinderi absolut: fireşti, comune aproape tuturor celor cinci miliarde de oameni din lume. Comportamentul acesta ciudat demonstrează mândria noului părinte şi bucuria pe care i-o provoacă relaţia unică dintre el şi copilul lui.

Tocmai o astfel de relaţie a căutat Dumnezeu prin alegerea poporului evreu. El Şi-a dorit ceea ce-şi doreşte orice părinte: o casă plină de copii, care răspund părinţilor cu aceeaşi dragoste. Vocea Lui răsună plină de mândrie când îşi aminteşte de vremurile de început: „Nu-mi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine?" Dar bucuria păleşte pe măsură ce Dumnezeu trece brusc de la postura de părinte la cea de iubit, a unui iubit care a fost rănit. Cu ce am greşit? Se întreabă El plin de tristeţe, amărăciune şi mânie.

După ce le-am primit jurămintelese dedau la preacurvie şi aleargă cu

grămada în casa curvei. Ca nişte cai bine hrăniţi, care aleargă încoace şi încolo,

fiecare nechează după nevasta aproapelui său. Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri?

Citind cărţile profeţilor îmi imaginez un consilier care îl consiliază pe Dumnezeu. Consilierul începe cu renumita propoziţie: „Spune-mi cum te simţi, în adâncul sufletului", după care Dumnezeu trebuie să continue.

„Să-ţi spun Eu cum Mă simt! Mă simt ca un părinte respins de propriul său copil. Găsesc o fetiţă zăcând în şanţ, aproape moartă. O iau acasă la Mine fac din ea fiica mea. O spăl, o hrănesc şi o duc la şcoală. O iubesc, o îmbrac frumos şi o împodobesc cu bijuterii. Apoi, într-o bună zi, ea fuge de acasă. La ureche îmi ajung zvonuri legate de depravarea în care ajunge să trăiască. Când se vorbeşte despre Mine, aflu că ea are cuvinte urâte la adresa Mea.

„Să-ţi spun Eu cum Mă simt! Mă simt ca un iubit părăsit. Mi-am găsit iubita slabă, nenorocită şi maltratată, dar am luat-o acasă la Mine şi am făcut din ea o frumuseţe strălucitoare. Ea este comoara Mea, pentru Mine este cea mai frumoasă femeie din lume, aşa că Îmi revărs dragostea şi darurile asupra ei. Dar, cu toate astea, ea mă părăseşte. Se uită după prietenii Mei, după duşmanii Mei -după oricine. Stă la marginea străzii sau lângă orice copac şi, mai rău ca prostituatele, îi plăteşte ea pe bărbaţi pentru o partidă de sex. Mă simt trădat, abandonat şi înşelat."

Dumnezeu nu îşi ascunde durerea. El foloseşte un limbaj şocant, comparând Israelul cu o „...dromaderă iute la mers, care baţi drumurile şi le încrucişezi! Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimei ei, cine o va împiedica să-şi facă pofta?"

Ca şi cum cuvintele ar fi prea slabe ca să-I exprime întreaga durere, Dum nezeu i-a cerut unui profet curajos, Osea, să facă din viaţa sa o pildă vie. La porunca lui Dumnezeu, Osea s-a căsătorit cu Gomera, o femeie cu o reputaţie dintre cele mai îndoielnice. Din momentul acela, viaţa bietului om a căpătat o turnură vrednică de a face subiectul unei telenovele. În mod regulat, Gomera o lua razna, se încurca cu alt bărbat şi îşi părăsea căminul conjugal. Şi, incredibil, de fiecare dată, Dumnezeu i-a poruncit lui Osea să o primească înapoi şi să o ierte.

Dumnezeu S-a folosit de povestea nefericită a lui Osea pentru a arăta propriile Sale răni sufleteşti. Acea primă scânteie de dragoste, care s-a aprins când l-a găsit pe Israel, a fost asemenea bucuriei cu care descoperi struguri în pustie, a spus Dumnezeu. Dar pe măsură ce Israelul l-a înşelat încrederea în mod repetat, El a fost silit să îndure ruşinea cumplită a iubitului părăsit. Cuvintele Sale au o notă de autocompătimire: „Voi fi ca o molie pentru Efraim, ca o putreziciune a dinţilor pentru casa lui luda."

Imaginea de iubit înşelat, pregnant reliefată, ne ajută să înţelegem de ce, vorbind cu profeţii. Dumnezeu pare să Se „răzgândească" de la o clipă la alta. Acum Se pregăteşte să nimicească Israelul -acum plânge şi îşi desface braţele ca să-l primească la pieptul Său -ba nu, pronunţă din nou o aspră judecată. Aceste toane schimbătoare par de-a dreptul iraţionale, şi numai aceia care au fost părăsiţi de persoana iubită le pot înţelege.

Cuvintele profeţilor ne aduc aminte de certurile dintre îndrăgostiţi, ale căror replici răzbat dincolo de pereţii subţiri ai apartamentului. O vecină a mea a îndurat vreme de doi ani un astfel de conflict. Prin luna noiembrie ajunsese la un pas de a-şi ucide soţul infidel. În februarie l-a iertat şi l-a primit înapoi. În aprilie a înaintat actele pentru divorţ. În august şi-a retras acţiunea şi i-a cerut din nou soţului său să se întoarcă acasă. I-au trebuit doi ani ca să înfrunte crudul adevăr: că dragostea sa fusese respinsă pentru totdeauna.

Exact acesta este şi traseul ciclic pe care l-a urmat Dumnezeu însuşi, traseu care trece prin mai multe faze, şi anume: mânie, durere, iertare, gelozie, dragoste şi suferinţă. Profeţii ni-L înfăţişează pe Dumnezeu luptându-Se să găsească un limbaj, oricare ar fi acela, care să ajungă la inima poporului Său. La fel cum vecina mea închidea telefonul ori de câte ori o suna soţul cel necredincios, Dumnezeu le-a spus profeţilor că nu avea de gând să-Şi mai plece urechea la rugăciunile Israelului. Şi la fel cum inima acestei femei s-a înmuiat, şi mânia lui Dumnezeu s-a

înmuiat, şi-i implora pe evrei să mai încerce o dată. Uneori, mânia şi dragostea Lui păreau a se ciocni. Dar, în cele din urmă, după epuizarea tuturor alternativelor, Dumnezeu a ajuns la concluzia că trebuie să renunţe: „Căci cum aş putea să Mă port altfel cu fiica poporului Meu?"

Prietenul meu, Richard, mi-a mărturisit că s-a simţit teribil de trădat când Dumnezeu „l-a lăsat baltă". S-a simţit exact ca atunci când logodnica lui a pus brusc capăt relaţiei lor. Însă profeţii, şi în special Osea, comunică un singur mesaj: Dumnezeu este cel trădat. Israelul, nu Dumnezeu, a fost acela care s-a dedat la curvie. Profeţii au dat glas dezamăgirii profunde pe care le-o cauzase Dumnezeu, acuzându-L de nepăsare, indolenţă şi tăcere. Dar când Dumnezeu a vorbit. El a dat drumul tuturor sentimentelor pe care Şi le înăbuşise atâtea secole. El, nicidecum Israelul, era Cel dezamăgit.

„Căci cum aş putea să Mă port altfel...?", o întrebare tulburătoare pe care Dumnezeu i-o adresează lui Ieremia, subliniază dilema unui Dumnezeu Atot-puternic, care le-a dat oamenilor darul libertăţii. Barza cunoaşte din instinct anotimpurile, mareele îşi urmează orarul cu stricteţe, zăpada dăinuie veşnic pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor, însă fiinţele umane nu se aseamănă cu nici o altă făptură creată. Dumnezeu nu le poate controla, dar nici nu le poate înlătura pur şi simplu. El nu poate să-Şi ia gândul de la omenire.

Referinţe biblice: Ieremia 7; Isaia 30; Ieremia 5: Ezechiel 20; Zaharia 7; Ieremia 5, 48; Ezechiel 36; Isaia 63; Ezechiel 33; lona 3-4; Ieremia 31, 5, 2; Osea 9, 5; Ieremia 9.

P r e a f r u m o s c a s â f i e a d e v â r a t

Ca şi cum frigul n-ar f i poposit, Durerea ce-n mine-a sălăşluit Ca neaua în mai s-a topit.

GLIORGE HERBERT, „TLFE PLOWIIR" [FLOAREA

Stând o data de vorbă cu fiul său, George MacDonald, faimosul predicator şi

scriitor de origine scoţiană, a adus la un moment dat în discuţie Paradisul şi viziunile escatologice ale profeţilor. „Pare prea frumos ca să fie adevărat", a spus fiul său. La care MacDonald a zâmbit încântat şi a spus, „Nu, este atât de frumos, încât trebuie să fie adevărat!"1

Există vreun alt sentiment omenesc care să cuprindă inima omului cu atâta forţă precum o face speranţa? Poveştile şi legendele transmise din generaţie în generaţie, de-a lungul secolelor, ne fac să sperăm cu încăpăţânare într-un final fericit, încredinţaţi că, în cele din urmă, vrăjitoarea cea rea va muri, iar curajoşii şi nevinovaţii copilaşi vor găsi o cale de a scăpa teferi şi nevătămaţi. Desenele animate difuzate la televizor duminică dimineaţa transmit un mesaj identic copiilor care privesc fascinaţi, prea mici ca să ia în derâdere deznodământul incredibil de fericit. În viaţa reală însă, într-o zonă lovită de război, o mamă îşi strânge la piept copilaşul, îl mângâie şi îi şopteşte într-una, fără sens: „Va fi bine", în timp ce zgomotul împuşcăturilor se apropie din ce în ce mai mult.

De unde vine această speranţă? Căutând să găsească o explicaţie a atracţiei exercitate dintotdeauna de basme asupra oamenilor, Tolkien spunea:

Basmele nu neagă în nici un fel existenţa suferinţei şi a eşecului: existenţa acestora este absolut necesară pentru a putea resimţi bucuria izbânzii; ele neagă (şi, clacă sunteţi interesaţi, există numeroase dovezi în acest sens) posibilitatea unei înfrângeri finale universale ... oferind pentru o clipă o scânteie de Bucurie, Bucurie care transeende hotarele acestei lumi, cu aceeaşi putere ca suferinţa.2

Nici un comentariu asupra cărţilor profeţilor nu ar fi complet fără acest ultim mesaj: îndârjirea cu care ei susţin că lumea nu se va sfârşi printr-o „ultimă înfrângere universală", ci printr-o mare Bucurie. Ei au profeţit de multe ori în faţa mulţimilor îngrozite, şi deseori cumplitele lor prevestiri referitoare la secetă şi invazii de lăcuste şi atacuri din partea duşmanilor au alimentat teama acestora. Însă, întotdeauna, în toate cele şaptesprezece cărţi care le aparţin, profeţii Vechiului Testament şi-au exprimat cu convingere speranţa. Iubitul cel rănit se va vindeca de suferinţa prin care a trecut, promite Isaia: „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste."

Când, în cele din urmă, profeţii vorbesc despre Bucuria care transeende hotarele acestei lumi, vocea lor se înalţă asemenea cântecului unei păsări. În ziua de apoi Dumnezeu va rula pământul ca pe un covor şi apoi va face altul nou. Lupii şi mieii vor paşte împreună pe aceeaşi câmpie, iar leul va mânca în pace alături de bou.

Într-o zi, spune Maleahi, vom sări ca viţeii lăsaţi să iasă afară din ţarc. Atunci nu va mai fi teamă, nici suferinţă. Nici un copil nu va mai muri, nu vor mai curge lacrimi. între popoare va domni pacea, iar armatele îşi vor topi armele şi le vor transforma în unelte cu care vor lucra pământul. În ziua aceea nimeni nu se va mai plânge că Dumnezeu Se ascunde. Slava Lui va umple pământul, iar alături de ea, soarele va părea mic şi neînsemnat.

În ochii profeţilor, istoria omenirii nu reprezintă un scop în sine, ci doar o perioadă de tranziţie, o paranteză între Grădina Edenului şi noul cer şi noul pământ pe care le va crea Dumnezeu. Chiar şi atunci când totul pare să fi scăpat de sub control. Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor, iar într-o bună zi El Se va arăta în toată plinătatea Sa.

Intre timp...Dar ce se întâmplă în momentul de faţă? Trebuie să aşteptăm să trecem prin

moarte pentru a afla răspunsul la problema spinoasă a omului dezamăgii de Dumnezeu? După ce profeţii au murit unul câte unul, poporul evreu a început să-şi pună acesle întrebări, căci cerurile rămâneau clin nou tăcute: „Semnele noastre nu le mai vedem; nu a mai rămas nici un prooroc, şi nu mai este nimeni printre noi care să ştie până când... Până când, Dumnezeule, va mai batjocori asupritorul, şi va nesocoti vrăjmaşul Numele Tău?"

Smulşi din patrie şi duşi încă o dată in captivitate, evreii se agăţau dc promisiunile profeţilor care vorbeau despre un eliberator şi despre un viitor plin dc pace. Au trecut zeci de ani, ba chiar sccole întregi, iar în timpul acesta imperii ca Babilonul, Persia, Egiptul, Grecia, Siria, Roma s-au înălţat şi au decăzut, oştirile lor luptându-sc între ele pentru dominaţia asupra câmpiei Palestinei. Fiecare imperiu nou apărut i-a subjugat pe evrei cu atâta uşurinţă, de parcă n-ar fi trebuii decât sâ sc şteargă pc picioare la intrare. Au fost momente în care întregul neam al evreilor a fost în prag de dispariţie.

De data aceasta nu a mai apărut nici un Moise care să-i scoată pc evrei din captivitate. Nici un llie care să cheme foc din cer. Nici o lumină străluci toare carc să umple Templul din Ierusalim. Până la înscăunarea lui Irod, care avea o adevărată obsesie pentru construcţiile grandioase, Templul a rămas doar pc jumătate terminal, o grămadă de bolovani carc evocau mai degrabă ruşinea, decât gloria de altădată. Către sfârşitul Vechiului Testament, Dumnezeu S-a ascuns. Ameninţase mai dinainte că îşi va ascunde faţa, iar când, în sfârşit, a făcut-o, o umbră întunecată a coborât deasupra întregii lumi. Dezamăgirile pc care ni le provoacă nouă Dumnezeu astăzi, după douăzeci şi cinci de secole, nu sunt decât o replică palidă a ceea ce au simţit evreii când Dumnezeu le-a întors spatele. Poate că astăzi ne consolăm privind în urmă la lecţiile trecutului. Putem vedea „dezavantajele"

unei intervenţii directe din partea lui Dumnezeu. Prezenţa Lui, mult prea luminoasă pentru noi, ne poate vătăma; ne îndepărtează; şi, lucrul cel mai grav, nu pare că ne-ar mări credinţa. De asemenea, s-ar putea să ne consolăm privind înainte, la viaţa veşnică, o viaţă lipsită de lacrimi şi durere, undeva într-o nouă dimensiune după ce vom fi fost transformaţi în fiinţe capabile să suporte Prezenţa lui Dumnezeu. Dar ce se întâmplă între timp? În tot acest timp? Şi noi, asemenea evreilor, percepem faptul că Dumnezeu îşi ascunde faţa ca dezamăgire, ca durere a inimii, ca îndoială neelucidată.

Patru veacuri separă ultimele cuvinte ale lui Maleahi, din Vechiul Testa ment, de primele cuvinte ale lui Matei, la începutul Noului Testament. „Cei patru sute de ani de tăcere", cum sunt numiţi, marchează o epocă a dezamăgirilor pricinuite de Dumnezeu. îi păsa lui Dumnezeu? Era, măcar, viu? Părea complet surd la rugăciunile evreilor. Cu toate acestea, în pofida tuturor greutăţilor, ei continuau să aştepte un Mesia-nu aveau nici o altă speranţă.

„Ce aş mai putea face?", S-a întrebat Dumnezeu. Mai exista o cale. Ceea ce nu se putea câştiga prin forţa, El avea să obţină prin suferinţă.

Dumnezeu plânge împreună cu noi, pentru ca, într-o zi, noi să râdem împreună cu EL

JURGEN MOLTMANN

lG revii le MacDonald, George MacDonald and His Wife, 172 [George Mac Dona Id şi sofia sa].

2J.R.R. Toi Ic ie n, The Tolkien Reader [Antologia scrierilor lui Tolkien], 68-69.

Referinţe biblice: Isaia 54; Maleahi 4; Psalmul 74.

P A R T E A A T R E I A

A p r o p i e r e a : FiulC o b o r â r e a

Era o dată un împărat care iubea o umilă fecioară", aşa începe una dintre

poveştile lui Kierkegaard.Împăratul acesta nu semăna cu nici un alt împărat. Toţi conducătorii celorlalte

neamuri tremurau în faţa puterii sale. Nici unul nu cuteza să sufle o vorbă împotriva lui, căci era ştiut că avea putere de a-şi zdrobi duşmanii. Cu toate acestea, preaputemicul împărat se topea de dragoste pentru o umilă fecioară.

Cum ar fi putut el să-i mărturisească dragostea pe care i-o purta? În mod ciudat, se simţea legat de mâini şi de picioare tocmai datorită măreţiei sale. Dacă ar fi fost sâ o aducă în palatul lui, să-i încununeze capul cu giuvaeruri şi să o îmbrace în straie împărăteşti, fără doar şi poate că ea nu s-ar fi opus -nimeni nu cuteza să i se opună. Dar oare l-ar iubi?

Desigur, i-ar spune că-l iubeşte, dar ar fi sinceră? Sau ar trăi lângă el cu teamă, suferind în adâncul inimii sale de dorul vieţii pe care o ducea mai înainte? Ar fi fericită alături de el? Cum ar putea el să ştie lucrul acesta?

Dacă s-ar duce la coliba din pădure, unde locuia ea, în caleaşca sa împărătească, însoţit de un alai de ostaşi înarmaţi, fluturându-şi steagurile strălucitoare, ei bine, şi asta ar lăsa-o fără grai. El nu-şi dorea o slujnică servilă. Îşi dorea o iubită, o parteneră pe măsura lui. Îşi dorea ca ea să uite că el este împărat, iar ea o fată simplă, din popor, şi ca dragostea pe care şi-o purtau unul altuia să umple prăpastia dintre ei.

„Căci numai dragostea şterge diferenţele de rang", a fost concluzia lui Kierkegaard. Împăratul, încredinţat că nu are cum să o înalţe pe fecioară la rangul său fără să-i suprime libertatea, a hotărât să se umilească el însuşi. S-a îmbrăcat ca un cerşetor şi, sub această înfăţişare necunoscută, s-a apropiat de coliba ei, acoperit cu o mantie ponosiră ce-i atârna pe trup. Era mai mult decât o simplă deghizare; împăratul îşi însuşise o nouă identitate. Renunţase la tron ca să câştige inima fetei.1

Ceea ce a ilustrat Kierkegaard prin această parabolă, apostolul Pavel a exprimat prin următoarele cuvintc, cu privire la Isus Hristos:

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe

Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerii şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.Adesea, în relaţia Sa cu fiinţele umane. Dumnezeu S-a smerit pe Sine. Vechiul

Testament consemnează din abundenţă „smerirea" lui Dumnezeu în faţa poporului Sau (S-a coborât de la o stare mult superioară, pentru a fi lângă cei aflaţi într-o stare umilă). Dumnezeu S-a coborât pe felurite căi, pentru a-i vorbi lui Avraam, lui Moise, poporului evreu şi profeţilor. Dar nici una dintre aceste acte de bunăvoinţă nu se compară cu ce a urmat după cei patru sute de ani dc tăcere. Asemenea împăratului din povestea lui Kierkegaard, Dumnezeu a luat o nouă înfăţişare: a luat chip de om A fost cel mai uluitor act de smerenie pe care ni l-am putea imagina vreodată.

Nu vă temeţi

Auzim aceste cuvinte în fiecare an, în scenetele organizate în biserică cu prilejul Crăciunului, când copilaşii, îmbrăcaţi în hăinuţe albe, redau povestea naşterii Iui Isus. „Nu vă temeţi!", rosteşte uşor stâlcit un înger în vârstă de şase anişori, al cărui veşmânt alb, croit dintr-un cearşaf, mătură podeaua, şi ale cărui aripi, confecţionate din umeraşe, flutură Iară încetare din cauza tremurului involuntar al micuţului trup. Se uită pe furiş, la hârtia ascunsă în manşeta de la mânecă. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul..." El i s-a arătat deja lui Zaharia (în realitate, fratele său mai mare, care arc lipită o barbă de vată), şi Măriei (o blonduţă pistruiată, din clasa a doua). Le-a adresat amândurora aceleaşi cuvinte: „Nu vă temeţi!..."Acestea au fost şi primele cuvinte cu care Dumnezeu S-a adresat lui Avraam, lui Agar şi Iui Isaac. „Nu te teme!", i-a spus îngerul lui Ghedeon, precum şi profetului Daniel. Pentru nişte fiinţe supranaturale, aceste cuvinte echivalează cu: „Bună, ce mai faci?" Nici o mirare. In timp ce fiinţa supranaturală îşi comunica mesajul, omul zăcea cu faţa la pământ, într-o stare de neputinţă. Când Dumnezeu intra în contact cu Pământul, intervenţia divină se manifesta sub diverse forme: ca un tunet, ca o furtună sau ca o lumină scânteietoare fosforescentă. Aproape de fiecare dată lucrul acesta stârnea spaima. Însă îngerul care s-a arătat lui Zaharia, Măriei şi lui Iosif Ie-a prezis că Dumnezeu avea să apară sub o înfăţişare care nu va mai provoca teama.

Ce poate fi mai inofensiv decât un nou-născut, cu mânuţe şi picioruşe fragile şi cu ochişorii lui care încă nu văd prea bine? Prin Isus, care a fost născut într-un grajd sau într-o peşteră şi aşezat într-o iesle, Dumnezeu a găsit, în sfârşit, o modalitate de apropriere de oameni de care aceşteia nu aveau să se teamă. Regele s-a dezbrăcat de veşmintele sale regale.

Gândiţi-vă puţin la concesia pe care ne-a făcut-o Dumnezeu: întruparea, care a împărţit istoria în două (fapt atestat chiar şi de calendarul actual), a avut ca martori mai multe animale decât oameni. Gândiţi-vă apoi la riscul implicat. Prin Întrupare, Dumnezeu a risipit teama teribilă care îndepărtase de EI creaţia Sa, omul. Însă, prin înlăturarea acestei bariere, Isus a devenii vulnerabil, extrem de vulnerabil.

Copilul născut noaptea printre animale. Răsuflarea dulceagă - caldă a animalelor. Mirosul specific al acestora. Şi de atunci, nimic nu a mai fost la fel.

Într-un fel, cei care cred în Dumnezeu nu mai pot fi siguri de EI. O dată cc L-au văzut într-un grajd, nu vor şti niciodată cu certitudine unde s-ar putea să-L mai vadă, cât de departe va merge sau până Ia ce nivel absurd al umilirii dc Sine Se va coborî, în dorinţa Sa dc neînfrânt de a-1 găsi pe om...

Pentru cei care cred în Dumnezeu, naşterea aceasta înseamnă că Dumnezeu însuşi nu Sc va bucura niciodată de o siguranţă deplină din partea noastră, şi poate că această teroare a tăcerii este latura întunecată a Crăciunului. El Se apropie astfel încât noi să-I putem întoarce spatele oricând, cu aceeaşi uşurinţă cu care am zdrobi capul unui nou-născut sau cu care l-am ţintui pe cruce când e prea matur pentru a i zdrobi capul ca pe o coajă de ou.2

Oare ce o fi însemnat Crăciunul pentru Dumnezeu? Imaginează-fi pentru o clipă că ai fi din nou bebeluş: renunţi la limbaj şi la capacitatea dc a-ţi coordona mişcările, la aceea de a mânca hrană solidă şi de a-ţi controla vezica urinară. Dumnezeu, în viaţa intrauterină! Sau imaginează-ţi că eşti un melc de mare-o analogie şi mai elocventă, in ziua aceea, în Betleem, Creatorul a tot ceea ce există, S-a făcut un trup neajutorat şi complet dependent al unui nou-născut.

„Kenosis" este termenul tehnic folosit de teologi pentru a descrie deposedarea lui Hristos de avantajele divinităţii Sale. în mod ironic, această depose dare a implicat multă umilinţă, dar şi o anumită libertate. Am vorbit deja despre „dezavantajele" infinităţii. întruparea fizică I-a dat lui Hristos libertatea de a acţiona omeneşte, nestânjenit de aceste „dezavantaje". Putea spune ceea ce avea de spus fără ca vocea Sa să doboare copacii. îşi putea exprima furia asemănându-1 pe regele Irod cu o vulpe sau punând mâna pe bici îti Templu, în loc să zguduie pământul cu simpla Sa prezenţă. Şi putea vorbi cu oricine- prostituate, orbi, văduve, leproşi-fără a fi nevoii să spună: „Nu te teme!"

Mult a-nsemnat când, la-ncepui, omul asemenea lin Dumnezeu a fost creatDar, când Dumnezeu, asemenea omului se făcu, mult mai mult a însemnat.

Joi in Donne, „Holly Sonnht [SONET SFÂNT 15]

Parafrazare după Philosophical Fragments [Fragmente filozofi cc], de Soieu Kierkegaard, 31-43.

Trcderiek Buechner, The Hun ge ting Dark {întunericul flămând], 13 14. Referinţe

biblice: Piiipeni 2.

A ş t e p t ă r i m a r i

În fiecare an, în preajma Crăciunului pluteşte în aer aşteptarea venirii Iui Mesia,

toată lumea, începând de la coriştii liceeni până la cei mai distinşi profesionişti, aleargă toată ziulica la repetiţii, cu partiturile zdrenţuite de uzură, ca în pelerinaj. In ziua de azi nici măcar nu e nevoie să faci parte dintr-un cor ca să cânţi faimoasele profeţii pe care Handel Ic-a transpus în muzică; majoritatea oraşelor mari oferă tuturor amatorilor posibilitatea de a- şi confecţiona propriul Mesia (uluitor!).

Dar ce sărbătorim dc fapt cu atâta fast concertistic? Iată ce cuvinte a pus pe note Handel din cărţile profeţilor:

Orice vale să fie înălţata, orice deal şi orice munte sâ fie plecate; coastelc să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele.

Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în valea umbrei morţii răsare o lumină.

Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, domnia va fi pe umărul Lui; Î1 vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al Păcii.

Aceleaşi cuvinte au stăruit şi pe buzele credincioşilor evrei de-a lungul veacurilor în care Dumnezeu a rămas tăcut. Dezamăgirea, uneori chiar disperarea, a cuprins întregul Israel pe măsură cc istoria, lot mai crudă, le-a spulberat toate speranţele, cu o singură excepţie: promisiunea unui Rege al regilor, rostită de profeţi. Când va veni Mesia, dreptatea va curge ca un râu- evreii s-au agăţat cu îndârjire de această promisiune, asemenea marinarilor naufragiaţi agăţaţi de resturile corăbiei.La patru veacuri dc la vorbirea ultimului profet au început să circule nişte zvonuri ciudate: mai întâi despre un profet numit Ioan, carc trăia în deşert, iar apoi despre Isus, fiul unui tâmplar din Nazarct. O dată cu zvonurile despre puterile lui miraculoase, au început să se răspândească şi speculaţiile. Oare El să fie Acela? Unii susţineau cu îndârjire că, într-adevăr, Mesia venise. Văzuseră cu ochii lor cum Isus l-a vindecat pe orb şi l-a făcut pe paralitic să umble din nou. „Dumnezeu a venit să-şi ajute poporul!", au spus ei când Isus a înviat un tânăr din morţi. Alţii au Fost sceptici. Isus corespundea promisiunilor mesianice, însă, dintr-

un punct de vedere important, nu în felul în care sc aşteptaseră cu toţii.

Când am studiat Biblia căutând semne ale dezamăgirilor pricinuite de Dumnezeu, mă aşteptam ca Evangheliile să aducă o schimbare radicală. S-ar fi zis că Mesia cel vestit de profeţi-după cum reiese dintr-o lecturare rapidă a versurilor lui 1 landei-avea să spulbere aceste sentimente. Însă dezamăgirea nu a dispărut de pe faţa pământului o dată cu venirea lui Isus, şi nu a dispărui nici astăzi, după două mii de ani. Ce s-o fi întâmplat? Sau, altfel spus: în ce fel a contribuit viaţa lui Isus la elucidarea celor trei întrebări care fac subiectul acestei cărţi?

Tace Dumnezeu? „Vino după Mine!", „Iată, deci, cum trebuie să vă rugaţi:...", „Iată că ne suim la Ierusalim...". în anumite privinţe, Isus a făcut voia lui Dumnezeu mai clară decât fusese vreodată. în mod incredibil, El S-a expus pe Sine cercetărilor şi investigaţiilor ştiinţifice din partea fariseilor, saducheilor şi a altor sceptici. Oricine putea merge direct Ia Fiul Iui Dumnezeu să-1 pună întrebări sau să discute cu El. Potrivit Scripturilor, Dumnezeu a spart tăcerea cu putere dc convingere cât timp Isus a trăit pe pământ: Cuvântul s-a făcut trup.

Se ascunde Dumnezeu? Prin Isus, Dumnezeu S-a întrupat în lume, luân- du-Şi chip uman, un nume şi o adresă. A devenit un Dumnezeu care putea fi atins, mirosit, auzit şi văzul. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl", a spus Isus pe neaşteptate.

Cu toate acestea, faptul că Isus era om în carne şi oase, cu nimic diferit de ceilalţi, a ridicat o nouă problemă pentru evrei, care crescuseră cu istoria evenimentelor de pe Muntele Sinai şi de pe Muntele Cârmei. Unde erau acum fumul, focul şi fulgerele? Isus nu corespundea imaginii pe care şi-o făuriseră ei despre Dumnezeu. Era doar un om, pentru numele lui Dumnezeu, băiatul Măriei, care se trăgea din modestul Nazaret- un tâmplar neînsemnat! Vecinii lui Isus, care îl văzuseră jucându-Se pe stradă, împreună cu copiii lor, nu puteau in ruptul capului să accepte El era Mesia. După cum consemnează Marcu în treacăt, până şi i udele lui Isus au afirmai o dată: „Şi-a ieşit din minţi. 11 Propria Lui mamă şi propriii Lui fraţi! Maria, care a înălţat pe loc o cântare de slavă atunci când îngerul Gabriel a anunţat-o că avea să-L nască pe Isus; fraţii lui. care fuseseră alături de El mai mult decât oricine altcineva-ei bine. nici chiar ei nu au fost în stare sâ priceapă strania împletire a firescului cu supranaturalul. Trupul omenesc al lui Isus îi împiedica s-o facă.

Este Dumnezeu nedrept? Această întrebare stăruitoare a pricinuit probabil cele mai mari îndoieli în privinţa lui Isus, căci evreii credeau că Mesia avea sâ înlăture tot răul din lume. Nu le proniiseseră profeţii ca Dumnezeu va birui moartea o dată pentru totdeauna şi că va şterge orice lacrimă? E adevărat, Isus a vindecat câţiva oameni; dar mult mai mulţi au fost cei care au rămas nevindecaţi. L-a înviat pe

Lazăr din morţi, dar mulţi alţii au murit cât Isus a trăit pe pământ. Şi nici n-a şters toate lacrimile.

Problema nedreptăţii îi deranjează pe mulţi oameni care, din alte puncte de vedere, sunt impresionaţi de viaţa lui Isus. Marele teolog Augustin, de pildă, s-a arătat derutat de arbitrariul vindecărilor relatate în Evanghelie. Dacă Isus avea puterea de a vindeca, de ce nu i-a vindecat pe toţi? Atenţia lui Augustin a fost în mod special atrasă de o poveste din Evanghelia lui Ioan.

Infirmii din Ierusalim-orbi, şchiopi, paralitici-obişnuiau să se îngrămădească în jurul unei anumite scăldălori din oraş, considerată giulgiul miracu los al acelor zile. Din când în când, apa din scăldătoare se mişca şi atunci toţi cei prezenţi se repezeau, care cum puteau, să intre în bazin cât timp apa mai era încă în mişcare. într-o zi, Isus a intrat în vorbă cu un bolnav care zăcea acolo. Era infirm de treizeci şi opt de ani, i-a spus el lui Isus. Niciodată nu reuşise să ajungă în timp util la bazin. De fiecare dată când apa se mişca, sc găsea altcineva care să intre înaintea lui. Fără să clipească măcar, Isus a poruncit paraliticului să se ridice şi sâ umble. „îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla.' 1 După treizeci şi opt de ani dc infirmitate, acum umbla! Era cel mai fericit om din tot Ierusalimul.

Dar loan, povestitorul, adaugă un amănunt important: imediat după aceea, Isus S-a pierdut în mulţime. EI a ignorat grămada numeroasă de bolnavi, lâsându-i pe toţi ceilalţi nevindecaţi. De ce? Lucrul acesta l-a frământat pe Augustin: „în locul acela erau foarte mulţi oameni, şi totuşi numai unul singur a fost vindecat, când, cu un cuvânt., Isus i-ar fi putut pune pe toţi pe picioare."1

Un alt om care a fost deranjat de problema nedreptăţii a fost vărul lui Isus. Ioan Botezătorul, un om cu adevărat credincios, stârnise speranţele poporului vizavi de Isus. La început, când oamenii se întrebau dacă nu cumva chiar Ioan era Mesia, acesta îi corecta: „El este Acela care vine după mine-şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua îneălţămintelor Lui." Acela care fusese promis-Isus din Nazarct-a venit la Ioan spre a fi botezat, iar acesta a privit uluit cum Duhul lui Dumnezeu cobora din cer peste El sub forma unui porumbel. Ca pentru a alunga orice îndoială în privinţa lui Isus, din cer s-a auzit un glas cu puterea unui tunet.

Doi ani mai târziu însă, Ioan Botezătorul a căzut pradă îndoielii, trecând şi el prin momente de dezamăgire. Deşi ÎI slujise pe Dumnezeu cu credinţă, avea să-şi sfârşească viaţa în temniţa în care îl aruncase Irod. Condamnat la moarte, el a trimis un mesaj Iui Isus: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?" Această întrebare-venită tocmai din partea lui Ioan! - este îndeajuns de elocventă pentru a releva ambiguitatea şi incertitudinea care existau relativ la persoana lui Isus. .

Împărăţia lăuntrică

Dacă Isus ar fi evitat să folosească cuvântul împărăţie, un cuvânt cu o mare încărcătură emoţională, poate că lucrurile ar fi stat cu totul altfel. De îndată însă ce a rostit acest cuvânt, în mintea celor ce-L ascultau au prins contur anumite imagini: steaguri strălucitoare, oştiri impunătoare, aurul şi fildeşul de pe vremea lui Solomon, o naţiune renăscută şi readusă la zilele ei de glorie. Dar ceea ce se petrecea în realitate a spulberat toate aceste speranţe şi sentimentele de dezamăgire au inundat din nou sufletele celor mulţi. Se pare că noţiunea de împărăţie avea pentru oameni o cu totul altă semnificaţie decât pentru Isus.Mulţimile îşi doreau mai mult decât câteva minuni pe ici, pe colo; îşi doreau o împărăţie a puterii şi a gloriei, pe care să o poată vedea cu ochii lor. Isus însă le vorbea despre „împărăţia cerurilor" nevăzută. E adevărat că El a rezolvat anumite probleme ale lumii în care trăia, dar Şi-a folosit energia în primul rând pentru a lupta cu forţe nevăzute. O dată a avut de-a face cu un paralitic care îşi dorea cu atâta disperare să fie vindecat încât şi-a convins prietenii să facă o gaură în acoperişul casei unde era Isus şi să-1 coboare pe acolo până la El. Răspunsul lui Isus a fost următorul: „Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: «Păcatele îţi sunt iertate» ori a zice: «Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă»?" El a arătat cât se poate dc limpede cc este mai uşor. Nici o infirmitate fizică nu rezista atingerii Sale vindecătoare. Adevărata bătălie sc purta insă împotriva puterilor nevăzute, de natură spirituală.

Credinţa, iertarea păcatelor, puterea Celui Rău-acestea erau preocupările care îl duceau pe Isus zi de zi în faţa Tatălui Său în rugăciune. Accentul pe carc-1 punea pe problemele spirituale deruta mulţimea, care căuta în primul rând soluţii la problemele ce ţineau de lumea materială: sărăcia, bolile, opresiunea politică. Până la urmă, Isus nu S-a ridicat la înălţimea aşteptărilor pe care ei le aveau din partea unui împărat. (S-a schimbat ceva în această privinţă? Cunosc mulţi lucrători care pun accentul pe chestiuni precum vindecarea fizică şi prosperitatea materială, dar puţini sunt aceia care îşi concentrează atenţia asupra problemelor fundamentale ale omenirii, precum mândria, ipocrizia şi legalismul- cele care Îl mâhneau profund pe Isus.)

Dacă adepţii lui Isus şi-au imaginat un nou Solomon, atotputernic şi capabil să izbăvească Israelul, visul lor s-a risipit la vederea celor ce se petreceau în Ierusalim. La câteva zile după „procesiunea triumfală 1'-o bufonerie în comparaţie cu extravagantele parade ale romanilor- Isus a fost arestat şi dus la judecată. El i-a spus guvernatorului roman că era, într-adevăr, împărat, şi a adăugat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, împărăţia

Mea nu este de aici."Isus împărat? Un împărat vrednic de batjocură, în cel mai bun caz, cu mantia Sa

roşie, pătată de sânge din cauza loviturilor primite şi cu coroana de spini înfiptă în capul Lui. Ucenicii Lui au fugit, orice urmă de loialitate spulberându-se de teama pericolului care îi păştea. Isus nu Se apăra pe Sine însuşi, atunci de ce i-ar fi apărat pe ei? Lumea concretă a puterii romane s-a întâlnit cu lumea nevăzută a împărăţiei cerurilor şi, pentru o vreme, a părut a ieşi biruitoare.

In cartea Leagănul pisicii, scriitorul contemporan Kurt Vonne- gut povesteşte cum un fizician care a contribuit la conceperea bombei atomice îşi vizitează laboratorul, într-o zi în preajma Crăciunului. Angajaţii săi stau toţi în picioare, în jurul unui aranjament în miniatură, reprezentând scena naşterii Domnului isus, şi cântă colinde de Crăciun. „în noaptea aceasta toate speranţele adunate de-a lungul anilor îşi găsesc răspunsul în Tine cântă ei. Este o scenă de o ironie înţepătoare, o reiterare

modernă a decepţiei resimţite de evrei în vremea lui /sus. Oare colindătorii credeau sincer că toate speranţele adunate de-a lungul anilor-care puteau fi năruite instantaneu printr-o apăsare pe butonul fatal-îşi puteau afla răspunsul şi împlinirea prin simpla credinţă într-un prunc născut în Betleem, sortit să trăiască pe acest pământ doar treizeci şi trei de ani ?

'Colin Brown, Miracles and the Criticai Mină [Minunile şi mintea sceptică], 10. Referinţe

biblice: Luca 7; Ioan 14; Marcu 3; Ioan 5; Ioan 1; Maiei I I : Ioan 18.

T i m i d i t a t e a d i v i n a

Experimentul meu ştiinţific este primul din istorie menit sâ elucideze o data pentru totdeauna chestiunea existenţei lui Dumnezeu. După cum stau

lucrurile în prezent, se prea poate să existe semne ale existenţei Sale, dar ele susţin ambele teorii, prin urmare sunt ambigue şi nu dovedesc nimic. De pildă, minunile acestui univers nu sunt îndeajuns de convingătoare pentru oamenii de ştiinţă, care vin cel mai frecvent în contact cu aceste minuni. Nu are nici o importanţă dacă lucrul acesta dovedeşte stupiditatea oamenilor de ştiinţă, sau capacitatea lui Dumnezeu de a Se ascunde cu succes.

WALKER PERCY, THE SL-COND COMJNG [A DOUA VENIRE]

Dacă a existat vreodată un moment optim pentru a lămuri chestiunea existenţei

lui Dumnezeu, acesta a fost timpul în care Isus a umblat pe pământ. El a avut şansa de a-i reduce la tăcere pe sceptici o dată pentru totdeauna.

De pildă, dacă prietenul meu, Ricbard, ar fi trăit pe vremea lui Isus, ar fi putut să ceară o dovadă direct de la El. „Spui că eşti Fiul lui Dumnezeu. Bine, atunci arată-mi!" Nu e nevoie să facem speculaţii în legătură cu răspunsul pe care l-ar fi primit, căci Isus S-a confruntat în repetate rânduri cu o astfel de provocare. Când cărturarii şi învăţaţii Legii L-au rugat să le dea un semn miraculos, El le-a răspuns mânios, numindu-i: „Un neam viclean şi prea-curvar../ 1. Când un împărat şi-a exprimat curiozitatea de a vedea un miracol, Isus a refuzat să-i facă pe plac, cu toate că astfel şi-ar fi putut salva viaţa.

Cum se explică această autoîngrădire a puterilor divine? Un posibil indiciu se găseşte în relatarea primului „eveniment" din întreaga lucrare săvârşită de Isus, Ispitirea, un fel de examen final menit a-L pregăti pentru viaţa publică.

O confruntare mai dramatică nici nu s-ar putea închipui: Isus contra scepti cului suprem. Sa lan însuşi, în decorul deluros şi arid al Palestinei. Satan dorea o dovadă: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu..." L-a provocat pe Isus să pre-facă pietrele în pâini, l-a pretins să-Şi demonstreze puterea dc a-Şi feri trupul de orice vătămare şi I-a oferit stăpânirea asupra tuturor împărăţiilor lumii.

În ce mă priveşte, cred că provocările lansate de Satan au reprezentat pentru Isus ispite reale, nu un incident regizat, prestabilit. O bucată de pâine ar ispiti pe oricine ar fi postit patruzeci de zile. Garanţia protecţiei fizice cu siguranţă suna atrăgător pentru un om pe care-L aştepta tortura şi moartea. Iar în ce priveşte splendoarea tuturor împărăţiilor lumii-nu prevestiseră profeţii aşa ceva în legătură cu Mesia? Toate cele trei „ispite" se aflau sub stăpânirea lui Isus; de fapt, toate trei se înscriau printre prerogativele Sale. In fond, Satan Îi oferea o scurtătură către atingerea scopurilor Sale mesianice.

