ACADEMIA DE STUDII ECONIMICEFACULTATEA DE MANAGEMENT – ADMINISTRATIE PUBLICA

DEZVOLTARE DURABILA IN

ROMANIA in contextul integrarii

europene

Grupa 239

Seria B

Anul III

BUCURESTI 2008

1

CUPRINS

1. CONCEPTUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ ŞI DEZVOLTARE

DURABILĂ pag. 3

2. ROLUL INTEGRĂRII EUROPENE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ

pag. 4

3. STAREA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA ŞI UE pag. 7

4. DEZVOLTAREA RURALA DURABILA A ROMANIEI IN CONTEXTUL

INTEGRARII EUROPENE pag. 8

5. BIBLIOGRAFIE pag. 14

2

1. CONCEPTUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ ŞI

DEZVOLTARE DURABILĂ

„Forma cea mai complexă a integrării economice regionale este dată de integrarea

europeană, definită ca un proces economic şi politic de unificare în diferite grade şi proporţii,

părţi şi sectoare a economiei naţionale.”

Integrarea europeană este un proces complex, cu caracter istoric, juridic, politic,

economic, ştiinţific, educaţional, cultural, social, naţional, internaţional, statal, interstatal, si

supranaţional.

Caracterul istoric este dat de faptul că desfăşurarea procesului integrativ se întinde pe o

perioadă îndelungată în decursul căreia au avut loc transformări structurale fundamentale de

natură politică, economică şi socială. Procesul integrativ vest-european este în egală masură

unul politic, deoarece decizia de integrare exprimă voinţa politică a forţelor politice. Este un

proces juridic, deoarece desfăşurarea şi realizarea se bazează pe apropierea legislativă a fiecarei

ţări participante la normele structurii nou create. Este un proces economic deoarece se

concretizează în formarea unor structuri economice care permit obţinerea de performanţe

economice ce conduc în ultimă instanţă la creşterea standardului de viaţă, a creşterii şi

dezvoltării societăţii în ansamblu. Caracterul ştiinţific ne este redat de faptul că se bazează pe

cercetarea şi cunoaşterea realităţii economice şi a tendinţelor ce dau sens şi mişcare acesteia.

Integrarea, mai putem spune că, este un proces social, deoarece exclude orice discriminare bazată

pe naţionalitate în privinţa accesului la munca şi a protecţiei sociale.

Aderarea României la Uniunea Europeana (UE) este dorită de majoritatea populaţiei ţării

şi de asemenea este scopul principal al partidului de guvernamânt. Aceasta „va aduce o creştere

economică, fără a creşte şomajul şi va duce la îmbunătăţirea calităţii vieţii.”

„Dezvoltarea economică durabilă reprezintă un tip sau formă de dezvoltare economică ce

asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum fără a le compromite sau prejudicia pe cele

ale generaţiilor viitoare”.

Într-o modalitate mai apropiată de economia de piaţă, am putea defini dezvoltarea

durabilă ca „o armonizare trainică a intereselor generaţiilor prezente cu interesele generaţiilor

viitoare.” Concept prin excelenţă dinamic, dezvoltarea durabilă presupune o nouă atitudine faţă

de mediul ambiant, în care preceptul „omul cuceritor al naturii” să fie înlocuit cu „omul parte a

naturii şi protector al ei”.

3

„Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre

3 sisteme: economic, social şi ambiental într-un proces dinamic si flexibil de funcţionare.”

Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele 3

sisteme. Pentru ca modelul să fie operaţional trebuie ca această susţinere sau viabilitate să fie

aplicată la toate subsistemele ce formeaza acele 3 dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică

plecând de la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.

Importanţa mondială a implementării în practică a conceptului de dezvoltare durabilă,

este redată de Summit-ul de la Rio de Janeiro si de cel de la Johannesburg.

„Summit-ul Pamântului” de la Rio de Janeiro din 1992 a adus câteva realizări istorice:

două tratate globale de referinţă asupra schimbărilor climatice şi a diversităţii biologice şi un

document numit „Agenda 21”, reprezentînd un plan de 40 de capitole pentru realizarea unei

dezvoltări durabile.”

Summit-ul Mondial asupra Dezvoltării Durabile de la Johannesburg a avut loc în 2002,

la 10 ani după cel de la Rio de Janeiro. Unul dintre obiectivele acestei întâlniri a fost evaluarea

acţiunilor desfăşurate în perioada dintre conferinţe.