Romancierul rus Fiodor Dostoievski a luat tema Ispitirii şi a transformat-o în motivul central al capodoperei sale. Fraţii Kararnazov. Ivan Karamazov numeşte Ispitirea cel mai fabulos miracol din lume: miracolul autoîngrădirii. Dacă ar fi cedat ispitei, Isus ar fi câştigat nu numai încrederea lui Satan, ci şi pe cea a întregului Israel, plasându-Se pe o poziţie mai presus de orice îndoială. Potrivit părerii lui Dostoievski, Satan I-a oferit trei căi simple pentru a-i testa credinţa-miracolul, misterul şi autoritatea-iar Hristos le-a refuzat pe toate trei. După cum se exprimă Ivan Karamazov: „Tu n-ai înrobi omul prin minuni, căci dorinţa inimii Tale este să oferi credinţa în dar, nu condiţionată de miracole." 1

Studiind relatarea concisă a Ispitirii din Evanghelia lui Matei, iar mai apoi reconstituirea lungă şi fantezistă a lui Dostoievski, brusc mi-a venit în minte o întrebare tulburătoare. Care este diferenţa dintre Ispitirea din pustie şi ceea ce s-a petrecut acasă la Richard, în apartamentul lui mic de la periferia oraşului? Şi el s-a rugat cerându-I lui Dumnezeu un semn supranatural: o lumină, o voce, ceva care să demonstreze puterea lui Dumnezeu mai presus dc orice îndoială. Sau, ca să dau o nota şi mai personală acestei întrebări, cu ce diferă Ispitirea de momentele în care eu însumi mă rog sau, mai corect, aproape pretind ca Dumnezeu să intervină şi să mă salveze de la strâmtoare? Diferenţe există, desigur, şi instinctul meu de autoapărare le scoate deîndală la iveală. Richard a fost sincer, probabil; eu uneori când mă rog, mă aflu în nevoie; Richard I-a cerut lui Dumczcu să îl ajute, şi la fel fac şi eu, nici unul, nici altul neavând intenţia de a-L batjocori şi de a-i pretinde să ni sc închine. Cu toate astea, nu pot să trec cu uşurinţă peste tulburătoarea asemănare dintre cerinţa lui Satan, „Aruncă-Te jos!" şi cuvintele lui Richard, „Arată-Te!" În ambele cazuri, provocarea este aceeaşi: pretenţia ca Dumnezu să înlăture vălul sub care se ascunde si să-Şi dovedeasă existenta. In ambele cazuri. Dumnezeu S-a abţinut.

Iată un alt exemplu de constrângere a puterii divine. Acesta s-a petrecut în Ierusalim, în imediata apropiere a locului în care Satan L-a ispitit pe Isus pentru a treia oară. Aflat pe culmea unui deal înalt, Isus a privit la oraşul ce se aşternea la picioarele sale şi a strigat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!" Strigătul Său de durere la adresa Ierusalimului e aproape timid. Isus, care putea să distrugă Ierusalimul cu un singur cuvânt, care putea să pună în mişcare legiuni întregi de îngeri pentru a-I supune, nu face decât sâ privească oraşul şi sâ plângă pentru el.

Dumnezeu Se abţine; Se ascunde; plânge. De ce? Pentru că doreşte ceva cc niciodată nu se poate câştiga cu forţa. El este un împărat carc nu caută servilismul, ci dragostea. De accca, în loc să nimicescă Ierusalimul, Roma şi orice alte puteri

pământeşti, El a ales calea blândă, dar dificilă, a întrupării, a dragostei şi a morţii. O biruinţă lăuntrică.

George MacDonald a rezumat în felul următor calea aleasă de Hristos: „în loc să zdrobească puterea diavolului prin forţa divină, în locul judecăţii riguroase şi a distrugerii celor răi, în loc să aducă pacea pe pământ prin întronarea unui prinţ desăvârşit, în loc să-i adune pc toţi copiii din Ierusalim sub aripa Sa, indiferent că voiau sau nu, şi să-i salveze de la viitoarele orori- 1 a lăsat pe diavol să-şi împlinească lucrarea; S-a mulţumit cu căilc lente şi descurajatoare ale ajutorului redus la esenţe; facându-i pe oameni mai buni, alungându-1, nu doar ţinându-l sub control pe Satan ... A iubi neprihănirea în-seamnă a o înmulţi, nu a căuta să te răzbuni ... De-a lungul vieţii Sale pe pământ, El S-a împotrivii mereu impulsului de a grăbi lucrurile în vederea atingerii unor scopuri bune dar inferioare-fie ele oricât de puternice, când a văzut cum bătrâneţea, inocenţa şi neprihănirea sunt călcate în picioare."2

MinunileBineînţeles, aceasta nu este toată povestea vieţii lui Isus. Într-adevăr,

umanitatea Lui a reprezentat o deghizare cel puţin contrastantă cu slava lui Dumnezeu din Vechiul Testament. într-adevăr, Isus S-a îngrădit pc Sine însuşi, refuzând să-i şocheze pe oameni cu o etalare impetuoasă a puterii divine. Dar atunci cum se explică miracolele săvârşite de El, mai mult de treizeci la număr, după cum ne relatează evangheliile? Nici unul dini re cei cave L-au văzut hrănind cinci mii de oameni, sau poruncindu-i lui Lazăr sâ iasă afară din mormânt sau potolind furtuna, nu ar fi vorbit cu uşurinţă despre aşa-zisa „timiditate divină".

Totuşi Isus, care ar fi putut face o minune în fiecare zi dacă ar fi vrut, pă rea, în mod curios, să aibă o atitudine contradictorie în privinţa miracolelor, in relaţia cu ucenicii Săi, S-a folosit de miracole pentru a-Şi dovedi adevărata identitate („Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine, credeţi cel puţin pentru lucrările acestea"). Dar chiar şi atunci când săvârşea miracole, părea că nu le acordă importantă. Când a înviat-o pe fiica unuia dintre mai-marii evreilor, a poruncit cu tărie ca lucrul acela să fie ţinut secret. Marcu consemnează şapte împrejurări distincte în care Isus îi cere persoanei pe care tocmai o vindecase să nu spună nimănui ce i s-a întâmplat.

Isus cunoştea prea bine efectul superficial al miracolelor de pe vremea lui Moise şi a lui Ilie: acelea atrăseseră mulţimea, era adevărat, dar rareori au dat naştere unei credinţe statornice. El aducea un mesaj greu, de supunere şi jertfă de sine, nicidecum o alternativă pentru cei săraci cu duhul sau pentru împătimiţii după senzaţii tari. (Fără îndoială, scepticii acelor vremuri- aidoma celor din zilele noastre-au căutat să ofere o explicaţie plauzibilă cu privire la puterile Sale. Când

vocea lui Dumnezeu a răsunat din înaltul cerului, unii au spus că era un tunet, de fapt. Alţii au pus puterile Lui pe seama lui Satan. Cei mai neînduplecaţi duşmani ai lui Isus au refuzat să-I dea crezare chiar şi atunci când au fost puşi în faţa unor dovezi infailibile. O dată au constituit un complet de judecată formal, menit să cerceteze un caz de vindecare ce le fusese adus la cunoştinţă. Ignorând mărturia celui direct implicat- „Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd!"-ei l-au ocărât pe omul vindecat şi l-au dat afară din sala de judecată. La fel au procedat şi când Lazăr a apărut viu, după patru zile petrecute în mormânt; aceşti duşmani s-au înţeles să-1 ucidă din nou.)

Cu o consecvenţă remarcabilă, relatările Bibliei demonstrează că miracolele-senzaţionale, şocante de-a dreptul, aşa cum mulţi îşi doresc şi în ziua dc azi-pur şi simplu nu pot să dea naştere unei credinţe profunde. Dacă avem nevoie de o dovadă în acest sens, este suficient să privim Ia momentul Schimbării la faţă, când chipul lui Isus a căpătat strălucirea soarelui, iar hainele i au devenit albe strălucitoare, „mai albe decât le-ar fi putut face orice înălbitor din lume". Spre uluirea ucenicilor, doi giganţi din istoria poporului evreu, care pieriseră cu mult timp în urmă-Moise şi Mie-şi-au făcut apariţia într-un nor, în apropierea lor. Dumnezeu a vorbii şi ei au auzit. Era prea mult pentru ei: ucenicii au căzut cu faţa la pământ, îngroziţi.

Şi totuşi, ce efect a avut acest eveniment fantastic asupra celor mai apropiaţi prieteni ai lui Isus, Petru, Iacov şi Ioan? I-a umplut de credinţă, spulberându-Ie îndoielile pentru totdeauna? Câteva săptămâni mai târziu, când Isus a avut cea mai mare nevoie de ei, toţi L-au părăsit.

Am citit mai multe cărţi referitoare la semnele şi miracolele despre care se presupune că i-ar reduce la tăcere pe sceptici, ca şi cum miracolele lui Isus ar fi dc natură să dovedească faptul că El este răspunsul la problemele cu care se confruntă omenirea. Dar trebuie să mărturisesc că majoritatea acestor dovezi mi se par irelevante din perspectiva celor dezamăgiţi de Dumnezeu. Pentru că aceştia suni mult mai preocupaţi de miracolele pe care Isus nu le-a săvârşit. De ce Dumnezeu, care are puterea de a îndrepta ceea ce este greşit, alege uneori să nu o facă? În acest caz, ce rost mai au miracolele săvârşite de Isus? De ce a vindecat un singur paralitic din Betesda-doar unul singur?

Un indiciu poate fi găsit în descrierea fantezistă a vieţii lui Isus care, din motive întemeiate, nu a fost inclusă în paginile Bibliei. Cartea apocrifă, cu titlul „Evanghelia copilăriei lui Isus Hristos", are pretenţia de a revela aspecte necunoscute ale copilăriei lui Isus. Ea îl înfăţişează pe Isus aşa cum le-ar plăcea oamenilor să-L vadă. Potrivit acestei cărţi străvechi, El făcea fel de fel de „trucuri", la cerere, pentru a-Şi impresiona prietenii-ceea ce adevăra tul Isus a refuzat întotdeauna. Isus apocriful, se aseamănă cu un animal de companie, menit a

şi distra stăpânii, sau cu magician de mahala. Ori de câte ori tatălui Său, Iosif, nu-i ieşea bine vreo lucrare de tâmplărie mai importantă, Isus intervenea şi repara în mod miraculos greşeala.

Acest Isus legendar nu S-a temut să-Şi folosească puterea în scopuri vindi -cative. O vecină care îl lovise pe unul dintre tovarăşii Lui de joacă a murit în condiţii misterioase, căzând într-un puţ şi fracturându-şi coloana vertebrală. Când Isus a intrai într-un oraş oarecare, idolii de-acolo s-au prefăcut în movile de nisip.

O astfel de impulsivitate nu îi este deloc caracteristică lui Isus cel înfăţişat de Evanghelii, care Şi-a folosit puterile cu compasiune, pentru împlinirea nevoilor oamenilor, nu pentru a Se da în spectacol. Ori de câte ori cineva-ti cerea în mod deschis să fie vindecat. El vindeca. Când oamenilor care Îl urmau li s-a făcut foame, El i-a hrănit, iar când nuntaşilor li s-a făcut sete, le-a făcut vin. Adevăratul Isus i-a mustrat pe ucenici atunci când aceştia i-au sugerat să Se răzbune pe oraşul care se arătase atât de ostil. Iar când soldaţii au venit să-L aresteze, Şi-a folosit o singură dată puterile supranaturale-şi atunci pentru a vindeca urechea retezată a unuia dintre soldaţi. Pe scurt, miracolele din Evangheliile autentice gravitează toate în jurul dragostei, nu în jurul puterii.

Chiar dacă miracolele săvârşite de isus au fost selective şi nu rezolvat toate dezamăgirile omeneşti, ele au slujit drept semne ale misiunii ce li fusese încredinţată, o prefigurare a ceea ce va face Dumnezeu cu întreaga creaţie, într-o zi. După cum s-a exprimat Hehnut Thielicke, miracolele au fost „focuri de avertizare care anunţau apropiata venire a Împărăţiei lui Dumnezeu" Pentru cei care au experimentat personal miracolele-vezi cazul paraliticului coborât prin tavan asemenea unui candclabru pregătit pentru a fi curăţat- vindecările au reprezentat o dovadă convingăloare că Dumnezeu însuşi S-a coborât din cer pentru a vizita pământul. În ceilalţi, vindecările au trezit dorinţe care nu vor fi împlinite decât atunci când lucrarea finală de restaurare va pune capăt morţii şi suferinţei. Miracolele au avut exact efectul pe care l-a prezis Isus. Pentru cei care au ales să creadă în El, ele au reprezentat un motiv în plus pentru a crede. Dar în cei hotărâţi să-L respingă, miracolele n-au produs nici o schimbare. Există unele lucruri în care nu trebuie decât să crezi ca să le vezi.

'Fiodor Dostoievski, Fraţii Karamazov, 235.2George MacDonald, Life Essential: The Hope of the Gospel [Esenţa vieţii: speranţa Evangheliei], 24

Referinţe biblice: Matei 12,16; Luca 4; Matei 23 şi Luca 13; Ioan 14, 9; Marcu 9.

M i r a c o l u l m u l t a ş t e p t a t

Când Carol cei Mare, regele francilor, a auzit pentru prima oară povestea

arestării şi executării Iui Isus, a fost cuprins de mânie. Apucând mânerul săbiei aflate în teacă şi zgâlţâindu-l cu putere, a strigat: „Oh, dacă aş fi fost eu acolo, i-aş fi ucis pe toţi cu legiunile mele!" Ne amuză loialitatea tipică soldatului dc rând la Carol cel Mare, sau Ia Simon Fetru, care chiar a scos sabia pentru a-L apăra pc Isus. Totuşi, în spatele acestor izbucniri de furie se ascunde o întrebare sumbră. La urma urmelor, Carol cel Mare nu a fost prezent în grădina Ghetsimani, deci nu avea cum să-L ajute. Dar Dumnezeu Tatăl, care ar fi putut să-L ajute, n-a ridicat un deget în apărarea Fiului Său condamnat la pieire.

De ce nu a intervenit Dumnezeu? Oricine se simte dezamăgit dc Dumnezeu ar trebui să se oprească o clipă în grădina Ghetsimani, la palatul lui Pilat şi la Calvar-locurile în care s-au petrecut arestarea, judecarea şi executarea lui Isus. Pentru că în aceste trei locuri Isus însuşi a fost încercat de un sentiment foarte asemănător dezamăgirii de Dumnezeu.

Începutul chinurilor Lui a fost marcat de momentul în care S-a rugat in livada răcoroasă de măslini, în timp ce trei dintre ucenicii Săi aşteptau somnoroşi în apropiere. în grădină părea să domnească pacea; afară însă se dezlănţuiseră forţele iadului. Unul dintre ucenici ÎI trădase, Satan pornise după prada, şi o mulţime înarmată cu săbii şi suliţe se îndrepta spre grădina Ghetsimani.

„Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte le-a spus Isus celor trei ucenici. Deşi afirmase că avea puterea de a ridica o armată de îngeri în apărarea Sa, nu a făcut-o. El a venit pe lume în trup uman-piele, sânge, ţesuturi-şi avea să moară după regulile acestei lumi. La un moment dat a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat pentru o cale de scăpare, oricare ar fi fost aceea. Sudoarea I s-a prefăcut în picături mari de sânge, care cădeau la pământ.

Dar Dumnezeu a rămas tăcut.

La palat, în fata lui Filat, Isus a continuat să-Şi îngrădească puterea. în persoana lui Isus Dumnezeu avea, literal, mâinile legale. „Prooroceşte ...!", au strigai unii

provocându-L in bătaie de joc să săvârşească un miracol. „... cine Te-a lovit?" Fiul lui Dumnezeu nu a schiţai nici un gest de împotrivire când pumnii lor s-au abătut asupra feţei Sale şi când pe barbă i se prelingea scuipatul lor dispreţuitor.

Scena următoare, patimile de la Calvar, a fost de atâtea ori jucată în piese, predicată sau pictată, încât mintea noastră a amorţit, pur şi simplu, astfel că abia ne-o mai putem imagina singuri. Începe prin a-ţi evoca momentele în care te-ai simţit cuprins de cea mai cruntă dezamăgire. Ai mizat totul pe ceva ce părea a sta în puterea lui Dumnezeu-poate te-ai rugat pentru ca o persoană dragă ţie să fie vindecată de cancer, sau pentru naşterea unui copil sănătos, sau pentru repararea căsniciei tale, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar lucrurile au luat o turnură proastă. în ciuda rugăciunilor talc, cancerul a evoluat; copilul s-a născut cu deficienţe cerebrale; în fine, actcic de divorţ ţi-au venit în poştă. Gândeşte-te la Calvar ca la unul dintre aceste momente. Sau ca la noaptea aceea petrecută de Richard îngenuncheat pe podea, implorându-L pe Dumnezeu să-i vorbească. Gândeşte-te la momentele acestea ca la un timp fără miracole.

Toţi aşteptau un miracol în vremea aceea: Pilat şi Irod, care auziseră incredibilele zvonuri; femeile care Il urmaseră pe Isus din Galileea; ucenicii, care se ascundeau de frică. Un tâlhar muribund L-a implorat să facă o minune; celălalt şi-a bălul joc de El. iar cei de faţă i-au ţinut isonul, strigând: „...să se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în EI!... să-L scape Dumnezeu acum, dacă-L iubeşte."

Dar nu fost nici o salvare, nu s-a petrecut nici un miracol. Domnea tăcerea. Charles Williams priveşte înapoi la scena de pe Calvar şi spune: „Batjocura cu care era împroşcat Hristos în momentele în care El era total lipsit de putere a fost aceasta: «Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!» Era o definiţie de o precizie caracteristică celor întâlnite în lucrările învăţaţilor Evului Mediu." 1

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu. pentru ce M-ai părăsit.?", a strigai Isus, în cele din urmă. A fost un citat din Cartea Psalmilor, ultimul strigăt de dezamăgire. Tatăl Îi întorsese spatele, sau cel puţin aşa se părea, lăsând istoria sâ-şi urmeze cursul, îngăduind ca tot râul din lume să triumfe asupra binelui. Natura însăşi a clocotit de mânie în momentele acelea: pământul a fost zguduit de cutremur, mormintele s-au deschis. Întregul sistem solar s-a clătinat: soarele şi-a ascuns faţa, iar cerul s-a întunecat.

Duminică dimineaţa

Două zile mai târziu a avut loc Învierea, însoţită de un zgomot puternic, asemenea unui cutremur, şi de o lumină asemenea fulgerului. N-ar fi trebuit oare ca lucrul acesta să înlăture orice critică şi suspiciune la adresa lui Dumnezeu, rezolvând problema dezamăgirii o dată pentru totdeauna?

O şansă ratată! Dacă Isus cel înviat din morţi Şi-ar fi (acut apariţia pc veranda palatului lui Pilat şi ar fi iscat o furtună nâpraznică împotriva duşma nilor Săi-asta i-ar fi învăţat minte! Însă toate apariţiile lui Isus de după Înviere s-au produs după un anumit tipar: Hristos S-a arătat doar celor care credeau deja în El. Din câte ştim până în prezent, nici un necredincios nu L-a văzut pe Isus după ce a murit.

Gândiţi-vă la cei doi oameni care ar fi putut să-L vadă pe Hristos înviat, dacă ar fi aşteptat îndeajuns. Necruţătorii ostaşi romani stăteau de pază la intrarea în mormânt când s-a petrecut Miracolul Miracolelor. Au început să tremure dc frică şi au căzut ca morţi. Apoi. dintr-un reflex omenesc natural, au alergat la autorităţi; câteva ore mai târziu, cei doi, singurii martori ai evenimentului învierii, au căzut de acord să ascundă adevărul. Pentru ei, o grămadă de arginţi proaspăt bătuţi a însemnat mai mull decât învierea Fiului lui Dumnezeu. Şi astfel, cei doi martori oculari ai acelui măreţ eveniment, bărbaţii zilei de Paşti căzuţi pradă uitării, se pare că au murit necredincioşi.

Astăzi, marile evenimente din viaţa Iui Isus sunt consemnate în calendarele de pretutindeni-Crăciunul, Vinerea Mare şi Pastele. Dintre toate aces- tea însă, numai ccl de-al doilea eveniment, respectiv Răstignirea, a avut loc în aer liber pentru ca toţi sâ vadă. în momentele acelea în care Dumnezeu părea complet neputincios, aparatele de fotografiat ale istoriei erau în funcţiune, înregistrând fiecare amănunt. Mulţimi nesfârşite dc oameni au urmărit fiecare detaliu al cumplitei torturi. Fiecare din cei patru bărbaţi care au hotărât să aştearnă pe hârtie povestea vieţii lui Isus a consacrat o treime din Evanghelia lui acelor momente de înfrângere aparentă.

Drama de la Cruce, cel mai cunoscut eveniment din viaţa lui Isus, a demonstrat deosebirea uriaşă dintre un dumnezeu care se descoperă pe sine însuşi prin putere şi Cel care vSe revelează prin dragoste. Alţi zei, de pildă zeii romanilor, obligau oamenii sâ li se închine: chiar şi pe vremea lui Isus au existat evrei care au fost masacraţi pentru că au refuzat să sc închine Cezarului. însă Isus Hristos nu a forţat niciodată pe nimerii sâ creadă în HI. A preferat să acţioneze altfel, despărţindu-i pe oameni de firea lor păcătoasă şi atrăgându-i la El.

În mod paradoxal, scena aceea de supremă slăbiciune a dat naştere unei noi speranţe. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noas tră?", a concluzionat apostolul Pavel, punându-şi credinţa în dragostea nesfârşită a Iui Dumnezeu, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi... 44. Dragostea este pe deplin convingătoare atunci când implică sacrificiu, iar Evangheliile arată în mod clar că Isus a venit să moară. După cum a spus El Însuşi, „Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi". Pentru a ni se da şansa fericirii veşnice s-a impus necesi tatea acestor momente de tăcere şi dezamăgire profundă.

'Charles Williams, He Came Downfrom Ileaven |Zs/ a coborât din ceruri] Referinţe biblice: Matei 26-27; Romani 8; Ioan

15.P r o g r e s

„Doamna", am spus eu, „dacă Dumnezeul nostru ar fi un zeu păgân sau un zeu al intelectualilor-ceea ce pentru mine înseamnă cam acelaşi lucru-ar zbura pună la cerurile cele mai îndepărtate, de unde suferinţa noastră L-ar sili să coboare din nou pe pământ. Dumnezeul nostru însă a venit ca să fie printre noi. Loveşte-L cu pumnii, scuipă L în faţă, biciuieşte-L şi, la urmă, răstigneşte-L: ce contează? Fiica mea, toate acestea l S-au făcut deja demult."

CliORGE BCRNANOS, DFARY OF A C0UNTY PRILST[JURNALUL IJNUI PREOT OH ŢARĂ]

Să vă pun o întrebare directă: ce schimbare aduce Isus în ce priveşte sentimentele

noastre de dezamăgire pricinuite de Dumnezeu? în ce fel ne ajută să aflăm că şi HI a simţit gustul dezamăgirii?

Teologii, urmând linia de gândire a apostolului Pavel, explică de obicei jertfa lui Hristos în termeni juridici: justificare, reconciliere, graţiere. Dar aceste noţiuni sunt doar un vag indiciu a ceea ce s-a petrecut în realitate. Pentru a înţelege schimbarea pe carc a adus-o Isus în chestiunea dezamăgirii, trebuie să încercăm să înţelegem pasiunea cu care Dumnezeu caută fiinţa umană, pasiune care trece cu mult dincolo de termenii în carc gândim noi de obicei.

Amintiţi-vă de una dintre principalele imagini din cărţile profeţilor: un lată îngrijorat suferă din cauza fiului său care a părăsii casa părintească. Parabola lui Isus despre fiul risipitor are un sfârşit fericit. Tatăl care a aşteptat cu nerăbdare timp îndelungat, deschide poarta şi aleargă cu bucurie în întâmpinarea fugarului, fără să-i pună vreo întrebare.

Perdeaua ruptă Ce schimbare a adus Isus? Atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru noi, HI a deschis calea spre o relaţie infimei cum nu mai existase până atunci. In Vechiul Testament, evreii care se atingeau de chivotul sacru al Legământului mureau pe loc; însă cei care L-au atins pe Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, au fost vindecaţi. Pe evrei, care nu cutezau nici măcar să pronunţe sau să scrie Nu mele lui

Dumnezeu, Isus l-a învăţat, o nouă cale de a se adresa lui Dumnezeu: Ava, adică „Tată". Prin Isus, Dumnezeu S-a apropiat de oameni.

În Confesiuni, Augustin mărturiseşte cum l-a afectat pe el această apropiere. Din filozofia greacă învăţase despre un Dumnezeu desăvârşit, infinit şi incoruptibil, dar nu pricepuse cum ar fi putut, un individ indisciplinat şi mânat de instincte sexuale ca el, să stea lângă un astfel de Dumnezeu. A studiat filozofiile vremii sale şi le-a găsit nesatisfacăloare. L-a întâlnit însă pc Isus al Evangheliei, puntea dintre fiinţa umană păcătoasă şi Dumnezeul cel desăvârşit, şi din acel moment sufletul Iui s-a liniştit.

Cartea Evreilor cercetează această surprinzătoare pătrundere în intimitate. Mai întâi autorul descrie cerinţele necesare pentru a te apropia de Dumnezeu pe vremea Vechiului Testament. Doar o singură dată pe an, de Ziua Ispăşirii -Yom Kippur- o singură persoană, şi anume Marele Preot, avea voie să intre în Locul Preasfânt. Ceremonialul includea băi rituale, o îmbrăcăminte specială şi cinci jertfe animale diferite; cu toate acestea, Marele Preot păşea cu teamă în Locul Preasfânt. Purta nişte clopoţei atârnaţi de veşminte iar în jurul gleznei sale era petrecută o frânghie, pentru ca, dacă s-ar fi întâmplat să moară şi nu s-ar mai fi auzit sunetul clopoţeilor, ceilalţi preoţi să-i poată trage trupul afară.

Cartea Evrei scoate în evidenţă un contrast puternic: astăzi noi putem „să ne apropiem... cu deplină încredere de scaunul harului...", fără nici o teamă. Pătrunderea cu îndrăzneală în Locul Preasfânt este cea mai şocantă imagine pentru cititorii evrei. Dar, în momentul morţii lui Isus, perdeaua groasă dinăuntrul Templului s-a rupt pur şi simplu în două, de sus până jos, deschizând intrarea în Locul Preasfânt. Dc aceea, concluzionează cartea Evrei: „...să ne apropiem..." de Dumnezeu.

Schimbarea adusă de Isus în chestiunea dezamăgirii cauzate dc Dumnezeu este că, datorită Lui, ne putem adresa direct lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de nici un mijlocitor uman. pentru că Dumnezeu însuşi a devenit Acel mijlocitor.

Un chip Nici un personaj din Vechiul Testament nu a putut pretinde că ar fi văzut chipul lui Dumnezeu. De fapt, nimeni nu ar fi putut supravieţui unui contact vizual direct cu Dumnezeu. Cei câţiva oameni care au întrezărit un strop din slava lui Dumnezeu au strălucit asemenea unor fiinţe extraterestre iar cei care au văzul slava lui Dumnezeu strălucind pe faţa lor, s-au ascuns cuprinşi de teamă. Însă Isus a oferit posibilitatea observării pe îndelete a chipului lui Dumnezeu. „Cine M-a văzut pc Mine, a văzut pe Tatăl", a spus El. Isus şi Dumnezeu sunt una. După cum spune Michael Ramsey: „în Dumnezeu nu există nimic care să nu fie asemenea chipului lui Hristos."

Încă dc mici, copiii cresc cu fel dc fel de noţiuni legate de identitatea lui Dumnezeu. Ei ajung să-L considere fie duşman, fie poliţist, fie chiar un părinte

abuziv. Sau e posibil să nu-L vadă deloc pe Dumnezeu şi să nu cunoască decât tăcerea Lui. Datorită lui Isus însă, noi nu mai suntem nevoiţi sii ne întrebăm ce simte Dumnezeu şi cum este El. Când suntem cuprinşi dc îndoieli, putem privi la Isus pentru a ne limpezi vederea înceţoşată.

Dacă mă întreb cum îi vede Dumnezeu pe oamenii cu deficienţe şi malformaţii, nu trebuie decât să-L urmăresc pe ISUS în mijlocul schilozilor, orbilor şi leproşilor. Când mă întreb dacă Dumnezeu a lăsat săracii să ducă o viaţă de mizerie, am la dispoziţie Predica lui Isus de pe Munte. Iar dacă nu ştiu care ar trebui să fie reacţia spirituală adecvată, faţă de durere şi suferinţă, pot observa reacţia lui Isus faţă de propria Sa suferinţă: a tremurat de frică, şi strigat şi a vărsat lacrimi amare.

Nu încă

A fost imposibil sa nu observ schimbarea bruscă a tonului Bibliei începând cu cartea Faptele Apostolilor. La o cercetare atentă a celorlalte cărţi ale Noului Testament nu veţi găsi nimic din indignarea lui Iov, din disperarea Ecleziastului sau din durerea Plângerilor lui Ieremia. Evident, scriitorii Noului Testament erau convinşi că Isus a schimbat Universul pentru totdeauna. Apostolul Pavel, de pildă, presărând pe hârtie mostre de înţelepciune, a făcut risipă dc superlative: „...toate se ţin prin El [prin Hristos]... Dumnezeu a vrut ... sâ împace toate lucrurile cu Sine, prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri... L-a pus [pe Hristos] să şadă... mai presus dc oricc domnie, de orice stăpânire, dc orice putere, de oricc dregătoric şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor."în vremea în care Pavel aşternea pe hârtie aceste cuvinte. Imperiul Roman înspăimânta omenirea prin sălbăticia războaielor sale şi prin tirania conducătorilor săi; pretutindeni, oamenii minţeau. furau şi se omorau între ci; bolile continuau să se răspândească; creştinii erau prigoniţi şi azvârliţi în temniţe. Aceste motive de îndoială şi dezamăgire, care erau la ordinea zilei, nu păreau însă să clatine credinţa apostolilor că Isus avea să Se întoarcă cu putere şi înconjurat de glorie aşa cum a promis. Era doar o chestiune de timp. Se îndoiseră de El cândva dar, după înviere, nu s-au mai îndoit de El niciodată.

Siguranţa, fermitatea de care au dat dovadă scriitorii Noului Testament naşte însă o problemă: cum se face că, după douăzeci dc secole dc la scrierile apostolului Pavel, eu trebuie să consacru o întreagă carte subiectului dezamăgirii cauzate de Dumnezeu? Cât despre oamenii care mi-au împărtăşit povestea durerii pe care le-o provoca sentimentul că sunt părăsiţi de Dumnezeu-lor dc ce le lipseşte încrederea neclintită care îi caracteriza pe scriitorii Noului Testament? De ce nu s-au risipit toate dezamăgirile noastre?

Meditând la aceste lucruri, îmi revine în minte neîncetat întrebarea referitoare la nedreptatea lui Dumnezeu. Este Dumnezeu nedrept? într-un mod remarcabil, Isus

a oferit un răspuns direct la celelalte două întrebări: De ce tace Dumnezeu şi de ce Se ascunde El? Insă chestiunea nedreptăţii a părut, dimpotrivă, să se agraveze. Isus însuşi Şi-a găsit sfârşitul prin cea mai mare nedreptate a tuturor timpurilor: omul cel mai curat care a trăit vreodată a fost supus celei mai cumplite pedepse. Încă o victimă a unei lumi crude. Situaţia nu s-a îmbunătăţit după moartea Sa, discipolii Lui fiind „răsplătiţi" cu închisoarea, tortura şi martirajul. Problema nedreptăţii nu a dispărut.

Surprinzător, autorul cărţii Evrei a anticipat această situaţie, conştientizând aproape ironic faptul că oamenii aveau să se simtă în continuare dezamăgiţi de Dumnezeu. Capitolul 2 începe cu un superb citat din Psalmi, în care se spune că Dumnezeu a supus totul sub picioarele lui Isus. Urmează apoi o constatare de mare profunzime: „Totuşi, acum încă nu vedem că toate li sunt supuse."

Ca scriitor, ştiu cum este să scrii un lucru pe care îl consideri perfect ade vărat, şi imediat după ce l-ai scris, să te întrebi, Oare chiar asta am vrut să spun? După ce se referă la teologia de sublimă savoare consemnată în Psalmi, autorul cărţii Evrei pare a cădea şi el pe gânduri, chibzuind asupra celor afirmate. Da, este adevărat că Isus deţine controlul- dar cu siguranţă lucrurile nu par a sta chiar aşa: „Totuşi, acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse." Această propoziţie exprimă singură toată nedreptatea din lume: toate războaiele şi violenţa, toată ura şi poftele sexuale, triumful răului asupra binelui, toate bolile şi moartea, toate lacrimile şi gemetele, toată dezamăgirea şi disperarea acestei lumi haotice. Poate că este cea mai „adevărată" afirmaţie din Biblie.

Şi în continuare citim: „Dar... pe Isus îl vedem... încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferil-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi." în mod evident, cartea Evrei nu şi-a propus să-L prezinte pe Isus în ipostaza grandioasă de pe Muntele Schimbării la Faţă sau în trupul Său înviat, ci ni-L arată pe Isus pe cruce. Mai departe, autorul recurge la limbajul cel mai enigmatic din tot Noul Testament. Ne spune despre Hristos că „a fost făcut desăvârşit" şi că „a învăţat să ascul te" prin lucrurile pe care le-a suferit. Apologeţii evită adesea aceste fraze, pentru că ele nu sunt uşor de armonizat cu noţiunile tradiţionale despre un Dumnezeu neschimbător, lipsit de orice trăiri emoţionale. Dar eu nu le evit, căci aceste porţiuni sunt prezentate în cartea Evrei ca şi contribuţie directă a lui Isus la dezamăgirea noastră continuă faţă de Dumnezeu.

Din cartea Evrei reiese clar că întruparea a avut o semnificaţie atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru noi. Ea a reprezentat calea supremă prin care Dumnezeu S-a identificat cu noi. El, un duh, nu mai fusese niciodată încătuşat în lumea materială, nu mai experimentase niciodată totala vulnerabilitate a cărnii, nu mai simţise niciodată semnalele de alarmă ale receptorilor durerii. Isus a schimbat toate

acestea. El a trăit întreaga experienţă umană, de la sângele şi durerile naşterii, până la sângele şi durerile morţii.

Vechiul Testament ne ajută să vedem mai în profunzime „ce înseamnă" să fii Dumnezeu. Însă Noul Testament consemnează ce s-a întâmplat atunci când Dumnezeu a învăţat ce înseamnă să fii om. Tot ceea ce simţim noi, a simţit şi Dumnezeu. Instinctiv, ne dorim un Dumnezeu care nu numai că ştie ce e suferinţa, ci şi ia parte la ea; ne dorim un Dumnezeu care să fie sensibil la suferinţa noastră. Tânărul teolog Dietrich Bonhoeffer a mâzgălit pe un bileţel, într-un lagăr nazist, următoarele cuvinte: „Numai un Dumnezeu care suferă ne poate ajuta." În Isus avem un astfel de Dumnezeu. Cartea Evrei spune că Dumnezeu poate acum cu adevărat să aibă compasiune pentru neputinţele noastre. în limba engleză cuvântul compasiune este „sympathy", care provine din două cuvinte greceşti, sym şi patos, care înseamnă „a suferi cu", ceea ce indică tocmai esenţa actului săvârşit de Isus.

Ar fi o îndrăzneală prea mare dacă am afirma că, datorită lui Isus, Dumnezeu ne înţelege când ne simţim dezamăgiţi de El? Cum altfel însă s-ar putea interpreta lacrimile lui Isus, sau strigătul Lui de pe cruce? Cele trei întrebări care fac subiectul acestei cărţi răzbat din cumplitul strigăt de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru cc M-ai părăsit?" Fiul lui Dumnezeu „a învăţat sâ asculte" prin suferinţa pe care a îndurat-o, ne spune Epistola către evrei. Omul nu învaţă să asculte decât când este ispitit să se răzvrătească şi nu învaţă să fie curajos decât atunci când este tentat să fugă.

De ce n-a scos Isus sabia în grădina Ghetsimani, sau de cc nu Şi-a chemat în ajutor legiunile de îngeri? De ce a refuzai Bl provocarea Iui Satan de a uimi lumea cu puterea Sa? Tocmai din acest motiv: dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi ratat misiunea supremă ce-I fusese încredinţată- aceea de a deveni un om obişnuit, de a trăi şi muri ca un om obişnuit. A fost singura cale prin care Dumnezeu a putut să acţioneze „după regulile" pe care le stabilise la Creaţie.

Pe tot parcursul Biblici, şi mai ales în cărţile Profeţilor, asistăm la un conflict violent care se petrece în inima lui Dumnezeu. Pe dc o parte, El îi iubeşte cu înflăcărare pe oamenii pe care i-a creat; pe de altă parte, este mânat de dorinţa arzătoare de a-1 nimici pe Cel Rău, care i-a înrobit pe oameni. La cruce Dumnezeu a rezolvat acest conflict lăuntric, căci la cruce Fiul Său a anihilat forţa distructivă a răului transformând-o în dragoste.

Singura cale infailibila de a învinge râul este aceea de a-l suprima înăuntrul unei fiinţe umane vii dispuse să se sacrifice. O dată absorbit înăuntrul acelei Jiinte, asemenea sângelui într-un burete sau asemenea unei suli/e în inima cuiva, îşi pierde puterea şi nu mai poate face nimic.

GALII D. WEBBI: , THE NIGHT AND NOTHING[NOAPTEA ŞI NEANTUL]

Referinţe biblice: Evrei 4, 10; loan 14; Coloseni I: Efcscni I: Evrei 2-5

P A R T E A A P A T R A

P r e d a r e a p e r s o n a l a :D u h u l

Tensiunea inerentă primei zile de lucru îţi creează o presiune în stomac.

Oare mă voi descurca ? Dacă voi greşi cu ceva. ? Oare şeful mă va plăcea? Arunci o privire la cei din jur şi vezi că se uita printre gene din cauza luminii orbitoare a soarelui, îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi desenează nervoşi în nisip cu marginea sandalei. Şaptezeci dintre voi aţi fost chemaţi pentru a vi se încredinţa o misiune specială.

Isus ţine o cuvântare încărcată dc înţelesuri. Pare îngrijorat, iar cuvintele Sale trădează această îngrjorare: „...vă trimit ca pc nişte miei în mijlocul lupilor. Să nu vă luaţi cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte şi sâ nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum." Apropiindu-Se dc finalul cuvântării, vocea Sa devine mai autoritară, impunând atenţia auditoriului: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine." Ce vrea să spună cu asta? Mulţimea începe să se împrăştie şi, încercând să-ţi alungi îndoielile, porneşti la drum alături de cel ce-a fost desemnat să-ţi fie tovarăş în misiunea încredinţată.

Câteva zile mai târziu, când te întâlneşti din nou cu Isus, ţi se pare total schimbat. I-a dispărut severitatea şi panica de mai înainte. Se amuză de poveştile tale, cerându-ţi cât mai multe amănunte. Pare să nu Se mai sature acultând detaliile privitoare la vindecări, exorcizări şi vieţi transformate. În ciuda pericolelor, misiunea a dat roade pe tărâmul acesta deluros, iar Isus jubilează. Este o celebrare a victoriei. Ascultă-L cât mai mult şi vei ajunge să crezi că poţi face orice: să calci

peste şerpi, peste scorpioni, orice.Pe la jumătatea dării tale de seamă, Isus îşi ridică mâna ca pentru a spune ceva.

Nu mai poate să aştepte. Nu L-ai mai văzut niciodată atât de exaltat.„Am văzul pe Satana căzând ca un fulger din cer", spune El şi, cu toate că n-ai idee ce vrea să zică, te simţi cuprins subit de un val de entuziasm. Tocmai s-a petrecut ceva fenomenal. Apoi Isus Se apleacă spre tine şi îţi şopteşte, „...mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi şi n-au auzit".

Testul final

Altă scenă, cu vreo şase luni mai târziu. De data aceasta iei cina împreună cu ceilalţi ucenici, într-o odăiţă din Ierusalim. O atmosferă apăsătoare, înăbuşitoare domneşte în încăpere iar tu te simţi puţin ameţit după atâta vin şi mâncare. Evenimentele se derulează cu prea mare repeziciune. Cu câteva zile înainte, Isus a îngăduit mulţimii, în mod cu totul neobişnuit, să-L aclame în timp ce intra în oraş în fruntea unei procesiuni entuziaste. Se părea că, în sfârşit, visele se vor împlini. Dar seara asta nu pare să prevestească nimic bun.

Mai întâi a avut loc episodul spălării picioarelor, când Isus l-a făcut pe Petru să se simtă stânjenit. Şi chiar acum, în timp ce vorbeşte, Isus trece într-una de la o stare de spirit la alta. Acum pare nostalgic şi preocupat să-i consoleze pe ceilalţi, iar în clipa următoare te mustră, dintr-o dată, pentru nepăsarea şi lipsa ta de credinţă. Nu conteneşte cu aluziile la o viitoare trădare. Nu pricepi tot ceea ce spune. Asupra unui lucru revine însă cu insistenţă, în ciuda protestelor generale: va pleca. Va veni altcineva in locul Lui, cineva căruia El îi spune Mângâietorul.

În încăpere se stârneşte rumoare, asemenea unei adieri de vânt ce mângâie iarba. De luni de zile aştepţi ca Isus să preia conducerea Împărăţiei Sale. Iar acum spune că vă predă totul vouă : celor doisprezece ucenici! Priveşte în jurul mesei rostind în încheiere: „De aceea vă pregătesc împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie."

PlecareaEi bine, aţi dat greş cu toţii, chiar şi Petru, care se lăudase cu loialitatea lui cu

numai câteva ore înainte de faimoasa sa lepădare de Isus. „Eu am biruit lumea", a spus Isus în scara aceea, pe când sc afla în odaia unde lua masa cu ucenicii. Dar voi pur şi simplu nu aţ: fost în stare să pricepeţi vorbele Lui în lumina celor ce aveau să se întâmple după aceea. După nici douăzeci şi patru de ore L-aţi văzut atârnând despuiat pe cruce, în timp ce flăcările torţelor îi luminau trupul zdrobit. El, Mântuitorul poporului vostru, Împăratul împăraţilor? Era prea mult să ceri cuiva să creadă aşa ceva.

Asta s-a întâmplat vineri. Duminică, nişte zvonuri senzaţionale au răzbătut din

sânul grupului restrâns al celor ce-L jeleau pe Isus, iar mai apoi, pe parcursul aceleiaşi săptămâni. L-ai văzut cu ochii tăi. Era real! L-ai atins cu mâinile tale. Isus! A făcut ceva ce nimeni n-a mai făcut vreodată, înaintea Lui: S-a lăsat omorât de bună voie, după care a revenit la viaţă. N-o să te mai îndoieşti de El niciodată.

Timp de patruzeci de zile Isus S-a arătat şi a dispărut aparent după bunul Său plac. Când Se arăta, eraţi numai ochi şi urechi, curioşi să-l ascultaţi explicaţiile asupra celor întâmplate. Şi de îndată ce pleca, tu şi cu ceilalţi făureaţi planuri pentru noua împărăţie. Straşnic, gândeaţi voi: Ierusalimul în sfârşit eliberat de sub dictatura romanilor!

Prietenii îşi bat joc de multă vreme de îndârjirea obsesivă cu care li ţineţi partea acestui predicator de obârşie umilă. Acum le puteţi închide gura. Nimeni nu vă va mai prigoni; nimeni nu ar mai cuteza să supună Israelul. Petru, Ioan şi Iacov ar ocupa, fireşte, poziţiile de vârf, dar o împărăţie are nevoie de mulţi conducători- şi, la urma urmelor, tu L-ai urmat pe Isus vreme de trei ani. Mesia, adevăratul Mesia, te-a inclus şi pe tine printre discipolii Săi cei mai apropiaţi.

Pe parcursul celor patruzeci de zile, strălucirea Lui n-a pălit câtuşi de puţin. Cum ar fi putut păli? Fiecare apariţie a lui Isus era un nou miracol. În cele din urmă cineva i-a pus întrebarea arzătoare care vă preocupa pe toţi. ..Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?" Aţi aşteptat cu sufletul la gură un semn- o chemare la arme, poate un plan de luptă. Romanii nu s-ar fi dat bătuţi fără luptă.

Nici unul nu se aştepta la reacţia lui Isus. La început a părut că nu auzise bine întrebarea. A ignorat-o şi a început să vorbească, dar nu despre Israel, ci despre popoarele vecine şi despre alte locuri îndepărtate. A spus că voi va trebui să mergeţi în acele locuri, ca martori ai Săi. Dar, deocamdată, tot ce aveţi de făcut este să vă întoarceţi în Ierusalim şi să aşteptaţi venirea Duhului Sfânt.

Apoi s-a petrecut ceva uluitor. Stăteaţi acolo cu toţii, ascultând cuvintele Lui, şi dintr-odată trupul Său a început să se ridice de la pământ. A rămas suspendat în aer câteva momente; apoi un nor L-a învăluit şi L-a ascuns vederii. De atunci, nu L-aţi mai văzut niciodată pe Isus.

Trei sceneToate aceste scene- trimiterea celor şaptezeci, Cina cea de taină şi înăl ţarea la

cer- ne dezvăluie parţial motivul pentru care Isus a venit pe pământ şi pentru care a părăsit pământul. E adevărat, El a venit pentru a instaura justiţia divină şi pentru a ne dezvălui caracterul Iui Dumnezeu. Dar a venit şi pentru a înfiinţa o Biserică, un nou locaş al Duhului lui Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care, atunci când cei şaptezeci de bărbaţi s-au întors să-I relateze cum a decurs misiunea lor, Isus aproape că a sărit în sus de bucurie.

„Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...", le-a spus El şi, într-adevăr, planul dădea roade. Propria Lui misiune- ba, mai mult, însăşi viaţa Lui- se reflecta în viaţa celor şaptezeci de oameni obişnuiţi.

În timpul Cinei de taină luate cu ucenicii Săi, Isus a exprimat o stare de urgenţă. Ei erau prietenii Lui cei mai apropiaţi şi era momentul să le predea întreaga Sa lucrare- acestor prieteni bine intenţionaţi, atât de grăbiţi să-şi afirme loialitatea de moment, atât de grăbiţi să se lepede de El mai târziu. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi" le-a spus El, conştient că nu pricepeau tâlcul vorbelor Sale. Micul grup avea să ducă mesajul Său la Ierusalim, precum şi în Iudeea şi Samaria, iar apoi către alte locuri, unde El nu fusese niciodată- până la capătul lumii.

La înălţare, trupul lui Isus a părăsit pământul sub privirea uluită a disci polilor. Însă curând, foarte curând, în ziua Cincizecimii, Duhul lui Dumnezeu a coborât ca să locuiască în alte trupuri. În trupurile lor.

Referinţe biblice: Luca 10; Ioan 13-17: Fapte 1.

C a p i t o l u l 1 9

V â j â i t d e v â n t

Un serial documentar despre religie transmis dc PBS (Public Broadcasting Service). Grozav. încă o emisiune plictisitoare. „Exploraţi imaginile divinităţii de-a lungul istoriei", sau alta fantezie de genul ăsta. Foarte bine. Oare cine născoceşte astfel de programe? Pentru neavizaţi, personajul central este invizibil.

Ei bine, până când cineva va reuşi să aranjeze un interviu în direct cu Dumnezeu, vor trebui să se mulţumească cu diverse reprezentări ale Sale.

Secolul 14 î.H. Filmul începe cu imaginea piscurilor muntelui Sinai, filmate din elicopter. O zona nelocuită, prin urmare nu există pericolul de a lovi vreo antenă TV etc.. Imaginea se focalizează apoi asupra unui grup de beduini, pentru a crea imaginea evreilor din vechime. Imaginile sunt însoţite de comentarii legate de felul cum mănâncă şi se îmbracă aceştia. În apropiere se află un băiat evreu de vreo doisprezece ani. Reporterul îl întrerupe din joacă şi îl cheamă la el.

„Vorbeşte-mi despre Dumnezeul tău. Cum e El?" întreabă reporterul.Băiatul îşi cască ochii a uimire. „Adică...vorbeşti despre..." Nu poate pronunţa

cuvântul cu pricina.„Exact, Yahweh, Dumnezeul căruia I te închini."

„Cum este... El? Vezi muntele de-acolo? [Obiectivul este fixat asupra vulcanului. Mult fum şi abur. Un prim-plan cu magma fierbinte.] Acolo locuieşte El. Să nu te apropii, ca să nu mori! El este... este... păi, cred că este înspăimântător. De-a dreptul înspăimântător. "Primul secol d .H. Imagine panoramică a orizontului senin al Palestinei. Acelaşi grup de beduini, străbătând acum deşertul. În fundal se zăreşte o oază. În cadru apar câţiva oameni care stau deoparte şi privesc, apoi o femeie care şade pe jos, sprijinită de o tufă de deşert. I se pune aceeaşi întrebare.

„Dumnezeu? încă încerc să-L înţeleg. Credeam că-L înţeleg, dar când am început să-L urmez pe învăţătorul acesta, am fost complet dezorientată. Pretinde că El este Mesia. Prietenii mei râd de mine. Dar cu mă aflam în mulţime când a hrănit cinci mii de oameni- cine altcineva ar fi putut să facă una ca asta? Am mâncat şi eu o bucată de peşte. Şi L-am văzut cu ochii mei vindecând un orb. ...într-un fel, Dumnezeu este ca omul acela pe nume Isus, de acolo."

Secolul 21 d. H. Echipa de Jilmare s-a deplasat de data aceasta într-un orăşel din SUA, în interiorul unei biserici ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu picturi. Se filmează chipurile oamenilor aşezaţi pe băncile bisericii.

Pe acest fundal se aude vocea naratorului: „ Cum este Dumnezeu astăzi?"

Noul Testament ne pretinde să credem că răspunsul se găseşte în această biserică obişnuită, printre oamenii aceştia obişnuiţi, aşezaţi în scaune. Da, Dumnezeu este în Hristos, dar şi în noii Singura cale de a simţi personal impactul acestei afirmaţii este sâ citeşti Biblia de la un capăt la celălalt, de la Geneza la Apocalipsa, aşa cum am făcut cu în zilele acelea cu ninsori bogate petrecute în cabana din Colorado.

Preaputernicul, minunatul Dumnezeu al Universului, cel plin de pasiune, foc şi sfinţenie, domină primele nouă sute de pagini. Urmează patru Evanghelii care acoperă în jur de o sută de pagini şi care descriu viaţa lui Isus pe pământ. Dar, după Faptele Apostolilor, Biblia continuă cu o serie de scrisori cu caracter personal. Greci, romani, evrei, sclavi, stăpâni de sclavi, femei, bărbaţi, copii- scrisorile sunt adresate celor mai diverse categorii de oameni şi, totuşi, fiecare scrisoare în parte pleacă de la premisa că destinatarii săi au căpătat o identitate complet nouă. Toţi sunt „în Hristos".

„Biserica nu este altceva decât un fragment dc omenire în care Hristos a luat chip cu adevărat", spunea Dietrich Bonhoeffer. Apostolul Pavel a exprimat cam aceeaşi idee prin expresia sa: „trupul lui Hristos" După părerea sa, pe pământ lua naştere o nouă specie de oameni, în sufletul cărora locuia însuşi Dumnezeu-Duhul

Sfânt. Ei reprezintă extensia pe pământ a mâinilor, picioarelor şi ochilor lui Dumnezeu. Mai mult, Pavel se purta de parcă acesta ar fi fost încă de la început scopul Iui Dumnezeu.

„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?", scria Pavel neascultătorilor credincioşi din Corint, Pentru Evrei, Templul era, fireşte, clădirea propriu-zisă, sediul central al Prezenţei lui Dumnezeu pe pământ. Oare Pavel voia să spună pur şi simplu că Dumnezeu se „mutase"?

În Biblie sunt menţionate trei temple şi, luate împreună, ele ilustrează o progresie: Dumnezeu S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Fiu şi, în cele din urmă, sub forma Duhului Sfânt.* Primul Templu a fost un edificiu magnific, ridicat de Solomon şi reconstruit de Irod. A) doilea a fost „templul41 trupului lui Isus („Stricaţi templul acesta", a spus EL „şi în trei zile îl voi ridica"). Iar acum apăruse un al treilea templu, alcătuit din fiinţe umane distincte.

Delegarea

Se pare că El nu face nimic din ceea ce poate încredinţa făpturilor mâinii Sale. Ne porunceşte nouă să înfăptuim, anevoios şi grosolan, ceea ce El ar putea face în mod desăvârşit, doar clipind din ochi.

Creaţia pare să primească împuternicirea Lui în toate privinţele. Cred că asta se întâmplă pentru că El este dătătorul.1

Această progresie-Tatăl, Fiul, Duhul-reprezintă o aprofundare a apropierii de Dumnezeu. La Sinai oamenii s-au retras îngroziţi din faţa lui Dumnezeu, implorându-1 pe Moise să se apropie de El în locul lor. Însă pe vremea lui Isus, oamenii puteau vorbi direct cu Fiul lui Dumnezeu; puteau să-L atingă, ba chiar să-L facă să sufere. Iar după ziua Cincizecimii, aceiaşi discipoli imperfecţi, păcătoşi, care dăduseră bir cu fugiţii de la procesul de condamnare a lui Isus, au devenit mesagerii Dumnezeului Celui Viu. Printr-un act de supremă delegare, Isus a încredinţat împărăţia lui Dumnezeu unor oameni ca discipolii Săi- şi nouă.

Destul însă. Toate aceste idei neclare despre Duhul Sfânt trebuie puse în concordanţă cu realitatea strigătoare la cer din bisericile zilelor noastre.

*Sunt conştient de faptul că doctrina despre Trinitate nu este nici pe departe una simplă, iar lucrarea Fiului şi a Duhului Sfânt poate fi observată pe toată întinderea Vechiului Testament. Dar probabil că nu putem vorbi despre Trinitate separat de întrupare şi de Cincizecime. Fiecare din aceste evenimente a revelat o trăsătură a Iui Dumnezeu necunoscută pana atunci şi fiecare a produs o schimbare radicală a felului în care oamenii îl percepeau pe Dumnezeu.Uitaţi-vă la oamenii aşezaţi în strane, în bisericile de pretutindeni. Asta să fie oare ceea ce a vrut Dumnezeu?

Delegarea implică întotdeauna un anumit risc, fapt constatat în foarte scurt timp de orice patron. Când încredinţezi altcuiva o sarcină, o laşi pe mâna sa. Iar atunci când „...Dumnezeu îndeamnă prin noi..." (în cuvintele lui Pavel), El îşi asumă un risc imens: riscul de a fi reprezentat lamentabil. Sclavia, cruciadele, pogromurile împotriva evreilor, colonialismul, războaiele, Ku Klux Klan-ul-toate acestea s-au înfăptuit în Numele lui Isus. Lumea pe care Dumnezeu vrea să o iubească, căreia El i se adresează s-ar putea să nu-L vadă niciodată; pentru că noi înşine li stăm în cale.

Totuşi, Dumnezeu Şi-a asumat riscul acesta, şi de aceea lumea îl va cunoaşte în primul rând prin intermediul creştinilor. Doctrina Sfântului Duh este doctrina „Bisericii": Dumnezeu locuieşte în noi. Un astfel de plan vădeşte „nebunia lui Dumnezeu", după cum se exprimă Pavel la un moment dat, iar scriitorul Frederick Buechner se minunează în faţa acestei nebunii: „să aleagă pentru lucrarea Sa sfântă în lume... pe toţi neghiobii, inadaptaţii, vanitoşii, excentricii, egoiştii, timoraţii şi perverşii sexual,"2

„Căci", continuă Pavel, „nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii..."

Noi, care trăim printre oameni imperfecţi, membri obişnuiţi ai bisericii, noi, care suntem neghiobii, inadaptaţii şi excentricii din biserică, dorim să diluăm afirmaţiile ieşite din comun ale Bibliei privitoare la trupul lui Hristos,A Apentru că ştim cât de jalnic Îl reprezentăm în trup. Însă Biblia este fără echivoc în această privinţă. Să examinăm două exemple.

I. Noi suntem reprezentanţii sfinţeniei lui Dumnezeu pe pământ. Sfinţenia, mai presus de orice, naşte o prăpastie uriaşă între Dumnezeu şi oameni. Este ceea ce a făcut din Locul Preasfânt un loc interzis. Însă Noul Testament accentuează faptul că, la un moment dat, a avut loc o schimbare de proporţii uriaşe. Astăzi Dumnezeul Cel Desăvârşit locuieşte înlăuntrul unor fiinţe umane imperfecte. Şi pentru că ne respectă libertatea, Duhul „se subordonează" comportamentului nostru. Noul Testament ne vorbeşte despre un Duh pe care noi îl putem minţi, îndurera sau stinge. Iar atunci când facem alegeri greşite, Îl supunem, literalmente, pe Dumnezeu acelor alegeri greşite.

Nici un alt pasaj nu exprimă lucrul acesta cu mai multă tărie decât cel din 1 Corinteni 6, un pasaj în care Pavel îi mustră pc membri desfrânaţi ai bisericii din Corint pentru că apelaseră la serviciile prostituatelor. Rând pe rând, el dărâmă toate argumentele lor. Apoi, la final, le adresează cel mai grav avertisment: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?" Se pare că Pavel atribuie cuvintelor sale un sens literal, şi nu ezită să tragă următoarea concluzie, de-a dreptul uimitoare: „Voi lua eu mădularele lui Hristos şi voi face din ele mădulare

ale unei curve? Nicidecum!*Nu trebuie să fii expert biblic ca să vezi diferenţa. În Vechiul Testament,

persoanele prinse în adulter erau ucise cu pietre pentru încălcarea Legii lui Dumnezeu. Însă în Era Duhului Sfânt, Dumnezeu ne-a delegat nouă atât re putaţia cât şi esenţa Sa. Noi suntem reprezentanţii Iui Dumnezeu pe pământ; tot ce ni se întâmplă nouă se răsfrânge şi asupra Lui.

2. Oamenii împlinesc lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Sau, pentru şi mai multă acuratele, Dumnezeu îşi împlineşte lucrarea prin noi-tensiunea se tace simţită de îndată ce încerci să pui lucrul acesta în cuvinte. „Fără Dumnezeu, nu putem face nimic. Fără noi, Dumnezeu nu vrea să facă nimic", spunea Augustin. în acelaşi sens, Pavel scrie: „...duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur...", şi mai departe: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează in voi...". Indiferent ce alt înţeles s-ar atribui acestor cuvinte, aceste idei enigmatice contrazic cert atitudinea celor care lasă totul în seama lui Dumnezeu.

Dumnezeu i-a hrănit miraculos pe israeliţi pe când aceştia pribegeau prin deşertul Sinai, având grijă chiar să nu li se uzeze încălţămintea. Isus, de asemenea, i-a hrănit pe cei flămânzi şi a împlinit nevoile lor concrete. Numeroşi creştini care citesc aceste povestiri emoţionante sunt cuprinşi de un sentiment de nostalgie, de dezamăgire chiar. „De ce Dumnezeu nu mai acţionează aşa în ziua de azi?", se întreabă ei. „De ce nu ne satisface nevoile în mod miraculos?"

Scrisorile Noului Testament par să sugereze un alt tipar. Închis în temniţa rece, Pavel îi cere vechiului său prieten, Timotei, să se îngrijească de nevoile sale fizice. „Adu-mi mantaua... şi cărţile", îi scrie el. „la pe Marcu şi adu-1 cu tine, căci el îmi este de folos pentru slujbă." în alte situaţii dificile, „mângâierea Domnului" s-a manifestat prin vizita lui Tit. Iar când în Ierusalim a izbucnit foametea, Pav^l a iniţiat el însuşi o acţiune de strângere de fonduri în rândul bisericilor pe care le înfiinţase. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor tinerei biserici la fel de prompt precum împlinise odinioară nevoile israeliţilor, doar că de data aceasta a făcut-o indirect, prin intermediul membrilor trupului Său. Pavel nu a făcut nici o distincţie de genul: „Biserica a făcut asta. Dumnezeu a făcut cealaltă." Dacă ar fi făcut această disociere, ar fi deviat de la ideea pe care se străduise de atâtea ori să o transmită. Biserica este trupul lui Hristos; prin urmare, tot ceea ce face biserica este, de fapt, opera lui Dumnezeu.

Este posibil ca motivul insistenţei cu care Pavel a subliniat acest adevăr să sc al'lc în contact lui personal, dramatic cu Dumnezeu. Pc atunci, el era un aprig prigonitor al creştinilor, un renumit vânător de recompense. Dar, pe drumul Damascului, a văzut o lumină atât de strălucitoare, încât l-a orbit vreme dc trei zile, şi a auzit un glas din cer care i-a spus: „Sălile, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?"

Să Te prigonesc? Pe cine să prigonesc? Eu n-am treabă decât cu creştinii, cu ereticii aceia.„Cine eşti Tu, Doamne?", a întrebat Saul în cele din urmă, căzând cu faţa la pământ.„Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti", a venit răspunsul. Această propoziţie rezumă foarte bine schimbarea produsă o dată cu venirea Duhului Sfânt. Isus fusese omorât cu câteva luni în urmă. Saul îi prigonea pe creştini, nu pe Isus. Dar Isus, care era iarăşi viu, i-a adus la cunoştinţă lui Saul că oamenii aceia alcătuiau, în fond, trupul Lui. Orice îi vătăma pe ei, ÎI vătăma şi pe El. A fost o lecţie pe care apostolul Pavel avea să n-o mai uite niciodată.

Nu pot trece la altă idee fără a aplica practic semnificaţia ci la un nivel personal prin excelenţă. Doctrina Duhului Sfânt are o mare însemnătate pentru întrebările care stau la baza acestei cărţi. Richard, prietenul meu, a întrebat: „Unde este Dumnezeu? Arată-mi-L. Vreau să-L văd." Fără îndoială, o parte a răspunsului la această întrebare este aceasta: Dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu, uită-te la oamenii care Îi aparţin- ei reprezintă „ trupul" Lui. Ei sunt trupul lui Hristos.

„Mântuirea adusă de Isus trebuie să se vadă mai pregnant în viaţa discipolilor Lui ca să pot crede în El", a răspuns Nietzsche acestei provocări. Dacă Richard ar fi găsit un sfânt, asemenea Maicii Tereza, care să fie expresia vie a dragostei şi harului, poate atunci ar fi crezut. Uite-o vezi? Aşa este Dumnezeu. Ea face lucrarea lui Dumnezeu.

Richard nu o cunoaşte pe Maica Tereza, dar mă cunoaşte pe mine. Iar acesta este aspectul cel mai personal al doctrinei Sfântului Duh. Richard probabil nu va auzi niciodată o voce din cer care să-i răspundă la toate întrebările. Probabil că nu-L va vedea personal pe Dumnezeu în această viaţă. Mă va vedea doar pe mine.

'C. S. Lewis, The World's Last Night | Ultima noapte a acestei lumi], 9. 2Fredcrick Buechner, A \ Room Ca lied Remember G cameră a amintirilor], 142.

Referinţe biblice: 1 Cor. 3: loan 2; 2 Cor. 5; Fii.2; 2 Tini. 4; 2 Cor. 7; Rom. 15; Fapte 9.

P u n c t u l c u l m i n a n t

Dacă am putea sâ lăsăm deoparte pentru o clipă ideile noastre preconcepute

despre Biblie şi să citim pur şi simplu această vastă carte ca pe o simplă povestire, subiectul ei s-ar derula cam în felul următor:La început Dumnezeu, un Duh, a creat vasta lume materială. Dintre ţoale lucrările remarcabile ale lui Dumnezeu, doar fiinţele umane au fost create „după chipul şi asemănarea Lui". Această asemănare a fost cândva un cadou minunat, dar şi o mare povară. Bărbatul şi femeia, fiinţe spirituale, puteau vorbi direci cu Dumnezeu. Dar dintre toate făpturile create, doar ei erau înzestraţi cu libertatea de a se răzvrăti împotriva Lui. Asta au şi făcut, şi ceva a murit înlăuntrul lui Adam şi al Evei în ziua aceea fatală. Trupurile lor au mai trăit mulţi ani, însă spiritul lor a pierdut comuniunea liberă şi deschisă cu Dumnezeu. Biblia ne descrie eforturile lui Dumnezeu de a restaura accl spirit căzut. El a ales anumite familii cu care a lucrat: mai întâi familia Iui Aclam, mai apoi a lui Noe şi, în cele din urmă, familia lui Avraam, asupra căreia se concentrează cea mai mare parte a Vechiului Testament. Uneori Biblia ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un părinte care-şi creşte copilul, alteori ca pe un iubit pătimaş, dar întotdeauna Î1 vedem căutând să ajungă la inima fiinţelor umane pentru a reface ceea ce s-a pierdut. Cu câteva excepţii luminoase, Vechiul Testament constituie, în esenţă, o relatare a eşecurilor. Însă Noul Testament debutează cu o acţiune radicală iniţiată de Dumnezeu: un act de „intruziune", naşterea lui Isus. Isus a reprezentat un nou început. „Al doilea Adam", după cum a fost numit, promotorul unei specii noi. El a fost cel care a dărâmat, în sfârşit, orice barieră şi a făcut posibilă împăcarea omenirii cu Dumnezeu. După înălţarea lui Isus la cer, la Cincizecime Duhul lui Dumnezeu S-a coborât şi a umplut fiinţele umane în mod individual. Astfel, duhul lor decăzut a fost, în sfârşit, restaurat. Dacă odinioară Dumnezeu Se plimba doar prin grădină alături de fiinţele umane, acum trăia înăuntrul lor.

Nu e nevoie să mergi prea departe cu lecturarea scrisorilor Noului Testament ca să sesizezi entuziasmul. Apostolul Pavel nu ar fi putut să exprime mai bine lucrul acesta: „...firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu," EI ne înfăţişează

întregul univers care urmăreşte cu sufletul la gură evenimentele de pe pământ: „...domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască astăzi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru." Cuprins de exaltare, Petru adaugă: „...aceste lucruri... în carc chiar îngerii doresc să privească."

De ce mai bine?Am începutul să scriu această carte cu hotărârea de a fi sincer; la urma urmelor, cartea

este dedicată victimelor promisiunilor călcate şi ale speranţelor spulberate. Aşa că trebuie să afirm cu sinceritate că celor dezamăgiţi le este dificil să împărtăşească tonul entuziast al scriitorilor Noului Testament. Prietenul meu, Richard, dc pildă, susţine că şi-a pierdut credinţa din cauză că Dumnezeu acţionează prea subtil. El tânjeşte după ceva mai convingător, ceva în genul unui rug în flăcări, probabil, sau a despărţirii apelor Mării Roşii. Să facem cunoscută „...înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu..." prin intermediul bisericii? Ai fost la vreo biserică în ultima vreme? Prezenţa lui Isus te-ar impresiona, desigur; norul slavei lui Dumnezeu te-ar trânti la pământ; dar biserica?Cum se pot armoniza cuvintele exaltate ale Noului Testament cu realitatea cotidiană din jurul nostru? Unii răspund prompt: „O, dar Pavel se referea la Biserica Noului Testament; noi am deviat mult de Ia modelul accla ideal." Nu pot fi de acord cu ei. Epistolele au fost adresate unei mase eterogene de proaspăt convertiţi dintre foştii închinători la idoli, tâlhari, defăimători şi prostituate-aceştia erau oamenii înăuntrul cărora Dumnezeu a venit să locuiască. Citiţi descrierea pe care o face Pavel presupusei „biserici ideale" dintr-un oraş cum era Corintul: o adunătură de indivizi arţagoşi şi încăpăţânaţi, care poate rivaliza cu oricare altă biserică din istorie prin lipsa sfinţeniei lor. Cu toate acestea, cea mai tulburătoare definire a bisericii ca fiind trupul lui Hristos apare tocmai într-una din scrisorile pe care Pavel le-a adresat acestei biserici.

Nu există o cale elegantă de a formula următoarea întrebare: Care sunt rezultatele concrete ale planului lui Dumnezeu de-a lungul timpului? Dacă cineva ar supune acest plan unei „analize costuri-beneficii" cum se practică în cazul firmelor, care ar fi „câştigurile" şi „costurile" unui astfel de plan- atât pentru noi, cât şi pentru Dumnezeu?

Imperfecţiunile evidente ale bisericii par a fi cel mai mare preţ pe care îl are de plătit Dumnezeu. Aşa cum odinioară Şi-a dăruit numele poporului lui Israel şi a îngăduit ca acesta să-I fie târât prin noroi, astăzi El îşi dăruieşte Duhul Sfânt unor fiinţe umane păcătoase. Nu trebuie decât să privim la biserica din Corint, la rasismul din Africa de Sud, la vărsările de sânge din Irlanda de Nord, la scandalurile dintre creştinii din SUA-pentru a avea dovada că biserica nu se ridică nici pe departe înălţimea idealului lui Dumnezeu. Iar lumea, care este cu ochii pe noi, II judecă pe Dumnezeu după caracterul nostru, al celor care Îi purtăm numele. O mare parte a dezamăgirii provocate de Dumnezeu decurge din decepţiile cauzate de creştini.

Dorothy Sayers spunea că Dumnezeu a îndurat trei mari umilinţe în strădania Lui de a salva omenirea. Prima dintre ele a fost întruparea, care a însemnat încătuşarea Sa într-un trup fizic. A doua a fost Crucea, când a îndurat ruşinea execuţiei publice. A treia umilinţă, după cum sugerează Sayers, este biserica. Într-un act de sublimă lepădare de Sine, Dumnezeu Şi-a încredinţat propria reputaţie unor oameni obişnuiţi.

Totuşi, pe căi invizibile nouă, oamenii aceştia obişnuiţi, umpluţi cu Duhul Sfânt, ajută la restaurarea universului sub domnia lui Dumnezeu la starea lui iniţială. Pocăinţa noastră îi umple de bucurie pe îngeri. Rugăciunile noastre pot să mute munţii. Câştigul lui Dumnezeu se desprinde dintr-un pasaj pe care l-am menţionat şi mai devreme: Luca 10. „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer", a exclamat Isus cu exaltare, când cei şaptezeci de bărbaţi s-au întors triumfători din misiunea în care fuseseră trimişi. Isus a reacţionat asemenea unui tată căruia i sc umple inima de mândrie când vede că reuşitele copiilor săi îi depăşesc orice aşteptări.Nu trebuie să cădem în extremă, aşa încât să avem impresia că Dumnezeu „are nevoie" de cooperarea noastră. Mai degrabă, EI ne-a ales să fim calea prin care să readucă la ascultare creaţia Sa aici pe pământ. El Se slujeşte de instrumentul numit om, aşa cum creierul meu se foloseşte de degete, de mâini şi de încheieturi pentru a scrie această propoziţie. Aceasta este metafora folosită cel mai frecvent de Pavel pentru a descrie rolul lui Hristos în lumea zilelor noastre: Capul trupului, conducându-Şi mădularele în sensul împlinirii voii Sale.

Spre a înţelege care este câştigul lui Dumnezeu, priviţi puţin la imaginile redate în cărţile Profeţilor: Dumnezeu ca Părinte şi ca îndrăgostit. Aceste două ipostaze umane conţin elemente pe care Dumnezeu le-a căutat mereu în adâncul fiinţelor umane. Cuvântul dependenţei este cuvântul cheie-el ilustrează ceea ce au în comun precum şi ceea ce îi face să sc deosebească unul de celălalt.

Pentru un bebeluş, dependenţa este esenţială; o altă persoană trebuie să-i împlinească toate nevoile, altfel copilaşul va muri. Părinţii veghează asupra lui toata noaptea, îl curăţă, îl învaţă să folosească oliţa şi fac, din dragoste faţă de copil, tot felul de alte lucruri neplăcute pentru că înţeleg starea lui de dependenţă. Însa această situaţie nu poate continua la nesfârşit. Vulturul îşi zgâlţâie cuibul pentru a-şi obliga puii să-şi ia zborul; mama îşi acoperă sânul pentru a-şi înţărca pruncul.

Nici un părinte cu mintea întreagă nu-şi doreşte un copil permanent dependent de el. Aşadar, tatăl nu îşi va purta fiica tot restul vieţii într-un cărucior mare, ci o va învăţa să meargă, conştient fiind că, într-o bună zi, ea va fi capabilă să umble singură. Nişte părinţi buni îşi stimulează copiii să treacă de la dependenţă la libertate.

Îndrăgostiţii, în schimb, inversează tiparul. Un îndrăgostit sc bucură de libertate deplină şi, totuşi, alege să renunţe la aceasta şi să devină dependent. „Supuneţi-vă unii altora...", îndeamnă Biblia şi orice cuplu vă va spune că aceasta presupune un proces zilnic dc modelare reciprocă, într-o căsnicie sănătoasă, fiecare dintre soţi se va supune dc bună

voie dorinţelor celuilalt, de dragul acestuia. Într-o căsnicie dificilă, supunerea devine parte integrantă a luptei pentru putere, o competiţie între două egouri rivale.

Deosebirea dintre cele două tipuri de relaţie ne dezvăluie, cred eu, ce a căutat Dumnezeu de-a lungul timpului în fiinţele umane. El nu îşi doreşte dragostea dependentă, neajutorată a unui copil lipsit de libertatea alegerii, ci dragostea matură a unui îndrăgostit, care să-I fie dăruită de bună voie. Dumnezeu ne-a „făcut curte" în tot acest timp.

Dumnezeu nu a primit niciodată o dragoste matură din partea poporului Israel. Scrierile şi consemnările existente ni-L arată pe Dumnezeu făcând eforturi perseverente pentru a ajuta naţiunea să se maturizeze: în ziua în care israeliţii au intrat în Ţara Promisă, mana a încetat să le mai cadă din cer. Dumnezeu le dăruise o ţară nouă; acum stătea în puterea lor să-şi procure hrana. Israel a început de îndată să se închine zeităţilor fertilităţii, o reacţie tipic copilărească. Dumnezeu îşi dorea o iubită, dar a avut parte de un copil mereu nemulţumit.

Dar cum stau lucrurile azi, în Era Duhului? Are Dumnezeu astăzi parte dc o iubită, în locul unui copil? Uimitor, Noul Testament pare să răspundă afirmativ. Următoarele citate desprinse din Noul Testament exprimă felul în care ne vede Dumnezeu: „...Hristos a iubit Biserica... această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva dc felul acesta,... sfântă şi fără prihană."; „...fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte copii în lume."; „...voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi..."; „voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi..., ci sunteţi... oameni din casa lui Dumnezeu... un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul."

De fapt. Biblia ne prezintă uniunea oamenilor obişnuiţi cu Duhul lui Dumnezeu ca realizare supremă a creaţiei. Scopul lui Dumnezeu a fost întotdeauna acela de a ne echipa pentru a împlini voia Lui în această lume. Un proces încet şi anevoios carc va duce, în cele din urmă, la restaurarea completă a pământului.

Câştigul nostru

Ei bine, accste idei măreţe -agenţi ai Iui Dumnezeu, coroana creaţiei- exprimă perspectiva lui Dumnezeu, avantajele pe care numai El ni lc poate pune la dispoziţie. Care sunt costurile şi beneficiile planului lui Dumnezeu pentru noi, cei care trăim pe acest pământ? Încă moştenim o lume blestemată, cu suferinţe, tragedii şi dezamăgiri. Iar ceea ce am prezentat ca fiind un mare progres al aproprierii lui Dumnezeu de om- de la norul din Sinai la persoana lui Isus şi apoi la Duhul Sfânt care locuieşte în om, pare a fi, paradoxal, retragerea lui Dumnezeu dintr-o implicare directă.

Unii oameni suspină după „frumoasele vremuri" de odinioară, din timpul Vechiului Testament, când Dumnezeu lucra pe căi directe, evidente. Vechiul Testament vorbeşte chiar despre un legământ semnat de Dumnezeu, prin care El a promis o stare generală de sănătate şi prosperitate, în schimbul respectării anumitor condiţii; Noul Testament nu oferă un astfel dc legământ. Trecerea de la prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu în pustie la

prezenţa invizibilă a Duhului Sfânt implică şi o anumită pierdere. Se pierde dovada clară, dc netăgăduit a existenţei lui Dumnezeu, In prezent, Dumnezeu nu mai pluteşte deasupra noastră într-un nor la care să ne ridicăm privirea, din când în când, pentru a ne recăpăta încrederea. Pentru unii ca Richard, aceasta pare într- adevăr o mare pierdere.

În realitate însă, faptul că Dumnezeu Se bizuie pe mărturia bisericii aproape că garantează permanenţa şi caracterul epidemic al dezamăgirii pricinuite de Dumnezeu. Pe vremuri, dacă evreii doreau să afle care era voia lui Dumnezeu în legătură cu manevrele militare, sau din ce fel de lemn voia El să se construiască Templul, marii preoţi aveau anumite metode prin care distingeau răspunsul. Dar, existenţa a 1275 de denominaţiuni religioase în prezent numai pe teritoriul SUA atestă dificultatea pe care o întâmpină bise-rica în a ajunge la un consens în privinţa voii lui Dumnezeu cu privire la orice lucru. Vocea derutată a bisericii moderne este o parte a costului ce trebuie plătit, dezavantajul nostru, al celor care trăim în prezent, faţă de evreii din deşert sau faţă de discipolii care îl urmau pe Isus.

Atunci, care este beneficiul? Autorii Noului Testament fac eforturi mari pentru a ni-1 explica în detaliu, mai ales în cărţile Evrei, Romani şi Galateni. Îmi imaginez cum ar răspunde apostolul Pavel, un temperament coleric, la întrebarea: „Care este câştigul nostru?"

Ce, aţi înnebunit?! Câştig? Ia citiţi Levitic, Numeri şi Deutrenom fără pauză şi apoi mai stăm de vorbă. Acele timpuri le numiţi voi „vremurile frumoase de odinioară"? Cine ar vrea să trăiască aşa? Vreţi să vă petreceţi tot restul vieţii îngrijorăndu-vă de destinul vostru veşnic? Vreţi să vă daţi zilnic de ceasul morţii ca să fiţi siguri că respectaţi toate acele legi? Vreţi să priviţi mereu cum Marele Preot săvârşeşte în numele vostru nesfârşite ritualuri şi jertfe de animale în veşmintele lui sofisticate doar ca să vă puteţi apropia de Dumnezeu? Hei, eu mi-am petrecut jumătate din viaţă încercând să mă ridic la înălţimea acestor aşteptări, aşa că din partea mea le puteţi păstra pentru voi. Diferenţa dintre Lege şi Duh este diferenţa dintre moarte şi viaţă, dintre sclavie şi libertate, dintre inocenţa perpetuă şi maturizare. Dc ce ar vrea cineva să se întoarcă la aşa ceva?

Ca să folosim cuvintele lui Pavel, calea Vechiului Testament a fost „lucrarea care aducea moartea, în litere săpate în pietre". Ea ne-a fost doar „...un îndrumător spre Hristos..." Dar cine vrea să rămână veşnic la grădiniţă?După cum spune Pavel, noi........nu facem ca Moise, care îşi punea o măhramă peste faţă, pentru ca fiii Iui Israel să nu-şi aţintească ochii asupra sfârşitului a ceea ce este trecător. ...Căci Domnul este Duhul şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia."Planul lui Dumnezeu implică riscuri de ambele părţi. Pentru noi înseamnă asumarea riscului de a renunţa la propria independenţă prin decizia de a-L urma pe Dumnezeul nevăzut, care ne cere credinţă şi ascultare. Pentru Dumnezeu există riscul ca noi, asemenea israeliţilor, să nu ne maturizăm niciodată; să nu-L iubim niciodată. Evident, Dumnezeu a considerat că este un risc pe care merită să Şi-1 asume.

O trinitate a vocilor

Gândiţi-vă la planul lui Dumnezeu ca la o serie de Voci. Prima Voce, răsunătoare ca un tunet, prezenta anumite avantaje. Când S-a făcut auzită de pe muntele Sinai, sau când focul a mistuit altarul pe Muntele Cârmei, nimeni nu a putut să o tăgăduiască. Totuşi, în mod uimitor, chiar şi aceia care au auzit Vocea şi s-au îngrozit-israeliţii la Sinai şi la Cârmei, de pildă-s-au deprins foarte curând să o ignore. Însăşi Vocea de tunet împiedica apropierea lor. Puţini au fost aceia care i-au dat ascultare; şi mai puţini cei care au continuat să o facă după ce Vocea a amuţit.

Vocea a luat chipul lui Isus, Cuvântul făcut trup. Vreme de câteva zeci de ani, Vocea lui Dumnezeu a preluat timbrul, tonalitatea şi accentul rural al unui ţăran evreu din Palestina. Era o voce omenească obişnuită care, cu toate că vorbea cu autoritate, nu-i făcea pe oameni să fugă care-ncotro. Vocea lui Isus era destul de blajină pentru a fi înfruntată, destul de blândă pentru a fi suprimată.

După plecarea lui Isus, Vocea a luat forme noi. În ziua Cincizecimii, limbi-limbi -de foc au coborât peste credincioşi şi astfel Biserica, trupul lui Dumnezeu, a început să capete contur. Această ultimă Voce vine din adâncul fiinţei noastre ca răsuflarea, este blândă ca o şoaptă. Este Vocea cea mai vulnerabilă dintre toate şi cel mai uşor de ignorat. Biblia spune că Duhul poate fi „stins" sau „întristat"- ceea ce nu se poate întâmpla cu rugul aprins al lui Moise sau cu stâncile aprinse de pe Sinai! Cu toate acestea, Duhul este cea mai intimă dintre Voci. În momentele de slăbiciune, când nu ştim cum să ne rugăm, Duhul dinăuntrul fiinţei noastre mijloceşte pentru noi cu suspine ce nu se pot exprima în cuvinte. Acele gemete sunt semnele timpurii ale naşterii, durerile naşterii noii creaţii.

Duhul nu va îndepărta toate dezamăgirele cauzate de Dumnezeu. Chiar şi denumirile atribuite Duhului-Mijlocitorul, Ajutorul, Sfătuitorul, Mângâietorul-ne sugerează faptul că există probleme. Dar Duhul este, în acelaşi timp, „...o arvună a moştenirii noastre...", spune Pavel, apelând la o metaforă împrumutată din domeniul financiar. Duhul ne reaminteşte că aceste dezamăgiri sunt vremelnice, preludiul unei vieţi veşnice alături de Dumnezeu Dumnezeu a socotit necesar să refacă uniunea spirituală înainte de a recrea cerurile şi pământul.

În două rânduri în Noul Testament, cel umplut cu Duhul Sfânt este asema nat cu un om beat. Ambele stări determină o schimbare a felului în care percepem încercările vieţii, însă există între ele o diferenţă profundă. Mulţi oameni se apucă de băut pentru a scăpa dc amărăciunea cauzată de lipsa unui serviciu, de boală sau de o tragedie personală. însă în mod inevitabil, cel beat se va trezi la un moment dat din lumea ireală în care l-a cufundat starea de beţie şi se va întoarce la realitatea neschimbată. însă Duhul ne şopteşte că există o realitate nouă, o lume fantastică reală, în care ne vom trezi şi vom rămâne pe vecie.

Referinţe biblice: Romani 8: Efeseni 3: 1 Petru 1: 1 Corinteni 12; Efeseni 5; Filipeni 2: Efeseni 2; 2 Corinteni 3; Galateni 3: 2 Corinteni 3. 5.

C A R T E A A l l - A

L U M I N Ă Î N Î N T U N E R I C

I-am spus sufletului meu, stai liniştit şi losă întunericulsă te învăluie căci este întunericul lui

Dumnezeu...I-am spus suflet ului meu, stai liniştit şi aşteaptă fără nădejde Căci nădejdea ţi-ai pune-o în lucrurile greşite;

aşteaptă Jără dragoste Căci dragostea-ti va fi pentru lucruri greşite;

mai există şi credinţa Dar credinţa, dragostea şi nădejdea, sunt toate în aşteptare.

T. S. El iot, „East Coker" \Minerul de la răsărit]A

Î n t r e r u p t

Într-o seară, destul de târziu, m-am aşezat la biroul de la subsol şi am început să schiţez

cea de-a doua secţiune a acestei cărţi, secţiune care intenţionam să fie o recapitulare, un rezumat. De-a lungul anilor am reuşit să umplu mai multe dosare cu diverse notiţe şi însemnări pe tema dezamăgirii produse de Dumnezeu, aşa că m-am apucat să fac o selecţie în lumina celor învăţate din Biblie.

În timp ce lucram, m-am gândit la prima mea întâlnire cu Richard, în camera de zi, în care a ridicat gravele lui întrebări privitoare la dreptatea lui Dumnezeu, la tăcerea Lui şi la faptul că El S-ar ascunde. întrebările lui au devenit şi întrebările mele, ceea ce m-a lansat într-o căutare a răspunsurilor prin întreaga Biblie. Când mi-am început cercetările, îmi doream un Dumnezeu mai activ, unul care, din când în când, să-şi suflece mânecile şi să pătrundă în viaţa mea cu o putere vizibilă. Sau, cel puţin, îmi doream un Dumnezeu care să nu rămână atât de ascuns şi de tăcut, care să lucreze pe căi mai puţin misterioase. Cu siguranţă, nu-I ceream prea mult.

Însă Biblia mi-a rezervat câteva surprize: am remarcat că, oricât de impresionante şi de frecvente, miracolele nu au dat naştere unei credinţe durabile. Dimpotrivă-cele mai multe dintre ele s-au remarcat ca exemple ale lipsei de credinţă. Cu cât aprofundam studierea Bibliei, cu atât mai puţin tânjeam după „frumoasele vremuri de odinioară", când evreii primeau mană în fiecare zi şi când din cer cobora foc.

Cel mai important este faptul că, parcurgând Biblia, am reuşit să întrezăresc un crâmpei din punctul de vedere lui Dumnezeu. „Obiectivul" lui Dumnezeu, dacă poate fi folosit termenul acesta, nu este să-i copleşească pe sceptici cu miracole; ar putea face asta într-o clipită, dacă ar vrea. El însă caută împăcarea: vrea să iubească şi să fie iubit, la rândul Lui. Iar Biblia ne prezintă o progresie evidentă în eforturile lui Dumnezeu de a ajunge la inima oamenilor, fără a-i nimici: de la Dumnezeu Tatăl, care veghea cu grijă paternă asupra evreilor, la Dumnezeu Fiul, care predica voia lui Dumnezeu umblând pe pământ printre oameni pentru a-i înălţa la Dumnezeu în loc de a-Şi impune autoritatea de sus şi, în fine, la Duhul Sfânt care ne umple literal cu prezenţa lui Dumnezeu, Noi, cei care trăim astăzi, nu suntem nicidecum dezavantajaţi, ci ne bucurăm de un privilegiu sublim, căci Dumnezeu a ales sa se bizuie în primul rând pe noi ca purtători ai voii Sale pe pământ.

În noaptea aceea, concentrându-mă asupra cărţii mele, am revenit asupra acestor idei cu un entuziasm crescând. La un moment dat, răscolind prin vraful dc hârtii, am gâsit o scrisoare de la Meg Woodson.

O cunosc pe Meg Woodson de peste zece ani. Este o creştină devotată, soţie de pastor şi o scriitoare talentată. Cu toate acestea, nu pot să nu mă gândesc la Meg fără să simt o durere în suflet.

Soţii Woodson aveau doi copii -Peggie şi Joey- născuţi, amândoi, cu fibroză chistică. Peggie şi Joey erau numai piele şi os, oricât de mult ar fi mâncat. Tuşeau într-una şi

respirau cu dificultate- Meg trebuia să le maseze pieptul de două ori pe zi pentru a le stimula eliminarea mucusului. Erau internaţi câteva săptămâni pe an în spitalul local şi de mici erau conştienţi de faptul că exista probabilitatea să nu ajungă la vârsta maturităţii.