2. ROLUL INTEGRĂRII EUROPENE ÎN

DEZVOLTAREA DURABILĂ

Obiectivele trasate pe termen mediu în scopul atingerii aspiratiei UE de a deveni cea mai

competitivă si dinamică economie bazată pe cunoaştere în 2010 au fost ratate.

„Comisia Europeana (CE) a stabilit 3 priorităţi pentru creşterea competitivităţii, deci

pentru o remediere a situaţiei în timp util, printre care: întărirea competitivităţii europene în

contextul unei economii durabile în corelaţie cu planurile antreprenoriale viabile şi cu

acccelerarea inovaţiei.” Începând cu aceste priorităţi putem spune că UE este o unitate

economică care tinde spre dezvoltarea durabilă.

Dezvoltarea durabilă spre deosebire de alte modele de organizare economică urmăreşte

nu numai creşterea economică şi îmbunătăţirea stării sociale, dar şi protecţia mediului. Scopul

lucrării este să cercetez numai aspectul legat de mediul ambiant.

România ca şi orice ţară ce doreşte integrarea europeană trebuie să respecte legile UE, să

atingă un anumit nivel de dezvoltare economică, să urmeze obiectivele, priorităţile, politicile UE,

propuse pe termen lung, mediu si scurt, să îndeplinească cerinţele stabilite în Tratatul de

negociere.

Politica de mediu a UE, aşa cum a fost stabilită prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea

sustenabilităţii protecţiei mediului, prin includerea acesteia în politicile sectoriale ale UE, prin

4

elaborarea de masuri de prevenire, prin respectarea principiului „poluatorul plăteşte”, prin

combaterea poluării la sursă. În urma integrării României în UE politica de mediu a UE se va

regăsi şi în politica de mediu a ţării noastre. Astfel vedem cum s-a conturat începutul de cale a

României spre dezvoltarea durabilă.

Acquis-ul comunitar: „poluatorul plateşte” acoperă un număr mare de sectoare, precum:

calitatea aerului şi schimbări climatice, managementul deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii,

controlul poluării industriale şi managementul riscului.

„Problematica de mediu a reprezentat una din buturugile procesului de negociere a

capitolelor aquis-ului comunitar cu care s-au confruntat autoritaţile române în relaţia cu

instituţiile Uniunii Europene, datorită decalajului ecologic substanţial existent între cele două

spaţii - cel comunitar şi cel românesc - atât în ceea ce priveşte economia cît şi cel al protecţiei

mediului.” Totuşi spre sfârşitul anului 2004 au fost încheiate capitolele de negociere,

respectiv şi capitolul nr. 22 “Mediu”. Încheierea acestui capitol de negocieri a demonstrat că

România poate atinge dezvoltarea durabilă. Implementarea acquis-ului de mediu va costa 29,5

miliarde de euro în perioada 2004 -2021, din care 9,3 miliarde din fonduri comunitare. Acest

ajutor substanţial din partea UE ne confirmă faptul că integrarea europeană este calea spre

dezvoltarea durabilă.

“Un aspect caracteristic al UE este Piaţa internă, care a cunoscut mai multe forme de

existenţă: zona de comerţ liber, uniune vamală, piaţă comună. Piaţa internă se bazează pe

desăvârşirea liberalizărilor anterioare, la care se adaugă înlăturarea frontierelor vamale în

interiorul zonei.”

Pentru a vinde produsele industriale şi agricole pe Piaţa internă, este nevoie ca acestea să

corespundă standardelor de calitate si standardelor ecologice. Printre scopurile standardelor de

calitate se numără şi protecţia mediului. Standardele ecologice sunt:

a)standarde Europene – reglementate prin Directive Europene – obligatorii pentru toate firmele

care doresc să producă şi să vândă în UE, indiferent de originea acestora;

b)standarde de mediu – obligatorii.

Prestarea serviciilor pe Piaţa internă, în special în domeniul transporturilor au obiectivul

de protecţie şi conservare a mediului, reducând efectele negative asupra mediului, ca: poluarea

aerului, zgomot, aglomerare, impact asupra pamântului. *i

Deci Piaţa internă asigură un nivel ridicat al protecţiei mediului, şi este un instrument al

UE care asigură drumul spre dezvoltarea durabilă.