Joey, un baeţel isteţ, vesel, american sadea, s-a stins din viaţă la vârsta de doisprezece ani. Peggie a sfidat toate predicţiile, trăind mult mai mult. Am fost alături de Meg în rugăciunile sale disperate privind sănătatea lui Peggie. Deşi nu auzisem de nici o vindecare miraculoasă a fibrozei chistice, noi am continuat să ne rugăm pentru vindecare. Peggie a supravieţuit câtorva crize survenite în timpul liceului şi a ajuns la colegiu. Părea să devină tot mai viguroasă, în loc să-şi piardă vlaga, aşa câ ne-am făcut speranţe că s-ar putea, totuşi, să se vindece.

Dar miracolul aşteptat nu s-a petrecut: Peggie a murit la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În noaptea aceea, în biroul meu de la subsol, am dat peste scrisoarea pe care mi-o trimisese Meg după moartea lui Peggie.

Simt nevoia să-ţi scriu despre cum a murit Peggie. Nu ştiu de ce, însă e o nevoie deosebit de apăsătoare şi, întrucât am decis să nu-i mai întristez şi pe alţii cu necazul meu, am ajuns să nu mai am pe nimeni cui să-i vorbesc.

În week-end-ul premergător ultimei sale internări, Peggie a venit acasă entuziasmată de un citat din William Barclay pe care îl menţionase pastorul ei. I-a plăcut atât de mult acel citat încât l-a scris pe o bucăţică de carton şi mi l-a dăruit: „Suferinţa nu înseamnă doar capacitatea de a face faţa dificultăţilor ci şi puterea de a le transforma în glorie." Peggie a spus că pastorul avusese o săptămână grea, probabil, pentru că, imediat după ce a rostii citatul, a lovit amvonul cu palma, după care s-a întors cu spatele la cei prezenţi şi a început sâ plângă.

Într-o zi, după o perioadă de internare în care lucrurile nu merseseră înspre bine, Peggie privea în jurul ei, la toată aparatura aceea complicată ce avea rolul de a o ţine în viaţă şi mi-a spus: „Mamă, îţi mai aduci aminte de citatul acela?" A privit din nou în jurul ei, la toate acele tuburi, şi-a umezit cu vârful limbii buzele uscate, a dat încet din cap, şi-a ridicai privirea încărcată de emoţia experienţei pe care era hotărâtă să o trăiască din plin.

Cât timp a fost conştientă, şi-a păstrat acel curaj. Directorul colegiului pe care îl frecventa a venit o dată să o vadă şi, exprimându-şi dorinţa de a se ruga pentru ea, a întrebat-o dacă avea vreo cerere specială. Ea era prea slăbită ca să poată vorbi, dar mi-a făcut semn din cap să-i spun despre citatul lui Barclay, şi să-i cer să se roage ca greutăţile prin care trecea ea să fie transformate în glorie.

Stăteam la căpătâiul patului ei, cu câteva zile înainte să moară, când, dintr-odală, a început să ţipe. N-am să uit niciodată ţipetele acelea înfiorătoare, care mi-au străpuns inima. Asistentele au năvălit din toate părţile şi au încercai s-o liniştească, pline de dra-goste. „E în regulă, Peggie", a spus una dintre ele. „Jeannie e aici, cu tine."Asistentele o mângâiau cu afecţiune. În cele clin urmă, cuvintele şi mângâierile lor au reuşit să o liniştească într-o oarecare măsură (nu pentru mult timp însă, pentru că a

reînceput să ţipe). Rareori mi-a fost dat să văd atâta compasiune. Wendy, o asistentă de care Peggie se ataşase în mod deosebit, mi-a mărturisit că fiecare dintre asistentele acelea avea cel puţin un pacient pentru care ar fi fost gata să-şi dea chiar şi un plămân, dacă asta i-ar fi fost de ajutor.

Aşadar, în atmosfera aceea în care fiinţele umane se cutremurau de durere- asistentele stăteau în jurul patului ei -pentru că nu o mai puteau ajuta cu nimic, Dumnezeu, care privea la tânăra care-I era atât de devotată încât era gata să moară pentru El spre a-I da glorie, şi care ar fi putut s-o ajute, a hotărât să nu facă nimic, lăsând ca moartea ei să se claseze în fruntea groaznicei liste de decese datorate fibrozei chistice.

Phillip, crede-mă că nu te ajută cu nimic să vorbeşti despre binele ce se naşte din suferinţă. După cum nu te ajută la nimic nici să vorbeşti despre faptul că Dumnezeu permite aproape de fiecare dată ca boala să-şi urmeze cursul firesc. Căci chiar şi atunci când intervine, El are puterea de a decide în ce moment să acţioneze, iar în cazul Iui Peggie, decizia Lui a fost să îngăduie fibrozei chistice să evolueze. Am momente în care tot ce simt este o durere şi o furie mai puternice decât sentimentele de acelaşi fel pe care le-am trăit până acum. Însă faptul că dau frâu liber acestor sentimente nu le face să dispară.

Peggie nu a protestat niciodată împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost vorba de o constrângere impusă de credinţă: cred că nici măcar nu i-a trecut prin minte să se revolte. Nu ne-am plâns nici noi ceilalţi, care am fost în preajma ei până în ultimul moment. A avut parte de un sprijin extraordinar. Dragostea lui Dumnezeu era atât de reală încât nimeni nu se putea îndoi de ea pentru a se împotrivi căilor Sale.

Dacă îţi spun toate astea, în efortul de a ajunge la o concluzie oarecare în privinţa suferinţei îndurate de Peggie şi de mine însămi, este probabil pentru că am fost pusă încă o dată în faţa singurului lucru care mă ajută să simt dragostea lui Dumnezeu: o încredinţare mai presus de orice îndoială din partea Lui: „Sunt aici, Meg." Dar, mă întreb din nou, cum se poate ca El să nu mişte un deget într-o astfel de situaţie?

Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că nu am mărturisit lucrul acesta nimănui, de teamă ca nu cumva să zdruncin credinţa cuiva. Să nici nu te gândeşti că trebuie să spui ceva ce „m-ar face să mă simt mai bine" Dar îţi mulţumesc că ai citit ce ţi-am scris. Majoritatea oamenilor nici riu-şi dau seama cât de mult ajută lucrul acesta. După ce am citit scrisoarea lui Meg, nu am mai putut lucra nimic în seara aceea.

Perspectiva noastră

Vechile întrebări m-au asaltat din nou, propriile mele întrebări legate de nedreptatea socială, de rugăciunile rămase fără răspuns, de bolile nevindecate şi alte nenumărate exemple de nedreptate. Iar întrebările lui Richard au revenii, cu o forţă emoţională amplificată, deşi doar cu o fracţiune din forţa sentimentelor pe care trebuie să le fi trăit

Meg în timp ce şedea neputincioasă la spital, la căpătâiul fiicei sale.Am cercetat Biblia căutând să înţeleg planul lui Dumnezeu cu lumea aceasta şi ce

simte El- fiind conştient, desigur, de faptul că nu vom putea niciodată să înţelegem nici măcar o parte infimă a unei perspective atât de înalte. Scrisoarea lui Meg, însă, m-a obligat la o schimbare de direcţie radicală în abordarea ultimei părţi a acestei cărţi.

Este bine să medităm asupra punctului de vedere al lui Dumnezeu, dar care este punctul nostru de vedere? Personal, făcusem tot felul de investigaţii căutând să aflu ce simte Dumnezeu: scrisoarea lui Meg m-a readus la întrebarea „Ce simte un om?" întrebările ei sunt întrebările inimii, nu ale minţii. Ca mamă, ea şi-a văzut copiii stingându-se încet, măcinaţi de boală. Cu toate acestea, fiind creştină, ea crede în Dumnezeu, Tatăl iubitor. Cum ar putea să împace aceste două aspecte?

În noaptea aceea, mi-am dat seama că această carte nu a ajuns la final. Conceptele teologice nu valorează prea mult dacă nu reuşesc să se adreseze unor oameni precum Meg Woodson, care bâjbâie în căutarea dragostei lui Dumnezeu într-o lume în care suferinţa e la tot pasul. Mi-am adus aminte de pastorul dintr-o nuvelă a lui John Updilce, care spune într-un moment de derută: „Ceva nu a mers cum trebuie. Nu am credinţă. Sau, mai degrabă, am credinţă, dar pare să nu fie aplicabilă." În ce fel poate fi credinţa noastră aplicabilă? La ce avem dreptul să ne aşteptăm din partea lui Dumnezeu?„Domnul a zis Satanei: «Ai văzut pe robul Meu, Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.»" Iov 1:8

C a p i t o l u l 2 2

S i n g u r a p r o b l e m ă

Aici exista o singura biserică, unde merg şi eu. Duminica dimineaţa plec de acasă şi o iau pe deal în jos, către silueta alba a bisericii ce se profilează in depărtare, printre pini. în zilele bune ne strângem în jur de douăzeci de persoane; deseori se întâmplă să fiu singura sub vârsta de şaizeci de ani şi mă simt de parcă aş lua parte la un tur arheologic al Rusiei Sovietice. Membrii bisericii reprezintă un amestec de diverse denominafiuni: pastorul este

independent, şi poartă mereu o cămaşă albă. // cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. O dată, eflându-se în mijlocul unei lungi rugăciuni de mijlocire pentru 'întreaga omenire-pentru darul înţelepciunii pentru conducătorii lumii, speranţă şi milă pentru cei suferind şi îndureraţi, ajutor pentru cei obidiţi şi, peste toate astea, harul lui Dumnezeu pentru toţi oamenii- s-a oprii brusc şi a exclamat : „Doamne; l(i aducem aceleaşi cereri în fiecare săptămână." După uri moment de surpriză generală, pastorul a reluat rugăciunea. De a tu/ici îmi place de el foarte mult.

ANNIH DILLARD, HOLY TUR FIRM [SF ÂNTUL CEL PUTERNIC]

Până acum am tot evitat o anumită carte din Biblie, o carte care abordează tocmai

subiectele amintite dc pastorul independent, dc Richard şi Mcg şi de aproape toţi cei care işi pun întrebări despre Dumnezeu. Nici o mirare că, după ce am citit scrisoarea lui Meg, am ajuns să răsfoiesc cartea Iov.

E posibil ca Iov, cea mai veche scriere a Bibliei, să fie de maximă actualitate. Portretizarea acestui om ajuns în situaţii extreme -care se confruntă cu abisul într-o lume lipsită de sens- prefigurează problemele lumii moderne. Oameni care resping aproape întreaga Biblie, revin într-una la Iov, pentru inspiraţie. Tema recurentă a acestei cărţi-de ce îngăduie un Dumnezeu bun suferinţa? -este „singura chestiune care merită discutată", afirmă romanciera engleză contemporană Muriel Spark, în cartea sa, The Only Problem [Singura problemă]. Problema suferinţei este o obsesie a lumii moderne, piatra de moară a teologiei zilelor noastre, iar Iov i-a dat glas de o manieră ce nu necesită îmbunătăţiri şi ajustări.

Richard se plângea de pierderea logodnicei, a slujbei şi a unei vieţi de familie fericite. Meg striga de durere din pricina pierderii fiului şi a fiicei sale. Cu toate acestea, indiferent de standardul avut în vedere, Iov a pierdut mult mai mult: 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 de perechi de boi, 500 de măgăriţe şi numeroşi servitori. Apoi, toţi copiii lui Iov -şapte fii şi trei fiice- au murit într-o furtună. În cele din urmă, până şi sănătatea, ultima sa mângâiere, i-a fost luată, trupul fiindu-i acoperit de bube din creştet până-n tălpi. Peste noapte, cel mai de seamă om din tot Orientul a devenit cel mai vrednic de milă.

În Biblie, Iov este prototipul dezamăgirii pricinuite de Dumnezeu, anticipând astfel orice dezamăgire resimţită de Richard, de Meg sau de oricare dintre noi. Un rabin american a scris o carte ce s-a bucurat de mare succes, intitulată When Bad Things Happen to Good People [Când oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele]. Cartea Iov ridică miza: ea ni-1 înfăţişează pe omul cel mai bun, căruia i se întâmplă lucrurile cele mai rele cu putinţă.

O greşeală de citire

Dacă m-ai fi întrebat la început cercetărilor mele despre ce este vorba în cartea Iov, aş fi reacţionat instinctiv: „Iov? Toată lumea ştie despre ce e vorba în cartea «Iov». Este tratatul biblic complet despre suferinţă. Ne vorbeşte despre durerea îngrozitoare şi suferinţa ce te pot face să-ţi pierzi minţile. Fără îndoială, în cea mai mare parte, cartea este axată pe tema suferinţei. Capitolele de la 3 la 37 nu conţin nici o acţiune, ci doar cuvântările infatuate, pe tema suferinţei, a cinci bărbaţi îndârjiţi- Iov, cei trei prieteni ai săi şi misteriosul Elihu. Cu toţii încearcă să descopere cauza teribilei nenorociri ce s-a abătut asupra sărmanului Iov, care zace, nenorocit în cenuşa a ceea ce, odinioară, fusese mândrul său conac.

Acum sunt încredinţat că am înţeles greşit conţinutul acestei cărţi-sau, mai exact, nu am dat atenţia cuvenită întregii cărţi. În ciuda faptului că întreaga carte Iov, cu excepţia câtorva pagini, se ocupă de problema suferinţei, am ajuns la concluzia că, de fapt, cartea nu este consacrată acestui subiect. Suferinţa reprezintă doar un ingredient al povestirii, nu tema centrală a acesteia. Aşa cum o prăjitură nu este ouă, făină, lapte şi margarină, ci ingredientele respective participă toate la procesul de pregătire a prăjiturii, tot aşa şi Iov nu este o carte „despre" suferinţă, ci doar apelează la acest element într-un context mult mai larg, care ridică întrebări mai importante, de ordin cosmic. Privită în ansamblu, cartca Iov este consacrată în primjl rând subiectului credinţei, în esenţa ei.

Am ajuns la această concluzie în principal datorită „intrigii" prezentate la început, în capitolele 1 şi 2, care dezvăluie faptul că drama personală trăită de Iov pe pământ îşi are originea într-o dramă de ordin cosmic, petrecută în cer. Odinioară îl vedeam pe Iov ca fiind expresia pregnantă a dezamăgirii umane- ceva de genul scrisorii lui Meg Woodson, dar mai lungă şi mai amănunţită, având un suport biblic neîndoielnic. Însă, studiind cartea Iov în profunzime, am descoperit că, d fapt, ea nu prezintă punctul de vedere al omului. Dumnezeu este personajul central al Bibliei şi lucrul acesta nu este nicăieri altundeva mai clar evidenţiat decât în cartea Iov. Mi-am dat seama că întotdeauna citisem această carte din perspectiva ideii redate în capitolul 3- cu alte cuvinte, din perspectiva lui Iov.

Îngăduiţi-mi să mă explic.Ar fi indicat să ne gândim la Cartea Iui Iov ca la o piesă de teatru plină de mister, o

carte poliţistă în care se caută vinovatul. Înainte să înceapă piesa propriu-zisă, noi, spectatorii, avem privilegiul de a asista în secret la un prolog al piesei, ca şi când am fi sosit mai devreme la o conferinţă de presă la care regizorul dă explicaţii legate de munca sa (capitolele 1-2). El ne dezvăluie intriga piesei şi personajele principale, după care ne împărtăşeşte firul poveştii, înainte ca ea să se deruleze. De fapt, el dezleagă toate enigmele piesei, cu o singură excepţie: cum va reacţiona personajul principal? Se va încrede Iov în Dumnezeu sau se va lepăda de El?

Mai târziu la ridicarea cortinei, pe scenă apar actorii. Concentraţi la rolurile lor, ei nu

ştiu nimic din ceea ce ne-a dezvăluit nouă regizorul în prologul piesei. Noi ştim care este răspunsul la întrebarea: „Cine e vinovatul?", dar Iov, detectivul din rolul principal, nu ştie. El îşi dedică tot timpul pe care îl are la dispoziţie pe scenă încercând să descopere ceea ce noi ştim deja. Se scarpină cu cioburi de lut şi întreabă: „De ce eu? Cu ce am greşit? Oare ce încearcă Dumnezeu să-mi spună?"

Pentru noi, care suntem spectatori, întrebările lui Iov sunt doar nişte exerciţii mentale, întrucât noi am aliat deja răspunsurile în prolog, respectiv în primele două capitole. Cu ce a greşit Iov? Cu nimic. El reprezintă cc are mai bun specia umană. Dumnezeu însuşi l-a caracterizat pc Iov ca fiind „un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău" Atunci de ce a fost lovit de o asemenea nenorocire? În mod cert, nu a fost vorba de o pedeapsă. Dimpotrivă-lui îi fusese încredinţat rolul princi-pal în marea confruntare ce se desfăşura în ceruri.

PariulPrivind în urmă, mă întreb uneori cum de-am putut să percep atât de eronat Carter, iui

Iov. Cred că, în parte, lucrul acesta se datorează clocinţei capitolelor 3-37, care exprimă cu atâta forţă dilema suferinţei fiinţei umane încât riscăm să cădem în capcana puterii lor de convingere, uitând că răspunsul la întrebările pe care le stârnesc ne-a fost dat deja, în capitolele 1 şi 2. Dar mai există un motiv: nimeni nu ştie cu precizie care este scopul primelor două capitole. Chiar şi teologii sunt oarecum puşi în dificultate de acest prolog sau tind să-i subaprecieze importanţa, considerându-1 o adăugire ulterioară. Prologul ni-L înfăţişează pe Dumnezeu şi pe Satan făcând un fel de pariu-filele comentariilor elaborate pe această temă aproape că roşesc de ruşine. Toată nenorocirea abătută asupra Iui Iov îşi are originea, trebuie s-o mărturisim, într-un fel de pariu încheiat între două puteri de ordin cosmic.

Necazurile au început în momentul în care Satan a pretins că Iov este un protejat răsfăţat, care se arată devotat doar pentru că Dumnezeu „l-a înconjurat cu un zid de protecţie". Dispreţuitor, Satan insinuează că Dumnezeu, El însuşi nedemn de a fi iubit, atrage oameni ca Iov „mituindu-i" spre a-L urma. Dacă lucrurile se înrăutăţesc, susţine Satan, aceşti oameni Îl vor părăsi pe Dumnezeu numaidecât. Când Dumnezeu acceptă provocaica de a testa teoria lui Satan, consimţind în felul acesta ca rezolvarea conflictului să fie dată de reacţia Iui Iov, dezastrele se abat în lanţ asupra sărmanului om, luându-1 cu totul pe neaşteptate.

Această confruntare cosmică este una ciudată, fără îndoială. Nu pot să ignor pariul prezentat în cartea Iov, întrucât pasajul respectiv ne oferă o secvenţă de veşnicie rar întâlnită în Biblie. Când oamenii trec prin suferinţe, întrebările ţâşnesc la suprafaţă-tocmai întrebările care îi chinuiau şi pe Iov. De ce tocmai cu? Ce se întâmplă? Îi pasă lui Dumnezeu? Există oare Dumnezeu? Aici, în relatarea sfâşietoare a chinurilor îndurate de

Iov, nouă, spectatorilor -nu lui Iov- ni se oferă privilegiul de a arunca o privire în spatele cortinei. Lucrul după care tânjim cu toţii ne este oferit în prologul cărţii, şi anume o scurtă imagine a scenei de pe care este cârmuită lumea. Cartea Iov ne înfăţişează punctul de vedere al lui Dumnezeu ca în nici o altă carte a Bibliei, inclusiv activitatea supranaturală care, în mod normal, este ascunsă ochilor noştri. Iov L-a chestionat pe Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate faţa de o fiinţă nevinovată. Cu o atitudine de om trădat, sarcastic şi supărat, Iov ajunge la un pas de blasfemie. Cuvintele sale au o rezonanţă extrem de familiară, pentru câ sunt atât de actuale. El dă glas celor mai profunde nemulţumiri ale noastre la adresa lui Dumnezeu. Însă capitolele 1 şi 2 demonstrează că această carte nu-şi propune să judece acţiunile lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce crede Iov. Dimpotrivă, Iov este cel pus la încercare. Tema cărţii nu este suferinţa sau unde este Dumnezeu când suferim. Prologul ne-a oferit deja răspunsul la această întrebare. Tema centrală este credinţa: care este starea lui Iov când trece prin suferinţă? Cum reacţionează el? Ca să înţelegem cartea Iov, trebuie să începem din acest punct.

A crede în supranatural nu înseamnă doar a crede că, după ce ai avut o viaţă de succes, prospera şi rezonabil de virtuoasă aici, pe pământ, vei continua sa exişti într-o altă lume, mult mai bună decât cea prezentă, sau să crezi că, după un trai chinuit şi plin de lipsuri, vei fi răsplătit cu toate binefacerile de care nu ai avut parte; a crede în supranatural înseamnă să crezi că supranaturalul este aici şi acum, marea realitate. T. S. ELIOT

Referinţe biblice: Iov 1-2.Ce este omul, ca să-Ţi pese atât dc mult de el, ca să iei seama Ia el, să-l cercetezi în toate dimineţile, şi să-l încerci în toate clipele? Când vei înceta odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul? Iov 7:17-

C a p i t o l u l 2 3

U n r o l î n c o s m o s

Unii spun că in ochii zeilor suntem ca muştele pe care băieţii le strivesc plictisiţi într-o zi toridă de vara. A Iţii spun că nici o vrabie nu cade la pământ fără voia Tatălui Ceresc.

TIIORNTON WILDER, THE BRIDGE OF vSAN LUIS RI:Y[PODUL DIN SAN LUIS RLÎYI

Pentru prietenul meu, Richard, care a scris o carte despre Iov, omul acesta din

antichitate a fost un erou inegalabil, care a cutezat să-şi încerce puterile cu Dumnezeu Atotputernicul. O dată, după ce am ascultat comentariile lui Richard privind valoarea lui Iov, am adus în discuţie pariul menţionat în carte. În momentul acela chipul i s-a umplut de mânie. „Tot ce pot să spun", a izbucnii el, „este că Iov a plătit un preţ al dracului de mare doar ca să-L facă pe Dumnezeu să Se simtă bine!"

La început şi mie mi-a fost greu să mă abţin de la astfel de sentimente. Subiectul este extrem de delicat, având în vedere că pariul din ceruri s-a răsfrânt în viaţa lui Iov sub forma unor jafuri, incendii, furtuni, bube rele. Să merite triumful lui Dumnezeu într-o competiţie, oricare ar fi aceasta, un asemenea preţ? După cum s-a întrebat C. G. Jung în caustica sa lucrare pe marginea cărţii Iov: „Merită să-şi irosească leul timpul ca să-l sperie pe şoricel?"

Studiind însă mai amănunţit Cartea Iui Iov, mi-am dat seama că îmi făcusem o imagine greşită despre cele petrecute. E adevărat, avusese loc o încleştare, dar nu între Iov şi Dumnezeu. De fapt, Satan şi Dumnezeu sunt combatanţii principali, chiar dacă- deosebit de semnificativ- Dumnezeu l-a desemnat pe Iov să-L reprezinte în confruntare. Primul şi ultimul capitol dovedesc fără echivoc faptul că Iov, fără să ştie, a evoluat într-un spectacol de proporţii cosmice, în faţa spectatorilor din lumea nevăzută.

Tulburarea universului

Scena ciudată a pariului mi-a adus aminte de alte câteva pasaje din Biblie prin care ni se permite să aruncăm o scurtă privire în spatele cortinei. Gândiţi-vă, de pildă, la Apocalipsa 12, carc ne dezvăluie o confruntare şi mai bizară: o femeie însărcinată, învăluită în soare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap ţine piept unui balaur roşu atât de uriaş încât cu coada lui poate să tragă după el a treia parte din stelele cerului şi să ie arunce pe pământ. Balaurul stă şi aşteaptă să sfâşie copilul femeii, când acesta se va naşte. Şi povestea nu se opreşte aici: urmează fuga în pustie, încercarea şarpelui de a o îneca pe femeie şi războiul crâncen din ceruri.

Comentatorii biblici oferă fiecare propria sa interpretare a detaliilor expuse în Apocalipsa 12, dar aproape toţi convin asupra faptului că aceste imagini bizare se referă la teribila dezbinare provocată în univers de naşterea lui Isus în Betleem. într-un sens, Apocalipsa 12 ne înfăţişează o altă dimensiune a Crăciunului, adăugând un nou set de imagini holografice la scena clasică, atât de familiară, a ieslei înconjurate de păstori şi a uciderii pruncilor nevinovaţi. Care să fie „adevărata" poveste a Crăciunului? Versiunea pastorală a lui Luca sau varianta războiului cosmic oferită în Apocalipsa 12? Ambele reprezintă una şi aceeaşi poveste, fără îndoială; diferă doar nivelul de la care o privim. Luca ne oferă perspectiva pământească, pe când Apocalipsa dezvăluie amănunte ce ţin de

lumea nevăzută.Cele două lumi se întâlnesc în trei pilde vii, celebre ale lui Isus, şi anume: parabola oii

pierdute, a monedei pierdute şi a fiului pierdut. Toate trei exprimă aceeaşi idee: cerurile izbucnesc în strigăte dc bucurie când un păcătos se pocăicşte. Astăzi, oricine poate să asiste la pocăirea unui păcătos, căci cruciadele televizate ale lui Billy Graham ne prezintă această scenă pe viu şi color. Aparatul de filmat urmăreşte o femeie tânără care îşi croieşte drum printre spectatori şi se îndreaptă către zona rezervată mărturisirii păcatelor şi a convertirii la credinţă. însă pildele lui Isus sugerează că, în realitate, lucrurile nu se rezumă la ceea ce vedem: dincolo de scena improvizată pe stadion, într-un loc ferit de camerele de filmat, a izbucnit bucuria, o sărbătoare dc proporţii gigantice în lumea nevăzută.

Credinţa în existenţa unei lumi nevăzute reprezintă, în ziua de azi, un criteriu crucial de delimitare a credinţei. Mulţi oameni se trezesc dimineaţa, mănâncă, se urcă la volan, merg la serviciu, vorbesc la telefon, îşi îngrijesc copiii şi merg la culcare fără să se gândească măcar o clipă la existenţa unei lumi nevăzute. Însă, potrivit Bibliei, istoria omenirii înseamnă mult mai mult decât ridicarea şi căderea popoarelor şi a naţiunilor; ea reprezintă zona din spatele frontului, unde se pregăteşte şi se organizează marea bătălie ce se poartă în univers. Prin urmare, ceea ce în lumea vizibilă pare a fi o acţiune „banală", poate avea un efect extraordinar în lumea nevăzută: o misiune pe termen scurt îl face pe Satan să cadă ca un fulger din cer (Luca 10); pocăinţa unui păcătos prilejuieşte o sărbătoare în ceruri (Luca 15); naşterea unui copil tulbură întregul univers (Apocalipsa 12). Şi totuşi, aceste efecte rămân, în cea mai mare parte, ascunse vederii noastre-cu excepţia secvenţelor pe care avem privilegiul să le vedem din când în câncl, în pasaje ca Apocalipsa sau Iov.

Iov, un om obişnuit din lumea vizibilă, a fost chemat să îndure o încercare cu consecinţe cosmice. El nu a avut nici o rază de lumină care să-l îndrume, nici un indiciu care să-i spună că lumea nevăzută îl urmăreşte cu interes, sau măcar că acea lume există. Cu toate acestea, asemenea unui animal destinat experienţelor de laborator, el a fost ales în mod special pentru a rezolva una dintre cele mai presante probleme ale omenirii şi pentru a decide o părticică din istoria universului.

Este oare absurd să crezi că o fiinţă umană, un punct minuscul de pe o planetă la fel de minusculă poate să influenţeze în vreun fel istoria universului? Cu siguranţă, aceasta era părerea prietenilor lui Iov. Ascultaţi ce spune Elihu, ultimul dintre cei veniţi să-l consoleze pe Iov:

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci Lui [Dumnezeu]? Şi când păcatele ţi se înmulţesc, ce-I faci Lui?

Dacă eşti drept, ce-I dai Lui? Ce primeşte El din mâna Ta?

Răutatea ta nu poate vătăma decât pe semenul tău, dreptatea ta nu foloseşte decât fiului omului.

Elihu însă era foarte departe de adevăr. Capitolele de la începutul şi sfârşitul cărţii Iov dovedesc faptul ca Dumnezeu era extrem de interesat de reacţia lui Iov şi că ele au în joc chestiuni de ordin cosmic. (Mai târziu, într-un mesaj încredinţat profetului Ezechiel, Dumnezeu îl va pomeni cu mândrie pe Iov- alături de Daniel şi de Noe- ca fiind unul dintre cei trei copii favoriţi ai Săi.)

Exemplul lui Iov, foarte pronunţat conturat, demonstrează în ce fel este influenţat întregul univers de viaţa de pe pământ . Când mi-am început studiul, aveam tendinţa de a ocoli scena „stânjenitoare" din capitolul 1, dar de atunci am ajuns să cred că, fie că ar fi vorba de ficţiune sau de o realitate istorică, pariul din ceruri ne transmite nouă, tuturor, un mesaj profund optimist- probabil cel mai puternic şi mai trainic peren ce se desprinde din cartea Iov. În cele din urmă, pariul a stabilit cu precizie că credinţa unei singure fiinţe umane este foarte valoroasă. Cartea Iov afirmă că reacţia noastră în faţa încercărilor este importantă. Istoria omenirii- şi, practic, istoria individuală a propriei mele credinţe- face parte integrantă din marea dramă a istoriei universului.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu „demnitatea cauzalităţii", spunea Pascal. Poale că, asemenea lui Elihu, şi noi ne îndoim de faptul că o singură persoană ar putea determina schimbări apreciabile. Însă Biblia abundă în indicii care ne dau de înţeles că ceva asemănător cu pariul din Iov se petrece şi în vieţile altor credincioşi. Noi suntem proba principală din dosarul lui Dumnezeu, piesa Lui de rezistenţă în confruntarea cu puterile lumii nevăzute. Apostolul Pavel, împrumutând o imagine din ceremonialul procesiunii gladiatorilor în Coloseum, s-a închipuit pe sine ca în faţa publicului: „...a făcut din noi... o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni." Şi, în aceeaşi epistolă, face un comentariu uluitor: „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?"

Noi, oamenii, suntem moştenitorii unei biete planete minuscule de la periferia unei galaxii în formă de spirală, iar aceasta este doar una dintre miliardele de galaxii existente în universul observabil, şi totuşi, Noul Testament susţine că ceea ce se petrece aici, printre noi, va decide viitorul acestui univers. Pavel afirmă cu emfază: „De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu." Creaţia naturală, care „suspină" din cauza durerilor naşterii şi a decadenţei, poate fi izbăvită numai prin transformarea fiinţelor umane.

Marea inversare

Conform perspectivei creştine, întreaga istorie a omenirii este cuprinsă între prima parte a cărţii Geneza şi ultima parte a Apocalipsei, care ambele zugrăvesc aceeaşi scenă, cu aceleaşi trăsături de penel: Paradisul, un râu, slava strălucitoare a lui Dumnezeu şi pomul vieţii. Istoria se sfârşeşte în locul din care a început şi tot ccea ce se petrece între

cele două puncte orbitează în jurul luptei pentru recâştigarea a ceea ce s-a pierdut.După căderea din Paradis, istoria omenirii a intrat într-o nouă etapă. Creaţia a fost

făurită de Dumnezeu cu mâna Sa, începând de la nimic şi sfârşind cu universul în toată splendoarea lui. Noua lucrare este re-creaţia, şi in vederea acestui scop Dumnezeu apelează tocmai la fiinţa umană care, odinioară, a stricat opera mâinilor Sale. Actul creaţiei a cunoscut diferite etape: mai întâi stelele, apoi cerul şi mările, plantele şi animalele şi, la final, bărbatul şi femeia. Opera de re-creaţic inversează ordinea acestor etape, începând cu bărbatul şi femeia şi culminând cu restaurarea întregului univers.

În numeroase privinţe, actul de re-creaţic este mai „complicat" decât cel al creaţiei, întrucât se bazează pe fiinţe umane imperfecte. Şi, cu siguranţă, preţul plătit de Dumnezeu de această dată a fost mult mai mare: moartea Fiului Său. Cu toate acestea, Dumnezeu insistă să vindece lumea de jos în sus, nu de sus în jos.

Studiind cartea Iov, am descoperii faptul că pariul a fost, în esenţă, o reiterare a întrebării pe care Şi-a pus-o Dumnezeu chiar la început, în momentul creaţiei: „Vor alege oamenii să fie de partea Mea sau împotriva Mea?" Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, aceasta a fost întrebarea fundamentală în întreaga istorie, începând cu Adam, continuând cu Iov şi cu orice bărbat şi femeie care au trăit vreodată pe acest pământ. Pariul din Cartea lui Iov pune la îndoială întregul experiment uman.

Satan a contestat faptul că fiinţele omeneşti ar fi cu adevărat libere. Avem libertatea de a călca, fără îndoială -au dovedit-o Adam şi toţi urmaşii săi. Dar libertatea de a ne ridica, de a crede în Dumnezeu fără alte motive decât... ei bine... fără nici un motiv? Poate cineva să creadă chiar şi atunci când Dumnezeu pare a-i fi duşman? Sau credinţa este doar rezultatul circumstanţelor şi al mediului în care trăim? Capitolele de la începutul cărţii Iov ni-1 prezintă pe Satan ca fiind primul adept remarcabil al teoriei behavioriste: dragostea lui Iov pentru Dumnezeu era condiţională, a sugerat el. la lipseşte-l de toate privilegiile sale şi o să vezi cum i se prăbuşeşte toată credinţa. Pariul nu a făcut decât să pună la încercare teoria lui Satan.

Cu timpul, am ajuns să privesc încercările la care a fost supus Iov ca un test crucial al libertăţii omului, un subiect de mare importanţă şi în vremurile noastre. În veacul acesta e nevoie de credinţă ca să fii convins că fiinţa umană reprezintă mai mult decât o combinaţie de selecţii de ADN, de instincte furnizate de bagajul genetic, de reflexe de ordin social, toate acestea împletite cu factori obiectivi de ordin istoric. Cu toate acestea, chiar şi în secolul nostru behaviorist, vrem să credem altceva. Vrem să credem că miile de decizii, dificile sau mai puţin dificile, pe care le luăm zi de zi, contează. Iar cartea Iov susţine că ele contează; credinţa unui om poate produce o schimbare. Fiinţele umane au o menire, la urma urmelor, şi, împlinindu-şi menirea sa, Iov a stabilit un tipar pentru toţi cei care s-au confruntat vreodată cu greutăţi şi îndoieli. Foarte adesea, dezamăgirea produsă de Dumnezeu începe să se facă simţită în circumstanţe asemănătoare celor trăite de Iov.

Moartea unui copil, un accident tragic sau pierderea locului de muncă pot da naştere aceloraşi întrebări care l-au frământat şi pe Iov. De ce tocmai eu? Ce are Dumnezeu cu mine? De ce pare El atât de nepăsător? Citind povestea vieţii lui Iov, avem şansa de a privi dincolo de cortină la o întrecere care a avut loc în lumea nevăzută. Însă atunci când noi înşine suntem încercaţi, nu avem parte de un răspuns la aceste întrebări. Când nenorocirea se abate asupra noastră, suntem în întuneric, nu ştim ce se petrece în lumea nevăzută. În asemenea momente, drama lui Iov devine drama noastră. Încă o dată Dumnezeu îngăduie ca reputaţia Sa să depindă de reacţia fiinţelor umane imprevizibile.

Pentru Iov, bătălia purtată pe frontul credinţei a dus la pierderea bunurilor sale, a membrilor familiei sale şi a propriei sănătăţi. Poate că noi ne confruntăm cu un alt gen de luptă: un eşec în carieră, o căsnicie nereuşită, o orientare sexuală nefirească, o înfăţişare care îi ţine la distanţă de noi pe cei din jur, în loc să-i atragă. În astfel de momente, circumstanţele exterioare- boala, contul din bancă, ghinionul ce pare să se ţină scai de noi -vor părea a fi adevărata luptă. Poate că îl vom implora pe Dumnezeu să schimbe acele circumstanţe. Dacă aş fi mai frumoasă /frumos, totul ar merge strună. Dacă aş avea mai mulţi bani-sau măcar un serviciu-mi-ar fi uşor să cred în Dumnezeu.

Dai lupta cea mai importantă, după cum sugerează Iov, are loc înăuntrul nostru. Ne vom încrede în Dumnezeu? Iov ne învaţă că tocmai în momentele când ne vine cel mai greu să credem şi ni se pare chiar ilogic să credem, ei bine, atunci avem cea mai mare nevoie de credinţă. Lupta lui ne permite să ne facem o idee despre ceea ce, alteori, Biblia ne prezintă în detaliu, şi anume remarcabilul adevăr potrivit căruia alegerile noastre contează, nu doar pentru noi şi pentru destinul nostru, ci, în mod surprinzător, pentru Dumnezeu însuşi şi pentru Universul pe care îl cârmuieşte.

Dumnezeu a oferit muritorilor de rând onoarea de a lua parte la Marea Inversare, care va restaura cosmosul, readucându-1 în starea lui iniţială. Toate motivele de dezamăgire provocată de Dumnezeu pe care le-am menţionat în cartea aceasta, precum cancerul, moartea, destrămarea relaţiilor, toate strigătele de durere ale sălbaticei noastre planete adunate la un loc -toate aceste lipsuri şi defecte vor dispărea. Poate că uneori punem la îndoială înţelepciunea lui Dumnezeu şi simţim că ne pierdem răbdarea în faţa orarului Său. (în definitiv, chiar şi ucenicii s-au simţit profund dezamăgiţi când Isus le-a spulberat visul unei împărăţii pământeşti, materiale, pentru a clădi o împărăţie spirituală, invizibi lă.) Dar promisiunile aparent extravagante ale profeţilor se vor adeveri toate într-o bună zi, iar noi, tu şi cu mine, am fost aleşi să ajutăm la împlinirea loi.

Nimeni nu a exprimat suferinţa şi nedreptatea acestei lumi mai pregnant decât Iov; şi nimeni în afară de el nu şi-a exprimat mai pătimaş dezamăgirea provocată de Dumnezeu. Trebuie sa urmărim cu atenţie protestele lui Iov, precum şi răspunsul necruţător al lui Dumnezeu. Dar cartea Iov riu începe cu plângerile lui Iov-punctul de vedere al omului-ci cu perspectiva Iui Dumnezeu. în prolog, scena pariului pune bazele unui adevăr care străluceşte în întuneric: Iov-şi tu, şi eu- ne putem înrola în lupta pentru răsturnarea răului

din univers. Noi putem face o schimbare.Cartea Iov nu oferă răspunsuri satisfăcătoare Ia întrebarea: „De ce?" în schimb

răspunde la o altă întrebare: „Care este finalitatea?" Prin faptul că a rămas credincios lui Dumnezeu în toată nenorocirea abătută asupra sa, Iov, nonconformistul şi sarcasticul Iov, a contribuit la înlăturarea suferinţei şi a nedreptăţii din această lume, împotriva cărora chiar el protestase cu atâta vehemenţă. Şi Meg Woodson, care se agaţă cu încăpăţânare dc dragostea lui Dumnezeu în mijlocul întunericului, chiar şi după pierderea celor doi copii ai săi... şi ca ajută la răsturnarea şi înlăturarea răului.

De ce durează atât ? De ce îngăduie Dumnezeu ca răul şi suferinţa să existe pe acesta planetă, ba chiar să triumfe? De ce ne lasă pe noi să îndeplinim încet şi greoi ceea ce El ar putea să facă într-o clipă?

El stă deoparte de dragul nostru. Re-creaţia ne implică şi pe noi; de fapt, noi suntem punctul central al planului Său, Pariul, motivul ce stă în spatele întregii istorii, are drept obiectiv creşterea şi evoluţia noastră, nu a lui Dumnezeu. Propria noastră existenţă dă de ştire puterilor din univers că restaurarea este în curs de înfăptuire. Orice act de credinţă al oricăruia dintre copiii lui Dumnezeu este asemenea sunetului unui clopot, iar o credinţă ca aceea a lui Iov reverberează în întregul univers.

Viaţa noastră actuală e ca o luptă adevărată-ca şi cum în univers ar exista ceva de-a dreptul sălbatic, pe care noi, cu idealurile şi credin- cioşia noastră, suntem chemaţi să-l răscumpăraţii.

WILUAM JAMES, THE WILL TO Bt-I.iF.vH [VOINŢA DE A CREDL-1

Prefer; de departe, să trăiesc, aşa cum mi se întâmplă, cu teama zilnică, a veşniciei., decât să cred că acesta este doar un joc de copii în care toţi participanţii vor primi la sfârşii aceleaşi premii lipsite de orice valoare.

T. S. EuorMă aşteptam la fericire,

Si, când colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină,şi când colo, a venit întunericul. Îmi fierb măruntaiele fără încetare.

Iov 30: 26-27

C a p i t o l u l 2 4

E s t e D u m n e z e u n e d r e p t ?

Cartea The Road Less Travelled [Drumul mai puţin umblat] a lui M. Scott Peek, începe

cu o afirmaţie oarecum brutală, în trei cuvinte: „Viaţa este grea." Dacă ar fi să reducem cartea Iov la o singură propoziţie, ar suna cam la fel având în vedere că din fiecare pagină a sa răzbate strigătul puternic: „Viaţa este nedreaptă!"

Nedreptatea este la fel de greu de acceptat pentru noi, astăzi, cum a fost şi pentru Iov, cu mii de ani în urmă. Gândiţi-vă puţin care este cea mai obişnuită injurie din limba engleză: „ God" (Dumnezeu) urmat de verbul „damn" (a blestema). Oamenii nu folosesc această expresie doar când trec prinţi-o tragedie, ci şi, de exemplu, dacă nu le porneşte motorul la maşină, dacă echipa favorită pierde meciul, sau dacă se întâmplă să plouă într-o zi dc picnic. Această injurie exprimă convingerea instinctivă a oamenilor că viaţa ar trebui să fie dreaptă şi că Dumnezeu ar trebui „să-Şi facă mai bine datoria" de a cârmui lumea.

Lumea, aşa cum este ea în realitate, în antagonism cu lumea care ar trebui să fie- permanenta tensiune dintre aceste două ipostaze a răbufnit la suprafaţă în cartea Iov. Pe parcursul a trei schimburi furtunoase de replici, Iov şi prietenii săi au intrat într-o teribilă încleştare de forţe, disputată în plan verbal. Erau cu toţii de acord asupra regulilor elementare: Dumnezeu ar trebui să i răsplătească pe cei buni şi să-i pedepsească pe cei răi.

Atunci cum se face că Iov, un om considerat neprihănit, este supus acestei aparente pedepse? Prietenii lui Iov, încrezători în dreptatea lui Dumnezeu, sar în apărarea lumii aşa cum e ea. „Vino-ţi în fire..." îi spun ei lui Iov. „Dumnezeu nu te-ar chinui fără nici un motiv. Trebuie să fi săvârşit tu vreun păcat neştiut de nimeni." Dar Iov, care (nu are niei cea mai mica îndoială) ştie precis că nu a făcut nimic ca să merite o astfel de pedeapsă, nu poate fi de acord cu ei. El se declară nevinovat.