Printre politicile de integrare europeană se numără şi Politica Agricolă Comună (PAC),

cu un rol important în protecţia mediului. Conceptul de agricultură durabilă fiind un pilon al

5

acestei politici. “Agricultura durabilă are 3 componente: creşterea economică, starea socială şi

mediul inconjurător”, deci este un concept ce aparţine dezvoltării durabile.

Agricultura durabilă se concretizează prin:

- creşterea fertilităţii solului – prin aplicarea unor asolamente echilibrate, cu plante

premergătoare şi intercalate, dar şi prin folosirea fertilizanţilor organici din circuitul închis al

propriei exploataţii agricole.

- utilizarea de culturi săritoare – pentru fixarea azotului şi evitarea eroziunii.

- combaterea bolilor şi dăunătorilor prin metoda biologică, fără ca solul, apa featică şi de

suprafaţă să fie poluate.

- promovarea unor concepte şi măsuri specifice agriculturii biodinamice.

Asigurarea unei agriculturi durabile în România devine o realitate în condiţiile integrării

în UE. Acceptând şi implementând PAC, România va merge spre dezvoltarea durabilă, fapt ce se

datorează deciziei de integrare europeană.

“Andreas Piebelgs – noul comisar al UE pentru energie, a decis să elaboreze o nouă

politică europeană integrată în sfera energiei, el îşi propune să aplice anumite segmente din

Strategia Lisabona, axându-se pe 6 priorităţi, printre care: creşterea durabilă şi respectul

pentru mediu, implicând cheltuieli în cercetare şi dezvoltare, pentru aplicarea noilor tehnologii

mai puţin poluante.”

„Alte politici europene, ca politica industriei, politica în domeniul concurenţei, politica

regională au de asemenea ca obiective protejarea mediului.”

În urma integrării europene se realizează câteva performanţe:

- conservarea şi sporirea resurselor naturale;

- întreţinerea diversităţilor ecosistemelor;

- supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;

- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor şi

unificarea deciziilor privind mediul şi economia.

6

3. STAREA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA ŞI UE

În 2002 cantitatea ambalajelor introduse pe piaţa din România era de 39 kg/loc/an, pe

când media UE era de 160 kg/loc/an.

Din totalul de 850 kt (kilotone) ambalaje introduse pe piaţă, au fost reciclate doar 170 kt

de deşeuri. Rata aproximativă de reciclare a deşeurilor de ambalaje a fost în anul 2002 de 20%,

în cadrul acesteia fiind incluse numai deşeurile de ambalaje provenite din consumul intern.

Având în vedere perspectiva redusă a valorificării energetice pe termen mediu şi faptul că

cea mai mare parte a deşeurilor de ambalaje se regăseşte în deşeurile menajere, atingerea

obiectivului de valorificare de 50%, stabilit prin Directiva 94/62/CE privind ambalajele şi

deşeurile de ambalaj, modificată de Directiva 2004/12/CE trebuie să se bazeze pe o evoluţie

foarte importantă a colectării selective a deşeurilor de ambalaje de la populaţie.

În cazul României, colectarea deşeurilor nu este încă generalizată. Pentru mediu urban

dens (>50000 locuitori), în prezent coeficientul de colectare a deşeurilor se consideră 100%.

Pentru mediu urban (>3000 locuitori), în prezent coieficientul de colectare este de 90%, care se

estimează că va rămâne constant până în 2007, după care creşterea va fi de 2%/an până în anul

2012, când se va ajunge la colectare de 100%. Pentru mediul rural, coieficientul de colectare în

prezent este de circa 10%, estimându-se o creştere de 1% pe an până în 2007 şi de 7-8% până în

2012, după care 10% pe an până în 2017, moment în care se va ajunge la 100%.

Din 2007 se va realiza extinderea implementării sistemului de colectare selectivă la

nivelul întregii ţări. Implementarea colectării selective se va realiza deseori concomitent cu

introducerea sau modernizarea serviciului de colectare. Deci, informarea şi conştientizarea

cetăţenilor va fi cu atât mai importantă.

În UE rata de reciclare este de 55% (maximum 80%), iar rata de recuperare este de

minimum 60%. Pe diferite grupuri de material, reciclarea deşeurilor provenite din ambalaje se

prezintă astfel: hârtie şi carton – 60%, metal – 50%, plastic – 22,5%, lemn – 15%.