Totuşi, încetul cu încetul, suferinţa îi zdruncină lui Iov convingerile cele mai de preţ. Cum ar putea Dumnezeu să fie de partea lui, se întreabă Iov. Grămada de cenuşă pe care zace este tot ceea ce i-a mai rămas. Este un om distrus, fară speranţă, „trădat41 de Dumnezeu. „Priviţi-mă, miraţi-vă şi puneţi mâna la gură", strigă Iov.

În inima lui începe să încolţească îndoiala. Să fie Dumnezeu nedrept? Astfel Iov pune sub semnul întrebării tot ceea ce crede, dar cum altfel ar putea să-şi explice tot ceea ce i s-a întâmplat? El priveşte înjur, în căutarea altor exemple de nedreptate şi vede că, uneori, oamenii răi prosperă- nu sunt pedepsiţi, aşa cum crede el că ar fi corect- în timp ce unii dintre oamenii ce-I sunt credincioşi lui Dumnezeu trec prin suferinţe. Şi mulţi alţii duc o viaţă fericită şi îmbelşugată fără să se gândească la Dumnezeu măcar o clipă. Pentru Iov,

lucrul acesta este pur şi simplu de neînţeles. „Când mă gândesc, mă înspăimânt, şi un tremur îmi apucă tot trupul."

Motivul pentru care cartea Iov pare atât de modernă în conţinut este acela ca nici pentru noi lucrurile nu ies la socoteală. Mesajul răsunător al lui Iov referitor la nedreptatea vieţii pare a fi caracteristic propriului nostru secol devastat de suferinţa. Nu trebuie decât să suprapunem câteva ilustraţii contemporane peste argumentele sale: copiii „nevinovaţi" care mor de foame în ţările lumii a treia; pastori cu o credinţă de nezdruncinat sunt aruncaţi în închisorile Africii de Sud; lideri creştini care mor în floarea vârstei; capi ai Mafiei şi vedete fandosite din lumea show-biz-ului care fac profituri din încălcarea cu neruşinare a legilor lui Dumnezeu; milioanele de cetăţeni ai Europei de Vest care trăiesc liniştiţi şi fericiţi, fără să se gândească un moment, la Dumnezeu. Departe de a-şi pierde actualitatea, întrebările lui Iov privitoare la nedreptatea lumii se aud tot mai tare şi mai insistent. Încă mai aşteptăm ca un Dumnezeu iubitor şi puternic să acţioneze conform unor reguli care ni se par nouă corecte aici, pe pământ. De ce nu o face?

Acceptarea nedreptăţii

Orice fiinţă umană se confruntă la un moment dat în viaţă cu întrebările chinuitoare care l-au făcut pe Iov să tremure îngrozit. Este Dumnezeu nedrept?

Nevestei lui Iov i s-a părut că există o singură soluţie rezonabilă: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori!", l-a sfătuit ea. De ce să se agaţe de convingerea pur sentimentală că Dumnezeu este iubitor, când cele se i se întâmplaseră dovediseră cu vârf şi îndesat contrariul? În acest secol, similar cu cel în care a trăit Iov, nenumăraţi oameni au ajuns să fie de acord cu ea. Unii scriitori evrei ca Jerzy Kosinski şi Elie Wiesel, au avut la început o puternică credinţă în Dumnezeu, dar aceasta s-a mistuit în camerele de gazare ale holocaustului. Confruntaţi cu cea mai cumplită nedreptate a istoriei, ei au ajuns la concluzia că este imposibil ca Dumnezeu să existe. (Cu toate acestea, instinctele umane nu se pot reprima. Kosinski şi Wiesel nu-şi pot ascunde indignarea ca şi când s-ar simţi şi ei trădaţi. Ei pierd din vedere întrebarea de fond, şi anume: De unde provine acest simţ primar al dreptăţii cu care suntem înzestraţi noi, oamenii? La urma urmelor, de ce ne aşteptăm ca lumea să fie dreaptă?)

Alţii, la fel de îngrijoraţi de nedreptatea ce domneşte în lume, nu ajung să nege existenţa lui Dumnezeu. În schimb, ei propun o altă variantă: poate că Dumnezeu ştie că viaţa este nedreaptă, dar nu poate face nimic. Rabinul Harold Kushner a adoptat această poziţie în cartea sa de mare succes When Bad Things Happen to Good People [ Când oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele]. După ce şi-a văzul fiul murind de progerie (o boală care produce îmbătrânirea prematură a ţesutului cutanat - n.tr.), Kushner a conchis că „până şi lui Dumnezeu îi este greu să ţină haosul sub control" şi că Dumnezeu este „un Dumnezeu al dreptăţii, nu al puterii".

Potrivit rabinului Kushner, Dumnezeu este frustrat, ba chiar mânios din cauza

nedreptăţii de pe această planetă la fel ca oricine alcineva, dar Îi lipseşte puterea de a schimba această stare de fapt. Milioane de cititori au găsit o consolare în Dumnezeul zugrăvit de Kushner, care pare plin de compasiune, însă neputincios. Mă întreb însă cum percep aceşti oameni ultimele cinci capitole ale cărţii Iov, în care găsim pledoaria de „autoapărare" a lui Dumnezeu, Nici un alt pasaj din Biblie nu ne înfăţişează mai impresio-nant puterea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu este atotputernic, de ce a ales cea mai proastă situaţie cu putinţă în care puterea Lui era pusă sub semnul întrebării, pentru a-Şi demonstra omnipotenţa? (Elie Wiesel spunea despre Dumnezeul descris de Kushner: „Dacă acesta este Dumnezeu, de ce nu îşi dă demisia, ca să lase în locul Lui pe cineva mai competent?")

O a treia categorie de oameni evită problema nedreptăţii aţintindu-şi privirile în viitor, când în Univers se va instaura dreptatea absolută. Nedreptatea este o situaţie temporară, spun ei. Doctrina hindusă a karmei, care atribuie acestui crez o precizie matematică, a calculat că un suflet are nevoie de 6800000 de reîncarnări pentru a se împlini dreptatea perfectă. La capătul tuturor acestor reîncarnări, individul va fi experimentat cantitatea exactă de suferinţă şi plăcere pe care o merită.

A patra abordare neagă pur şi simplu problema, persistând în ideea că lumea este dreaptă. Propagând ideile prietenilor lui Iov, aceşti oameni cred că lumea funcţionează potrivit unor reguli bine stabilite şi statornice; oamenii buni vor prospera, iar cei răi vor pieri. Am întâlnii acest punct de vedere la biserica din Indiana, ai căror membri cred în puterea vindecătoare a credinţei, şi îl aud aproape de fiecare dată când urmăresc emisiuni religioase televizate, în care cutare pastor promite sănătate deplină şi prosperitatea financiară oricărui om care le cere cu o credinţă sinceră.

Aceste promisiuni generoase sună extrem de atractiv, dar ele nu sunt întru totul conforme realităţii. Bebeluşii care se îmbolnăvesc de SIDA in ulero de pildă, sau lunga listă a sfinţilor persecutaţi din Foxe 's Book of Martyrs [Cartea martirilor]- cum se potrivesc toate acestea cu doctrina care susţine dreptatea vieţii? Mi-ar fi plăcut să-i spun lui Meg Woodson doar atât: „Viaţa este dreaptă, aşa că, dacă te rogi suficient de mult, fiica ta nu va muri.44 Dar nu am putut să-i spun asemenea cuvinte, după cum acum nu-i pot spune „Dumnezeu a luat-o pe Peggie pentru că ai făcut ceva rău". Ambele puncte de vedere sunt prezentate în cartea Iov şi Dumnezeu le respinge în final pe amândouă.

E nevoie de o credinţă extraordinară pentru a susţine că viaţa este dreapta întru totul. Cel mai adesea, reacţia creştinilor în faţa nedreptăţilor vieţii nu este de a le nega în totalitate, ci de a le reduce la minimum. Asemenea prietenilor lui Iov, ei caută motive ascunse care ar sta în spatele suferinţei:

„Dumnezeu vrea să te înveţe ceva. Ar trebui să te simţi onorat, nu nefericit, pentru şansa de a te bizui pe El, prin credinţă."

„Gândeşte-te la toate celelalte binecuvântări de care ai parte-cel puţin, eşti în viaţă. Sau eşti doar un credincios de vremuri bune?"

„Tu eşti supus acum unui antrenament, ai şansa să-ţi exersezi noi muşchi ai credinţei. Nu-ţi fă griji- Dumnezeu nu-ţi va da mai multă suferinţă decât poţi duce44.

„Nu te mai plânge atâta! Profită de şansa asta ca să-ţi dovedeşti credinţa în faţa necredincioşilor."

„Întotdeauna cineva suferă mai mult decât tine. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, în ciuda problemelor cu care te confrunţi."

Prietenii lui Iov i-au oferit diferite versiuni ale acestor mostre de înţelepciune şi fiecare dintre ele conţine un sâmbure de adevăr. Dar cartea Iov demonstrează clar că aceste „sfaturi utile" nu oferă un răspuns la întrebările celui care suferă. Era medicamentul nepotrivit, administrat la momentul nepotrivit.

Şi, în sfârşit, mai există o cale de a explica nedreptatea acestei lumi. După ce a ascultat toate alternativele, Iov a ajuns la concluzia pe care am sugerat-o eu pentru a rezuma într-o singură propoziţie mesajul întregii cărţi, şi anume: Viaţa este nedreaptă! Iov a ajuns la această concluzie mai mult ca o reacţie reflexă decât prin meditaţie filozofică asupra vieţii, aşa cum ni se întâmplă tuturor celor care trecem prin suferinţă. „De ce mie?" ne întrebăm. „Cu ce am greşit?"

Un Iov modern

Lucrând la cartea aceasta, mi-am propus să cunosc cât mai mulţi oameni care s-au simţit trădaţi de Dumnezeu. Voiam să am mereu în minte privirea lor, expresia de dezamăgire şi îndoială de pe chipul lor. Când a venit timpul să scriu despre cartea Iov, am decis să vorbesc cu unul dintre cunoscuţii mei, a cărui viaţă seamănă izbitor cu cea a lui Iov, un bărbat pe care îl voi numi în continuare Douglas.

Pentru mine, Douglas este „neprihănit" în acelaşi sens ca şi Iov: nu este perfect, desigur, dar este un exemplu de credincioşie. După ani şi ani de pregătire psihoterapeutică, a renunţat la o caricră de succes pentru a pune bazele unei lucrări creştine urbane. Necazurile lui Douglas începuseră cu câţiva ani în urmă, când soţiei lui i se descoperise un nodul la sân. Chirurgii i-au extirpat sânul, dar peste doi ani cancerul s-a extins la plămâni. Douglas a preluat multe din grijile gospodăriei şi din datoriile părinteşti, în timp ce soţia sa se lupta cu efectele insuportabile ale chimioterapiei. Uneori nu asimila nimic din ce mânca. I-a căzut părul. Se simţea în permanenţă obosită şi vulnerabilă în faţa temerilor şi a depresiei.

Într-o noapte din această perioadă de criză, pe când Douglas se afla la volan alături de soţia şi fiica sa în vârstă de doisprezece ani, un şofer beat a intrat pe contrasens, izbind frontal maşina în care se aflau. Soţia lui Douglas a fost zdruncinată puternic, dar nu a suferit nici o vătămare. Fiica lui şi-a rupt mâna şi a fost tăiată la faţă de cioburile parbrizului spart. Douglas a fost cel mai grav rănit, suferind o lovitură puternică la cap.

De la acel accident, Douglas a început să facă migrene imprevizibile. Nu putea să muncească cu normă întreagă iar uneori devenea dezorientat şi îşi pierdea memoria. Cel

mai rău a fost faptul că accidentul i-a afectat vederea pentru totdeauna. Un ochi îi fugea necontrolat, incapabil să se concentreze asupra unui punct fix. A rămas cu vederea dublă şi cu dificultatea de a coborî singur scările. Douglas s-a deprins cu aceste dizabilităţi, cu o singură excepţie: nu putea să citească fără întrerupere, mai mult de o pagină sau două. Toată viaţa iubise cărţile. Acum era obligat să se limiteze la lectura unui număr restrâns de cărţi şi la ritmul lent al cărţilor audio.

Când l-am sunat pe Douglas ca să-l rog să-mi acorde un interviu, mi-a propus să luăm împreună micul dejun; înainte de momentul întâlnirii, mi-am adunat forţele, pregătindu-mă să fac faţă unei dimineţi difîcilc. Mai luasem până atunci interviuri mai multor persoane, şi eram familiarizat cu o gamă largă de motive de dezamăgire cauzată de Dumnezeu. Dacă exista cineva care avea dreptul să fie supărat pe Dumnezeu, Douglas era acela. Tocmai în cursul acelei săptămâni, soţia lui primise de la spital un raport medical descurajam: mai avea o pată pe plămân.

În timp ce ni se servea micul dejun, am început să povestim despre cele petrecute în viaţa noastră în răstimpul de când nu ne mai văzusem. Douglas mânca foarte atent şi cu mare grijă. Ochelarii cu lentile groase îi corectau cât de cât vederea, dar trebuia să facă un efort de concentrare doar pentru a-şi duce furculiţa la gură. Mă sileam să-l privesc direct în ochi atunci când îmi vorbea, încercând să ignor ochiul său care o lua razna, făcându-i dificilă concentrarea. În final, după ce am terminat de mâncat şi i-am cerut chelneriţei să ne mai aducă nişte cafea, i-am spus despre cartea pe care o scriam despre dezamăgirile provocate de Dumnezeu. „Ai putea să-mi vorbeşti despre dezamăgirile pe care le-ai resimţit tu?" l-am întrebat. „Ce lecţie ai învăţat din experienţa ta care ar putea fi de ajutor şi altcuiva care trece prin necazuri?"

Douglas a rămas tăcut un timp destul de îndelungat. Şi-a mângâiat barba căruntă, de culoarea piperului, cu privirea aţintită în gol undeva în spatele meu. Pentru o secundă, m-am întrebat dacă nu cumva mintea sa făcuse un „scurt-circuit". În cele din urmă a spus: „Ca să-ţi spun adevărul, Phillip, nu m-am simţit dezamăgit de Dumnezeu în nici un fel."

Am rămas cu gura căscată. Douglas, foarte sincer de felul său, fusese întotdeauna împotriva formulelor simpliste ale mărturiilor din emisiunile religioase de genul: „Rănile mele transformate în stele!" Aşteptam o explicaţie din partea lui.

„Am să-ţi explic. Am învăţat, mai întâi din pricina bolii soţiei mele, dar mai ales din pricina accidentului, să nu-L confund pe Dumnezeu cu viaţa. Nu sunt un stoic. Sunt la fel de îndurerat din pricina celor întâmplate cum ar fi oricare altul în locul meu. Am libertatea de a blestema nedreptăţile vieţii şi de a-mi descărca durerea şi mânia. Dar cred că Dumnezeu simte la fel în legătură cu acel accident- durere şi mânie. Nu-L învinuiesc pe El pentru cele întâmplate."

Douglas a continuat: „Am învăţat să privesc dincolo de realitatea fizică, palpabilă a acestei lumi, la realitatea spirituală. Noi avem tendinţa de a gândi: «Viaţa ar trebui să fie dreaptă, pentru că Dumnezeu este drept.» Dar Dumnezeu nu este totuna cu viaţa noastră,

iar dacă Îl confund pe Dumnezeu cu realitatea fizică a vieţii -având pretenţia să mă bucur mereu de o sănătate perfectă, de pildă -nu fac decât să mă expun riscului unei dezamăgiri zdrobitoare.

„Existenţa lui Dumnezeu, şi chiar dragostea Sa pentru mine, nu depind de starea mea de sănătate. Ca să fiu sincer, am avut mai mult timp şi mai multe ocazii să lucrez la relaţia mea cu Dumnezeu de când am această deficienţă decât înainte."*

Scena era de o ironie amară. De luni de zile eram absorbit de eşecurile credinţei, căutând să aflu povestea oamenilor dezamăgiţi de Dumnezeu. Mă oprisem la Douglas convins că ar fî întruchiparea perfectă a unui Iov modern şi mă aşteptasem la o izbucnire vehementă de nemulţumire din partea lui. Ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat era să primesc o lecţie de credinţă de nota 10.

„Dacă reuşim să ne clădim o relaţie cu Dumnezeu, independent de circumstanţele vieţii noastre", a continuat Douglas, „vom putea să ne agăţăm de ea atunci când ne prăbuşim fizic. Putem învăţa să ne încredem în Dumnezeu în pofida oricăror nedreptăţi ale vieţii. Nu este acesta mesajul principal al lui Iov?"

Chiar daca delimitarea strictă a lui Douglas între „realitatea fizică" şi „realitatea spirituală" nu-mi era tocmai pe plac, teoria sa mi se părea interesantă. În ora care a urmat am studiat Biblia împreună, pentru a verifica cum se aplicau ideile sale. În deşertul Sinai, promisiunile lui Dumnezeu legate de succesul în plan fizic, material-sănătate, prosperitate şi victorii militare-nu au ajutat cu nimic la creşterea spirituală a israeliţilor. Şi majoritatea eroilor Vechiului Testament (Avraam, losif, David, Ilie, leremia, Daniel) s-au confruntat cu încercări asemănătoare celor prin care a trecut Iov, Pentru fiecare dintre aceştia au existat momente în care realitatea fizică a făcut ca Dumnezeu să le apară ca duşman. Însă toţi au reuşit să-şi păstreze încrederea în Dumnezeu, în ciuda greutăţilor. Procedând în telul acesta, credinţa lor a evoluat de la o „credinţă pe bază de contract" -am să-L urmez pe Dumnezeu dacă se va purta bine cu mine -la o relaţie capabilă să depăşească orice încercări şi greutăţi.

La un moment dat, uitându-se la ceas. Douglas şi-a dat seama că întârziase la o altă întâlnire. Şi-a luat haina grăbit şi s-a ridicat să plece, dar mai întâi s-a aplecat înspre mine, spre a-mi împărtăşi un ultim gând: „Îţi sugerez să mergi acasă şi să citeşti din nou povestea vieţii lui Isus. Oare cu El viaţa a fost «dreaptă»? în ce mă priveşte, crucea mi-a spulberat pentru totdeauna prezumţia iniţială că viaţa ar fi dreaptă." Răspunsul lui Douglas mi a amintit de o afirmaţie a Dr. Paul Brand, Fiind întrebat, într-o împrejurare, „Unde este Dumnezeu când sufăr?", Dr. Brand a răspuns, „El este în tine, cel care suferi, nu în ceea ce îţi produce suferinţă."

Am început prin a discuta cu Douglas despre Iov, şi iată că am sfârşit vorbind despre Isus, iar faptul acesta mi-a rămas întipărit în minte: în Vechiul Testament unul dintre favoriţii lui Dumnezeu a suferit o nedreptate cumplită, dar în Noul Testament însuşi Fiul lui Dumnezeu a suferit mult mai mult.

Când m-am întors acasă, am urmat sfatul lui Douglas şi am citit din nou Evangheliile, întrebându-mă cum ar fi răspuns Isus dacă ar fi fost întrebat direct: „Este viaţa nedreaptă?" Nu am găsit nicăieri că ar fi negat existenţa nedreptăţii. Când Isus a întâlnit un om bolnav, nu i-a ţinut o predică despre „acceptarea propriului destin"; El i-a vindecat pe toţi cei carc au apelat la El. Iar comentariile Sale aspre referitoare la cei bogaţi şi puternici trădau fără echivoc ceea cc gândea despre inechitatea socială. Fiul lui Dumnezeu a reacţionat la nedreptăţile vieţii la fel ca oricare altul. Când a avut de-a face cu oameni suferinzi, a fost profund mişcat şi le-a arătat compasiune. Când prietenul Lui Lazăr, a murit, Isus a plâns. Când El însuşi a trecut prin suferinţă, a avut tendinţa de a fugi de ea, întrebând de trei ori la rând dacă nu exista o altă cale.

Dumnezeu a răspuns la întrebarea despre nedreptate nu prin cuvinte, ci coborându-Se pe pământ, prin actul întrupării. Iar Isus a fost dovada în carne şi oase a ceea ce simte Dumnezeu vizavi de nedreptate, luând asupra Lui „povara" vieţii, realitatea fizică sub forma ei cea mai nedreaptă. El a oferit răspunsul final şi condensat la toate întrebările referitoare la bunătatea lui Dumnezeu. (În timp ce citeam Evangheliile, m-am gândit că dacă noi, toţi cei ce alcătuim Trupul lui Hristos, ne-am trăi viaţa aşa cum a făcut-o El- ingrijindu-i pe cei bolnavi, hrânindu-i pe cei flămânzi, împotrivindu-ne puterilor diavolului, mângâindu-i pe cei ce plâng şi răspândind Vestea cea Bună a dragostei şi iertării-poate că întrebarea: „Este Dumnezeu nedrept?" nu ar mai fi atât de presantă în ziua de azi.)

Marea nedreptate

Este Dumnezeu nedrept? Răspunsul depinde de măsura în care Î1 asociem pe Dumnezeu cu viaţa pe care o trăim. Incontestabil, viaţa pe pământ este nedreaptă. Douglas a avui dreptate atunci când a afirmat că Crucea a stabilit acest adevăr o dată pentru totdeauna.

Scriitorul Henri Nouwen istoriseşte povestea unei familii pe care a cunoscut-o în Paraguay. Tatăl, medic de profesie, a protestat împotriva dictaturii militare din această ţară şi împotriva încălcării drepturilor omului. Poliţia locală s-a răzbunat arestându-l pe fiul său adolescent şi torturându-1 până la moarte. Orbiţi de furie, sătenii au vrut să transforme funeraliile băiatului într-un amplu marş de protest, dar medicul a preferat alt mijloc de protest. La înmormântare, tatăl a expus trupul băiatului aşa cum îl găsise în închisoare- gol, acoperit de cicatricile lăsate de şocurile electrice, de arsurile de ţigară şi de bătăi. Sătenii s-au perindat unul câte unul prin faţa cadavrului, care nu era aşezat în sicriu, ci zăcea pe salteaua pătată de sânge din puşcărie. Expunerea grotescului acelei nedreptăţi a fost cel mai teribil mijloc de protest care se putea imagina.

Oare Dumnezeu nu a făcut acelaşi lucru la Calvar? „Dumnezeu trebuie să sufere, nu tu şi cu mine", spun cei care se înverşunează împotriva lui Dumnezeu din pricina nedreptăţii

vieţii. Injuria pe care am amintit-o mai devreme exprimă foarte bine lucrul acesta: Blestemat să fie Dumnezeu. în ziua aceea. Dumnezeu chiar a fost blestemat. Crucea pe care atârna trupul lui Isus, dezgolit şi acoperit de răni, expunea toată violenţa şi nedreptatea acestei lumi. Crucea ne-a arătat deopotrivă cum este lumea în care trăim şi cum este Dumnezeul nostru: o lume a nedreptăţii totale, un Dumnezeu al dragostei jertfitoare.

Nimeni nu este scutit de durere sau dezamăgire -Dumnezeu însuşi nu a fost scutit de acestea. Isus nu a oferit imunitate sau o cale de a scăpa de nedreptate ci, mai degrabă, o cale de a trece prin ea, dincolo de ea. Aşa cum Vinerea Mare a demolat crezul nostru instinctiv că viaţa ar trebui să fie dreaptă. Duminica Paştelor a adus cu sine o soluţie surprinzătoare la dilema acestui Univers. O lumină a strălucit în întuneric.

E normal ca spiritul nostru natural de dreptate să nu moară uşor. Care dintre noi nu tânjeşte uneori după mai multă dreptate, pe ici-pe colo în lumea aceasta? Mărturisesc că, în adâncul inimii, şi cu visez la o lume care dispune de „un sistem de protecţie" împotriva dezamăgirilor, o lume în care articolele publicate de mine să fie mereu agreate, în care trupul meu să nu îmbătrânească, să nu devină neputincios, o lume în care cumnata mea să nu dea viaţă unui copil cu afecţiuni ale creierului şi în care Peggie Woodson să trăiască până la adânci bătrâneţi. Dar dacă îmi sprijin credinţa pe o astfel de lume, credinţa mea mă va înşela. Nici chiar cele mai mari miracole nu pot să rezolve problemele acestei lumi: până şi oamenii care au parte de vindecare fizică mor într-o zi.

Avem nevoie de mai mult decât de un miracol. Avem nevoie de ceruri noi şi de un pământ nou, iar până le vom avea, nedreptatea nu va dispărea.

Un prieten al meu, zbătându-se să creadă într-un Dumnezeu iubitor, în mijlocul durerii şi a suferinţei, a izbucnit o dată: „Singura scuză a lui Dumnezeu este Paştele!" Limbajul este dur, neteologic, dar implică un adevăr obsedant. Crucea lui Hristos a biruit răul, dar nu a biruit nedreptatea. Pentru asta aşteptăm Paştele. într-o bună zi, Dumnezeu va restaura materia, readucând-o la starea ei nealterată, sub guvernarea Sa. Dar până atunci însă e bine să ştim că ne trăim zilele în Sâmbăta Paştelor.

A ni se porunci să-L iubim pe Dumnezeu în ţoale lucrurile, fără a (ine cont de momentele grele, este ca şi cum ni s-ar porunci să ne simţim bine când suntem bolnavi, să cântăm de bucurie când murim de sete, să alergăm cu picioarele rupte. Şi totuşi, aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Chiar şi în momentele grele-mai ales în cele grele- să-L iubeşti.

PREDHRICK BUECHNIIR

Referinţe biblice: Iov 2L 2.„Da, am vorbit, fără să Ie înţeleg, de minuni care sunt mai pe sus de mine şi pe care nu le pricep."

Iov 42 :3

D e c e n u n e d ă D u m n e z e u

e x p l i c a ţ i i

Spre sfârşitul cărţii Iov, tânărul şi înflăcăratul Elihu rosteşte o cuvântare tăioasă, în care

ridiculizează dorinţa lui Iov de a se întâlni cu Dumnezeu. „Crezi că lui Dumnezeu Îi pasă de o creatură neînsemnată, ca tine? Îţi închipui că Atotputernicul Dumnezeu, Creatorul Universului, Se va coborî pe pământ ca să Se întâlnească cu tine? Oare îţi datorează ţie vreo explicaţie? Vino-ţi în fire, Iov!"

În timp ce Elihu îşi continuă monologul, un nor mic apare la orizont, chiar în spatele lui. Pe măsură ce norul se apropie, aducând cu sine o furtună în plină dezlănţuire, o Voce fără seamăn răsună din înălţimi. Frumoasa cuvântare a Iui Elihu se încheie brusc, iar Iov începe să tremure. Dumnezeu însuşi a apărut la faţa locului. El a venit să răspundă personal acuzaţiilor lui Iov la adresa presupusei Sale nedreptăţi.

Dacă Iov reprezintă principalul caz din Biblie de credincios dezamăgit de Dumnezeu, în mod incontestabil această vorbire din mijlocul furtunii ar trebui să ne pună pe gânduri de fiecare dală când ne simţim derutaţi şi cuprinşi de îndoială. Ce are, aşadar, Dumnezeu de spus în apărarea Sa?

Îmi trec prin minte câteva lucruri pe care Dumnezeu le-ar fi putut spune:„Iov, îmi pare cu adevărat, rău pentru cele întâmplate. Ai fost supus multor încercări nedrepte în numele Meu, şi sunt mândru de tine. Nu ştii cât de mult înseamnă lucrul acesta pentru Mine, şi pentru întregul univers." Câteva complimente, un pic de compasiune, sau cel puţin o explicaţie sumară a celor petrecute „în spatele cortinei", în lumea nevăzută-toate acestea i-ar fi adus lui Iov o oarecare consolare.

Dumnezeu nu spune însă nimic dc genul acesta. Ba încă, „replica" Lui conţine mai multe întrebări decât răspunsuri. Ignorând toate cele treizeci şi cinci de capitole care

dezbat problema suferinţei, El Se dezlănţuie, verbal, într-o călătorie grandioasă prin natură. Pare să-l conducă pe Iov de-a lungul unei galerii private în care sunt expuse lucrările Sale preferate, zăbovind plin de satisfacţie asupra imaginilor înfăţişând capre de munte, măgari sălbatici, struţi şi vulturi, uluit parcă de propria-I creaţie. Frumuseţea versurilor de la sfârşitul cărţii Iov nu are rival în literatura universală. Totuşi, în timp ce mă minunez de stilul magnific în care Dumnezeu descrie natura, mă simt oarecum intrigat. Dintre toate momentele în care ar fi putut, să-i vorbească, de cc l-a ales Dumnezeu tocmai pe acesta pentru a-i ţine lui Iov o lecţie de preţuire a naturii? Au vreo semnificaţie cuvintele acestea?

În cartea sa intitulată Wishful thinking [Dorinţe1, Frederick Buechner face un rezumat al cuvântării rostite de Dumnezeu. „Dumnezeu nu dă explicaţii. El se dezlănţuie. Îl întreabă pe Iov cine se crede, de îndrăzneşte să-i pună asemenea întrebări. Îi spune că a încerca să-i explice lucrurile care doreşte el să le înţeleagă este ca şi cum ar încerca să-l explice pe Einstein unei moluşte... Dumnezeu nu ne dezvăluie modul în care a creat sublima Sa lucrare. El Se revelează pe Sine."1 Mesajul care se ascunde în spatele acestor versuri splendide este următorul: Iov, atâta vreme cât cunoşti aşa de puţin despre guvernarea universului fizic, să nu-mi spui Mie cum trebuie guvernat universul moral.

„De ce mă tratezi atât de nedrept, Doamne?", se tânguie Iov de-a lungul întregii cărţi. „Pune-Te puţin în locul meu."

„NU!!!", răsună, ca un tunet, răspunsul lui Dumnezeu. „Pune-te tu în locul Meu\ Atâta vreme cât habar n-ai cum să faci soarele să răsară în fiecare dimineaţă, sau unde să presari fulgerele pe bolta cerească, sau cum să creezi un hipopotam, să nu-Mi spui Mie cum să cârniuiesc lumea. Taci din gură şi ascultă."

Impactul cuvântării lui Dumnezeu asupra lui Iov este aproape la fel de uimitor ca şi cuvântarea în sine. Deşi Dumnezeu nu răspunde la întrebarea iniţială, privind necazul lui Iov, forţa furtunii îl striveşte pe acesta. Iov se pocăieşte în praf şi cenuşă şi orice urmă de dezamăgire pe care i-a provocat-o Dumnezeu dispare cu desăvârşire.

Ce nu putem noi şti

Noi, ceilalţi, care s-ar putea să nu auzim niciodată o voce din mijlocul furtunii, trebuie să ne străduim să pricepem ce a vrut, de fapt, Dumnezeu să-i spună lui Iov. Ca să fiu sincer, mie personal, răspunsul evaziv al lui Dumnezeu îmi creează tot atât de multe probleme câte îmi lămureşte. Nu pot să îmi alung pur şi simplu din minte toate acele „De ce?"-uri. Ele revin ori de câte ori stau de vorbă cu persoane ca Meg Woodson, ori de câte ori propria-mi viaţă începe să se destrame.

Refuzul lui Dumnezeu de a răspunde la întrebările lui Iov nu esle deloc pe placul minţii omului modern. Nouă nu ne place-mie nu îmi place-să ni se spună că există lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere. Am în bibliotecă o carte intitulată The

Enciclopedia of Ignorance [Enciclopedia ignoranţei], care prezintă numeroase domenii ale ştiinţei care încă mai conţin pete albe pentru noi; însă oamenii de ştiinţă de pretutindeni fac eforturi susţinute pentru a explora domeniile respective şi a elimina lacunele din domeniul cunoaşterii. Oare nu este posibil ca Dumnezeu să fi îngrădit un anumit domeniu al ştiinţei, elichetându-l drept „Enciclopedia ignoranţei teologice", încât nici o fiinţă omenească să nu pătrundă vreodată acolo?

Oricât de mult m-aş împotrivi, aceasta este concluzia la care mă împinge Cartea lui Iov. De ce este viaţa atât de nedreaptă? Când esle Dumnezeu autorul suferinţei şi în ce împrejurări o îngăduie doar- şi care este diferenţa? De ce uneori Dumnezeu pare că tace şi stă deoparte, iar alteori pare atât de cald şi de aproape? Când a avut cel mai bun prilej de a rezolva această dilemă o dată pentru totdeauna, El S-a încruntat şi a scuturat din cap. De ce să Se obosească să dea explicaţii? Nici Iov şi nici o altă fiinţă omenească nu ar putea să priceapă.

Eu nu am răspuns la întrebările precise formulate de Iov, pentru că Dumnezeu nu ne-a oferit nici unul. Pot doar să mă întreb de ce nu răspunde Dumnezeu, de ce trebuie să existe o „Enciclopedie a ignoranţei teologice", întrucât păşesc pe un tărâm asupra căruia Biblia păstrează tăcerea, ceea ce voi afirma în continuare sunt pure speculaţii. O fac pentru acei oameni care nu sunt niciodată mulţumiţi dacă nu primesc un răspuns, pentru cei care nu contenesc a-şi pune anumite întrebări, la care Dumnezeu refuză să răspundă. Poate că Dumnezeu ne ţine în ignoranţă pentru că iluminarea nu ne-ar fi de ajutor.

Orice persoană aflată în suferinţă este frământată de aceleaşi întrebări chinuitoare: De ce? De ce tocmai eu? Ce vrea Dumnezeu să îmi spună? în Cartea Iui Iov, Dumnezeu ignoră întrebările legate de cauza răului şi Se concentrează, în schimb, asupra reacţiei izvorâte din credinţa omului. Dar gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat daca Dumnezeu ar fi răspuns direct la întrebările noastre. Noi trăim cu impresia că ne-ar fi mai uşor să îndurăm suferinţa dacă i-am cunoaşte cauzele. Oare chiar aşa ar fi?

Am descoperii că există asemănări izbitoare între două cărţi din Biblie: Iov şi Plângerile lui leremia. Iov privea descurajat la ruinele casei şi averii sale; autorul Plângerilor privea descurajat la ruinele oraşului său. Ierusalim. Ambele cărţi exprimă mânia, amărăciunea şi profunda dezamăgire cauzate de Dumnezeu. De fapl, numeroase pasaje din Plângerile lui leremia par să parafrazeze fragmente ale mult mai vechii cărţi Iov. Cu toate acestea, profetul care a scris Plângerile (probabil leremia), nu era în necunoştinţă de cauză. El ştia exact de ce fusese distrus Ierusalimul: evreii încălcaseră legământul lor cu Dumnezeu. Cunoaşterea cauzei însă nu i-a alinat cu nimic suferinţa, nici nu a dus la dispariţia din sufletul lui a sentimentului de disperare şi abandonare. „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul../4, a afirmai el, asemenea lui Iov. „Pentru ce să ne uiţi pe vecie şi să ne părăseşti pentru multă vreme?", îl întreabă el pe Dumnezeu, în pofida faptului că ştie prea bine răspunsurile - ele sunt evocate în mod detaliat în alte pasaje ale cărţii.

Ce explicaţie ar fi putut să-i mângâie pe un Iov, pe un Ieremia sau pe o Meg Woodson? Cunoaşterea este un fenomen pasiv, ţine de intelect; suferinţa este un fenomen activ şi se petrece la nivel fizic. Nici un răspuns de ordin intelectual nu va stinge suferinţa. Poate din acest motiv L-a trimis Dumnezeu pe propriul Său Fiu ca singura soluţie la suferinţa umană, pentru a o experimenta şi a o absorbi înlăuntrul fiinţei Sale. Întruparea nu a „rezolvat" suferinţa omenească, dar cel puţin a reprezentat un răspuns activ şi personal. Adevărul este că nu există cuvinte care să aibă mai multă putere decât Cuvântul însuşi.

Dacă speraţi să găsiţi în cartea Iov un răspuns la întrebarea „De ce?", veţi fi dezamăgiţi. Dumnezeu a refuzat să răspundă, Iov şi-a retras întrebările, iar cei trei prieteni s-au pocăit de toate părerile lor eronate. Isus a evitat şi El subiectul cauzei directe a suferinţei. Când discipolii Săi au tras anumite concluzii în legătură cu omul orb din naştere (Ioan 9) şi cu cele două catastrofe locale (Luca 13), Isus i-a mustrat. Pe baza dovezilor biblice, mă simt nevoit să conchid că orice răspuns prompt şi direct la întrebarea „De ce?", este pur şi simplu inaccesibil.

Ori de câte ori ne împotrivim uneia dintre prerogativele lui Dumnezeu, ne avântăm pe un teren periculos. Chiar şi cu încercarea bine intenţionată de a alina durerea unui copil, spunându-i „Dumnezeu l-a luat acasă pe tăticul tău pentru că l-a iubit mult", pătrundem pe un tărâm în care Biblia operează peste limitele umane. În pofida faptului că nenumăratele catastrofe din ziua de azi- prăbuşirea unor avioane, epidemii, asasinate comise la întâmplare de un ucigaş în serie, otrăvirea premeditată cu anumite substanţe, foametea din Africa -reclamă stringent o explicaţie cât mai plauzibilă, cartea Iov ne reaminteşte un lucru important: Dumnezeu nu oferă o explicaţie.

2. Poate câ Dumnezeu ne lasă în ignoranţă pentru câ suntem incapabili să înţelegem răspunsul.

Poate că refuzul maiestuos al lui Dumnezeu dc a răspunde la întrebările lui Iov nu a fost o stratagemă; poate că El a ales să procedeze aşa din cauză că era conştient de realitatea evidentă. O creatură măruntă, de pe o planetă minusculă, dintr-o galaxie îndepărtată, pur şi simplu nu are cum sâ priceapă grandoarea acestui Univers. Este ca şi cum ai încerca să descrii culorile unei persoane care s-a născut fără vedere, sau o simfonic de Mozart unui surd din naştere, sau să explici teoria relativităţii unei persoane care n-are habar ce sunt atomii.

Pentru a înţelege mai bine această chestiune, imaginează-ţi că încerci să comunici cu minuscula creatură pe care o studiezi la microscop. Pentru acea creatură, „universul"' este compus doar din cele două dimensiuni ale lamei de microscop; simţurile sale nu pot percepe nimic din ceea ce se află dincolo de marginile lamei. Cum să-i transmiţi unei astfel de creaturi conceptul de spaţiu, sau de înălţime, sau de adâncime? Privind „de sus" tu poţi percepe lumea bidimensională a micii creaturi, precum şi lumea tridimensională din jurul ei. De-acolo „de jos" însă creatura poate să perceapă doar o lume în două

dimensiuni.* În mod similar, lumea nevăzută există dincolo de capacitatea noastră de percepţie-cu excepţia unor rare intervenţii din partea acesteia în „lumea" noastră, pe care le calificăm drept miracole. Iov, şi tu şi eu, cu facultăţile noastre, nu suntem capabili să înţelegem imaginea de ansamblu.Regizorul şi producătorul de film Woody Allen a explorat, ca într-un joc, această capacitate de percepţie axată pc „două lumi", în filmul său intitulat Purple Rose of Cairo -Trandafirul roşu din Cairo. Mai întâi îl vedem pe eroul principal prin ochii Mici Farrow, care îl urmăreşte jucându-şi rolul într-un film. Apoi, incredibil, eroul iese -literalmente- din ecranul bidimensional al filmului şi intră pe scena teatrului din New Jersey; dintr-o dată el ajunge în lumea „reală" a personajului interpretat de Mia Farrow, care rămâne mută de uimire. Antropologii consemnează un ,,gol de percepţie" similar la civilizaţiile îndepărtate. Daca unui indian dintr-un sat din Papua Noua Guinee i se arată o fotografic reprezentând o pădure, el vede doar nişte semne şi pete de culoare pe o bucată de hârtie. Trebuie ca, prin exerciţii repetate, să înveţe să „vadă" că acea fotografie bidimensională conţine, de fapt, imagini ale unor lucruri tridimensionale: păsări, copaci, cascade.

Lumea exterioară îi rezervă multe surprize eroului din film. Când cineva îi trage un pumn, el cade jos, conştiincios, aşa cum fusese învăţat s-o facă pe ecran, dar îşi pipăie obrazul cu uimire-parcă loviturile astea nu trebuiau să doară! Când sc sărută cu Mia, se opreşte la un moment dat, aşteptând să intervină efectele speciale, menite să estompeze imaginea. Iar atunci când cineva încearcă să-i explice ideea de Dumnezeu- „El este cel care controlează totul. El este centrul în jurul căruia gravitează întreagul univers"- actorul dă din cap aprobator, „O, te referi la dl. Mayer, proprietarul companiei cinematografice". Toate percepţiile sale se limitează la lumea filmului.

În final, actorul se reîntoarce în ecranul bidimensional de unde a ieşit, şi încearcă să le explice celorlalte personaje ce înseamnă lumea reală. Aceştia îl privesc nedumeriţi, de parcă ar fi scăpat de la spitalul de nebuni. Bate câmpii. Doar nu există nici o „altă" lume; pentru ei, doar lumea filmului este reală.

Woody Allen exprimă aceeaşi idee ca în exemplul cu creatura care are o percepţie bidimensionala. Dacă una dintre lumi (cea bidimensională, sau lumea filmului) există înăuntrul celeilate lumi, lucrul acesta nu poate fi perceput decât din perspectiva lumii aflate la un nivel „superior" Aşadar, dacă extindem analogia la Cartea lui Iov, vom constata că majoritatea întrebărilor lui Iov sunt legate de cele ce se petrec în lumea „superioara", o lume ce depăşeşte puterea lui de înţelegere.

Dumnezeu Se află la un nivel „superior", într-o altă dimensiune. El nu face parte din acest Univers; El a creat Universul într-un mod pe care noi nu-l putem pricepe, El nu este limitat de spaţiu şi timp. El poate să păşească în lumea materială - de fapt, dacă ar face-o, simţurile noastre nu ar avea cum să-L perceapă - dar asta înseamnă că El „intervine din afară", asemenea regizorului care joacă şi el un rol în propria sa piesă, asemenea unei

persoane din lumea reală care are o scurtă apariţie în film.

O chestiune de timp

A fost o dată o tânără fată numită StrălucireA cărei viteză ei era mult mai mare decât a luminii.Într-o zi, ea a plecat Pe o cale relativăŞi s-a întors cu o seară înainte.

Modul în care percepem timpul evidenţiază, în mod deosebit, diferenţa uriaşă dintre perspectiva lui Dumnezeu (de sus) şi a noastră; am ajuns la concluzia că această diferenţă este cauza numeroaselor noastre întrebări râmase fară răspuns vizavi dc dezamăgirile produse de Dumnezeu. Din acest motiv, crcd ar fi nimerit sâ facem o paranteză.

Sfântul Augustin a consacrat Cartea a 11-a din Confesiuni unei discuţii despre timp. „Aşadar, ce este timpul?", începe el. „Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu; dacă vreau însă să-i explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu." Când era întrebat, „Ce făcea Dumnezeu înainte de creaţie?", Augustin răspundea că, întrucât Dumnezeu inventase timpul o dată cu actul creaţiei, o astfel de întrebare era lipsită de sens şi nu făcea decât să trădeze perspectiva dependentă de noţiunea de timp a celui care a punea întrebarea.* „Înaintea" timpului este doar eternitatea, iar pentru Dumnezeu eternitatea este un prezent fără sfârşit. Pentru Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani, ca o singură zi.2

Oare cum ar percepe Augustin tot ceea ce s-a petrecut din clipa în care Einstein a descoperit legătura dintre timp şi spaţiu? Astăzi percepem timpul ca fiind un concept relativ. Perceperea timpului, ni se spune, depinde de poziţia relativă a subiectului, lată, de pildă, un exemplu apropiat de zilele noastre: în noaptea de 23 februarie, 1987, un astronom din Chile a observat cu ochiul liber explozia unei supernove aflate la mare distanţă, explozie atât de puternică încât, într-o secundă, a eliberat o cantitate de energie egală cu cea pe care ar degaja-o soarele în zece miliarde dc ani. Dar se pune întrebarea: oare fenomenul respectiv s-a petrecut într-adevăr în 23 februarie, 1987? Doar din pespectiva locuitorilor planetei Pământ. În realitate, supernova a explodat cu 170000 de ani înainte de 1987, dar lumina degajată în urma acelui fenomen extrem de îndepărtat, străbătând circa 10 trilioane de kilometri pe an, a avut nevoie de 170000 de ani ca să ajungă la galaxia noastră.