Analizând starea reciclării şi valorificării deşeurilor în România şi în UE, observăm acel

decalaj între mediul românesc şi acel European. Pe lângă faptul că în prezent avem o rată de

reciclare şi de valorificare a deşurilor inferioare celei înregistrate de UE, mai avem şi o cantitate

a ambalajelor introdusă pe piaţă cu mult mai redusă decît cea din UE.

7

Deci pentru a ajunge la media de reciclare şi de valorificare a deşeurilor înregistrată de

UE, trebuie să mărim rata înregistrată în prezent şi să ţinem cont neapărat de tindinţa de creştere

a cantitaţii de ambalaje introduse pe piaţa românească.

4. DEZVOLTAREA RURALA DURABILA A ROMANIEI IN

CONTEXTUL INTEGRARII EUROPENE

Cunoaşterea, cercetarea, ameliorarea şi dezvoltarea spaţiului rural sunt activităţi de

importanţă vitală pentru o ţară, atât prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa

deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei ocupate în activităţi productive, de servicii social-

culturale, de habitat şi de turism. În Raportul asupra Cartei europene a spaţiului rural, Comisia de

agricultură şi dezvoltare rurală a Consiliului Europei, apreciază că spaţiul rural al Europei

reprezintă 85% din suprafaţa sa totală şi afectează, direct sau indirect, mai mult de jumătate din

populaţia europeană.

Spaţiul rural românesc cuprinde, de asemenea, majoritatea suprafeţei României, având,

conform datelor statistice, ponderea de 93,7%. Importanţa spaţiului rural pentru România poate

fi uşor demonstrată prin stabilitatea numerică a populaţiei rurale în decurs de 80 de ani. Astfel, în

secolul al XX-lea, în România, în timp ce populaţia totală a ţării creşte cu zece milioane

locuitori, populaţia rurală se menţine, cu mici fluctuaţii, în jurul mărimii de 10-12 milioane

locuitori.

Cu toată urbanizarea rapidă, ca urmare a industrializării fără precedent în a doua parte a

secolului al XX-lea, în condiţiile reducerii populaţiei ocupate în agricultură, silvicultură şi

piscicultură (fără a se reduce însă şi populaţia rurală) şi a diminuării ponderii relative a

agriculturii în produsul intern brut, importanţa spaţiului rural nu se reduce, ci, dimpotrivă, este

din ce în ce mai atent studiată, cercetată şi supusă unui proces complex de dezvoltare.

Ponderea populaţiei rurale şi a suprafeţei ocupate de spaţiul rural, precum şi importanţa vieţii

rurale pentru o ţară, fac ca problema dezvoltării şi amenajării rurale să capete dimensiuni şi

importanţă naţională şi internaţională. Tot mai multe ţări, Consiliul Europei şi Uniunea

Europeană au ridicat problema spaţiului rural la nivel de politică europeană şi comunitară.

Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1296/1996 cu privire la

Carta europeana a spaţiului rural, documentul-cadru, politic şi juridic al dezvoltării şi amenajării

rurale în Europa.

Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre cele mai complexe teme ale

contemporaneităţii, datorită faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între

8

cerinţa de conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural ale ţării, pe de o

parte, şi tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. În acelaşi timp, dezvoltarea şi

amenajarea rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului, a dezvoltării

agresive a industriei pe seama spaţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât este posibil, ruralul la

dimensiunile sale actuale. În fine, dezvoltarea şi amenajarea rurală, care tinde să se modernizeze,

să se europenizeze ca arie de cuprindere, la nivelul fiecărei ţări, are ca principal obiectiv

menţinerea şi conservarea caracterului naţional al spaţiului şi culturii rurale, iar acolo unde s-au

produs grave distrugeri (fizice sau socio-culturale) locale, regionale sau naţionale (cum este

cazul ţărilor foste comuniste şi în unele zone superindustrializate în Europa occidentală) se

propunea soluţia reconstrucţiei sau, eventual, restaurării acestor zone, în sensul readucerii lor la

standardele de ruralitate.

Un moment important pentru cercetarea ştiinţifică în domeniul dezvoltării rurale l-a

reprezentat Conferinţa Internaţională de la Cork intitulată Europa rurală – perspective de viitor,

care a avut ca obiectiv stabilirea orientărilor fundamentale ale politicilor rurale ale Europei

comunitare după anul 2000. Întrunind peste 500 de specialişti, oameni de ştiinţă şi politicieni din

ţările UE, ţările PECO, SUA, Japonia, Canada, Conferinţa de la Cork a fost calificată drept cea

mai importantă manifestaţie cu privire la dezvoltarea rurală, organizata vreodată în Europa,

trebuind să răspundă marilor provocări:

- mondializarea economiei, inclusiv a agriculturii;

- introducerea monedei unice europene ;

- lărgirea Uniunii Europene.

Putem aprecia că lucrările Conferinţei de la Cork teoretizează şi, în acelaşi timp, lărgesc

problematica aplicării practice a dezvoltării rurale în ţările UE, precum şi în celelalte ţări

participante. Declaraţia finală a conferinţei cuprinde 10 puncte, în centrul cărora este pusă

preferinţa rurală bazată pe dezvoltare durabilă, ca principiu fundamental de politică rurală

europeană. Dezvoltarea rurală durabilă este definită în coordonate foarte precise: stabilizarea

populaţiei în spaţiul rural, prin eliminarea sau diminuarea exodului rural, eradicarea

(combaterea) sărăciei prin stimularea şi sporirea ocupării forţei de muncă, promovând egalitatea

de şanse pentru toţi locuitorii rurali, sporirea calităţii vieţii şi a bunăstării generale, prin

conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului şi peisajului rural.

Dezvoltarea rurală este un concept şi o acţiune integrată, care presupune o abordare

metodologică multidisciplinară, intersectorială şi teritorială (regională). Toate orientările

cuprinse în noua reformă PAC şi-au găsit corespondenţa în mecanismul de finanţare al

agriculturii şi dezvoltării rurale, cuprins în noul model agricol european definit de Agenda 2000,

conform Acordului de la Berlin din martie 1999. Prin acest document, noua politică agricolă

9

comunitară echilibrează sistemul de alocare a fondurilor structurale europene pe doi piloni de

susţinere ai (1) pieţei agricole şi ai (2) dezvoltării rurale.

Principalele obiective finanţate de UE, conform politicii agricole şi de dezvoltare rurală,

propuse la Conferinţa Internaţională de la Cork pentru Agenda 2000, sunt:

1) investiţiile în fermele agricole, care vizează, cu precădere, ameliorarea calitativă a

producţiei, reducerea costurilor (având în vedere inclusiv diminuarea consumurilor materiale, în

primul rând de îngrăşăminte chimice, pesticide etc.), protejarea mediului şi ameliorarea

peisajului (agrosilvic), asigurarea bunului tratament şi a bunăstării animalelor, încurajarea

pluriactivităţii. Este de observat faptul că, prin Agenda 2000, investiţiile în fermele agricole

vizează descurajarea intensificării producţiei şi susţinerea tehnologiilor mai prietenoase cu

mediul, peisajul şi animalele de producţie;

2) cheltuieli pentru resursele umane cu trei componente: susţinerea fermierilor tineri,

încurajarea pensionării anticipate şi stimularea formării profesionale. Constatându-se fenomenul

de îmbătrânire a fermierilor – şefi de exploataţii – UE a stimulat, prin măsuri financiare

concrete, întinerirea fermierilor prin schimbul de generaţii.

3) finanţarea fermierilor din zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu constă în plăţi

compensatorii pentru un management al fermei adecvat programului de protecţie a mediului

înconjurător; în cadrul acestei măsuri intră şi compensarea pierderilor de recoltă sau a

cheltuielilor suplimentare generate de programul Natura 2000;

4) finanţarea măsurilor de agromediu constă în plăţile efectuate către fermierii care se

angajează în acorduri de mediu pentru protejarea mediului agricol, respectarea tehnologiilor

prietenoase cu mediul, conform standardelor cuprinse în acquis-ul comunitar;

5) finanţarea investiţiilor în procesarea şi marketingul produselor agricole. Sunt eligibili

pentru această acţiune agenţii economici din spaţiul rural, cu statut de fermier sau procesatori

agroalimentari, care sporesc calitatea produselor, acordă atenţie protecţiei mediului şi au ca

obiectiv desfacerea produselor pe noi pieţe;

6) finanţarea măsurilor forestiere concretizate în înfiinţarea de noi suprafeţe împădurite,

investiţii pentru procesarea lemnului, sporirea valorii materiei prime lemnoase ş.a.;