Acesta este punctul în care perspectiva „superioară" asupra eternităţii sfidează modul nostru firesc de percepere a timpului. Imaginaţi-vă, dacă vreţi, o Fiinţă imensă, mai mare decât întregul univers -atât de mare, încât Fiinţa respectivă există, simultan, pe pământ şi în cosmos, în spaţiul pe care îl ocupa supernova 1987A. Ei bine , ce reprezintă anul 1987 pentru această Fiinţă?

Martin Lulher nu a fost la fel de politicos. „Întrebat fiind unde a fost Dumnezeu înainte să fi existat cerul, Sf. Augustin a răspuns: «Era în Sine.» Când aceeaşi întrebare mi-a fost

pusă mie, i-am răspuns celui ce m-a întrebat: «Pregătea iadul pentru spiritele leneşe, trufaşe, instabile şi curioase ca tine.»"Depinde de perspectiva din care privim. Din perspectiva noastră, a celor de pe pământ, Fiinţa „a asistat" la cele petrecute în anul 1987, deci inclusiv la descoperirea supernovei 1987A. Însă, din perspectiva supernovei 1987A, în momentul respectiv Fiinţa a asistat la ceva ce pământul avea să experimenteze abia peste 170000 de ani! Aşadar, Fiinţa observă simultan atât trecutul (de pe pământ, Ea a văzut explozia supernovei, petrecută în urmă cu 170000 de ani), prezentul (evenimentele petrecute pe pământ în anul 1987), şi viitorul (ceea ce se petrece „în momentul prezent" cu supernova 1987A, iar locuitorii Terrei vor afla abia peste 170000 de ani).

O astfel de Fiinţă, mare cât Universul, ar putea, din punctul Său de observaţie, să vadă ce se petrece în oricare punct al universului în orice moment. De pildă, dacă ar vrea să ştie ce se întâmplă cu soarele chiar în acest moment, Ea poate să „privească" din perspectiva soarelui. Dacă vrea să vadă cum era soarele în urmă cu opt minute, poate „privi" de pe pământ- este exact răstimpul de care are nevoie lumina ca să străbată cele 160 de trilioane de kilometri care despart soarele de pământ.

Analogia este inexactă, întrucât încătuşează această Fiinţă supremă în conceptul de spaţiu, chiar dacă o eliberează de limitarea în timp. Totuşi, ilustraţia respectivă ne ajută să înţelegem cât de limitat este sistemul nostru de percepere a curgerii timpului în ordine cronologică: „Mai întâi are loc fenomenul A, apoi B." Dumnezeu care transcende atât spaţiul cât şi timpul, poate vedea ce se petrece pe pământ într-un mod pe care noi putem doar să-l intuim, fără să-l înţelegem deplin.

Astfel de noţiuni nu sunt deloc fanteziste. Elevii de liceu învaţă la fizică o teorie potrivit căreia astronauţii viitorului vor călători în spaţiu cu o viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce înseamnă că se vor întoarce mai tineri decât au plecat. Teorii care, doar cu zece ani în urmă, ar fi părut pure speculaţii, sunt adeverite azi de cercetătorii moderni, care proiectează raze laser de pe lună şi lansează în spaţiu dispozitive atomice de măsurare a timpului. Ştiinţa transformă fantezia în realitate: „Este o memorie atât de slabă, biata de ea funcţionează doar înapoi!", i-a spus Regina Albă lui Alice, în Ţara Minunilor.

Dumnezeu şi timpulÎncă o analogie: ca scriitor, eu trăiesc în două „zone temporale" diferite. Prima este

zona temporală a lumii reale, care este compusă din obiceiurile mele zilnice de a mă trezi, îmbrăca, de a lua micul dejun şi, în cele din urmă, de a pleca la birou să planific capitole, pagini şi cuvinte pe care urmează să le aştern pe hârtie. Între timp, cartea la care lucrez dă naştere unei alte lumi, ireale de data aceasta, care conţine în sine propria sa zonă temporală.

Dacă aş scrie o carte de ficţiune, aş putea serie aceste două propoziţii: „Se auzi ţârâitul telefonului. Într-o clipită, ea se sculă de pe sofa şi alergă să ridice receptorul." În carte,

secvenţa timpului este următoarea: telefonul sună, personajul răspunde imediat. Dar în afara cărţii, în lumea autorului, este posibil ca cele două propoziţii să fie despărţite de minute, ore sau chiar de zile întregi. Se poate întâmpla ca eu să îmi închei ziua de lucru cu propoziţia „Se auzi ţârâitul telefonului", iar apoi să plec în vacanţă două săptămâni. Indiferent cât timp va trece până când mă reapuc de scris, eu sunt nevoit să mă supun legilor ce cârmuiesc lumea temporală a cărţii mele. În nici un caz nu aş putea să scriu: „Se auzi ţârâitul telefonului. După două săptămâni, ea s-a sculat şi a ridicat receptorul." Amestecarea celor două lumi ar naşte o absurditate.

După ce termin cartea, într-un mod caracteristic mie, ca autor al cărţii respective, conţinutul ei mă urmăreşte pretutindeni. „De sus", eu pot să văd tot firul poveştii: introducerea, cuprinsul şi deznodământul. Nimeni altcineva nu poate face lucrul acesta -decât dacă parcurge cartea, în timp, citind-o propoziţie cu propoziţie.

Motivul pentru care caut să recurg la analogii este că analogiile sunt singurul mijloc prin care ne putem imagina istoria omenirii aşa cum o vede Dumnezeu. Noi percepem istoria ca pe o înşiruire de scene statice, care se succed una după alta, ca un film desfăşurat de pe o rolă; însă Dumnezeu vede tot filmul dintr-o dată. El Îl vede, simultan, din perspectiva unei stele îndepărtate şi din perspectiva sufrageriei mele, unde eu suni şi mă rog. Îl vede pe tot, ca pe o carte parcursă în întregime, nu propoziţie după propoziţie sau pagină după pagină.

Noi nu putem decât să ne facem o idee vagă asupra acestei perspective. Doar conştientizarea incurabilei noastre limitări temporale ne poate ajuta să înţelegem de ce nu a răspuns Dumnezeu la „De ce?"-ul lui Iov. În schimb, Dumnezeu a replicat prin etalarea unora dintre fenomenele fundamentale care se petrec în Univers şi pe care Iov nu era în stare să le priceapă, avertizându-1, totodată, să lase restul în seama Lui. Poate că Dumnezeu ne lasă în această stare de ignoranţă pentru ca nici Iov, nici Einstein, nici tu sau eu nu avem cum să înţelegem perspectiva „de sus".

Noi nu avem cum să înţelegem ce fel de „reguli" se aplică unui Dumnezeu care trăieşte în afara timpului, aşa cum percepem noi această noţiune, şi care intervine din când în când, păşind în timp. Gândiţi-vă la confuzia care pluteşte în jurul noţiunii de „precunoaştere4. Ştia Dumnezeu dinainte că Iov Îi va rămâne credincios şi de aceea a câştigat pariul? Dacă aşa stau lucrurile, se mai poate spune că a fost într-adevăr un pariu? Sau ce e cu calamităţile naturale de pe pământ? Dacă Dumnezeu ştie dinainte ce urmează să se întâmple, nu merită El să fie învinuit? În lumea noastră, dacă o persoană ştie dinainte că într-o maşină din parcare urmează să explodeze o bombă şi, cu toate acestea, nu anunţă autorităţile, va fi judecată pentru tăinuire, chiar complicitate. Prin urmare, este Dumnezeu „răspunzător44 pentru tot ceea ce se întâmplă, inclusiv pentru evenimentele tragice, întrucât ştie despre acestea dinainte?

Însă-şi acesta s-ar putea să fie principalul mesaj al cuvântării dinamice a lui Dumnezeu adresate lui Iov -nu putem să-I aplicăm lui Dumnezeu regulile noastre simpliste. Însuşi

cuvântul cunoaştere denotă faptul că există o problemă, căci acest cuvânt exprimă punctul de vedere al omului încătuşat în dimensiunea temporală, care se ghidează după principiul suecesiunii cronologice a evenimentelor, A urmat de 13. in sens strict literal. Dumnezeu nu ne „vede dinainte" săvârşind anumite lucruri. EI ne vede, pur şi simplu, săvârşindu-le într-un prezent etern. Şi ori de câte ori vrem să înţelegem care este rolul lui Dumnezeu într-un anumit eveniment, în mod inevitabil, noi vom vedea lucrurile „de jos", şi vom judeca atitudinea Lui pe baza standardelor fragile ale unei etici profund dependente de temporaiitate. într-o bună zi vom interpreta într-o lumină cu totul diferită întrebări ca: „Dumnezeu a provocat prăbuşirea acelui avion?"

Îndelungata controversă din sânul bisericii pe tema cunoaşterii şi a predestinării ilustrează încercările noastre stângace dc a înţelege ceea ce, penlru noi, are sens doar în contextul dimensiunii temporale. Într-o altă dimensiune, în mod cert, vom privi cu totul altfel la aceste chestiuni. Biblia sugerează perspectiva „de sus4' în unele dintre cele mai enigmatice pasaje ale sale. Ea ne spune că Hristos „...a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii...", adică înainte de Adam şi de Cădere, prin urmare înainte să se nască însăşi nevoia de răscumpărare din păcat. Ne mai spune că harul şi viaţa veşnică ne-au fost dale „în Hristos Isus, înainte de veşnicii...44. Cum se poate spune despre un fapt că s-a petrecut „înainte de începutul timpului"? O astfel de exprimare sugerează o cântărire a lucrurilor din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care transcede timpul. Înainte să creeze timpul, El a făcut pregătiri în vederea răscumpărării unei omeniri căzute, omenire care nici nu exista încă! Dar atunci când a „păşit în timp" (aşa cum eu, ca autor, pot să mă introduc pe mine însumi în cartea pe care o scriu). Dumnezeu a trebuit să trăiască şi să moară potrivit legilor din lumea noastră, încătuşat în dimensiunea temporală.

Prezentul etern

Într-un anumit sens, şi noi oamenii percepem timpul ca pe un nesfârşit prezent. Este adevărat, îl trăim secvenţial-mai intâi este dimineaţă, apoi după-amiază, apoi seară- dar gândim numai în prezent. Când mă gândesc la micul dejun pe care l-am luat azi-dimineaţă, gândesc în prezent, despre ce s-a petrecut în trecut. Când mă gândesc la cina pe care o voi lua deseară, gândesc în prezent la ceva ce va avea loc în viitor. Pentru că exist numai în prezent, pot percepe trecutul şi viitorul numai din perspectiva prezentului. Înţelegerea acestui fapt ne ajută să aruncăm o privire în prezentul veşnic din perspectiva căruia „vede" Dumnezeu lumea. Aceasta ar putea să explice tratamentul consecvent pe care îl aplică Biblia oamenilor care se îndoiesc de Dumnezeu. Acestor oameni, încătuşaţi în prezent, dezamăgiţi de Dumnezeu, Biblia le oferă două remedii: să-şi aducă aminte de trecut şi să se gândească la viilor. În Psalmi, în Profeţi, în Evanghelii şi în Epistole, Biblia ne îndeamnă mereu să privim în urmă şi să ne aducem aminte de lucrările măreţe ale lui Dumnezeu. El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacov, Cel care i-a eliberat pe evrei din robie, din Egipt. El este Dumnezeul care, din dragoste, Şi-a trimis Fiul să moară şi care

apoi L-a înviat din morţi. Concentrându-ne prea îndeaproape asupra a ceea ce ne-am dori să facă Dumnezeu pentru noi, s-ar putea să pierdem din vedere ceea ce El a făcut deja.

De asemenea, Biblia ne îndeamnă să privim în viitor. Pentru oamenii dezamăgiţi de pretutindeni- evreii duşi în captivitate în Babilon, creştinii prigoniţi din Imperiul Roman, sau din Iran, sau din Africa de Sud, sau din Albania- profeţii au prevestit o lume viitoare în care va domni pacea, dreptatea şi fericirea, şi ne-au îndemnat să ne trăim viaţa în lumina acestui viitor, zugrăvit de ei. Suntem noi azi în stare să trăim „ca şi cum" Dumnezeu ar fi iubitor, iertător, milos şi atotputernic, chiar dacă obstacolele din prezent ne obturează perspectiva? Profeţii decretează că istoria va fi hotărâtă nu de trecut sau de prezent, ci de viitor.

Motivul pentru care am făcut o paranteză atât de largă pe tărâmul misterios al noţiunii de timp este acela că, personal, sunt de părere că nu există un alt răspuns la problema nedreptăţii. Indiferent de felul cum am raţiona, uneori Dumnezeu va părea nedrept, privind din perspectiva unor fiinţe încătuşate în dimensiunea temporală. Abia la sfârşitul timpului, când vom fi atins nivelul perspectivei lui Dumnezeu, când tot răul va fi fost pedepsit, sau iertat, toate bolile vindecate, şi întregul univers restaurat- abia atunci va domni dreptatea. Atunci vom înţelege care a fost rolul celui rău, al Căderii şi al legilor naturale într-o anumită situaţie considerată „nedreaptă" cum ar fi bunăoară, moartea unui copil. Până atunci nu vom şti nimic din toate acestea şi nu putem decât să ne încredem în Dumnezeu, căci El ştie.

Dacă nu vom ajunge să cunoaştem multe detalii, aceasta nu se va întâmpla pentru că lui Dumnezeu îi place să ne ţină în întuneric, ci pentru că noi nu avem capacitatea de a absorbi atât de multă lumină. Dumnezeu vede dintr-o singură privire ce se petrece în lume şi ştie care va fi sfârşitul istoriei. Însă bielele creaturi încătuşate în timp posedă o capacitate de înţelegere primitivă: tot ce putem face este să lăsăm timpul să treacă. De-abia după ce istoria îşi va fi încheiat cursul vom înţelege în ce sens „...toate lucrurile lucrează împreună spre bine...". Credinţa înseamnă să crezi dinainte ceea ce va căpăta sens abia mai târziu.

Am un prieten pe care Îl irită nespus această definiţie a credinţei: „Să nu îl învinuieşti niciodată pe Dumnezeu pentru lucrurile rele, dar să te grăbeşti să-I atribui lucrurile bune de fiecare dată!" În mod paradoxal, prietenul meu are dreptate. Cred că, uneori, credinţa presupune să te încrezi în Dumnezeu chiar şi atunci când, aparent, nu ai nici o dovadă a prezenţei Sale -aşa cum a făcut Iov. Să te încrezi în bunătatea Lui supremă, o bunătate care transeende timpul, o bunătate pe care timpul nu a ajuns-o încă din urmă.

Cel Veşnic ne poate întâlni, potrivit măsurătorilor noastre actuale, într-o zi sau (mai degrabă) într-un minut sau într-o secundă; însă noi am atins ceva ce nu poate fi nicidecum măsurat în timp, indiferent de durata sa. De aici nădejdea noastră de a ne elibera în final, orice s-ar întâmpla, dacă nu

complet de timp (asta s-ar putea să nu corespundă umanităţii noastre intrinseci), cel puţin de tirania, de sărăcia unitate rală a timpului, pentru a-l stăpâni noi, în loc de a fi stăpâniţi de el, şi, în felul acesta, de a vindeca acea rană permanent sângerândă pe care ne-o provoacă simpla lui curgere şi nestatornicie, atât în momentele în care suntem fericiţi, cât şi în cele în care suntem nefericiţi. Căci suntem atât de puţin împăcaţi cu trecerea timpului, încât suntem de-a dreptul buimăciţi de acest fenomen. „Ce-a mai crescut!", exclamăm, „ Cum zboară t i m p u l ! d e parcă latura universală a vieţii ar fi în permanenţă ceva nou. Reacţia e tot atât de ciudată pe cât ar fi de surprins un peşte de faptul că apa e udă. Iată un lucru cu adevărat ciudat; în afară, desigur, de cazul în care peştilor le-ar fi sortit ca, într-o bună zi, să devină animale de uscat.

C. S. LEWIS, REFLECTIONS ON THE PSALMS

[REFLECŢII PE MARGINEA PSALMILOR!

'Frederick Buechner, Wishful Thinking [Dorinţe], 46.2 Sfântul Augustin, Confessions of Sat rit Au guşti ne [Confesiunile Sfântului Augustin],

286-287.

Referinţe biblice: Iov 36-38; Plângerile 2, 5; 1 Petru I; 2 Timoiei I: Isaia 7:14; Romani 8.

Pentru ce, zic, dă El lumină omului care nu ştie încotro să meargă, pe care îl îngrădeşte Dumnezeu de toate părţile?

Suspin urile îmi sunt hrana de toate zilele, şi jalea mi se varsă ca apa. Iov 3:23-24

T a c e D u m n e z e u ?

Odată, un prieten al meu s-a dus să înoate, pe înserate, într-un lac foarte întins. Cum

înota alene, cam la o sulă de metri depărtare de mal, o ceaţă ciudată s-a lăsat deasupra apei, o dată cu înserarea. Dintr-o dată n-a mai văzut nimic în jurul lui: nici malul lacului, nici geamandurile care marcau distanţa faţă de mal, nici vreu alt obiect sau vreo lumină de pe ţărm. Cum ceaţa înghiţise toată lumina, nu-şi mai dădea seama nici măcar în ce parte apunea soarele.

Vreme de treizeci de minute a înotat agitat, încoace şi-neolo, cuprins de panică. Pornea într-o direcţie, apoi se descuraja şi se întorcea 90 de grade spre dreapta. Sau spre stânga-nu

avea importanţă. Îşi simţea inima bătându-i nebuneşte. Din când în când înceta să mai înoate şi se lăsa să plutească, încercând să-şi conserve energia, şi se silea să-şi calmeze respiraţia. Apoi începea din nou să înoate, orbecăind agitai prin ceaţa densă. Într-un târziu a auzit o voce foarte slabă venind dinspre mal. S-a întors în direcţia din care veneau sunetele şi a înotat, călăuzit de acestea, spre ţărmul salvator.

Un sentiment asemănător acelei senzaţii de totală rătăcire l-a încercat, probabil, şi pe Iov în timp ce şedea în cenuşă şi încerca să înţeleagă ce i se întâmplase. Şi el îşi pierduse toate punclele de reper, toate semnele care îi direcţionau viaţa. încotro să se îndrepte? Dumnezeu, Cel care L-ar fi putut călăuzi în ceaţă, tăcea.

Tot planul ţesut în jurul pariului urmărise să-l ţină pe Iov în întuneric. Dacă Dumnezeu i-ar fi adresat câteva vorbe de încurajare- „Fă asta pentru Mine, Iov, ca un Cavaler al Credinţei, ca un martir"- atunci Iov, înnobilat de rolul încredinţat, ar fi îndurat suferinţa cu bucurie. Dar Satan pusese sub semnul îndoielii credinţa lui Iov, sugerând că aceasta se va nărui, în lipsa unui ajutor din afară sau a unei explicaţii. Când Dumnezeu a acceptat, provocarea lui Satan, Iov a fost învăluit în ceaţă.

Desigur, în cele din urmă, Dumnezeu a „câştigat" pariul. Cu toate că a izbucnit într-un torent de proteste amare şi cu toate că şi-a pierdut speranţa şi şi-a dorit să moară, Iov a refuzat cu încăpăţânare să se lepede de Dumnezeu: „Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit; dar îmi voi apăra purtarea în la ţa Lui." Iov a continuat să creadă chiar şi atunci când nu mai exista nici un motiv să o facă. El a crezut şi când a ajuns să orbecăiască în ceaţă.

Poate că citeşti povestea lui Iov, meditezi la pariu, după care răsufli uşurat: Uau! Dumnezeu a rezolvat problema asta. După ce şi-a demonstrat atât de categoric punctul de vedere, va reveni, fără îndoială, la modalitatea Lui preferată de a comunica în mod clar şi direct cu făptura mâinii Sale. Ai putea gândi în felul acesta- dacă nu citeşti şi restul Bibliei. Ezit să afirm lucrul acesta, pentru că este un adevăr dur, pe care mi-e greu să-l accept, dar Iov este un exemplu extrem a ceea ce pare a fi legea universală a credinţei. Credinţa pe care Dumnezeu o preţuieşte pare să crească tocmai atunci când totul iese de sub control, când Dumnezeu rămâne tăcut şi se lasă ceaţa.

Supravieţuitorii ceţii

O rază de lumină de la farul de pe coastă, urmată de o perioadă de tăcere şi întuneric îndelungat şi cumplit-iată tiparul pe care îl regăsesc nu doar în cartea Iov, ci pretutindeni în Biblie. Amintiţi-vă de bătrânul Avraam, care se apropia de vârsta de o sută de ani şi continua să se agaţe de promisiunea glorioasă de a fi tatăl unei mari naţiuni. Vreme de douăzeci şi cinci de ani, viziunea aceea a părut a fi un miraj în deşert, până când i s-a născut un fiu, un singur fiu. Iar când Dumnezeu i-a vorbit din nou, a fost pentru a-l supune pe Avraam unui test al credinţei la fel de dur ca acela prin care a fost trecut Iov. „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-1 iubeşti, pc Isaac", i-a spus Dumnezeu, „...şi adu-l ardere

de tot acolo...", cuvinte care s-au înfipt ca un cuţit în inima lui Avraam.Apoi avem exemplul lui Iosif, căruia Dumnezeu îi vorbise în somn, dar, cu toate

acestea, a ajuns în fundul unui puţ şi, mai târziu, într-o temniţă egipteană, pentru că încercase să urmeze călăuzirea primită. Şi Moise, cel ales special în vederea izbăvirii poporului evreu, care a stat ascuns în deşert vreme de patruzeci de ani, fiind vânat de soldaţii faraonului. Şi fugarul David, care, deşi fusese uns rege la porunca lui Dumnezeu, şi-a petrecut următorii zece ani ferindu-se de suliţele vrăjmaşe şi dormind prin peşteri.

Tiparul dificil ca un cod Morse al călăuzirii divine-un mesaj clar, urmat de o tăcere îndelungată- este introdus brusc în cartea 2 Cronici. Aici citim despre un împărat neobişnuit de bun, Ezechia, care I-a fost atât de plăcut lui Dumnezeu, încât i s-au mai adăugat încă cincisprezece ani de viaţă, un dar fară precedent în istorie. Ce a urmat? „Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui."

Majoritatea acestor personaje din Vechiul Testament apar pe lista glorioasă din Evrei 11, capitol ce a fost numit de unii „Galeria de onoare a credinţei". Eu însă aş numi acest capitol „Supravieţuitorii ceţii", întrucât mulţi dintre eroii înşiruiţi aici au o experienţă comună: o perioadă de grele încercări, ca în cazul lui Iov, un timp în care s-a aşternut ceaţa, care a înghiţit orice urmă de lumină. Tortura, batjocura, biciuirea, lanţurile, uciderea cu pietre, tăierea în două cu fierăstrăul- în Evrei sunt consemnate, până la cele mai crude detalii, încercările la care au fost supuşi oamenii plini de credinţă.

Sfinţii devin sfinţi agăţându-se cu încăpăţânare, într-un fel sau altul, de convingerea că lucrurile nu sunt aşa cum par a fi, şi că lumea nevăzută este tot atât de reală şi de demnă de încredere ca lumea vizibilă din jurul lor. Dumnezeu merită încrederea oamenilor, chiar şi atunci când lumea pare să se năruie, „...ei, de care lumea nu era vrednică...", încheie Evrei 11, referindu-se la cei enumeraţi mai devreme, adăugând un comentariu care com-pensează tot ce am citit până în acel moment: „De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să se numească Dumnezeul lor...". Pentru mine, aceasta propoziţie răstoarnă sensul observaţiei făcute de Dorothy Sayers cu privire la cele trei mari umilinţe îndurate de Dumnezeu- biserica, în special, I-a adus ruşine lui Dumnezeu, dar I-a şi oferit clipe de neasemuită satisfacţie, iar nefericiţii martiri din Evrei 11 demonstrează cu prisosinţă lucrul acesta.

Favoriţii lui Dumnezeu, mai ales ei, nu sunt nicidecum scutiţi de vremurile tulburi în care Dumnezeu pare să fi amuţit. După cum spune Paul Tournier: „Acolo unde nu mai există motive de îndoială, nu mai există nici motive de credinţă." Credinţa necesită nesiguranţă, confuzie. Biblia conţine numeroase dovezi ale grijii pe care ne-o poartă Dumnezeu- unele de-a dreptul spectaculoase- dar nici o garanţie. La urma urmelor, garanţia ar elimina credinţa.

Două feluri de credinţă

Prietenul meu, Richard, vedea tocmai în noţiunea de „credinţă" principalul obstacol în

calea credinţei: „Trebuie doar să ai credinţă", îl sfătuiau alţi creştini atunci când se simţea cuprins de îndoială. Ce voiau să spună cu asta? În ochii lui, „credinţa" părea doar o metodă de a ocoli anumite întrebări, în loc de a căuta un răspuns.

Una dintre dificultăţi provine, după părerea mea, din diluarea înţelesului acest cuvânt. Mai întâi, îl folosim pentru a descrie lăcomia cu care înghiţim copilăreşte, prin credinţă, porţii mari de situaţii imposibile. David a practicat genul acesta de credinţă ieşită din comun când a ieşit în întâmpinarea lui Goliat, precum şi centurionul roman lăudat de Isus (Isus a fost „uimit" de încrederea neclintită a acestui om). În zilele noastre, „misionarii credinţei" vorbesc despre miracolele tulburătoare ce se pot petrece datorită unei credinţe sincere, copilăreşti. Acesta este „sâmburele de credinţă" care poate hrăni un orfelinat întreg sau poate muta munţii, iar Biblia conţine numeroase îndemnuri în acest sens.

Iov însă, împreună cu ceilalţi sfinţi din Evrei 11, indică spre acel gen de credinţă despre care vorbesc în această carte şi care se naşte când ne simţim dezamăgiţi de Dumnezeu. O credinţă ca a unui copil s-ar putea să nu reziste în absenţa miracolelor, când rugăciunile fierbinţi rămân fără răspuns, când o ceaţă deasă ne împiedică să vedem vreun semn de preocupare, cât de mic, din partea lui Dumnezeu. În astfel de vremuri e nevoie de ceva mai mult, şi am să recurg aici la un cuvânt învechit, „credincioşie", pentru credinţa aceea de care te agăţi cu orice preţ.

Am stat de vorbă o dată cu o tânără asistentă medicală a cărei dezamăgire produsă Dumnezeu avea drept cauză tocmai confundarea acestor două feluri de credinţă. Crescută într-un cămin creştin, i se întâmplase rareori să se îndoiască de Dumnezeu, chiar şi în anii de eolegiu. Pe perete, în locuinţa sa, atârna un tablou înfăţişându-L pe Isus cu un copilaş în braţe, o ilustrare a poemului „Urme de paşi". Pictura aceea era o reprezentare a credinţei în forma ei cea mai copilărească: încrede-te, pur şi simplu, în Dumnezeu şi nici nu vei simţi greutatea poverii. Privind în urmă, la vremurile de restrişte, vei vedea urmele unei singure perechi de paşi prin nisip, căci Isus te-a purtat pe braţele Sale când treceai prin greutăţi.

La vârsta de douăzeci şi patru de ani, tânăra aceasta a fost repartizată la secţia bolnavilor de cancer. Mi-a povestit, pe rând, despre toţi pacienţii pe care i-a îngrijit acolo. Unii dintre aceştia se rugau cu o credinţă de copil, implorându-L pe Dumnezeu să-i vindece, să le uşureze suferinţa. Cu toate acestea aveau parte de o moarte crudă, îngrozitoare. În fiecare seară asistenta se întorcea acasă copleşită de imaginea acelei suferinţe fără leac şi privirea îi cădea pe tabloul cu urmele de paşi, radiind parcă în întreaga încăpere optimismul şi farmecul promisiunii sale.

Pentru a vă imagina mai bine situaţia, nu trebuie decât să citiţi doi psalmi alăturaţi. Începeţi cu Psalmul 23: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimie... HI mă paşte... nu mă tern de nici un rău... fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele...". Apoi daţi pagina înapoi la Psalmul 22: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-

ai părăsit... Pentru ce te depărtezi fără să-mi ajuţi... Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi... toate oasele aş putea să mi le număr; ci însă, pândesc şi mă privesc..."

Psalmul 23 reflectă credinţa unui copil; Psalmul 22 este exemplul credincioşiei, o credinţă profundă, tainică. Viaţa cu Dumnezeu le poate include pe amândouă. Putem trecem prin vremuri de extraordinară intimitate, când fiecare rugăciune a noastră primeşte un răspuns limpede, iar Dumnezeu ne pare apropiat şi iubitor. Dar putem să trecem şi prin „vremuri cu ceaţă", când Dumnezeu rămâne tăcut, când nimic nu funcţionează conform tiparelor şi când toate promisiunile Bibliei par complet false. Credincioşie înseamnă a învăţa să credem că, dincolo de ceaţa care ne împresoară, Dumnezeu rămâne suveran şi nu ne-a abandonat, indiferent de aparenţe.

În mod paradoxal, momentele cele mai dificil de înţeles, ca acelea trăite de Iov, ne pot „îmbogăţi" credinţa şi ne apropie mai mult de Dumnezeu.* Credinţa cea mai profundă, pe care am numit-o credincioşie, se naşte din reacţiile noastre la fel de neobişnuite în anumite circumstanţe ca firele de iarbă ce răsar printre pietre. Fiinţa omenească se maturizează când luptă, munceşte şi se zbate; s-ar părea că naturii umane îi priesc mai mult problemele, crizele decât soluţiile. De ce nu avem parte de răspunsuri prompte, venite ca prin farmec la toate rugăciunile noastre? De ce trebuie ca fiecare proaspăt convertit să străbată aceeaşi cale istovitoare a disciplinării spirituale? Pentru că rugăciunea neîntreruptă, postul, studiul şi meditaţia sunt concepute în primul şi în primul rând penlru binele nostru, nu al lui Dumnezeu.

Kierkegaard spunea despre creştini că se aseamănă cu elevii care caută soluţia la problemele de matematică la sfârşitul manualului, mai degrabă decât să încerce să găsească singuri rezolvarea. În ce mă priveşte, recunosc că uneori mă încearcă astfel de porniri şcolăreşti, şi nu cred că numai pe mine. Tuturor ne plac scurtăturile. Dar, de regulă, acestea ne împiedică să ne maturizăm, nu ne ajută. Aplicaţi acest principiu în cazul lui Iov: care a fost rezultatul final al testului la care a fost supus? După cum remarca rabinul Abraham Heschel: „O credinţă ca a lui Iov nu poate fi zdruncinată pentru că ea s-a născut în urma unei zdruncinări."

Într-un eseu asupra rugăciunii, C. S. Lewis spune că Dumnezeu îi tratează pe noii creştini cu acea tandreţe deosebită cu care un părinte îşi tratează bebeluşul nou-născut. 1 El citează spusele unui creştin cu experienţă: „Am văzut multe răspunsuri impresionante la rugăciuni şi nu o dată mi s-au părut de-a dreptul miraculoase. Dar de obicei aceasta se întâmplă la început, înainte de convertire, sau imediat după aceea. Pe măsură însă ce înaintăm în viaţa de credinţă, astfel de răspunsuri devin tot mai rare, în vreme de refuzurile nu doar că devin tot mai frecvente, dar sunt şi tot mai categorice."1

La prima vedere, această afirmaţie pare să fie pe dos. Nu ar fi normal ca, o dată cu trecerea timpului, credinţa să devină tot mai simplă, nu mai complicată? Dar, aşa cum

arată Lewis, Noul Testament ne semnalează două exemple clare de rugăciuni rămase fără răspuns: Isus L-a rugat de trei ori pe Dumnezeu: „...depărtează de la Mine paharul acesta!", iar Pavel l-a implorat pe Dumnezeu să-i ia „...ţepuşul ce i-a fost pus în carne...".

Lewis se întreabă: „Oare Dumnezeu îi uită doar pe aceia care îl slujesc cu cel mai mare devotament? Ei bine, cel mai devotat slujitor al Lui, când s-a apropiat clipa morţii Sale, a spus: «...pentru ce M-ai părăsit?» Când Dumnezeu a luat trup de om, Omul acela, şi mai ales El, nu a primit nici un ajutor din partea lui Dumnezeu, în momentul în care avea cea mai mare nevoie de ajutor. Aici se ascunde o taină pe care, chiar dacă aş avea puterea, nu aş avea curajul să o cercetez. Prin urmare, atâta vreme cât unele dintre rugăciunile noastre, ale oamenilor de rând, ca mine şi ca tine, capătă răspuns, mai presus de speranţele şi aşteptările noastre, ar fi bine să ne ferim să tragem concluzii pripite, în avantajul nostru. Dacă am fi mai puternici, am fi, poate, trataţi cu mai puţină blândeţe. Dacă am fi mai curajoşi, am putea fi desemnaţi să apărăm mai multe puncte strategice pe câmpul marii bătălii, cu mult mai puţin ajutor."

Inevitabila întrebare

Afirmaţiile lui C. S. Lewis sună impresionant. Cu toate acestea, nu pot să reduc tiparul credinţei mature- credinţa întărită prin încercări- la o formulă simplă. Cartea de faţă a început cu povestea lui Richard, a cărui credinţă era solidă şi bine ancorată, până în momentul în care a fost testată. Atunci s-a simţit trădat. De ce să-L supună Dumnezeu, pe el sau pe orice alt om pe care îl iubeşte, unui asemenea test? Richard nu a mai putut să se încreadă într-un astfel de Dumnezeu. Am vorbit cu multe persoane a căror credinţă copilă-rească, exuberantă s-a spulberat când au dat de greu.

O întrebare inevitabilă se desprinde în urma citirii mai atente a Cărţii lui Iov. Dacă, în vederea „testării" dragostei pe care i-o poartă, un soţ şi-ar supune soţia traumelor îndurate de Iov, l-am considera bolnav psihic şi l-am interna într-un ospiciu. Dacă o mamă s-ar ascunde de propriii săi copii, refuzând să-i călăuzească spre mal, când ei plutesc orbecăind prin ceată, am califica-o drept mamă denaturată. Atunci cum să înţelegem gestul, pariul făcut de Dumnezeu?

Nu vă ofer o formulă clară, ci voi face doar două observaţii.1. Nu înţelegem decât în mică măsură ce înseamnă credinţa noastră pentru Dumnezeu.

Din motive de nepătruns pentru noi, calvarul prin care a trecut Iov a fost „justificat" în ochii lui Dumnezeu, pentru că a atins însăşi esenţa întregii experienţe omeneşti. Mai presus de testarea credinţei lui Iov, era în joc însăşi raţiunea care a stat la baza întregii creaţii. Din momentul în care Dumnezeu Şi-a asumat „riscul" creării unei fiinţe umane libere, credinţa-o credinţă sinceră, dezinteresată, liberă -a avut, pentru Dumnezeu, o valoare intrinsecă greu de imaginat. Nu există nici o altă modalitate mai bună de a ne exprima dragostea faţă de Dumnezeu decât prin exerciţiul credincioşiei.

Este greşit să vorbim despre nevoia lui Dumnezeu de a fi iubit de fiinţele create de El,

dar să nu uităm că Dumnezeu însuşi Şi-a exprimat dorinţa de a primi această dragoste, ca un tată care tânjeşte după un răspuns, oricare ar fi acesta, din partea copiilor săi rebeli; ca un îndrăgostit care a fost înşelat, dar, în ciuda oricărei raţiuni, îi acordă încă o şansă iubitei sale infidele. Acestea sunt imaginile pe care Dumnezeu le-a sugerat necontenit pe vremea profeţilor. Dorurile cele mai profunde pe care le resimţim ca părinţi, ca îndrăgostiţi, sunt doar nişte văpăi ale dorinţei fierbinţi pe care o nutreşte Dumnezeu pentru noi. Aceasta este dorinţa care L-a costal întruparea şi Răstignirea.

Metaforele omeneşti sunt, de departe, insuficiente pentru a reflecta această realitate. Aşa cum a spus Isus, la sfârşitul vremurilor (când ceaţa se va ridica pentru totdeauna) o singură întrebare va mai conta: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?" Iar apostolul Pavel, după ce descrie pe scurt planul lui Dumnezeu, de la facerea lumii şi până la venirea Iui Isus, conchide: „El [Dumnezeu) a făcut... ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi." Trimiterea Fiului Său a fost „preţul" plătit de Dumnezeu; credinţa de care a dat dovadă Iov, ca răspuns la gestul lui Dumnezeu- care poate fi a mea sau a ta -reprezintă „răsplata" Lui.

Este greu, într-adevăr, pentru oricare dintre noi, cu capacitatea noastră limitată de înţelegere, să percepem „răsplata" câştigată în urma încercărilor la care a fost supus Iov. C. S. Lewis a prins ideea, într-o oarecare măsură, în comentariul său, potrivit căruia Dumnezeu ne-ar trimite „să apărăm mai multe puncte strategice pe câmpul marii bătălii". Potrivit Bibliei, oamenii servesc ca pedestraşi în războiul dintre forţele nevăzute ale binelui şi răului; iar credinţa este arma cea mai puternică de care dispunem. Poate că atunci când ne trimite în misiuni periculoase, Dumnezeu este încercat de aceleaşi sentimente amestecate de mândrie, dragoste şi nelinişte ca orice părinte care îşi trimite fiul la război.

A lost suferinţa lui Iov „valoroasă" în ochii lui Dumnezeu? Numai Dumnezeu poate să răspundă la această întrebare. în ce mă priveşte, mă văd silit să concluzionez că suveranitatea divină implică cel puţin următorul aspect: doar Dumnezeu poate decide ce are valoare pentru El. „Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut", a spus Isus, mustrându-1 cu blândeţe pe necredinciosul Toma. Iov a trăit cea mai cumplită experienţă pc care o poale trăi un om, a cunoscut durerea provovată dc cea mai adâncă tăcere a lui Dumnezeu şi, totuşi, a continuat să creadă.

2. Dumnezeu însuşi nu S-a eschivat de la rigorile credinţei. Există o asemănare izbitoare între încercările lui Iov şi cele la care a fost supus Isus. Şi Isus a fost ispitit. Şi el a pierdut tot cc avea mai de preţ, inclusiv pe prietenii Săi cei mai apropiaţi şi sănătatea. După cum se spune în Epistola către Evrei, El a adus „...rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte...". În cele din urmă însă, Şi-a pierdut viaţa.

Nu vom înţelege niciodată la adevăratele ei dimensiuni taina care s-a săvârşit pe cruce, însă este o consolare să ştim că Dumnezeu nu are de gând să-l supună pe om, făptura mâinii Lui, nici unei încercări pe care să n-o fi îndurat El însuşi. De-a lungul anilor am stat de vorbă cu numeroşi oameni suferinzi şi n-am cuvinte de ajuns să vă explic cât de important este lucrul acesta pentru ei. Persoane celebre, precum Joni Eareckson Tada, oameni de rând din spitalele de stat, prizonieri care au fost închişi în temniţele îngrozitoare ale lumii a treia, toţi mi-au mărturisit acelaşi lucru: „Datorită lui Isus, Dumnezeu, cel puţin, înţelege ce simt eu."Mă gândesc iarăşi la afirmaţia lui Richard: „Tot ce pot să spun este că Iov a plătit un preţ al dracului de mare doar ca să-L facă pe Dumnezeu să Se simtă bine!" El avea în minte imaginea lui Iov stând în cenuşă şi scărpinându-şi bubele cu un ciob. Dar când Richard a rostit acele cuvinte, eu mă gândeam la Isus atârnând pe cruce, fără a putea să-Şi atingă rănile. Şi m-am văzut silit să-i dau dreptate-a fost un preţ mare, nespus de mare. În sens figurat, Dumnezeu Şi-a legat propriile mâini când a pariat pe Iov; dar, în noaptea Răstignirii, El a îngăduit, în sens propriu, să-I fie legate mâinile. (Isus, referindu-Se la momentul apropiat al morţii Sale, a spus: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Iată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta ?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăveşte Numele Tău!")

Studiind Biblia, m-a uimit schimbarea radicală a atitudinii autorilor ei în problema suferinţei, schimbare care îşi are obârşia în jertfa de pe Cruce. Când autorii Noului Testament vorbesc despre vremurile grele, ei nu trădează nimic din indignarea care i-a caracterizat pe Iov, pe profeţi şi pe mulţi dintre psalmişti. Ei nu oferă nici o explicaţie a suferinţei, dar indică într-una spre cele două evenimente- moartea şi învierea lui Isus- ca şi când acestea ar conţine un răspuns de natură pictografică.

Întreaga credinţă a apostolilor, aşa cum au mărturisit-o ei înşişi, se întemeiază pe cele petrecute în Duminica Paştelor, când Dumnezeu a transformat cea mai teribilă tragedie din istoria omenirii, şi anume omorârea Fiului Său, într- un eveniment pe care astăzi îl celebrăm sub numele de Vinerea Mare. Ucenicii aceia, care priveau la cruce din umbră, au învăţat curând ceea ce nu reuşiseră să înveţe în cei trei ani petrecuţi alături ce învăţătorul lor: atunci când Dumnezeu pare să fie absent, se prea poate să fie cel mai aproape de noi. Când Dumnezeu pare să fie mort, poate oricând să revină la viaţă.

Tiparul celor trei zile- tragedie, întuneric, biruinţă- a devenit pentru scriitorii Noului Testament un model ce poate fi aplicat tuturor încercărilor prin care trecem. Putem privi înapoi, la Isus, dovada dragostei Iui Dumnezeu, chiar daca nu vom primi, poate, niciodată un răspuns la întrebarea „De ce?" Vinerea Mare ne demonstrează că Dumnezeu nu ne-a lăsat şi nu ne lasă pradă suferinţei. Răul şi suferinţa care ne distrug viaţa sunt atât de reale şi de importante în ochii lui Dumnezeu, încât a fost dispus să le poarte şi să le îndure în locul nostru. Şi El este „...obişnuit cu suferinţa..." În ziua aceea, Isus însuşi a cunoscut durerea fără margini a tăcerii lui Dumnezeu- când Se afla pe cruce a citat din Psalmul 22,

nu din Psalmul 23.Iar Duminica Paştelor ne arată că, în final, nu suferinţa este cea care va triumfa. Prin

urmare, „...să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări...", scrie Iacov; şi „în ea [credinţă] voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări...", scrie Petru; şi „.. ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre...", scrie Pavel. Apostolii vorbesc necontenit despre virtuţile ce se pot naşte din această „suferinţă izbăvitoare": maturitate, înţelepciune, credinţă autentică, perseverenţă, tărie de caracter şi multe alte recompense viitoare.