7) finanţarea măsurilor de dezvoltare a unor zone rurale cum sunt: comasarea, reparcelarea şi

reorgnizarea terenului agricol al fermelor;

Stimularea fermelor care practică pluriactivitatea şi diversificarea producţiei agricole de la

care se obţin produse agricole cu desfacere asigurată, măsuri de protejare a mediului şi de

asigurare a bunăstării animalelor, dezvoltarea şi îmbunătăţirea echipării tehnice a localităţilor şi

teritoriului rural, conservării, renovării şi modernizării localităţilor rurale, cu respectarea

i

10

tradiţiilor şi arhitecturii specifice, prin folosirea de materiale locale, extinderea serviciilor de

toate felurile pentru grupurile de producători agricoli.

Preocuparea în această direcţie constă în consolidarea modelului agricol european în cadrul

unei politici din ce în ce mai orientate către piaţă, pentru a evidenţia simultan trei funcţii

importante ale agriculturii (care se împletesc şi cu economia rurală neagricolă) - economică, de

amenajare a teritoriului şi de mediu (economică, rural-peisagistică şi ecologică):

Funcţia economică se referă la rolul tradiţional al agriculturii de producere de alimente pentru

consumatori şi materii prime pentru industrie, contribuind la creşterea economică, crearea de

locuri de muncă şi îmbunătăţirea balanţei comerciale;

Funcţia de amenajare a teritoriului (rural-peisagistică) este fondată pe diversificare,

agricultura fiind completată de alte activităţi industriale, service, comerciale sau turistice;

Funcţia de mediu (ecologică) se referă la rolul de conservare a spaţiului natural, apărarea

biodiversităţii şi de protecţie a peisajului pe care îl are agricultura durabilă, care promovează

practici agricole prietenoase cu mediul. Pornind de la realităţile rurale româneşti, cercetările

noastre anterioare au scos în evidenţă faptul că este necesară o politică a dezvoltării (susţinerii)

zonelor rurale defavorizate.

Zonele agricole care trebuie să intre în programul de susţinere financiară sunt de două feluri:

zone defavorizate (ecologic, geografic), zone rămase în urmă (nedezvoltate din punct de vedere

economic) şi zone rurale în dificultate.

Cea mai întinsă zonă defavorizată se găseşte în regiunile montane care cuprinde o suprafaţă

de aproximativ 750.000 ha teren agricol (în principal pajişti naturale), 3,5 milioane locuitori şi

circa un milion de gospodării agromontane. În ultimii ani, Comisia Zonei Montane a făcut

eforturi mari pentru a determina autorităţile româneşti să se aplece asupra zonei montane. Din

păcate, proiectul Legii muntelui, care are o serie de prevederi importante referitoare la

dezvoltarea gospodăriilor rurale montane, nu a intrat în dezbaterea Parlamentului. Prin acest

proiect de lege se delimitează, după principii economice, sociale, ecologice şi geografice, zona

montană de restul zonelor rurale. Pentru aceste zone (regiuni) sunt necesare facilităţi de

dezvoltare a gospodăriilor agro-turistice montaniarde, pentru creşterea animalelor, extinderea

pomiculturii specifice şi a activităţilor tradiţionale de prelucrare a lemnului, culegerii şi

prelucrării fructelor de pădure, revitalizarea meşteşugurilor casnice etc.

Pe lângă zonele montane, în România mai sunt şi alte regiuni rurale defavorizate precum:

Delta Dunării, Podişul Moldovei (Zona Bârlad-Vaslui-Iaşi-Botoşani), unele zone din Podişul

Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali şi Orientali, nisipurile din sudul Olteniei. În aceste zone

se impune, în primul rând, un program complex de împădurire, în vederea reechilibrării

ecologice a regiunilor, precum şi programe severe de combatere a eroziunii solului, prin

11

reorganizarea exploataţiilor şi parcelelor, corelate cu un sistem de agricultură biologică. În urma

cercetărilor complexe întreprinse în unele zone (Podişul Vasluiului şi nisipurile Olteniei), se

desprinde necesitatea unor programe complexe de contracarare a deşertificării. În cazul în care

nu se va interveni cu măsuri viguroase de eliminare a factorilor negativi, deşertificarea se va

instala ireversibil sau cu costuri imense de reechilibrare ecologică.

Deşertificarea este atât un fenomen fizic (natural) cât şi un fenomen economic şi social.