De ce să ne bucurăm? Nu de dragul emoţiei masochiste pe care ne-o produce încercarea în sine, ci din cauză că ceea ce a făcut Dumnezeu în Duminica Paştelor la scară universală poate să facă pentru fiecare dintre noi la nivel personal. Încercările despre care vorbesc Iacov, Petru şi Pavel ar fi provocat, probabil, o teribilă zdruncinare a credinţei pe vremea Vechiului Testament. Însă scriitorii Noului Testament au ajuns la concluzia că, după cum se exprimă Pavel, „...toate lucrurile lucrează împreună spre bine...".

Acest pasaj bine cunoscut este deseori interpretat greşit. Unii îl interpretează în sensul că „celor care Î1 iubesc pe Dumnezeu li se vor întâmpla numai lucruri bune". Pavel a vrut să spună exact contrariul, şi chiar în paragraful următor arată la ce fel de „lucruri" trebuie să ne aşteptăm: necaz, strâmtorare, prigonire, foamete, lipsă de îmbrăcăminte, primejdie, sabie. Pavel a trecut prin toate. Şi lotuşi, el susţine că „...în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori..."; nici cel mai mare necaz nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

Este doar o chestiune de timp, spune Pavel. Trebuie doar să aşteptăm: miracolul săvârşit de Dumnezeu când a transformat Vinerea aceea întunecată, tăcută, într-o Duminică de sărbătoare, se va extinde într-o bună zi la scară cosmică.

După nori de mânie de ascunzi ci Ta faţăochii I ţ i cunosc prin acea mască,şi ei de se abat de la mine,ştiu că dispreţ nu voi avea de la Tine.

JOHN DONNLÎ, A HYMN TO CHRIST[UN IMN ÎNCHINAT LUI HRISTOS]

Orice dificultate indică spre ceva ce depăşeşte conţinutul sărac al concepţiei noastre de viaţă.

GEORGL MACDONALD

l C . S . Lewis, The World's Last Night \Ultima noapte a lumii), 10.

Referinţe biblice: Iov 13; Geneza 22; 2 Cronici 32; Matei 8; Marcu 14; 2 Corinteni 12; Luca 18: Fapte 17; loan 20; Evrei 5; loan 12; Isaia 53; lacov 1; 1 Petru 1; Pilipeni 3; Romani 8.Dar, clacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu-L găsesc; dacă are treabă Ia miazănoapte, nu-L pot vedea; dacă Se ascunde la miazăzi, nu-L pot descoperi.

Iov 23: 8-9

D e c e n u i n t e r v i n e D u m n e z e u

Ştiu care ar fi părerea prietenului meu, Richard, despre ideile prezentate în ultimele

capitole ale acestei cărţi. Ştiu ce crede pentru că am stat de vorbă cu el pe îndelete despre aceste idei. Richard, poate vă mai amintiţi, scrisese o carte despre Iov, aşa că nu a fost nevoie să recitim povestea vieţii acestuia. M-am concentrat în schimb asupra finalului, căutând să aflu, cu voce tare, diverse explicaţii pentru refuzul lui Dumnezeu de a-i răspunde lui Iov. Mi-am continuat gândurile vorbind despre eternitate şi despre incapacitatea Iui Iov de a înţelege perspectiva lui Dumnezeu, cât şi despre valoare inerentă a credinţei în Dumnezeu.

Richard m-a ascultat cu atenţie, şi când mi-am încheiat cugetarea, a dat din cap aprobator. „Foarte bine, Philip. Poate că ai dreptate. Nu am nimic împotriva afirmaţiilor tale. Dar există o mare deosebire între povestea mea şi cea a lui Iov. Pentru toate necazurile sale, Iov a primit în cele din urmă un răspuns din partea lui Dumnezeu. A auzit,

nu-i aşa, o voce reală din mijlocul furtunii. Dar, în ce mă priveşte, Dumnezeu a rămas tăcut. Cred că tocmai din acest motiv Iov a decis să creadă, iar eu am decis să nu cred."

Continuând să discutăm, mi-am dat seama că Richard pur şi simplu nu putea să accepte ideea existenţei a două lumi. Trăind într-o lume vizibilă, palpabilă, cu copaci şi clădiri şi maşini şi oameni, el nu putea să creadă în existenţa altei lumi, nevăzute, paralelă cu prima. „Vreau o dovadă", a spus el. „Cum pot fi sigur că Dumnezeu există, măcar, dacă El nu vine în lumea mea?"

Discuţia noastră mi-a adus aminte de vremurile când eu însumi eram sceptic. Paradoxal, Richard şi-a pierdut credinţa pe când se afla la colegiul creştin, înconjurat de credincioşi cu o profundă cunoaştere a iui Dumnezeu; într-un mediu similar am întâmpinat şi cu cele mai mari dificultăţi pe calea credinţei- la colegiul biblic.

Punctul de vedere al unui sceptic

M-am lovit de acelaşi obstacol ca şi Richard: acţiunile pe care credincioşii din campus le considerau „spirituale" erau, pentru mine, absolut banale. Dacă lumea nevăzută intra, într-adevăr, în contact cu lumea noastră vizibilă, unde se vedeau amprentele celei dintâi, semnele certe ale unei Prezenţe supranaturale?

Să luăm, de exemplu, rugăciunea: credincioşii păreau să distorsioneze anumite evenimente pentru a le face să pară un răspuns la rugăciune. Dacă se întâmpla ca unchiul să trimită cincizeci de dolari ca să-şi ajute nepotul student, toţi erau cuprinşi de entuziasm şi convocau numaidecât o întâlnire de rugăciune, pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu. Ei luau aceste „răspunsuri la rugăciune" drept dovada supremă că Dumnezeu există şi le ascultă cererile. Dar eu găseam de fiecare dată o altă explicaţie. Poate că unchiul cu pricina le trimisese tuturor nepoţilor săi cincizeci de dolari în acea lună, iar rugăciunile fuseseră o simplă coincidenţă. În fond, şi cu aveam un unchi care, din când în când, îmi trimitea cadouri, fără ca eu să mă fi rugat vreodată pentru acest lucru. Şi cum rămânea cu numeroasele cereri ale studenţilor care nu primeau răspuns? Mi se părea că rugăciunea nu însemna altceva decât fie că vorbeşti cu pereţii, fie câte o profeţie autosatisfăcătoare.

Ca experiment, am început să mimez un comportament „spiritual44 printre colegii mei din campus. Mă rugam cu evlavie la întâlnirile de rugăciune, făceam mărturii false despre convertirea mea şi îmi presăram vocabularul cu cuvinte pioase. Experimentul a funcţionat, confirmându-mi îndoielile. Eu, scepticul, am început curând să fiu privit ca un sfânt veritabil, prin simpla aplicare a formulei prestabilite. Cum era posibil ca experienţa creştină să fie autentică, atâta timp cât, în cea mai mare parte, putea fi imitată de un sceptic?

Mi-am ghidat experimentul pe baza informaţiilor pe care le culesesem citind lucrări de psihologie a religiei. Cărţi precum The Variety of Religious Experience [Diversitatea experienţei religioase] de William James, mă convinseseră că religia nu era decât o reacţie psihologică la stresul vieţii cotidiene. În cartea sa, James examina afirmaţia potrivit căreia

creştinul sincer este o fiinţă nouă, ţesută dinlr-un material nou. Dar, conchidea el, „per-soanele convertite, privite ca o categorie în sine, nu diferă cu nimic de ceilalţi oameni; ba, mai mult, unii dintre aceştia din urmă sunt chiar superiori celor convertiţi, prin roadele pe care le produc; şi nici un necunoscător al doctrinelor teologice nu şi-ar da seama, din simpla examinare zilnică a «incidentelor» întâmplate celor două grupuri de persoane din faţa sa, că materialul din care sunt constituite diferă în aceeaşi măsură în care esenţa divină diferă de cea umană."1 Nici eu nu vedeam nici o strălucire neobişnuită, nici un semn distinctiv în persoana credincioşilor din jurul meu.

Din motive pe care am să le explic mai târziu, am renunţat la scepticism. Însă, trebuie să recunosc sincer că şi acum, după douăzeci de ani de credinţă statornică şi presărată cu recompense, sunt vulnerabil la îndoieli de genul celor ce-l frământau pe Richard. Experienţa spirituală nu îngăduie cu uşurinţă introspecţia; aruncaţi o rază de lumină asupra ei şi se evaporă. Dacă cercetez momentele mele de comuniune cu Dumnezeu, pot da, de obicei, o explicaţie logică pentru cele petrecute. Nu există o deosebire izbitoare între lumea naturală şi cea supranaturală, şi nici o prăpastie marcată cu sârmă ghimpată care să le despartă.

Când mă rog, nu încetez să fiu un om „firesc": mi se face somn, mă concentrez greu, şi am parte de aceleaşi frustrări şi greşeli de comunicare ca atunci când discut cu alţi oameni. Când scriu despre subiecte „spirituale", nu mă înalţ brusc la ceruri, purtat de muze; şi atunci trebuie să-mi ascut creioanele, să-mi caut cuvintele, să consult dicţionarul, să mototolesc şi să arunc o sumedenie de coli de hârtie abia mâzgălite. Voia lui Dumnezeu în ceea ce mă priveşte nu a fost niciodată atât de clară şi de directă cum am văzut că s-a întâmplat în viaţa lui Moise sau a lui Ghedeon. Nu am auzit niciodată Vocea tunătoare din mijlocul furtunii. Aş putea, dacă aş vrea, să procedez ca Richard: să explic comportamentul spiritual printr-un amestec de teorii psihologice.

Dacă aşa stau lucrurile, cum se face că, totuşi, cred în existenţa unei lumi nevăzute? În toată această luptă, scrierile lui C. S. Lewis mi-au fost de mare ajutor. Tema celor două lumi străbate, ca un fir roşu, majoritatea lucrărilor sale- în scrierile sale timpurii, în scrisorile adresate prietenilor şi în toate cărţile sale de ficţiune, atingând apogeul, ca teorie bine dezvoltată, în eseul intitulat Transposition [Transpunere].2 Lewis a definit ideea respectivă ca fiind „o continuitate evidentă între realităţile recunoscute drept naturale şi realităţile pretins spirituale; reapariţia în ceea ce se pretinde a fi viaţa noastră supranaturală a aceloraşi elemente străvechi care compun viaţa noastră naturală". Cea mai mare parte din ceea ce urmează în acest capitol nu va face altceva decât să dezvolte ideile sale.

Privind de-o lungul razei de lumină

Lewis îşi începe eseul vorbind despre ciudatul fenomen al glosolaliei, respectiv al vorbirii în limbi. Este ciudat, comentează el, că un eveniment „spiritual" incontestabil, şi anume coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, a avut loc sub forma bizarului

fenomen al vorbirii într-o altă limbă. Pentru cei prezenţi acolo în ziua Cincizecimii, fenomenul avea toate semnalmentele unei beţii colective; pentru numeroşi observatori „ştiinţifici" din zilele noastre, glosolalia seamănă cu isteria sau cu o boală nervoasă. Cum ar putea un fenomen natural ca vibraţia corzilor vocale să fie o manifestare a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu?

Lewis ne prezintă analogia unei raze de lumină ce pătrunde într-o magazie întunecoasă. O dată, când a intrat într-o magazie, el a văzut o rază şi s-a uitat la dâra strălucitoare de lumină în care pluteau firicele de praf. Dar când a privit de-a lungul razei, în direcţia din care venea aceasta, a avut o perspectivă cu totul diferită. Dintr-o dată nu a mai văzut raza, ci, încadrate de ferestruica magaziei, a văzut frunzele verzi ce îmbrăcau crengile copacului din curte, şi, în spatele lor, la o depărtare de 150 de milioane de kilometri, soarele. Este o mare diferenţă între a privi la rază şi a privi de-a lungul razei.

Secolul nostru a atins performanţe nemaipomenite în privinţa tehnicilor menite a ne ajuta să privim la rază, iar termenul de „reducţionism" este cuvântul cel mai uzitat pentru descrierea acestui proces. Astăzi putem „reduce" întregul comportament uman la neurotransmiţători şi enzime, fluturii la molecule de A D N şi asfinţitul la unde microscopice de lumină şi energie. În forma sa extremă, reducţionismul susţine că religia este o proiecţie psihologică, istoria omenirii un şir de victorii ale celor mai puternici, iar gândirea însăşi nu este altceva decât rezultatul acţiunii a miliarde de intrări şi ieşiri din creierul uman.

Lumea modernă, atât de iscusită în a privi la rază din toate unghiurile posibile, este o lume ostilă „credinţei". De-a lungul istoriei, aproape întotdeauna civilizaţiile umane au fost convinse de existenţa unei lumi nevăzute, supranaturale. Cum altfel şi-ar fi putut explica minunăţii cum e un răsărit de soare, o eclipsă, un tunet? Dar astăzi ne putem explica aceste fenomene, şi încă multe altele. Putem să reducem cele mai multe fenomene naturale, ba chiar şi spirituale, la elementele lor constitutive. Aşa cum remarca Lewis în legătură cu glosolalia, chiar şi evenimentele „supranaturale" se exprimă pe acest pământ pe căi „naturale".

Pornind de la teoria transpoziţiei, am tras următoarele concluzii referitoare la viaţa într-o astfel de lume:

I. În primul rând, trebuie să conştientizăm pur şi simplu forţa reducţionis- mului. Aceasta este atât o binecuvântare, cât şi un blestem. Ne binecuvântează cu capacitatea de a studia cutremurele, uraganele, tornadele, şi astfel putem să ne protejăm împotriva lor. Privind la rază, am învăţat să zburăm- până la lună şi înapoi- şi să să ne plimbăm pe glob doar privind la o cutie, în camera de zi, şi să ascultăm muzică simfonică în timp ce ne facem alergarea zilnică pe aleile din parc. Privind la raza comportamentului uman, putem recunoaşte componentele chimice şi astfel, cu ajutorul medicamentelor, să-i salvăm pe cei bolnavi de depresie sau de schizofrenie.

Însă reducţionismul ne-a adus şi un blestem. Privind la rază, mai degrabă decât de-a

lungul ei, riscăm să reducem viaţa doar la părţile ei componente. Nu vom mai contempla niciodată răsăritul soarelui sau al lunii cu acel sentiment de reverenţă şi chiar de adoraţie pe care îl trăiau „primitivii" noştri strămoşi- sau chiar poeţii veacului al şaisprezecelea. Iar dacă reducem întregul comportament doar la hormoni şi susbstanţe chimice, ne vom priva de tot misterul umanităţii noastre, de libertatea voinţei şi de dragoste. Idealurile dragostei romantice, care i-au inspirat pe atâţia artişti şi îndrăgostiţi de-a lungul veacurilor, se reduc dintr-o dată la o simplă chestiune de secreţii hormonale.

Reducţionismul poate să exercite asupra noastră o influenţă nedorită, dacă nu îl limităm la ceea ce este el, de fapt: un mod de a privi lucrurile. Nu este un concept ce trebuie calificat ca adevărat sau fals; este doar un punct de vedere care ne furnizează informaţii despre componentele unui anumit obiect, nu însă şi despre obiectul ca întreg.

Actele spirituale, de pildă, pot fi privite atât de jos, cât şi de la un nivel mai înalt. Cele două puncte de vedere nu se exclud reciproc; doar că fiecare dintre ele vede acelaşi comportament în mod diferit (aşa cum a privi la raza de lumină este altceva decât a privi de-a lungul ei). Privind „de jos", persoana care se roagă apare ca o persoană care vorbeşte cu sine însăşi (la fel se întâmplă cu persoana care practică glosolalia: tot ce face pare o bolboroseală fară sens). A privi „de sus" presupune existenţa unei realităţi de natură spiri-tuală, iar rugăciunea omului serveşte drept punte de legătură între lumea vizibilă şi cea invizibilă.

Pot participa din curiozitate la una din cruciadele lui Billy Graham şi, alegând la întâmplare o persoană din publicul numeros, să fac speculaţii în legătură cu factorii sociologici şi psihologici care ar determina o anumită femeie să fie receptivă la mesajul lui. Căsnicia ei este pe cale de a se destrăma; are nevoie de stabilitate; îşi aduce aminte de puterea spirituală a bunicii ei deosebit de evlavioase; muzica de fundal o poartă pe vremea când era copil şi mergea la biserică. Dar toţi aceşti factori „naturali" nu exclud supranaturalul; din contră, pot reprezenta căile alese de Dumnezeu pentru a chema la Sine persoana respectivă. Continuitatea dintre natural şi supranatural se poate datora faptului că ambele au fost concepute de acelaşi Creator. Cel puţin, aşa arată credinţa privită „de sus". Nici una dintre perspective nu o exclude pe cealaltă; sunt două moduri diferite de a privi acelaşi fapt.

2. în mod ciudat, perspectiva de jos poate părea, uneori, superioară celei de sus. C. S. Lewis îşi aminteşte că, fiind copil, a învăţat să savureze muzica simfonică ascultând sunetele monotone, uniforme, produse de un gramofon rudimentar. Auzea melodia, dar în rest nu prea distingea mare lucru. Mai târziu, mergând la concerte, a fost decepţionat. O mulţime de sunete emise de atâtea instrumente care cântau note diferite! îi era dor de „sunetul autentic" care, pentru urechea sa neinstruită, era sunetul distorsionat al gramofonului, în momentul acela, lui Lewis elementul de substituţie i se părea superior celui real.3

În mod similar, o persoană care a fost obişnuită toată viaţa să privească la televizor, va considera că o drumeţie reală pe munte, cu ţânţari, cu respiraţia greoaie şi cu schimbările neplăcute ale vremii este mult inferioară experienţei similare trăită de altcineva şi difuzată într-o emisiune specială pe postul National Geographic.

De asemenea, perspectiva de jos poate părea superioară şi în chestiunile de ordin moral. Idealul dragostei romantice a fost sursă dc inspiraţie pentru cele mai minunate sonete, opere şi romane. Însă reducţionişti ca Hugh Hefner, afirmă acum sus şi tare că sexul este un act superior când este eliberat de constrângerile dragostei şi ale obligaţiilor dintre parteneri. (Fără îndoială, revista Playboy este mult mai apetisantă sub aspect instinctual decât opera Elizabethei Barret Browning.) Iar adepţii concepţiei seculare, dispreţuiesc religia considerînd-o o cârjă pentru neputincioşi şi ridică în slăvi varianta „mai curajoasă" a omului care supravieţuieşte în această lume fără să apeleze la ajutorul unei Fiinţe Supreme.

3. Realitatea lumii de sus este operantă datorită abilităţilor lumii de jos. Termenul „transpoziţie" aparţine limbajului muzical. Un cântec poate fi transpus dintr-o cheie muzicală în alta. Sau o temă simfonică, scrisă pentru 110 instrumente orchestrale, poate fi transpusă într-o versiune pentru pian. Fireşte, ceva se va pierde pe parcursul acestui proces: zece degete care ating clapele pianului nu au cum să reproducă toate nuanţele sunetelor unei întregi orchestre. Cu toate acestea, cel care execută transpoziţia, deşi limitat la gama de sunete produse de clapele pianului, trebuie să redea cu ajutorul lor esenţa simfoniei.

C. S. Lewis citează un fragment din jurnalul lui Samuel Pepys, referitor la un concert înălţător. Pepys spunea că sunetul instrumentelor de suflat era atât de dulce, încât l-a fermecat „şi, realmente, ca s-o spun într-un cuvânt, mi-a pătruns sufletul într-atât încât mi s-a făcut rău, ca pe vremuri, când m-am îndrăgostit de soţia mea". Încercaţi să analizaţi psihologia oricărei reacţii emoţionale, spune Lewis. Ce reacţii se produc în organismul nostru când vedem ceva deosebit de frumos, când suntem mândri sau când iubim? Pentru Pepys lucrul acesta a fost fermecător, deşi oarecum asemănător unei stări de rău. O lovitură în stomac, un tremur, o contracţie musculară- aceleaşi reacţii somatice pe care le-ar fi putut avea pe fondul unei boli!4

Privite din perspectiva inferioară, reacţiile noastre fizice în faţa bucuriei şi a fricii sunt aproape identice, în ambele cazuri glandele renale secretă hormonul numit adrenalină, iar neuronii sistemului digestiv eliberează aceleaşi substanţe chimice; însă creierul percepe unul din mesaje ca bucurie, iar pe celălalt ca frică. La nivelele sale interioare, organismul uman dispune de un vocabular limitat, la fel ca persoana care face transpoziţia şi care dispune de un număr limitat de clape pentru a exprima sunetele unei orchestre întregi.

Şi aici reducţionismul îşi dă în vileag punctul cel mai slab: dacă privim doar „la rază", reducând emoţiile omeneşti la componentele lor elementare (neuroni şi hormoni), vom concluziona, în mod logic, că bucuria şi frica sunt unul şi acelaşi lucru, când, în realitate,

ele sunt două stări aproape contrare. Organismul uman nu posedă celule nervoase special concepute pentru a reda senzaţia de plăcere- materia nu este atât de generoasă. Toate senzaţiile de plăcere pe care le experimentăm provin de la celule nervoase „împrumutate", aceleaşi care redau şi senzaţiile de durere, tactile, de căldură sau de frig.

Un mod de viaţă

Creierul uman ne oferă un exemplu de transpoziţie aproape perfect. Deşi creierul reprezintă perspectiva „mai înaltă" a organismului, nu există alt organ mai izolat sau mai neajutorat. Este aşezat într-o cutie osoasă, fiind în foarte mare măsură dependent de funcţiuni inferioare lui pentru a primi informaţii despre mediul înconjurător. Prin sine însuşi, creierul nu vede nimic, nu gustă nimic şi nu simte nimic. Toate mesajele trimise spre el sunt recepţionate în aceeaşi formă codificată, experienţele noastre de natură senzorială fiind reduse la o succesiune electrică de puncte şi liniuţe (-.- -..-...-). Creierul se bazează întru totul pe aceste mesaje, gen cod Morse, primite de la extremităţi, pe care mai apoi le prelucrează şi le dă sens. În timp ce scriu aceste cuvinte, ascult magnifica Simfonie a noua a luiBeethoven. Ce poate ti această simfonie decât o succesiune de semnale codificate transpuse în decursul timpului, prin intermediul tehnologiei. Totul a pornit de la o idee muzicală, pe care Beethoven a „auzit-o44 in mintea lui (o abilitate mentală extraordinară, având în vedere că marele compozitor, complet surd la vremea aceea, se slujea doar de memoria sa, neputând să-şi testeze ideea pe instrumente muzicale). Prin urmare, Beethoven a transpus simfonia pe hârtie, recurgând la o serie de simboluri cunoscute sub numele de note muzicale.

După mai bine de un secol, o orchestră a descifrat acele simboluri, le-a interpretat şi le-a reasamblat într-o serie de sunete magnifice, redând, cât s-a putut de fidel, ceea ce a „auzit" Beethoven în mintea sa. Inginerii de sunet au înregistrat sunetele acelei orchestre ca pe o serie de impulsuri magnetice pe o banda magnetică, iar studioul a transpus codul respectiv într-o formă mecanică, îmbrăcând în cele din urmă forma striaţiilor abia vizibile de pe discul meu.

Pick-up-ul meu „citeşte44 acele striaţii şi amplifică sunetele emise prin intermediul difuzoarelor. Vibraţiile moleculare emise de difuzoare ajung Ia urechea mea, declanşând o altă serie de acţiuni mecanice: oscioare minuscule îmi lovesc timpanul, transmiţând vibraţiile, printr-un fluid vâscos, către organul Corti, unde se allă 25000 de celule menite să recepteze sunetul. O dată stimulate, celulele transmit impulsuri electrice. în final, aceste impulsuri, adică puncte şi liniuţe, ajung la creier, iar scoarţa cerebrală le asamblează sub formă de sunete pe care eu le recunosc ca fiind Simfonia a noua a lui Beethoven. Am o senzaţie de plăcere, chiar de bucurie, când mă opresc din lucru şi ascult magnifica lucrare muzicală- din nou, bucuria pe care o resimt se datorează abilităţilor „inferioare44 ale organismului meu.

Transpoziţia este un mod de viaţă. Toate informaţiile ajung la noi printr-un proces de

transmitere a informaţiei către creier sub forma unui cod, urmat de transpunerea acestuia într-o formă inteligibilă nouă. Spre exemplu, tocmai am scris trei paragrafe despre Simfonia a noua de Beethoven. Acestea au fost gânduri iniţiate de mintea mea, pe care le-am transpus în cuvinte şi le-am scris la calculator, iar acesta le-a înregistrai codificat, pe un disc magnetic. Ulterior, calculatorul meu va transpune codul magnetic într-un cod binar, iar un dispozitiv numit modern va transpune codul binar în sunete digitale pe care le va transmite unui editor, prin cablul telefonic. Dacă aş trage cu urechea la modemul care transmite cele trei paragrafe despre simfonia lui Beethoven, nu aş auzi decât un bâzâit monoton chiar dacă acesta va conţine gândurile şi cuvintele mele.

Calculatorul editorului meu, care recepţionează sunetele digitale, le va transpune din nou într-un cod magnetic stocat pe un disc. Editorul va repune codul respectiv în cuvinte vizibile pe ecran, le va edita, după care le va transpune pe hârtie, sub forma unor caractere standard- cele pe care le aveţi în acest moment în faţa ochilor. Pentru ochii exersaţi ai cititorului, aceste pete de cerneală aşternute pe hârtie reprezintă litere şi cuvinte ce vor fi transmise celulelor vizuale şi mai apoi vor fi transpuse în impulsuri electrice, pe care creierul le asamblează astfel încât să le dea un sens.

Orice comunicare, orice cunoştinţă, orice experienţă senzorială- într-un cuvânt, toată viaţa de pe această planetă- se bazează pe procesul transpoziţiei: înţelesurile călătoresc „în jos" sub formă de coduri, care mai târziu sunt reasamblate. Noi ne încrederii instinctiv în acest proces, cu convingerea că respectivele coduri transmit cu fidelitate sensul originar. Am încredere că cuvintele alese de mine, şi chiar transmisiunea efectuată de modemul meu care bâzâie vor conţine sensul iniţial al ideilor mele despre Simfonia a noua de Beethoven. Privesc o fotografie, o imagine a Munţilor Stâncoşi transpusă pc o bucată de hârtie lucioasă, şi revăd cu ochii minţii drumeţia pe care am făcut-o mai demult prin locurile acelea. Desfac mostra de parfum dintre paginile unei reviste şi imediat îmi apare în minte imaginea soţiei mele, care foloseşte acel parfum. Nivelele inferioare sunt purtătoarele mesajului transmis de undeva de sus.

Transpoziţia Duhului

De ce ne-ar surprinde atunci să descoperim că acelaşi principiu universal operează şi în lumea spirituală?

Gândiţi-vă la întrebările lui Richard, de la începutul cărţii, şi reluate la începutul acestui capitol. De ce nu intervine Dumnezeu pentru a-Şi dezvălui prezenţa în mod evident? De ce nu vorbeşte tare ca să-L putem auzi cu toţii? Ne dorim din toată inima un miracol, o manifestare a supranaturalului în forma sa pură, autentică.

Am folosit în mod deliberat cuvântul „autentic", pentru că acesta sugerează un sentiment esenţial pentru chestiunea la care mă refer. Noi, oamenii moderni, ne străduim din răsputeri să separăm naturalul de supranatural. Lumea naturală pe care o putem atinge, vedea, mirosi şi auzi pare evidentă prin ea însăşi; lumea supranaturală însă, e o altă

poveste. Nu există nici o certitudine în privinţa acestei lumi, nici un semn exterior al ei, iar asta ne deranjează. Noi vrem dovezi. Vrem ca supranaturalul să intervină în lumea naturală în mod vizibil, să lase urme inconfundabile, cu zgomote asurzitoare.

Dumnezeul revelat în Biblie nu pare să ne împărtăşească această dorinţă.În timp ce noi, oamenii, separăm naturalul de supranatural şi lumea văzută de cea nevăzută, Dumnezeu caută să le unească. S-ar putea spune că scopul Lui este să salveze lumea „de jos", să restaureze lumea naturală a creaţiei căzute la starea sa originară, în care duhul şi materia coexistau în deplină armonie.

În momentul în care devenim creştini şi, prin urmare, intrăm în legătură cu lumea nevăzută, nu vom fi înălţaţi la cer pe căi misterioase; nu vom îmbrăca automat trupuri spaţiale, menite să ne smulgă din lumea naturală (încă de la apariţia gnosticismului şi a maniheismului, biserica a calificat cu consecvenţă ca erezii aceste noţiuni). Trupurile noastre fizice se vor reconecta mai degrabă la realitatea spirituală şi vom începe să percepem codul prin intermediul căruia lumea nevăzută se transpune în lumea naturală. S-ar putea spune că sarcina noastră este exact contrariul reducţionismului. Noi căutăm căi prin care să redăm frumuseţea lumii naturale, să o „sacralizăm": să vedem în natură un permanent prilej de laudă, să vedem în pâine şi vin un sacrament al harului, şi în dragostea omenească o umbră a Dragostei divine.

Fără îndoială însă, dispunem de un vocabular limitat pentru lumea din sfere mai înalte. Vorbim cu Dumnezeu aşa cum am vorbi cu o altă persoană; poate fi ceva mai comun, mai „natural" decât atât? A te ruga, a vesti Evanghelia, a medita, a posti, a oferi un pahar cu apă, a vizita deţinuţii, a practica sacramentele- toate aceste acţiuni zilnice, ni se spune, sunt purtătoarele unei semnificaţii „mai înalte". Ele exprimă ceva din lumea nevăzută.

Privite din perspectiva de jos, reducţionislă, toate actele spirituale au o „explicaţie" naturală. Rugăciunea e o bolboroseală în vânt; pocăinţa unui păcătos, o emoţie falsă; Ziua Cincizecimii o beţie colectivă. Un sceptic ar spune că facultăţile naturale reprezintă o povară dacă doar de atât dispunem pentru a exprima lumea sublimă de dincolo.

Dar credinţa, adică a privi de a lungul razei, vede în aceste acţiuni naturale manifestări sfinte ale supranaturalului. Din această perspectivă, lumea naturală nu este deloc sărăcită, ci sfinţită prin miracol. Iar miracolul revendicat al unei lumi naturale a atins punctul culminant în Marele Miracol, când Prezenţa Iui Dumnezeu a venit să locuiască într-un trup „natural" cxact ca al nostru: Cuvântul S-a transpus în trup.

Într-un singur trup, Hristos a adus laolaltă cele două lumi, reunind definitiv spiritul şi materia, unificând creaţia, aşa cum aceasta nu a mai fost decât pe vremea când primii oameni locuiau în Eden. Teologul Jufgen Mollmann a exprimat lucrul acesta prin cuvinte asupra cărora merită sâ reflectăm: „întruparea reprezintă finalul lucrării lui Dumnezeu."5

iar apostolul Pavel a spus-o astfel: „El esle Capul trupului, al Bisericii... Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace toate cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui."

Când Cuvântul-făcut-trup S-a înălţat la cer, a înlocuit prezenţa Sa în trup de carne cu trupul lui Hristos, Biserica. Bunătatea noastră devine, literalmente, bunătatea lui Dumnezeu, („...ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.") Suferinţa noastră devine, în cuvintele lui Pavel, „...părtăşia suferinţelor Lui...". Acţiunile noastre devin acţiunile Sale („Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine..."). Ce ni se întâmpla nouă, I se întâmplă Lui („Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?"). Cele două lumi, cea văzută şi cea nevăzută, se întâlnesc în persoana lui Hristos; iar noi suntem literal „în Hristos", după cum subliniază Pavel în mod repetat, întruparea este finalul lucrării lui Dumnezeu, scopul întregii creaţii.

Noi, de-aici, de jos, avem tendinţa de a ne imagina miracolul ca pe o invazie, o intervenţie spectaculoasă în lumea naturală, şi tânjim după astfel de semne. Dar de sus, din perspectiva lui Dumnezeu, adevăratul miracol este transpoziţia: trupurile omeneşti devin vase umplute de Duhul Sfânt, faptele caritabile ale oamenilor şi bunătatea lor devin nici mai mult nici mai puţin decât întruparea lui Dumnezeu pe pământ.

Pentru a completa analogia, nu trebuie decât să arunc o privire la cuvintele lui Pavel, căci imaginea la care recurge el pentru a descrie rolul lui Hristos în lumea zilelor noastre coincide cu imaginea pe care am folosit-o şi eu ca să ilustrez fenomenul transpoziţiei. Isus Hristos, spune Pavel, este acum Capul trupului. Ştim cum funcţionează creierul omenesc: transformând comenzile transmise nivelelor inferioare în coduri pe care mâinile, ochii sau gura pot să le înţeleagă. Un trup sănătos este cel care urmează instrucţiunile primite de la creier. În mod similar, Hristos cel înviat îşi aduce voia la îndeplinire prin noi, mădularele trupului Său.

Tace Dumnezeu? Am să răspund la această întrebare printr-o altă întrebare: Tace Biserica? Noi suntem gura Lui, corzile Lui vocale pe această planetă. Un plan al unei transpoziţii atât de sublime face de înţeles de ce mesajul transmis de Dumnezeu va fi uneori confuz sau incoerent; face de înţeles de ce, uneori, Dumnezeu va părea că tace. Însă întruparea a fost scopul Său, iar în această lumină. Ziua Cincizecimii devine o metaforă desăvârşită: glasul lui Dumnezeu pe pământ, făcându-se auzit prin gura oamenilor într-un mod pe care nici chiar ei înşişi nu l-au putut pricepe.

Speranţa

Am o prietenă, o femeie inteligentă, talentată, cu un simţ al umorului nemaipomenit care locuieşte în Seattle, pe nume Carolyn Martin. Carolyn suferă însă de paralizie cerebrală, iar tragedia caracteristică acestei boli, manifestările ei exterioare- o salivaţic abundentă, mişcarea necontrolată a braţelor, vorbirea dezarticulată, tremurul involuntar al capului- le dau celor ce intră în contact cu ea impresia că este retardată. În realitate, mintea este singura parte din ea care funcţionează perfect; ceea ce-i lipseşte este capacitatea de control asupra muşchilor.

Carolyn a trăit vreme de cincisprezece ani într-un azil de retardaţi mental, din simplul motiv că statul n-a avut unde altundeva s-o interneze. Prietenii ci cei mai apropiaţi erau

oameni ca Larry, care îşi sfâşia hainele de pe el şi mânca plantele din ghivece, şi Ariene, care ştia doar trei propoziţii şi spunea oricui „Mamă". Carolyn s-a hotărât să scape din azil şi să-şi găsească un loc al ei în lumea de afară.

În cele din urmă a reuşit să plece de la azil şi să-şi facă un cămin al ei. Aici, chiar şi treburile cele mai simple reprezentau pentru ea o provocare covârşitoare. I-au trebuit trei luni de zile ca să înveţe să fiarbă ceaiul şi să-l toarne în ceşti fară să se opărească. Dar Carolyn a căpătat această îndemânare plus multe altele. S-a înscris la liceu, a absolvit, după care s-a înscris şi la un colegiu de doi ani.

Toţi cei din campus o cunoşteau pe Carolyn ca „doamna invalidă". O vedeau şezând în scaunul cu rotile, contorsionată, tastându-şi atentă notiţele cu ajutorul unui dispozitiv numit Canon Communicator. Puţini erau cei care se simţeau în largul lor când stăteau de vorbă cu ea; le era greu să priceapă sunetele incoerente pe care le emitea. Dar Carolyn nu s-a dat bătută, chiar dacă a avut nevoie de şapte ani ca să obţină diploma de absolvire la Associate of Arts (o şcoala de arte de provincie- n.tr.), care în mod normal se căpăta după doi ani de studiu. Apoi, s-a înscris la un colegiu luteran ca să studieze Biblia. După doi ani petrecuţi aici, a fost rugată să le ţină colegilor săi o cuvântare în capelă.

Carolyn a muncit multe ore la prelegerea sa. Când aceasta a căpătat forma finală- viteza ei de lucru era de aproximativ patruzeci şi cinci de minute la o pagină- l-a rugat pe Josee, prietenul ei, să o citească în locul ei. Josee avea o voce clară, răsunătoare.

În ziua cu pricina, Carolyn şedea încovoiată în scaunul ei, în partea stângă a podiumului. Din când în când, braţele îi zvâcneau involuntar, capul îi atârna într-o parte aproape atingându-i umărul şi un firicel de salivă i se prelingea pe bluză. Alături de ea, Josee citea bucata de proză scrisă de Caroiyn într-un stil plin de maturitate şi eleganţă, pe marginea pasajului biblic care spune: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi."

Pentru prima dată, unii studenţi au văzut în Carolyn o fiinţă omenească completă, ca şi ei. Până atunci, mintea ei, o minte foarte bună, fusese în permanenţă inhibată de trupul ei „neascultător", iar dificultăţile de vorbire îi ascunseseră inteligenţa. Dar ascultându-i prelegerea citită cu voce tare, în timp ce o priveau cum stătea pe scenă, studenţii au reuşit să vadă dincolo de trupul acela aşezat în scaunul cu rotile şi să şi-o închipuie ca pe o persoană normală.

Carolyn mi-a povestit despre ziua aceea în stilul ei incoerent, aşa că am priceput doar jumătate din spusele ei. Însă scena pe care mi-a descris-o a devenit pentru mine un exemplu de transpoziţie: o minte perfectă încătuşată într-un trup spastic, incontrolabil, cu corzi vocale ce dau greş la fiecare a doua silabă rostită. Imaginea nou-testamentară lui Hristos ca şi cap al trupului a căpătat un nou înţeles, o dată ce am înţeles sentimentul de umilinţă pe care L-a îndurat Hristos, dar şi fericirea pe care ne-o dăruieşte nouă, ca mădulare ale trupului Său.

Noi, Biserica, suntem un exemplu de transpoziţie dus la extrem. Din păcate, noi nu

suntem în stare să oferim o mărturie neîndoielnică a dragostei şi slavei lui Dumnezeu. Uneori, asemenea trupului lui Carolyn, mai degrabă blocăm mesajul, decât îl răspândim în jurul nostru. Însă Biserica este raţiunea întregii experienţe umane, şi mai mult decât atât, însăşi raţiunea creării fiinţelor umane: pentru ca şi alte fiinţe să poarte chipul lui Dumnezeu. El a considerat că motivul acesta merită din plin riscul şi umilinţa.

Cel ce S-a pogorât, este Acelaşi cu cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii să fie apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelici; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vedera lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos....ca să nu mai fim copii... Ci... să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine

închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei si se zideşte în dragoste.

•William James, The Variety of Religious Experience \Diversitatea experienţei religi-oase], 233.2C. S. Lewis, The Weight of Gloiy [Povara slavei), 18, 19. 3C. S. T^wis, Cod in the Dock [Dumnezeu în boxa acuzaţilor], 212. 4C. S. Lewis, Christian Reflection [Reflecţii creştine], 37. -^Jurgen Moltmann, God in Creaţi on [Dumnezeu în creaţie1, 244.

Referinţe biblice: Coloseni I: Matei 25; Filipeni 3; Matei 10; Fapte 9; 2 Corintcni 4; Efcseni 4.a

Pentru ce }ţi ascunzi Faţa şi mă ici drept vrăjmaş? Vrei să loveşti o frunză suflata de vânt? Vrei să urmăreşti un pai uscat?

Iov 13:24-25C a p i t o l u l 2 8

S e a s c u n d e D u m n e z e u ?

Pentru a înţelege cât mai bine impactul emoţional al suferinţelor lui Iov, am studiat cu

atenţie cuvântările acestuia din cuprinsul cărţii care-i poartă numele. Mă aşteptam să-l văd protestând din cauza stării sale jalnice şi deplângând pierderea copiilor şi a averii sale; dar, spre surprinderea mea, Iov are destul de puţine de spus despre aceste lucruri. în schimb, el se concentrează asupra unui singur subiect, şi anume absenţa lui Dumnezeu. Ce îl doare cel mai tare pe iov este faptul că strigătele Iui de disperare rămân fără răspuns. Am auzit mulţi oameni descriind acelaşi sentiment, dar poate cel mai bine o face C. S. Lewis, care a scris următoarele cuvinte pe când suferea cumplit din cauza morţii soţiei sale, bolnavă de cancer:

Unde este Dumnezeu acum? Aceasta este una dintre chestiunile cele mai tulburătoare. Când eşti fericit, atât de fericit încât nici nu simţi că ai avea nevoie de El... eşti primit de El- cel puţin aşa simţi- cu braţele deschise. Dar du-te la El atunci când ai nevoie disperată de El, când orice alt ajutor este zadarnic. Ce vei găsi atunci? O uşă ce ţi se trânteşte în nas şi sunetul cheii ce se răsuceşte în broască, nu o dată, ci de două ori. Apoi, linişte deplină. Poţi pleca. Cu cât aştepţi mai mult, cu atât mai grea devine tăcerea.1

Mai presus de orice, Iov cere să i se dea şansa de a-şi pleda cauza înaintea lui Dumnezeu. Respinge tirada de cuvinte pioase a prietenilor săi, asemenea câinelui care se scutură ca să scape de purici. El are nevoie de ceva autentic, de o întâlnire personală cu Dumnezeul cel Atotputernic. În pofida celor petrecute, Iov nu poate să creadă că Dumnezeu este crud şi nedrept. Poate că dacă L-ar întâlni şi ar sta de vorbă cu El, ar alia şi versiunea Lui. Dar Dumnezeu este de negăsit. Iov nu aude decât tânguielile prietenilor săi, urmate de un zgomot sec, înspăimântător. Zgomotul uşii ce i se trânteşte în nas.

O realitate a credinţei

Oh, Doamne scump,Vreau din roata inima să Te vădVreau din toată inima să fiu lângă line...

Un cântec de GI-ORGE HARRISON

Ştiu că Dumnezeu este viu: am vorbii cu El chiar azi-dimineaţă!Cuvinte tipărite pe un aulocolant

Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat pentru viata ta.Broşură de evanghelizare

El umblă alături de mine şi îmi vorbeşte, şi îmi spune că sunt al Lui.Un imn creştin

Dorul de Dumnezeu poate să încolţească în inima oricărei fiinţe omeneşti. Dar nu cutezăm să pretindem ca Dumnezeu să-Şi respecte promisiunea de a sta aproape de noi decât, atunci când El pare absent. C. S. Lewis a experimentat lucrul acesta, Iov l-a experimentat, la fel şi Richard: la un moment dat aproape fiecare om se confruntă cu faptul că Dumnezeu pare să Se ascundă.

Norul necunoaşterii ne poate învălui fără nici un avertisment prealabil, uneori tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie să simţim prezenţa Iui Dumnezeu. Reverendul Allan Bocsak, un slujitor creştin sud-african al lui Dumnezeu, a fost aruncat în închisoare pentru că a vorbit împotriva guvernului. A petrecut trei săptămâni în carceră, şi în aproape tot acest timp a stat îngenuncheat, rugându-L pe Dumnezeu să-l elibereze. „Nu am să vă ascund", a mărturisit el, ulterior, membrilor bisericii din care făcea parte, „că acelea au fost cele mai grele momente din viaţa mea. Stând acolo îngenuncheat, nu mai aveam cuvinte ca să mă rog şi nici lacrimi ca să plâng."2 Experienţa prin care a trecut era ceva obişnuit în rândul negrilor din Africa de Sud: aceştia se rugau, plângeau, aşteptau şi, cu toate acestea, nu primeau nici un răspuns din partea lui Dumnezeu.

Unii m-ar contrazice spunând că Dumnezeu nu Se ascunde. Pe un abţibild de factură religioasă scrie: „Dacă simţi că eşti departe de Dumnezeu, cine crezi că s-a îndepărtat?" Însă vina sugerată de sloganul cu pricina poate fi falsă: cartea Iov ne vorbeşte despre un moment în care, aparent, Dumnezeu a fost Cel care S-a îndepărtat. Cu toate că Iov nu greşise cu nimic şi a strigat disperat după ajutor, Dumnezeu a decis totuşi să rămână ascuns. (Dacă vă veţi îndoi vreodată de faptul că decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns este o experienţă normală pe drumul credinţei, nu trebuie decât să intraţi într-o bibliotecă creştină şi să răsfoiţi cărţile scrise de autori mistici creştini, bărbaţi şi femei care şi-au petrecut viaţa în comuniune cu Dumnezeu. Încercaţi să găsiţi măcar unul care să nu fi trecut prin momente de drastică testare, prin acea „noapte neagră a sufletului.")

Iov le oferă o lecţie importantă celor care suferă, ca şi celor care le stau alături. Îndoielile şi nemulţumirea lui Meg Woodson, ale lui Allan Boesak, ca şi cele ale lui Iov, sunt nişte reacţii autentice, nu simptomele unei credinţe slabe- de fapt, sunt atât de autentice, încât Dumnezeu S-a asigurat că toate vor fi incluse în Biblie. Nu ne-am aşteapta să găsim în Biblie argumentele adversarilor lui Dumnezeu- cum ar f:, bunăoară, Scrisori de pe Pământ [Letters from the Earth] ale lui Mark Twain, ori cartea lui Bertrand Russel intitulată De ce nu sunt creştin | Why I Am Not a Christian]- dar iată că acestea există, aproape în totalitate, dacă nu în Iov, atunci în Psalmi sau în cărţile profeţilor. Biblia pare să anticipeze dezamăgirile noastre, ca şi cum Dumnezeu ne-ar oferi în avans armele pe

care să le folosim împotriva Lui, ca şi cum El însuşi ar înţelege preţul ce se cere plătit pentru păstrarea credinţei.

Datorită lui Isus, Dumnezeu într-adevăr înţelege. În Grădina Ghetsimani şi la Calvar, într-un mod greu de exprimat în cuvinte, Dumnezeu însuşi a fost nevoit să Se confrunte cu decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns. „Dumnezeu luptându-Se cu Dumnezeu", iată cum a rezumat Martin Lutter lupta de proporţii cosmice care s-a dat pe o cruce de lemn. În noaptea aceea întunecată, Dumnezeu a aflat din proprie experienţă ce înseamnă să fii părăsit de Dumnezeu.

Prietenii lui Iov susţineau cu încăpăţânare că Dumnezeu nu Se ascunde. Ei evocau tot felul de semne- visuri, viziuni, binecuvântări din trecut, splendorile naturii- pentru a-i aminti lui Iov faptul că Dumnezeu îşi dovedise de multe ori prezenţa în trecut. „Nu uita în vremuri întunecate, ce ai învăţat în vremuri luminoase", îl mustrau ei. Iar noi, cei care trăim azi, după Iov, avem parte de şi mai multă lumină, datorită consemnărilor ce atestă împlinirea profeţiilor şi datorită vieţii lui Isus. Dar, uneori, atât ceea ce înţelegem cât si „dovezile" care ne înconjoară devin inutile. Simpla amintire, oricât de plăcută ar fi, nu ne va uşura suferinţa sau sentimentul de singurătate. Poate că. pentru o vreme, toate versetele din Scriptură şi toate sloganurile menite a ne însufleţi vor fi şi ele zadarnice.

Trei reacţii

În ce mă priveşte, îmi cunosc prea bine reacţia instinctivă la decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns: mă răzbun ignorându-L. Încerc să-L scot pe Dumnezeu din viaţa mea asemenea unui copil care crede că se poate ascunde de oamenii mari acoperindu-şi ochii cu mânuţele dolofane. Dacă El nu are de gând să mi Se arate, de ce să-L mai caut?

Cartea Iov ne oferă alte două răspunsuri la dezamăgirea pe care ne-o pricinuieşte Dumnezeu când se ascunde. Primul reiese din afirmaţiile prietenilor lui Iov, scandalizaţi de atacurile lui la adresa crezurilor lor fundamentale. Dezamăgirea profundă resimţită de Iov faţă de Dumnezeu nu corespundea teologiei lor. Le era cât se poate de limpede faptul că trebuiau să aleagă între un om care se pretindea drept şi Dumnezeu, pe care ei îl ştiau drept. Însăşi ideea lui Iov de a solicita o întrevedere personală cu Dumnezeu era o absurdi-tate! Reprimă-ţi sentimentele, l-au sfătuit ei. Noi ştim cu siguranţă că Dumnezeu nu este nedrept. Aşa că încetează să mai gândeşti în felul acesta! Să-ţi fie ruşine pentru lucrurile îngrozitoare pe care le spui!

Al doilea răspuns, cel al lui Iov, este o bâiguială dezordonată, o contrapunere discordantă relativ la argumentele nemiloase ale prietenilor săi. „Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele?", îl întreabă el pe Dumnezeu. „O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!" Iov îşi dă frâu liber protestelor, deşi ştie ca acestea sunt zadarnice, asemenea unei păsări ce se loveşte fără încetare de geamul ferestrei camerei în care e închisă. Are foarte puţine argumente solide, ba, mai mult, şi el recunoaşte că logica prietenilor lui pare fără cusur. Şovăie, se contrazice, bate în retragere şi, din când în când, se prăbuşeşte

cuprins de disperare. Omul acesta, renumit pentru neprihănirea lui, ridică glasul împotriva lui Dumnezeu: „Să mă lase dar, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii..."

Pe care dintre cele două răspunsuri îl susţine cartea Iov? Ambele atitudini au nevoie de unele corectări, dar, după ce toate acuzele deşarte sunt respinse, Dumnezeu le porunceşte pioşilor prieteni ai Iui Iov să se ducă la acesta, cu pocăinţă, şi să-i ceară să se roage pentru ei.

Un mesaj care ar putea scandaliza, ce se desprinde din cartea Iov, este acela că acela Îi putem spune lui Dumnezeu orice. Aruncă-ţi asupra Lui toată suferinţa, mânia, îndoielile, amărăciunea, decepţiile, dezamăgirea- El le poate purta pe toate. De multe ori, titanii spirituali ai Bibliei ne sunt înfăţişaţi certându-se cu Dumnezeu. Ei au preferat să meargă mai departe şchiopătând, cum a făcut Iov, decât să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor. În acest sens, Biblia anticipează conceptele psihologiei moderne: nu ai cum să-ţi negi complet sentimentele sau să le faci să dispară, aşa că e mai bine le exprimi. Dumnezeu poate să facă faţă oricărei reacţii omeneşti, în afară de una singură. Nu poate accepta răspunsul la care am tendinţa de a recurge şi eu, instinctiv: acela de a-L ignora sau de a mă purta ca şi când El nu ar exista. Lui Iov nu i-a trecut prin minte niciodată să adopte această atitudine.

Imaginea completă

Libertatea de exprimare a sentimentelor nu este singura învăţătură care se desprinde din Cartea Iov. Privind „din culise" cele ce se petrec, observăm că, ţinându-se ascuns, Dumnezeu poate conduce omul pe o direcţie greşită. Am putea fi tentaţi să vedem în Dumnezeu un inamic şi să interpretăm decizia Lui de a rămâne ascuns ca pe o dovadă de dezinteres faţa de noi.

Iov trage următoarea concluzie: „Dumnezeu mă sfâşie şi mă urmăreşte în mânia Lui..." Noi, spectatorii, ştim că Iov greşeşte. în primul rând, prologul face o distincţie subtilă, dar importantă, şi anume, că nu Dumnezeu a cauzat problemele lui Iov. El le-a îngăduit, e adevărat, însă relatarea scenei pariului ni-l prezintă pe Satan, nu pe Dumnezeu, ca instigator în provocarea suferinţelor lui Iov. Dumnezeu nu a fost duşmanul lui Iov în nici unul din evenimentele din viaţa lui. Departe de a fi părăsit de Dumnezeu, Iov se află sub observaţia Sa directă, aproape microscopică. Din momentul în care Iov solicită o instanţa de judecată înaintea căreia să-şi pledeze cauza, el intră într-un proces cu semnificaţie la nivel cosmic -nu în calitate de procuror care arată acuzator spre Dumnezeu, ci ca martor principal într-un proces intentat credinţei.

În nici un caz nu putem trage concluzia că încercările prin care trecem noi sunt, ca în cazul lui Iov, regizate de Dumnezeu pentru a soluţiona nişte chestiuni decisive în univers. Putem însă afirma cu certitudine că perspectiva noastră limitată va distorsiona realitatea. Suferinţa ne obturează perspectiva. Fiind cel mai puternic sentiment personal, suferinţa ne

sileşte să ne gândim doar la noi înşine, şi la nimic altceva.Cartea Iov ne învaţă că, în realitate, lucrurile sunt mult mai complexe decât ne putem

noi imagina. Iov a simţit apăsarea absenţei lui Dumnezeu; dar o privire aruncată în spatele cortinei ne dezvăluie faptul că, într-un anume sens, Dumnezeu a fost mai prezent ca oricând, în lumea materială, omul esle capabil să perceapă abia 30 la sută din spectrul luminos. (Albinele şi porumbeii călători, de pildă, pot să detecteze undele de lumină ultravioletă, care pentru noi sunt invizibile.) În sfera supranaturalului, viziunea noastră este şi mai limitată, şi nu putem să captăm decât câte un clişeu ocazional, din lumea nevăzută.

Un incident din viaţa altui personaj biblic faimos exprimă aceeaşi idee, însă într-un mod cu totul diferit. Profetul Daniel a avut parte de o experienţă mai blândă -în comparaţie cu Iov- când s-a confruntat cu invizibilitatea lui Dumnezeu. Pe Daniel îl frământa problema rugăciunilor zilnice rămase fără răspuns: de ce ignora Dumnezeu cererile sale repetate? Timp de douăzeci şi una de zile, Daniel s-a dedicat rugăciunii. A jelit. A refuzat mâncărurile alese. S-ajurat să renunţe la carne şi la vin, şi nu şi-a uns trupul, în tot acest răstimp a strigat la Dumnezeu, dar nu a primit nici un răspuns.

Apoi, într-o zi, Daniel a primit mult mai mult decât ceruse vreodată. O fiinţă supranaturală, cu ochii ca nişte flăcări de foc şi o faţă ca fulgerul, a apărut brusc lângă el, pe malul fluviului. Cei ce-1 însoţeau pe Daniel au fugit cuprinşi de spaimă. Cât despre Daniel, iată care sunt chiar cuvintele lui: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă." Când a încercat să-i vorbească acelei făpturi orbitoare, a rămas fără grai.

Ciudatul vizitator a trecut direct la explicarea motivului îndelungatei amânări. Fusese trimis încă de la început să răspundă primei rugăciuni a lui Daniel, dar se lovise de împotrivirea „căpeteniei împărăţiei Persiei". în cele din urmă, după trei săptămâni de înfruntări, au sosit întăririle şi Mihail, una dintre căpeteniile de seamă ale îngerilor, l-a ajutat să biruie rezistenţa împăraţilor Persiei.

Nu voi încerca să interpretez această scenă uimitoare a forţelor universului aflate în război, mă rezum la a scoate în evidenţă o asemănare cu Iov. Asemenea Iui Iov, Daniel a jucat un rol decisiv în confruntarea dintre forţele cosmice ale binelui şi răului, cu toate că, în mare parte, acţiunea s-a desfăşurat dincolo de capacitatea lui de a vedea. Poate i s-a părut că rugăciunea sa este zadarnică, iar Dumnezeu indiferent; dar o privire aruncată „în spatele cortinei" ne dezvăluie tocmai contrariul. Perspectiva limitată a lui Daniel, exact ca şi în cazul lui Iov, distorsiona realitatea.

Ce să credem, aşadar, în legătură cu fiinţa angelică din cartea Daniel, care a avut nevoie de întăriri, ca să nu mai vorbim despre pariul cosmic despre care se relatează în Iov? Ne putem gândi la un singur lucru, imaginea completă, având drept fundal universul, în toată imensitatea sa, include nenumărate acţiuni pe care noi nu le vedem. Atunci când

ne agăţăm cu încăpăţânare de Dumnezeu, în momentele dificile, sau pur şi simplu când ne rugăm, s-ar putea să fie implicate chestiuni mult, mult mai complexe decât ne-am putea noi închipui. E nevoie de credinţă pentru a crede acest lucru, pentru a crede că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, oricât de departe ne-ar părea El în momentele dificile prin care trecem în viaţă.

Iov a ajuns la acel nivel de credinţă abia la sfârşit, când a auzit Vocea din mijlocul furtunii. Dumnezeu a creat tot ceea ce se cheamă natură-sistemul solar, constelaţiile, furtunile, animalele sălbatice- lucruri pe care Iov nu putea să le explice. Dacă nu poţi înţelege lumea vizibilă în care trăieşti, cum îndrăzneşti să pretinzi că înţelegi o lume pe care nici măcar n-o poţi vedea?! Conştientizând, în sfârşit, realitatea imaginii complete, Iov se pocăieşte în ţărână şi în cenuşă.

Dumnezeu este asemenea unei persoane care îşi drege glasul în timp ce stei ascunsă, trădându-şi prezenţa în felul acesta.

MOISTUK ECKIIARDT

1C. S. Lewis, A Grief Observed {Anatomia unei dureri], 9.2 Al Ian Boesak, „If You Believe'% Reformed Journal [„Dacă crezi" | (Noiembrie 1985), 11. Referinţe biblice: Iov 10, 16; Daniel'10.Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu,şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar clacă mi se va nimici pielea,

şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia.

Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.

Iov 19: 25-27C a p i t o l u l 2 9

D e c e a m u r i t I o v f e r i c i t

După

D o u ă p a r i u r i , d o u ă p a r a b o l e

Aşadar, există oare vreun paradis terestru unde, în foşnetul frunzelor de măslinT oamenii pot fi. alături de cei dragi, pot avea tot ce poftesc şi se pot desfăta în răcoarea înserării, sau întreaga viaţă omenească nu este decât distrugere, tulburare, agonie şi cinism, o vreme a vaietelor, a nebuniei, a. mor}ii şi a agoniei?

FORD MADOX FORD, THU GOOD SOLDIER [BUNUL SOLDAT]

Scriitorul italian Umberto Eco îşi aminteşte de ziua în care, pe la treisprezece ani, şi-a

însoţii tatăl la un meci de fotbal. Umberto nu se dădea în vânt după sport, aşa că, în timp ce stătea în tribună urmărind meciul, mintea sa a început să hoinărească. „În timp ce urmăream cu detaşare mişcarea lipsită de sens ce se desfăşura jos, pe teren, mi s-a părut că soarele amiezii învăluia din înaltul cerului oamenii şi lucrurile într-o lumină rece şi am avut impresia că în faţa ochilor mei se derula o activitate cosmică, lipsită de sens... Atunci, pentru prima oară, m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu şi am hotărât că lumea este o ficţiune fără sens."

De la înălţimea tribunei, adolescentul Eco şi-a imaginat lumea văzută de undeva de sus, ca prin ochii lui Dumnezeu. Dar, din poziţia aceea, agitaţia rasei umane părea la fel de lipsită de sens ca mişcările frenetice ale unor oameni în toată firea, alergând pe iarbă după o minge de piele. Lui Eco i-a trecut prin minte ca nu există nimeni „acolo, sus", care să vadă ce se petrece pe această planetă. Iar dacă, totuşi, există cineva acolo, probabil câ-i păsa de viaţa de pe pământ tot atât cât îi păsa Iui Umberto Eco de meciul de fotbal. Imaginea care s-a format în mintea lui Eco la stadion ridică problema fundamentală a credinţei, o întrebare de care depinde totul: Ne priveşte cineva cu atenţie? Ne zbatem într-un haos lipsit de sens, sub „inofensiva indiferenţă a universului", sau ne desfăşuram viaţa în faţa Cuiva căruia li pasă de noi? Iov a primit răspunsul printr-o revelaţie uluitoare; dar ce se întâmplă cu noi, ceilalţi? Nu există întrebare mai importantă decât aceasta, şi după cinci ani de la discuţia care a dus la naşterea acestei cărţi, m-am trezit dezbătând în detaliu întrebarea respectivă cu Richard, scepticul meu prieten.

Când l-am întâlnit pe Richard pentru prima oară, era asemenea unui bărbat părăsit de iubita lui, care se află în faza de început a separării şi divorţului- de Dumnezeu. Furia i se

citea în priviri. Când l-am revăzut însă, cinci ani mai târziu, am observat că trecerea timpului îl mai domolise. Mânia de odinioară ieşea şi acum la suprafaţă uneori, în timp ce discutam, dar era amestecată cu un dor înăbuşit, cu un soi de nostalgie. Nu şi-L putuse scoate în întregime pe Dumnezeu din minte, iar absenţa lui Dumnezeu îi provoca o durere ce-l bântuia asemenea unei fantome. Chiar dacă eu nu aş fi adus în discuţie subiectul credinţei, ar fi făcut-o Richard, pentru că încă se simţea rănit şi trădat.

La un moment dat, mi-a aruncat o privire dezorientată. „Nu pricep, Phillip", mi-a zis. „Noi doi citim aceleaşi cărţi şi împărtăşim aceleaşi valori. Tu pari să-mi înţelegi îndoielile şi dezamăgirea. Cu toate astea, tu găseşti că este cu putinţă să crezi, pe când eu, nu. Care este deosebirea dintre noi? Pe ce se bizuie credinţa ta?"

Mintea mea a început să alerge în căutarea unui răspuns. Aş fi putut să-i vorbesc despre tot felul de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu: creaţia, viaţa lui Isus pe pământ, învierea, viaţa sfinţilor creştini. Dar Richard cunoştea toate accste răspunsuri la fel de bine ca mine, şi totuşi nu credea. În plus, nu de aici venea credinţa mea. Credinţa mea se născuse într-o cameră din clădirea colegiului biblic, într-o noapte de februarie, aşa că i-am povestit lui Richard despre noaptea accea.

Noaptea credinţei

V-am povestii mai devreme că, pentru mine, colegiul biblic a fost, iniţial, un tărâm generator de îndoieli şi scepticism. Am supravieţuit învăţând să mimez conduita „spirituală"- un lucru necesar pentru ca un student să ia note bune. Aveam şi această materie detestabilă: „slujirea creştină". I se impunea fiecărui student să participe la o activitate regulată de slujire, ca evanghelizarea pe stradă, vizitarea celor din închisoare sau îngrijirea bolnavilor la domiciliu. Eu am optat pentru „lucrarea din cadrul universităţii".

În fiecare seară de sâmbătă vizitam un campus studenţesc din cadrul Universităţii Carolina de Sud şi mă uitam la televizor împreună cu studenţii de acolo. Eu trebuia să fiu o „mărturie" în mijlocul lor, iar săptămâna următoare dădeam conştiincios raportul despre toate persoanele pe care le abordasem în discuţii despre credinţa personală. Probabil că poveştile mele pline de înflorituri trebuie sâ fi părut autentice, căci nimeni nu s-a îndoit vreodată de ele.

De asemenea, mi s-a cerut să merg la o întâlnire săptămânală de rugăciune, împreună cu alţi patru studenţi implicaţi în lucrarea din cadrul universităţii. Acele întâlniri se desfăşurau după un plan bine stabilit: Joe se ruga primul, apoi Craig, şi Chris, şi celălalt Joe, după care, foarte politicos, făceau o pauză de vreo zece secunde. Eu nu mă rugam niciodată; aşa că, după scurtul moment de tăcere, deschideam ochii şi ne întorceam în camerele noastre.

Într-o seară de februarie însă, spre surprinderea tuturor, inclusiv a mea, m-am rugat şi eu. Habar nu am de ce am fâcut-o. Nu intenţionasem s-o fac. însă după ce Joe, Craig, Chris şi celălalt Joe au terminat, m-am trezit rugân- du-mă cu voce tare. „Doamne", am

început, şi am simţit cum în jurul meu se creează o stare de tensiune.Din câte îmi amintesc, am spus ceva de genul: „Doamne, iată-ne aici, dându-ne silinţa

să ne arătăm preocupaţi de soarta celor zece mii de studenţi de la Universitatea Carolina de Sud care se vor duce în iad. Ei bine, Tu ştii prea bine că mie nu îmi pasă câtuşi de puţin dacă merg cu toţii în iad, asta în cazul în care există aşa ceva. Nu-mi pasă nici măcar dacă eu însumi voi ajunge acolo."

Numai cei care au fost la un colegiu biblic pot înţelege pe deplin ce efect au avut cuvintele mele asupra celorlalte persoane din încăpere. Aş fi putut invoca la fel de bine puteri malefice sau aş fi putut recurge la un ritual de sacrificare a unui copil. Dar nimeni nu a făcut nici o mişcare şi nici nu au încercat să mă oprească, aşa că am continuat să mă rog.

Nu ştiu din ce motiv, am început să vorbesc despre pilda Bunului Samaritean. Se presupunea că noi, membrii colegiului biblic, avem aceeaşi preocupare faţă de studenţii de la universitate pe care a manifestat-o samariteanul din parabolă faţă de evreul ce sângera în şanţ, la marginea drumului. Dar eu nu simţeam o astfel de preocupare, am mărturisit atunci. Nu simţeam ninic pentru ei.

Şi în momentul acela s-a întâmplat. Pe la mijlocul rugăciunii, chiar în timp ce mărturiseam cât de puţin îmi păsa de cei ce fuseseră desemnaţi drept obiective ale compasiunii mele, am văzul acea pildă într-o lumină nouă. Vizualizam scena în timp ce vorbeam: un samaritean îmbrăcat ca pe vremuri, cu robă şi turban, se apleacă asupra unui om murdar, însângerat, ce zace în şanţ. Dar brusc, în mintea mea, cele două figuri au căpătat alte chipuri. Bunul samaritean a luat chipul lui Isus. Evreul, victima vrednică de milă a unui jaf la drumul mare, a luat şi el un alt chip- un chip pe care l-am recunoscut pe dată ca fiind propriul meu chip.

L-am văzut pe Isus aplecându-Se asupra mea, cu o bucată de pânză udă, pentru a-mi spăla rănile şi a-mi opri sângerarea. În timp ce El stătea aplecat, m-am văzut pe mine însumi, victima jafului, deschizând ochii şi mişcând buzele. Apoi, ca şi cu încetinitorul, m-am văzut scuipându-L drept în faţă. Am văzut toate acestea -eu, care nu credeam nici în viziuni, nici în parabolele biblice şi nici măcar în Isus. Am rămas ca trăznit. Brusc, m-am oprit din rugăciune, m-am ridicat şi am ieşit din cameră.

Toată seara aceea m-am gândit la cele petrecute. Nu fusese tocmai o viziune- mai mult o imaginare în stare de veghe a unei parabole cunoscute, cu un deznodământ moral cu totul neaşteptat. Şi nu mi-o puteam scoate din minte. Ce voia să spună? O fi fost reală? Nu eram sigur dar sigur era că aroganţa îmi fusese puternic zdruncinată. Campusul acela îmi dăduse mereu siguranţă în cultivarea propriului meu agnosticism. Acum însă nu mai aveam acea siguranţă. O clipă m-am văzut într-o cu totul altă lumină. Poate că, în scepticismul meu încrezător şi sarcastic, eu aveam cea mai mare nevoie de îngrijire dintre toţi cei de acolo.

În noaptea aceea i-am scris câteva rânduri logodnicei mele, înştiinţând-o cu prudenţă:

„Câteva zile nu vreau să vorbesc despre asta, dar s-ar putea să fi trăit prima experienţă religioasă veritabilă din viaţa mea."

Două pariuri

I-am istorisit acea întâmplare lui Richard, care m-a ascultat plin de interes. Din acel moment, toată viaţa mea s-a schimbat, i-am spus. înainte, dacă cineva mi-ar fi spus că îmi voi petrece viaţa scriind cărţi despre credinţa creştină, l-aş fi considerat nebun. Însă, începând din noaptea aceea de februarie, am pornit, neabătut, pe calea redobândirii crezurilor pe care în trecut le respinsesem, considerându-le simple aberaţii religioase. Am primit ochii credinţei, care mi-au trezit încrederea în lumea nevăzută.

Richard a fost amabil, dar nu s-a lăsat convins. A sugerat, cu blândeţe, că existau, în fond, şi alte explicaţii plauzibile pentru cele petrecute. Timp de câţiva ani mă împotrivisem învăţăturii fundamentaliste şi fără îndoială că acea reprimare constantă produsese în mine o „disonanţă cognitivă" Întrucât nu mă mai rugasem de multă vreme, era de mirare că prima mea rugăciune, oricât de şovăielnică, stârnise în mine un val de emoţii care s-a materializat sub forma unei „revelaţii" a parabolei Bunului Samaritean?

Îmi venea să zâmbesc în timp ce-l ascultam pe Richard, pentru că mă regăseam în cuvintele sale. Şi eu folosisem acelaşi limbaj ca să desfiinţez mărturiile personale ale colegilor mei studenţi. Dar, din noaptea aceea de februarie, am început să văd lucrurile cu totul altfel.

Richard şi cu mine descriam aceleaşi fenomene în două moduri diferite: el privea „la rază", în timp ce eu priveam „de-a lungul" ei. El avea de partea sa anumite dovezi. Şi eu aveam anumite dovezi de partea mea- în primul rând, schimbarea profundă şi neaşteptată produsă în modul în care vedeam viaţa. Însă convertirea are sens doar când se produce o schimbare lăuntrică în cel convertit. Ajunsesem din nou în punctul de unde pornisem discuţia, cu cinci ani în urmă, şi anume la taina credinţei, un cuvânt pe care Richard îl detesta, Mi-am dat seama că îmi doream cu ardoare să-l fac să o vadă limpede ca cristalul, dar mă simţeam neputincios. Intuiam în Richard acelaşi sentiment de nelinişte şi de însingurare care mă încercase şi pe mine, odinioară, şi pe care Dumnezeu îl vindecase treptat. Dar nu puteam transplanta credinţa în inima lui Richard; trebuia să o dobândească singur.

În timp ce stăteam de vorbă cu Richard, mi-am dat seama că, de fapt, la nivel cosmic au loc două pariuri. Mă concentrasem asupra pariului văzut din perspectiva lui Dumnezeu, asupra pariului descris în Cartea Iov, prin care Dumnezeu a îngăduit ca viitorul experimentului uman să atârne de reacţia persoanei umane. Mă îndoiesc că există cineva care să înţeleagă pe deplin acel pariu, dar Isus a spus că, la sfârşitul istoriei omenirii, totul se va reduce la o singură întrebare: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?"

Cel de-al doilea pariu, reflectând punctul de vedere uman, este cel în care s-a angajat

Iov însuşi: să fie de partea lui Dumnezeu sau împotriva Lui? Iov a cântărit dovezile, şi iată că cele mai multe dintre ele nu sugerau un Dumnezeu vrednic de încredere. Însă a hotărât totuşi, zbătându-se şi poticnindu-se la tot pasul, să-şi pună încrederea în Dumnezeu.

Fiecare dintre noi trebuie să alegem fie să trăim ca şi cum Dumnezeu ar exista cu adevărat, fie ca şi cum nu ar exista. În timp ce Umberto Eco stătea sus, în tribună, sub soarele amiezii şi privea pe teren, la cei ce jucau fotbal, în mintea sa s-a născut cea mai importantă întrebare a vieţii sale- a vieţii oricui. Ne priveşte cineva? Iar răspunsul la această întrebare se bizuie în întregime pe credinţă- prin credinţă şi numai prin credinţă va trăi cel neprihănit.

Două parabole

Am sâ închei această carte cu două povestiri, ambele adevărate, care, timp îndelungat, au reprezentat pentru mine ilustraţii ale celor două alternative: calea credinţei şi calea necredinţei.

Prima povestire se desprinde dintr-o predică a lui Frederick Buechner:

Este vorba despre o întâmplare specifică secolului douăzeci, atât de groaznică, încât îmi vine foarte greu să v-o istorisesc: un băiat de doisprezece sau treisprezece ani, într-un acces de furie şi depresie nervoasă, a pus mâna pe o armă şi şi-a împuşcat tatăl. Acesta nu a murit pe loc, ci la scurtă vreme după aceea. Când autorităţile l-au întrebat pe băiat ce l-a determinat să facă lucrul acesta, el a răspuns că nu putea să-l mai suporte pe tatăl său, că acesta pretindea prea mult de la el şi se ţinea într-una de capul lui şi că îşi ura tatăl. A fost trimis la un centru de reeducare pentru minori şi, într-o noapte, unul din paznici, în timp ce-şi făcea rondul pe coridor, a auzit zgomote venind din camera băiatului, aşa că s-a oprit să asculte. Băiatul plângea în întuneric, bolborosind într-una: „îl vreau pe tata, îl vreau pe tata."1

Buechner spune că această poveste este „un fel de parabolă a vieţii noastre, a tuturor". Societatea modernă este asemenea acelui băiat, aflat la închisoarea pentru minori. Şi noi L-am ucis pe Tatăl nostru. Puţini sunt filozofii, scriitorii sau producătorii de filme care-L mai iau azi în serios pe Dumnezeu. El este considerat un anacronism, un concept demodat, care trebuie lăsat în urmă. Lumea contemporană a acceptat pariul şi a pariat împotriva lui Dumnezeu. Sunt mult prea multe întrebări fără răspuns. Ne-a dezamăgit de prea multe ori.*

Este greu să trăieşti fără nici o certitudine. Cu toate acestea, se mai aud şi azi suspine, vaiete surde ale pierderii suferite, precum cele exprimate în literatură, în cinematografie şi în aproape toate artele moderne. Alternativa dezamăgirii cauzate de Dumnezeu pare să fie dezamăgirea pricinuită de lipsa lui Dumnezeu. („Esenţa mea", afirmă Bertrand Russell, „este în permanenţă şi pe vecie o durere cumplită- stranie şi incontrolabilă- o căutare a

ceva ce depăşeşte limitele acestei lumi.")

*„N-aţi auzit de omul care a aprins o lampă, într-o dimineaţă luminoasă, şi apoi a ieşit în piaţă, strigând fără încetare: «Îl caut pe Dumnezeu, îl caut pe Dumnezeu»?... Toţi cei prezenţi au început să râdă. Omul nostru s-a repezit la ei, aruncându-le priviri furioase. „Unde este Dumnezeu?" a strigat el. „Am să vă spun eu. Noi L-am ucis, voi şi cu mine." Noi toţi suntem ucigaşii Lui, dar cum am putut face asta? Cum am putea să înghiţim marea întreagă? Cine ne-a dat buretele ca să ştergem linia orizontului? Ce ne facem acum, că pământul a fost despuiat de soarele său?"-Friedrich Nietzche, The Gay Science [Ştiinţa hazlie].

Sentimentul acestei pierderi uriaşe se poate citi şi acum în ochii lui Richard, prietenul meu. El spune că nu crede în Dumnezeu, dar aduce necontenit în discuţie acest subiect, exprimându-şi protestele cu prea multă vehemenţă. De unde vine sentimentul acesta dureros de trădare, dacă nu există nimeni care să fi comis actul de trădare?

Parabola lui Frederick Buechner se referă la pierderea unui tată; cea de-a doua parabolă vorbeşte despre regăsirea unui tată. Este tot o poveste reală, şi este povestea mea.

Într-o vacanţă m-am dus să o vizitez pe mama, care locuieşte la mai bine de o mie de kilometri distanţă. Împreună am depănat amintiri din vremurile de odinioară, cum fac adesea mamele şi fiii. Inevitabil, cutia cu fotografii vechi a fost scoasă din dulap şi din ea s-au revărsat o mulţime de poze înfăţişând diverse etape ale copilăriei şi adolescenţei mele: eu, îmbrăcat în costum de cowboy şi de indian, eu, în rolul de iepuraş la serbarea din clasa întâia, animalele pe care le-am avut în timpul copilăriei, nesfârşitele recitaluri la pian, absolvirea gimnaziului, a liceului şi mai apoi a colegiului.

Printre fotografiile acelea am găsit una care înfăţişa un nou-născut, având numele meu scris pe verso. Poza în sine nu avea nimic neobişnuit. Arătam ca orice bebeluş: obraji dolofani, pe jumătate chel, ochişori incapabili să privească într-un punct fix. Fotografia era însă şifonată, mototolită, de parcă ar fi ajuns între dinţii unuia dintre căţeii pe care aveam să-i primesc mai târziu. Am întrebat-o pe mama de ce păstrase poza aceea uzată, când avea atâtea altele intacte.

Trebuie să vă împărtăşesc ceva legat de familia mea: când eu aveam zece luni, tatăl meu s-a îmbolnăvit de poliomielită, boală ce i-a afectat regiunea lombară a coloanei vertebrale. A murit trei luni mai târziu, la scurt timp după prima mea aniversare. La vârsta de douăzeci şi patru de ani, tatăl meu era complet paralizat, şi muşchii săi erau atât de atrofiaţi încât era nevoit să-şi ducă viaţa într-un cilindru uriaş de oţel, care îl ajuta să respire. Îl vizitau puţine persoane- în anii 1950 oamenii erau de-a dreptul înspăimântaţi când auzeau de poliomielită, aşa cum sunt azi când aud de SIDA. Mama mea, singura care îl vizita cu statornicie, trebuia să şadă într-un anumit loc pentru ca el să o poată vedea într-o oglindă agăţată de una din părţile laterale ale „plămânului" de metal. Mama mi-a

explicat că păstrase acea poză ca amintire, fiindcă, în timpul cât tatăl meu a zăcut bolnav, fusese lipită pe „plămânul" său de metal. El îi ceruse să-i ducă poze cu ea şi cu cei doi fii ai lui, iar mama trebuia să i le strecoare printre nişte mânere de metal. Aşa se explica starea jalnică a pozei mele de bebeluş.

După ce a fost internat în spital, mi-am văzut tatăl foarte rar, întrucât accesul copiilor în secţia destinată bolnavilor de poliomielită nu era permis, în afară de asta, eram atât de mic încât, chiar dacă m-ar fi lăsat să intru la el, nu cred că mi-aş mai aminti ceva.

Când mama mi-a povestit istoria acelei poze mototolite, am avut o reacţie puternică şi ciudată. Mi se părea straniu să-mi imaginez că un om pe care, într-un fel, nu l-am cunoscut niciodată, putuse să ţină la mine atât de mult. În ultimele sale luni de viaţă, tatăl meu îşi petrecea timpul în care era treaz privind chipurile celor trei membri ai familiei sale- ai familiei mele. Nu se mai afla nimic altceva în câmpul lui vizual. Ce făcea oare toată ziua? Se ruga pentru noi? Da, cu siguranţă. Ne iubea? Da. Dar cum poate să-şi exprime dragostea un om paralizat, mai ales când propriii săi copii nu au voie să-l viziteze?

M-am gândit de multe ori la poza aceea mototolită, căci este unul dintre puţinele verigi care mă leagă de omul acela străin care a fost tatăl meu, un străin care a murit când era cu zece ani mai tânăr decât sunt eu acum. Un om despre care eu nu-mi amintesc mai nimic, pe care nu l-am cunoscut, şi-a petrecut zile întregi gândindu-se la mine, rugându-se pentru mine şi iubin- du-mă aşa cum putea, în starea în care se afla. Poate că, pe căi necunoscute, face şi acum acelaşi lucru, dintr-o altă dimensiune. Poate că o dată voi avea tot timpul din lume să reînnod o relaţie care a fost ruptă în mod brutal, încă înainte de a fi început.

V-am spus această poveste pentru că emoţiile pe care le-am simţit atunci când mama mi-a arătat fotografia aceea mototolită, au fost identice cu cele care m-au încercat în noaptea aceea de februarie, în dormitorul de la colegiu, când am crezut pentru prima oară într-un Dumnezeu al dragostei. Mi-am dat seama că acolo, sus, exista cineva. Cineva urmăreşte cum se desfăşoară viaţa noastră pe acest pământ. Mai mult decât atât, există Cineva care mă iubeşte. Am simţit un fior puternic, de speranţă descătuşată, un sentiment atât de inedit şi de copleşitor, încât părea că merită să-mi risc însăşi viaţa pentru el.

•UiTiberto Eco, Travels in IJtyper Reality [Calatorii pe tărâmuri supranaturale167- 168.

-Frederick Buechner, The Magnificent Defeat -Magnifica înfrângere|, 65. Referinţe biblice: I.uca

18.

M U L Ţ U M I R IPoate că, într-o bună zi, am să scriu o carte singur, însă sper ca ziua aceea să nu vină

prea repede, pentru că în momentul de faţă mă bizui în mare măsură pe sugestiile cititorilor. îi sunt recunoscător şi depind total de prietenul meu, Tim Stafford, care a binevoit să citească de trei ori manuscrisul acestei cărţi. A fost o muncă plină de dragoste: înainte ca Tim să-mi sugereze, cu priceperea expertului, porţiunile care trebuiau înlăturate, manuscrisul avea cu cincizeci la sută mai multe pagini.

Am avut, de asemenea, şansa să particip la o întâlnire de evaluare a manuscrisului, împreună cu alţi patru scriitori- Steve Lawhead, Karen Mains, Luci Shaw şi Walter Wangerin Jr.- care m-au ajutat să mă decid asupra variantei finale. Apoi, în decursul altor câtorva întâlniri de acest fel, Walter mi-a dezvăluit câteva din secretele naraţiunii. Mi-au mai citit manuscrisul şi i-au adus critici pertinente, oferindu-mi sfaturi extrem de utile, următoarele persoane: Elsie Baker, dr. John Boyle, dr. Paul Brand, Harold Ficlcett, Hal Knight, Lee Phillips şi dr. Cornelius Plalinga.

După ce am revizuit lucrarea pe baza sfaturilor primite de la toţi cei menţionaţi, Judith Markham, care mai editase trei dintre cărţile mele precedente, a redactat-o şi pe aceasta, în forma ei finală. Judith dă dovadă de o combinaţie rar întâlnită de diplomaţie, profesionalism în ale scrisului, amabilitate şi, mai presus de toate, de excelenţă. O prietenă bună şi un admirabil editor.

Unele dintre numele pe care vreau să le menţionez- Augustine, Buechner, Cheslerton, Eliot, Lewis, Moltmann, MacDonald, Pascal, Sayers, Thielicke şi Williams- vă sunt familiare, cu siguranţă, întrucât apar pe paginile acestei cărţi. Aceştia sunt „pastorii" mei, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Datorită lor, în mare parte, credinţa mea continuă să existe.

Un grup de persoane cărora le-am lost profesor de studiu biblic, în cadrul Bisericii LaSalle Street, m-a motivat să studiez amănunţit Vechiul Testament, vreme de cinci ani, iar membrii acelui grup m-au ajutat cu multe idei şi cu întrebările lor incitante. M-am referit în câteva rânduri la răstimpul fructuos pe care l-am petrecut în munţii Colorado: sunt recunoscător familiilor Koneman şi Brayton, care mi-au oferit acel timp minunat.

Şi mai vreau să-i mulţumesc lui Richard. El are curajul de a fi sincer; am învăţat mult de la el. Sper să nu renunţe niciodată la a-şi pune întrebări, să nu înceteze niciodată să caute răspunsul la ele.

B I B L I O G R A F I E

Augustin, Sfântul. The Confessions ofSaint Augustine [Confesiunile Sfântului Augustin]. Tradus dc John K. Ryan. Garden City: Doubleday, 1960.

Brown, Colin. Miracles and the Criticai Mină [Miracolele şi mintea critică]. Grand Rapids: Eerdmans, 1984.

Buechner, Frederick. The Hungering Darie [întunericulflămând]. New York: Seabury, 1981.

Buechner, Frederick. The Magnific ent Defeat [Magnifica înfrângere]. New York: Seabury, 1979.

Buechner, Frederick. A Room Called Remember: UncollectedPieces [Camera amintirilor: frânturi risipite]. New York: Harper & Row, 1984.

Buechner, Frederick. Wishful Thinking: A theological ABC [Dorinţe: un abecedar teologic]. Harper & Row, 1973.

Dostoievsky, Fioclor. The Brothers Karamazov [Fraţii Karamazov]. Garden City: Nelson Doubleday (fără dată).

Eco, Umberto. Travels in Iiyper Reality: Essays [Călătorii pe tărâmuri supranaturale: Eseuri]. Editate de Helen & Kurt Wolff. Traducere din limba italiană de William Weaver. New York: Marcourt Brace Jovanovich, 1983.

Eiseley, Loren. The Star Thrower [Aruncătorul de stele]. Harcourt Brace Jovanovich, 1979.Hali, Douglas John. God and Human Suffering [Dumnezeu şi suferinţa umană].

Minneapolis: Augsburg, 1986.James, William. The Variety of Religious Experience [Diversitatea experienţei religioase].

New York: Modern Library, 1936.Kierkegaard, Soren. Philosophical Fragments [Fragmente filozofice']. Traducere de David

Swenson. Princeton: Princeton University Press, 1962.Lewis, C. S. Christian Reflections [Reflecţii creştineJ. Grand Rapids: Eerdmans, 1974Lewis, C. S. God in the Dock [Dumnezeu în boxa acuzaţilor]. Editat de Walter Hoopcr.

Grand Rapids: Eerdmans, 1970.Lewis, C. S. A Grief Observed [Anatomia unei dureri]. New York: Seabury, 1961.Lewis, C. S. The Weight of Glory and Other Addresses [Povara gloriei şi alte gânduri].

Grand Rapids: Eerdmans, 1975.1 .ewis, C. S. The World 's Last Night and Other Essays [Ultima noapte a lumii şi alte

eseuri]. New York: Ilareourt Rrace Jovanovich, Inc., 1959.MacDonald, George. Life essenfial: The Uope of the Gospel [Esenţa vieţii: Speranţa

Evangheliei]. Editat de Rolland Hein. Wheaton, III: Harold Shaw, 1978.MacDonald, Greville. George MacDonald and His Wife [George MacDonald şi soita sci].

Londra: George Allen & Unwin, Ltd., 1924.

Moltmann, Jiirgen. God in creation: A New Theology of Creation and the Spirit of God [Dumnezeu in crea [ie: o nouă teologie a creaţiei şi a Duhului lui Dumnezeu]. New York: Marper & Row, 1985.

Spark, Muriel. The Only Problem [Singura problemă]. New York: Putnam, 1984.Thompson, William I. The Time Falling Bodies Take to Light [Când omul căzut se întoarce

spre lumină]. New York: St. Martin's Press, 1982.Tolkien, J. R. R. The Return of the King [Reîntoarcerea regelui]. New York: Ballantine,

1976.The Tolkien Reader [O antologie a scrierilor lui Tolkien]. New York: Ballantine BooLs,

1966.Wiesel, Elie. Messengers of God: Biblica! Portraits and Legends [Mesagerii Domnului:

portrete şi legende biblice]. New York: Summit Books, 1985.Williams, Charles. He Came Down From Heaven [El a coborât din ceruri]. Londra:

William Heinemann, Ltd., 1938.The ImageoJ'the City [Imaginea oraşului]. Londra: Oxford IJniversity Press, 1958^2CharIes

Williams, The Image of the City [Imaginea oraşului], 136.3C. S. Lewis, The Weight oJGlory, [Povara glorieiI, 5.4J. R. R. Tolkien, The Return of the King [Reîntoarcerea regelui], 283.

Referinţe biblice: Iov 42; Evrei 10; 2 Corinteni 4; 1 Corinteni 15; Iov 19; Apocalipsa 21.