Fenomenele de deşertificare fizică le-am regăsit în cazul nisipurilor din vestul României şi din

Oltenia şi a podişurilor puternic erodate. Deşertificarea economică şi socială este un fenomen

complex care se instalează, de regulă, în regiunile periferice, cu populaţie mai redusă şi condiţii

precare de dezvoltare.

Deşertificarea socială trebuie studiată în vederea stabilirii unor politici economice şi

financiare de descurajare. Aceste localităţi, prin reducerea drastică a activităţii economice, nu

mai au potenţialul economic de autoadministrare şi dezvoltare. O primă problemă ce se ridică în

acest caz este delimitarea zonelor (regiunilor) rămase în urmă. A doua chestiune se referă la

întreprinderea unor studii complexe de teren pentru cunoaşterea din interior a cauzelor care

determină subdezvoltarea. Şi, în fine, pe această bază, întocmirea de programe de reorientare a

producţiei agroalimentare, de extindere a întreprinderilor mici şi mijlocii complementare

agriculturii sau din aval şi amonte de agricultură, extinderea economiei neagricole sau

complementară agriculturii.

Statul, prin politici fiscale şi financiare, are posibilitatea de a sprijini dezvoltarea rurală a

acestor regiuni. Politicile de sprijinire a zonelor rămase în urmă pot fi circumscrise în

următoarele domenii:

· acordarea de prime de instalare tinerilor agricultori;

· reducerea de impozite pe termene variabile pentru întreprinzătorii care dezvoltă

întreprinderi mici şi mijlocii conexe agriculturii;

· acordarea de credite cu dobândă bonificată şi perioade de graţie mai îndelungată pentru

agenţii economici care investesc în aceste zone.

Zonele rurale în dificultate sunt microregiuni, zone punctiforme, unde au apărut

disfuncţionalităţi, perturbaţii de dezvoltare, presiuni asupra mediului înconjurător sau acţiuni

sociale nocive, ca efect al unor măsuri politice aberante (cazul satelor sistematizate), depopularea

prin exod rural etc. Fiecare zonă în dificultate, fiecare microregiune cu probleme ecologice,

fiecare sat este un caz în parte şi presupune un program adecvat de dezvoltare rurală.

Pentru satele distruse prin programul de sistematizare din perioada comunistă se impune un

program de refacere cu sprijin financiar de la bugetul statului. Statul român, prin politica sa

12

aberantă, le-a distrus, statul român are obligaţia morală şi financiară să le refacă, chiar dacă acum

statul este organizat pe alte principii şi condus de alţi politicieni.

Dinamica economică şi socială din toate ţările a demonstrat faptul că apar în permanenţă

mutaţii importante în ceea ce priveşte structura economică a regiunilor. Modificările structurale

determinate de viaţa economică reală, de piaţă ridică probleme

referitoare la:

· dezvoltarea regională şi locală (zonale);

· strategii de integrare în programe de dezvoltare regională şi transfrontalieră;

· reconversia economică a regiunilor şi a forţei de muncă.

Pentru România, aflată în tranziţie şi reformă economică, dinamica restructurărilor sectoriale,

regionale, zonale şi locale este mult mai accentuată. Programele de reconversie-restructurare au

unele caracteristici determinate de trecerea de la un tip ocupaţional la altul, de la o ramură la alta

(sau altele), trecerea de la o activitate relativ specializată la activităţi multiple, de la o activitate

concentrată la altele disparate teritorial etc. De asemenea, programele de reconversie-

restructurare sunt programe pe termen mediu şi lung, cu durate de 3-15 ani. De exemplu,

programul de reconversie a sectorului minier olandez s-a produs într-o perioadă de 25 de ani.

Programul de închidere a minelor a fost hotărât în anul 1965, iar, spre exemplu, programul de

reconversie a regiunii Limbourg s-a derulat până în anul 1991.

13

5. BIBLIOGRAFIE

1. Cândea Melinda, Bran Florina “Spaţiul geografic românesc: organizare,

amenajare, dezvoltare durabilă”, Bucureşti, editura economică, 2001

2. http://www.curentul.ro/curentul.php?numar=20050317&art=13843

3. http://letsrecycle.com/legislation/packaging_waste.jsp

4. . http://www.mappm.ro/integrare/PID94-62/RO/Anexa%202%20- %20Plan%20%de%20Implementare%2094_62.pdf

14